Lect. univ. drd. Drugă Dan – Florin Absolvent ă, Crîșmaru Ana Maria IULIE 2016 – 2 – CUPRINS Introducere… [601154]

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAȘI
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

TENTATIVA, FORMĂ ATIPICĂ A
INFRACȚIUNII

Coordonator științific,
Lect. univ. drd. Drugă Dan – Florin

Absolvent ă,
Crîșmaru Ana Maria

IULIE 2016

– 2 –
CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………….. ………………………….3

Capitolul I – Aspecte generale ale infracțiunii …………………………………….. ………………………… .5
Secțiunea I – Infracțiunea – fenomen social și juridic ……………………. ………………………….6
Secțiunea a II -a – Definiția și trăsăturile infracțiunii ……………………… …………………………10
Secțiunea a III -a – Formele infracțiunii, după fazele de desfășurare a activității
infracționale……………………………………………………………………………………….. …………………………20

Capitolul al II -lea – Conceptul de tentativă ………………………………………… …………………………32
Secțiunea I – Noțiunea de tentativă și caracterizarea acesteia…………. …………………………32
Secțiunea a II -a – Condițiile generale de existență ale tentativei.. ………………………………36
Secțiunea a III -a – Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă………. …………………………42
Secțiunea a IV -a – Modalitățile tentativei……………………………………. ………………….. …….45
Secțiunea a V -a – Elemente de diferențiere între tentativă și fapta consumată……………53

Capitolul al III -lea – Pedepsirea tentativei ………………………………………….. …………………………55
Secțiunea I – Sisteme d e incriminare ale tentativei……………………….. …………………………5 5
Secțiunea a II -a – Sistemul de pedepsire al tentativei adoptat de Noul Cod penal……….56
Secțiunea a III -a – Elemente de drept penal comparat…………………… …………………………59

Capitolul al IV -lea – Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului ………………………….62
Secțiunea I –Noțiunea și condițiile desistării……………………………….. ………………………….62
Secțiunea a II -a – Noțiunea de împiedicarea producerii rezultatului… …………………………66
Secțiunea a III -a – Efectele desistării și ale împiedicării produc erii rezultatului………….71
Secțiunea a IV -a – Regimul actelor îndeplinite până la desistarea sau împiedicării
producerii rezultatului………………………………………………………………………………… …………………..72

Concluzii ……………………………….. …………………………………………………………. …………………………73
Bibliografie ……………………………………………………………………………………….. …………………………75

– 3 –

Introducere

În decursul istoriei sale, omenirea a parcurs diverse etape de dezvoltare ale fenomenului
infracționalității și a instituit măsuri de apărare socială pe care le -a adoptat pentru a diminua și
preveni criminalitatea care, în decursul timpului, a produs importante pagube umane, materiale și
morale.
Însă, c ombaterea și diminuarea criminalității pot fi realizate doar în condiții specifice în
care sunt î ndeplinite cumulativ atât măsuri și inițiative legislative , cât și măsuri de ordin social și
economic care să permită împiedicarea cauzelor care determină sau favorizează i nfracționalitatea
și să asigure intervenția rapidă a organelor specializate în acest domeniu.
În acest sens, î n lupta împotriva infracționalității un loc aparte îl ocup ă normele juridice
penale care formează o ramură autonomă în cadrul sistemului d e drept, și anume dreptul penal.
Așadar, c a ramură de drept care apa rține dreptului public, dreptul penal cuprinde norme
juridice care incriminează faptele sociale cu un grad ridicat de pericol social, denumite
infracțiuni, precum și pedepsele aplicate infractorilor sau alte sancțiuni de natură penală ce se pot
aplica în cazul înfăptuirii acestor fapte penale.
În ceea ce privește tentativa, în evoluția progresivă a procesului infracțional, aceasta se
încadrează între faza actelor pregătitoare și faza consumării, reprezentând o încercare de a
săvârși infracțiunea numai în situația în care ne referim la activitatea materială și obiectivă, adică
la situația în care autorul săvârșește acte îndreptate spre consumarea infracțiunii, dar nu le aduce
la finalitate prin producerea rezultatului .
În literatura de specialitate , problematica t entativei la infracțiune apare din momentul î n
care legiuitorul a hotărât că trebuie să sancționeze nu numai fapta consumată care produce
urmarea prevăzut ă de lege , dar și fapta tentată , adică fapta care deși era îndreptată spre
producerea rezultatului, aceasta nu s -a mai produs.
Legiuitorul penal român a apelat la această hotărâre deoarece și faptele tentate reprezintă
un pericol social atâ t prin amenințarea pe care o realizează că se vor finaliza prin producerea
rezultatului periculos prevăzut de lege, cât și prin faptul că evidențiază anumite stări de

– 4 –
indiscipl ină socială ale făptuitorului care încearcă să încalce dispozițiile legale, tulburând în acest
fel relațiile sociale prin stare a de tensiune creată în rândul cetă țenilor.
În urma acestor cerințe, doctrina penală a fost constrânsă să reflecteze as upra conț inutului
și limitelor noii instituții juridico -penale care a u condus la perfecționarea treptată și continuă a
reglementării tentativei .
În cadrul acestei lucrări de licență cu titlul " Tentativa, formă atipică a infracțiunii " am
prezentat conceptul de tentativă cu modalitățile și caracteristicile acesteia, precum și sistemele de
incriminare și de pedepsire ale tentativei din prisma Noului Cod penal român.
Astfel, în primul capitol al lucrării de licență am prezentat aspecte g enerale privind
infracțiunea, ca fenomen social și juridic, am definit și am analizat trăsăturile infracțiunii,
deoarece dintre cele trei instituții fundamentale și anume: infracțiunea, răspunderea penală și
pedeapsa, instituția infracțiunii este cea mai e sențială și constituie baza oricărui sistem de drept
penal. De asemenea, am mai subliniat în acest capitol și formele infracțiunii, după fazele de
desfășurare a activității infracționale, deoarece Noul Cod penal prevede incriminarea și
sancționarea atât a formelor consumate, cât și a celor atipice, printre care se numără și tentativa.
În cel de -al doilea capitol am evidențiat noțiunea și caracteristicile tentativei, precum și
condițiile de existență ale acesteia, modalitățile și infracțiunile la care tentat iva nu este posibilă,
realizând totodată și o scurtă diferențiere între tentativă și fapta consumată.
Capitolul al III -lea debutează cu sistemele de incriminare și de pedepsire ale tentativei
adoptate de către Noul Cod penal, anume un sistem sancționator unic, bazat pe incriminarea
limitată și pe diversificarea pedepsei. În plus, am precizat și unele elemente de drept comparat în
ceea ce privește definiția și sistem ul de sancționare al tentativei din legislația penală a altor state.
Lucrarea de licență cu titlul " Tentativa, formă atipică a infracțiunii " se încheie cu
noțiunea, condițiile și efectele desistării și împiedicării producerii rezultatului, ambele
reprezentând cauze personale de nepedepsire a le tentativei comise, dar care nu înlătură însă
existența acesteia.
Nu în ultimul rând, în această lucrare de licență am expus și concluziile aferente
instituției tentativei, ca formă atipică a infracțiunii , din perspectiva Noului Cod penal român în
vigoare.

– 5 –
Capitolul I ASPECTE GENERALE ALE INFRACȚIUNII

Din cele mai vechi timpuri, civilizația a fost permanent interesată să stabilească
modalitatea care asigur ă apărarea valorilor ce au fost consacrate de către colectivitate la un
moment dat. Astfel că societatea a găsit în permanență metode de autoapărare, fiind mai mult o
reacție la amenințările existente, diferite în funcție de trecerea timpului.
Desigur, une le erau amențările din perioada sclavagistă și altele erau în epoca feudală și
mult mai diferite sunt cele din prezent. Aceste pericole care amenințau existența unei societăți
sunt în mod cert diferite, deoarece acestea au fost determinate de o serie de f actori interni și
externi diferiți, cu particularități specifice unor anumite zone și regiuni sau continente. Trăsătura
comună a acestor pericole ce amenințau societatea și care amenință și în prezent este faptul că
societatea reacționează tardiv în sancți onarea unor fapte ce sunt contrare valorilor sociale
ocrotite.
În ideea realizării unei ordini juridice foarte bine stabilite, societatea a acționat prin
incriminarea faptelor ce nu sunt convenabile existenței umane, indiferent de gradul de pericol
social, manifestând de fapt, o hotărâre de intoleranță față de aceste fenomene.
Cunoașterea modului în care faptele de pericol social sunt caracterizate din punct de
vedere juridic, precum și cunoașterea condițiilor în care aceste fapte primejdioase pentru
societ ate sunt interzise și sancționate de legea penală, devenind fapte care înfrâng dispozițiile
acesteia, constituie ceea ce se numește studiul infracțiunii.1
Așadar, orice formă de răspundere juridică trebuie să se consolideze pe o faptă concretă
ilicită, car e este pedepsită de o normă juridică. În anumite condiții stabilite de legea penală, orice
faptă de pericol social devine infracțiune, acest lucru fiind posibil doar prin mijlocirea normei
incriminatorii.
În sens larg, infracțiunea devine un act de condui tă exterioară al individului, care din
motivul lezării unei anumite valori sociale, este expus sancțiunii penale.

1Marcel Ioan Rusu, Drept penal. Partea generală , Editura Hamangiu, București, 2014, p.143.

– 6 –

Secțiunea I – Infracțiunea – fenomen social și juridic

Concepția privitoare la infracțiune este diferită de la un sistem de drept la altul, astfel
remarcăm două mari orientări, concepția formal -juridică și concepția realistă. Însă, în literatura
de specialitate se sugerează și o a treia orientare, concepți a mixtă, în cadrul căreia sunt îmbinate
elem ente ale concepțiilor realiste și formal -juridice.
În prima concepție, de sursă beccariană, infracțiunea este văzută ca o faptă descrisă și
sancționată de legea penală, punându -se mai presus de orice legalitatea. În această orientare,
represiunea este priv ită egalitar și obiectiv, fără a se face vreo deosebire între făptuitori. S -a
reproșat acestei concepții că are ca efect egalizarea și tipizarea represiunii și că permite
persoanelor abile să eludeze legea penală.2
Concepția realistă susține ideea extinder ii și individualizării sancțiunilor penale,
infracțiu nea fiind o acțiune care nesocotește ordinea socială. În acest caz, acțiunea criminală este
examinată în concret, luându -se în considerare personalitatea infractorului, observată sub toate
aspectele sale. În această manieră, făptuitorul trebuie ex aminat din punct de vedere psihic și
fizic, al problemelor sale economice, sociale și educative, al scopului și mobilului urmărit în
realizarea infracțiunii.
De obicei, legile penale actuale au ca fundament concepți a realistă despre infracțiune și
au insuflat dreptului penal un caracter umanist, fiin d ancorat corespunzător în realitatea socială.
Din exam inarea conceptului de infracțiune se constată că aceasta are corespondent în
realitatea obiectivă un fenomen complex, fenomenul infracțional, care este, în același timp, un
fenomen material, uman, social, moral politic și juridic.3
În primul rând, infracț iunea este un fenomen material deoarece aceasta reprezintă o
activitate ilicită a omului, rezultatul unei activități conștiente prin care se nesocotesc anumite
reguli de conduită ce se creează între membrii unei colectivități, având consecințe ce pot
modif ica lumea înconjurătoare. Astfel , caracterul material obiectiv al infracțiunii consistă în

2 Mihai Adrian Hotca, Drept penal. Partea generală. Legea penală și infracțiunea , Editura C.H.Beck, București,
2012, p.130.
3 Traian Dima, Drept penal. Partea generală , Editura Hamangiu, București, 2014, p.99.

– 7 –
actul uman săvârșit , deși legislația îl interzice , sau în omisiunea de a îndeplini un anumit act
pretins de norma penală.
Cu alte cuvinte, activitatea umană, pentru a întruni calitatea de infracțiune, trebuie
exprimată în mod obiectiv și real, prin executarea sau abținerea de la realizarea unui act impus
de norma penală. Activitatea umană trebuie să fie rezultatul de voință a individului, căci nimeni
nu este pedepsit pentru gânduri neexprimate și neconcretizate în fapt, căci nu tot ceea ce este
îngăduit este și cinstit. Deliberarea cu privire la activitatea infracțională se face în prealabil
săvârșirii acesteia cu bună -științ ă (intenție) sau din necunoaștere, din ignoranța prescripției
legale, sau din neglijență -superficialitate (culpă), adică cu vinovăție.4
Pe de altă parte, o acțiune are relevanță penală numai dacă îi poate aparține unui subiect
de drept, anume unei persoane fizice sau juridice cu capacitate juridică.
În articolul 15 alin.(1) din Noul Cod penal este precizat faptul că "infracțiunea este fapta
prevăzută de legea penală ", lucru care indică ideea că fapta reprezintă substanța materială a
infracțiunii. Astfel, prin faptă înțelegem o manifestare capabilă prin natura sa sau o consecinț ă a
sa de a fi identificată de simțurile noastre.
În sens penal, prin faptă înțelegem acțiunea materială de executare împreună cu rezultatul
său, adică modificarea sau consecințele pe care le -a produs sau le -ar fi putut produce în realitatea
obiectivă realizarea acestei fapte. Astfel , în situația în care fapta materială a individu lui a produs
vătămări sau a pus în pericol o valoare socială garantată prin normele dreptului penal, aceasta
constituie infracțiune.
În context ul instituției infracțiunii, prin noțiunea de faptă juridică , avem în vedere atât
elementul material, anume acțiunea sau inacțiunea interzisă , cât și urmar ea im ediată, adică
rezultatul sau consecințele penale .
În accepțiunea penală, fapta este o activitate umană exterioară care cuprinde acțiunea sau
inacțiunea, urmarea produsă în sfera relațiilor sociale și raportul de cauzalitate între primele
două. Aceast ă accepțiune a noțiunii de faptă se desprinde din definiția generală legală a
infracțiunii și din exprimările existente în conținutul unor norme de incriminare.5
În toate situațiile, fapta este un rezultat al unei persoane fizice, chiar și atunci când
intervine răspunderea penală a persoanei juridice, deoarece activitatea ce decide angajarea

4 Marcel Ioan Rusu, op.cit., p.144 .
5 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.129.

– 8 –
răspunderii persoanei juridice este realizată de unul sau mai mulți oameni, care prestează o
muncă în numele sau în interesul persoanei juridice.
În al doilea rând, infracțiunea este un fenomen uman deoarece reprezintă o manifestare a
personalității făptuitorului, fiind un act conștient de voință .
De asemenea, infracțiunea este un fenomen social deoarece este înfăptuită în societate și
este recunoscută după formarea statului și pe un anumit nivel de dezvoltare, fiind strâns legată de
colectivitate. Infracțiunea evidențiază relațiile de conflict dintre individ și stat privitor la apărarea
valorilor sociale existente la un moment dat în societate. Această apărare a valo rilor sociale este
realizată potrivit unor norme penale promulgate de structurile statale ce denotă voința politică și
care necesită o anumită legiferare juridico -penală în materie.
Odată cu evoluția societății și conținutul infracțiunii se modifică de la o etapă la alta de
dezvoltare socială. În diferite momente istorice, societatea a receptat diferit conduita individului
de dispreț al normelor impuse de colectivitate. Conținutul juridic al fiecărei infracțiuni constituie
esența raporturilor juridice penal e concrete, generate de relațiile dintre membrii societății,
ocrotirea juridică a acestora fiind caracteristică, de regulă, unui anumit sistem politic. Organele
specializate ale statului au fost abilitate de fiecare dată să intervină, să corijeze și să înd repte
conduita făptuitorului prin măsuri de constrângere.6
Infracțiunea prezintă un caracter social deoarece este o acțiune periculoasă pentru valorile
sociale și creează raporturi de conflict între făptuitor și titularul valorii vătămate, fiind
reprezenta t, de regulă, de către stat. Acest caracter al infracțiunii rezultă și din faptul că membrii
societății ajung subiecți ai săvârșirii infracțiunilor și , în același timp, tot mem brii colectivității
ajung beneficiari ai acestor forme de ocrotire juridică împo triva fenomenului infracționist.
Totuși , infracțiunea dobândește și o semnificație de faptă ilicită și antisocială deoarece
reprezintă o nerespectare a normelor de conduită stabilite de legislația penală. Putem sublinia
faptul că infracțiunea este un fenom en social prin condițiile sale de existență, însă, în același
timp, infracțiunea este și un fenomen antisocial, datorită consecințelor sale.
Infracțiunea este și un fenomen moral deoarece morala obligă la menținerea raporturilor
socio -umane constant pozitive, fără ca acestea să fie puse la îndoială, astfel că legea penală
trebuie să fie în conformitate cu ordinea morală, având un fundament incomparabil.

6 Marcel Ioan Rusu, op.cit., p.144.

– 9 –
Infracț iunea este un fenomen moral -politic deoarece deno tă atitudinea moral -politic a
făptuitorului față de valorile sociale și față de sistemul de drept. Astfel că, în ideea comb aterii
fenomenului infracțional , statul elaborează reguli de conduită obligatorii pe ntru membrii
comunității și asigură respectarea normelor.
Faptele de pericol social sunt prevăzute în norme juridice și, odată săvârșite, atrag
răspunderea penală, astfel că infracțiunea este o categorie moral -juridică, operând principiul
legalității. Comp ortamentul infracțional, concretizat printr -o acțiune sau inacțiune umană, este și
imoral și ilicit în raport cu normele stabilite de colectivitate. Încălcarea regulilor de conduită
socială impuse de morală și a normelor de drept penal produc urmări social mente periculoase,
împrejurări care justifică incriminarea și pedepsirea ca infracțiuni a anumitor activități umane.7
Din momentul încadrării faptei în categoria infracțiunilor, aceasta va deveni categorie
juridică, rezultând a înfățișa unica modalitate de sancționare a infractorului prin administrarea
unei sancțiuni penale, ca singurul temei al răspunderii penale.
Infracțiunea constituie un fenomen juridic pentru că ea reprezintă încălcarea unei
obligații juridice de conformare prevăzut ă în norma incriminatoare. În urma reglementării ei din
punct de vedere juridic, o infracțiune devine un fapt juridic, generator de efecte juridice și anume
răspunderea penală. Prin aceasta, infracțiunea devine și o categorie juridică și, în același timp,
obiectul de studiu al unei științe, și anume știința dreptului penal.8
Știința dreptului penal se ocupă numai de una dintre laturile fenomenului infracțional ,
respectiv de aspectul juridic, celelalte form ând obiect de studiu al altor șt iințe penale sau
umaniste. Dar, cu toate acestea, cu prilejul înscrierii faptelor neconvenabile socialmente în sfera
înfracțiunilor, legiuitorul trebuie să țină seama de ansamblul aspectelor fenomenului infracțiunii,
utilizând atât informațiile oferite de știința dreptului pe nal, cât și pe cele furnizate de științele
care studiază laturile extrajuridice ale fenomenului infracțiunii. 9
De asemenea, judecătorul care aplică legea penală trebuie să acorde o atenție deosebită
examinării caracteristicilor făptuitorului, deoarece rap ortat la conduita și persoana acestuia vor fi
personalizate pedepsele penale și măsurile de individualizare.

7 Marcel Ioan Rusu, op.cit., p.145.
8 Traian Dima, op.cit., p.100.
9 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.130.

– 10 –

Secțiunea II – Definiția și trăsăturile infracțiunii
Dreptul penal este configurat în jurul a trei instituții fundamentale și anume: infracțiunea,
răspunderea penală și pedeapsa. Între aceste forme există o legătură solidă, fiind condiționate
unele de altele, în ideea că infracțiunea determină existența și funcționarea ultime lelor instituții.
Cu alte cuvinte, dacă nu există infracțiune, nu poate exista nici răspundere penală și fără aceasta
nu putem vorbi de aplicarea sancțiunii penale.
Din acest punct de vedere, articolul 15 alin.(2) din Noul Cod penal prevede că
"infracțiune a este singurul temei al răspunderii penale ", deci în situația în care intervine o cauză
de neimputabilitate sau o cauză justificativă cum ar fi legitima apărare, starea de necesitate,
respectiv constrângere fizică sau morală, excesul nejustificat, nu pute m vorbi de existența unei
răspunderi penale și, implicit, nici de aplicarea unei sancțiuni penale.
Din cele trei instituții ale dreptului penal, instituția infracțiunii este cea mai esențială și
constituie baza oricărui sistem de drept penal deoarece reglementările sale se reflectă asupra
tuturor normelor de incri minare din respectivul sistem de drept.
Ca instituție fundamentală, infracțiunea implică o serie de norme juridice penale care
stabilesc, într -un mod general, condițiile de existență și trăsăt urile caracteristice comune tuturor
infracțiunilor expuse în legea penală și nu în special , adică prin prisma diverselor infracțiuni ,
cum ar fi: omorul, furtul, talhăria, etc.
Așadar, î ntre instituția infracțiunii și instituția răspunderii penale și a sanc țiunilor penale
există o dependență reciprocă ce se aplică pe conținutul și al altor instituții penale cu caracter de
generalitate, formând astfel un tot unitar, asigurând caracterul inseparabil al ramurii de drept.
Astfel, instituția infracțiunii prezint ă o importanță deosebită atât pentru p artea generală și
specială a Noului Cod penal , cât și pentr u legile penale sau nepenale cu măsuri penale sau tratate
internațio nale de cooperare juridică.
În ceea ce privește definiția infracțiunii, aceasta a constituit de -a lungul timpului și încă
constituie domeniul unor dispute doctrinare, dar și un obiect de reglementare pentru legislatorul
român.

– 11 –
Astfel că majoritatea reglementărilor penale și a doctrinei din Europa susțin faptul că
atributul definirii infracțiun ii nu aparține legislatorului ci științei dreptului penal. Datorită acestei
situații, multe dintre codurile europene nu prevăd o definiție generală a infracțiunii, cum ar fi
Codul penal francez, Codul penal italian, Codul penal german sau o definesc printr -o formulare
mult prea restrânsă, revenind doctrinei misiunea extinderii acesteia. Acest lucru este determinat
de opinia unor autori10 ce au susținut faptul că această soluți e de nepreveder e a infracțiunii în
Codul penal are avantajul de a l ăsa deschisă calea evoluției doctrinei penale în privința diferitelor
modele pe baza cărora poate fi definită infracțiunea.
După unii autori11, infracțiunea este orice faptă incriminată de lege și sancționată cu
pedeapsă, iar după alții12, este orice înfrângere a legii penale. Definiția clasică în materie este cea
care precizează că infracțiunea este orice faptă umană căreia legea îi asociază o sancțiune penală.
Autorii francezi definesc infracțiunea ca fiind orice acțiune sau omisiune pe care
societatea o interzice sub amenințarea unei sancțiuni penale. Unele definiții sunt mai elaborate,
în sensul că infracțiunea este o faptă a omului care aduce atingere une i valori juridice, reținută ca
meritând protecția unui legiuitor care acționează în cadrul valorilor constituționale și a cărei
măsură a agresiunilor face inevitabilă recurgerea la pedeapsă. 13
În țara noastră, c odurile pe nale din anii 1864 și 1936 nu incl udeau o definiție legală a
infracțiunii, ci prezentau doar o clasificare a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții
raportat la natura pedepselor prevăzute de lege pentru acestea. Acest fapt s -a modificat odată cu
intrarea în vigoare a Codului pena l din 1969 , ce definește infracțiunea în articolul 17 alin. (1), ca
fiind "fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală".
Definiția legală a infracțiunii a avut însă un efect de stagnare a studiului doctrinar asup ra
conceptului de infracțiune. În timp ce în doctrina europeană se el aborau noi concepte precum cel
de tipicitate și antijuridicitate , doctrina penală română se epuizase în comentariile privitoare la
cele trei trăsături esențiale ale conceptului legal de i nfracțiune: legalitatea incriminării, pericolul
social și vinovăția.14

10Vasile Păvăleanu, Drept penal general conform noului Cod penal , Editura Universul Juridic, București, 2012,
p.112.
11 V.Dongoroz, Drept penal, op.cit ., p.159, apud. Vasile Păvăleanu, op.cit. , p.112 .
12 N.Buzea, op.cit ., p.10, F.Antolisei, op.cit., p.163, apud. Vasile Păvăleanu, op.cit. , p.112 .
13 J.Pradel, op.cit .,.p.237, G.Fiandaca, E.Musco, op.cit .,p.132, apud . Vasile Păvăleanu, op.cit., p.112.
14 George Antoniu, Reforma legislației penale , Editura Academiei Române , București, 2003, p.95.

