Lect. univ. dr . Sergiu Golub Bidică Dora Ioana [613528]

UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ
RĂSPUNDEREA
ADMINISTRATORULUI PENTRU
INTRAREA SOCIETĂȚII DEBITOARE
ÎN STARE DE IN SOLVENȚĂ

Coordonator științific : Absolvent: [anonimizat]. univ. dr . Sergiu Golub Bidică Dora Ioana

Cluj -Napoca
2018

2
CUPRINS
CAPITOLUL I . NOȚIUNI INTRODUCTIVE …………………………………..….…3
1.1. Insolvența versus procedura insolvenței……………………………… ……..….. .….3-7
1.2. Persoanele a căror răspundere este antrenată…………………………… ……… ….8-10
1.3. Noțiunea de administrare…….………………………………………… ……… ……10-13

CAPITOLUL II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ …………………………………………..1 4
2.1 Răspunderea civilă în contextul social…………………………..… .……….. ……..14-17
2.2.Reglementarea răspunderii civile a administratorilor. Delimitarea răspunderii conform
Legii 31/1990 față de cea conform Legii 85/2014…………… ……………….. ………1 7-18
2.3 Natura juridică a raportului dintre administrator și societate…………. ………. ………..19-24

CAPITOLUL III. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORULUI CARE A CAUZAT
STAREA DE INSOLVENȚĂ ……………………………………………………………2 5
3.1 Calificarea naturii juridi ce a răspunderii……………………………… ………. .…25-26
3.2 Condițiile de atragere a răspunderii………………………………….… ………. …26-27
3.3.Prejudiciul…………………………………………………………….… ……… .…28-34

CONCLUZII ……… ………… ..………………………………… …………….. .….…35-37
BIBLIOGRAFIE …… ……………… ……………………… ……………. ……..…….3 8-40

3

CAPITOLUL I . NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Insolvența versus procedura insolvenței
Afacerea, ca activitate, se definește prin risc. Riscul, adică șansa de câștig sau
posibilitatea de pierdere, este un atribut esențial al economiei de piață liberă, funcțională,
atribut care justifică libera concurență. Potrivit dicționarului explicative al limbii române,
termenul de risc provine din limba franceză, de la cuvântul risqué și semnifică o
“posibilitate de a ajunge într -o primejdie, de a avea de î nfruntat un necaz sau de a suporta o
pagubă, pericol posibil. ” Termenul de risc în activitatea economică înseamnă o gamă largă
de incertitudini privind activitatea viitoare a unui agent economic echivalând cu
vulnerabilitatea întreprinderii.1În această acc epțiune, riscul definește:
(i) Fapta de comerț, care are această natură juridică întruc ât este făcută în
vederea obținerii de profit. Fapta de comerț este o afacere, întrucât are la bază ideea de
risc, adică posibilitatea de câștig sau de pierdere, motivul determinant al încheierii actului
de comerț fiind acela de obținere a profitului.
(ii) Întreprinderea, care este un complex de acte, fapte sau operațiuni
comerciale, organizate de întreprinzător în vederea obținerii de profit, pe risc economic
propriu, simplifi cat spus fiind o afacere pentru că presupune un risc.
(iii) Calitatea de comerciant, care se dobândește în momentul în care persoana în
cauză începe să desfășoare în mod obișnuit operațiuni de comerț, în nume propriu și pe risc
economic propriu, o persoană deven ind întreprinzător în momentul în care își asumă un
risc.
(iv) Societatea comercială, care se constituie în vederea obținerii de beneficii de
către asociați sau a împărțirii pierderilor ce ar putea rezulta, este o formă de organizare a
unei întreprinderi, deci a unui risc.
(v) Concurența comercială, care este un joc al oportunităților de afaceri, în care
hazardul este mai mult sau mai puțin prezent, concurenții câștigând sau pierzând în
defavoarea, respectiv beneficiul celor cu care concurează, concurența loială fi ind cazul
unic în care concurentul are un adevărat “ drept de a -l prejudicia” pe celălalt concurent.

1 Maria Bătrâncea, Risc și faliment, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 2003, p. 9 .

4
(vi) Insolvența, care este eșecul sau chiar catastrofa întreprinzătorului, starea, de
cele mai multe ori, iremediabilă, pe care întreprinzătorul ar fi trebuit, dar nu a putut să o
evite, procedura insolvenței fiind modul în care legea și tribunalele organizează eșecul în
afaceri.

Așadar, dacă afacerea este o aventură, atunci insolvența este consecința aventurii
care s -a terminat prost.2 Această “ catastrofă ” , și anume insolvența , poate avea la bază
hazardul asumat, posibilitatea de câștig sau de pierdere conștient asumată la inițierea
afacerii, sau poate avea la bază fapta intenționată a unei persoane precum administratorul
societății. Or, acest eșec în afacer i survenit ca urmare a “ intervenției ” administratorului și
nu doar ca o consecință inerentă a unui risc în afaceri poate fi acoperit prin prisma
instituției răspunderii speciale? Continuând într -o notă retorică, afacerea care are la bază
ideea de risc in clude și asumarea faptelor organelor de conducere, in concreto , faptul că
administratorul poate “înșela”?
Impresionantele blocaje economice sau financiare cu care se confruntă
comercianții în ultimii ani, întârzierile în facturare și în plata prestați ilor, nerestituirea sau
restituirea cu întârziere a creditelor ridică în mod inerent și probleme de răspundere
juridică a celor care conduc și supraveghează activitatea entităților. Într -adevăr, nu toate
rezultatele negative ce se constată în activitatea s ocietăților se datorează unor condiții
obiective specifice acestui risc.O parte din ele au și o cauză subiectivă ce rezidă din
incompetență, indolență, neglijență și nu în ultimul rând abuz și arbitrariu la care se adaugă
necinstea.3
Riscul în afacerile comerciale, deși este asemănător riscului în contracte le
aleatorii, nu se confundă cu acesta. La baza contractelor aleatorii stă elementul alea, adică
un eveniment viitor, posibil, dar incert, fără de care contractul este nul, întru cât dispare
șansa de câștig sau pierdere pentru una sau ambele părți. Fără acest element, nu pot exista
raporturi juridice valabile între părți.4 În comparație cu părțile în contrac tele comutative,
care își cunosc, încă de la momentul încheierii contractul ui întinderea drepturilor și
obligațiilor, părțile în contracte le aleatorii nu au o reprezentare certă a acestora sau a
cuantumului lor.

2222 Gheorghe Piperea, Insolvența : legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluver, București, 2008, p. 9 .
3Lavinia Otilia Iancu, Răspunderea civilă pentru apariția stării de insolvență, Ed. Eurostampa, Timișoara,
2013, p. 96 .
4 F.Deak, Tratat de drept c ivil,Contracte speciale , Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 451 .

5
Tranzacțiile comerciale au în general caracterul unor contracte comutative, fiind
făcute cu intenția de câștiga. Este fără îndoială că riscul în afaceri nu este o condiție de
valabilitate a actului juridic implicat, ci un element fără de care tranzacția în cauză își
pierde caracterul comercial: operațiunea în cauză nu mai este o afacere. Dacă o
întreprindere care a eșuat în activitatea sa, fiind în insolvență, supraviețuiește totuși, fie
pentru că statul intervine și înlătură prin lege consecințele insolvenței, fie pentru că
judecătorii ezită să deschidă procedura, este evident că nu mai suntem pe tărâmul
economiei de pia ță și ideea de concurență devine absurdă.
Rațiunea însăși a legislației insolvenței se găsește în necesitatea protecției
creditului. Într-adevăr, scopul procedurilor de insolvență este acela de a asigura modalități
de acoperire a pasivului debitorului aflat în insolvență, fie prin reorganizarea debitorului,
acolo unde posibil, fie prin faliment, acolo unde ideea de reorganizare este inutilă.
Întreprinzătorul, în exercițiul afacerii sale, se află în mijlocul unei rețele quasi –
infinite de relații de afa ceri, fiind angrenat într -un întreg lanț de contracte, operațiuni și
interese, față de care trebuie să furnizeze continuu încredere, credibilitate. Dacă un
întreprinzător nu își plătește sau nu își reglementează la timp obligațiile, el poate fi
eliminat di n relațiile de afaceri, pentru că nu mai beneficiază de încrederea foștilor săi
parteneri de afaceri și pentru că îi poate afecta în lanț pe aceștia. Ca mecanism al
economiei de piață, procedurile de insolvență trebuie să asigure o rapidă eliminare de pe
piață a debitorilor aflați în situație iremediabil compromisă, pentru a nu permite ca starea
lor de insolvență să contamineze mediul de afaceri și să ducă la alte falimente.5
Eliminarea de pe piață îi are în vedere fie pe debitorul -persoană fizică, fie pe
managerii persoană juridică, manageri care s -au dovedit incapabili să facă față concurenței
sau care s -au făcut vinovați de fraude în dauna creditorilor. Aceștia vor putea fi sancționați
pecuniar, penal sau profesional, drept consecință a aducerii întreprinderii în stare de
insolvență. O întreprindere viabilă sau redresabilă poate continua să funcționeze dacă va fi
separată de managerii săi incompetenți sau frauduloși și înc redințată unor noi manageri,
care să fie capabili să facă față rigorilor competiției economice.
Așadar, dacă insolvența este cauzată de incompetența gravă sau de frauda
administratorului debitorului, atunci judecătorul -sindic poate, prin mecanismul speci al
creat în cadrul procedurii insolvenței, al acțiunii în răspundere, reglementa tă de art. 169

