Lect. univ. dr. SEBE Gabriel Sorin Iunie, 2017 2 CUPRINS 1. INTRODUCERE ……………………………………………………………… pag. 3 2. Cap. I SECURITATEA UMANĂ DE LA IDEE LA… [631820]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

SECURITATEA UMANĂ

PARASCHIV DANIEL ANDREI

COORDONATOR
Lect. univ. dr. SEBE Gabriel Sorin

Iunie, 2017

2
CUPRINS

1. INTRODUCERE ……………………………………………………………… pag. 3

2. Cap. I SECURITATEA UMANĂ DE LA IDEE LA FAPTĂ ……………… pag. 5
I.1. Securitatea umană , securizare interpersonală și autosecurizare. …………… . pag. 5
I.2. Securizarea într -o comunitate condiționată politic și religios. ……………. .. pag. 9
I.3. Securitatea um ană căi de explorare teoretică și de valorificare practică …. pag. 1 6

3. Cap. II. SECURITATEA UMANĂ ȘI DREPTURILE OMULUI ………… pag. 29
II.1. Declarația Universală a Drepturilor Omului, temei a securității și demnității
umane. …………… ……………………………………………………… . pag. 29
II.2. Securitatea umană și drepturile individuale . ……… …………………… … pag. 39

4. Cap. III. SECURITATEA UMANĂ ȘI DEMOCRAȚIE ÎN REPUBLICA
MOLDOVA, UCRAINA ȘI BELARUS . STUDIU DE CAZ . ……………. pag. 52

5. CONCLUZII ………………………………………………………………… .. pag. 69

6. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ …………………………………………… … pag. 70

3
INTRODUCERE

Elaborarea lucrării „Securitate a umană ” incumbă din part ea noastră asumarea unei
responsabilități aparte deoarece tema face referire la una din trebuințele definitorii ale
condiției umane după cum ar spune Masl ow și anume aceea de securitate. De satisfacerea
acestei a sunt condiționate în mod inerent stima de sine, trebui nța de autorealizare.
În vederea explicitării subiectului, am conferit lucrării o structură tripartită, capitolele
succedându -se gradual, logic și psihologic , fiecare contribuind la profila rea unei perspective
sistemice a lucrării.
În capitolul I , „Securitatea umană de la idee la faptă ” ne propunem să punem accent
mai întâi pe sorgintea conceptului de securitate , pe relația instituită între acesta, securizarea
interpersonală și autosecurizare în contextul actual, știut fiind că spiritul epocii își pu ne marca
asupra trăsăturilor definitorii ale unei teorii. Mai apoi vom acorda atenția cuvenită modului în
care se curizarea se profilează într -o comunitate condiționată politic și religios, ambele
dimensiuni având o semnificație aparte nu numai pe axa timpu lui ci și pentru omul
contemporan. În ultima parte a capitolului I, ne propunem să abordăm dintr -o perspectivă
hermeneutică, securitatea umană punând reliefând c ăile de explorare teoretică, modalitățile de
relaționare societală și de valorificare. De ce a nume optăm pentru o asemenea abordare ?
Deoarece înțelegerea acestora se instituie într -un prealabil pentru praxisul social c e
dobân dește sens și valoare doar în măsura în care omul ca individ și umanitatea trăiesc în mod
plenar sentimentul autorealizării.
În cel de -al doilea capitol „ Securitatea umană și drepturile omului ” ne propunem să
acordăm ponderea cuvenită în economia acestuia,Declarației Universale a Drepturilor
Omului, pe care o considerăm temeiul securității și demnității umane. Drepturile indiv iduale
și colective , pozitive și negative, interrelează în cadrul acesteia exercitând un impact deosebit
în lumea contemporană ce se află într -o necontenită căutare a identității.
Dobândind o relevanță aparte odată cu zorii modernității, drepturile omului reprezintă
acel cadru închis -deschis după cum spunea Constantin Noica în care omul își găsește
identitatea sau măcar iluzia găsirii acesteia.
Dintr -o perspectivă ce se vrea deopotrivă analitică, sintetică, critică , în partea a doua a
celui de -al doilea capitol vom aborda securitatea umană și drepturile individuale , acestea
completându -se într -o asemenea manieră î ncât e aproape imposibil să realizezi o disociere a
lor.

4
Cel de -al treilea capitol, partea aplicativă a lucrării, va pune accent pe modul în care
securitatea umană și democrația tind să se încetățenească în arealuri geopolitice marcate de
preeminența ideologiei moniste de stânga , marxism – leninismul.
Pe parcursul lucrării vom recurge la o metodologie de lucr u adecvată obiectivelor
propuse din dorința de a veni cu o perspectivă obiectivă asupra unui aspect „ securitatea
umană ” asupra căruia se execută multe presiuni, în special în regimur ile autoritare și
totalitare. Vom face recurs la observație sistemică, la analiză sinteză, studiu comparativ critic
pentru a avea posibilitatea să conferim lucrării rigurozitatea științifică și relevanța cuvenită.
Nu avem pretenția exhausti vității în abordarea temei deoarece am avea o atitudine
dogmatică, străină spiritului științific ce se remarcă tocmai printr -o necontenită și înfrigurată
căutare a valorilor aletice.
Parafrazând pe Karl Raymund Popper , conchidem că în domeniul cunoașterii dovedim
onestitate și raționalitate când con știentizăm că eroarea , ca valoarea aletică, e mult mai
relevantă decât adevărul aflat mereu sub semnul dubitativului.

5
Cap. I. SECURITATEA UMANĂ DE LA IDEE LA FAPTĂ
I.1. Securitatea umană, securizare interpersonală și autosecurizare

În abordarea subiectului plecăm de la premisa să s intagma „ securitate umană ”
beneficiază de un statut oficial prin adoptarea în documentele Organizației Națiunilor Unite,
ale altor organizații internaționale, de recunoaștere academică prin utilizarea în vocab ularul
științelor politice, relațiilor internaționale, studiilor strategice, de securitate etc. În limbajul
comun , termenul de „ securitate ” este asociat unor domenii variate de manifestare și unor
niveluri diferite de cuprindere. În pofida importanței agendei de securitate, a lucrări lor
numeroase dedicate formelor și nivelurilor acesteia, a folosirii în medii diferite a termenului,
ca atare, analiza conceptuală a securității este „ incomplet dezvoltată ”1. Nici analiza
conceptuală a securității umane nu se află într -o situație mai bun ă; de aceea nu este
întâmplătoare, în contextul amintit , întrebarea lui Keith Krause: „ este securitatea umană mai
mult decât o idee bună ?”.
Întrebarea nu este întâmplătoare când comparăm importanța aparte a securității și
capacitatea redusă de securizare personală și comunitară. Gândindu -ne la „cele opt păcate
capitale ale omenirii civilizate ”2 prezentate de Konrad Lorenz, fondatorul etologiei ,am putea
considera securitatea umană „ mai mult decât o idee bun ă?”. Cum s -ar putea securiza
civilizația umană periclitată, deopotrivă , de suprapopularea Pământului, de pustiirea spațiului
vital natural, tehnologizarea excesivă și dezumanizantă, dispariția sentimentelor și afectelor,
decăderea genetică, sfărâmarea tradiției, îndoctrinarea, uniformizarea și masificarea
indiviz ilor, înarmarea nucleară? Deși implicați în organizații și instituții politice,
administrative, economico -financiare, culturale, educaționale, religioase, militare , suntem
oare capabili să proie ctăm și să aplicăm o agendă a securității umane confruntate cu pericole
ce decurgând din păcatele analizate de fondatorul etologiei moderne? Cât de pregătită este
civilizația umană să gestioneze propriile conflicte generate prin acumularea unor evoluții
politico -religioase opuse și compl icate? Violența fundamentalismului ideologico -religios
contrapusă exceselor și vulnerabilităților societății de consum este, considerăm noi, cel mai
evident și periculos dintre acestea. În același timp, însă, întrebarea lui Keith Krause motivează
și provoacă, invitându -ne să depășim limitele retoricilor abstracte și defetiste. În ordine a de
idei amintit ă, punem următoarea întrebare: cum am putea transforma o idee bună – ideea
securității umane – într-o acțiune eficientă?

1Buzan, Barry, Popoarele , statele și teama, Ed. Cartier, Chișinău, 2000, p. 15
2Lorenz Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, București, 2006 , pp. 113-114

6
Încercând să răspundem întrebării , adoptăm ca referențial următoarea constatare:
agenda securității umane este susținută printr -o bibliografie utilă, bogată în documente,
rapoarte, analize empirice, date statistice, tabele, scheme și grafice. Este un aspec t ce denotă o
grijă și o preocupare instituțională și academică la scară internațională. Conceptul de
securitate umană, este atractiv și generos, dar, din perspectiva noastră , vag în privința
conținutului ontologic, insuficient sub aspectul relevanței antr opologice, ineficient în priv ința
valorificării potențialului aplicativ -terapeutic.
În circumstanțe le amintite , ni se pare adecvată , reconfigurarea și fl exibilizarea
câmpului analitic al securității umane cu ajutorul unui concept situațional adecvat dinami cii
intra -comunitare, concept pe care îl denumim „securizarea interpersonală”. Fiind o evaluare
intersubiectivă și o contracarare a amenințărilor și vulnerabilităților obiective prin
dezvoltarea relațiilor interpersonale în comunitate, fenomenul securizări i interpersonale pare
a fi obiectul unei conceptualizări mai riguroase și mai apropiate de dominantele praxisului
social , comparativ cu semnificațiile conceptul ui global, generic ,oarecum static denumit
securitate umană. Aceasta este teza ce o vom argumenta pe parcursul acestui capitol.
Preciz ăm că securizarea interpersonală nu poate substitui conceptul, mai ales, termenul
consacrat, „ securitate umană ”. Nu îl poate substitui , dar îl poate explicita ;or, de o explicitare
conceptuală însoțită de o aprofundare reflexivă și o descriere aplicativă are nevoie sintagma
„securitate umană ”.
În priv ința explicit ării conceptuale , recurgem la două tipuri de argumente în favoarea
securizăr ii interpersonale. În sprijinul conceptului „ securizare interpersonală ” invocăm,
pentru mai întâi , un argument de ordin terminologico -semantic , vizând ambi i termeni:
„securizare ” și „interpersonal ”. Spre deosebire de termenul„ securitate ” care are o conotație
statică, exprimând starea de securitate ca atare, o stare de sigura nță relativ certă și stabilă,
conceptul „securizare ” format prin substantivarea verbului „ a securiza ” exprimă în mod
adecvat perspectiva dinamică, permanenta schimbare a stării de securitate care este, de fapt,
un proces de securizare mereu neîncheiat și i mposibil de finalizat. Viața concretă a realităților
multiple și contrarii aduce numeroase dovezi ale imperfectibilității securității umane, aflată
într-o paradoxală dinamică a securizării, insecurizării, desecurizării, suprasecurizării,
resecurizării. În același timp, termenul „ interpersonal(ă) ” sugerează arhitect ura interioară a
relațiilor dintre persoanele unei comunități, ascunsă, de obicei, în spatele conceptului global,
generic și abstract, „ uman ”. Dinamica relațiilor interpersonale configurează orice comunitate
umană și orice sistem de activitate socială, politică, economică, religioasă, culturală etc.,
conferind caracterul situațional, specific conceptului denumit „ securizare interpersonală ”.