– 12 –
Actualul Cod penal stabilește o definiție generală a infracțiunii, profund diferită față de
cea prevăzută în Codul penal din 1969 . Astfel, potrivit articolul 15 alin. (1) Noul Cod penal,
infracțiunea este "fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și
imputabilă persoanei care a săvârșit -o." Această definiție a respectat atât tradiția dreptului pena l
interbelic românesc, cât și reglementările europen e în materie.
Dispozițiile articolul 15 alin. (1) Noul Cod penal reprezintă o generalizare maximă la care
s-a ajuns prin desprinderea trăsăturilor fiecărei fapte prevăzute în Partea specială a Noului Cod
penal. Deci, prin noțiunea de infracțiune reținem doa r ceea ce este important pentru faptă și
anume: prevederea în lege, vinovăția, caracterul nejustificat și imputabil al faptei săvârșite.
Noțiunea generală de infracțiune dată de Noul Codul penal prezintă importanță sub un
întreit aspect: a) reprezintă o re gulă de drept de care însuși legiuitorul se folosește în stabilirea
faptelor care urmează să fie trecute în legea penală ca infracțiuni, ca și pentru scoaterea din sfera
ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu se mai săvârșesc; b) servește la
delimitarea infracțiunilor de alte fapte extra penale; c) pentru practician reprezintă un ghid de
care se folosește în cadrul activității de aplicare a legii penale, ob servând îndeplinirea în fapta
săvârșită a trăsăturilor esențiale ale infr acțiunii ori lipsa acestora, cu consecința neconsiderării
faptei respective ca infracțiune.15
Definiția și trăsăturile generale ale infracțiunii constituie unul dintre diviziunile în care
Noul Cod penal aduce o modificare importantă, acest lucru conducând la reașezarea întregii
teorii generale a infracțiunii din dreptul penal actual.
Dintre cele trei trăsături ale infracțiunii definite în Codul penal din 1969 , anume ,
prevederea în legea penală, pericolul soc ial și vinovăția, în Noul Cod penal au fost păstrate doar
două trăsături, prevederea în legea penală și vinovăția, fiind eliminată trăsătura pericolului social.
Au fost însă alipite două noi trăsături și anume: antijuridicitatea și imputabilitatea.
Bineînțeles, prima constatare a fost faptul că s-a renunțat la pericolul social deoarece
aceasta era o trăsătură generală a infracțiunii specifică legislațiilor de inspirație sovietică și nu
avea nicio legătură cu tradițiile dreptului penal român.
În concepția Noului Cod penal, pericolul social nu se mai relevă ca o trăsătură a
infracț iunii ca până acum, deoarece pericolul social este subînțe les în orice infracțiune,

15 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală , Editura Universul Juridic,
București, 2014, pp.131 -132.

– 13 –
legislatorul nu incriminează o faptă din întâmplare sau din intuiție , ci doar în situația în care
aceea faptă aduce atinger e valorilor sociale ocrotite de lege și doar dacă acest pericol prezintă o
anumită însemnătate pentru a justifica pedeapsa penală . Astfel că motivele incriminării sunt date
de caracterul grav al faptei, adică de atingerea adusă valorii sociale, precum și de posibilitatea
aplicării sancțiunii penale.
Noul Cod Penal a eliminat pericolul social dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii,
urmând ca pentru infracțiunile care prezintă un pericol social concret extrem de redus și pentru
care nu se justifică declanșarea sau continuarea mecanismelor procesului pena l, prin aplicarea
principiului oportunității, procurorul să poată dispune renunțarea la urmărirea penală, potrivit art.
318 Codul de procedură penală, iar instanța, renunțarea la aplicarea pedepsei, potrivit art. 80
Noul Cod penal, așadar, lipsa pericolulu i social concret al unei fapte nu mai conduce la reținerea
lipsei unei trăsături esențiale a infracțiunii.16
Pentru existența oricărei infracțiuni este nevoie de îndeplinirea cumulativă a tuturor
trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Absența oricăreia dintre aceste trăsături esențiale duce la
înlăturarea caracterului penal al faptei.
Mai mult, putem observa că pentru a aprecia dacă o faptă este infracțiune, se cercetează
mai întâi dacă fapta este prevăzută de legea penală și, dacă răspunsul este negativ, cercetarea
celorlalte trăsături ale faptei rămân fără obiect. Dacă răspunsul este pozitiv, adică fapta este
prevăzută de legea penală, se vor cerceta și celelalte trăsături esențiale pentru a observa
împlinirea lor cumulativă și considerarea faptei ca inf racțiune.17
Prima dintre trăsăturile importante ale infracțiunii ce rezultă din noțiunea definită de
articolul 15 Noul Cod penal, o reprezintă tipicitatea , adică prevederea faptei în legea penală și
presupune că fapta săvârșită în mod concret și care urmează să fie calificată c a infracțiune de
către lege, corespunde exact descrierii pe care legislatorul o realizează în norma de incriminare .
Cu alte cuvinte, pentru ca o faptă săvârșită în realitatea obiectivă să poată fi considerată
infracțiune trebuie să se constate că trăsăturile acesteia sunt aceleași cu trăsăturile descrise în
norma de incriminare penală , deci a modelului sau tiparului legal. Această concordanță se
realizează atât pe planul factorilor de natură obiectivă, cum ar fi acțiunea, urmarea , calitatea
subiectului activ sau pasiv, cât și a factorilor de natură subiectivă, cum ar fi forma de vinovăție.

16 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod Penal , Editura C.H.Beck, București, 2015, p .37.
17 Constantin Mitrache , Cristian Mitrache, op.cit., , p.132.

– 14 –
Într-adevăr, norma de incriminare cuprinde atât elementele obiective, cât și cele
subiective ale faptei, dar pentru că, printre trăsăturile ese nțiale ale infracțiunii a fost trecută și
vinovăția, conformitatea trăsăturii tipicității vizează numai concordanța dintre elementele
obiective ale faptei săvârșite cu cerințele obiective descrise de norma de incriminare. 18
Însă, tipicitatea nu se referă n umai la comiterea de către autor a unei fapte în formă
consumată, ci și la comiterea unei tentative incriminate sau la participația penală. În acest caz,
modelul abstract sau tip prevăz ut de norma de incriminare din P artea specială a Noului Cod
penal sau d e legislația specială cu dispoziții penale ori de legile nepenale ce conțin și dispoziții
penale se completează cu modelul abstract sa u tip complementar prevăzut de P artea generală a
Noului Cod penal.19
Astfel, a ceastă trăsă tură a infracțiunii rezultă din principiul fundamental al legalității
incriminării potrivit prevederilor art. 1 și art. 2 din Noul Cod penal în vigoare.
O a doua trăsătură esențială a infracțiunii ce emană din definiția acesteia din art.15
alin.(1) este vinovăți a, ce reflectă aspectul subiectiv a infracțiunii, cuprinzând atitudinea psihică
a autorului față de fapta realizată și de consecințele acesteia.
În proiectul Noului Cod penal actual nu era prevăzută ca trăsătură esențială a infracțiunii,
săvârșirea faptei cu vinovăție. Deci, iniția l, dispozițiile Noului Cod penal în ceea ce privesc
trăsăturile infracțiunii erau prevăzute doar trei, anume: fapta să fie prevăzută în legea penală,
fapta să fie nejustificată și să fie imputabilă făptuitorului. Acest lucru a fost posibil datorită
dorinței legiuitorului de a avea o mai bună delimi tare între vinovăție ca trăsătură esențială a
infracțiunii și vinovăție ca element în conținutul acesteia. Astfel, la acel moment, această
trăsăt ură a vinovăției nu a mai fost î nserată în proiectul Noului Cod penal, apreciindu -se că
aceasta se va deduce di n dispoziți a că fapta trebuie să fie imputabilă persoanei care a comis -o.
Astfel, vinovăția ca element al conținutului infracțiunii decurge din tipicitatea
infracțiunii, care presupune ca fapta săvârșită împlinește formal toate condițiile prevăzute în
norm a penală incriminatoare, inclusiv forma de vinovăție necesară pentru ca fapta respectivă să
reprezinte infracțiune, iar vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii rezultă din prevederea că
fapta trebuie să fie imputabilă individului care a săvârșit -o.

18 Constantin Mitrache , Cristian Mitrache, op.cit., p.133.
19 Mihail Udroiu, op.cit., pp.38 -39.

– 15 –
Întrucât legiuitorul a abandonat concepția inițială a proiectului Noului Cod penal și a
indicat vinovăția în cuprinsul art. 15 alin. (1) Noul Cod penal, se observă, într -un mod formal , că
vinovăția este considerată una dintre cele patru trăsături esențial e ale infracțiunii prevăzut e în
dispozițiile Noului Cod penal actual.
Prin î nserarea vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunii, legiuitorul a dorit să
evidențieze că în determinarea unei fapte ca fiind infracțiune trebuie să se observe vinovăția
autorului , vinovăție care oricum se recunoaște sub forma imputabilității, reprezentând unul dintre
factorii necesari pentru ca fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală.
Ca atitudine psihică a autorului față de fapta realizată și față de consecințele acesteia,
vinovăția este rezultatul interacțiunii a celor doi factori, anume conștiința și voința. Cu alte
cuvinte, vinovăția nu poate exista dacă autorul nu a dorit respectiva faptă sau nu a putut avea
reprezentarea urmării, din cauze neimputabile lui.
În literatura juridică de specialitate se menționează ca o caracteristică a vinovăției,
preponderența factorului intelectiv asupra celui volitiv, conștiința răsfrângându -se prin
intermediul voinței asupra fapt ei și asupra urmărilor acesteia.20
Ca o trăsătură esențială a infracțiunii, vinovăția prezintă trei forme principale, anume,
intenția, culpa și intenția depășită, așadar, fapta constituie infracțiune numai în situația în care a
fost săvârșită cu form ele de vinovăție cerute de legea penală . Potrivit art.16 alin. (3) Noul Cod
penal, intenția este o formă principală de vinovăție, reprezentând atitudinea psihică a
făptuitorului, atunci când prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea
acelei fapte ori numai prin acceptarea acelui rezultat.
Conform doctrinei penale, intenția prezintă două modalități, intenția directă și intenția
indirectă. Potrivit art. 16 alin.(3) lit.a) și lit. b ) Noul Cod penal, intenția directă se caracterizează
prin prevederea rezultatului faptei și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei, iar intenția
indirectă se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptaș, rezultat care nu îl mai
umărește, ci doar acceptă posibilitatea producerii lui.
Intenția directă cu care se comit unele infracțiuni se desprind din observarea
circumstanțelor în care se săvârșește fapta, voința de a comite fapta, motivația, etc.
Ca formă a vinovăției, intenția indirectă se întâlnește la săvârșirea unei fapte ce poate
produce cel puțin două rezultate. Față de un rezultat, poziția psihică a făptuitorului este de

20 Ion Oancea, Drept penal.Partea generală , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p.156.

– 16 –
urmărire a lui prin săvârșirea faptei (intenție directă), acest rezultat poate să fie, deopotrivă, licit
ori ilicit, iar față de al doilea rezultat poziția psihi că a făptuitorului este de acceptare a
posibilității producerii lui (intenție indirectă). Datorită acestui aspect, că rezultatul al doilea se
poate produce, intenția indirectă se mai numește și intenție eventuală. Față de acest rezultat
eventual făptuitoru l are o atitudine indiferentă – de acceptare a producerii lui -, dacă însă
rezultatul prevăzuit de făptuitor apare ca inevitabil, intenția cu care se săvârșește o astfel de faptă
este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârșirea f aptei. Spre exemplu,
infractorul, dorind să ucidă pe rivalul său, care se afla într -un lift împreună cu mai multe
persoane , provoacă căderea liftului, prin tăierea cablului de susținere. Față de rivalul său
acționează evident cu intenție directă, dar nu se poate susține că față de celelalte persoane care se
aflau în lift are altă modalitate de vinovăție, fiindcă producerea morții și a celorlalte persoane
este inevitabilă, din moment ce toate victimele sunt supuse aceleiași acțiuni criminale. Uciderea
și a c elorlalte persoane nu este eventuală, ci tot atât de sigură – așadar, intenția este directă față de
toate victimele.21
La individualizarea judiciară a pedepsei se poate ține cont și de alte modalități ale
intenției, în afara celor directe și indirecte, cum a r fi : intenția simplă și intenția calificată,
intenția spontană și cea premeditată, intenția unică și intenția complexă, intenția inițială și
intenția supravenită. Toate aceste modalități ale intenției evidențiază grade deosebite de
vinovăție cu influență asupra periculozității infractorului.
În ceea ce privește culpa, ca formă a vinovăției, aceasta este definită de Noul Cod penal
prin prevederile art. 16 alin. (4), distingându -se două forme ale acesteia, și anume: culpa cu
prevedere și culpa simplă.
Culpa cu prevedere sau culpa cu previziune este definită în Noul Cod penal, fiind ipoteza
în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta
nu se va produce.
În practica judiciară întâlnim foarte des fapt e săvârșite din culpă cu previziune, în special
în domeniul circulației pe drumurile publice. Culpa constituie expresia unei finalități parțiale.
Persoana a urmărit un scop care nu s -a produs, rezultând alte urmări ce puteau fi evitate printr -un
control ma i diligent al conduitei și o rectificare a desfășurării acțiunii în vederea atingerii

21 Constantin Mitrache , Cristian Mitrache, op.cit., p.136 .

– 17 –
scopului inițial.22 Spre exemplu, avem speța în care inculpatul, aflându -se la volanul unui
autoturism, a efectuat o manevră de depășire în mod imprudent, cu încălcarea re gulilor de
circulație rutieră, din care cauză a intrat pe contrasens și a intrat în coliziune cu un alt autoturism,
rezultatul fiind vătămarea integrității corporale a părții civile -soția conducătorului acestui din
urmă autoturism, se face vinovat de săvâr șirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă.23
Astfel, făptuitorul prevede două urmări, una prevăzută,ce poate fi licită sau ilicită și alta
neprevăzută, dar acceptată, care este de obicei ilicită. Toate aceste aprecieri se realizează în
funcție de d ezvoltarea psihică, experiența sau pregătirea făptuitorului.
Spre deosebire de intenția indirectă, în cazul culpei cu prevedere, făptuitorul nu acceptă
urmarea eventuală, ci consideră, în baza anumitor temeiuri obiect ive, evaluate în mod eronat, că
poate preveni sau evita urmarea. În situația în care aprecierea făptuitorului are la bază șansa,
întâmplarea, iar nu temeiuri obiective rezonabile, se va reține că acesta a comis infracțiunea
acceptând rezultatul acțiunii sau inacțiunii sale, deci cu intenție in directă.24
În ceea ce privește cupla fără prevedere, aceasta este definită în art.16 alin. (3), lit.b ), și
este caracterizată prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea
să-l prevadă.
Ceea ce caracterizează culpa simplă este neprevederea de către făptuitor a rezultatului
faptei sale, în condițiile în care el avea datoria de a proceda cu toată atenția și diligența pentru a
prevedea acest rezultat și totodată avea posibilitatea să îl prevadă, în condițiile concrete în care a
săvârșit acțiunea sau omisiunea sa. Pentru stabilirea vinovăției în forma culpei simple se folosesc
două criterii: un criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se urmărește să se stabilească dacă
făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente peri culos și un criteriu subiectiv, prin care se
urmărește să se verifice dacă făptuitorul, care trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în
fapt posibilitatea să prevadă acest rezultat, dacă putea să -l prevadă în momentul săvărșirii
faptei.25
Astfel, criteriul obiectiv presupune verificarea situațiilor de fapt în care s -a produs actul
de conduită, pentru a se determina dacă orice om din categoria din care face parte și făptașul, cu
același nivel de educație și experiență de viață, trebuia să prevadă co nsecința acțiunii sau

22 George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 2002, p.74.
23 C.A. București, s.a II -a pen., dec.nr. 978/1998, în R.D.P. nr. 4/2000, p.159. apud. Traian Dima, op.cit., p.118.
24 Mihail Udroiu, op.cit., p.54.
25Costică Bulai, Bogdan Bulai, Drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic, București, 2007, pp.162 –
163.

– 18 –
inacțiunii sale. În acest sens, dacă rezultatul este nega tiv, în ideea că nimeni din respectiva
categorie nu ar fi putut să prevadă rezultatul în situația dată, deci nici făptuitorul nu ar fi putut să
prevadă, va exi sta caz fortuit și nu vinovăție sub forma culpei fără prevedere. Însă, dacă
rezultatul este pozitiv, în sensul că oricine în situația lui ar fi putut să prevadă , atunci pentru
dovedirea culpei, se ajunge la utilizarea criteriului subiectiv.
Criteriul subiectiv presupune verificarea existenței oportunității reale și subiective ale
făptuitorului, în situația și în condițiile săvârșirii faptei, astfel putându -se prevedea rezultatul.
Așadar, se va ține seamă de toate particularitățile fizice, intelectuale, experiența de viață și
pregătirea făptuitorului , toate fiind raportate la momentul și la împrejurările concrete ale
săvârșirei faptei. În situația în care se constată că făptuitorul putea prevedea rezultatul, există
vinovăție sub forma culpei simple, dar în situația în care se constată că acest lucru ar fi fost
imposibil de realizat, oricât de multă diligență ar fi depus făptuitorul, nu va exista vinovăție sub
forma culpei simple, acest lucru datorându -se imposibilității subiective a făptașului de a -l
prevedea, fiind o situație excepțională.
Intenția depășită sau praeterintenția este o formă de vinovăție prevăzută în Noul Cod
penal și potrivit art. 16, alin.(5), există intenție depășită când fapta constând într -o acțiune sau
inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. Astfel,
Noul Cod penal consacr ă în P artea generală această a treia formă de vinovăție, care anterio r, în
Codul penal din 1969 era întâlnită numai în partea specială, adică în conținutul constitutiv al
unor infracțiuni.
O însușire specifică infracțiunilor săvârșite cu intenț ie depășită este circumstanța în care
făptuitorul săvârșește fapta dorind un anume rezultat, iar acest rezultat se amplifică , devenind
mai grav și formând conținutul unei alte infracțiuni, spre exemplu, art. 195 Noul Cod penal,
infracțiunea loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, sau devine o variantă agravată a
infracț iunii inițiale, cum ar fi violul care a avut ca urmare moartea victimei (art. 218 Noul Cod
penal în vigoare ).
Menți onăm că în cazul praeterintenției făptuitorul acționează cu intenție directă, de cele
mai multe ori, pentru producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se datorează culpei
acestuia. Existența acestei forme de vinovăție -culpa – în producerea rezultatului mai grav distinge
praet erintenția de intenția indirectă sau eventuală pentru că în cazul în care făptuitorul a prevăzut

– 19 –
rezultatul mai grav ca posibil și totuși a acționat, infracțiunea mai gravă realizată nu poate fi
săvârșită decât cu intenție indirectă.26
În ordinea prezentată de art. 16 alin.1 Noul Cod penal, cea de -a treia trăsătură esențială a
infracțiunii este antijuridicitatea sau altfel spus, ipoteza în care fapta săvârșită este nejustificată.
Noțiunea de antijuridicitate exprimă existența unei contradicții între fapta s ăvârșită și
exigențele ordinii juridice. Așadar, chiar dacă fapta săvârșită întrunește toate condițiile prevăzute
în norma incriminatoare, fiind astfel prevăzută de legea penală (este tipică), dacă legea permite
săvârșirea acestei fapte, în anumite condiți i, atunci fapta nu va constitui infracțiune. Condițiile în
care fapta săvârșită, deși este prevăzută de legea penală, totuși nu constituie infracțiune, se
numesc cauze justificative. Existența unei cauze ju stificative înlătură caracterul nejustificat al
faptei și, pe cale de consecință, înlătură caracterul penal al faptei.27
Aceste cauze care înlătură caracterul nejustificat al faptei sunt legitima apărare, starea de
necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei
vătămate. Astfel, se poate ca o faptă, deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, deoarece
săvârșirea ei este permisă de o normă legală. Spre exemplu, uciderea unei ființe umane în
legitimă apărare coincide complet descrierii realizate de legiuitor în articolele care incriminează
omorul, însă fapta nu prezintă un caracter ilicit deoarece legea permite săvârșirea acesteia în
condițiile date.
Ultima trăsătură esențială a infracțiunii este caracterul imputabil, c are este definit în art.
15 al in.(1) Noul Cod penal și este analizat după ce s -a stabilit inițial dacă fapta săvârșită este
prevăzută de legea penală, că a fost comisă cu vinovăția comisă de lege și că nu există nicio
cauză justificativă prin care fapta să fie una permisă de lege.
Fapta este imputabilă persoanei care a săvârșit -o dacă se stabilește că acea faptă aparține
atât fizic, cât și psihic persoanei care a săvârșit -o. Caracterul imputabil al faptei privește, așadar,
vinovăția persoanei care a săvârșit fapta atât sub aspect voliti v, cât și intelectiv. Pentru ca fapta
să aibă caracter imputabil nu este suficient să dovedim că fapta aparține fizic făptuitorului, ci și
faptul că voința sa nu a fost constrânsă.28
Această trăsătură generală a imputabilității faptei există doar dacă în situația dată nu este
prezentă vreo cauză de imputabilitate prevăzută de legea penală și anume: constrângerea fizică,

26 Constantin Mitrache , Cristian Mitrache, op.cit., p.139 .
27 Constantin Mitrache , Cristian Mitrache, op.cit., p.139.
28 Idem , p.140.

– 20 –
constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea,
cazul fortuit.

Secțiunea a III -a – Formele infracțiunii, după fazele de desfășurare a activității
infracționale

Ca orice activitate umană, fenomenul infracțional este un proces evolutiv , care se
desfășoară în timp și spațiu. Acest proces al activității infracționale poartă numele de iter
criminis , fiind susceptibile de acesta doar infracțiunile intenționate comisive și cele care au o
urmare ce constă într -un rezultat material.
Astfel, asemenea oricărui fenomen social, infracțiunea are o anumită evoluție în timp și
spațiu de la luarea rezoluției infracționale și până la producerea urmărilor periculoase, fiind
urmărite sau acceptate de către făptuitor.
Activitatea infracțională debutează cu apariția ideii de a săvârși o infracțiune. Această
idee este succedată de o analiză, de o deliberare, stadiu în care se cercetează motivele pro și
contra săvârșirii infracțiunii, spre exemplu , modalitatea ca aceasta să nu fie descoperită.
Infracțiunea presupune o activitate intelectuală, psihică, urmată de o activi tate practică,
materială. Aceste două tipuri de activități umane se întrepătrund, condiționându -se reciproc, în
sensul că succesul activității materiale, exteriorizate, depinde de modul de concepere a acesteia,
mai întâi în plan mental, intelectual, iar ac tivitatea intelectuală este încununată cu succes în
măsura în care activitatea materială a respectat modul de concepere a desfășurării sale în plan
mental. Uneori, a fost incriminată distinct faza internă, psihică (subiectivă), de cea externă,
materială, c um este cazul infracțiunii de complot sau a infracțiunii de asociere pe ntru săvârșirea
de infracțiuni. Însă, a ceste infracțiuni nu se mai regăsesc în actualul Cod penal.29
În conținutul său, Noul Cod penal cuprinde o tipologie generală a formelor infracțiunii,
care necesită anumite ac țiuni fizice prin care se transformă realitatea obiectivă, dar și activități
intelectuale, anume de identificare a faptei și modalitatea de sancționare penală a acesteia .
Legea penală incriminează și sancționează în special faptele care sunt realizate în
totalitate (consumate) și care produc urmări periculoase pentru societate.