5 Gheorghe Piperea, op. cit. , p. 11 .

6
(fostul 138) din Legea 85/2014 , să antrenez e răspunderea managerilor debitorului persoană
juridică pentru acoperirea pasivului debitorului. Procedura insolvențe i poate antama și
răspunderea, patrimonială sau penală , a administratorilor societății debitoare, dacă aceștia
se fac vinovați de aducerea societății în stare de insolvență.” Amenințarea” cu o astfel de
perspectivă poate impune, sub raport psihologic, un c ontrol al activității manageriale, o
prudență de bonus pater familias în gestiunea afacerilor debitoarei. 6
Într-un mediu de viață economic -socială caracterizat prin interconectare și
interdependență, întreprinderea nu este un simplu vehicul concurențial, ci și un centru vital
în jurul cărui gravitează o multitudine de interese, altele decât cele ale întreprinzătorului.
Într-adevăr, întreprinderea este un loc de muncă, un contribuabil la bugetele publice sau
locale, un client pentru bănci și f urnizorii de utilități, o sursă de profit pentru acționari,
toate aceste persoane fiind interesate în supraviețuirea întreprinderii. Un “tratament optim”
al dificultăților financiare ale întreprinderii trebuie să țină seama și de aceste interese, ceea
de presupune implementarea unor metode de prevenire a insolvenței și ulterior, în cazul
nereușitei, a procedurilor de redresare sub controlul judiciar al tribunalului.
În limbajul curent se confundă de cele mai multe ori situația de insolvență cu
procedura d e insolvență deschisă împotriva unui debitor. Într -adevăr, premisele declanșării
procedurii insolvenței este starea dificilă în care se găsește patrimoniul debitorului
caracterizată prin lipsa sau insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata
datoriilor curente exigibile, aceasta fiind starea de insolvență, dar procedura insolvenței
presupune mai mult decât constatarea acestei situații în care se găsește debitorul. Procedura
insolvenței este o procedură colectivă prin care creditorii debitorului aflat în incapacitate
de plată participă la măsurile ce se iau sub supravegherea judecătorului -sindic și sub
coordonarea practicianului în insolvență cu privire la activitatea și patrimonial debitorului
în scopul recuperării creanțelor lor. Procedura treb uie să fie un instrument echidistant între
debitorul aflat în starea de insolvență și creditorii săi. Fiind o procedură colectivă, ea
limitează capacitatea juridică a debitorului, dar și restrânge drepturile creditorilor săi. De
aceea, reglementarea proced urii trebuie să fie clară, coerentă și să respecte principiile de
drept recunoscute la nivel international, pentru debitor o procedură reușită însemnând
reabilitarea sa și întoarcerea la activitatea normală. În literatura juridică străină, dar și
română,7 au fost exprimate opinii în sensul acceptării și fundamentării salvgardării

6 Gheorghe Piperea, op. cit., p. 727 .
7 D.A. Popescu, Contractul de societate , Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 22 .

7
societății comerciale. În acest sens s -a afirmat că rațiunea salvgardării instituției societare
impune ca, în măsura în care este legalmente posibil, o problemă apărută la nivelul unuia
dintre raporturile juridice societare radiale să se rezolve la același nivel, fără a afecta
întregul lanț societar stabilit între asociați în vederea producerii efectelor juridice
specifice.8 Deși procedura insolvenței afectează întregul lanț societ ar, asta nu împiedică ca
principiul salvgardării să nu fie efectiv. S-a afirmat că legiuitorul este preocupat, din
rațiuni economice și sociale, de menținerea în viață a societății, jurisprudența trebuind să
dea curs acestor rațiuni, considerând chiar că p rezervarea ființei societății constituie
preocuparea fundamentală a legiuitorului în materia societăților comerciale.9
Existența stării de insolvență este o condiție specială și prealabilă pentru atragerea
răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere, condiție ce va fi analizată în
partea introductivă a lucrării, tocmai pentru fap tul că incidența articolului 169 nu este
efectivă, deci nici atragerea răspunderii. Fiind un fapt preexistent deschiderii procedurii,
pentru a constitui o dovadă, trebuie confirmată de judecătorul sindic. Confirmarea este
conținută de încheierea sau, după caz, sentința de deschidere a uneia din proceduri. Ca
atare, la momentul introducerii cererii de atragere a răspunderii persoanelor ce pot fi
culpabile de această stare, insolvența nu mai trebuie dovedită, ea fiind o condiție mai întâi
de toate a deschiderii procedurii și abia mai apoi o condiție de atragere a răspunderii.
Mai mult decât atât, din punct de vedere procedural, existența stării de insolvență
este o condiție ce trebuie îndeplinită înainte de introducerea acțiunii în răspundere. Pe de
altă parte, ar putea fi considerată o condiție specială în raport cu condițiile generale de
răspundere, întrucât starea de insolvență este o urmare a faptei culpabile iar legătura de
cauzalitate, deși trebuie dovedită că există între starea de insolvență și faptă, nu este
suficientă pentru a stabili răspunderea.Între starea de insolvență și prejudiciu nu există
semn de egalitate.

8 C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale. Comentarii pe articole, p. 842 .
9Lucian Bernd Săuleanu, Principiile dreptului societăților comerciale,cu privire specială asupra principiului
salvgardării societății comerciale , Revista de Drept com ercial nr.7 -8/2011, p. 143 .

8

1.2. Pers oanele a căror răspundere este antrenată

Spre deosebire de reglementarea anterioară10, actuala lege a insolvenței nu mai
prevede expres care sunt organele sau funcțiile din cadrul societății a căror răspundere va fi
antrenată în caz de insolvență.
Astfel, art. 169 alin.(1) di n Legea nr. 85/2014 pri vind insolvența statuează că “ La
cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul -sindic poate dispune
ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie
suportată de memb rii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere,
precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului. ” Din
interpretarea acestui text și în conformitate cu prevederile Legii 31/1990 privind societățile
comerciale, întelegem că, în funcție de fiecare tip de societate, avem organe de conducere
și de supraveghere specifice. Având în vedere că lucrarea analizează instituția
administratorului, vom expune , în sensul Legii 31/1990, dispozițiile privind fiecare formă
de societate, și anume : în societatea în nume colectiv, gestiunea este asigurată de unul sau
mai mulți administratori, numiți prin actul constitutiv sau de asociații ce dețin majoritatea
absolută a capitalului social. În societatea în comandită simp lă, administrarea este dată
unuia sau mai multor asociați comanditați.( art 88 din Legea 31/1990). În societatea în
comandită pe acțiuni, administrarea este dată unuia sau mai multor administratori care nu
pot fi decât asociați comanditați.(art. 188). Cu p rivire la societatea cu răspundere limitată,
administrarea este asigurată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați,
numiți prin actul constitutiv sau de către adunarea generală.( potrivit art. 197 Legea
31/1990). Ca atare, potrivit di spozițiilor legale, administrarea oricărei societăți este dată în
sarcina unuia sau mai multor administratori.
În mod obișnuit, în calitate de administrator este numită o persoană fizică, dar
Legea 31/1990 permite și unei persoane juridice – pentru societ ățile pe acțiuni – să fie
numită administrator , dar, în acest caz, este obligată să își numească un reprezentant
personal, persoană fizică. Aceasta din urmă se va supune acelorași condiții și va răspunde

10 Legea 64/1995 publicată în Monitorul Oficial nr. 130/29 iunie 1995, abrogată prin Legea nr. 85/2006

9
ca un administrator persoană fizică, în nume propriu , fără ca persoana juridică să fie
exonerată de răspundere, între administrator persoana juridică și reprezentantul său
existând astfel o răspundere solidară.
Persoanele care pot fi trase la răspundere , conform art. 169 din Legea insolvenței
pot fi mem brii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății precum și
orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență prin una din faptele prevăzute expres.
Așadar, acțiunea în răspundere se îndreaptă, mai întâi, împotriva conducerii de dr ept a
debitorului, adică a acelor persoane din cadrul structurii organice și funcționale a societății
care au fost legal învestite cu atribuții de conducere, de autoritate și de dispoziție sau de
supraveghere în cadrul societății comerciale debitoare, fiin d vorba de administratori și
directori, membrii în consiliul de supraveghere al societății debitoare și membrii
directoratului în cazul societății pe acțiuni care a ales sistemul dualist.
Răspunderea prevăzută de art. 169 din Legea insolvenței incumbă și persoanelor
care au uzurpat asemenea prerogative, exercitând în fapt conducerea sau orientând
societatea către o strategie de afaceri ce a cauzat insolvența. În această largă categorie de
persoane includem administratorii de fapt, stăpânii din umbră ai afacerii( shadow
directors) , șefii informali ai întreprinderii. În condiții excepț ionale, din poziția de
administratori de fapt sau de persoane care și -au impus strategia proprie asupra afacerilor
societății debitoare și au cauzat, astfel, insolvența, pot fi făcuți responsabili autoritățile
publice centrale sau locale, prin susținerea a buzivă cu ajutoare de stat, băncile prin
creditarea abuzivă, societatea -mamă sau societatea afiliată care s -a implicat în afacerile
societății debitoare, fie prin preluarea managementului, fie prin operațiuni de trezorerie sau
de afaceri care au creat o co nfuzie patrimonială cu debitorul.
Este posibil ca persoanele responsabile de faptele prevăzute de art. 169 să fie mai
multe persoane care au exercitat concomitent funcții de conducere sau chiar mai multe
organe ce s -au succedat la conducere. Antrenarea răspunderii va trebui să țină seama, în
aceste cazuri, de solidaritatea sau de caracterul conjunct al răspunderii, de întrunirea sau nu
în persoana fiecărui pârât luat în mod individual a elementelor răsp underii prevăzute de art.
169.
În unele cazuri, în practică, a plicabilitatea textului art. 169 este redusă, în mod
eronat, la cazurile în care organele de conducere sau persoanele responsabile respective se
aflau în funcție la data deschiderii procedurii, soluție care restrânge nejustificat incidența

10
textului legal. Legea nu distinge între membrii în funcție ai persoanei juridice debitor și cei
anteriori. În realitate, evenimentul care poate determina existența acestui tip de răspundere
este apariția stării de insolvență. Legea pretinde, pentru antrenarea răspunderii, că faptele
ilicite ale pârâților să fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, astfel că, dacă aceste fapte
nu sunt anterioare sau contemporane apariției stării de insolvență, nu putem vorbi de o
legătură de cauzalitate.
De aici și condiț ia, subsecventă legăturii de cauzalitate, pe care legea o
reglementează expres în art. 169 alin. (4) teza I, că apariția stării de insolvență să fi fost
contemporană sau anterioară perioadei de timp în care pârâții și -au exercitat mandatul sau
în care au d eținut poziția care ar fi putut cauza insolvența. Așadar, contează nu faptul că
pârâtul era în funcție sau uzurpa o funcție la data cererii de antrenare a răspunderii, ci
faptul dacă era în funcție sau uzurpa o funcție la momentul în care a apărut starea de
insolvență.
Deși răspunderea poate fi extinsă asupra oricărei persoane care a cauzat starea de
insolvență, acestea trebuie să o fi făcut printr -una din fapt ele expres prevăzute de art. 169 ,
fapte care sunt, aproape exclusiv, acte juridice și operațiun i intenționale (și intenționate)
aflate la îndemâna conducătorilor de jure ai debitorului, fiind aproape imposibil ca aceste
fapte să fie săvârșite doar de conducătorii de facto ai societății. Din punct de vedere practic
și al logicii textului, aceste fapt e nu pot fi săvârșite decât în complicitate sau co -autorat cu
administratorii de jure ai debitorului. În sensul contrar al acestei opinii doctrinare11, am
identificat în practică situația în care răspunderea în temeiată pe prevederile art. 169 a fost
angaja tă contabilului -șef al societății.12
1.3. Noțiunea de administrare
S-a afirmat, în mod sintetic, că administratorii sunt persoane care se ocupă de
gestiunea afecerilor societății.13 Din perspectiva etimologică a noțiunii ,( "ad minister"), s-a
justificat că persoanele care dețin acea stă calitate sunt "în serviciul " altcuiva.14 În

11 Gheorghe Piperea, Insolvența : legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluver, București, 2008, p. 737 .