7
Într-o manieră complementară argumentării terminologico -semantice avansăm un
argument inspirat de logica predicatelor , în care „variabilele reprezintă termeni sau
predicate, elemente structurale ce definesc subiectul ”3. În ordine a de idei amintită , propunem
identificarea unui predicabil propriu securității umane. Plecând de la termenul logico -filosofic
de „predicat ”, care desemnează „ ceea ce se afirmă sau se neagă despre subiect ”4recurgem la
termenul „ predicabil ” cu sensul de predicat potențial , ceva ce se poate afirma sau nega despre
un anumit subiect. În cazul de față , predicabilul este element ul specific și definitoriu care,
asociat conceptului „ securitate umană ”, îi poate asigura o explicitare pe cât de necesară, pe
atât de adecvată. Predicabilul securizarea interpersonală este elemen tul specific și definitoriu
ce poate fi asociat securității umane. Securizarea interpersonală este determinarea esențială
capabilă să confere un conținut adecvat securității umane, transformând -o dintr -un nume
generic, deseori abstract și formal, într -un concept situațional și dinamic, cu funcții aplicative.
Percepută ca securizare a relațiilor interpersonale , securizarea interpersonală poate deveni
predicabilul propriu securității umane.
Din perspectiva un ui demers teoretizator cu finalitate practic -aplicativă, a vem în
vedere o anumită terapeutică existențială: securizarea prin cultivarea minții ; de ce anume?
Deoarece mintea este modul nostru de a trăi rezonabil , pe cale de consecință, cultivarea
minții crește șansele autosecuri zării interpersonale . „Modul de operare a minții, sublinia
John Searle , conștient și inconștient, liber și îngrădit, prin percepție, acțiune și gândire, prin
simțire, emoții, reflecție și memorie și prin toate celelalte trăsături ale ei – nu este de fapt un
aspect al vieții noastre, ci într -un fel, este chiar viața noastră”5. Teza pe care o s usținem, în
acest context, este următoarea: securizarea interpersonală presupune autosecurizarea prin
cultivarea minții, efortul personal pentru dobâ ndirea echilibrului interior prin educarea
intelectului, afectelor, voinței cu ajutorul cunoașterii discursive, interogațiilor reflexive,
revelației limi tătoare transpuse în acțiuni rezonabile . Teza reliefează importanța vieții
interioare în căutarea armoniei sufletești , rolul terapeutic al filosofiei minții, impactului
securizant al conștiinței prin colaborarea stărilor sale calitative. Subiectivitatea, unitatea,
intenționalitatea, dispoziția, situaționalitatea, caracterul organizat, sentimentul de sine sunt
câteva dintre stările calitative ale conștiinței ce conferă conținut și sens securizant trăirilor
existențiale.

3Botezatu, P etre, Introduceri în logică, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 95
4Ibidem , p. 9 6
5Searle, R. John, Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții , Ed. Herald , București , 2013, p . 23

8
Teza anterioară prefigurează căile perceperii și înțelegerii securității umane în această
lucrare: metoda fenomenologică și filosofia minții. Pentru început, spu nem că, prin
succesiunea raționamentelor desfășurate până în prezent transpare efortul cercetătorului de a
accede în interiorul conceptului securității umane prin asumarea acesteia ca securizare
interpersonală și autosecurizare . Instrumentul -pivot în jurul căruia se organizează traseul
cognitiv de la securitatea umană la securizarea interpersonală, prin autosecurizare, este
conștiința intențională , concept -cheie al metodei fenomenologice și al filosofiei minții. Știință
a fenomenelor purificate și esențializate în conștiința intențională, fenomenologia husserliană,
fenomenologia pură „ a trăirilor gândirii și cunoașterii ”6 și-a propus dobândirea „ unei
evidențe apodictice și originare ”7 prin experiența cognitiv -intențională a cercetătorului.
Dinco lo de controversele referitoare la credința lui Edmund Husserl în posibilitatea
dobândirii evidențelor apodictice, dincolo de riscul închiderii solipsiste a subiectului
cunoscător, contribuția metodologică incontestabilă a fenomenologiei transcendentale
husserliene constă în accederea dincolo de suprafața și contingența lucrurilor, cunoașterea din
interiorul fenomenelor realității prin trăirea cognitivă a subiectului -cercetător. Filosofia minții,
la rândul său, a aprofundat într-o manieră complementară, problematica minții, a gândirii și a
limbajului, analiza raporturilor dintre minte și corp, conștiință și creier, gândire și limbaj,
limbaj și acțiune, gândire și acțiune. Cercetările lui John Austin asupra limbajului ca acțiune
prin investigarea actelor de vorbire ca acte iloc uționare de ang ajare în acțiunea directă au
extins orizontul pragmaticii și logicii acțiunii8.
Reconfigurarea conceptului empirico -analitic al securității umane prin valorificarea
achizițiilor fenomenologiei și ale filosofiei minții oferă posibilitatea înțelegerii securi tății
umane din interiorul cunoașterii și trăirii acesteia ca securizare interpersonală și
autosecurizare . Prin demers ul (auto)reflexiv inspirat de filosofia minții și metoda
fenomenologică, propun em o schimbare a perspectivei de cercetare și înțelegere a securității
umane, cu anumite consecințe aplicativ -terapeutice. Altfel spus, prefigur ăm un răspuns
constructiv -fenomenologic întrebării lansate în argumentul lucrăr ii: cum am putea transforma
o idee bună ,a securității umane , într-o acțiune eficientă?
Rezum ând, un proiect de securizare interpersonală într -o comunitate multiplu
articulară presupune o strategie de cercetare și conviețuire axată nu pe tema globală și
generică a securității umane abordată într -o manieră descriptivă si formală. Ne propun em,

6Husserl, Edmund, Cercetări logice II , Ed. Humanitas, București, 2009, p. 9
7Idem ,Meditații cartaziene , Ed. Humanitas, București , 1994, p . 44
8Austin, L. John, Cum să faci lucruri cu vorbe , Editura Paralela 45 , Pitești, 2005 , p. 29

9
așadar, flexibilizarea și personalizarea câmpului analitic al securității umane prin explorarea
fenomenologică a unor realități mult mai apropiate: securizarea interpersonală și
autosecurizarea într -o comunitate condiționată politic și religios .

I.2. S ecurizarea într -o comunitate condiționată politic și religios

În vederea dezvoltării subiectului , demersul pe care ni -l asumăm are ca referențial
dezbatere a dintre filosoful Jürgen Habermas și teologul Joseph Ratzinger, având ca temă
politica, religia și paradoxurile securității umane (I. Interculturalitatea și nevoia universală de
securitate umană ). Acceptând concluzia dezbateri i amintite , constatăm că aspir ația umană
spre dobândirea securității într -un context intercultural este imposibilă în absența unei
abordări spiritual -filosofice.
Într-o dezbatere din ianuarie 2004, teologul Joseph Ratzinger și filosoful Jürgen
Habermas întrezăreau posibilitatea unor co nvergențe deschizătoare de perspective în relația
dintre politică și religie printr -un demers filosofico -teologic. Jürgen Habermas cât și Joseph
Ratzinger subliniau faptul că, germenii unei „ societăți postseculare ” presupun un „ proces
dublu și complementar de învățare ”9, atât pentru cetățeanul laic, cât și pentru cetățeanul
religios și că efortul de autodepășire pentru fiecare dintre aceștia este imposibil în absența
dimensiunii interculturale, a dialogului religiilor și demersului filosofico -teologic. Dinc olo de
diferențele dintre un teolog al credinței catolice și un reprezentant al gândirii seculare liberale,
observatorii și analiștii au sesizat o „ largă convergență ” în relația dintre teologie și filosofie,
politică și religie, în zorii unei preconizate „ societăți postseculare ”.
În spiritul sugestiilor și perspectivelor invocate, plecăm de la următoarea aserțiune de
fond: politica și religia exercită o influență considerabilă asupra dinamicii raporturilor
dintre securitate și insecuritate în plan individua l și colectiv . Totodată , complexitatea și
diversitatea socio -umană la scară globală, maladiile politicii și ale religiei demonstrează, cel
puțin până în prezent, că o soluție politică și religioasă globală este imposibilă. În
circumstanțele istorice în care modelul democratic euro -atlantic nu este și nu poate fi unicul
model politic global, iar actu l cultic de raportare umană la Dumnezeu cunoaște diferite
maniere de instituire socială, interculturalitatea apare ca „ o dimensiune indispensabilă în

9Habermas, , Jürgen , Fundamentele prepolitice ale statului de drept democratic , în J. Habermas, J. Ratzinger, J.
Dialectica secularizării. Despre rațiune și religie , Ed. Apostrof , Cluj, 2005, p . 95