29 Marcel Ioan Rusu, op.cit., p.194.

– 21 –
Însă, legiuitorul a incriminat și faptele care nu sunt executate până la final, deci și
respec tivele care anticipează consumarea, ajungând doar până la începutul executării sau până în
faza actelor de pregătire.
Așadar, aceeași faptă poate lua forma unei infracțiuni consumate, a tentativei sau uneori,
forma actelor pregătitoare. În literatura de s pecialitate se consideră că forma infracțiunii
consumate reflectă forma principală de bază, în timp ce forma tentativei și a actelor pregătitoare
reprezintă forme derivate sau atipice.
Definind formele infracțiunii după faza de desfășurare a activității in fracționale, se poate
spune că acestea sunt feluri sau variante ale aceleași infracțiuni determinate de faza de realizare,
de faza până la care a fost dusă activitatea infracțională.30
Din toate acestea rezultă faptul că activitatea infracțională intenționa tă se realizează în
timp, având un moment de plecare și un sfârșit. Între aceste intervale, activitatea infracțională
parcurge mai multe faze sau momente, fiecare ac țiune reprezentând un pas înainte spre realizarea
rezultatului socialmente periculos.
Prin urmare, fazele de desfășurare a infracțiunii intenționate sunt acele etape pe care le
poate parcurge activitatea infracțională din momentul conceperii sale până la momentul
producerii urmărilor socialmente periculoase. Formele infracționale, determinate de fazele de
desfășurare a activității infracționale, privesc numai activitatea infracțională, la baza căreia stă
intenția, ca formă a vinovăției.31
Astfel, f iecare treaptă cantitativă reprezintă o etapă distinctă prin care trece fapta
intenționată, marcând corespunzător câte o fază a acesteia. Ordonarea se realizează pe măsura
dezvoltării activității infracționale, fiecare fază constituind un moment superior atât cantitativ,
cât și calitativ, până la realizarea desăvârșită a infracțiunii în formă consumată. Pe măsură ce
activitatea infracțională se amplifică, trecând dintr -o fază în alta, crește și pericolul social, care
va atinge la rândul său, nivelul maxim, în momentul producerii rezultatului.32
Cunoașterea acestor etape sau faze este foarte importantă pent ru înțelegerea noțiunii de
forme ale infracțiunii, înclusiv a denumirii de forme atipice unde întâlnim și tentativa.

30 Ion Oancea, op.cit., p.194.
31Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod Penal , Editura C.H.Beck, București, 2010 ,
p.175.
32 Ramiro Virgil Mancaș, Tentativa , Editura Helicon, Timișoara, 1996, pp. 11 -12.

– 22 –
Doctrina penală remarcă două perioade în care se încadrează activitatea infracțională, și
anume: perioada internă și perioada externă.
Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conștiința făptuitorului procesele
psihice care caracterizează atitudinea psihică față de săvârșirea faptei și față de urmările acesteia.
Ea are ca momente sau faze conceperea activității infracțional e, adică apariția și conturarea ideii
de a comite fapta prevăzută de legea penală, deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a
alternativelor săvârșirii sau nesăvârșirii infracțiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de
fiecare alternativă , și, în fine, decizia sau rezoluția infracțională, adică hotărârea de a săvârși
infracțiunea.33
Așadar, în limita acestei perioade psihice sunt identificate trei momente importante și
esențiale în vederea trecerii la perioada externă a infracțiunii, fiind definită prin demararea acelor
activități materiale ce sunt destinate producerii rezultatului periculos. În acest sens, identificăm
primul moment esențial ce are la bază o anumită motivație a autorului, adică apariția gândului
sau ideii săvârșirii infracți unii. Al doilea moment important este cel al deliberării, în care
făptuitorul comp ară argumentele pro și contra să vârșirii infracțiunii în cauză, iar cel de -al treilea
moment corespunde hotărârii pe care o ia autorul în vederea comiterii faptei socialmente
periculoase.
Astfel, în această fază psihică se formează latura subiectivă a infracțiunii. În acest
moment de trecere de la perioada interioară la perioada externă, și anume, cel al hotărârii de
săvârșire a infracțiunii , se finalizează perioada internă s au psihică a infracțiunii , neavând însă
nicio relevanță din punct de vedere penal.
Faza internă este influențată de numeroși factori, care grăbesc sau încetinesc săvârșirea
infracțiunii. Rezoluțiunea delictuoasă, urmarea proceselor psihice, se regăsește at ât în cazul
actelor infracționale repetate, cât și în cazul acțiunii spontane motivate de scopuri individuale. În
raport cu procesul psihic interior, prin care se concepe, analizează, și se apreciază activitatea
infracțională, fapta nu se sancționează, căc i nu există infracțiune, atâta timp cât ea nu s -a
exteriorizat și concretizat într -o acțiune sau inacțiune. Altfel spus, gândul infracțional neurmat de
concretizarea lui în realitatea exterioară, nu poate atrage răspunderea penală.34

33 Costică Bulai, Bogdan Bulai, op.cit., p.415.
34 Marcel Ioan Rusu, op.cit., pp.194 -195.

– 23 –
Aceste momente sau faz e se întâlnesc în toate cazurile infracțiunilor săvârșite cu intenție,
deoarece la toate aceste infracțiuni realizarea faptei este precedată de o fază internă.
Însă, nu putem vorbi de faze sau perioade interne la infracțiunile săvârșite din culpă
deoarece , chiar dacă și aceste fapte culpoase presupun o reprezentare în timp a activității
infracționale și sunt precedate de procese psihice, în situația acestor infracțiuni există o
disproporție între ceea ce dorește făptuitorul și ceea ce execută.
Rezoluția in fracțională cunoaște două trepte de dezvoltare: premeditarea, când luarea
hotărârii presupune pregătirea executării prin alegerea locului, timpului, mijloacelor și
procedurilor realizării scopului urmărit; spontaneitatea delictuoasă, care vizează desfășura rea
instantanee a activității infracționale , actul psihic nemaifiind separat de actul de executare.35
Uneori, perioada internă prezintă și o exteriorizare , când făptuitorul își exprimă hotărârea
infracțională fără să treacă la realizarea acesteia, spre exemplu, cum ar fi deliberarea în comun a
mai multor subiecte asupra faptei ilicite, fără însă să se acționeze în a executa hotărârea luată în
acest sens, sau exteriorizarea rezoluției infracționale altor persoan e, fără niciun scop și fără a
trece la realizarea efectivă a hotărârii luate în acest sens.
În realitate, unii făptuitori aduc la cunoștiința altor persoane hotărârea lor infracțională ,
astfel că fază oratorie reprezintă comunicarea hotărârii decizionale ale acestora altor persoane.
Această fază oratorie este adiacentă perioadei interne și nu este obligatorie, așa cum sunt
celelalte etape ale perioadei interne.
Această exteriorizare a gândului infracțional poate lua forma unei simple confesiuni, unui
act de teribilism sau începerea unor activități ce tind spre consumarea unei infracțiuni.
În doctrină s -a apreciat că în aceste cazuri se poate vorbi și despre o perioadă
intermediară, situată între perioada internă și cea externă.36
Așadar, d acă totul s -ar opri la perioada internă, procesele psihice care au avut loc rămân
în afara interesului dreptului penal. Astfel că numai în cazul fazei oratorii și în situația luării
rezoluției infracționale de către mai multe persoane, perioada internă poate avea releva nță
juridică penală. Spre exemplu, dacă faza publică îmbracă haina unei infracțiuni de sine
stătătoare, așa cum este cazul infracțiunii de instigare publică prevăzut în art. 368 Noul Cod
penal.

35 Marcel Ioan Rusu, op.cit., pp.194 -195.
36 George Antoniu, Tentativa, Editura Societății Tempus, București, 1995, p.28.

– 24 –
Rațiunea ne pedepsirii persoanelor care se gândesc la comiterea de infracțiuni, dar însă nu
trec la materializarea ideii, se regăsește î n faptul că aceștia nu vatăm ă sau periclitează valorile
sociale în mod direct , atâta timp cât infracțiunea rămâne un gând la nivelul forului lor interior.
Nesancționarea unui individ care gândește săvârșirea unei infracțiuni, dar nu o realizează
în mod concret, reprezintă o încurajare de a nu trece la săvârșirea gândului, în special pentru cel
care este tentat să comită infracțiuni. În situația în care acesta ar fi sancțio nat, s -ar trece la
realizarea laturii obiective a faptei, de mult mai multe ori decât dacă nu ar fi sancționat.
De asemenea, în situația în care participă mai multe persoane la luarea deciziei
infracționale, se pune în discuție existența infracțiunii de cr imă organizată. În cazul în care un
individ încearcă, dar nu reușește să convingă o altă persoană să comită o infracțiune, este
incidentă instigarea neurmată de executare.
Pe de altă parte, în situația în care latura obiectivă a infracțiunii nu este susțin ută de
aspectul psihic, fapta nu se poate caracteriza ca fiind infracțiune , deoarece c onținutul constitutiv
al infracțiunii se realizează prin coexistarea laturei obiective cu cea subiectivă a faptei penale.
Acest lucru denotă faptul că latura morală a infracțiunii nu are nicio însemnătate juridică dacă
aceasta nu a fost transferată în re alitatea obiectivă.
Deși, din punct de vedere metodologic, analiza conținutului infracțiunii se face prin
divizarea sa în cele două laturi, obiectivă și subiectivă, ace stea nu trebuie considerate entități
izolate, deoarece ele se condiționează reciproc, neputând exista o infracțiune fără vreuna dintre
ele. Chiar dacă latura morala poate ființa fără latura obiectivă, în lipsa acesteia din urmă prima
rămâne fără niciun efe ct pe planul dreptului penal. 37
Însă, pe de altă parte, existența obiectivă a unei fapte nu este relevantă din punct de
vedere penal dacă nu există un corespondent subiectiv, deoarece fapta ce constituie infracțiune
nu reprezintă o simplă manifestare exterioară, ci reprezintă o activitate voită și con știentă.
Comportamentul omului are o importanță penală numai în situația în care acesta se
exteriorizează prin vătămarea sau compromiterea valorilor sociale. Astfel, acest aspect extern al
infracțiunii poa rtă numele de perioada externă a infracțiunii.
Această perioadă începe din momentul în care subiectul a luat hotărârea de a săvârși
infracțiunea și trece la prima manifestare externă prin care se urmărește producerea rezultatului
socialmente periculos pe care și l -a propus. În timpul perioadei externe, procesul de înfăptuire a

37 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.202.

– 25 –
hotărârii infracționale parcurge mai multe faze – fiecare caracterizată printr -un anumit grad de
înfăptuire a rezoluției – pe parcursul cărora infracțiunea, în conținutul său integral, se realizează
treptat, pe etape.38
Aceste faze sunt enumerate și clasate în faza actelor de pregătire, faza actelor de
executare și faza urmărilor. Deși aceste trei faze sunt posibile la toate infracțiunile intenționate,
nu sunt obligatorii toate etapele, spre exemplu, faza actelor de pregătire poate lipsi în cazul
infracțiunilor care se comit cu intenție spontană , iar faza urmărilor lipsește în cazul tentativei.
Faza actelor pregătitoare reprezintă prima fază a perioadei externe, în care se pregă tește,
din prisma aspectului material și moral, îndeplinirea faptei prevăzute de legea penală. Această
fază cuprinde toate actele ce pregătesc realizarea unei infracțiuni tipice. Faza actelor de pregăt ire
se situează la frontiera actelor de executare, în p ractică fiind foarte dificil a se delimita limitele
celor două faze.
Faza executării infracțiunii este cea de -a doua fază a drumului infracțiunii și constă în
transpunerea în practică a deciziei săvârșirii infracțiunii prin realizarea elementului material al
acesteia. Această fază a infracțiunii poate ajunge în două stadii de evoluție, respectiv de realizare
parțială (tentativă întreruptă) sau totală (tentativă terminată) a elementului material.39
Faza urmărilor începe odată cu executarea în întregime a fap tei și durează până la
producerea în întregime a rezultatului. În majoritatea cazurilor, urmările se produc de îndată ce
activitatea infracțională este executată, dar sunt și situații când acestea au loc după o anumită
perioadă de timp de la terminarea act ului infracțional. De exemplu, la infracțiunea de furt,
urmarea se produce imediat, de îndată, pe când la infracțiunea de omor prin otrăvire, urmarea se
poate produce după un anumit timp de la executarea actului infracțional. Faza urmărilor cuprinde
consec ințele vătămătoare sau prejudicioase pe care legiuitorul le -a avut în vedere atunci când a
incriminat acea activitate ca infracțiune.40
Din examinarea evoluției activității infracționale, s -a putut stabili că, spre deosebire de
latura subiectivă, care se creează în totalitate în momentul luării deciziei infracționale, latura
obiectivă, anume, săvârșirea faptei și producerea consecințelor, se întinde în timp, pe parcursul
mai multor momente sau faze.

38 Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală , ediția a II -a, Editura Hamangiu, București, 2009, p.160.
39 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.204.
40 Alexandru Boroi, op.cit., p.177.

– 26 –
Această deosebire dintre cele două laturi, sub raportul realizării lor, poate conduce la
situații în care latura subiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă este
realizată numai în parte, din cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deși a fost în
întregime săvârșită , din diferi te cauze n -a dus la producerea urmării necesare pentru existența
infracțiunii ori a dus la realizarea acesteia în mare măsură, în sensul că rezultatul produs a suferit
o amplificare deosebită. 41
Referitor la această situație s-a pus problema necesității in criminării și pedepsirii și a
acestor faze ce constituie forme atipice ale faptelor penale. Astfel, în doctrină întâlnim admiterea
ideii că astfel de forme atipice ale faptelor deja incriminate pot fi și ele sancționate din aceleași
rațiuni pentru care sun t sancționate faptele în forma lor tipică.
În materia dreptului penal prin forme ale infracțiunii înțelegem formele pe care
infracțiunea le poate avea, în ceea ce privește latura sa obiectivă, raportat la fazele de desfășurare
a activității infracționale.
În ceea ce privește determinarea formelor infracțiunii în raport cu fazele desfășurării
activității infracționale, este de asemenea unanim admis în teoria dreptului penal că, în perioada
internă, nu se pune problema existenței unei forme a infracțiunii, de oarece, deși odată cu luarea
deciziei de săvârșire a faptei s -a realizat în întregime latura obiectivă a acesteia, niciun act de
conduită exterioară care să tindă spre realizarea ei. În dreptul nostru penal, în care legea însăși
definește infracțiunea ca p e o faptă care prezintă pericol social, deci ca pe un act de conduită
exterioară a omului, problema existenței unei forme a infracțiunii în perioada internă sau psihică,
chiar dacă hotărârea de a săvârși infracțiunea ar fi manifestată de făptuitor, este le galmente
exclusă.42
De fapt, nici în situația exteriorizării intenției persoanelor care au hotărât în comun să
săvârșească infracțiunea sau în situația fazei oratorii nu există o executare a rezoluției , ci doar o
exteriorizare în scopul luării rezoluției in fracționale, așadar, nu putem vorbi de o formă a
infracțiunii în acest caz.
Însă, în cadrul perioadei externe pot exista forme ale infracțiunii în raport cu toate fazele
de desfășurare a activității criminale, întrucât pot exista atâtea forme câte faze sau modalități ale
acestora există. Așadar, identificăm forme ale inf racțiunii în raport cu toate faz ele de desfășurare

41 Costică Bulai, Bogdan Bulai, op.cit., p.418.
42 Ibidem .

– 27 –
a activității infracționale următoarele: forma actelor preparatorii sau de pregătire, forma
tentativei, forma faptului consumat și forma fa ptului epuizat.
Întrucât infracțiunea poate exista în oricare dintre aceste forme, în teoria dreptului penal
infracțiunile au fost clasificate, după forma lor, în infracțiuni tip, corespunzătoare formei tipice
sau de bază, și infracțiuni derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracțiunii.
Infracțiunile tip s unt denumite și infracțiuni fapt consumat, iar infracțiunile corespunzătoare
faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracțiuni fapt preparat (corespunzătoare actelor
preparatorii), infracțiuni fapt tentat (corespunzătoare tentativei) și infracțiuni fap t epuizat
(corespunzătoare rezultatului epuizat).43
În cele mai multe situații, făptuitorul nu mai îndeplinește hotărâr ea infracțională, deci nu
se mai obligă în executarea propriu -zisă a actelor caracteristice elementului material al
infracțiunii și nu mai încearcă să își asigure succesul prin pregătirea anterioară a unor mijloace
cât mai favorabile.
Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire și de la valoarea lor în procesul
săvârșirii infracțiunii, în literatura juridică acestea au fost def inite ca fiin d acele acte care constau
în procurarea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor de săvârșire a infracțiunii ori în
crearea condițiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.44
Așadar, d upă luarea rezoluției infracționale, subiectul va p utea să comită direct acte de
exercitare, fie să își pregătească mai întâi această activitate pentru o realizare mai sigură a
rezultatului urmărit sau acceptat. Sunt astfel acte preparatorii toate actele care preced și pregătesc
executarea acțiunii ce cons tituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii.45
Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracțiunii, activitățile desfășurate trebuie să
îndeplinească anumite condiții, și anume: din conținutul activității să rezulte neîndoielnic că
aceasta este efectuată pentru săvârșirea infracțiunii; actul preparator să se concretizeze într -o
activitate obiectivă de creare a condițiilor pentru săvârșirea infracțiunii (de exemplu, procurarea
de instrumente, de date, de informații în legătură cu locul și timpul în care urmează să fie
săvârșită infracțiunea, etc.); activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conținutul

43 V. Dongoroz, Tratat, p.261 apud. Costică Bulai, Bogdan Bulai, op.cit., p.419.
44 V. Dongoroz și colab., op.cit ., p.132 apud. Alexandru Boroi, op.cit., p.178.
45 Viorel Pașca, Curs de drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic, București, 2012, p.262.

– 28 –
elementului material al laturii obiective, să nu facă parte din actele de executare și actele de
pregătire să fie intențion ate.46
În doctrină se face distincție între actele de pregătire materială și acte de pregătire morală.
Unii autori rețin ca o categorie distinctă actele de pregătire organizatorică. Astfel, sunt acte de
pregătire materială cele care constau în pregătirea materială a infracțiunii prin procurarea d e
mijloace, de instrumente, asigurarea mijloacelor de transport , necesare săvârșirii infracțiunii și
sunt acte de pregătire morală a infracț iunii, culegerea de informații cu privire la victimă, la locul
săvârșirii infracțiunii etc. Actele de pregătire organizatorică ar consta în racolarea de complici,
asocierea infracțională.47
Potrivit practicii judiciare și doctrinei, actele pregătitoare mate riale sau cele morale se pot
constitui sub mai multe modalități faptice.
În consecință, o primă modalitate de înfăptuire a actelor de pregătire în ideea săvârșirii
unei infracțiuni o reprezintă procurarea ilicită sau licită de instrumente ce urmează să fi e utilizate
pentru comiterea faptei. Spre exemplu, făptuitorul își cumpără pe cale ilicită diverse substanțe
toxice folosite pentru îndepărtarea dăunătorilor cu scopul otrăvirii unei persoane sau își procură
un pistol cu gloanțe de cauciuc cu scopul răniri i unei persoane.
A doua modalitate de pregătire pen tru săvârșirea unei infracțiuni o reprezintă
confecționarea, modificarea sau adaptarea uneltelor, mecanismelor și dispozitivelor ce îi vor
folosi la săvârșirea infracțiunii. Spre exemplu, făptuitorul confecționează sau modifică o cheie
pentru a pătrunde într -o locuință în vederea săvârșirii unei infracțiuni de furt, construirea unui
dispozitiv pentru plasarea acestuia într -o conductă în vederea sustragerii de motorină sau
benzină.
A treia modalitate d e înfăptuire a actelor pregătitoare o poate constitui culegerea de date
sau informații privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii ori informații despre viitoarea
victimă. Spre exemplu, făptuitorul studiază și supraveghează membrii unei familii în vede rea
perioadelor în care aceștia nu sunt acasă pentru a efectua o spargere sau identificarea sistemelor
de securitate ale unei bănci și a oscilației clienților și a împrejurimilor băncii, în vederea
comiterii unui atac asupra acesteia.

46 Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici, Drept penal. Partea generală , Editura Fundației "Chemarea", Iași, 1999,
p.143.
47 Viorel Pașca, op.cit., p.262.

– 29 –
De asemenea, o altă modalitate de înfăptuire a actelor de pregătire constă în luarea de
măsuri pentru zădărnicia descoperirii faptei ce se va realiza sau în vederea garantării câștigului
rezultat din infracțiune. Spre exemplu, asigurarea transportului și a locului de refugiu pentru
ascunderea făptuitorilor și asigurarea depozitării obiectelor furate.
Potrivit doctrinei penale, privitor la incriminarea actelor pregătitoare , se cunosc două
ipoteze principale , teza neincriminării actelor pregătitoare și teza incriminării actelor
pregătitoare.
Teza neincriminării actelor preparatorii pornește de la concepția unui drept penal obiectiv
potrivit căreia doar realizarea materială a activității infracționale aduce atingere valorilor sociale
ocrotite de legea penală și numai în măsura în care acestea sunt lezate sau măcar puse în pericol
se justifică incriminarea acestora. Actele preparatorii fiind acte echivoce, de cele mai multe ori
licite, nu se impune incriminarea lor.48
Totuși, necesitatea incriminării actelor pregătitoare este susțin ută de argumentul
pericolului social pe care aceste acte pregătitoare le prezintă. În cadrul acestei ipoteze, sunt
susținute două păreri, și anume, se susține o incriminare nelimitată a actelor, indiferent de fapta
plănuită și o incriminare limitată a acte lor, justificată doar în cazul infracțiunilor grave.
În legislația română, legiuitorul penal a adoptat teza neincriminării actelor pregătitoare ca
fază de desfășurare a activității infracționale. Totuși, se poate constata că, pe cale de excepție,
actele de pregătire la unele infracțiuni sunt incriminate, însă nu ca forme de desfășurare a
activității infracționale, ci ca tentativă sau infracțiune autonomă ori ca acte de complicitate, în
cazul în care este săvârșită de altă persoană.
Astfel, actele prepara torii pot fi asimilate tentativei și pedepsite în consecință în cazul
unor infracțiuni grave, precum infracțiunile contra securității naționale, așa cum este prevăzut în
art.412 alin.(2) Noul Cod penal.
În a doua situație , actele preparatorii sunt incriminate ca infracțiuni autonome , adică de
sine stătătoare atunci când este evident caracterul periculos, cum ar fi deținerea de instrumente în
vederea falsificării de valori, prevăzut la art. 314 Noul Cod penal.
Ultima ipoteză în care actele de pregăti re sunt săvârșite de o altă persoană decât autorul,
este atunci când făptașul comite o infracțiune consumată ori o tentativă pedepsibilă, realizând
astfel acte de complicitate anterioară la respectiva infracțiune. Un exemplu ilustrativ în acest caz

48 Viorel Pașca, op.cit., p.263.

– 30 –
ar pute a fi culegerea de date și informații, procurarea de instrumente și mijloace pentru
săvârșirea unei infracțiunii.
Forma perfectă a infracțiunii se constituie în momentul în care s-a înfăptuit întregul său
conținut, producându -se urmarea socialmente periculo asă. Odată cu acest moment se
îndeplinește în totalitate latura obiectivă, dar și concordanța acesteia cu latura subiectivă,
deoarece infractorul realizează obiectiv ceea ce a urmărit subiectiv.
De regulă, l egea penală sancționează infracțiunea fapt consu mat, deoarece aceasta este
forma perfectă a infracțiunii, cu pericolul social cel mai mare, absorbind în conținutul său toate
celelalte forme imperfecte , anume, actele de pregătire și tentativa , care vor fi sancționate numai
infracțiuni le mai grave.
În ge neral, momentul consumării reprezintă data săvârșirii infracțiunii, atunci când fapta
umană intră sub incidența legii penale , fiind relevant pentru soluționarea unor chestiuni de drept,
cum ar fi determinarea legii penale aplicabile, înlăturarea beneficiului grațierii, starea de
recidivă.
Infracțiunile se consumă în două modalități, după cum acestea sunt formale ori de
rezultat. Astfel, la infracțiunile formale sau de pericol, pentru consumarea lor, este necesar să se
îndeplinească în totalitate a ctivitatea prevăzută de legea penal. Spre exemplu, infracțiunea de
bigamie prevăzută în art. 376 Noul Cod penal se consumă în momentul încheierii celei de -a doua
căsătorii.
Infracțiunile de rezultat se consideră consumate când executarea s -a sfârșit și s-a produs
rezultatul prevăzut de norma incriminatoare. De exemplu, infracțiunea de omor prevăzută la
art.188 Cod penal se consumă când s -a produs moartea, infracțiunea de înșelăciune (art.244 Noul
Cod penal) se consumă când s -a produs o pagubă, în urma in ducerii în eroare.
De cele mai multe ori, momentul consumării reprezintă punctul terminus al infracțiunii
care se realizează în forma sa perfectă. Există însă situații în care urmările se mai produc și după
momentul consumării, fie prin amplificarea urmăr ii inițiale, fie prin continuarea activității fizice
a subiectului, realizată printr -o prelungire în timp a acțiunii. De cele mai multe ori producerea
urmării va determina o agravare a răspunderii penale.49
Aceste urmări posterioare consumării urmează să se producă la un alt moment, denumit
momentul epuizării infracțiunii, dincolo de care nicio evoluție a rezultatului nu mai este posibilă.