12 În acest sens, a se vedea Decizia nr. 3800 din 20 aprilie 2004 a Curții de Apel Cluj în Buletinul
Jurisprudenței Curții de Apel Cluj, Culegere de practică judiciară 2004, p. 655 .
13 Gh. Piperea în St.D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților . Comentariu pe articole. ed. a 5 –
a, Ed. C.H. Beck, București,2014, pag. 462 .
14Titus Prescure, Bogdan Teodorescu – Despre natura juridică a contractului de administrare dintre o
societate comercială și administratorii acesteia , Revista Română de dreptul af acerilor, nr. 4/2017, p. 47 .

11
consecință, administratorii sunt gestionari ai afacerilor altcuiva. Orice analiză a noțiunii,
prin prisma rigorilor juridice și cu observarea analizelor doctrinare anterioare, va conduce
la iminenta abordare a noțiunilor de "gerare a afacerilor" și la cea de "reprezentare" a
societății de către administrator. Activitatea de administrare a bunurilor altuia care, în fapt
și în drept, are în vedere nu numai administrarea elementelor d e activ patrimonial, ci și al
celor de pasiv, respectiv un întreg patrimoniu, este o activitate complexă, necesitând, în
raport cu obiectul de activitate stabilit prin actul de constituire nu numai încheierea de acte
juridice de administrare, conservare, d ispoziție, dar și operațiuni tehnico -materiale de
previziune, organizare, control, supraveghere, etc.
Administratorul societății comerciale este organul operativ principal și
permanent al societății, elementul cel mai dinamic din structura funcțională și de
organizare a societății. Societatea comercială “clasică” este organizată ca structură
funcțională, pe baza principiului ierarhiei și separării atribuțiilor organelor sale
componente.15 Locul administratorului în cadrul acestei structuri este bine delimitat,
adevărata putere de decizie concentrându -se în mâinile acestuia, care stabilește politica
economică a societății , adunarea general ă nefăcând altceva decât să o aprobe mecanic. Dat
fiind și faptul că, în societățile mari pe acțiuni, acționarii minoritari sunt mai degrabă
investitori, interesați în a culege dividende cât mai însemnate, și mai puțin asociați, ghidați
de ideea de a desfășura în comun o activitate profitabilă ( affectio s ocietatis) , intervenția
adunării generale a asociaților devine cu atât mai puțin necesară, mai inoportună, cu cât
societatea e mai bine condusă de administratorii săi. În ceea ce privește acest affectio
societatis, frecventa raportare atât a legiuitorului , cât ș i a practicii judecătorești la noțiune a
de interes al societății impune analiza acesteia, de neevitat în dreptul societăților
comerciale, dar, fără îndoială, extrem de dificil de circumscris într -o definiție. Vom reține
că interesul social este uni c16, neputând susține cu argumente juridice caracterul general17
sau particular , ceea ce interesează este conținutul acestui interes social. Știindu -i
compoziția, putem aprecia și când există încălcări ale sale. Dificultatea constă, așadar în
determinarea e lementelor ce compun noțiunea . În doctrină s -a apreciat că interesul social
coincide cu interesul comun al asociaților de a -și mări patrimoniul personal prin prisma
prosperității societății în care sunt acționari, cu alte cuvinte interesul social fiind exp resia

15Gheorghe Piperea, Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale, Ed. All Beck,
București, 1998, p. 1 .
16 Chiar dacă legiuitorul folosește în unele cazuri pluralul .
17 Uneori se folosește sintagma interesul general al societății .

12
intereselor acționarilor subsumate noțiunii affectio societatis , astfel că intenția comună
asociaților de a se asocia și desfășura în comun o activitate comercială pentru a obține
profit se metamorfozează ca și direcție, scop al societății. Din aces t scop comun își extrage
fundamentul și ideea sancționării acelor cazuri în care ca urmare a votului sunt favorizați
anumiți acționari.
Analiza interesului social trebuie să pornească de la două premise: pe de o parte
voința societății este rodul aplicăr ii principiului majorității și în al doilea rând, prin
definiție, o hotărâre a adunării este luată în contextul unui conflict de interese, existența
celor două premise nici nu poate fi contestată, nici premisele înlăturate.
S-a opinat că noțiunea de in teres social se compune din două elemente, iar dacă
unul dintre acestea lipsește, interesul social nu este realizat, și anume interesul acționarilor
care exprimă scopul urmărit de societate, astfel că îmbogățirea acționarilor rezultă din
îmbogățirea patrim oniului social și comunitatea de interes care există între acționari,
exprimând legătura ce îi unește pe aceștia, fiecare având drept la partea sa exactă d in
îmbogățirea socială. Interesul social, deși greu de definit și identificat este precum un far ce
ghidează orice acțiune a asociaților.18 S-a susținut 19că interesul social este rezultatul unui
pact social fiind ținta oricărei manifestări de voință a asociaților și orice atingere adusă
acestui interes reprezintă o încălcare a pactului social.
Profes ionalismul și onestitatea administratorilor își pun amprenta pe rezultatele
oricărei activități a societății comerciale. În realitate, administratorii desfășoară o activitate
extrem de periculoasă pentru societate și pentru terți, cu observația, desigur, că aceștia sunt
protejați de ecranul societar, actele organului administrativ angajând răspunderea juridică a
persoanei morale înseși. Însă, după cum a anticipat un distins autor, este momentul să se
conștientizeze că activitatea administratorilor este la fel de periculoasă pentru ei înșiși.20 În
orice caz, el imprimă voinței colective ( fără a i se substitui) o pronunțată tentă personală,
fiind purtătorul voinței colective care se exprimă prin puterile sale de administrare și
reprezentare.

18 Lucian Bernd Săuleanu, Principiile dreptului societăților comerciale, cu privire specială asupra
principiului salvgardării societății comerciale în Revista de drept comercial nr. 7/8, 2011 .
19 Cristian Duțescu, Drepturile acționari lor, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București 2007, p. 66 .
20 Radu Catană, Rolul justiției în funcționarea societăților comerciale , Ed. Lumina Lex, București, 2003 , p.
327.

13
Admițând că, administrarea, ca operațiune juridică, presupune exercitarea
atribuțiilor de posesie, folosință și dispoziție asupra fondului de comerț și asupra celorlalte
elemente din patrimoniul societății, administrarea societății este, prin urmare, o formă de
exercit are a atribuțiilor dreptului de proprietate socială.

14

CAPITOLUL II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ

2.1. Răspunderea civilă în contextul social. Generalități

În definirea răspunderii, ab initio , trebuie făcută o anumită opțiune privind
premisele, funcțiile și fundamentu l acesteia.
Doctrina majoritară românească pleacă de la realitatea faptei ilicite , afirmându -se
că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală pe care o
definește ca sancțiune specifică dreptului civil.21
Diferit de doctrina românească, definiția dată răspunderii civile de cea franceză
pornește de la realitatea daunei, afirmându -se că o persoană este civilemente responsabilă
când este ținută să repare o daună suferită de altul sau că o persoană este responsabilă de
fiecare dată când trebuie să repare o pagubă sau definită ca obligația de a repara o pagubă
pricinuită altuia.
În reglementarea de drept comun, pentru a fi an gajată răspunderea civilă, este
necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții : să existe un prejudiciu, să existe o
faptă ilicită, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu iar fapta să fie
săvârșită cu vinovăție. În dreptul românesc, între gul edificiu al răspunderii civile, în toate
formele ei, este așezat pe fundamentul culpei. De asemenea, în literatura juridică s -a
remarcat distincția dintre răspunderea civilă și cea patrimonială sau materială, ultimele
două fiind condiționate de existența unui contract de muncă și crearea unui pr ejudiciu
angajatorului, pentru care vinovatul răspunde cu propriul patrimoniu, în acest caz fiind
vorba de un raport de prepușenie.
Gradul de generalitate al principiilor și regulilor sale evidențiază importanța
răspunderii civile, așa explicându -se și faptul că pentru cazuri noi, nereglementate încă, în
care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decât cele avute în vedere de
legiuitorul român și fără reglementare expresă specială, se recurge la dispozițiile de

21 C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor , Ed. Hamangiu, București, 2008 , p. 126 .

15
principiu ale răspunderii civi le, consacrate de art. 998 și 999 Cod civil, incidente astfel
pentru orice activitate prejudiciabilă
Responsabilitatea este un fenomen social și exprimă un act de angajare al
individului în procesul integrării sociale. Toate acțiunile și atitudinile omul ui sunt
determinate de nevoile derivând din firea sa și din mediul natural și social în care trăiește.
Desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale face necesară respectarea unor norme
de conduită, toate persoanele având obligația de a respecta aces te norme generale, în caz
contrar fiind chemate să răspundă.
Ideea răspunderii constituie una dintre cele mai vechi idei morale ale umanității,
preluată din morala creștină și valorificată creator de doctrina și jurisprudența dreptului
civil, chintesența dreptului privat. 22 Răspunderea este un concept de natură socială și
reprezintă un sistem de relații sau obligații care leagă persoana de societate, ori de
diferitele ei structuri, și generează, în raport cu atitudinea acesteia față de regula de
conduită, consecințele sociale corespunzătoare. Deși răspunderea socială este unitară în
esență, se observă formele ei diferite de manifestare întrucât în fiecare domeniu de
activitate socială își cristalizează un sistem propriu de relații și odată cu acestea și o
răspundere specifică.
Normele de conduită sunt diverse, existând mai multe categorii de răspundere
socială precum răspunderea juridică, politică, morală, etc. Între diferitele categorii de
răspundere socială pot exista interferențe sau suprapuneri, fără ca acestea să înlăture
individualitatea fiecăreia. O faptă care contravine unei norme sociale poate angaja
concomitent atât răspunderea morală, răspunderea politică cât și răspunderea juridică.
Răspunderea juridică este considerată "cheia de boltă" a înt regii răspunderi
sociale, poziție ce continuă să o aibă din cele mai vechi timpuri până astăzi, dând expresie
dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluție a întregii
vieți sociale23 , fiind complexul de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se naște
ca urmare săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii
de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării raporturilor sociale și al
îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept. 24

22 Lacrima Rodica Boilă, Noul Cod civil. Perspective privind răspunderea civilă delictuală, Ed. C.H. Beck,
București, 2012, p. 2 .
23 Liviu Pop, Teoria generală a obligațiilor , Ed. Lumina Lex, București 1998, p. 163 .
24 M.N. Costin, idem.