10
dezbaterea referitoare la chestiunile fundamentale care privesc ființarea omului ”10. Printre
„chestiunile f undamentale care privesc ființarea omului ” se număr ă și securitatea umană, dar
istoria politică și religioasă a umanității a demonstrat nonuniversalitatea soluțiilor politice și
religioase. „Cultura credinței creștine și cultura raționalității secularizant e, oricât de
importantă este influența acestora, nu fac excepție .”11
Realitățile multiple și contradictorii ale lumii globalizante în plan economico –
financiar, politico -militar, cultural -religios ne obligă să admitem că nevoia universală de
securitate, legalizată de Organizația Națiunilor Unite, nu poate fi teoretizată și n ici
implementată, recurgând doar la documentele oficiale și invocând doar articolul trei al
Declarației universale a drepturilor omului (O .N.U., 10 decembrie 1948): „ Orice ființă umană
are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale ”. Viața cotidiană din orice
societate demonstrează că securitatea umană nu poate fi asigurată eficient pe termen mediu
prin mijloace politice și religioase expansioniste sau prin demonstrațiile de forță ale unor
regimuri politice sau ale unor religii politiz ate. Din cele afirmate rezultă că tema securității
umane impune noi modalități de cercetare, reflecție și acțiune, personală și interpersonală, în
interiorul comunității . Nevoia unor noi strategii de cercetare și reflecție cu finalitate
existențial -terapeu tică transpărea, de altfel, și din dezbatere a invocată la începutul lucrări i. Un
filosof și un teolog conștie ntizau public eșecul global al ideilor forțat -universalizante,
îndemnându -ne să ne apropiem cercetările de realitatea multiplă și contradictorie, adesea
deconcertantă, a lumilor concrete.
Un filosof și un teolog îndeamnă, prin puterea dialogului și deschiderea interculturală,
la modestie intelectuală și prudență în acțiune. Puterea dialogului și deschiderea interculturală
se intercondiționează . Etos ul interculturalității creează intervalul necesar dialogului, oferind
marja de mișcare și repliere ideilor avansate, argumentate și contra -argumentate prin dialog.
Dialogul, la rândul său, asigură consistența, viața și sensul interculturalității. Calitatea
dialogului măsoară spațiul interculturalității . În circumstanțele rezonabilități i reciproc
asumate, prioritară ni se pare proiectarea unei strategii de reflecție, problematizare și terapie
existențială axată nu pe tema globală și generică a securității um ane, ci pe o temă mai
apropiată și mai accesibilă prin cercetări situaționale și operaționale pe care am denumit -o
securizarea interpersonală în comunitate .

10Ratzinger, Joseph , ce tine lumea laolaltă. Fundamente prepolitice morale ale unui stat liberal ”, în Habe rmas,
Jürgen, Razinger, Joseph , opera citată, Ed. Apostrof , Cluj, 2005, p . 111
11Ibidem , p. 113

11
În orizontul obiectivului anunțat apar alte întrebări. Printre interogațiile ce pot inspira
modelar ea conceptual -teoretică a securizării interpersonale și a autosecurizării , aș menționa
următoarele: de ce oamenii nu p ot beneficia de o securitate garantată? Ce legături există între
natura failibilă a umanului și deficitul de securitate? Dar, între failib ilitatea umanului,
deficitul de securitate și autosecurizare? Cum interacționează securizarea interpersonală cu
alte forme și niveluri de securizare: politică, militară, economică, financiară, sanitară, de
mediu, publică, privată, națională, regională, int ernațională, globală? În ce măsură securizarea
personală și interpersonală avantajează ideile, acțiunile și instituțiile politice, pe de o parte,
credințele, ritualurile și instituțiile religioase, pe de altă parte ? Cum afectează patologiile
politicii și ale religiei relațiile dintre politică și religie precum și securizarea interpersonală?
Care ar fi pentru omul failibil calea rezonabilității într -o lume în care limitele și excesele
raționalismului securiza(n)t, precum și cele ale fanatismului ideologico -religios periclitează
securitatea umană, în general, dar mai ales securizarea interpersonală? Sunt întrebări care,
împreună cu argumentele și răspunsurile corespunzătoare vor articula o lucrare de mai ample
dimensiuni . În acest context avans ăm doar liniamentele unei strategii de cercetare și acțiune
vizând securizarea interpersonală într -o comunitate. Prima dificultate în calea asumării acestei
strategii este chiar conceptul global și generic al securității umane.
Este securitatea umană „ mai bună decât o idee bună ”? Încercând, într -o primă
instanță, să răspundem întrebării lui Keith Krause, consider ăm că securitatea umană ar fi „ mai
mult decât o idee bună ”, când politicile de securitate ar contribui, conform Programului de
Dezvoltare al Națiunilor Unite, în mod efectiv la „ eliberarea de sărăcie ” și, concomitent, la
„eliberarea de frică ”12. Până atunci, în pofida identificării componentelor sectoriale ale
conceptului și a corelării teoretice a politicilor de securitate cu problematica dezvoltării,
securitatea umană rămâne un slogan mobilizator reiterat în agendele O .N.U. pentru dezvoltare
și securitate.
Lucrările științifice au adus în lumină o serie de aspecte privind modalitățile de analiză
ale securității umane ;mențio năm printre acestea: conceptualizarea securității umane ca
dimensiune a drepturilor omului, condiție a legi timității politice și test pentru gestionarea
crizelor13, abordarea complexă a securității umane în contextul guvernanței globale; axarea pe
individ ca „referent object ” al securității umane; nevoia unui concept integrator și
comprehensiv al securității umane; evidențierea caracterului dilematic al evaluării priorităților
în agenda securității umane în raport cu securitatea statal -politică națională și internațională.

12*** Human Development Report ,Publiched for the United Nations Development , 1994, U .N.D.P., p. 3 2
13Kaldor, Mary , Securitatea umană , C.A. Publishing , Cluj -Napoca, 2010, p. 216

12
Apărând în proximitatea teoriei relațiilor internaționale și a studiilor strategice de securitate,
tema securității umane poartă amprenta disciplinelor și strategiilor cognitive axate pe
problematica anarhiei internaționale, a raporturilor politico -militare dintre state sau pe analiza
suveranității și a complexelor de securitate. Remarc ăm eforturile din ultimele decenii ale
Școlii de la Copenhaga, în direcția depășirii teoriei „ clasice ” a complexului de securitate prin
lărgirea cadrului analitic, precizarea n ivelurilor de analiză, descrierea sectoarelor și
conexiunilor trans -sectoriale de activitate, localizarea grupărilor regionale, geopolitice, ca
obiecte de analiză, cât și în direcția rafinării aparatului conceptual -teoretic printr -o abordare
flexibilă, des chizătoare de perspective, in clusiv, pentru cercetarea securității umane.
Revenind la întrebarea lui Kleith Krause, am răspunde că pentru a deveni cu adevărat
eficiente , politicile de securitate au nevoie de politicieni onești, profesioniști competenți,
instituții bine conduse și, bineînțeles, de studii și cercetări interdisciplinare corecte și
consistente. Elaborate din perspectiva relațiilor internaționale, a analizelor strategico -militare
și a științelor politice, o mare parte din studiile de securitate rămân doar meritorii raportări
descriptive, din păcate, deseori repetitive. Tratată în termenii „ intereselor politice ale
participanților ”14, securitatea se dovedește un „ concept slab conceptualizat, dar puternic
politiza t”15. Explicațiile incompletei dezvoltări conceptuale a temei securității, în particular, a
securității umane, sunt de factură diferit ă.
Deși „ incomplet dezvoltată ” din punct de vedere științific și filosofic, sintagma
securitate umană a dobândit un statut oficial prin utilizarea sa în limbajul politico -diplomatic
și al studiilor de securitate. Fiind o „ idee bună ”, securitatea umană riscă să rămână doar o idee
bună, altfel spus, un termen generic și global, fără a reuși să fie mai consistent în pr ivința
substanței sale onto -antropologice, mai elaborat în privința conținutului reflexiv –
problematizant, mai precis în identificarea nivelurilor de referință și a localizărilor posibile,
mai transparent în ceea ce privește posibilitățile de operaționaliza re, mai eficient în
valorificarea virtuților sale existențial -terapeutice. Având în vedere deficiențe le enumerate ,
considerăm că din însăși uzitarea conceptului empirico -analitic al securității umane,
transpare nevoia creșterii preciziei și consistenței sa le conceptuale . Încercând să cuprindă
întregul univers al securității umane, expresia verbală „ securitate umană ” se află în situația
paradoxală de a vrea să spună totul și, în același timp, de a spune prea puțin. Alipirea
termenilor „ securitate ” și „ umană ” reușește să sugereze doar anumite profunzimi onto –
antropologice, fără a le problematiza suficient printr -un demers reflexiv cu valențe existențial –

14Buzan , Barry, op. cit ., 2000, p. 15
15Ibidem , p. 17

13
terapeutice. Generică, globală, statică, sintagma „ securitate umană ” este, în opinia noastră ,
deficitară în privința consistenței conceptual -teoretice, surprinderii practice și valorificării
potențialului său reflexiv -terapeutic.
Concluzionând, securitatea umană rămâne un concept empirico -analitic , un rezultat al
cercetărilor descriptiv -pozitiviste asupra realit ății obiectuale , deficitar, însă, sub aspectul
problematizării filosofice, a conținutului și mesajului spiritual.
Dintr-o perspectivă filosofică, studiul securității umane ni se pare nu îndeajuns de
dezvoltat datorită insuficientei explorări conceptual -teoretice și a incompletei valorificări a
potențialului reflexiv și terapeutic al securității umane. Știut fiind decalajul dintre planul
declarativ și cel efectiv în politică, religie și în alte domenii de activ itate, cum am putea depăși
doza de formalism ș i descriptivism ce însoțe sc, nu rareori, studiile și documentele referitoare
la securitatea umană? În contextul insuficienței discuțiilor academice și a ineficienței
politicilor de securitate umană, ce ar mai putea propune o cercetare personală de factură
științifico -filosofică cu deschidere spirituală? Ce aplicație practică, existențial -terapeutică ar
putea avea un asemenea demers reflexiv și problematizant?
Confruntată cu exigențele supraviețuirii prin conviețuire , inteligența umană este în
căutarea unor terapii existențiale. Afirmam în preambul oportunitatea reconfigurării și
flexibilizării conceptului global, generic și static al securității umane cu ajutorul conceptului
situațional, dinamic și operațional al securizării interpersonale. Global, generic ș i static,
conceptul securității umane pare prea abstract, îndepărtat și exterior cercetărilor la nivelul
relațiilor interpersonale într -o comunitate reală. „Când ne referim la comunitățile reale, avem
în vedere complexitatea și diversitatea aces tora, de la modelarea psiholog iilor personale în
creuzetul relațiilor interpersonale până la dinamica conflictual -consensuală a diferitelor
grupuri sociale structurate socio -profesional, economico -financiar, educațional -cultural,
etnico -național, confesional -religios , în funcție de gen și grupe de vârstă etc. ”16. O strategie
de cercetare și conviețuire în asemenea comunități trebuie să configureze câmpul analitic al
securizării interpersonale prin conceptualizări, modelări și teoretizări perspicace și adecvate,
dar să ofere, în același timp, anumite sugestii de terapie existențială. Acționând într -un cadru
interpersonal, comunitar, terapiile existențiale sunt tactici de profilaxie economico -financiară,
asistențial -socială, educațional -culturală, atitudini preventive în raport cu amenințările externe
și vulnerabilitățile interne la nivelul persoanei, al relațiilor interpersonale sau al comunităț ii.