49 Viorel Pașca, op.cit., p.283.

– 31 –
Deci, categoriile de infracțiuni la care urmarea se intensifică ori a ctivitatea continuă după
momentul consumării până în momentul încetării complete sau până la epuizarea acestora sunt
infracțiunile continue, continuate și de obicei.
Infracțiunile continuate, continue și de obicei se caracterizează printr -o durată mai mar e
de timp în care se desfășoară activitatea infracțională. Infracțiunile continuate constau din cel
puțin două acțiuni sau inacțiuni repetate la diferite intervale de timp în baza aceleiași rezoluții
infracționale. Așadar, executarea se prelungește în timp . Ea se consumă după prima acțiune sau
inacțiune, dar se epuizează abia în momentul comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni . Infracțiunile
continue se consumă în momentul începerii acțiunii (inacțiunii), dar se epuizează când aceasta a
încetat, pe când inf racțiunile de obicei se consumă când a avut loc acțiunea care indică
obișnuința sau îndeletnicirea și se epuizează la data săvârșirii ultimului act. În cazul în care nu se
mai produce niciun fel de urmare, fapta se epuizează. 50
Este des întâlnit faptul că la unele infracțiuni momentul consumării infracțiunii se
suprapune cu momentul epuizării activității infracționale, dar acest lucru este urmarea faptului că
în cazul acestor fapte activitatea infracțională nu se întinde în timp și nici rezultatul inițial nu se
dezvoltă.
Acest fapt nu poate duce însă la concluzia că epuizarea activității infracționale nu ar fi o
fază distinctă a unei categorii de infracțiuni caracterizate, fie prin amplificarea rezultatului, fie
prin continuarea activității infracționale după momentul consumării. În cazul infracțiunii
progresive are loc o amplificare calitativă a rezultatului, pe când în cazul infracțiunii continuate
și de obicei are loc o amplificare cantitativă prin repetarea acțiunilor care intră în conținutul
infracțiu nii.51
În consecință, unele consecințe juridice, cum ar fi prescripția răspunderii penale,
grațierea, amnistia, vor fi r aportate la momentul epuizării și nu la momentul consumării
activității infracționale.

50 Viorel Pașca, op.cit., p.283.
51 V.Dongoroz, op.cit ., p.301 apud. Viorel Pașca, op.cit., p.284.

– 32 –
Capitolul al II -lea – CONCEPTUL DE TENTATI VĂ

Secțiunea I – Noțiunea de tentativă și caracterizarea acesteia

În situația în care unei activități umane i se atribuie o anumită semnificație în domeniul
dreptului penal, legea trebuie să o stipuleze în norma de incrimin are, în forma ei tipică, general ă
și abstract ă. La fel se procedează și cu limitele de sancționare a faptelor care realizează
conținutul prevăzut de aceeași normă penală.
Cu toate acestea, este posibil ca, pe lângă incriminarea infracțiunii fapt consumat, adică a
formei tipice, legiuitor ul român să confere relevanță penală și altor acte anterioare sau
posterioare producerii rezultatului, cuprinse și acestea în procesul de punere în executare a
rezoluției infracționale. Astfel, legiuitorul penal incriminează și formele atipice, anume
infra cțiunea fapt preparat și fapt tentat, în ambele situații reprezentând infracțiuni derivate în
raport cu infracțiunea tip, forma perfectă sau consumată a infracțiunii.
Prin urmare, problema unor forme ale infracțiunii consumate se poate pune numai dacă
fiecare fază din desfășurarea activității ilicite ce constituie infracțiune este întemeiată pe
descrierea în norma de incriminare a faptei consumate. Aceasta din urmă este forma perfectă a
infracțiunii, iar formele neconsumate dar incriminate ca infracțiun e sunt formele imperfecte ale
acesteia: fapta pregătitoare, ce corespunde fazei actelor preparatorii din desfășurarea activității
infracționale; fapta tentată, care corespunde fazei actelor de executare a fost întreruptă sau, deși a
fost terminată, rezulta tul nu s -a produs, și fapta epuizată, corespunzător fazei urmăririlor, în
situația în care ulterior producerii rezultatului, din cauza prelungirii în timp a faptei însăși sau
agravării subsecvente a rezultatului inițial acesta cunoaște o amplificare și atr age o altă calificare
juridică.52
În evoluția activității infracționale, tentativa se situează între faza actelor pregătitoare și
faza consumării, deoarece făptuitorul săvârșește acte materiale ce conduc la consumarea

52 Lucian -Marian Nicolae, Incriminarea și sancționarea tentativei în dreptul penal român , Editura PIM, Iași, 2010,
pp.21 -22.

– 33 –
infracțiunii, dar nu le finalizează pen tru producerea rezultatului. Astfel, tentativa face parte din
faza executării, alături de consumarea infracțiunii, fiind însă anterioară acesteia.
Tentativa este singura dintre formele infracțiunii care este reglementată de Partea
generală a Noului Cod penal, spre deosebire de perioada internă și de actele preparatorii care nu
au o reglementare generală în legislația penală. Justificarea acestei incriminări a tentativei este
susținută de practica judiciară, în situația în care unele fapte, chiar dacă nu sun t consumate,
produc stări de pericol p entru valorile sociale.
Unele fapte rămase în faza tentativei sunt mai periculoase decât altele, care sunt în faza
consumată. Spre exemplu, în urma unor discuții contradictorii pe fondul consumului de alcool,
inculpatul a luat de pe masă un cuțit, l -a prins de vârf și l -a aruncat în direcția soției sale. Cuțitul
a lovit par tea vătămată în zona pieptului, cauzându -i leziuni vindecabile în 45 -50 de zile de
îngrijiri medicale, punâ nd în pericol viața victimei. Aruncarea cu intensitate, de la mică distanță,
a cuțitului în direcția corpului unei persoane, cu urmarea producerii unei plăgi înțepate toracice ,
cu leziuni cardiace, și punerea în pericol a vieții victimei, constituie infrac țiunea de tentativă de
omor, iar nu vătămare corporală gravă, existând intenția de a ucide. 53
De asemenea, un alt exemplu ilustrativ ar fi cazul în care inculpatul deținea un teren cu
plantație de viță de vie, pe care l -a împrejmuit cu gard. Pentru a împie dica sustragerea
strugurilor, inculpatul a montat un cablu electric care a înconjurat terenul pe care l -a conectat la
rețeau electrică de la locuința sa. Partea vătămată, lucrând la culesul strugurilor din via sa, s -a
electrocutat după ce a atins cablul el ectric. Ca urmare a electrocutării, victima a suferit leziuni
vindecabile în 50 de zile de îngrijiri medicale, dar i -a fost pusă în pericol viața.54
Potrivit Noului Cod penal român, în art. 32 se menționează faptul că tentativa constă în
punerea în executa re a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau
nu și-a produs efectul.
Raportat la Codul penal anterior, legiuitorul Noului Cod penal în vigoare a adus unele
modificări în materie. Astfel, î n timp ce Codul penal anterior definea tentativa în art. 20 ca fiind
"punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea", Noul Cod în vigoare definește
tentativa ca fiind " punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea ".

53 I.C.C.J, s.pen., dec. nr. 5532/2004, nepublicată apud. Marcel Ioan Rusu, op.cit., p.202.
54 C.S.J., s.pen., dec. nr.1946/1996, nepublicată a pud. Marcel Ioan Rusu, op.cit., p.203.

– 34 –
Această corectare a def iniției privind tentativa s -a datorat faptului că atât doctrina penală,
cât și instanțele de judecată au considerat, sub aspectul laturii subiective, că tentativa nu se putea
săvârși decât cu vinovăția sub forma intenței directe și nu cu a celei indirecte.
Legiuitorul Noului Cod penal în vigoare a dorit să clarifice și să îmbunătățească definiția
tentativ ei față de noțiunea din Codul penal anterior , aceasta putându -se săvârși atât cu intenție
directă, cât și indirectă , deoarece făptuitorul a acceptat rezult atul prevăzut ca posibil al
infracțiunii, urmare care însă nu s -a produs din motive independente de voința acestuia.
Astfel, s -a înlăturat controversa privind posibilitatea existenței tentativei în cazul intenției
indirecte, în sensul că legea nu face dist incție între modalitățile intenției, ceea ce înseamnă că
tentativa este posibilă la toate infracțiunile intenționate. Este adevărat însă că tentativa este mai
evidentă la infracțiunile care se comit cu intenție directă, unde făptuitorul prevede și urmăreșt e
rezultatul socialmente periculos, precum și la infracțiunile unde în conținutul legal este cuprins și
un scop special.55
Codul penal din 1969 reglementa textual și modalitățile tentativei relativ improprii,
anume că "există tenta tivă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu este posibilă datorită
insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s –
au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află."
Legiuitorul Noului Cod penal a considerat că aceste prevederi, în reglementarea
tentativei, nu sunt necesare atât timp cât nu au relevanță motivele neprelucrării rezultatului în
cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dacă sunt i ndependente de voința făptuitorului,
inclusiv cele care se datorează insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită
împrejurării că în timpul când s -au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde
făptuitorul credea că se află.56
Din definiția art. 32 Noul Cod penal rezultă că tentativa semnifică o încercare nereușită
de a săvârși o infracțiune. Aceasta presupune un început de executare a elementului material al
laturii obiective a infracțiunii ce se urmărește a fi com isă, dar urmarea cerută de norma de
incriminare nu se realizează datorită faptului că executarea începută a fost întreruptă ori, deși nu
a fost întreruptă și a fost dusă aproape de final, nu s -a realizat rezultatul urmărit sau acceptat de

55 Valentin Mirișan, Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a dispozițiilor Codului Penal în vigoare
și ale Noului Cod penal , Editura Universul Juridic, București, 2012,p.96.
56 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V .Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, Noul Cod penal
comentat. Partea generală , Editura Universul Juridic, București, 2014, p.231.

– 35 –
făptuitor din div erse motive, spre exemplu, otrava introdusă în băutură a fost insuficientă și
victima, în urma îngrijirilor medicale, nu a decedat sau cazul în care făptuitorul este prins în
flagrant .
Tentativa mai este definită și ca o formă imperfectă a faptei (deoarece nu s-a finalizat
prin consumare), reflectând un dezacord între latura subiectivă (intenția de a comite o faptă
consumată) și latura obiectivă, adică ceea ce s -a realizat efectiv. 57
Fiind o formă a infracțiunii, tentativa trebuie să îndeplinească și ea toate trăsăturile
esențiale ale infracțiunii, anume, prevederea în legea penală, vinovăția, fapta nejustificată și
imputabilă, dar din cauză că reprezintă o formă atipică a infracțiuni i, se deosebește de aceasta
prin neproducerea rezultatului cerut de norma de incriminare penală. Totodată, tentativa
semnifică și o formă derivată de infracțiune deoarece ea provine din forma tip de infracțiune.
Deși tentativa nu obține rezultatul înscris în norma de incriminare, aceasta produce și ea o
urmare periculoasă, cum ar fi o stare de pericol sau alt rezultat, însă altul decât cel necesar
consumării infracțiunii a cărei executare a început. Acesta este motivul pentru care tentativa este
considerată infracțiune și este sancționată în cazul unor infracțiuni de o gravitate sporită. Așa
fiind situația, normele care reglementează infracțiunea consumată se aplică și tentativei.58
Conținutul juridic al tentativei este prevăzut în art. 32 Noul Cod penal în v igoare, precum
și în dispoziția specială prin care este incriminată fapta pe care făptuitorul intenționează să o
săvârșească.
În ceea ce privește latura obiectivă, tentativa realizează elementul material, adică actul de
executare și urmarea imediată, anume pericolul pentru valorile sociale ocrotite de lege prin
amenințarea pe care o realizează asupra acestor valori. În plus, limita inferioară a tentativei o
constituie începerea exercitării actului de pregătire, iar limita superioară o constituie actul de
întrerupere sau eșecul consumării faptei.
Cu privire la latura subiectivă, tentativa presupune aceeiași factori care sunt specifici
infracțiunii consumate, anume factorii intelectivi și factorii volitivi. Din acest fapt rezultă că
făptuitorul prevede rezulta tul faptei și îl urmărește prin săvârșirea acțiunii sau deși îl prevede, nu
îl urmărește, acceptând astfel posibilitatea realizării lui. Bineînțeles, elem entul subiectiv al
tentativei este întotdeauna intenția directă sau intenția indirectă.

57George Antoniu, Constantin Mitrache, Avram Filipaș, Noul Cod penal (Legea nr.301/2004) , vol.I, Editura
C.H.Beck, București, 2006, p.371.
58 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V .Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.232.

– 36 –
Doctrina ameri cană promovează opinia potrivit căreia interesul este mai mare în a
împiedica și reeduca un infractor care a încercat să comită o infracțiune, decât a reeduca un
făptuitor care a comis acea infracțiune. Potrivit acestei opinii, făptuitorul tentativei repre zintă un
pericol social mai mare decât o persoană care a săvârșit o infracțiune consumată, deoarece se
pedepsește făptuitorul și nu fapta.59

Secțiunea a II -a – Condițiile generale de existență a le tentativei

Potrivit art.32 alin.( 1) Noul Cod penal, pentru existența tentativei trebuie să fie realizate
următoarele condiții: să existe intenția de a săvârși o anumită infracțiune; intenția să fie pusă în
executare; executarea să fie întreruptă sau, deși terminată, să nu fi condus la producerea
rezultatului.
Intenția de a săvârși infracțiunea semnifică o planificare în mintea făptuitorului de a
săvârși anumite infracțiuni, în vederea îndeplinirii unor anumite dorințe sau necesități ale
acestuia, dorințe precum cele de îmbogățire, de răzbunare sau ură, toate acționând ca motiv sau
scop al conduitei infracționale.
Această i ntenție de a săvârși infracțiunea se ivește în mintea făptuitorului în perioada
psihică sau internă a activității infracționale și se caracterizea ză prin conștientizarea unui anumit
motiv sau mobil specific precum și prin necesitatea de comitere a unor infracțiuni în vederea
satisfacerii acestuia. Ca o urmare a acestor procese interne, se conturează astfel voința
făptuitorului de a pune în executare ideea săvârșirii unei infracțiuni .
Fără intenția de a săvârși o anumită infracțiune, nu se poate vorbi de existența tentativei,
care constă tocmai în punerea în executare a unei asemenea intenții. De aceea, tentativa nu este
posibilă decât la infracțiuni le intenționate, care sunt precedate de o perioadă internă specifică, în
care se formează intenția de a săvârși infracțiunea respectivă, fiind excluse infracțiunile săvârșite
din culpă. Intenția de a săvârși infracțiunea presupune reprezentarea de către au tor nu numai a
faptei, dar și a împrejurărilor în care aceasta urmează să fie săvârșită. 60

59 Marcel Ioan Rusu, op.cit., p.203.
60 George Antoniu, Toader Tudorel, Explicațiile Noului Cod penal , vol. I (Articolele 1 -52), Editura Universul
Juridic, București, 2015, p.312.

– 37 –
Făptuitorul nu își propune niciodată să săvârșească o tentativă, ci o infracțiune
consumată. De aici decurg două consecințe importante: în primul rând, stabilirea formei de
vinovăție în cazul tentativei se face pe baza acelorași criterii ce ar fi fost utilizate în cazul
infracțiunii consumate , iar în al doilea rând, modalitatea intenției, directă sau indirectă, ce ar fi
caracterizat infracțiunea consumată este întâl nită și în cazul tentativei.61
În acest sens, în situația în care făptuitorul îi aplică victimei o lovitură de cuțit în
abdomen sau în piept, aceasta reprezintă o tentativă de omor și nu o infracțiune de vătămare
corporală, chiar dacă durata îngrijirilor pe ntru vindecare se încadrează în dispozițiile art. 193 sau
art. 194 Noul Cod penal.
De asemenea, se va reține o tentativă de omor și nu o pluralitate de acte de vătămare
corporală în situația în care mai mulți infractori au aplicat victimei lovituri care, a nalizate separat
nu puneau în peric ol viața victimei, dar cumulate erau susceptibile să conducă la moarte, rezultat
prevăzut și acceptat de infractori .
Cea de a doua condiț ie de existență a tentativei se referă la începerea executării hotărârii
infracționale, adică a realizării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective.62
Sub acest aspect , în mod obligatoriu, tentativa presupune o exteriorizare a intenției de a
comite o infracțiune printr -o manifestare obiectivă îndreptată sp re producerea rezultatului avut în
vedere de către făptuitor. În această etapă se subliniază trecerea de la actele de pregătire la etapa
actelor de executare. Cum însă tentativa are o poziție de mijloc între actele preparatorii și
infracțiunea consumată, p unerea în executare se poate confunda uneori cu actele de pregătire , în
doctrina penală au fost conturate mai multe teorii în vederea identificării unor criterii de
diferențiere a celor două categorii de acte și anume: teorii subiective, teorii obiective, teorii
formale și teorii mixte.
Potrivit teoriilor subiective, o anumită activitate este act de executare, deci tentativă, dacă
prin ea însăși, singură sau unită cu alte împrejurări, reflectă scopul în vederea căruia a fost
executată. Cu alte cuvinte, scoa te în evidență latura subiectivă a infracțiunii; în caz contrar, este
act pregătitor.63
Tentativa începe atunci când actul ilicit capătă univocitate, astfel că atâta timp cât este
univoc, acesta rămâne act preparator. Pe baza acestor criterii, deschiderea unei casete aparținând

61 Marcel Ioan Rusu, op.cit., p.204.
62 Paraschiv Gavril, Drept penal . Partea generală, Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2004, p.26.
63 Constantin Sima, Drept penal. Partea generală , vol I, Editura Hamangiu, București, 2015 , p.213.

– 38 –
altei persoane, cu o cheie potrivită reprezintă un act de executare deoarece denotă intenția de furt
ori situația în care o persoană, fără acordul proprietarului, ia modelul cheii de la ușa locuinței cu
intenția de a sust rage lucruri în absența proprietarului . Dimpotrivă, achiziționarea unui bidon cu
petrol lampant, cu scopul declanșării unui incendiu, este un act pregătitor pentru că prin sine
însuși nu denotă latura obiectivă a infracțiunii de distrugere.
Teoriile subiective nu înfățișează însă un criteriu concret pentru diferențierea actelor de
pregătire de actele de executare, deoarece pornesc de la conceptul fals că actele preparatorii au
întotdeauna un caracter echivoc.
În practica judiciară, î n funcție de susținerile unor autori s -a demonstrat ca sfera a ctului
de executare propriu zisă î n cazul unor infracțiuni este mai cuprinzătoare decât a actelor care
realizează acț iunea descrisă î n norma de incriminare, putând avea acest caracter ș i actele ce se
desfășoară în imediata apropiere de momentul consumării, ori reprezintă un pas substanțial
dincolo de care nu pot fi decât acte care conduc inevitabil spre consumare.64
În ceea ce privește teoriile obiective, acestea afirmă că o anumită activitate poate fi
socotită ca act de executare sau de pregătire raportat la poziția pe care o ocupă în procesul
dinamic de săvârșire a infracțiunii.
Astfel, dacă un act este îndreptat spre valorile care constituie obiectul material al
infracțiunii și dacă poate singur, fără a mai fi necesar un act distinct, să ducă la realizarea
scopului propus, căpătând astfel o direcție certă, atunci acest act este de executare. Dacă,
dimpotrivă, acest act nu a primit o orientare precisă în cadrul activității infracționale, iar pentru
săvârșirea infracțiunii este nevoie de efectuarea ulterioară a unui nou act, atunci acel act este
considerat de pregătire.65
Potrivit acestei teorii obiective , se consideră a fi a cte preparatorii procurarea un ei arme,
luarea amprentei unei chei, procurarea unei cantități de otra vă, deoarece acestea nu au fost
îndreptate împotriva obiectului infracțiunii. În schimb, îndreptarea armei de foc către victimă,
punerea otrăvii în mâncare a acesteia sau deschiderea unei încăperi cu o cheie mincinoasă
semnifică acte d e executare. Aceste teorii obiective oferă criterii de distincție între actele de

64 Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal româ n, vol.1, Editura All Beck, București, 2003, p.148 .
65 William Brînză, Drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic, București, 2012 , p.112.