16
Legea noastră civilă nu definește noțiunea de răspundere juridică, ea fiind o
preocupare a doctrinei, deși responsabilitatea civilă constituie una dintre categoriile
fundamentale ale dreptului.25 Ea constă în “obligația celui care a cauzat altuia un
prejudiciu, printr -o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel
paguba pricinuită.”26 o răspundere care, potrivit aceluiași autor, poartă amprenta
dezaprobării sociale.27
În sens larg, este privită ca o situație juridică de avertizare expresă a anumitor
subiecte de drept despre consecințele juridice ale încălcării unor norme juridice, ia r în sens
restrâns ca îndatorirea de a suporta încălcările normelor de drept ori consecința
transgresării regulilor juridice.28
Răspunderea civilă este una dintre formele de manifestare a răspunderii juridice și
se prezintă ca o instituț ie deosebit de l argă și complexă a dreptului civil, alcătuită din
totalitatea normelor juridice care reglementează obligația oricărei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa contractuală sau extracontractuală ori pentru care este
chemat de lege să răs pundă. Din actuala reglementare a răspunderii civile , respectiv la art.
1349 Cod civil, reiese o regulă ce corespunde unor cerințe de etică și echitate social ă, cât și
unor cerințe ale securității juridice: răspunderea civilă pentru fapte cauzatoare de
prejudicii. Locul privilegiat pe care îl ocupă răspunderea civilă în ansamblul formelor
răspunderii juridice este dat de faptul că are un caracter de drept comun în materie de
răspundere patrimonială în raport cu răspunderea instituită de majoritatea ramuril or de
drept. Caracterul patrimonial este dat de faptul că ea vizează patrimoniul victimei
prejudiciate ca și consecință a săvârșirii unei fapte ilicite, sancțiunea fiind obligația de a
repara integral prejudiciul. În afara caracterului reparator care este de esența răspunderii
civile se observă și caracterul preventiv care urmărește descurajarea persoanelor în
încălcarea regulilor de conduită, netrebuind a fi privită și apreciată doar prin posibilitățile
pe care le are de a interveni atunci când sancțiunea se impune, ci are posibilitatea ca prin
prescripțiile sale să contribuie la fundamentarea unei atitudini a individului față de lege.

25 Ernest Lupan, Răspunderea civilă în contextul răspunderii juridice , Ed. Accent, 2003, p. 23 .
26 M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, p. 7 .
27 M.N. Costin, "O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice " în Rev ista Ro mână de Drept nr.
5/1970, p. 83.
28 I.Gliga, Considerații privind definiția răspunderii juridice, Studia Universitatis Babeș Bolyai nr 1/1970, p.
97.

17
Legiuitorul, în Noul Cod civil, conservă și consacră, după criteriul regimului
juridic, cunoscuta dihotomie : răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă
contractuală. Astfel răspunderea civilă va constitui o singură instituție juridică, neunitară
sub aspectul regimului juridic în sensul că se va manifesta în două forme, cea delictuală de
drept comun și u na contractuală, specială și derogatorie.
Admisibilitatea oricărei acțiuni în răspundere civilă delictuală este condiționată de
proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv fapta ilicită, prejudiciul,
raportul de cauzalitate și culpa.
2.2 Reglementarea răspunderii civile a administratorilor. Delimitarea
răspunderii conform Legii 31/1990 față de reg lementarea conform Legii 85/2006 a
insolvenței
Ansamblul bunurilor materiale și mijloacelor bănești, cu drepturile și obligațiile
care le însoțesc constituie axul în jurul căruia se articulează întreaga activitate economică a
entităților. De aceea cunoașterea structurii și dinamicii patrimoniului enti tăților în cursul
desfășurării afacerilor, precum și răspunderea juridică pentru gestionarea patrimoniului
constituie o necesitate. A cunoaște mecanismele de constituire a capitalului cu care
operează entitățile, modalitățile și sursele de finanțare a div erselor activități, felul în care se
reflectă în contabilitate și răspunderea juridică antrenată de deficiențele acestora în
gestionarea resurselor constituie cerințe riguroase în domeniul comercial, în care
exactitatea, calculul probabilităților și pruden ța reprezintă elemente ale succesului în
afaceri. Dimpotrivă, necunoașterea sau neglijarea acestor elemente nu se poate solda decât
cu eșecuri mai mult sau mai puțin etalate în timp.
În derularea normală a activității desfășurate pentru scopul în care ex istă,
comerciantul persoană juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin
organele sale de conducere. Voința socială formată în adunarea generală a membrilor care
compun persoana juridică este pusă în practică și adusă la îndeplinir e de către organele de
conducere administrative ale acesteia, administratorilor revenindu -le în acest sens obligații
stabilite prin mandatul primit, cât și în conformitate cu dispozițiile legale ce le sunt
aplicabile.
Prin analiza comparativă a celor do uă forme de răspundere prevăzute de Legea
31/1990, privind societățile in bonis și respectiv Legea 85/2014 vom sprijini de asemenea

18
teza conform căreia răspunderea administratorului societății in insolvență este una civilă
delictuală specială. Cea din urmă se aseamănă cu răspunderea întemeiată pe art. 998 și 999
C. civ. Doar prin aceea că este o răspundere pentru fapta proprie și presupune îndeplinirea
acelorași condiții privitoare la existența prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate
și vin ovăției.29
Cele două forme de răspundere se deosebesc sub aspectul întinderii reparației, al
particularităților referitoare la raportul de cauzalitate și din punctul de vedere al condițiilor
în care poate fi înlăturată solidaritatea.
Astfel, răspundere a civilă delictuală specială întemeiată pe art. 169 presupune
starea de insolvență, în cazul răspunderii civile de drept comun răspunderea
administratorului nu este condiționată de ajungerea societății prejudiciate în stare de
insolvență. Răspunderea întem eiată pe a rt. 169 este subordonată valorii pasivului,
întinderea dezdăunărilor putând fi mai mare ori mai mică decât prejudiciul efectiv produs
prin fapta săvârșită. Fiind limitată la dimensiunea pasivului social, ea nu asigură
întotdeauna repararea integra lă a prejudiciului produs, spre deosebire de răspunderea de
drept comun care funcționează în acord cu acest principiu. Titularii acțiuni i exercitate pe
temeiul art. 169 sunt lichidatorul judiciar, administratorul judiciar, masa credală,
legitimarea procesu ală activă neputând fi recunoscută creditorilor priviți în mod
invidividual30, spre deosebire de acțiunea de drept comun care poate fi exercitată de orice
persoană care a suferit un prejudiciu. Mai mult, acțiunea în răspunderea administratorului
pentru acop erirea pasivului are caracter colectiv întrucât profită masei credale, pe când
acțiunea în răspundere de drept comun are caracter individual.
Nu în ultimul rând, se impune a preciza că spre deosebire de dreptul comun în
materia răspunderii civile delictu ale pentru fapta proprie, unde răspunderea poate interveni
pentru orice acțiune sau inacțiune prin care se cauzează un prejudiciu altei persoane, în
cazul răspunderii civile delictuale s peciale reglementate de art. 169 , faptele imputate
trebuie să se încadreze în categoria celor expres și limitativ prevăzute de normă. În toate
cazurile competența soluționării cererilor privind angajarea răspunderii administratorilor
care au cauzat insolvența revine judecătorului sindic, în timp ce în cazul răspunderii de
drept comun criteriile de distribuire a competenței sunt multiple.

29 S. Cărpenaru, V. Nemeș, M. Hotca, Noua lege a insolvenței, Legea 85/2006, Comentarii pe articole , Ed.
Hamangiu, București, 2006,p. 326 .
30 În sensul că un creditor izolat nu poate exercita singur acțiunea în acoperirea pasivului .

19

2.3. Natura jur idică a raportului dintre administrator și societate
Deși tentantă și temeinic fundamentată, orientarea doctrinei privind menținerea
conceptului deja clasic al administratorului titular de drepturi și obligații specifice
mandatului pare să fi fost cel puțin neîndreptățită, dacă nu ignorată de -a dreptul de către
legiuitor, care nu numai că nu consacră în mod expres contractul de mandat ca fiind normă
generală în m ateria unor raporturi juridice cu privire la care ne -am fi așteptat să aibă drept
suport contractul de mandat( fiducia, agenția, contractul de depozit), dar optează pentru
definirea individuală a obiectului raporturilor juridice amintite, prin indicare exp resă a
obligațiilor fiduciare de loialitate, diligență, prudență.
În cadrul reglementării conducerii persoanei juridice, precum și în cel al
administrării societății simple, Codul civil utilizează noțiunea de mandat încredințat
organelor de conducere, t erminologia astfel utilizată netrebuind să conducă la concluzia că
regulile mandatului sunt aplicabile mutatis mutandis în aceste materii, ci asistăm la
perpetuarea terminologiei juridice utilizate anterior în doctrină cu privire la actul juridic
prin care se confereau organelor de conducere puterile de gestiune și reprezentare –
mandatul.31
Răspunderea juridică a administratorilor, în lumina Legii 31/1990, potrivit art. 72
din lege, este supusă regulilor privitoare la mandat și dispozițiilor speciale prevăzute în
această lege.32 Din dispozițiile acestei legi conchidem că răspunderea administratorului
este una specială, cu un temei clar, stabilit de legiuitor. Astfel răspunderea acestora este
una contractuală, dar în limitele stabilite de lege. Considerâ nd că așa trebuie înțeles textul
de la art. 72, avem în vedere faptul de a nu minimaliza în nici un fel rolul voinței
asociaților în stabilirea și conferirea puterilor administratorului.

31 Titus Prescure, Bogdan Teodorescu, op. cit., p. 55 .
32 Art. 72: Obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementa te de dispozițiile referitoare la
mandat și de cele special prevăzute în această lege .