16 Carpinschi, Anton, Cultura recunoașterii și securitatea umană , Iași, Institutul European, 2012 , p. 39

14
Din cele a firmate rezultă că tema securității umane solicită noi modalități de cercetare
și aplicare practică, atât din persp ectiva sociologiei și politologiei, cât și din aceea a reflecției
filosofice.
O strategie de cercetare a securizării interpersonale având drept miză conviețuirea nu
poate face abstracție de aspectele politice și religioase ce se interrelează în viața unei
comunități. În circumstanțe le date , triada politică -religie -securitate umană poate deveni o
temă de reflecție cu aplicabilitate practică. În demersul nostr u, strategia reflexivă invocată
presupune un efort de corelare a celor două planuri: p lanul practic -aplicativ al identificării
soluțiilor politice și religioase realiste și oportune în comunitățile vizate și planul conceptual –
teoretic al adecvării demersului reflexiv la realitățile multiple și contradictorii prin
conceptualizarea securizări i interpersonale.
Achizițiile reflexive privind raporturile dintre politică, religie și securitatea umană
atrag testul confruntării cu realităț ile multiple și contradictorii; prin aceasta înțelegem
confruntarea agendei securității umane cu dinamica politică și religioasă a sistemului social,
evaluarea impactului acțiunilor politice și religioase asupra securității umane și, în special,
asupra securizării interpersonale. În aceste circumstanțe, subscrie m perspectivei conform
căreia, instituțiile politice și c ele religioase intră într -o dinamică a raporturilor de putere ,
deoarece ambele sisteme de activitate umană vizează prin mijloace specifice, într -o manieră
reciprocă, ceea ce Bertrand Russell numea „ producerea efectelor scontate ”17; efectul scontat
pentru politică, cât și pentru religie, este acela de a se constitui în puteri normativ –
ordonatoare ale existenței umane . Raporturile dintre politică și religie, prin forța lucrurilor,
devin raporturi între două puteri, deoarece politica, cât și religia, g enerează o competiție prin
care ambele urmăre sc exercitarea unei preeminențe, politice, respectiv, religioase.
Când politica și religia fuzionează, se formează un complex de putere
atotcuprinzătoare; este semnificativ, în acest sens, termenul avansat de Dav id Chidester –
„religio -political power – pentru a s ublinia caracterul binomial al interacțiunii politicii și
religiei în ipostaza de puteri normativ -ordonatoare combinate ”18. În această ordine de idei , îl
invocăm pe Ma hatma Gandhi care, în autobiografia sa scrisese că, „ aceia care spun că religia
nu are nimic de a face cu politica nu știu ce este religia ”19. O primă concluzie, așadar: sisteme

17Russell, Bertrand, Power. A New Social Analisys , London and New York: Routledge Classics , 2004, p. 23
18Chidester, David, Patterns of Power: Religion and Politics in American Culture . Englewood Cliffs NJ: Prentice
Hall, 1988, p. 2
19Urban, B. Hugh , Politics and Religion: An Overview . În Encyclopedia of Religion , vol. 11 ,Ed. Lindsay Jones,
Second Edition , 2009, p. 7058

15
specifice de activitate umană, politica și religia sunt, prin conținutul și rostul l or social,
puteri normativ -ordonatoare ale lumii, ce nu pot interacționa decât prin raporturi de putere .
Spre deosebire de celelalte clivaje gestionabile în plan orizontal prin mijloace
instituționale socio -umane, clivajul dintre puterea politică și putere a religiei deschide o nouă
perspectivă asupra ordinii lumii prin impunerea și recunoașterea axei verticalității. De ce a
apărut un asemenea clivaj și de ce a fost necesară perspectiva verticalității, a impunerii și
ascultării ierarhice? Apariția și rostul acestui a și-au găsit, în timp, explicațiile de ordin
psihologic, sociologic, politologic, antropologic, filosofic, religios. Găsirea unui garant
credibil pentru legitimarea propriei autorități a determinat puterea politică, îndeosebi în istori a
premodernă, să recurgă la o putere referențială extramundană, puterea absolută a Providenței
divine. Invocarea autorității divine și comunicarea cu aceasta sunt imposibile, însă, în afara
medierii instituționale și cultice prin activitatea religioasă; de aici, puterea religiei. Pe fondul
disputei pentru autoritate și preeminență prin invocarea puterii divine, clivajul dintre puterea
politică și puterea religiei a cunoscut, în diferite circumstanțe istorice, forme variate . Care
este, însă, impactul puterii politice și a puterii religiei asupra securității umane?
În aceste circumstanțe, avansăm următoarea teză: „faptul că securitatea umană este
gestionabilă doar prin soluții politice circumstanțiale și adevăruri religioase multiple
exprimă dificultatea oameni lor de a înțelege și de a crede într -o manieră unitară Ființa
divină și, concomitent, deficiența de a gestiona la scară globală, într -un spirit umanist,
coerent și comprehensiv, raporturile dintre cele trei puteri normativ -ordonatoare ale lumii:
puterea P rovidenței divine ; puterea politică a creaturii umane; puterea religiei de mediere –
între transcendența Creatorului divin și imanența creaturii umane .”20
Ne aflăm în planul realităților sociale multiple în care se manifestă clivajul puterii
politice și a puterii religiei, altfel spus, competiția acestor două puteri pentru accesul la
omnipotența divină în vederea propriei legitimări absolute. De aici, miz a pentru puterea
politică și puterea religioasă: dreptul reprezentării și gestionării pe pământ a omnipotenței
divine ;de aici, importanța și responsabilitatea politicii și religiei pentru securitatea umană.
Vom argumenta, în continuare, teza a doua, referit oare la adecvarea planului
conceptual -teoretic la provocările realităților multiple. Ne reamintim, conform acestei teze că,
realitățile politice specifice și adevărurile religioase multiple solicită flexibilizarea câmpului
analitic al securității umane cu ajutorul securizării interpersonale. Consecință a acestei

20 Carpinschi, Anton, op. cit. , p. 41

16
adecvări, securizarea interpersonală se constituie într -o tentativă de operaționalizare a
conceptului securității umane și adecvare a acestuia la realitățile multiple.

I.3. Securitatea uma nă căi de explorare teoretică și valorificare
practică

Prin reconfigurarea conceptual -teoretică a securității umane cu ajutorul securizării
interpersonale, propunem deschiderea unor căi de explorare teoretică, relaționare societală și
valorificare practică . Când vorbim despre explorarea teoretică, avem în vedere reconfigurarea
fenomenologică a securității umane prin identificarea securizării interpersonale ca, modul
definitoriu de a fi al securității umane . Or, securizarea interpersonală poate funcționa ca
alternativă operațională a securității umane aplicabilă realităților multiple deoarece este esența
constitutivă , modul propriu și definitoriu de a fi al securității umane. Prin reconfigurarea
fenomenologică a câmpului analitic al securității umane, putem î nțelege mai bine securitatea
umană, cât și securizarea interpersonală. Reconfigurarea fenomenologică a securității umane
cu ajutorul securizării interpersonale permite înțelegerea securității umane prin trăirea
acesteia ca securizare interpersonală . În cee a ce privește relaționarea societală, aceasta are în
vedere relațiile securizării interpersonale cu diferite subsisteme societale, politica și religia
numărându -se printre cele mai relevante. Când vorbim despre valorificarea practică,
interesează capacitat ea existențial -terapeutică a securizării interpersonale, altfel spus, terapiile
existențiale aplicabile la nivelul persoanei și al relațiilor interpersonale.
În priv ința conceptualiz ării fenomenologic e a securizării interpersonale, propunem un
demers refle xiv-problematizant în doi timpi . Mai întâi, avem în vedere experiența trăită a
autosecurizării și a securizării interpersonale în comunitate , altfel spus, luăm în considerare
ceea ce apare, se vede, se simte și este direct localizabil în viața unei comunit ăți.
Timpul al doilea este consacrat conceptualizării fenomenului securizării
interpersonale, elaborării unui concept dinamic și operațional, mai aproape de esența realității
cotidiene și de viața comunităților localizabile. În calitate de sinteză concept uală, securizarea
interpersonală reunește două planuri: a) al evaluărilor intersubiective generate de perceperea
personalizată în plan emoțional -afectiv, cognitiv, volițional a amenințărilor și
vulnerabilităților reale; b) al realităților obiective, al int eracțiunii securizante a persoanelor
dintr -o comunitate. Cuplarea celor două planuri printr -un act discursiv , devenind, astfel,
liantul securizării interpersonale. Ajunși aici, formulăm următoarea definiție: „securizarea