– 39 –
pregătire și actele de executare mult mai corecte decât teoriile subiective , ținând seama și de
celelalte condiții în care actele respective au fost comise.
În ceea ce privește teoriile formale, acestea oferă drept criteriu de diferențiere identitatea
formală dintre actele comise și acțiunea prevăzută ca element material în conținutul unei anumite
infracțiuni. În situația în care actul comis corespunde acțiunii indicate de elementul material al
infracțiuni i și se integrează în respectiva infracțiune, este un act de executare. În caz contrar,
actul respectiv va reprezenta doar un act preparator pentru că a fost comis în pregătirea
infracțiunii respective.
Potrivit acesto r teorii, dobândirea unor chei sau confecționarea unora semnifică acte
preparatorii ale furtului pentru că nu corespund formal elementului material al infracțiunii de
furt, care presupune în luarea unui bun mobil din proprietatea sau detenția altuia. Dimpo trivă,
acțiunea de a încărca un sac de porumb de pe proprietatea altei persoane reprezintă un act de
executare.
Aceste teorii formale conferă criterii de diferențiere ușor de aplicat, însă au existat
reproșuri că prin aplicarea precisă a criteriilor propus e se poate ajunge la o restrângere
nejustificată a actelor de executare. Spre exemplu, fapta persoanei surprinsă în timpul nopții în
camera în care se află casa de bani a unei societăți, a vând asupra sa un lanț de chei este
considerată a fi doar un act pre parator deoarece nu coincide acțiunii tipice în mod formal, ci este
în realitate un act de executare a infracțiunii de furt.
Teoriile mixte propun o îmbinare a criteriilor propuse de teorii enunțate, dat fiind faptul
că toate aceste teorii prezintă atât el emente pozitive, cât și deficiențe majore, astfel încât este
recomandabil să se utilizeze un criteriu mixt. În primul rând, este recomandat a se folosi criteriul
propus de teoriile formale, iar dacă acesta se dovedește insuficient, atunci să se recurgă și la alte
criterii. Criteriile formale pot fi completate cu criteriile obiective, fiind important a se lua în
considerare nu numai actele de executare care se integrează în acțiunea tipică, ci și cele care, deși
nu coincid formal acțiunii tipice, sunt orie ntate către obiectul infracțiunii și conduc la realizarea
acțiunii tipice, fără să fie necesare acte ulterioare.
Astfel, vom considera ca fiind acte de executare nu doar actele ce se înscriu în sfera
acțiunii prevăzute de norma de incriminare în sens stric t, ci și acele acte aflate în imediata
vecinătate a acesteia și care sunt îndreptate nemijlocit spre consumarea infracțiunii, așa cum a
fost concepută de autor. P rin vecinătatea acțiunii tipice se înțelege o unitate funcțională, adică

– 40 –
faptul că actele anterioare acestei acțiuni sunt atât de strâns legate de ea, încât nu mai lasă loc
pentru comiterea unor acte intermediare. În subsidiar, condiția vecinătății implică, de regulă, și o
unitate temporală, în sensul că actul în discuție și acțiunea tipică nu sunt separate de un interval
de timp semnificativ.66
Această regulă prezintă și excepții, cum ar fi situația în care infractorul expediază
victimei un colet ce cuprinde un dispozitiv explozibil la momentul deschiderii, deci un act de
executare, cu toate că actul propriu -zis de ucidere va avea loc la câteva zile mai târziu. De obicei,
conexiunea temporală reprezintă un indiciu privitor la inexistența uno r acte intermediare
importante între actul analizat și acțiunea din norma de incriminare.
Pentru existența tentativei, se cere deci ca făptuitorul să treacă de la pregătirea
infracțiunii, în cazul în care a considerat ca necesare acte preparatorii, la exec utarea infracțiunii
proiectate. Momentul inițial al tentativei este marcat tocmai de începerea actelor de executare a
infracțiunii. În acest sens, folosind criteriile de distincție examinate și ținând seama și de practica
judiciară în materie, se consideră tentativă: introducerea mâinii în buzunarul unei persoane în
scop de furt; pătrunderea într -o curte sau încăpere străină cu chei false ori instrumente de
spargere asupra sa; forțarea ușii sau efectuarea unei găuri în zidul unei magazii în care sunt
depozi tate bunuri ale unei societăți profesionale; turnarea otrăvii în mâncarea sau băutura servită
unei persoane; descărcarea armei asupra unei persoane, etc.67
În schimb, nu va exista tentativă, ci doar simple acte de pregătire în situația în care
infractorii sunt surprinși în timp ce se deplasau spre locația unde doreau să dea spargerea ori
cazul în care inculpatul, având asupra sa o armă, se prezintă la bancă, însă nu este lăsat să intre
de către agentul de pază. În aceste cazuri, între actul săvârșit de făpt uitor și acțiunea tipică se
interpune un act intermediar esențial, cum ar fi pătrunde rea în clădirea băncii.
În cazul infracțiunilor complexe în structura cărora intră mai multe infracțiuni, condiția
existenței unui început de executare nu privește în mod necesar ambele acțiuni, fiind suficient un
început de executare al acțiunii mijloc. Spre exemplu, va exista tentativă de viol sau de tâlhărie
din momentul în care a început exercitarea amenințării sau a violențelor asupra victimei, chiar
dacă nu s -a ajuns până la acțiunea scop – luarea bunului sau actul sexual.68

66 Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală , vol.I, Editura Universul Juridic, București, 2014,
p.474.
67 George Antoniu, Toader Tudorel, op.cit., p.314.
68 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.475.

– 41 –
A treia condiție generală de existență a tentativei este aceea ca executarea infracțiunii să
fie întreruptă de a se desfășura până la capăt sau, deși terminată, să nu fi condus la producerea
rezult atului urmărit. În ambele cazuri, tentativa apare ca o infracțiune tip incompletă, lipsindu -i
rezultatul sau urmarea imediată specifică infracțiunilor consumate.
Pentru existența tentativei, nu interesează cauzele care au făcut ca executarea începută să
fie împiedicată în desfășurarea ei sau ca executarea, deși dusă până la capăt să nu producă
rezultatul infracțional. Întreruperea sau curmare a executării infracțiunii se poate datora acțiunii
de opunere a unei alte persoane, rezistenței unor obstacole sau defectării uneltelor ori
instrumentelor utilizate de făptuitor sau inabilității cu care au fost folosite. În mod corespunzător,
rămânerea infructuoasă a executării terminate se poate datora insuficienței mijloacelor utilizate,
lipsei accidentale a obi ectului material al infracțiunii de la locul unde făptuitorul credea că se
află, lipsei de pricepere a acestuia în folosirea armei sau a mijloacelor, etc.69
Actualul Cod penal român nu a mai preluat dispoziția art. 20 alin.(2) d in Codul penal
anterior din 1 969 privitoare la existența tentativei și în situația în care consumarea infracțiunii nu
a fost posibilă din cauza insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite ori lipsei obiectului
de la locul unde făptuitorul credea că se află. Aceste prevederi nu se mai justifică atâta vreme cât
nu au relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei.
Potrivit art. 32 alin. (2) Noul Cod penal , nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea. În această
situație este vorba de o concepție nerațională de a acționa, contradictoriu cu legile naturii care
domină fenomenele din societate, inclusiv fenomele antisociale prin care se lezează sau se pun în
pericol valorile so ciale ocrotite.
Modul irațional în care este concepută executarea unei infracțiuni se referă la mijloacele
care sunt absolut inapte s ă producă rezultatul urmărit, la inexistența în realitate a obiectului
material asupra căruia ar urma să se îndrepte acțiunea , astfel că n u poate exista tentativă atunci
când se încearcă uciderea unei persoane prin farmece, vrăji sau blesteme .70

69 George Antoniu, Toader Tudorel, op.cit., pp.314 -315.
70 Idem , p.315.

– 42 –
Secțiunea a III -a – Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă

Tentativa este posibilă în cazul celor mai multe infracțiuni din Noul Cod penal român.
Există totuși unele infracțiuni la care tentativa nu este posibilă, fie datorită elementului material
specific, fie elementului subiectiv.
Astfel, tentativa este imposibilă datorită laturii obiective în următoarele categorii de
infracțiuni: infracțiunile omisive, infracțiunile de obicei, cu executare promptă și infracțiunile
continue sau continuate.
În primul rând, tentativa nu este posibilă la infracțiunile omisive, deoarece elementul
material al laturii obiective constă într -o inacțiune, o neexecutare a ceea ce ordonă legea penală.
În cazul acestor infracțiuni, se observă două situații distincte. Î n prima situație, obligația impusă
de legea penală trebuie să fie adusă la îndeplinire fără întârziere de către destinatarul legii, spre
exemplu, infracțiunea de nedenunțare prevăzută de Noul Cod penal actual în art. 266.
În cea de -a doua situație, obliga ția impusă de lege de a duce la îndeplinire trebuie
realizată într -un anumit termen, spre exemplu, la infracțiunea de însușire a bunului găsit,
obligația de predare a bunului găsit trebuie îndeplinită în termen de 10 zile. În mod evident, până
la expirarea acestui termen, autorul poate în orice timp să îndeplinească obligația impusă de
norma de incriminare, nefiind loc pentru o tentativă în acest termen . După ce termenul prevăzut
în legea penală a trecut, infracțiunea deja s -a consumat, tentativa nemaifiind posibilă.
În schimb, în materia infracțiunilor comisive prin omisiune, tentativa este posibilă. Spre
exemplu, comite o tentativă de omor mama care ia hotărârea de a suprima viața nou -născutului
prin neacordare de hrană, dar copilul este descoperit de un t erț înainte de a deceda și este salvat.
Tot astfel, va exista o tentativă de distrugere în cazul angajatului căilor ferate care nu schimbă
macazul, în scopul de a se produce un accident de cale ferată, dar mecanicul de locomotivă
reușește să oprească garni tura înainte de impact.71
Potrivit doctrinei penale, în aceste situații identificăm existența tentativ ei din momentul
în care inacțiunea creează un pericol real și direct pentru valoarea socială sau determină o
amplificare a pericolului preexistent.
În cee a ce privește infracțiunile de obicei sau din obișnuință , acestea nu sunt susceptibile
de tentativă, pentru că un singur act mat erial de executare nu manifestă relevanță penală, iar când

71 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.477.

– 43 –
sunt repetate, faptul este consumat. Spre exemplu, folosirea unui minor în vederea cerșetoriei
reprezintă o infracțiune de obicei.
În cazul acestei infracțiuni, făptuitorul apelează în mod repetat la mila publicului și nu
poate exista tentativă deoarece a ctele ce constituie elementul material al laturii obiective, nu
constituie infracțiune decât dacă s -au repetat de un număr de ori care să indice obișnuința.
Tentativa ar exista prin raportare la unul dintre actele componente ale îndeletnicirii sau
obișnuin ței, dar nu cu privire la ansamblul acestor acte. Cum actul singular nu constituie
infracțiune, cu atât mai mult nu este incriminată încercarea de a îl comite.72
De asemenea, tentativa nu este posibilă nici în cazul infracțiunilor cu executare promptă
deoar ece aceste infracțiuni nu implică o succesiune de acte care să se desfășoare în timp, ci
există o suprapunere totală a primului act de executare cu intervalul consumării infracțiunii. În
acest caz lipsesc fazele infracțiunii caracteristice infracțiunilor care se desfășoară în mai multe
etape succesive.
Astfel, nu putem încerca în a comite infracțiune în cazul celor care se realizează prin
vorbire, unde, în momentul în care s -au rostit cuvintele, infracțiunea s -a și consumat, spre
exemplu amenințarea incriminată în art. 206 Noul Cod penal sau divulgarea secretului care
periclitează securitatea națională prevăzut în art . 406 Noul Cod penal se săvârșește prin viu grai.
În aces tă categorie se încadrează și infracțiunile de pericol , cum ar fi absența nejus tificată (art.
413 Noul Cod penal), dezertarea (art.414 Noul Cod penal), punerea în circulație sau conducerea
unui vehicul neînmatriculat (art.334 Noul Cod penal), etc.
În schimb, în situația în care aceste fapte se săvârșesc în formă scrisă, doctrina pena lă
prevede posibilitatea existenței tentativei, chiar dacă nu este incriminată în legea penală. Un
exemplu ar putea fi cazul în care autorul trimite victimei o scrisoare de amenințare care este
deschisă de o altă persoană și în acest fel, victima nu ia cun oștință de conținutul scrisorii. În
această ipoteză, admisibilitatea tentativei depinde de modul concret în care a fost concepută
executarea și nu depinde de natura infracțiunii.
Mai trebuie subliniat că nu întotdeauna când o infracțiune se comite verbal e a este
incompatibilă cu ideea de tentativă. În ipoteza în care infracțiunea nu se consumă prin simpla
rostire a cuvintelor, ci este necesară producerea unei alte urmări, spre exemplu, a unui scandal

72 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.478.

– 44 –
public, se poate concepe existența unei tentative, dar de cele mai multe ori ea nu este incriminată
în asemenea ipoteze.73
În ceea ce privește infracțiunea continuă, aceasta debutează din momentul în care a
început acțiunea, dar caracterul continuu îl dobândește prin prelungirea în timp a acțiunii.
Infracțiunea continuată începe când a fost realizat primul act, iar caracterul continuu îl
dobândește prin repetarea acțiunii sau inacțiunii la diferite intervale de timp, în baza aceleiași
rezoluții infr acționale.
La infracțiunile continue, dat fiind faptul că caracterul de continuitate se obține prin
prelungirea în timp, nu există tentativă, deoarece ceea ce a existat anterior începerii acțiunii poate
fi doar un act pregătitor , iar după demararea acțiuni i poate exista o tentativă la o infracțiune
simplă, nu continuă.
În ceea ce privește infracțiunea continuată, aceasta se consumă după cel de al doilea act,
deci până la acel moment nu poate exista o tentativă la infracțiunea continuată, ci eventual o
tenta tivă la o infracțiune simplă, de sine stătătoar e.
Unii autori apreciază că și aceste infracțiuni pot avea tentativă. Astfel, se apreciază că
poate exista tentativă la unele infracțiuni comise în formă continuată: tentativa de omor repetată
asupra aceleiași persoane, încercarea repetată de a comite un furt în dauna aceleaș i persoane. La
infracțiunea con tinuă, cum ar fi furtul de energie, se poate concepe tentativa în ipoteza în care a
avut loc branșarea ilegală la sursa de energie, dar nu a aprins lumina sau focul.74
De asemenea, tentativa este imposibilă în unele infracțiuni datorită laturii subiective, cum
sunt infracțiunile din culpă și infracțiunile praeterintenționate.
Astfel, infracțiunile care au ca formă de vinovăție culpa cu prevedere sau culpa simplă nu
pot avea tentativă deoarece culpa exclude prin ea însăși ideea de încercare, de săvârșire a
infracțiunii. Spre exemplu, nu poate exista tentativă la infracțiunea de neglijență în serviciu
(art.298 Noul Cod penal) sau la infracțiunea de ucidere din culp ă (art. 192 Noul Cod penal),
deoarece nu implică o intenție infracțională. Nici în cazul culpei cu previziune nu există intenție
infracțională deoarece autorul își reprezintă rezultatul periculos ca imposibil de realizat în mod
concret și este convins că rezultatul urmărit nu se va produce.

73 Tr.Pop, op.cit ., p.721; F.Antolisei, op.cit., p.511. apud. Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.478 .
74 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V .Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.236.

– 45 –
Pe de altă parte, potrivit art. 33 alin.(1) Noul Cod penal, tentativa se pedepsește numai
când legea prevede în mod expres aceasta, ori nici în Noul Cod penal , nici în legile speciale nu
există infracțiune săvârșită din culpă pentru care legea să prevadă că tentativa se pedepsește. O
astfel de prevedere nu ar putea exista deoarece infracțiunile săvârșite din culpă nu sunt
susceptibile de a îmbrăca forma tentati vei.75
În materia infracțiunilor praeterintenționate, tentativa nu este posibilă deoarece un
rezultat mai grav decât cel urmărit se produce din culp a făptuitorului, în timp ce prima faptă este
comisă cu intenție. Din cauză că acest rezultat nu este prevăzut de către subiectul infracțiunii, în
consecință nu poate exista o încercare de a -l produce. Un exemplu în această categorie ar fi
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte prevăzute la art. 195 Noul Cod penal.
Interesul de a face unele precizări în legă tură cu infracțiunile care nu pot avea tentativă,
este numai de ordin teoretic, deoarece în Partea specială a Noului Cod penal, indicându -se
infracțiunile la care tentativa se pedepsește, acest sistem evidențiază implicit și infracțiunile la
care poate exi sta tentativă și, evident, infracțiunile la care tentativa nu este posibilă.76

Secțiunea a IV -a – Modalitățile tentativei

Modalitățile tentativei semnific ă varietățile în care se prezintă tentativa raportat la gradul
de realizare a acțiunii infracționale începute, precum și la cauzele care au determinat ca acțiunea
infracțională, deși dusă până la final, să nu producă rezultatul tipic al infracțiunii.
În raport cu gradul de realizare a acțiunii infracționale care reprezintă elementul material
al infracțiunii distingem între tentativă perfectă și tentativă imperfectă. După cel de -al doilea
criteriu al cauzelor care conduc la neproducerea rezultatului se disti nge tentativa idonee sau
periculoasă și tentativa neidonee sau nepericuloasă.
După aceste criterii, modalitățile tentativei nu sunt exclusive, astfel că atât tentativa
perfectă și cea imperfectă pot fi atât idonee, cât și neidonee, după celălalt criteriu de clasificare.
Tentativa perfectă sau terminată, fără efect, fără rezultat sau completă, constă în punerea
în executare a hotărârii de a săvârși o infracțiune, executare care a fost dusă până la capăt, dar

75 Traian Dima, op.cit., p.276.
76 Octavian Pop, Tentativa ca formă a infracțiunii , Editura MIRTON, Timișoara, 2002, p .54.

– 46 –
rezultatul nu se produce (se trage cu arma în dir ecția victimei, dar aceasta se ferește și nu este
ucisă).77
În această modalitate a tentativei autorul a făcut tot ceea ce depindea de el, a executat în
totalitate fapta fără să fie împiedicat, dar rezultatul urmărit nu s -a produs din diferite cauze.
Spre exemplu, c auzele care determină neproducerea rezultatului pot fi intervenția unui
terț, comportamentul victimei, prezența unor obiecte sau animale.
Tentativa perfectă poate exista doar la infracțiunile de rezultat sau materiale deoarece
numai la acestea es te posibil ca executarea să fie terminată fără a se produce rezultatul, și nu
poate exista la infracțiunile formale sau de pericol fiindcă pentru existența acestor infracțiuni nu
este necesar să se producă un anume rezultat.
În doctrină s -a arătat că tenta tiva perfectă există doar atunci când făptuitorul nu a ales un
mod de executare ce produce instantaneu rezultatul, optând pentru o modalitate de săvârșire în
care rezultatul se produce la un anumit interval de timp după încheierea actelor de executare ,
astfel încât lasă loc pentru intervenția cauzelor care împiedică producerea rezultatului.78
În practica judiciară se consideră că făptuitorul dorește ca rezultatul să se realizeze
instantaneu, doar în mod excepțional acesta prevede o consumare tardivă a faptei , spre exemplu,
în situația în care îi administrează victimei o substanță toxică ce provoacă efecte la un anumit
interval de timp. De cele mai multe ori, împiedicarea producerii rezultatului sau întârzierea
acesteia sunt determinate de hazard, de împrejur ările pe care autorul nu le -a prevăzut, cum ar fi
cazul în care făptuitorul trage un foc de armă țintând zona toracică a victimei, dar glonțul nu
pătrunde în piept datorită monedelor pe care aceasta le avea în buzunarul de la piept.
Tentativa imperfectă sa u întreruptă, neterminată este reglementată de art. 32 alin.(1) teza
I din Noul Cod penal actual, constând în punerea în executare a intenției de a săvârși
infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă . În această modalitate a tentativei autorul este
împiedicat să ducă până la capăt acțiunea de executare pornită datorită unor cauze care au apărut
pe parcursul desfășurării activității infracționale. Cauzele de întrerupere sunt survenite în funcție
de ceea ce s -a realizat până în momentul intervenirii a cestora ca mod de manifestare ori ca
natură.

77 Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, Drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic, București, 2012,
p.87.
78 George Antoniu, Tentativa, cit.supra , p.171. apud. Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.483.

– 47 –
Unele cauze de întrerupere pot consta în acțiuni umane, așa cum se observă în situația în
care făptuitorul pătrunde într -o locuință pentru a fura bunuri și este surprins de proprietar și este
împiedicat astfel s ă consume infracțiunea. Alte cauze de întrerupere mai pot fi cele care provin
de la forțele naturii, cum ar fi fulgerul, ploile torențiale, sau pot proveni de la animale, în situația
în care executarea este întreruptă ca urmare a intervenției unui câine. D e asemenea, mai pot
exista cauze de întrerupere ce țin de sănătatea făptuitorului, spre exemplu, acesta ar putea avea
un infarc t în timpul executării acțiunii.
În doctrina penală s -a exprimat opinia că în cauzele de întrerupere, indiferent de natura
lor, n u trebuie să fie neapărat reale , fiind suficient ca ele să existe în închipuirea făptuitorului și
să determine întreruperea activității. Spre exemplu, în timpul sustragerii unor bunuri infractorul
aude zgomote în camera învecinată și crezând că s -au întors proprietarul acasă, și -a întrerupt
activitatea infracțională și a plecat, deși în realitate zgomotul a fost produs de pisica familiei.79
Executarea începută nu este dusă până la final fie din momente independente de infractor,
fie din inițiativă proprie a acestuia. Este adevărat că întreruperea executării din inițiativă proprie
este egală cu desistarea, dar fapta comisă până în momentul întreruperii acțiunii este totuși o
tentativă, care, potrivit art. 34 Noul Cod penal, nu se pedepsește. Cu alte cuvinte, f apta rămâne,
din punctul de vedere al teoriei dreptului penal o tentativă, numai că din cauza desistării intervine
o cauză de nepedepsire.80
Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracțiunile de rezultat, cât și la infracțiunile
formale deoarece în ambele cazuri acțiunea infracțională poate fi întreruptă.
Delimitarea între cele două forme ale tentativei, tentativa perfectă și tentativa imperfectă
se face în funcție de faptul dacă acțiunea infracțională a fost finalizată sau nu.
Codul penal în vigoare renunță la clasificarea legală ce distingea între tentativa proprie și
improprie, în favoarea unei clasificări moderne și simple, pe baza căreia distingem într e tentativă
idonee (periculoasă) și tentativă neidonee sau nepericuloasă. Această clasificare ar e avantajul de
a acoperi complet domeniul tentativei și de a înlătura orice dubii cu privire la încadrarea unei
tentative într -o modalitate sau alta.81
Astfel, tentativa idonee se caracterizează prin punerea în executare a intenț iei de a săvârși
infracțiunea, însă producerea rezultatului nu a fost realizabil din diverse motive, cum ar fi,

79 Vasile Păvăleanu, op.cit., pp.158 -159.
80 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V .Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.239.
81 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.485.

– 48 –
defectuozitatea (arma de foc folosită nu a funcționat) sau insuficiența mijloacelor utilizate
(inculpatul a turnat o cantitate insuficientă de otravă în mâncarea servită victimei) sau datorită
împrejurării că în timpul când s -au comis actele de executare, obiectul infracțiunii lipsea de la
locul unde autorul credea că se află , etc.
Tot astfel, în situația în care autorul, vrând să ucidă victima, ia din greșeală o armă de
jucărie pe care o confundă cu arma reală, suntem în prezența unui act idoneu, căci pentru
observatorul care deține aceleași informații ca și autorul, acțiunea este susceptibilă să producă
rezultatul dorit. Aceeași este soluția și atunci când autoru l, vrând să împuște victima, ia o armă
pe care o știa încărcată, dar pe care cineva tocmai o descărcase.82
Caracterul idoneu al tentativei se determină pe baza unui examen anterior (ex ante),
judecătorul fiind ținut să analizeze fapta săvârșită din perspectiva unui om independent , plasat la
momentul comiterii actelor infracționale și dispunând de eventualele cunoștiințe suplimentare pe
care le avea autorul în momentul respectiv.
Este necesară luarea în calcul a acestor informații suplimentare d eținute de autor, datorită
faptului că, uneori, un act în principiu neidoneu poate să își schimbe valențele tocmai din cauza
circumstanțelor speciale în care se comite. Așa, de pildă, faptul de a urla la urechea unei
persoane pentru a o speria , nu apare în accepțiunea comună ca fiind un act apt de a ucide. El
devine, însă, un act idoneu în măsura în care autorul știe că victima suferă de o afecțiune
cardiacă foarte gravă și orice șoc emoțional îi poate cauza decesul. La fel se întâmplă și în
situația cauzăr ii unei răni superficiale unei persoane care suferă de hemofilie.83
Însă, nu vor fi luate în considerare ale împrejurări care nu erau cunoscute de către autor la
momentul săvârșirii faptei și care au fost descoperite abia ulterior. În acest sens, declanșare a unui
foc de armă asupra unei persoane protejate de o vestă antiglonț constituie un act neidoneu. Însă,
pentru un om plasat la momentul și locul săvârșirii faptei și care ignoră aceste împrejurări,
respectivul act apare ca periculos pentru valorile social e pentru că prezintă o probabilitate
ridicată de producere a rezultatului. De asemenea, va exista o tentativă idonee atunci când locul
unde urma să se săvârșească fapta ilicită era deja supravegheată de organele de poliție, astfel nu
ar fi fost posibilă c onsumarea faptei. Depinde în ce măsură autorul faptei ilicite avea cunoștiință

82 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.486.
83 Idem., p.485.