20
Minimizarea rolului voinței asociaților a fost critica adusă concep ției potrivit
căreia atribuțiile administratorului sunt stabilite de lege și de actele constitutive ale
societății, unde rol principal îl are legea.33
Dacă avem în vedere considerentele de ordine publică, așa cum s -a afirmat,
atunci trebuie să acceptăm f aptul că legiuitorul a dorit să intervină în stabilirea granițelor în
care trebuie să -și desfășoare activitatea administratorul. Mai mult decât atât, legiuitorul
stabilește că obligațiile și răspunderea administratorilor se supun regulilor mandatului și
Legii 31/1990.
Ca atare, fapt ul că legiuitorul stabilește anumite îndatoriri de la care un
administrator nu se poate abate fără să atragă asupra sa răspunderea, nu afectează în nici un
mod realizarea acordului de voință dintre societate și administrator. Mai mult decât atât, ca
orice clauză contrară unor norme imperative, dacă în contractul de mandat va fi prevăzută
o clauză care este contrară unei îndatoriri stabilite imperativ de legiuitor, atunci acea clauză
va fi considerată nulă absolut.
Reiterând c ele spuse, în concepția clasică a dreptului comercial, raporturile dintre
administrator și societate au fost considerate raporturi ce au ca izvor mandatul de drept
comun.34 În doctrina modernă, dat fiind faptul că vechile reglementări privind mandatul
admi nistratorului au fost abrogate(art. 122, art.123) și ținând cont de complexitatea funcției
de administrator dar și de scopul societăților comerciale, au fost formulate alte opinii în
legătură cu natura juridică a acestor raporturi.
Astfel, avându -se în v edere exigențele de ordine publică privind mandatul
administratorului, s -a afirmat35 că acest mandat nu mai este unul pur și simplu, ci este
asemănător mandatului unui tutore. Au mai fost opinii care afirmau fie că administratorul
este un organ al societăți i fie că raportul acestuia cu societatea este un contract de muncă.36
Într-o altă opinie, susținându -se faptul că atribuțiile administratorului sunt stabilite
de lege și de actele constitutive, se evidențiază rolul pe care legea îl are în determinarea
îndatoririlor pe care le are administratorul, dar, după unii autori, astfel se minimalizează
rolul voinței asociaților.

33 S. Cărpenaru, p. 239 .
34 S. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p.238
35 ibidem , p. 239 .
36 O. Căpățână , în Revista Dreptul, nr. 9 -12/1990, pp. 14-15.

21
Plecând de la dispozițiile art. 72 din Legea 31/1990 care arată că " Obligațiile și
răspunderea administ ratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și la
cele special prevăzute în această lege ", alți autori afirmă că raportul dintre administrator și
societate este unul de mandat, contractul fiind unul comercial întrucât parte a contractului
de mandat este o societat e come rcială.37 Conform acestei opinii, raportul nu este unul de
reprezentare, deoarece, potrivit legii, mandatul poate fi cu sau fără reprezentare.
Cât privește conținutul mandatului, acesta se stabil ește în primul rând prin
contract, dar el nu poate fi exclusiv contractual ci trebuie să corespundă cerințelor legale
stabilite prin Legea 31/1990.
Astfel, n atura juridică a raportului dintre administrator și societate este dublă:
contractuală și legală. Această calificare ne îndreptățește să afirmăm că răs punderea
administratorului față de societate se va stabili în funcție de obligațiile sale contractuale, de
puterea ce i -a fost conferită prin actul constitutiv sau de către adunarea generală, și de cele
stabilite de legiuitor în sarcina acestuia. De aici s -ar trage concluzia că răspunderea
administratorului nu poate fi una delictuală față de societate ci una specială, izvorâtă din
lege, și o răspundere contractuală ce are drept izvor contractul de mandat.
Ceea ce dorim să arătăm este următorul fapt: contractul de mandat al unui
administrator este unul special, care, pe lângă atribuțiile, obligațiile și răspunderea stabilite
conform voinței părților, mai are și alte îndatoriri stabilite de lege. Acestea pot fi inserate,
sau nu, chiar de către părți în contractul de mandat. Chiar și în situația în care acestea nu
sunt avute în vedere de către părți la momentul reali zării acordului de voințe, considerăm
că acestea sunt cunoscute, sau cel puțin ar trebui cunoscute. Astfel, limitele impuse de
legiuitor, spe cifice acestui contract, nu sunt de natură să afecteze voința părților și nici să
schimbe natura contractuală a mandatului.
Cu toate acestea, problema naturii raporturilor juridice dintre administrator și
societate este controversată în literatură și, c a atare, și opiniile privind răspunderea civilă
sunt diferite.
S-a afirmat faptul că prin nerespectarea obligațiilor izvorâte din contractul de
mandat, se va angaja o răspundere civilă contractuală ( de natură comercială) a
administratorului, iar pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de lege se va angaja

37 S.Cărpenaru, op.cit. , p. 239 .

22
răspunderea delictuală a acestuia.38 Cu alte cuvinte, prin încălcarea îndatoririlor privind
exercitarea funcției de administrator se vor aplica două instituții diferite, diferența fiind
dată de izvor ul obligațiilor.
Este adevărat că încălcarea unei îndatoriri legale atrage răspunderea delictuală, dar
această îndatorire trebuie să fie una generală, care revine fiecărei persoane.Vorbim, în
acest caz, de o obligație generală negativă de a nu aduce atin gere unui drept subiectiv al
persoanei, o obligație erga omnes? Arătăm că în cazul obligațiilor administratorilor și al
celorlalte organe de conducere, deși sunt îndatoriri legale ce revin doar membrilor
organelor de conducere, ceea ce vine să întărească opinia potrivit căreia, indiferent de
izvorul lor, aceste obligații nu schimbă cu nimic natura contractuală a raportului dintre
administrator și societate și prin urmare, răspunderea este și ea una contractuală.
Cu atât mai mult cu cât, după cum se afir mă în literatura juridică, răspunderea
contractuală ia naștere ca urmare a încălcării obligațiilor conținute de contract, dar,
conținutul contractului trebuie înțeles în sens larg.39 Astfel, și în cazul de față, în afara
clauzelor expres prevăzute în contract, trebuie avute în vedere și urmările pe care echitatea,
obiceiul sau legea le dă obligațiilor, dar și îndatoririle pe care legiuitorul le -a stabilit cu
privire la îndeplinirea fu ncției de administrare.
Indiferent de izvorul lor, îndatoririle unui administrator sunt cele ale unei singure
funcții, ale unui anumit tip de activitate pentru care legiuitorul a stabilit un cadru mai strict
pentru exercitarea ei.
Credem că, așa cum l egiuitorul stabilește un anumit cadru legal pentr u încheierea
anumitor contracte cadru pe care părțile trebuie să îl respecte, tot astfel Legea 31/1990
stabilește cadrul legal pentru contractul de mandat al administratorului. După cum am
afirmat și mai sus , chiar prin art. 72 din Legea 31/1990 ne face trimitere la contractul de
mandat și totodată pune pe picior de egalitate legea și mandatul.
Dacă astfel, după cum s -a afirmat în literatura de specialitate, putem vorbi de o
dublă natură juridică sau numai de una (fie contractuală, fie legală), este de discutat. Dacă
privim lucrurile din prisma modului în care se realizează acordul de voințe și ținând cont
de faptul că îndatoririle stabilite de lege în sarcina administratorului fiind norme care

38 S. Cărpenaru, op. cit., p. 250.
39 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 137 .

23
privesc ordi nea publică , ele trebuie cunoscute de părț i la încheierea contractului, ai ci am
putea spune că natura răspunderii este strict contractuală.
Dacă plecăm de la analiza de text a art. 72 din Legea 31/1990 care ne face
trimitere la mandat, atunci am putea spune că natura juridică a raportului juridic este una
legală, își are izvorul în lege și în mod subsidiar în contractul de mandat.
Indiferent cum privim lucrurile, fie că vorbim de o dublă natură juridică, fie numai
de una singură, oricare din îndatoriri alcătuiește tabloul întreg al funcției de administrator.
Prin încălcarea oricăreia dintre obligațiile ce -i incumbă ( în virtutea l egii sau a mandatului),
tot o îndatorire se încalcă. O rice administrator este dator să -și îndeplinească funcția
depunând toate diligențele pentru realizarea scopului societății pe care o administrează.
Astfel, p utem vorbi de o răspundere civilă specială (unii autori propunând a fi
numită răspundere societară40), care are reglementare expresă și ca atare nu putem vorbi
de o răspundere civilă delictuală. Orice faptă săvârșită de un administrator, în calitatea sa
de administrator nu excede cadrului profesional, chiar încălcând cu intenție obligațiile ce -i
incumbă.
Acționând în dauna societății, în calitate de administrator, societatea va răspunde
pentru actele îndeplinite de acesta. Desigur că nu facem referire la a cele situații în care
societatea a făcut cunoscute față de terți atribuțiile și întinderea acestora. Dar chiar și în
aceste cazuri, trebuie ținut cont de faptul că publicarea actului constitutiv nu poat e constitui
singur a dovadă a cunoașterii.
De asemene a, s-a afirmat41 că se impune conceperea unui regim comun de
răspundere al tuturor organelor de conducer e, regim oarecum prefigurat de L egea
societăților comerciale. În raport cu cele de mai sus și cu art. 155 din Legea 31/1990,
răspunderea administratorulu i este una subsidiară iar acțiunea în răspundere, atât timp cât
societatea își desfășoară activitatea în mod normal, aparține adunării generale.
Potrivit alineatului (2) al art. 73 din Lege, acțiunea în răspundere contra
administratorilor aparține și cre ditorilor societății dar o vor putea exercita doar în cazul
deschiderii procedurii de insolvență și în condițiile stabilite de legea în vigoare.

40 M. Danil, Câteva probleme ale funcționării și administrării societăților comerciale , în Revista Română de
Drept comercial nr/ 3/1993, p. 89 .
41 ibidem.

24
Concluzionând cu privire la acest aspect, fundamentul răspunderii civile a
administratorului este unul singur: încălcarea îndatoririlor funcției sale pe care și -o
îndeplinește în baza contractului de mandat și în condițiile legii. Același fundament stă ș i
la baza răspunderii administratorilor în caz de insolvență dar numai în condițiile e xpres
prevăzute de Legea 85/2006 , Legea 31/1990 reprezentând dreptul comun în materia
răspunderii.

25

CAPITOLUL III. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORULUI CARE A
CAUZAT STAREA DE INSOLVENȚĂ

3.1. Calificarea naturii juridice a răspunderii

Temeiul de drept al acestei răspunderi este dat de art. 169 din Legea 85/2014 care
prevede, la alin. (1) că: “ La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului,
judecătorul -sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică,
ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din
cadrul societății sa u de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea
de insolvență a debitorului… ” printr -una dintre faptele expres și limitativ prevăzute de
lege. Potrivit acestor dispoziții, se va an gaja răspunderea administratorului dacă acesta,
prin săvârșirea uneia sau mai multor fapte prevăzute de text a generat starea de insolvență a
societății pe care o administra.
Probabil, nimeni nici nu a susținut că se creează un raport juridic de "drept comun "
în temeiul art. 169 din Legea 85/2014 . Dimpotrivă, cei mai mulți au sesizat caracterul
atipic al acestei forme de răspundere, existând controverse cu privire la caracterul delictual
sau contractual al acesteia, dar niciodată cu privire la caracterul civil al răspunderii. Dacă
mergem în amonte, înainte de declanșarea procedurii insolvenței, iarăși este un loc comun
faptul că relația dintre administrator și societatea administrată este o "problemă de drept
civil"( că este una exclusiv contractuală, având la bază un mandat societar, că este legală,
mixtă, etc. nu poate schimba natura civilă a relației).42
S-a susținut că această răspundere nu este nici o răspundere contractuală
veritabilă, nici o răspundere delictuală clasică, întrunind, mai degrabă, caracteristicile unei
sancțiuni complexe stabi lite numai pentru cazurile în care societatea nu poate face față cu
patrimoniul său unui plan de reorganizare sau acoperirii tuturor datoriilor în caz de
faliment.43 Susținătorii celei din urmă opinii afirmă că reg lementarea prevăzută de art. 169

42 Sergiu Golub , Din nou despre fal se creanțe fiscale în procedura insolvenței , în Revista Română de Dreptul
Afacerilor, nr. 9/2016, p. 97 .
43 D.A. Florescu, G. Negură, G. Balașa, P. Coman, Răspunderea membrilor organelor de conducere în
procedura insolvenței reglementată de Legea 85/2006, Ed. Hamangiu, București, 2007, pp. 40 -41.