17
interpersonală este un act discursiv de evaluare intersubiectivă și contracarare a
amenințărilor și vulnerabilităților obiective prin încurajarea relațiilor interpersonale și a
comportamentului prosocial .”21 Înțeleasă astfel, securizarea interpersonală se prezintă ca un
discurs secur izant socio -lexical rezultat prin sinergia comportamentului prosocial și
conștientizarea discursiv -intersubiectivă a acestuia.
Sintetizând, securizarea interpersonală apare într -o cvadruplă ipostază: predicabil al
securității umane identificat prin transfi gurarea fenomenologică a acesteia; discurs securizant –
lexical , cercetat prin filosofia minți i și teoria actelor de vorbire; comportament prosocial de
cultivare a relațiilor interpersonale în context socie tal; terapie existențială de securizare prin
educare a minții cu ajutorul cunoașterii discursive, reflecției filosofice, revelației luminătoare
transpuse în acțiuni rezonabile.
Vom argumenta, în continuare, teza a treia referitoare la corelarea planurilor
conceptual -teoretic și practic -aplicativ prin strateg ia discursivă ce stă la baza capitol ului.
Problema pe care ne -o punem într -un asemenea context este următoarea: am putea găsi un fir
călăuzitor în această diversitate de perspective și preocupări? Am putea lega strategia de
cercetare cu structurile conștii nței și rosturile acțiunii? Cum am putea integra experiența
securizării interpersonale cu stările conștiinței și trăirile existențiale într -un discurs reflexiv –
problematizant cu finalitate practică, terapeutică? Parafrazând pe marginea dezbaterii Pascal
Engel – Richard Rorty, ne întreb ăm: „la ce bun o strategie de cercetare, dacă nu are o
finalitate practică ?”22 Dacă discuția cu pricina nu are o finalitate practică, existențial –
terapeutică, mai are importanță filosofică?
Identificarea legăturilor dintre proc esele social -politice și procesel e de modelare
mentală și exprimare verbală a acestora a condus la produc erea unor concepte și argumente la
elaborarea unor strategii discursiv -terapeutice mai flexibile și eficiente. În cazul demersului
nostru , discursul reflexiv -problematizant se desfășoară pe două planuri. Receptiv la
frământările din planul realităților social -politice și religioase, planul conceptual -teoretic a
reconfigurat câmpul analitic al securității umane cu ajutorul securizării interpersonale.
Propunându -și depășirea factologiei și descriptivismului, demers ul reflexiv deschide o
perspectivă existențial -terapeutică printr -un discurs securizant socio -lexical .
În ultimele decenii s -a coagulat în arealul cercetării socio -umane, teoria discursului
coex tensiv cu socialul vizând „ construirea simbolică a identității actorilor sociali prinși în

21 Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de Securitate internațională în epoca de
după Războiul Rece (ediția a II -a), Chișinău, Editura Cartier, 2000 , p. 73
22 Engel, Pascal , Rorty, Richard , La ce bun adevărul? , Grupul Editorial Art , 2007, p. 59

18
contextul evaluării intereselor și preferințelor .”23 Este vorba despre o viziune discursivă,
relațională, contextuală și diacronică asupra formării identităților în m iezul dinamicii sociale,
a competiției politice și a căutărilor religioase. Aceasta înseamnă că pot înțelege mai bine și
mai îndeaproape conceptul pozitiv, empirico -analitic al securității umane, transfigurându -l în
securizarea interpersonală prin valorifi carea metodei fenomenologice, a achizițiilor filosofiei
minții, teoriei socio -discursului și a actelor de vorbire. În felul acesta, pot pătrunde în
interiorul proceselor de securizare – desecurizare – insecurizare – suprasecurizare –
autosecurizare. Dinami ca proceselor securiz ării interpersonale se desfășoară în contextul
societal al relațiilor cu ideile, instituțiile și procesele politice și religioase din această
relaționare socio -lexicală apar articulațiile discursului securizant și structura lucrării, ca atare.
Considerăm că discursul despre securizarea interpersonală în relațiile sale cu politica
și religia îndeplinește funcții de factură hermeneutică, euristică și pragmatică . Bogăția
cazuistică a discursului hermeneutic, forța euristică a cercetărilor proprii și aplicabilitatea
existențial -terapeutică a acestora construiesc discursul hermeneutico -euristico -terapeutic
despre politică, religie și (in)securizare interpersonală. Teza pe care o avansăm este că un
discurs socio -lexical despre politică, relig ie și (in)securizarea interpersonală presupune
interacțiunea funcțiilor hermeneutică, euristică, pragmatică . Încercăm să punem în evidență
această interacțiune.
Teoria discursului socio -lexical susține că, sensul identităților este descifrat și analizat
într-un context discursiv hermeneutic în cărcat cu valențe explicativ -interpretative. În cazul
nostru, problematica (in)securizării interpersonale în conexiunile cu politica și religia aduce,
în prim plan, o imensă literatură de specialitate ce trebuie anali zată și interpretat ă cu multă
acuratețe. Material discursiv socio -lexical interrelează cu procesele cognitiv -euristice ce
urmăresc descoperirea și explicitarea raporturilor de determinare și condiționare, a corelațiilor
și tendințelor probabile ce angajeaz ă factorii politici și religioși în procesele de (in)securizare
interpersonală. Demers ul hermeneutico -euristic trebuie să vizeze o funcție aplicativă, practică.
Perspectiva existențial -terapeutică favorizează un obiectiv pragmatic: determinarea utilității
reflecțiilor științifico -filosofico -teologice vizând securizarea interpersonală a oamenilor
failibili.
Credem că ideea interfuncționalității hermeneutico -euristico -pragmatice ar putea fi
apropiată de ceea ce literatura de specialitate denumește metoda art iculării ; ca aplicație
practică a teoriei discursului poate oferi sugestii interesante. David Howarth înțelege prin

23Badion, Alain ,Manifest pentru filozofie, Idea Design & Print , Cluj, 2008, p. 65

19
metoda articulării o „ practică de evitare a dificultăților ivite prin aplicarea mecanică a
teoriilor <formal -abstracte> evenimentelor și proceselor <real -concrete >. Aceasta implică o
logică a explicării aptă să combine și să transforme pluralitatea logicilor formal sociale și a
logicii politice a cooperării și competiției cu scopul elucidării diverselor cazuri
problematiza nte ale cercetării .”24 Pentru a realiza un program de cercetare bazat pe asemenea
structuri ale practicilor de articulare -combinare -transformarediscursivă trebuie plecat de la
„un set mai larg de postulate ontologice și epistemologice în legătură cu problem ele
particulare” în stare să „relaționeze descrierea, înțelegerea și explicația ”25, fără să piardă din
vedere evaluarea critico -normativă. Am afirma, că idee a metodologică vine în sprijinul
interfuncționalității hermeneutico -euristico -pragmatice care, la r ândul său, a impulsionat
reconfigurarea fenomenologică a conceptului securității umane, recursul la teoria actelor de
vorbire și la abordarea conexiunilor societale – politice și religioase – ale securizării
interpersonale.
Dacă securizarea interpersonală este un act discursiv de evaluare intersubiectivă și
contracarare a amenințărilor și vulnerabilităților obiective, este important să înțelegem ce se
află în spatele acestui discurs evaluativ, intersubiectiv, capabil să contr acareze amenințări și
vulnerabilități obiective, care îi sunt fundamentale onto -antropologice, cum se articulează,
unde poate fi localizat în spațio -temporalitatea socială și, mai ales, ce sugestii existențial –
terapeutice avansează. Tezele despre securizar ea interpersonală ce urmează a fi prezentate au
menirea de a se dezvolta și explicita conceptul securizării interpersonale.
Definită ca evaluare intersubiectivă și contracarare a amenințărilor obiective,
securizarea interpersonală presupune evaluarea riscurilor asumabile și nonasumabile. Nu
întâmplător, sociologul Niklas Luhmann a conceput riscul dre pt, „contracept ” al securității,
rezultatul unei evaluări subiective sau intersubiective ce variază în funcție de raportul dinamic
dintre miza câștigului și costul pierderilor. „ În ceea ce privește evaluarea politică, riscul
acceptabil presupune luarea măsurilor de siguranță pentru diminuarea pierd erilor ”26. În
plus, politica nu se poate baza pe calcularea cantitativă a riscurilor, ci doar pe
„acceptabilitat ea propriilor decizii ”27. Mai mult, sistemul politic nu este doar un sistem
funcțional cu un grad ridicat de risc în luarea deciziilor, ci și un sistem reglator de riscuri.
Particularitatea unui astfel de sistem de „ politică reglatoare ” este că poate deregl a

24 Buzan, Barry, op. cit. , p. 68
25Howarth, Davis, „ Applying Discourse Theory: the Method of Articulation ”, New York, London: Pargrave
Macmillan , 2005, p.31 7
26Luhmann, Niklas, Risk: A Sociological Theory , Walter de Gruyter , Berlin and New York , 1993, p.62
27Ibidem , p. 150

20
funcționarea celorlalte sisteme sociale. Aceasta înseamnă că riscurile politice pot fi ușor
„exportate ” în celelalte sisteme de activitate umană: militar, economic, financiar -bancar,
comercial, cultural, educațional, medical și, desigur, religios. Remarc ăm că, în pofida menirii
lor social -constitutive, politica și religia prezintă un grad ridicat de probabilitate în exportarea
riscurilor, mai ales prin combinarea politico -religioasă a unora dintre acțiunile acestora.
În aceste condiții, evaluarea probabil ității riscurilor la adresa securității umane, în
particular, a securizării interpersonale, presupune evaluarea a ceea ce Barry Buzan denumește,
„combinația de amenințări și vulnerabilități ”28. Politica de securitate apare din nevoia
micșorării amenințărilor externe și diminuării vulnerabilităților interne. Plecând de aici,
considerăm că binomul conceptual amenințări externe -vulnerabilități interne ar putea fi
utilizat nu numai în studiile de secu ritate internațională, ci și în evaluarea situațiilor concrete
de (in)securizare interpersonală. În ceea ce privește numeroasele amenințări externe la adresa
persoanei umane, rapoartele oficiale ale Programului de Dezvoltare al Națiunilor Unite și
literatu ra de specialitate identifică drept surse de insecuritate: violența fizică, represiunea
politică, discriminările etnico -naționale, confesional -religioase, de gen, de vârstă,
subdezvoltare economică însoț ită de sărăcie, exploatare, foamete, boli. La acestea se adaugă
calamitățile naturale asociate cu poluarea și încălzirea globală și cu probabilitatea
evenimentelor catastrofale de sorginte geologică, biologică, cosmică. Când ne referim la
vulnerabilitățile interne, avem în vedere, în primul rând, natura fail ibilă a umanului, limitele
fizice și intelectuale , culpab ilitatea morală.
Conștient izarea individuală , colectivă a amenințărilor și a vulnerabilităților poate
genera, pe de o parte, o stare de neliniște și tulburare resimțită ca teamă în fața unor pericole
iminente iar, pe de altă parte, asumarea și convertirea riscuri lor în atitudini și acțiuni pozitive,
securizante. Estimarea vulnerabilităților interne este mai dificilă și subiectivă în raport cu
identificarea amenințărilor externe. De menționat că riscur ile pot apărea și din insuficiența
evaluării raporturilor dintre dezirabil și indezirabil, sau din insuficiența, natural -umană, a
prevederii „ viitorilor posibili ”. Riscurile se năpustesc asupra noastră din toate direcțiile, din
afară și din noi înșine, din urmările trecutului, din complicațiile prezentului, din incertitudinile
viitorului.
În aceste circumstanțe, „o cale spre eliberarea de teamă și gestionarea temerilor ar fi
asumarea riscurilor, cunoașterea, estimarea și, pe cât posibil, prevenirea și conve rtirea