– 49 –
de aceste împrejurări, urmând să răspundă pentru tentativă în cazul în care a început comiterea
actelor de executare.
În consecință, orice tentativă este considerată idonee atât a vrem e cât nu este absurd
concepută. Tentativa idonee nu este expres prevăzută în art.32 Noul Cod penal, dar derivă din
interpretarea per a contrario a prevederilor art.32 alin.(2) privind tentativa neidonee.
În ceea ce privește tentativa neidonee sau absurdă , aceasta se caracterizează prin punerea
în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, dar rezultatul nu se produce grație modului
greșit de concepere a infracțiunii.
Potrivit art. 32 alin.(2) Noul Cod penal nu există tentativă atunci cân d imposibilitatea de
consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea. Textul de
incriminare menționează astfel că nu există tentativă în această ipoteză, dar prevederea nu trebuie
înțeleasă în sensul că nu ar exista o încer care de a pune în executare acțiunea infracțională, ci în
sensul că acțiunea respectivă rămâne în afara normelor de incriminare.
În acest caz, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea
socială ocrotită, fiind evident pentru orice observator de factură medie că acțiunea comisă nu are
nicio șansă să producă rezultatul. Așa se întâmplă atunci când autorul încearcă să ucidă victima
prin farmece, prin stropire cu apă sființită , prin împușcarea fotografiei acesteia ori că poate
săvârși o infracțiune de înșelăciune cu ajutorul unui fals grosolan care poate fi observat de
oricine. Și de această dată evaluarea pe ricolului se va face tot pe baza unui analize ex ante, de pe
poziția unui observator mediu, dispunând și de eventualele informații suplimentare de care
dispunea autorul.84
Deosebirea dintre tentativa idonee și cea neidonee este importantă, întrucât tentativ a
idonee este o formă atipică de infracțiune ce antrenează răspunderea penală a făptuitorului, pe
când tentativa neidonee (absurdă) poate pune în discuție responsabilitatea făptuitorului, care în
niciun caz nu va putea fi tras la răspundere penală.85
Tentat iva idonee nu trebuie însă confundată cu fapta putativă deoarece în cazul acesteia
din urmă executarea nu este concepută într -un mod absurd.
Fapta putativă are caracter penal doar în mintea făptuitorului, și nu în realitate. Spre
exemplu, este fapta putativă și nu infracțiune, însușirea unui bun găsit fără ca persoana să

84 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.486.
85 Constantin Mitrache , Cristian Mitrache, op.cit., p.289 .

– 50 –
cunoască împrejurarea că bunul era abandonat sau fapta persoanei ce se credea căsătorită de a
încheia o nouă căsătorie fără să știe că vechea căsătorie încetase prin moarte a soțului acesteia.
În aceste cazuri suntem în prezența unei fapte putative când autorul acționează pe baza
unei erori inverse de drept. Astfel, autorul acțiunii crede în mod eronat că fapta pe care a încercat
să o săvârșească era incriminată, fără să cuno ască că de fapt aceasta a fost dezincriminată sau că
nu a fost niciodată incriminată. Cazurile de acest fel nu prezintă însă importanță practică
deoarece, în condițiile absenței unui text de incriminare, este imposibilă sancționarea.
Va exista însă o faptă putativă nu doar în situația când eroarea există asupra existenței
normei de incriminare, ci și atunci când ea privește un element normativ din structura
incriminării . Astfel, comite o faptă putativă raportat la infracțiunea de favorizarea făptuitorului
(art.269 Noul Cod penal) persoana care crede în mod eronat că în dreptul nostru blasfemia este
incriminată și încearcă să -l ajute pe autorul acesteia să evite tragerea la răspundere penală.
Noțiunea de făptuitor utilizată de art.269 Noul Cod penal este un concept normativ a cărui
recunoaștere va transfera fapta de pe terenul tentativei pe cel al faptei putative.86
Fapta putativă trebuie deosebită și de tentativa idonee, la care consumarea infracțiunii nu
este posibilă datorită lipsei obiectului de unde credea făptuitorul că se află în momentul săvârșirii
faptei. În cazul tentativei idonee (în această variantă), lipsa obiectului este accidentală, obiectul
există în materialitatea lui, dar în alt loc. Există, așadar, relația de ocrotire penală cu privire l a
acest obiect. În cazul faptei putative, lipsa obiectului este totală, definitivă, lipsește, cu alte
cuvinte, obiectul ocrotirii penale.87
Renunțarea la clasificarea legală a tentativei proprii și a celei improprii nu trebuie să
conducă la concluzia că ten tativa relativ improprie nu ar mai fi sancționată pentru că ipotezele
subordonate acestei tentative sunt în totalitate acoperite de tentativa idonee.
Tentativa proprie este acea modalitate a tentativei care, sub raportul mijloacelor utilizate
și a prezenț ei obiectului material al infracțiunii, este proprie sau aptă să ducă la efectuarea în
întregime a acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii și la producerea rezultatului
urmărit.88

86 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.488.
87 Constantin Mitrache , Cristian Mitrache, op.cit., p.289 .
88 Constantin Sima, op.cit., p.227.

– 51 –
Tentativa improprie este modalitatea tentativei care, da torită inaptitudinilor mijloacelor
utilizate de a produce urmarea ori a unor împrejurări legate de obiectul infracțiunii, consumarea
faptei nu este posibilă.
Distincția dintre tentativa proprie și tentativa improprie poate fi făcută atât în raport de
tentativa perfectă, cât și de tentativă imperfectă, fiind vorba de clasificări distincte ale formelor
tentativei, pe baza unor criterii distincte. Cu alte cuvinte, și tentativa imperfectă poate fi
improprie, așa cum se întâmplă atunci când făptuitorul nu m ai poate continua executarea actului
de sustragere, deoarece obiectul material nu se mai află acolo unde știe el, sau când subiectul
îndreaptă arma spre victimă, dar este imobilizat de o altă persoană și împiedicat să tragă, ulterior
constatându -se că arma era defectă, astfel că nu ar fi fost posibilă uciderea victimei cu ajutorul ei.
La rândul ei, tentativa improprie poate face obiectul unei clasificări suplimentare, ce distinge
între tentativa relativ improprie și tentativa absolut improprie.89
În ceea ce privește tentativa relativ improprie aceasta apare în cazul neconsumării
infracțiunii din cauza insuficienței sau defectuozității mijloacelor utilizate, fie din cauza
împrejurării că obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află la moment ul
comiterii acțiunii.
În actuala reglementare penală, toate aceste ipoteze se încadrează în domeniul tentativei
idonee, apărând pe baza unui examen ex ante, a unui observator independent cu aceleași
informații ca și autorul , ca fiind capabile de a produc e rezultatul.
Tentativa absolut improprie apare atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii
este consecința modului cum a fost concepută executarea. Tentativa absolut improprie acoperă în
general ipotezele de tentativă neidonee.
În cazul plural ității de infracțiuni, în situația în care, după începerea executării unei
infracțiuni, făptuitorul ia hotărârea să săvârșească încă o infracțiune sau o infracțiune mai gravă
și începând executarea celei de -a doua infracțiuni, va răspunde în raport cu fiec are dintre
rezoluțiile luate și cu momentul întreruperii executării sau a neproducerii rezultatului, în cazul în
care acestea nu se absorb în conținutul unei infracțiuni complexe.
În măsura în care există rezoluții distincte, ar putea fi conceput un concur s real de
infracțiuni, sub forma unui concurs real de tentative la infracțiuni diferite sau un concurs real

89 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.490.

– 52 –
între o tentativă la infracțiune și o infracțiune consumată sau un concurs real între două
infracțiuni consumate.90
Actele de violență comise în aceeași împrejurare, cu intenția de a ucide două persoane,
dintre care una a decedat, constituie atât infracțiunea de omor, cât și tentativa de omor pentru cea
de-a doua persoană, după caz, simplu sau calificat, aflate în concu rs, fiindcă în astfel de cazuri nu
este aplicabilă agravanta prevăzută în art. 189 alin.(1) lit.f) Noul Cod penal, adică omorul
săvârșit asupra a două sau mai multor persoane.
În cazul infracțiunii complexe, tentativa prezintă unele aspecte specifice, din cauza
structurii normelor de incriminare a acestor fapte. Este vorba de normele de incriminare a
faptelor complexe în special (art. 218, art.233 și art. 257 Noul Cod penal) și nu de norma
generală de reglementare a infracțiunii complexe (din art. 35 alin.2 Noul Cod penal), care
reglementează tentativa, ci este o normă generală, care se raportează la normele de incriminare
din Partea specială a Noului Cod penal sau la normele de incriminare din legi speciale, pe care le
completează. Când se stabilește însă f orma pe care o îmbracă o faptă concretă săvârșită de autor
(act pregătitor, tentativă, fapt consumat, fapt epuizat), raportarea acesteia se face la norma
specială de incriminare a faptei complexe în care se încadrează fapta respectivă.91
Legiuitorul, prin art. 35 alin.(2) Noul Cod penal, ne sugerează că infracțiunea complexă
în legislația penală se poate concretiza în două forme distincte, și anume o formă simplă, sau de
bază și o formă agravată sau calificată. Infracțiunea complexă simplă sau de bază este creată de
legiuitor prin includerea în conținutul ei a unui element constitutiv aparținând altei infracțiuni. În
cazul infracțiunii complexe în forma agravată sau calificată, legiuitorul a procedat la crearea ei
prin includerea în conținutul său a unui ele ment circumstanțial agravant al unei alte infracțiuni.92
Astfel, tentativa la infracțiunea complexă există atunci când executarea acesteia nu este
dusă până la final ori rezultatul nu se produce, iar la infracțiunea complexă comisă cu intenție
depășită, în cazul în care s -a produs doar rezultatul mai grav al acțiunii secundare, pedeapsa este
aceea prevăzută de legea penală pentru infracțiunea complexă consumată.

90 Valeria Lavinia Lefterache, Drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic, București, 2014, p.187.
91 Cristinel Ghigheci, Infracțiunea complexă. Aspecte teoretice și practică judiciară , Editura Hamangiu, 2012, pp.62 –
63.
92 Traian Dima, op.cit., p.273.

– 53 –
Secțiunea a V -a – Elemente de diferențiere între tentativă și fapta consumată

În ceea ce privește conținutul tentativei, aceasta are, în principiu , aceleași conținut ca și
infracțiunea consumată, cu diferențele care derivă din întreruperea procesului dinamic de
realizare a elementului material al infracțiunii sau din nerealizarea rezultatului urmărit.
În mod practic, deosebirile se referă la conținutul constitutiv al infracțiunii, mai exact la
latura obiectivă. În cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu cel al faptei consumate. De
exemplu, la infracțiunea de omor săvârșită atât în forma consumată, cât și în forma tentativei,
obiectul juridic îl constituie relațiile sociale privitoare la dreptul la viață al unei persoane .
Raportat la obiectul juridic , deosebirea dintre infracțiunea consumată și tentativă constă
în aceea că prin infra cțiunea consumată se aduce atingere valorii sociale , în timp ce prin tentativă
se creează un pericol direct pentru valoarea socială ocrotită . Astfel că, în cazul infracțiunii de
omor, relația socială privind dreptul la viață al persoanei fizice este lezat, în timp ce în varianta
tentativei la infracțiunea de omor, relația socială este numai pusă în pericol. De aceea, gradul de
pericol social al tentativei este diminuat față de cel al faptei consumate.
Subiectul activ al tentativei este acea persoană care a luat hotărârea de a săvârși
infracțiunea și care a început executarea acesteia . Și în cazul formei atipice , subiectul trebuie să
îndeplinească toate condițiile generale cerute subiectului oricărei infracțiun i consumate și
anume, cele referitoare la vârstă , responsabilitate și libertate de acțiune .93
Tentativa poate fi comisă și în participație, situație în care făptuitorii pot avea roluri
diferite: de autor, de instigator sau de complice, acestea fiind raportate la configurația activității
realizate. Dacă pentru săvârșirea unei anumite fapte legea cere o calitate specială, subiectul activ
al tentativei, ca și al faptei consumate, trebuie să întrunească acea condiție, în lipsa căreia
activitatea îndeplinită poate fi apreciată ca tentativă la o altă infr acțiune sau poate să rămână în
afara legii. Astfel, și în cazul tentativei la delapidare, subiectul activ trebuie să fie funcționar cu
atribuții de gestionare, la trădare prin transmitere de secrete trebuie să fie cetățean român sau fără
cetățenie cu domic iliul în țara noastră, etc.94
Latura obiectivă la tentativă are aceleași componente obligatorii ca și în cazul infracțiunii
consumate, adică un element material, o urmare imediată și o legătură de cauzalitate între

93 Tamara Manea, Tentativa improprie -legislație, doctrină, jurisprudență, drept comparat , Editura Lumina Lex,
București, 2003 , p.27.
94 Alexandru Boroi, op.cit., p.184 .

– 54 –
activitatea fizică și urmarea produsă, îns ă se remarcă anumite caracteristici , pe de o parte, în ce ea
ce privește actul de executare, iar pe de altă parte, cu privire la urmarea imediată.
După cum am mai menționat, a ctul de executare al tentativei la orice infracțiune se
manifestă numai prin acți uni, pe când la infracțiunea consumată poate consta și într -o inacțiune .
În toate cazurile în care în norma de incriminare sunt menționate anumite condiții în care
este necesar să se realizeze executarea infracțiunii consumate, aceste condiții sunt obligat orii și
pentru existența tentativei acelei infracțiuni.
Dacă în cazul infracțiunii consumate urmarea este bine individualizată și diferă de la o
infracțiune la alta, contribuind la determinarea unui anumit tip de infracțiune – moartea persoanei
(infracțiun ea de omor), distrugerea unor bunuri (infracțiunea de distrugere), paguba produsă prin
înșelăciune (infracțiunea de înșelăciune), în cazul tentativei urmarea constă într -un pericol direct
creat pentru obiectul infracțiunii. Spre deosebire de tentativă, inf racțiunea consumată se
caracterizează prin vătăm area obiectului ocrotit de lege, în timp ce t entativa, prin executarea
activității ilicite, creează doar o stare de pericol, de amenințare directă a relațiilor speciale
ocrotite de legea penală .95
Deși latura subiectiv ă a tentativei este aceeași cu cea a infracțiunii cons umate, există
totuși deosebiri, astfel că î n cazul formei consumate, infracțiunea este realizată în întregime, pe
când în cazul tentativei, se realizează numai parțial, datorită neproducerii re zultatului .
În toate împrejurările în care pentru întregirea laturii subiective a infracțiunii se prevede
cerința esențiala a unui anumit scop sau mobil, această cerință esențială trebuie să fie realizată și
pentru existența laturii subiective a tentative i la acea infracțiune. De pildă, va exista tentativă la
infracțiunea de înșelăciune numai în varianta în care încercarea de a induce în eroare, prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, s -a făcut în scopul de a obține pentru sine sau
pentru al tul un folos material injust.96
Tentativa, fiind o form ă a infracțiunii, prezintă nu numai trăsăturile esențiale ale
infracțiunii consumate, dar și un anumit conținut în care sunt reflectate trăsăturile caracteristice
tentativei, în vreuna dintre modalități le prevăzute de lege, raportate la conținutul unei anumite
infracțiuni.

95 Alexandru Boroi, op.cit., p.185.?
96 Idem .,pp.185 -186.

– 55 –
Capitolul al III -lea – PEDEPSIREA TENTATIVE I

Secțiunea I – Sisteme de incriminare a le tentativei

În practica legislativă și în domeniul dreptului penal al statelor s -a ridicat problema dacă
tentativa, ca formă atipică a infracțiunii, ar trebui pedepsită întotdeauna, indiferent de natura
infracțiunilor a cărei comitere s -a încercat, sau doar anumite infracțiuni prevăzute de legea
penală. Deși este incontestabil că tentativa ar tr ebui sancționată, părerile specialiștilor privind
specificul pedepsei ce ar trebui aplicată, sunt împărțite.
În ceea ce priveș te incriminarea tentativei, în doctrina penală s -au conturat două opinii.
Astfel, în prima opinie, incriminarea tentativei ar trebui să fie nelimitată, adică tentativa ar trebui
să fie incriminată și sancționată întotdeauna, indiferent de natura infracțiunii a cărei comitere s -a
încercat. În aceste teorii ale incriminări i nelimitate , actele de executare specifice tentativei sunt
suficient de peric uloase pentru a fi incriminate, fără nicio excepție.
Potrivit celei de-a doua opinie , tentativ a ar trebui incriminată și sancționată doar în
anumite cazuri prevăzute de lege. Sus ținătorii sistemului de incriminare limitată consideră că,
deși tentativa prezintă un pericol social, acesta nu este întotdeauna suficient de ridicat încât să fie
indispensabilă incriminarea tentativei la toate infracțiunile din legea penală. Astfel, exist ă unele
infracțiuni, chiar consumate, care nu p rezintă un pericol social ridicat și în consecință, în cazul
acestora tentativa nu ar trebui incriminată și sancționată.
În doctrina penală sunt cunoscute două concepții primordiale privind pedepsirea
tentativ ei. Potrivit primei concepții, în care tentativa ar trebui sancționată la fel ca și infracțiunea
consumată, poartă denumirea de sistemul parificării. Susținerea acestui sistem de sancționare se
bazează pe latura subiectivă a infracțiunii, în care voința au torului care nu a reușit să consume
infracțiunea este la fel de periculoasă cu voința infractorului care a reușit să producă rezultatul
socialmente periculos. Datorită acestui argument, se susține că și pedeapsa ar trebui să fie la fel.
Romanii adoptaseră sistemul parificării pedepsei și în cazul tentativei. Același sistem a
operat și în Evul Mediu și a continuat până la începutul epocii moderne când, încetul cu încetul,
practica reintroduce sistemul obiectiv al sancționării tentativei, deoarece s -a recunos cut că în

– 56 –
cazul tentativei obiectul infracțiunii nu a fost vătămat sau a fost vătămat într -o măsură mai mică,
deci și pedeapsa pentru tentativă trebuie să fie mai mică decât pentru infracțiunea consumată.97
Și în vechiul nostru drept, tentativa a fost de regulă pedepsită mai ușor decât fapta
consumată. Pravila lui Vasile Lupu, în capitolul 23 paragraful 14, prevede că cel vinovat de
tentativă "se va certa mai puțin". Condica criminală a lui Știrbei Vodă din anul 1850, deși făcută
după codicele penal france z, dispunea că "cercetarea de crimă se va socoti crimă și se va pedepsi
cu o treaptă mai jos decât aceea ce s -ar fi săvârșit crima încercată"; o astfel de dispoziție se
găsește și în art. 2 al Condicii criminalicești din 1841.98

Secțiunea a II -a – Sistemu l de pedepsire a l tentativei adoptat de Noul Cod penal

Legiuitorul penal român a optat pentru un sistem sancționator unic în domeniul tentativei,
bazat pe incriminarea limitată și pe diversificarea pedepsei. Cu alte cuvinte, potrivit art. 33 din
Noul Cod penal, tentativa se pedepsește numai atunci când legea penală prevede în mod expres
acest lucru, iar pedeapsa se aplică în limite mai reduse față de limitele prevăzute pentru
infracțiunea consumată.
Astfel că dispozițiile privind sancționarea tentativei î n Partea specială a Noului Cod penal
sau în legile speciale pot fi cuprinse atât în articolul care incriminează fapta, cum ar fi art. 188
sau art. 218 Noul Cod penal ori pot fi prevăzute într -un articol distinct, cu referire la o întreagă
categorie de infr acțiuni, spre exemplu, art. 248 Noul Cod penal, c e face referire la unele dintre
infracțiunile contra patrimoniului.
Dispozițiile art. 33 alin. (1) din Noul Cod penal se regăsesc în art. 21 alin.(1) Cod penal
anterior, iar dispozițiile art. 33 alin. (2) teza I din Noul Cod penal preiau soluția legislativă
prevăzută în art. 21 alin.(2) teza I din Cod ul penal anterior , stabilind că tentativa se sancționează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la
jumătate. Deși în dispozițiile art. 33 alin.(2) teza I din Noul Cod penal nu a fost menținută
precizarea că minimul nu poate fi mai mic decât minimul general al pedepsei, precizare cuprinsă
în art.21 alin.(2) teza I partea finală din Codul penal anterior, această so luție rezultă din

97 Traian Dima, op.cit., p.283.
98 I. Tanoviceanu, Tratat, op.cit., p.462 apud. Traian Dima, op.cit., p.283.

– 57 –
dispozițiile art.2 alin.(3) din Noul Cod penal, conform cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită
și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.99
De exemplu, infracțiunea de omor incriminat la art. 188 Noul Cod penal ca infracți une
consumată este sancționată de lege cu închisoarea de la 10 la 2 0 de ani. Evident, tentativa la
această faptă se va pedepsi cu închisoare, cu limitele reduse la jumătate, adică între 5 și 10 ani.
Însă, această regulă nu se poate aplica în situația în care legea prevede pentru fapta
consumată pedeapsa detențiunii pe viață, art.33 alin.(2) teza a II a Noul ui Cod penal preved e în
această împrejurare că tentativa se va sancționa cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
În literatura juridică, în situa ția în care legea prevede pentru fapta săvârșită pedepse
alternative (detențiune pe viață și închisoare ori închisoare și amendă), instanța de judecată va
decide mai întâi asupra speciei de pedeapsă pe care ar fi adoptat -o raportat la criteriile de
individ ualizare dacă fapta ar fi fost în formă consumată , și apoi va face aplicarea prevederilor
privind tentativa în raport cu pedeapsa aleasă. Spre exemplu, în cazul în care inculpatul a comis o
tentativă de omor calificat, faptă pentru care legea penală română prevede pedeapsa detențiunii
pe viață ori închisoarea de la 15 la 25 de ani. În această ipoteză, dacă instanța de judecată va opta
pentru pedeapsa detențiunii pe viață, aceasta va aplica pentru tentativă pedeapsa închisorii de la
10 la 20 de ani. Însă, da că instanța va opta pentru pedeapsa închisorii, tentativa va fi astfel
sancționată cu închisoare de la 7 ani și 6 luni la 12 ani și 6 luni.
Sancționarea tentativei prin diversificare de pedeapsă se impune ca regulă în materie. În
cazul anumitor fapte pen ale (infracțiunea complexă pe conținut calificat săvârșită cu intenție
depășită), prin excepție de la art.33 alin.(2) Noul Cod penal, tentativa se pedepsește potrivit
sistemului parificării de pedeapsă, prin sancționarea între limitele de pedeapsă ale infr acțiunii
complexe consumate, dacă s -a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare.100
Cu privire la sancționarea tentativei comise de o persoană juridică , aplicarea dispozițiil or
legale privitoare la pedeapsă se va realiza prin corelarea cu prevederile art. 137 Noul Cod penal
privind stabilirea amenzii pentru persoana juridică.
Potrivit art. 137 alin.(4) Noul Cod penal, limitele speciale ale zilelor -amendă aplicate
persoanelor juridice – care vor trebui redus e la jumătate în cazul tentativei – sunt cuprinse între 60

99 Adina Vlășceanu, Alina Barbu, Noul Cod Penal comentat prin raportare la Codul penal anterior , Editura
Hamangiu, București, 2014, p.61 -62.
100 Tudorel Toader, M.I Michinici, A.Crișu -Ciocântă, M.Dunea, R.Răducanu, S.Rădulețu, Noul Cod Penal.
Comentariu pe articole , Editura Hamangiu, București, 2014, pp.87 -88.