26
nu reprezi ntă decât o cale specială de acoperire a pasivului debitoarei și nu una de
acoperire a unui prejudiciu adus societății pe care a administrat -o, afirmație care, personal,
nu o văd întemeiată din considerentul faptului că starea de insolvență a fost cauzată de una
din faptele prevăzute la art. 138, or, în ipoteza nesăvârșirii respectivei fapte nu s -ar mai
pune problema acoperirii pasivului.
Conform unei alte opinii, răspunderea membrilor conducerii societății în
insolvență este o răspundere specială care îm prumută cele mai multe dintre caracteristicile
răspunderii delictuale, având întotdeauna caracter delictual.44 Răspunderea intervine în
acest domeniu datorită încălcării unor obligații legale, atașate funcției, străine de orice
raport fiduciar și care activ ează o răspundere organică, fapta ilicită având evident o natură
extracontractuală.
Ce conferă acestei răspunderi caracterul special? Consider că această trăsătură este
dată de următoarele coordonate: dimensiunea și caracterul prejudiciului, legătura de
cauzalitate inedită dintre fapta ilicită și starea de insolvență, caracterul limitativ al faptelor
ilicite și subiectele prin care se manifestă calitatea procesuală activă.
Răspunderea poate fi activată doar în peisajul clasic al insolvenței,
contemporan eitatea procedurii constituind punctul său de plecare, în timp ce insuficiența
activului este singurul mediu în care acest tip de răspundere se poate obiectiviza. Mai
exact, dacă activul este îndestulător, acțiunea în răspundere devine inutilă.45
Din particularitățile răspunderii, amintite mai sus, și pe care le voi prezenta în
parte, tragem concluzia că răspunderea administratorului pentru acoperirea pasivului este
o răspundere civilă delictuală specială.

3.2. Condițiile răspunderii

Răspund erea administratorului, ca și a membrilor celorlalte organe de conducere
sau de supraveghere, în caz de insolvență derogă de la regula instituită prin art. 72 din
Legea 31/1990 pentru că aceștia vor răspunde, în situația în care se deschide procedura
insolvenței, doar dacă au săvârșit cel puțin una din următoarele fapte:
a) Au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în
cel al unei alte persoane;

44 Gh. Piperea, Obligațiile și răspunderea administratorilor , 1998, p . 194 .
45 Simona Al Hajjar, Răspunderea civilă a administratorilor debitorului aflat în insolvență, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 49 .

27
b) Au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei
juridice;
c) Au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod
vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) Au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente
contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu l egea;
e) Au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit
în mod fictiv pasivul acesteia;
f) Au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri,
în scopul întârzierii încetării de plăți;
g) În luna precedentă înc etării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească
cu prefer ință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
Astfel, această răspundere este și ea una specială, angajându -se doar în condițiile
stabilite de art. 169 , așa cum sunt arătate expres de legiuitor. Cu alte cuvinte, se va pune
problema răspunderii organelor de cond ucere ori de câte ori se vor șăvârși cel puțin una din
aceste fapte și vor îndeplini cumulativ celelalte condiții ale răspunderii, așa cum vom
evidenția în cele ce urmează.
Așa c um am amintit anterior, este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții,
cumulativ: să existe un prejudiciu, să existe o faptă ilicită, să existe un raport de cauzalitate
între fapta ilicită și prejudiciu, iar fapta să fie săvârșită cu vinovăție.

Fapta care angajează răspunderea

Începând analiza acestor condiții cu fapta care angajează răspunderea, arătăm că
oricare dintre faptele enumerate limitativ și expres de legiuitor sunt de natură să angajeze
răspunderea administratorului și a oricărui o rgan de conducere. Trebuie să preciză m că în
cazul în care administratorul , în condițiile în care a transmis altei persoane una din
atribuțiile sale, va răspunde în solidar cu aceasta dacă săvârșește una din faptele prevăzute
de art. 138, întrucât îi rev enea obligația de supraveghere a actelor “ delegate ”, în virtutea
mandatului general ce i -a fost dat de societate. Cu atât mai mult va fi răspunzător
administratorul care își substituie fără drept o persoană să -i îndeplinească atribuțiile.
Faptele ce pot atrage răspunderea sunt atât comisive cât și omisive.

28
3.3 Prejudiciul

Pe lângă fapta expres și limitativ prevăzută de art. 138, o altă condiție necesară
pentru angajarea răspunderii este prejudiciul a cărui existență și întindere trebuiesc
dovedite. Din tăcerea legii se naște, și cu privire la acest aspect, o practică neunitară. De
asemenea, și în literatura juridică există opinii diferite cu privire la întinderea prejudiciului
în mod deosebit.
În condițiile în care, pentru stabilirea prejudiciului se pleacă de la modul în care
este calificat raportul administratorului cu societatea pe care a administrat -o, și soluțiile în
practică au diferite. Astfel, după calificarea raportului juridic, răspunderea poate fi
delictuală46 sau contractuală.47
Deși se af irmă că răspunderea administratorului este una delictuală pe
considerentul că “ Din întreaga practică conturată în materie, rezultă faptul că în
realitate, răspunderea administratorului unei societăți comerciale își are izvorul în
săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii pe tărâm delictual, și nu într -un
raport civil con tractual derivând din neexecutarea întocmai a unei obligații contractuale
care să presupună repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului cauzat
creditorului. ”48, argumentele aduse de instanță sunt date de faptul că “ Din redactarea
textului art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 se desprinde clar voința legiuitorului de a
include răspunderea patrimonială personală a persoanelor menționate în sfera
răspunderii civile delictuale, prin referire precisă la condițiile și ipotezele în care poate fi
angajată săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute la literele a -g, prin care s -a încălcat o
obligație instituită de lege și prin care s -a cauzat starea de insolvență a societății
debitoare. ” Aceste argumente nu pot fi primite pe considerentul că invocarea “întregii
practici judiciare ” nu este de natură să confere un argument puternic în alegerea unei
soluții, ea trebuie și fundamentată juridic. Cu atât mai mult cu cât, uneori, practica
judiciară s -a reorientat. ( de exemplu, promovarea acțiunii în revendica re fără acordul
unanim al celorlalți). De asemenea, argumentul potrivit căruia din textul de lege al art. 138
reiese voința legiuitorului de a califica această răspundere ca fiind una delictuală din faptul
că textul de lege ar cere îndeplinirea tuturor con dițiilor generale ale acestei răspunderi nu
este un argument pertinent, în sensul în care legiuitorul poate cere, în oricare alte domenii

46 Curtea de Apel București – Secția a V -a Comercială, D ecizia comercială nr. 55, ședința p ublică de la
21.01.2008 .
47 Tribunalul București -Secția a VII -a Comercială, sentința comercială nr. 2310/12.06.2007 .
48 M. Danil, op. cit.

29
de activitate, ca pentru atragerea răspunderii să fie îndeplinite condițiile răspunderii civile
delictuale fără a schi mba natura raportului juridic. Mai mult decât atât, din modul de
redactare al art. 138 reiese că trebuie îndeplinite cumulativ toate condițiile răspunderii cu
excepția uneia, și anume cea a culpei. Spre exemplu, dacă observăm punctele a) și b) din
alin. 1 al art. 138, nu poate fi interpretat decât că cel care săvârșește una din aceste fapte nu
o face decât cu bună știință, respectiv cu intenție. În ceea ce privește punctul c), am putea
susține că acesta se poate săvârși și din nepricepere, admițând faptul c ă nu a prevăzut că
prin fapta sa persoana juridică va ajunge în stare de insolvență.
Cu valoare de principiu, în doctrină 49 că în cazul acestei forme de răspundere,
prejudiciul constă pentru creditori în diferența dintre valoarea încasată a creanțelor av ute
față de societate și valoarea creanțelor la care au fost îndreptățiți potrivit prevederilor
contractuale. Mai nou, în doctrină50 a apărut opinia potrivit căreia această determinare a
prejudiciului nu este suficientă, ci avem nevoie de metode prin care v aloare a prejudiciului
ar putea fi cuan tificată în funcție de tipul de faptă ilicită săvârșită, urmând a fi luat în
considerare doar acel prejudiciu suferit de creditori care se află în relație cauzală cu faptele
săvârșite. Achiesând la cea din urmă opinie, considerăm că prejudiciul trebuie determinat
in concreto, în funcție de faptele săvârșite.
Pentru a evidenția cea din urmă afirmație, am considerat efectiv a prezenta pentru
fiecare faptă expres prevăzută posibilul prejudiciu produs de administrator. Aș adar, în
cazul folosirii bunurilor sau a creditelor societății în folosul propriu sau al unei alte
societăți, această faptă poate fi pusă în relație cauzală, pe de o parte, cu acea parte a
pasivului care constă în obligațiile (creanțele creditorilor) pe ca re societatea nu le -a putut
plăti pe perioada folosirii bunurilor sau a creditului în interesul propriu sau al unei alte
societăți, iar pe de altă parte cu dobânzile sau penalitățile la care societatea a fost obligată
pentru plata cu întârziere a obligații lor sale.
În situația în care fapta constă în efectuarea unor acte de comerț în interes personal
sub acoperirea societății, valoarea prejudiciului care ar trebui să fie acoperită ar putea fi
egală cu valoarea pierderilor înregistrate de societate în acea stă perioadă, respectiv cu
beneficiile nerealizate ca urmare a deturnării unor contracte în interes propriu.
Dacă fapta constă în ținerea unei contabilități fictive sau în dispariția unor
documente contabile ori neținerea evidenței contabile, acestea pot fi asociate cu ascunderea

49 I. Turcu, Răspunderea organelor de conducere, în Revista Phoenix, nr. 16 -17 /2006, p. 43, publicată pe
www.unpir.ro.
50 Simona Maria Milos, Probleme de prac tică neunitară apărute în aplicarea prevederilor Legii nr. 85/2006
privind procedura insolvenței , în Revista Phoenix , nr. 6-11/2016 pp. 4 -6, pe www. unpir.ro .