28Buzan, Barry, op. ci t., 2000, p. 120

21
pericolelor externe și a vulnerabilităților interne. Atât amenințările cât și vulnerabilitățile
prezintă grade variabile de risc .”29
Trecerea de la situația riscurilor excepționale la cea a riscurilor neasumabile este o
situație de limită. Riscurile neasumabile apar când pierderile sunt prea mari, de nesuportat, în
raport cu scopul sau miza avute în vedere. Nu ne referim la aceste situații evidente în care o
evaluare relativ simplă indică o neasumare de risc. Subiectul riscurilor neasumabile devine
complex, mereu deschi s controverselor, atunci când în joc este miză mare, iar prețul prea
mare pentru a putea fi plătit. Evaluarea subiectivă sau intersubiectivă a situațiilor de limită
lasă deschisă opțiunea personală și filtrul responsabilității fiecăruia . Este greu de optat în
condițiile disipării terorismului în viața cotidiană, între securitate și libertate, între asigurarea
securității individuale și colective, pe de o parte, păstrarea neștirbită a libertăților individuale,
pe de altă parte. Cât de asu mabil este riscul răsturnării unei dictaturi, prețul fiind pierderea
incalculabilă de vieți omenești prin reprimarea și haosul generalizat, indus și manevrat în
asemenea situații de lideri mai mult sau mai puțin avizi, mai mult sau mai puțin legitimi, mai
mult sau mai puțin bine intenționați? Cât de asumabil este riscul unei asemenea răsturnări în
condițiile incertitudinii asupra viitorilor posibili?
Conștient izând dificultatea ev aluării riscurilor și incertitudinile ce ne pândesc când ni
le asumăm, avansăm următoarea temă: „deși se impune asumarea riscurilor , aceasta nu este
suficientă pentru securizarea interpersonală .”30 Altfel spus, asumarea riscurilor este, adesea,
o condiție necesară, nu și suficientă pentru securizarea interpersonală. Securitatea umană,
securizarea interpersonală, în special, presupune mai mult decât calculul riscurilor asumate
și/sau nonasumate. „Dincolo de asum area riscurilor, rămâne ceva ce scapă evaluărilor
intersubiective, ceva ce face inaccesibilă ființării umane garantarea securității sale personale
și comunitare .”31
Teza anterioară a pus în evidență fragilitatea securizării interpersonale, absen ța
oricărei garanții în ceea ce privește dobândirea siguranței personale, interpersonale sau a celei
comunitare. Persistă o vulnerabilitate internă, un deficit de securitate pe care îl denumesc,
deficitul remanent de securitate , deficitul de securitate car e rămâne în permanență, implicit,
imposibilitatea garantării securității umane. Aceasta este o stare de fond trăită ca teamă
difuză, angoasă existențială, neîncredere interpersonală, temere personală față de
necunoscutele și încercările vieții, convențiile și presiunile publice, dar și față de

29 Carpinschi, Anton, op. cit. , p. 87
30 Kolodziej, Edward A., Securitatea și relațiile internaționale , Iași, Polirom, 2007 , p. 93
31 Ibidem, p. 96

22
vulnerabilitățile personale. Nefiind doar rezultanta nefastă a unor riscuri (ne)asumate,
deficitul de securitate resimțit la nivel individual și colectiv, în varii domenii de activitate,
însoțește viața omului failibi l. Dar, cine este omul failibil?
Omul failibil este fiecare dintre noi prin propria condiție existențială, aceea de ființări
limitate, vulnerabile și culpabile. „ A spune că omul este failibil înseamnă a afirma că
limitarea proprie unei ființe ce nu coincid e cu ea însăși este slăbiciunea originară din care
provine răul ”32. Afirmația lui Paul Ricoeur concentrează ideea centra lă a teoriei sale onto –
antropolo gice asupra failibilității. Problema pe care o avea de rezolvat filosoful francez era de
a insera în discursul filosofic o onto -fenomenologie a failibilității plecând de la o temă
hermeneutică prezentă în mitologie și teologie: „ simbolica răului ”. Pentru aceasta era nevoie
de o „ nișă” onto -antropologică, sau de aceea ce el numește o „ ontologie a creaturii ”33. Rolul
unei asemenea ontologii este de a identifica failibilitatea umană drept suport onto –
antropologic pentru explicarea posibilității producerii răului. Altfel spus, Paul Ricoeur a aflat
în „umanitatea omului ” spațiul de manifestare a răului, dar și l ocul „ conștiinței greșelii ”. Lo c
ontologic între ființă și neant , între afirmarea originară și negarea existențială, limitarea
umană este locul ontologic al failibilității, iar omul –purtătorul opoziției dintre afirmarea
originară și negarea existențială, a „Bucuriei lui Da și tris tețea finitului ”34.
În aceste circumstanțe, avansăm următoarea teză: „inerent failibilității umane, deficitul
remanent de securitate este, esențialmente, un deficit de ființă conștientizat de omul failibil ca
finitudine și culpabil itate.”35 Teza despre natura failibilă a umanului ca sursă a insecurizării
interpersonale vizeaz ă o problemă importantă: imposibilitatea eradicării insecurizării
interpersonale și, implicit, persistența unui deficit onto -antropologic structural de securitate
pentru orice ființare umană. Teza deficitului de securitate ca deficit de ființă nu poate fi
înțeleasă în afara dualismului ontologic centrat pe diferența dintre existență și ființă, ontic și
ontologic. Aceasta este diferența despre care Martin Heidegger scria că, „ nu e una oarecare,
ci este tocmai cea prin care se poate obține întâi de toate tema ontologiei, și astfel și a
filosofiei înseși. Ea este cea care constituie, mai întâi, ontologia. Noi o numim diferența
ontologică (subl. Aut.), adică despărțirea ființei de ființare. ”36. Spre deosebire de fii nța
înțeleasă ca actul -pur-de-a-fi, universal, ne condiționat și infailibil, existența presupune diferite
moduri de a fi, conjuncturale, condiționate și failibile. Plonjată în existenț a contingentă,

32Ricaoeur, Paul, Philosophie de la volonté 2 , Édition Aubier -Montaigne , Paris, 1988, p.162
33Ibidem , p.150
34Ibidem , 1988, p.156
35 Ibidem , p. 157
36Heidegger, Martin, Problemele fundamentale ale fenomenologiei , Ed. Humanitas, București, 2006, p. 45

23
ființarea umană se raportează la infailibilitatea ființială, conștientizându -și failibilitatea
originară și , implicit, deficitul de securitate, căci, failibilitatea induce un deficit de ființă, iar
acest deficit induce, la rândul său, deficitul de securitate.
Conchizând, cu ajutorul dualismului ontologic ființă -existență, ființă -ființare am
încercat să explic ăm natura failibilității umane prin deficitul de ființă, deficit ce devine sursa
deficitului remanent de securitate umană. Ființări intrinsec failibile, purtăm în noi un deficit
remanent de securitate pe care, prin forțe proprii, îl putem doar diminua. Conco mitent, suntem
supuși securizării instituționale, în numele securității statale sau a celei naționale, a celei
politice sau a celei militare etc., finalmente, în numele securității umane abstract concepute.
Apar, astfel, „ efectele perverse ” ale securizării pe fondul eforturilor de securizare si
suprasecurizare. În circumstanțele relativizării și incertitudini generalizate, specifice
proceselor postmodernității, multiculturalismului și globalizării, ne putem întreba: este
suprasecurizarea o metodă sigură de securizare? Cât de sigură sau de riscantă poate fi metoda
desecurizării? Câtă securizare și câtă libertate putem concepe și estima pentru persoana
umană și viața comunitară în marja unei rezonabilități necesare? Dar, ar putea omul failibil
afla măsura rezo nabilității umane, universale, în circumstanțele pluralismului cultural și
religios? Aceste întrebări aduc în atenție numeroase probleme, printre care aceea a
paradoxurilor securizării și insecurizării.
Dacă acceptăm ideea că securizarea interpersonală est e securizarea reciprocă a
persoanelor dintr -o comunitate, atunci, pe fondul intereselor concurențiale și al percepțiilor
intersubiective din interiorul comunității, orice persoană poate evalua securizarea altei
persoane ca o amenințare la propria securitat e. În aceste circumstanțe, avansăm tez a: trăiri
subiective și practici autoreferențiale, securizarea și insecurizarea coabitează într -un echilibru
fragil, generând paradoxul (in)securizării interpersonale. Paradoxurile securizării și
insecurizării interper sonale sunt, totodată, expresia dinamicii intersubiective și a fragilității
relațiilor interpersonale dintr -o comunitate.
Concluzionând, paradoxurile securizării interpersonale se proiectează în mediul
societal, în interacțiunea diferitelor sisteme de acti vitate umană, de la cele natural -biologice și
eco-sistemice, la cele politice, economice, culturale, religioase etc. În aceste circumstanțe,
apar noi întrebări: care este rolul afilierilor politice și religioase în dinamica securizării
interpersonale? Reuș ește sistemul afilierilor politice și religioase asumarea unor paradoxuri
ale securității și insecurității umane? Dar noi, ca oameni failibili, reușim diminuarea
deficitului de securizare personală și interpersonală?