– 58 –
și 510 zile -amendă. Acestea sunt determinate în raport de pedepsele aplicate persoanei fizice.
Astfel, de exemplu, atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa
amenzii, ped eapsa aplicată persoanei juridice pentru fapta consumată este de 60 -180 zile –
amendă, iar pentru tentativa comisă de persoana juridică va fi între 30 și 90 de zile -amendă.
Când legea prevede pentru fapta consumată pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, uni că sau
alternativ cu pedeapsa amenzii, pedeapsa aplicată persoanei juridice pentru fapta consumată este
de 120 -240 de zile -amendă, care, în caz de tentativă, vor fi reduse la jumătate, adică 60 -120 de
zile-amendă.101
Conform art.137 alin.(5) din Noul Cod pen al, când prin infracțiunea săvârșită persoana
juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor -amendă prevăzute
de lege pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al
amenzii. La stabilirea amenzii se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau
urmărit. În cazul comiterii unei tentativei de către persoana juridică, în mod evident, aceste limite
mărite cu o treime vor fi reduse la jumătate.
Noul Cod penal nu stabileș te nicio diferență de tratament sancționator în funcție de
modalitățile tentativei, adică între tentativa perfectă sau tentativă imperfectă. Însă, o diferențiere
se poate realiza cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei deoarece se ia în considerare atât
criteriile generale și gradul de realizare a laturii obiective a infracțiunii sau cauzele care au
condus la împiedicarea consumării, cât și perseverența inculpatului orientat spre consumarea
faptei.
Spre exemplu, la caracterizarea unei fapte penale ca tentativă la i nfracțiunea de omor, se
ține seama numai de elementele prevăzute de textul de lege incriminator, nu și de alte
împrejurări, cum ar fi, de exemplu, progresele realizate de medicină în tratarea și vindecarea
leziunilor – acestea fiind lipsite de relevanță juridică. Progresele realizate în chirurgie, ce fac ca
leziuni le care înainte erau mortale, azi să poa tă fi vindecate, nu au relevanța atribuită prin
motivul de casare invocat în legătură cu încadrarea juridică a faptelor în discuție. În adevăr,
posibilitățile mai mari sau mai mici de vindecare create la un moment dat de cuceririle științei în
medicină pot fi eventual analizate sub aspec tul criteriilor necesare distingerii gravității leziunilor
în cadrul infracțiunilor de lovire sau vătămare prevăzute de lege, dar în niciun caz atunci când se

101 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V .Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.246.

– 59 –
constată că fapta săvârșită realizează cerințele laturii obiective a tentativei de omor, iar în c eea ce
privește latura subiectivă că făptuitorul a urmărit sau acceptat producerea rezultatului letal.102
Dispozițiile art. 33 Noul Cod penal se referă doar la pedeapsa principală , astfel că limitele
legale ale altor infracțiuni ce însoțesc pedeapsa principa lă nu vor fi afectate. Așa, de pildă,
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se va aplica între 1 și 5 ani, indiferent dacă
fapta săvârșită a fost consumată sau a rămas în formă de tentativă. Desigur, la individualizarea
duratei pedepsei se v a ține seama de forma infracțiunii. Tot astfel, în cazul minorilor, limitele
măsurilor educative nu se reduc în considerarea tentativei, ea fiind valorificată la alegerea
măsurii educative și la stabilirea duratei acesteia între limitele prevăzute de lege.103

Secțiunea a III -a – Elemente de drept penal comparat

Din examinarea conținutului normelor de reglementare a le tentativei cuprinse în unele
coduri penale străine se poate reține că acestea adoptă soluția consacrată și de Noul Cod penal,
de a defini tentativa numai în forma sa proprie cu cele două modalități: tentativa întreruptă și
tentativa perfectă sau fără efec t.104
O analiză comparativă a dispozițiilor art. 33 din Noul Cod penal român, care se referă la
sancționarea tentativei și a celor cuprinse în unele coduri penale din străinătate care
reglementează aceeași materie, în special în ceea ce privește sistemul di ferențiat de pedepsire a
tentativei în raport cu infracțiunea consumată și în ceea ce privește nesancționarea tentativei
absolut improprie sau idonee, se reține totuși că există unele particularități.
Astfel, în art. 56 alin.(2) din Codul penal italian se prevede că cine acționează cu scopul
neîndoielnic de a comite un delict este răspunzător de tentativă la infracțiune, dacă infracțiunea a
fost întreruptă sau rezultatul acesteia nu s -a produs. Se prevede că autorul tentativei este pedepsit
cu închisoarea nu mai puțin de 12 ani, dacă sancțiunea este detențiunea pe viață specificată de
lege pentru respectiva infracțiune și, în alte cazuri, cu pedeapsa prevăzută pentru forma
consumată micșorată de la o treime la două treimi.

102 Voicu Pușcașu, Noul Cod penal adnotat , Editura Haman giu, București, 2014, pp.61 -62.
103 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.495.
104 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V .Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.243.

– 60 –
La art. 49 din Codul penal italian , cu denumirea marginală, "Infracțiune presupusă greșit
și infracțiune imposibilă", se instituie regula că nu poate fi pedepsit cel care comite o faptă ce nu
constituie infracțiune, sub presupunerea greșită că aceasta constituie infracțiune. Pedeapsa este,
de asemenea, exclusă când, datorită inaptitudinii acțiunii sau a lipsei obiectului, producerea unui
rezultat păgubitor sau periculos este imposibil.105
În Codul penal german, tentativa este reglementată în art. 22, cu formularea "comite o
tentativă persoana care începe să săvârșească o infracțiune în mod nemijlocit, potrivit hotărârii
sale de a comite acea infracțiune, fără ca aceasta să se fi consumat", iar în art. 23 alin.(1) aceasta
este incriminată, și anume tentativa unei crime se pedepsește întotdeauna , iar tentativa unui delict
se pedepsește numai când legea prevede expres.
În alin.(2) al art. 23 Cod penal german se prevede că pedeapsa pentru tentativă poate fi
mai mică decât pedeapsa în cazul săvârșirii infracțiunii în formă consumată, în timp ce reducerea
pedepsei în caz de tentativă se face potrivit art. 49, care stabilește efectele circumstanțelor
atenuante și potrivit cărora pedeapsa detențiunii pe viață este înlocuită cu închisoarea de cel mult
3 ani, iar în ipoteza pedepsei închisorii trebuie să se adopte o pedeapsă de cel mult trei sferturi
din maximul pedepsei.
Același principiu se aplică și în cazul amenzii, la numărul maxim de tranșe zilnice. Când
instanța trebuie să reducă din propria sa apreciere, potrivit unei legi care face referire la
dispozițiile de mai sus, aceasta poate reduce pedeapsa până la minimul legal prevăzut de lege sau
poate înlocui pedeapsa închisorii cu amenda. Dacă făptuitorul nu a știut, din simpla nepricepere,
că săvârșirea infracțiunii respective nu ar fi posibilă din cauza particularităților obiectului vizat
sau din cauza mijloacelor folosite, instanța poate renunța la pronunțarea unei pedepse sau poate
reduce pedeapsa după propria sa apreciere.106
Codul penal spaniol definește tentativa în art. 16 alin.(1), care are ur mătorul conținut:
"există tentativă când autorul începe să săvârșească delictul în mod direct prin acțiuni exterioare,
realizând toate sau o parte din actele care, în mod obiectiv, ar trebui să producă rezultatul, dar
acesta nu are loc datorită unor cauze independente de voința autorului." De asemenea, Codul
penal spaniol incriminează tentativa la delicte, iar la contravenții se sancționează numai în
cazurile când este comisă contra persoanelor sau patrimoniului.

105 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V .Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.247.
106 Ibidem.

– 61 –
În art.64, Codul penal spaniol incriminează pedepsirea tentativei, astfel că autorului
tentativei i se aplică pedeapsa cu unul sau două grade mai mică decât pedeapsa prevăzută pentru
infracțiunea consumată, luându -se în considerare pericolul intenției și gradul de executare a
faptei. Însă, această r egulă nu se aplică dacă într-o lege specială se prevede că tentativa la o
anumită infracțiune se pedepsește în alt fel.
În Codul penal francez este prevăzut în art. 121 -5 faptul că "tentativa are loc în momentul
în care, manifestată printr -un început de e xecutare, a fost întreruptă sau nu a produs efectul
datorită unor circumstanțe independente de voința autorului."
Din prevederile art. 121 -4 din Codul penal francez derivă faptul că tentativa de a comite
o crimă se pedepsește în orice caz, tentativa unui delict se sancționează doar în cazurile
prevăzute expres de legea penală franceză, iar tentativa de contravenție nu se sancționează. De
exemplu, în art. 433 -4 alin.(1) este incriminată fapta de distrugere și deturnarea bunurilor dintr –
un depozit public, ia r în alin.(2) se prevede că tentativa delictului descris la alin.(1) se pedepsește
cu aceeași pedeapsă.107
Potrivit art. 16 Codul penal maghiar, "săvârșește o tentativă pedepsibilă persoana care, cu
intenție, a început comiterea unei infracțiuni, însă nu a produs rezultatul urmărit". În art. 17
alin.(2) se menționează că pedeapsa poate fi atenuată fără vreo limită sau chiar nu poate fi
aplicată, dacă tentativa s -a produs asupra unui obiect necorespunzător sau dacă s -a folosit un
mijloc necorespunzător.
Codul penal belgian reglementează tentativa în art.51 în care prevede că: "există tentativă
pasibilă de pedeapsă atunci când decizia de a comite o crimă sau un delict a fost manifestată prin
acte externe sau formează un început de executare a acestei crime sau a acestui delict și care au
fost întrerupte sau nu au fost duse la îndeplinire datorită unor circumstanțe independente de
voința autorului."
Prevederile privind incriminarea și sancționarea tentativei în Codul penal belgian sunt
asemănătoare dispozițiilor penale din Codul penal francez. Astfel, și în acest caz, tentativa de a
comite o crimă se pedepsește întotdeauna, tentativa unui delict se sancționează doar atunci când
legea o prevede în mod explicit, iar tentativa de contravenție nu se sancționează.

107 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V .Dobrinoiu, M.A. Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.247.

– 62 –
Capitolul al IV -lea – DESISTAREA ȘI ÎMPIED ICAREA PRODUCERII
REZULTATULUI

Secțiunea I –Noțiunea și condițiile desistării

În cazul tentativei, întreruperea activității de executare pe parcursul desfășurării acesteia
și nerealizarea rezultatului se datorează unor cauze independente de voința autorului, în aceste
cazuri, acesta fiind constrâns să se oprească pe parcursul desfășurării activității ori este
împiedicat de unele cauze cărora nu li s -a putut opune.
Dimpotrivă, în cazul în care întreruperea executării sau neproducerea rezultatului s -a
produs din voința autorului care a pus capăt executării aflate în desfășurare, sau datorită
comportamentului său activ a făcut ca rezultatul să nu se producă, deși există tentativă, potrivit
art. 34 alin.(1) din Noul Cod penal , nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei,
s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată
fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea in fracțiunii. Astfel, raportat la aceste
dispoziții penale, desistarea și împiedicarea consumării infracțiunii apar ca fiind cauze legale de
nepedepsire a tentativei.
Prin desistare se înțelege renunțarea de bună voie de către autor a continuării punerii în
executare a intenției de a săvârși infracțiunea și întreruperea, încetarea sau curmarea activității
infracționale începute, deși exista posibilitatea reală de a o continua.108
De asemenea, potrivit art. 34 Noul Cod penal, de cauza de nepedepsire beneficiază doar
autorul și eventual coautorii în cazul desistării sau în cazul în care au împiedicat de bunăvoie
producerea rezultatului. Spre deosebire de această soluție, în cazul comiterii infracțiunii în
participație, potrivit art.5 1 Noul Cod penal, participantu l nu se pedepsește dacă denunță
săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată sau împiedică el
însuși consumarea infracțiunii. În acest fel, impunitatea pentru participanți se obține în baza unui
text special – art. 51 No ul Cod penal.109

108 Traian Dima, op.cit., p.288.
109Mihai Adrian Hotca, M. Gorunescu , N.Neagu, R.-F.Geamăn, M.Dobrinoiu, L.-D.Al-Kawadri, C.Nedelcu, A.
Hărătău, Noul Cod Penal. Note. Corelații. Explicații , Editura C.H.Beck, București, 2014, p.73.

– 63 –
Desistarea nu poate deveni o cauză de nepedepsire a făptuitorului tentativei în cazul în
care nu îndeplinește cumulative următoarele condiții și anume: să existe o întrerupere a actului
de executare înainte de producerea rezultatului ; să existe o manifestare din care să rezulte voința
autorului de a renunța la continuarea executării; întreruperea executării să fie expresia voinței
libere a făptuitorului; renunțarea la continuarea executării infracțiunii să fie definitivă; renunțarea
de bun ăvoie la acțiunea începută să se facă înainte de descoperirea faptei.
Prima condiție a desistării referitoare la întreruperea actului de executare presupune
faptul că autorul, deși putea continua executarea activității începute, din proprie voință, pune
capăt activității infracționale, deși nu a fost constrâns să facă acest lucru. Motivele care l -au
determinat pe autor să renunțe la activitatea începută nu au relevanță, deoarece acestea pot fi de
orice natură, spre exemplu, teama de a nu fi descoperit, regr et, superstiție, milă, etc.
În principiu, desistarea este posibilă la orice infracțiune în care este pedepsibilă tentativa,
astfel aceasta este posibilă la tentativa imperfectă, la care există o activitate în curs de executare,
însă nu poate exista la tent ativa perfectă deoarece în această situație executarea nu mai poate fi
întreruptă nici cu bună voință, din moment ce aceasta a fost dusă până la final, dar a rămas fără
efect. În acest ultim caz, din moment ce desistarea nu este posibilă, va putea interven i o altă
cauză de nepedepsire, anume împiedicarea producerii rezultatului.
Cu privire la cea de -a doua condiție referitoare la existența unei manifestări din care să
rezulte voința autorului de a renunța la continuarea acțiunii , aceasta presupune constatar ea unei
manifestări din care să derive voința făptuitorului de a renunța la continuarea acțiunii
infracționale. În multe situații, această renunțare rezultă dintr -o manifestare pasivă, spre
exemplu, făptuitorul se oprește pe parcursul desfășurării activității infracționale, nu mai comite
acele acte care ar fi fost necesare pentru ca infracțiunea să fie în formă consumată. Un exemplu
ar putea fi situația în care autorul a pătruns în locuința unei pe rsoane pentru a fura, dar se
răzgândește și pleacă fără a fura vreun bun.
Sunt și cazuri în care o manifestare pasivă nu este suficientă pentru a exista desistarea ci,
dimpotrivă, autorul trebuie să se manifeste activ, anihilând eficiența actelor de executare pe care
deja le -a efectuat în vederea produceri i rezultatului. În doctrină se dă exemplu tentativei de
distrugere prin incendiere, când nu este suficient ca autorul să întrerupă actele de alimentare a
focului, ci trebuie să treacă la stingerea acestuia.110

110 Traian Dima, op.cit., p.289.

– 64 –
Nu sunt întrunite condițiile desistării nici în cazul în care autorul, după ce a făcut tot ceea
ce consideră indispensabil pentru ca rezultatul să se producă, vă zând că acesta nu s -a produs, nu
mai repetă acțiunea, cu toate că avea oportunitatea să o facă. Este situația autorului care, după ce
a lovit v ictima cu un par în cap, nu a mai repetat lovitura , deși ar fi putut să o repete. Într -o astfel
de ipoteză, există tentativă perfectă ce este incompatibilă cu desistarea. De asemenea, nici
autodenunțarea, realizată după consumarea infracțiunii nu echivale ază cu o desistare în sensul
art.34 Noul Cod penal.
A treia condiție pentru existența desistării presupune ca întreruperea executării să fie
expresia voinței libere a autorului, de bunăvoie. Astfel, autorul ar fi putut continua activitatea,
dar nu a mai do rit, și fără constrângere, a abandonat unilateral activitatea infracțională începută.
Desistarea există dacă renunțarea autorului se referă la fapta a cărei desfășurare se află în
curs, nefiind consumată, având ca efect stoparea săvârșirii acesteia în măsura în care este
voluntară și se realizează anterior descoperirii fapt ei.
Nu se va afla în această situație autorul care s -a desistat pentru că și -a dat seama că nu va
putea să ajungă la obținerea rezultatului urmărit sau dorit. Explicația constă în ace ea că nu voința
lui a fost determinantă în acțiunea de împiedicare a consumării, ci el a fost silit de împrejurări
străine de voința sa. 111
În acest sens, în practica judiciară s -a decis că nu există desistare dacă inculpatul, dorind
să sustragă anumite bun uri, a încercat să pătrundă în locuința părții vătămate prin efracție, cu
ajutorul unui vârf de șurubelniță și a unui patent, dar nu a mai continuat activitatea, deoarece au
intervenit organele de poliție la sesizarea unui martor. Dacă nu se poate dovedi c ă a existat o
cauză străină de voința autorului sau există îndoieli asupra naturii cauzei care a întrerupt
executarea începută, va trebui să se aprecieze că neconsumarea infracțiunii se datorează desistării
de bunăvoie.112
Altă condiție esențială pentru exis tența desistării se referă la caracterul ei definitiv, și nu
temporar. Însă, în literatura de specialitate nu există un consens privitor la caracterul definitiv sau
temporar. În doctrina penală română, opinia majoritară consideră că desistarea ar trebu i să aibă
un caracter definitiv deoarece în situația în care autorul abandonează numai pentru un oarecare

111 N.Eliescu, op.cit., p.173 apud. I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, I.Chiș,
M.Dobrinoiu, op.cit., p.251.
112 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.251.

– 65 –
timp executarea, cu intenția de a o relua ulterior în condiții mai prielnice, nu există desistare, ci
doar o întrerupere din propria iniițiativă a exe cutării.
Alți autori consideră că desistarea nu este condiționată de caracterul ei definitiv. Se
susține că nu este necesar ca autorul să fi abandonat planul infracțional, desistarea putând fi
admisă și atunci când el renunță la actul de executare început , propunându -și să reia executarea
la un moment ulterior, când condițiile vor fi mai favorabile. Se propune următorul exemplu:
autorul, în timp ce instala un dispozitiv într -o clădire, își dă seama că se apropie ora la care
angajații vin la muncă, motiv pe ntru care ar trebui să se grăbească. Considerând că este mai bine
să nu efectueze operațiunea în grabă, decide să plece și să revină a doua zi mai devreme pentru a
dispune de timpul necesar.113
Teza este mai mult o construcție teoretică, dar ea vine în cont radicție cu însăși rațiunea de
a fi a impunității asigurate de desistare – aceea de a -l determina pe autor să pună ch iar el capăt
infracțiunii în această fază, pentru a nu se ajunge la urmări mai grave pentru valorile sociale
vizate. Mai degrabă am conside ra că, atunci când făptuitorul abandonează numai pentru un
anume timp executarea începută, cu intenția de a o relua ulterior, în condiții mai favorabile, nu se
înfăptuiește o renunțare efectivă la infracțiune, ci există doar o întreprindere a executării, c are
exclude impunitatea pe considerentul desistării.114
Ultima condiție pentru existența infracțiunii este renunțarea de bunăvoie la acțiunea
începută să se facă înainte de descoperirea faptei. Această ultimă condiție este impusă de
exigențele prevederilor a rt. 34 alin.(1) care dispune că desistarea va opera ca o cauză de
impunitate doar în situația în care renunțarea de bunăvoie la activitatea începută se face înainte
de descoperirea faptei.
Prin descoperirea faptei se înțelege că fapta a ajuns la cunoștiința organelor de urmărire
penală sau a oricărei persoane care ar fi putut înștiința aceste organe. Prin urmare, nu este nevoie
să se fi întocmit un act procesual de către organele de urmărire penală privind fapta săvârșită, ci
este sufic ientă simpla cunoaștere de către o persoană, alta decât partea vătămată, despre
săvârșirea faptei. Evident, în acest caz, autorul nu mai beneficiază de impunitate.115

113 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.251.
114 Ibidem.
115 V. Dobrinoiu, Comentariu în Noul Cod penal, op.cit., p.263 apud. Traian Dima, op.cit., p.293.