30
unor părți din active, însușirea unor fonduri bănești, întârzierea plății unor creanțe care au
generat daune -interese sau penalități, prejudiciul cuantificat la valoarea acestora.
Pentru acele situații în care fapta constă în d eturnarea sau ascunderea uno r părți
din activul societății, valoarea prejudiciului care ar trebui să fie reparat de către persoanele
declarate răspunzătoare ar putea fi egală cu valoarea fondurilor deturnate sau ascunse, la
care s -ar adăuga valoarea dobâ nzilor și a penalităților, la plata cărora societatea a fost
obligată ca urmare a faptelor săvârșite. Dacă fapta ilicită constă în mărirea fictivă a
pasivului, valoarea prejudiciului de reparat ar putea fi egală cu valoarea în care a fost
majorat în mod fi ctiv pasivul debitorului.
În cazul în care fapta este de folosire a unor mijloace ruinătoare pentru a procura
societății fonduri în scopul întârzierii încetării plății, partea de pasiv la completarea căreia
ar putea fi obligate persoanele răspunzătoare a r trebui să fie reprezentată de diferența dintre
valoarea de achiziție și cea de vânzare a mărfurilor sau a activelor, fie de valoarea
creditelor contractate și a dobânzilor rezultate din acestea.
În cazul plății cu preferință a creanței unui creditor în dauna celorlalți creditori,
prejudiciul reparabil ar putea consta în valoarea plății făcute la care s -ar putea adăuga de
asemenea dobânzi și penalități datorate de societate pentru creanțele scadente anterior celei
plătite.
Am ales prezentarea posibilelor prejudicii reparabile întrucât în practica
instanțelor române acest aspect nu este in concreto indicat, mai exact instanțele se folosesc
în conținutul hotărârilor de stabilire a răspunderii de formulări de tip general prec um:
“obligă administratorii să suporte o parte din pasivul societății ” sau “ obligă
administratorii societății să suporte pasivul societății în măsura în care sumele obținute
din valorificarea bunurilor societății nu vor fi îndestulătoare pentru acoperirea creanțelor
creditorului ”. Într -adevăr, pentru legiuitor este foarte greu de cuantificat un astfel de
prejudiciu, dată fiind și diversitatea situațiilor în care se pot produce astfel de prejudicii
societății ajunsă în starea de insolvență. Totodată, aceast ă practică ar obliga administratorii
judiciari și lichidatorii să solicite fiecărui creditor în parte o estimare exactă a prejudiciului
suferit și în același timp documente justificative prin care pretenția proprie ar putea fi
dovedită. Oricum, administrat orul sau lichidatorul trebuie să ceară societății debitoare să
facă dovada atât a existenței cât și a întinderii prejudiciului. Totodată, în virtutea rolului
său activ, judecătorul sindic pune în vedere administratorului sau lichidatorului să cuprindă
în raportul său date privitoare la persoanele care se fac răspunzătoare. Însumarea valorii
totale a prejudiciului estimat de creditori ar putea fi un mijloc util în formularea obiectului

31
acțiunii în stabilirea răspunderii, oferindu -i în același timp judecătoru lui sindic un punct de
plecare în ceea ce privește evaluarea lui.
În jurisprudență, se observă că problema atragerii răspunderii se pune la sfârșitul
procedurii, când se constată insuficiența fondurilor obținute din lichidare și este necesară
acoperirea pasivului debitorului pentru ce a rămas neacoperit. O astfel de abordare, s -a
afirmat, este netemeinică și contraproductivă.
Potrivit regulilor generale ale răspunderii , prejudiciul trebuie să fie cert și direct.
Cu alte cuvinte, trebuie să fie dovedit atât sub aspectul existenței cât și sub cel al întinderii
sale. Prin urmare, în lipsa unor reglementări speciale privind prejudiciul, practica judiciară
s-a dove dit a fi neunitară. Spre exemplu, într-o decizie 51 a Curții de Apel București
lucrurile au s tat astfel: Tribunalul Ialomița, prin sentința comercială nr. 1294/F/09.10.2006
a respins ca neîntemeiată cererea formulată de AVAS prin care s -a solicitat obligarea
pârâților G.C. și E.V. să răspundă cu bunurile proprii pentru creanța reclamantei înscrisă în
tabloul de crea nțe al debitoarei S.C DPC SR, până la concurența sumei de 253, 84 USD.
Pentru a pronunța această soluție, judecătorul sindic a reținut că , în esență, din raportul
preliminar întocmit de lichidatorul judiciar și din raportul suplimentar rezultă că, urmare a
verificării împrejurărilor ce au dus la încetarea de plăți societății debitoare, nu s -au
descoperit fapte de natură să atragă răspunderea pârâților precum și din faptul că,
reclamanta nu a produs dovezi care să ateste că pârâții au săvârșit faptele invocate prin
acțiune și că aceste fapt e și starea de insolvență a societății falite a existat o legătură de
cauzalitate, nefiind aplicabile dispozițiile art. 137 alin. 1 lit. a,c din Legea 64/1995
republicată, invocate de creditoare. Cu alte cuvinte, în opinia instanței, trebuie să facă
dovada îndeplinirii tuturor condițiilor necesare angajării răspunderii. Împotrivva sentinței a
declarat recurs creditoarea -reclamantă , criticile formulate fiind întemeiate pe dispozițiile
art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, în esen ță, recurenta a susținut
că prevederile art. 138 din Legea 85/2006 nu conțin explicit cerința culpei, legea nefăcând
referire expresă nici la stabilirea legăturii de cauzaliitate între activitatea administratorului
și starea de insolvență. Prin neplata la termen a contribuției la Fondul național unic de
asigurări de sănătate și folosirea sumelor de bani respective pentru susținerea activității
curente, creanța recurentei reprezentând o asemenea datorie, fosta conducere se face
vinovată de utilizarea de mij loace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în
scopul întârzierii încetării de plăți, această faptă prevăzută de lit. f din Legea 85/2006.

51 Decizia comercială nr. 68 R/17.01.2007 – Curtea de Apel București, Secția a VI -a Comercială pro nunțată
în dosarul nr. 328/98/2006.

32
Potrivit art. 138 din Legea 85/2006, săvârșirea uneia din faptele enunțate, angajează
răspunderea c ivilă a administratorilor, fiind incidente și dispozițiile art. 35 alin. 3 și 4 din
Decretul nr. 31/1954, fiind prezumat raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
În opinia recurentei, hotărârea atacată prin care s -a reținut că reclamanta –
credi toare nu a invocat concret care sunt faptele imputabile administratorului și caare este
legătura de cauzalitate între ceea ce se impută și prejudiciul creat, este greșită, deoarece
“din analiza art. 138 (fost ul 137) ca și din practica judiciară deja stabil ită sub acest aspect,
prejudiciul creditorului este prezumat, dovedirea faptelor făcându -se prin simpla ajungere a
debitorului în incapacitate de plată.” Examinând sentința comercială atacată prin prisma
argumentelor evocate de creditoarea -recurentă, Curte a respinge recursul pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare. Curtea reține că, răspunderea reglementată
prin art. 137 din Legea 64/1995 republicată, actualmente art. 138 din Legea 85/2006,
reprezintă o răspundere personal specială, care interv ine numai atunci când prin săvârșirea
uneia sau mai multor fapte din cele enumerate s -a ajuns la starea de încetare de plăți.
Răspunderea administratorului debitoarei are o natură juridică special, care împrumută
caracteristicile răspunderii civile delictu ale, ceea ce înseamnă că pentru a fi antrenată
trebuie îndeplinite condițiile generale care reies din art. 998 Cod civil, fapta ilicită,
prejudiciu, cauzalitatea, culpa.
Totodată, curtea reține că invocarea prevederilor art. 138 nu atrage automat
răspund erea administratorilor, legiuitorul neinstituind o prezumție legală de vi novăție și de
răspundere în sarcina acestora, ci numai a prevăzut posibilitatea atragerii acestei
răspunderi, apărând deci necesară administrarea unor dovezi pertinente și concludente în
acest sens.
Curtea a respins recursul ca nefondat, însă , apreciez decizia instanței ca fiind una
corectă pentru următoarele motive: după cum a afirmat instanța, răspunderea
administratorului este una specială, care împrumută caracteristicile răspun derii civile
delictuale. Cu alte cuvinte, răspunderea nu este delictuală, ci doar are caracteristici comune
cu aceasta.
De asemenea, corect arată instanța că invocarea prevederilor art. 138 nu atrage
automat răspunderea administratorilor ci este necesar ă administrarea unor dovezi
pertinente și concludente.
Cu privire la modalitatea de cuantificare a prejudiciului, în condițiile în care
răspunderea este calificată dr ept contractuală sau delictuală și în lipsa unor prevederi

33
contrare, practica a fost împ ărțită și cu privire la acest aspect, soluțiile fiind diferite, în
funcție de modul cum instanța a calificat răspunderea administratorului.
După cum am arătat, Legea 85/2006 este o lege special în raport cu Legea
31/1990 privind societățile comerciale, motiv pentru care, în stabilirea răspunderii va
trebui să se țină seama și de prevederile acesteia, cu completare Codului civil.

Raportul de cauzalitate
Potrivit art. 138 alin. (1), între faptă și prejudiciu trebuie să existe o relație de tip
cauză -efect. Astfel, răspunderea va fi angajată numai dacă fapta administratorului a cauzat
un prejudiciu de natură să ducă societatea în stare de inso lvență. Prin urmare, odată ce s -a
stabilit existența uneia din faptele prevăzute expres de art. 138 alin.1 lit. a) -g) și existența și
întinderea prejudiciului, trebuie dovedită legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Având în vedere că această răspundere poate fi atrenată doar în cazul în care societatea se
află în stare de insolvență, această condiție este îndeplinită odată ce judecătorul sindic
acceptă ca admisibilă cererea ca societatea să intre într -una din procedurile prevăzute de
Legea 85/ 2006. Cu alte cuvinte, odată cu admiterea cererii de intrare în procedura de
insolvență, condiția ca societatea să se afle în stare de insolvență pentru a putea să se atragă
răspunderea celor vinovați este îndeplinită. Așadar, această condiție este una spe cială,
prealabilă pentru atragerea răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere.