24
După cum am afirmat, plecăm de la înțelegerea relațiilor interpersonale în articulațiile
lor firești cu o serie de activități umane, de la cele naturale, de factură biologică și ecologică,
până la cele economice, politice, militare, științifico -tehnologice , culturale, religioase etc.
Adoptarea acestei maniere de conceptualizare conduce la următoarea teză: „securizarea
interpersonală nu poate fi deplin înțeleasă în afara raportării la societatea globală în a cărei
alcătuire intră atât componente naturale – sexul, vârsta, populația, ecosistemul etc. – cât și
competente culturale: politica, religia, economia, știința, tehnologia, arta, genul etc ..”37
Conceptualizarea securizării interpersonale nu poate face abstracție de cadrel e sale societale
deoarece este o conceptualizare a fenomenelor securizării interpersonale într -un sistem social
global (societal). Nu întâmplător, în prezentul capitol avansăm un concept al securizării
interpersonale în articulațiile sale societale cu politica și religia.
Politica – folosir ea reglementată a puterii sociale în scopul „ limitării recurgerii la
forță ”38 – și religia, „ cultul socialmente instituit al realității eterne ”, urmăresc prin mijloace
specifice, în planuri diferite și cu rezultate paradoxale, asigurarea condițiilor securiz ării
individuale și colective. În același timp, însă, complexitatea și diversitatea socio -umană la
scară globală, patologiile politicii și ale religiei demonstrează imposibilitatea unei soluții
politice și religioase unice și universale în termenii unui ra port de putere. Experiența istorică a
relevat practica afilierilor politice și religioase.
Când se pune problema „ reîntoarcerii religiei ” în sfera publică reapare, însă, tensiunea
dintre cele două modele: asimilaționismul laicist de sorginte iluministă și multiculturalismul
anglo -saxon centrat pe „ recunoașterea pluralității comunităților etnice, cultural -religioase ca
element constitutiv al corpului politic ”39. Tensiunea dintre cele două modele s -a accentuat pe
fondul creșterii imigrației și globalizării, a apariției noilor comunități religioase, a declinului
relativ al bisericilor tradiționale în unele țări din Europa occidentală. Situați a îl determină pe
Charles Taylor să aprecieze că asistăm la „ o nouă situare a sacrului și spiritualului în relație
cu viaț a individuală și socială. Această nouă situare este acum ocazia unor recompuneri ale
vieții spirituale în noi forme și în noi moduri de existență, atât în cadrul, cât și în afara unei
relații cu Dumnezeu .”40
Sintetizând, suprapunerea instituțională a puteri lor politice și a celor religioase
generează supraputerile politico -religioase fundamentaliste, cu un impact distructiv asupra
securității colective și individuale. Conflictele dintre puterile politice și puterile religioase se

37 Carpinschi, Anton, op. cit. , p. 89
38Kolodziej, Edward A , Securitatea și relațiile internaționale , Editura Polirom, Iași, 2007, p. 70
39Ungureanu, Camil, Religia în democrație. O dilemă a modernității , Editura Polirom, Iași, 2011, p p. 8-9
40Taylor, Charles, A Secular Age , Harvard University Press , Cambridge MA , 2007, p. 437

25
soldează cu aceleași rezulta te negative. O conviețuire a politicii și religiei a devenit posibilă,
după cum a demonstrat modernitatea politică occidentală, prin separarea celor două puteri:
puterea laic -politică în spațiul public, puterea sacral -religioasă în spațiul privat. Separare a
celor două puteri rămâne una relativă, o separare completă dovedindu -se irealistă și
irealizabilă în circumstanțele complexe ale vieții socio -umane. În aceste condiții, paradoxurile
securității umane persistă, iar sistemul afilierilor politice și religio ase își trădează limitele și
inconsecvențele. Ne întrebăm de ce persistă paradoxurile securității umane și ale securizării
interpersonale? De ce persistă o insuficiență a securizării, paradoxal, tocmai prin sistemul
afilierilor politice și religioase? Dinc olo de perspectiva onto -antropologică care identifică
sursa paradoxurilor securizării în failibilitatea umană percepută ca un deficit de ființă, am
putea întrezări o zonă de evaluare, reflecție și dezamorsare a tensiunilor dintre politică și
religie și, im plicit, de diminuare a deficitului de securitate umană (securizare interpersonală)?
Acestor întrebări încearcă să le răspundă teza următoare.
Introdusă prin teoria și practica modernității occidentale, distincția dintre spațiul
public și spațiul privat ar putea oferi o sugestie pentru identificarea unei zone de contact și
conviețuire între politică și religie. În mod curent, prin relațiile private se păstrează autonomia
și intimitatea persoanelor, iar prin cele publice se urmărește funcționarea instituțională a
comunității ca întreg. Adevărată tăietură ontologică, clivajul public -privat delimitează două
moduri al e existenței umane, două moduri diferite și complementare ale omului de a fi în
lume. Conceptul „ privat ” înseamnă „sfera intereselor, valorilor și relațiilor unei persoane,
așa cum conceptul <<public >> nu înseamnă comunitatea, ca atare, ci sfera intereselo r,
valorilor și relațiilor unei comunități .”41 Atât privat -ul cât și public -ul sunt moduri de
organizare a existenței umane ce diferă prin:a) ierarhia valorilor, prioritatea scopurilor și
ponderea intereselor; b) modalitatea de relaționare; c) num ărul perso anelor antrenate. Prin
conceptul denumit „ privat ” înțelegem modul de viață centrat pe valorile și interesele
particulare urmărite prin relații informale, personale, iar prin securizarea personală :
securizarea modului privat de existență. Prin conceptul denumit „ public ” înțelegem modul de
viață centrat pe valorile și interesele comunității urmărite prin relații formale, instituționale,
iar prin securizarea publică : securizarea modului public de viață. În integralitatea și
complexitatea sa, existența socio -umană se prezintă ca o interferență și, concomitent, o
interfață a vieții publice și a celei private, o ciocnire neîntreruptă și, concomitent, o mediere
permanentă a valorilor și intereselor celor două moduri de viață.

41 Buzan, Barry , op. cit., p. 117

26
În aceste circumstanțe, teza pe care o avan săm susține următoarele: fiind o securizare
a interacțiunii personale, securizarea interpersonală se poate poziționa doar în intervalul
public -privat, acolo unde se produce o interacțiune discursivă prin confruntarea actelor de
vorbire specifice cel or două moduri de viață . Termenul cel mai adecvat, capabil să surprindă
delimitările, confruntările și conexiunile discursive ale celor două moduri de existență umană,
pare a fi: intervalul public -privat . „Din punct de vedere onto -antropologic, intervalul public –
privat își află temeiul în dubla noastră ipostază: cetățeni în viața publică și, concomitent,
persoane private. ”42 Dubla iposta ză a condiției umane generează intervalul public -privat,
câmpul int erdiscursiv și spațiul de reflec ție în care fiecare se poate replia, exprimând și
evaluând poziții, interese, valori de ordin public și privat.
Gradul securizării relațiilor interpersonale crește odată cu securizarea intervalului
public -privat, odată cu securizarea corelațiilor rezonabile între interesele și valorile publice și
cele private.
La începutul capitol ului, avan sam teza conform căreia, s ecurizarea interpersonală
presupune autosecurizarea, efortul personal pentru dobândirea echilibrului interior prin
cultivarea intelectului, afectelor, voinței cu ajutorul cunoașterii discursive, interogațiile
reflexive, revelației luminătoare, transpuse în acțiuni rezonabile. În spiritul unei onto –
antropologii a failibilității asumate, exprimăm opțiunea pentru autosecurizarea prin
cultivarea minții , prin care înțeleg, conectarea cunoașterii discursive, a reflecțiilor filosofice
și a meditațiilor teologice c u ajutorul „conștiinței sinoptice” și, concomitent, coordonarea
acțiunilor prin actele de vorbire cu ajutorul conștiinței intenționale . Prin medierea conștiinței
sinoptice , a conștiinței intenționale și a actelor de vorbire , teza deschide o perspectivă
întregitoare, teoretico -filosofică și practic -aplicativă, asupra securizării inter personale și a
autosecurizării.
În aceste circumstanțe, se impune prezentarea aparatului conceptual, explicitarea
funcționalității și a corelațiilor conștiinței sinoptice, a act elor de vorbire și a conștiinței
internaționale. Obținută prin asocierea termenilor „ conștiință ” și „ sinoptică ”, noțiunea
conștiință sinoptică păstrează sensul originar, „ privire generală asupra tuturor părților
componente ” (gr. v.). Într -un sens primar, etimologic, „prin conștiința sinoptică se poate
înțelege capacitatea autosecurizantă a conștiinței umane de a cuprinde și modela mental
întregul și părțile sale componente .”43