– 66 –
Secțiunea a II -a – Noțiunea de împied icarea producerii rezultatului

Împiedicarea produc erii rezultatului de către făptuitor reprezintă cea de -a doua cauză
personală de nepedepsire a tentativei în legislația penală română. Astfel, potrivit art. 34 teza a II –
a din Noul Cod penal, nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei a
încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată,
sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.
Noul Cod penal reglementează mai amplu această cauză de nepedepsire, spre deosebire
de Codul penal ant erior din anul 1969, deoarece îi oferă autorului mai multe variante pentru
împiedicarea producerii rezultatului. În Codul penal din 1969 această cauză de impunitate putea
opera doar în situația în care făptuitorul împiedica personal producerea rezultatului , în timp ce în
Noul Cod penal, adiacent acestei modalități, se mai prevede și o a doua modalitate, anume ca
făptuitorul să înștiințeze autoritățile care ar putea stopa în timp util producerea rezultatului, cu
condiția ca această încunoștiințare a autorită ților să fie făcută înainte de descoperirea faptei.
Aceste două variante pentru împiedicarea producerii rezultatului sunt posibile doar la
infracțiunile materiale, deoarece în cadrul acestora se impune obținerea unui rezultat diferit de
actele de executare . Acest rezultat nu se produce imediat după săvârșirea faptei, ci se produce
după trecerea unui interval de timp, oferind autorului posibilitatea de a împiedicarea producerea
lui, fie prin intervenția personală a acestuia, fie prin încunoștiințarea autor ităților.
Așadar, împiedicarea producerii rezultatului constă în sabotarea de către autor a survenirii
consecințelor vătămătoare ale faptei penale, a cărei executare s -a finalizat.
În mod obligatoriu, pentru împiedicarea producerii rezultatului este neces ar un
comportament activ, dinamic al autorului deoarece producerea rezultatului nu poate fi
împiedicată prin pasivitate. Spre exemplu, autorul dorește să ucidă o persoană și o aruncă de pe
un pod în apa adâncă a unui râu, victima neștiind să înoate. Observ ând că aceasta nu știe să
înoate și fiind cuprins de remușcări, autorul sare după aceasta în apă și o salvează de la moarte.
De asemenea, autorul tentativei, care a executat în întregime fapta penală , dar care s -a
decis să împiedice consumarea infracțiunii , se poate folosi de toate mijloacele care îi pot fi utile.
Spre exemplu, în cazul în care după ce îi servește victimei o băutură în care se aflau substanțe
otrăvitoare, acesta îi administrează și antidotul ori îi provoacă victimei prin orice mijloace

– 67 –
vărsături pentru eliminarea imediată a substanței otrăvitoare din organism. În acest sens, dacă
autorul nu poate acționa el însuși pentru împiedicarea producerii rezultatului, are posibilitatea de
a încunoștiința autoritățile înainte de descoperirea faptei, fiind important ca acesta să aibă
inițiativa pentru zădărnicirea survenirii urmăririlor faptei penale începute.
Împiedicarea producerii rezultatului nu trebuie confundată însă cu înlăturarea rezultatului
sau a consecințelor infracțiunii, deoarece înlăturar ea rezultatului se situează în timp după
consumarea faptei, fiind o circumstanță atenuantă judiciară.
O problemă ce a născut opinii diferite în cazul împiedicării producerii rezultatului vizează
faptul dacă autorul folosește în acest scop mijloace licite s au ilicite. Unii autori consideră că în
orice situație împiedicarea producerii rezultatului trebuie să se facă prin mijloace licite. Alți
autori consideră că împiedicarea producerii rezultatului se poate face și prin mijloace ilicite,
efectul de impunitate producându -se doar pentru fapta inițială. 116
În acest sens, considerăm că indiferent ce mijloace folosește făptuitorul pentru
împiedicarea producerii rezultatului (licite sau ilicite), acesta trebuie să beneficieze de
prevederile art. 34 Noul Cod penal.
Rațiunea pentru care s-a introdus în legislația penală aceste dispoziții privind impunitatea
autorului în cazul când acesta a împiedicat producerea rezultatului, ca de altfel, și în cazul
desitării, pot fi rezumate astfel: s -a apreciat că din punct de ved ere social, este mai util a -l
stimula pe autor asigurându -i impunitatea – să împiedice producerea rezultatului – de cât a lăsa să
se obțină rezultatul și a -l pedepsi după ce infracțiunea s -a consumat. De asemenea, s -a avut în
vedere că, în condițiile în car e făptuitorul a împiedicat voluntar consumarea infracțiunii, actele
de executare nemaifiind generatoare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea penală,
nu mai exi stă temei pentru pedepsire. În sfârșit, s -a ținut seama de faptul că împiedicarea
producerii rezultatului caracterizează în mod pozitiv persoana făptuitorului și pune în lumină
aptitudinea sa de a se îndrepta, fără a suporta executarea unei pedepse.117
Pentru a fi incidentă cauza de impunitate în modalitatea împiedicării producerii
rezul tatului, sunt necesare u nele condiții îndeplinite cumul ativ, unele dintre acestea fiind
asemănătoare condițiilor de existență a le desistării. Astfel, condițiile pentru existența cauzei de
nepedepsire în varianta împiedicării producerii rezultatului sunt ur mătoarele: să fi fost executat

116 Traian Dima, op.cit., p.294.
117 Ilie Pascu, op.cit ., p.183.

– 68 –
în întregime elementul material al laturii obiective a infracțiunii propuse de autor, însă să nu se fi
produs rezultatul cerut de norma incriminatoare încălcată; autorul să fi întreprins o acțiune
concretă pentru a împiedica producerea rezultatului, inclusiv încunoștiințarea autorităților;
împiedicarea producerii rezultatului să fie expresia voinței libere a autorului; intervenția
autorului să fie eficientă și împiedicarea producerii rezultatului să fie făcută înainte de
desco perirea faptei penale.
Prima condiție ca actul de executare să fie încheiat presupune ca făptuitorul să fi
desfășurat toate actele de executare necesare producerii rezultatului urmărit, dar rezultatul să nu
se fi produs. Potrivit acestei condiții, făptuitorul trebuie să intervină pentru împiedicarea
producerii rezultatului între momentul încheierii de executat a laturii obiective a infracțiunii și
momentul producerii rezultatului cerut de norma de incriminare deoarece între aceste momente
se situea ză acțiunea dinamică a făptuitorului pentru împiedicarea producerii rezultatului .
Însă, dacă executarea laturii obiective a infracțiunii s -a îndeplinit în întregime și s -a
produs rezultatul imediat, orice activitate ulterioară întreprinsă de făptuitor nu se va circumscrie
cerințelor art.34 Noul Cod penal, deoarece actele ulterioare sunt realizate după consumarea
infracțiunii, deci după producerea rezultatului. În cazul în care actele de executare nu au fost în
întregime efectuate și autorul se oprește, nu mai este incidentă cauză de nepedepsire a
împiedicării producerii rezultatului, ci cea a desistării, cu îndeplinirea tuturor cerințelor legale.
În cea de -a doua condiție, autorul trebuie să întreprindă o acțiune concretă pentru a
împiedica producerea rezu ltatului, inclusiv încunoștiințarea autorităților printr -o mainifestare
activă pentru prevenirea producerii rezultatului.
În activitatea pe care o depune în acest sens, autorul poate folosi toate mijloacele și
modalitățile posibile de natură a împiedica p roducerea rezultatului, poate acționa singur sau
împreună cu altul, la al cărui sprijin a făcut apel ori, din diferite motive, poate recurge, pentru
efectuarea întregii operații, la serviciile unui terț ori poate încunoștiința autoritățile care să
intervin ă să împiedice consumarea infracțiunii.118
Spre exemplu, făptuitorul anunță că a pus o bombă într -un avion care a și decolat de pe
aeroportul X din orașul Y. Autoritățile inter vin de urgență și avionul este readus la sol și în urma
controlului efectuat se gă sește bomba programată să explodeze la o anumită oră, care bineînțeles
este dezamorsată .

118 Ilie Pascu, op.cit ., p.187 .

– 69 –
Următoarea condiție de existență presupune ca împiedicarea producerii rezultatului să fie
expresia voinței libere a autorului, deci să nu fie sub constrângerea unei su rse externe.
Ca și în cazul desistării, motivele care l -au determinat pe făptuitor pot fi diferite . Acestea
pot fi de natura morală sau de conștiință, cum ar fi remușcarea, căința, mila, teama de nu
pedepsit sau pot fi motive legate de unele interese sau avantaje pe care le -ar putea obține prin
împiedicarea producerii rezultatului acțiunii întreprinse. Însă, atâta timp cât a fost împiedicată
producerea rezultatului, deci a urmărilor periculoase pentru valorile sociale ocrotite de normele
de incriminare, aceste motive nu prezintă relevanță penală.
Împiedicarea producerii rezultatului produce efecte numai dacă intervenția autorului a
fost eficientă. Această condiție nu este prevăzută în mod expres în textul art. 34 din Noul Cod
penal, dar rezultă din întreaga reglementare a instituției analizate.
Însă, cu toate ef orturile depuse de autor pentru a împiedic a producerea rezultatului,
acestea totuși s -au produs, nu se mai pune problema incidenței în cauză a dispozițiilor art.34
Noul Cod penal, făptuitorul urmând a fi judecat și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii
consumate. Chiar dacă s -a produs rezultatu l, atitudinea activă a autorului în vederea împiedicării
producerii acestuia va fi avută în vedere de instanță cu prilejul individualizării pedepsei.119
În lucrările de specialitate penale s-a evidențiat că împiedicarea producerii rezultatului nu
se confundă cu actele prin care făptuitorul încearcă să repare răul realizat prin comiterea
infracțiunii. Astfel, restabilirea situației anterioare, restituirea bunului furat, transportul sau
procurarea de medicamente victimei realizate după consumarea infracțiunii n u vor se mnifica
cauze de nepedepsire a faptei, ci vor fi apreciate ca fiind circumstanțe atenuate.
Caracterul efectiv al împiedicării producerii rezultatului nu impune, însă, ca acțiunea
făptuitorului să fi fost singura cauză a împiedicării rezultatului. Spre exemplu, autorul care a
otrăvit victima și care o transportă inconștientă la spital, unde este salvată, va beneficia de
nepedepsire, chiar dacă se constată anterior că victima singură și -a administrat singură un antidot
înainte de a cădea în stare de inconștiență. În acest caz, este necesar doar ca autorul să nu fi avut
cunoștiință de acțiunea celorlalte cauze, iar acțiunea acestuia să fi avut urmarea de a împiedicare
producerea rezultatului. O situație distinctă este aceea în care, pe parcursul activi tății de
împiedicare a producerii rezultatului, intervine un element exterior care conduce la survenirea
rezultatului a cărui evitare s -a dorit. Spre exemplu, autorul care a încercat să ucidă o persoană a

119 Traian Dima, op.cit., p.296.

– 70 –
chemat o ambulanță pentru a tran sporta la spital, d ar pe drum ambulanța este implicată într -un
accident de circulație, iar victima decedează.
Ultima condiție pentru existența cauzei de impunitate în modalitatea împiedicării
producerii rezultatului constă în faptul că împiedicarea consumării faptei trebuie să aibă loc
înainte de descoperirea acesteia.
Rațiunea acestei condiții rezidă, pe de o parte, în aceea că, după descoperire, cu greu s -ar
mai putea discuta despre caracterul voluntar al împiedicării, iar, pe de altă parte, în faptul că ,
odată descoperită fapta, autorul nu mai deține monopolul împiedicării producerii rezultatului,
acest lucru putând fi făcut și de cel care a descoperit fapta sau de autorități.120
Fapta penală se consideră a fi descoperită atunci când organele competente, precum
organele parch etului, organele de control al poliției, organele de cercetare speciale, garda
financiară, anumite organe de revizie și control, au luat la cunoștiință despre săvârșirea acestei
fapte penale. De asemenea, fapt a se mai consideră descoperită și când a ajuns la cunoștiința unor
funcționari publici cu atribuții de conducere sau control, care au obligația legală de a anunța
procurorul sau organele de urmărire penală imediat ce constată existența săvârșirii unei
infracțiuni.
Însă prin descoperirea faptei se înțel ege nu numai descoperirea acesteia de către organele
judiciare, ci și de către orice persoană. Descoperirea faptei penale nu presupune și identificarea
făptuitorului , fiind suficient ca fapta în materialitatea ei să fi ajuns la cunoștiința unor alte
persoa ne. Spre exemplu, dacă autorul îi aplică victimei o lovitură de cuțit și apoi pleacă, în
situația în care acesta se întoarce și o transportă pe victimă la spital unde este salvată, autorul va
beneficia de nepedepsire. Însă, în situația în care până în mome ntul în care autorul se întoarce să
ia victima, intervine o altă persoană, tentativa de omor se consideră descoperită, chiar dacă terțul
nu av ea cunoștință cine este autorul acesteia.
În doctrina penală s -a arătat însă că există mai multe categorii de persoane care, deși află
despre comiterea faptei, fapta penală nu este considerată descoperită. În acest sens, nu se
consideră descoperită fapta dezvăluită persoanelor de vârstă foarte mică sau alienaților mintali,
victimelor infracțiunii, cu mențiunea că în situația alienaților mintal este necesar ca autorul să fi
cunoscut starea de sănătate a acestora, în caz contrar fapta se consideră descoperită.

120 Florin Streteanu, Daniel Nițu, op.cit., p.505.

– 71 –
De asemenea, participanții la comiterea infracțiunii iau cunoștiință despre comiterea
faptei, însă nu este obligatoriu ca aceștia să cunoască exact momentul săvârșirii ori persoanele
contactate de autor pentru a -l ajuta la împiedicarea producerii rezultatului, cum sunt medicii,
persoanele chemate să transporte victima la spital, etc. Nu se consideră descoperită fapta în
situația în care persoanele aflate într -o relație apropiată cu autorul au cunoscut despre săvârșirea
acesteia, fiindcă din partea acestora nu se poate aștepta la denunțare sau la împiedicarea
producerii rezultatului.
Fapta nu se consideră descope rită nici în situația în care terțul nu a conștientizat că ceea
ce a auzit sau văzut este o faptă penală, spre exemplu, a auzit un zgomot, dar nu și -a dat seama
că de fapt acel zgomot era al unei arme de foc, cu care victima a fost împușcată.
Însă, în situ ația în care autorul nu știa că fapta sa a fost descoperită și totuși împiedică în
aceste condiții producerea rezultatului, acesta va beneficia de cauza de nepedepsire.

Secțiunea a III -a – Efectele desistării și ale împiedicării producerii rezultatului

Efectele desistării și ale împiedicării producerii rezultatului sunt prevăzute în mod expres
în Noul Cod penal. Astfel, potrivit art. 34 alin. (1) Noul Cod penal, nu se pedepsește autorul care,
înainte de descoperirea faptei, s -a desistat ori a încunoștinț at autoritățile de comiterea acesteia,
astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea
infracțiunii.
Astfel, în legea noastră penală, desistarea și împiedicarea producerii rezultatului au fost
consacrate de către leg iuitor pe aceeași poziție sub aspectul efectelor, ambele fiind cauze de
nepedepsire. Așadar, aceste cauze nu înlătură existența tentativei, păstrându -și toate trăsăturile
generale ale infracțiunii, și anume tipicitatea, antijuridicitatea, vinovăția, imputa bilitatea, iar
autorul nu este sancționat.
Redactat în această formă, art.34 Noul Cod penal stabilește efectul de impunitate pentru
autor în împrejurările menționate, stabilind astfel și natura juridică a măsurii aplicate, aceea de
cauză de nepedepsire a t entativei comise. Soluția de impunitate în împrejurările menționate în
art. 34 este, în general, admisă în majoritatea sistemelor penale contemporane din motive de
politică penală.121

121 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.255 .

– 72 –
Secțiunea a IV -a – Regimul actelor îndeplinite până la desistarea sau împi edicarea
producerii rezultatului

Unele acte comise de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii
rezultatului pot fi ele însele infracțiuni distincte de infracțiunea în conținutul căreia s -a produs
desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului. Astfel, Noul Cod penal clarifică situația
acestor acte prin art. 34 alin.(2) care prevede că dacă actele îndeplinite până în momentul
desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se va aplica
pedeapsa pentru această infracțiune.
Pract ica judiciară a decis, în acest sens, că, dacă inculpatul, după ce a pătruns fără drept
în locuința părții vătămate și cu ajutorul unui clește a distrus belciugul lacătului de la ușa de
acces în locuință, pătrunzând în interior cu intenția de a sustrage bu nuri, după care a părăsit
locuința, dar fără a mai sustrage ceva, nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracțiunea de furt
calificat, deoarece s -a desistat, dar va fi tras la răspundere pentru actele întreprinse până în
momentul încetării activității sa le.122
Aceste acte de executare înfăptuite în scopul sustragerii de bunuri sunt definite ca fiind
acte de executare calificate, iar în situația în care acestea constituie o altă infracțiune, făptuitorul
va fi sancționat pentru aceasta, adică pentru infracțiu nea de distrugere și va beneficia de
impunitate în raport de tentativa de furt calificat.
Tot așa, în săvârșirea unui omor, după ce a administrat victimei o cantitate de otravă,
făptuitorul îi dă un antidot, salvându -i viața, fără însă a putea evita și vă tămarea gravă a sănătății
victimei. În această situație, autorul va fi exonerat de pedeapsă pentru tentativa infracțiunii de
omor, dar va fi sancționat pentru infracțiunea consumată de vătămare corporală gravă a sănătății
și integrității corporale.123

122C. Ap. Suceava, dec.pen. nr. 788/2002, Culegere de practică judiciară pe anul 2002 , Editura C.H.Beck,
București, 2003, p.457, apud. I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, I.Chiș,
M.Dobrinoiu, op.cit., p.255.
123 I.Pascu, T.Dima, C.Păun, M.Gorunescu, V.Dobrinoiu, M.A.Hotca, I.Chiș, M.Dobrinoiu, op.cit., p.255.

– 73 –
Conc luzii

Știința dreptului penal român c uprinde instituții fundamentale în baza cărora dreptul
penal s -a consolidat ca ramură a științelor juridice. Aceste instituții primordiale sunt prezentate în
doctrina penală ca fiind infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa. Între aceste forme există o
legătură indestructibilă, fiind condiționate unele de altele, prin faptul că infracțiunea determină
existența și funcționarea ultimelelor două instituții. Cu alte cuvinte, dacă nu există infracțiune, nu
poate exista nici răspundere penală și fără aceasta , nu putem vorbi de aplicarea sancțiunii penale.
Așadar, din punct de vedere material, infracțiunea reprezintă o activitate care implică o
desfășurare atât în timp, cât și în spațiu, adic ă o serie de mai multe ac țiuni care, la rândul lor, pot
consta fiec are din unul sau mai multe acte, orientate spre producerea unor modificări în lumea
obiectivă, anume urmările infracț ionale .
În evoluția sa, această activitate infracțională parcurge anumite etape, fiecare dintre
acestea caracterizându -se printr -un anumit grad de înfăp tuire a intenției infracționale. Astfel ,
comiterea infracțiunii poate parcurge mai multe momente sau etape în calea ei către producerea
rezultatului socialmente periculos.
În evoluția progresivă a activi tății infrac țional e, tentativa se încadrează între etapa acte lor
preparatorii și etapa urmă rilor, reprezentând o încercare de a săvârși infracțiunea. În această
situație , infractorul comite acte îndreptate spre consumarea infracțiunii, dar nu le finalizeaz ă prin
producerea rezultatului prejudiciabil . În ce privește însă intenția făptuitorului , aceasta nu e
limitată doar la încercarea de a comite infracțiunea, ci are în vedere întreaga activitate
desfășurată de acesta , inclusiv mo mentul consumării infracțiunii .
Tentativa reprezintă, așadar, un act cu importanță penală atunci când făptuitorul
acționează cu intenția de a consuma infracțiunea, deoarece numai în această situație actul de
executare dobândește un aspect periculoas datorită producerii inevitabile a urmării prejudiciabile
și a lezării valorilor sociale ocrotite de normele penale .
Prin urmare, pentru instituția tentativei este specific f aptul că rezultatul nu coincide cu
intenția. Acest dezacord stă și la temelia definirii tentativei ca o f ormă atipică , derivată a
infracțiunii tip, dar care nu face însă imposibilă incriminarea acesteia.

– 74 –
Noul Cod penal român menționează faptul că tentativa constă în punerea în executare a
intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă într eruptă sau nu ș i-a produs efectul.
Astfel, t entativa este posibilă în cazul celor mai multe infracțiuni din Noul Cod penal
român. Există totuși unele infracțiuni la care tentativa nu este posibilă, fie datorită elementului
material specific, fie elementului subiectiv, cum ar fi infracțiunile omisive, infracțiunile de
obicei, cu executare promptă și infracțiunile continue sau continuate.
În doctrina penală , tentativa este clasificată în fun cție de mai multe criterii, astfel, raportat
la gradul de realizare a acțiunii infracționale care reprezintă elementul material al infracțiunii ,
distingem între tentativă perfectă și tentativă imperfectă. După cel de -al doilea criteriu al
cauzelor care con duc la neproducerea rezultatului se distinge tentativa idonee sau periculoasă și
tentativa neidonee sau nepericuloasă. Bineînțeles, d upă aceste criterii, modalitățile tentativei nu
sunt exclusive, tentativa perfectă și cea imperfectă pot fi atât idonee, c ât și neidonee, după cel de –
al doilea criteriu de clasificare.
În ceea ce privește sistemul de pedepsire al tentativei în Noul Cod penal, l egiuitorul a
optat pentru un sistem sancționator unic în domeniul tentativei, bazat pe incriminarea limitat ă și
pe di versificarea pedepsei, astfel că tentativa se pedepsește numai atunci când legea penală
prevede în mod expres acest lucru, iar pedeapsa se aplică în limite mai reduse față de limitele
prevăzute pentru infracțiunea consumată.
În legea noastră penală, desistarea și împiedicarea producerii rezultatului au fost
consacrate de către legiuitor pe aceeași poziție sub aspectul efectelor acestora , am bele fiind
cauze de nepedepsire , astfel că nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s -a
desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi
împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.
În concluzie, tentativa semnifică o încercare nereușită de comitere a infracțiunii în form a
consumată, cu observația ca aceasta nu poate îmbrăca niciodată forma tipică a infracțiunii, adică
forma infracțiunii depline, consumate, deoarece tentativa reprezintă o formă atipică a infracțiunii,
ce păstrează toate trăsăturile generale de existență pe care le prezintă infracțiunea și anume:
tipicitatea, antijuridicitatea, vinovăția și imputabilitatea.

– 75 –
BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

1. Antoniu, George, Mitrache, Constantin, Filipaș, Avram, Noul Cod penal (Legea
nr.301/2004) , vol.I, Editura C.H.Beck, București, 2006;
2. Antoniu, George, Reforma legislației penale , Editura Academiei Române, București,
2003;
3. Antoniu, George, Tentativa, Editura Societății Tempus, București, 1995;
4. Antoniu, George, Tudorel, Toader, Explicațiile Noului Cod penal , vol. I (Articolele 1 –
52), Editura Universul Juridic, București, 2015;
5. Antoniu, George, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 2002;
6. Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod Penal , Editura
C.H.Beck, București , 2010;
7. Brînză, William, Drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic, București,
2012 ;
8. Bulai, Costică, Bulai, Bogdan, Drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic,
București, 2007;
9. Dima, Traian, Drept penal. Partea generală , Editura Hamangiu, București, 2014;
10. Dongoroz, Vintilă, Explicații teoretice ale Codului penal român , vol.1, Editura All Beck,
București, 2003;
11. Gavril, Paraschiv, Drept penal . Partea generală, Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea,
2004;
12. Ghigheci, Cristinel, Infracțiunea complexă. Aspecte teoretice și practică judiciară ,
Editura Hamangiu, 2012;
13. Hotca, Mihai Adrian, Drept penal. Partea generală. Legea penală și infracțiunea ,
Editura C.H.Beck, București, 2012;
14. Hotca, Mihai Adrian, Gorunescu, M., Neagu, N., Geamăn, R. -F., Dob rinoiu, M., Al –
Kawadri, L. -D., Nedelcu, C., Hărătău, A., Noul Cod Penal. Note. Corelații. Explicații ,
Editura C.H.Beck, București, 2014;

– 76 –
15. Lefterache, Valeria Lavinia, Drept penal. Partea generală , Editura Universul Juridic,
București, 2014;
16. Mancaș, Ramiro V irgil, Tentativa , Editura Helicon, Timișoara, 1996;
17. Manea, Tamara, Tentativa improprie -legislație, doctrină, jurisprudență, drept comparat ,
Editura Lumina Lex, București, 2003 ;
18. Mirișan, Valentin, Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a disp ozițiilor
Codului Penal în vigoare și ale Noului Cod penal , Editura Universul Juridic, București,
2012;
19. Mitrache, Constantin, Mitrache, Cristian, Drept penal român. Partea generală , Editura
Universul Juridic, București, 2014;
20. Nicolae, Lucian -Marian, Incriminarea și sancționarea tentativei în dreptul penal român ,
Editura PIM, Iași, 2010;
21. Oancea, Ion, Drept penal. Partea generală , Editura Didactică și Pedagogică, București,
1971;
22. Pașca, Viorel, Curs de drept penal. Partea generală , Editura Universul Jur idic,
București, 2012;
23. Pascu, I., Dima, T., Păun, C., Gorunescu, M., Dobrinoiu, V., Hotca, M.A., Chiș, I.,
Dobrinoiu, M., Noul Cod penal comentat. Partea generală , Editura Universul Juridic,
București, 2014;
24. Pascu, Ilie, Drept penal, Partea generală , ediți a a II -a, Editura Hamangiu, București,
2009;
25. Păvăleanu, Vasile, Drept penal general conform noului Cod penal , Editura Universul
Juridic, București, 2012;
26. Pop, Octavian, Tentativa ca formă a infracțiunii , Editura MIRTON, Timișoara, 2002;
27. Pușcașu, Voicu, Noul Cod penal adnotat , Editura Hamangiu, București, 2014;
28. Rusu, Marcel Ioan, Drept penal. Partea generală , Editura Hamangiu, București, 2014;
29. Sima, Constantin, Drept penal. Partea generală , vol I, Editura Hamangiu, București,
2015;
30. Streteanu, Florin, Nițu, D aniel, Drept penal. Partea generală , vol.I, Editura Universul
Juridic, București, 2014;

– 77 –
31. Toader, Tudorel, Michinici, M.I, Crișu -Ciocântă, A., Dunea, M., Răducanu, R., Rădulețu,
S., Noul Cod Penal. Comentariu pe articole , Editura Hamangiu, București, 2014;
32. Udroiu, Mihail, Drept penal. Partea generală. Noul Cod Penal , Editura C.H.Beck,
București, 2015 ;
33. Vlădilă, Lavinia, Mastacan, Olivian, Drept penal. Partea generală , Editura Universul
Juridic, București, 2012;
34. Vlășceanu, Adina, Barbu, Alina, Noul Cod Penal co mentat prin raportare la Codul penal
anterior , Editura Hamangiu, București, 2014;
35. Zolyneak, Maria, Michinici, Maria Ioana, Drept penal. Partea generală , Editura
Fundației "Chemarea", Iași, 1999.