Culpa
Cu privire la cea de -a patra condiție, doctrina și practica judiciară au îmbrățișat
opinia conform căreia culpa administratorului este prezumată. În sprijinul acesteia, se are
în vedere caracterul remunerat al mandatului, culpa apreciindu -se după criteriul abstract –
culpa levis in abstracto. Având în vedere că diligența pe care o persoană trebuie să o
depună în îndeplinirea mandatului său este aceea a unui bun administrator, vor fi puține
situații în care se poate vorbi despre lipsa vinovăției. Exemplul clasic dat de literatură este
cel de înlăturare a răspunderii pentru lipsa de vinovăție în caz de forță majoră, când, de
exemplu, documentele contabile ale socie tății ard într -un incendiu ce nu a fost provocat de
persoana care avea obligația să le țină în conformitate cu legea.
Plecând de la faptul că în majoritatea cazurilor culpa este prezumată, persoana
împotriva căreia este pornită acțiunea în răspundere va trebui să răstoarne această

34
prezumție și să facă dovada faptului că nu se fac vinovați de săvârșirea faptelor ce li se
impută.

35
CONCLUZII
În loc de a reitera cele expuse în prezenta lucrare, am ales ca în partea finală a
lucrării să prezint instituția răspunderii din prisma dreptului comparat, analizând
dispozițiile relevante cu eventuale recomandări în vederea unei eficientizări acesteia î n
sistemul românesc.
În mod surprinzător, în materia insolvenței, legiuitorul nu a adoptat modelul
francez precum în cazul prevederilor Codului civil. În dreptul francez , această acțiune în
răspundere se numește “ acțiune în complinirea pasivului”.
La data adoptării legii franceze a insolvenței au existat cel puțin două argumente
pentru a intitula astfel acțiunea: primul dintre acestea a fost pentru a defini în mod precis și
clar obiectul și rezultatul acțiunii, mai exact completarea activului debit orului și acoperirea
într-un procent ridicat a pasivului. Un al doilea argument pe care îl apreciez important este
acela de a evita limitarea ariei persoanelor răspunzătoare prin folosirea sintagmei în textul
legii a “ administratorului de fapt ” doar la administratorii numiți în mod ilegal în funcție.
Dacă legiuitorul francez ar fi intitulat această formă de răspundere “ răspunderea organelor
de conducere”, atât doctrina cât și jurisprudența ar fi putut interpreta textul legii și
sintagma “ admin istrator de fapt” doar la administratorii numiți în mod ilegal în funcție. (
fapt spre care tinde jurisprudența în România în prezent).
În dreptul englez , este interesantă abordarea judecătorului când vine vorba de
stabilirea răspunderii organelor de con ducere. Având în vedere consecinșele grave și de
durată a reglementărilor legale în materie, membrii organelor de conducere trebuie să
vegheze cu diligență și prudență asupra ținerii contabilității în conformitate cu legea,
monitorizării regulate a situați ei financiare.Astfel, instanța de judecată, într -un proces de
insolvență nu va analiza retrospectiv acțiunile membrilor organelor de conducere, ci își va
forma o opinie cu privire la acțiunile lor prin comparație cu cele a unei persoane diligente
aflate în tr-o situație similară.52
În dreptul maghiar , procedura insolvenței se caracterizează prin aceea că scopul
îndatoririlor și obligațiilor administratorilor se schimbă semnificativ, obligația generală de
a se concentra pe interesele societății se schimbă în obligația de a prioritiza interesele

52 Lavinia Otilia Iancu, Răspunderea civilă pentru apariția stării de insolvență,Condițiile, Ed. Eurostampa,
Timișoara, 2013, p. 119 .

36
creditorilor. Nerespectarea acestor obligații de prioritizare a intereselor creditorilor în cazul
unor indicii că societatea ar intra în insolvență poate duce la tragerea personală la
răspundere a administratorilor dac ă creditorii pot dovedi că aceasta a dus la scăderea
activelor din societate utilizate pentru distribuirea între creditori, acel comerț fraudulos.
Aceștia nu vor fi trași la răspundere dacă pot dovedi că au luat toate măsurile prevăzute de
o persoană ce oc upă această poziție, neexistând un ghid statutar care să prevadă ce anume
se aștepta din partea acestora și ce măsuri trebuie evitate.
Se impune de asemenea a prezenta pe scurt și instituția reglementată de dreptul
spaniol . În cadrul procedurii, instanța poate stabili răspunderea personală a membrilor
organelor de conducere în timpul fazei de calificare a insolvenței. Mai exact, în această
fază se analizează strict comportamentul membrilor organelor de conducere și facă faptele
lor au contribuit la aducer e societății în această stare. Dacă procedura de insolvență
primește calificativul “ cu vinovăție” aceasta presupune că s -a dovedit că membrii
organelor de conducere au contribuit la apariția sau agravarea stării de insolvență prin fapte
săvârșite din grav ă neglijență sau intenție. Dacă în dreptul românesc, premisele antrenării
răspunderii stau în raportul privind cauzele și împrejurările stării de insolvență, în dreptul
spaniol îi este acordată o perioadă specifică de analiză pe care o regăsim în derularea legală
a procedurii. Acest interval de timp, stabilit în mod expres de legea spaniolă se numește “
faza de calificare a insolvenței” și are ca unic scop analiza modului în care a ajuns
societatea în stare de insolvență. Cu toate că și în dreptul românesc există această analiză
economico -financiară efectuată de practicianul în insolvență, concluziile acestuia relevând
într-un raport împrejurările în care debitorul a ajuns în stare de insolvență cu menționarea
persoanelor cărora le -ar fi imputabilă, apreciez că aceste dispoziții ar putea fi preluate și în
legislația română, prin introducerea după perioada de observație a acesteia de calificare.
Se impune cu necesitate ca și în doctrina românească să se producă o unificare a
opiniilor, dar în vederea acestu i fapt trebuie ca și legiuitorul să stabilească în mod explicit
care este scopul avut în vedere în reglementarea acestei instituții și eventual, o mai bună
precizare sau o exemplificare a persoanelor ce se pot face responsabile de această
răspundere.
Totodată, este necesar ca legiuitorul să observe practica neunitară în ceeea ce
privește atragerea răspunderii prevăzute de Legea 85/2006, să urmăr ească observațiile
făcute de doctrină și să dea un sens pe care îl dorește, pentru realizarea scopului în sine a l

37
Legii privind insolvența și anume, acela de a proteja debitorul aflat în stare de insolvență
dar și de a menține un mediu de afaceri curat, ferit de riscuri financiare.

38
BIBLIOGRAFIE

I.Tratate. Cursuri. Monografii
Al Hajjar Simona, Răspunderea civilă a administratorilor debitorului aflat în
insolvență, Ed. Universul Juridic, București, 2012 ;
Avram Aurică, Procedura insolvenței. Deschiderea procedurii , Ed. Hamangiu,
București, 2010 ;
Bătrâncea Maria, Risc și faliment, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 2003 ;
Boilă Lacrima Rodica, Noul Cod civil. Perspective privind răspunderea civilă
delictuală, Ed. C.H. Beck, București, 2012 ;
Radu Catană, Rolul justiției în funcționarea societăților comercial e, Ed. Lumina
Lex, București, 2003 ;
Cărpenaru Stanciu, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2008 ;
Cărpenaru Stanciu, Sorin David,Predoiu Cătălin, Gh. Piperea, Legea societăților
comerciale. Comentarii pe articole, Ediția 4, Ed. C.H. Be ck, București, 2009 ;
Cărpenaru Stanciu, Nemeș V., Hotca. M, Noua lege a insolvenței, Legea 85/2006,
Comentarii pe articole , Ed. Hamangiu, București, 2006 ;
Deak Francisc, Tratat de drept civil , Contracte speciale , Ed. Universul Juridic,
București, 2001 ;
Duțescu Cristian, Drepturile acționarilor, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București , 2007 ;
Eliescu Mihail, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972 ;
Florescu D.A, Negură G., Balașa G., Coman P., Răspunderea membrilor organelor
de conducere î n procedura insolvenței reglementată de Legea 85/2006, Ed. Hamangiu,
București, 2007 ;
Iancu Lavinia Otilia, Răspunderea civilă pentru apariția stării de insolvență, vol. I ,
Ed. Eurostampa,Timișoara, 2013 ;
Lupan Ernest, Răspunderea civilă în contextul răspu nderii juridice , Ed. Accent,
2003 ;
Piperea Gheorghe, Insolvența : legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluver,
București, 2008 ;
Piperea Gheorghe, Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților
comerciale, Ed. All Beck, București, 1998 ;
Pop Liviu, Teoria generală a obligațiilor , Ed. Lumina Lex, București 1998 ;

39
Popescu Dan Andrei, Contractul de societate , Ed. Lumina Lex, București, 1996 ;
Sărăcuț Mihaela, Participanții la procedura insolvenței, Ed. Universul Juridic,
București, 2015 ;
Stătes cu Constantin, Corneliu Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed.
Hamangiu, București, 2008 ;

II. Studii.Articole

Bernd Săuleanu Lucian, Principiile dreptului societăților comerciale,cu privire
specială asupra principiului salvgardării societății comerciale , Revista de Drept
comercial nr.7 -8/2011 ;
Căpățî nă Octavian, Caracteristicile generale ale societăților comerciale , Revista
Dreptul, nr. 9 -12/1990 ;
Comșa Marcela, Noțiunea de insolvență( partea a II -a), Revista Phoenix, nr.
36/2011 ;
Costin Mirc ea N., " O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice " în
Revista Română de Drept nr. 5/1970 ;
Danil Mihai, Câteva probleme ale funcționării și administrării societăților
comerciale , în Revista Română de Drept comercial nr/ 3/1993 14;
Gliga Ion, Considerații privind definiția răspunderii juridice, Studia Universitatis
Babeș Bolyai nr 1/1970 ;
Golub Sergiu, Din nou despre false creanțe fi scale în procedura insolvenței,
Revista Română de Dreptul Afacerilor, nr. 9/2016 ;
Miloș Maria Simona, Probleme de practică neunitară apărute în aplicarea
prevederilor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței în Revista Phoenix nr. 6 –
11/2015
Prescure Titus, Teodorescu Bogdan, Despre natura juridică a contractului de
administrare dintre o societate co mercială și administratorii acesteia , Revista Română
de dreptul afacerilor, nr. 4/2017 ;
Turcu Ion, Răspunderea organelor de conducere, Revista Phoenix, nr. 16 -17
/2006 ;

40
III. Practică judiciară

Decizia nr. 3800 din 20 aprili e 2004 a Curții de Apel Cluj , Buletinul Jurisprudenței
Curții de Apel Cluj, Culegere de practică judiciară 2004 ;
Decizia comercială nr. 55, ședința p ublică de la 21.01.2008, Curtea de Apel
București ;
Decizia comercială nr. 68 R/17.01.2007, Curtea de Apel București, Secția a VI -a
Comercială pronunțată în dosarul nr. 328/98/2006 ;
Sentința comercială nr. 2310/12.06.2007, Tribunalul București ;