42 Ibidem , p. 119
43 Carpinschi, Anton, op. cit. , p. 112

27
La rândul său, termenul „ conștiință ” este unul compus – con-știință – și, într -un prim
sens, înseamnă cu-știință , cu știința faptului de a exista. Cuvântul „ conștiință” desemnează
perceperea propriei existențe și a altor entități în universul cognoscibil. Dar, știința faptului de
a exista este, prin ea însăși, un fapt, faptul de a ști că existăm, faptul de a ne da seama de
propria existență și propriile acțiuni în lume împreună cu ceilalți. Conștiința ne însoțește și
iluminează existența -în-act, existența conștientă de propria ei devenire în natură și societate,
în propriile gânduri și reprezentări. Conștiința și existența umană coexistă, fuzionând în
conștiința propriei existențe, o existență conștientizată, o experiență trăită, devenind fapt
personal de conștiință .
În această ordine de idei, conștiința sinoptic ă ar putea fi percepută ca, trăirea
integratoare și securizantă a diversității prin cunoaștere, reflecție, revelație transpuse în
acțiuni rezonabile . Fiind o conștientizare a unității ființiale în diversitate existențială ,
conștiința sinoptică oferă o pers pectivă transdisciplinară asupra poziției omului în raporturile
sale cu natura și societatea, cu universul material și universul spiritual. „Dezvăluind unitatea
în diversitate a lumii și a conștiinței, conștiința sinoptică este un concept integrator, impli cit,
unul securizant. ”44 Aceste capacități și conexiuni ale conștiinței sinoptice dezvăluie valențele
sale existențial -terapeutice, faptul că omul failibil își poate diminua, prin viziunea integratoare
a conștiinței sinoptice, deficitul de securitate la niv el personal și interpersonal.
Provocarea pentru orice demers spiritual -filosofic rămâne, însă, aplicarea practică,
modalitatea de împlinire în viața cotidiană a finalității existențial -terapeutice a unui asemenea
demers. Ne interesează modalitatea practic ă de securizare a unei minți cultivate, mijloacele
discursive și instrumentele lingvis tice prin care o minte atingând ipostaza conștiinței
sinoptice, devine capabilă, efectiv, de autosecurizare și securizare interpersonală. Se poate
observa cum revine, pe un alt plan al discursului, interogația călăuzitoare a acestei lucrări,
acum astfel reformulată: cum am putea transforma ideea securizării interpersonale și a
autosecurizării într -o acțiune efectivă ? Ne reamintim că teza anterioară susținea posibilitatea
autosecurizării prin conectarea cunoașterii discursive, reflecțiilor filosofice, meditațiilor
teologice cu ajutorul „conștiinței sinoptice” și, concomitent, coordonarea acțiunilor prin
actele de vorbire cu ajutorul conștiinței intenționale . Este momentul să ne oprim asupra
capacității actelor de vorbire și a conștiinței intenționale de a transforma în act conștiința
sinoptică și de a coordona rezonabil acți unile umane. Pentru aceasta, vom apela la achizițiile
pragmaticii discursului și ale teoriei actelor de vorbire.

44 Ibidem , p. 123

28
Sunt cunoscute contribuțiile lui John Austin la crearea teoriei actelor de vorbire45.
Depășind concepția reprezentaționalistă susținută, printre alții, de Bertrand Russel, John
Austin a avansat concepția despre limbaj ca acțiune .
Actele de vorbire reprezintă partea tehnico -discursivă, lingvistico -pragmatică a
securizării. Importantă este corelarea actelor de vorbire prin conștiința procesatoare de
gânduri și stări mentale, căci activitatea mentală conștientă este instanța coordonatoare a
actelor de vorbire. Actele de vorbire și conștiința funcționează într -un tot organic, o
complexitate organizată ordonatoare a vieții individuale și colective. În activitatea mentală
ordonatoare a existenței umane, apare problema intenționalității. „ Intenționalitate este un
termen tehnic folosit de filosofi pentru a se referi la acea capacitate a minții prin care stările
mentale se referă la, sunt, despre sau corespund obiectelor și stărilor de luc ruri din lume,
altele decât ele însele ”.46
Conchizând, conceptele și tezele despre securizarea interpersonală avansate în acest
capitol au jalonat un parcurs reflexiv complex în căutarea unei soluții existențial -terapeutice.
Prin valorificarea achizițiilor fenomenologiei, filosofiei minții, teoriei actelor de vorbire,
securizarea interpersonală și autosecurizarea s -au conturat ca alternative operaționale și
opțiuni existențiale, capabile să transforme ideea securității umane într -o acțiune eficientă.

45Austin, L. John, Cum să faci lucruri cu vorbe ,Ed. Paralela 45 , Pitești, 2005 , p. 61
46Searle, R. John, Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții , Ed. Herald , București, 2013, p.42

29
Cap. II. SECURITATEA UMANĂ ȘI DREPTURILE OMULUI

II.1. Declarația Universală a Drepturilor Omului, temei a securității
și demnității umane

Declarația Universală a Drepturilor Omului spune că toți oamenii, indiferent cine s unt și
unde locuiesc, trebuie să fie capabili să trăiască în liniște, libertate și pace.
Documentul cuprinde trei părți: Preambulul care cuprinde cele șapte motive care au
determinat formularea acestei declarații către lume; Proclamația Adunării Generale a
Națiunilor Unite , care afirmă importanța și speranța Declarației și Lista celor treizeci de
articole , care reprezintă țelul Declarației .
Oamenii au fost șocați de efectul celor două războaie mondiale și, în mod special, de
omor ârea milioanelor de ev rei. A avut loc o intensif icare a reacției întregii lumi – oamenii au
dorit să fie siguri că nimic asemănător nu se va întâmpla din nou.
O comisie a drepturilor omului, condusă de Eleonor Roosvelt, a fost însărcinată să
întocmească un document care să poată satisface speranțele di feritelor sisteme politice și
culturale, reprezentate prin cele 48 de națiuni – state membre ale Adunării Generale a
Națiunilor Unite . Rezultatul în 1948 , după trei ani de discuții , a fost Declarația Universală a
Drepturilor Omului – o declarație către întreaga lume, despre cum toți oamenii, organizațiile
și guvernele trebuie să se poarte unele cu altele.
John Humphrey , profesor canadian de drept și primul secretar al „ Secției Drept urilor
Omului a Națiunilor Unite ”, a fost însărcinat să pregătească proiectul Declarației Universale a
Drepturilor Omului pornind de la ideile prezentate comitetului de către mai multe persoane
individuale sau organizații neguvernamentale care au completat mențiunile Statelor Membre.
Humphrey a precizat că nu există un singur autor al Declarației și că sute de oameni au
contribuit la realizarea ei. De asemenea, crede că nici un alt document contemporan
internațional, nici chiar „ Carta Națiunilor Unite ”, nu a avut un impact și o mai mare autoritate
morală decât Declarația Universală. Acum este r ândul generațiilor mai tinere să găsească căile
aplicării standardelor enunțate în Declarație. Intră în responsabilitatea fiecărei persoane,
fiecărui guvern să onoreze această declarație pentru a proteja libertatea și dreptatea.
Preambulul se axează pe următoarele aspecte:
– Fiecare trebuie să înțeleagă că orice persoană din întreaga familie umană are aceleași
drepturi ca orice altă persoană.

30
– Drepturile multor oameni au fost viciate. Războaiele sau alte acțiuni au asuprit
oamenii de -a lungul istoriei, pe tot pămîntul.
– Drepturile omului trebuie protejate de lege.
– Toate națiunile au nevoie să fie încurajate, să fie prietene unele cu altele.
– Prin această „ Cartă ”, membrii Națiunilor Unite își afirmă credința în drepturile de
bază ale omului, în importanța și valoarea fiecărei persoane și în egalitatea drepturilor
bărbaților și femeilor. Ei au căzut de acord să urmărească progresul social și să lupte pentru
condiții de viață mai bune.
– Țările care fac parte din Națiunile Unite au promis să coopereze cu această organizație
internațională înc ât drepturile și libertățile fiecărui om de pe glob să fie protejate și respectate.
– Este important ca toate națiunile să înțeleagă ce reprezintă aceste drepturi și libertăți
pentru ca acestea să poată fi îndeplinite.
Adunarea Generală proclamă Declarați a Universală a Drepturilor Omului ca un țel
comun de atins pentru oameni și pentru națiuni. Fiecare națiune trebuie să muncească
continuu pentru atingerea acestor scopuri, promov ând și încuraj ând respectul pentru drepturile
omului și adopt âd legi care să acorde mai multă protecție acestor drepturi și libertăți.
Vom interpreta conținutul articolelor, toate contribuind în egală măsură la securizarea
indivizilor, a umanității.

Articolul 1: (Egalitate pentru toți )

Nu înseamnă că oamenii sunt identici sau chiar asemănători ci că nici una din
diferențele dintre oameni nu vor determina diferențieri în ceea ce privește drepturile lor ca
ființe umane. Drepturile omului trebuie să fie aceleași pentru toată lumea.

Articolul 2: (Dreptul la tratament egal)

Articolul se pronunță împotriva discriminărilor care pot apare în cazul persoanelor de
rase, culori, religii sau grupuri diferite față de populația majoritară. Legea trebuie să trateze
oamenii în același fel, fără nici un fel de deosebire și indiferent de opiniile politice ale
acestora.

Articolul 3: (Dreptul la viață )

Statul trebuie să -și asume responsabilitatea de a proteja viață cetățenilor săi, oricare ar
fi ei și, de asemenea, viața unei întregi comunități. Trebuie să împiedice execuțiile ilegale,
omorurile și asasinatele în masă, care pot însemna și condamnarea la moarte a unui număr

31
ridicat de oameni prin tratament necorespunzător al unor boli sau înfometare, c ând acestea ar
fi putut fi evitate prin măsuri corespunzătoare. Aces tea, nu se aplică în cazul dezastrelor
naturale.

Articolul 4: (Dreptul la libertatea de a nu trăi în sclavie )

Deși sclavia este interzisă în toate țările din lume , cunoaștem că persistă încă în unele
țări. Oamenii nu mai sunt vânduți deschis, în piață, dar în c âteva țări copii și adolescenți sunt
vânduți și cumpărați pentru: adopții, prostituție sau ca m ână de lucru. În lume există 50 de
milioane de copii sub 14 ani care muncesc fără să primească nici un fel de educație.
Oamenii pot deveni sclavi dacă sunt o forță de muncă fără apărare și at ât de prost plătită
încât ei și familiile lor abia să poată trăi .
Cu toate că există „Convenția pentru Abolirea Sclaviei, a Comerțului de Sclavi și a
Instituțiilor și Practicilor similare Sclaviei ”, eradicarea sclaviei este o problemă complexă.
Acum, mai mult ca niciodată, reușita ei depinde aproape în totalitate de atitudinea opiniei
publice.

Articolul 5: (Dreptul de a nu fi supus torturii )

Națiunile Unite definesc tortura ca: „ orice act prin care o durere puternică sau
suferință fizică sau psihică este intenționat provocată de, sau la îndemnul unei persoane
oficiale asupra unei persoane în scopul de a obține informații sau declarații despre ea sau
despre o terță persoană, de a o pedepsi pentru o faptă desă vîrșită – sau de care este bănuită
de a fi săvîrșit -o, sau pentru a o intimida pe ea sau pe alte persoane ”.47
Încă nu există un acord în care să se definească ce înseamnă tratament crud, inuman sau
degradant al deținuților sau arestaților, dar acesta include sigur pedepsele corporale,
închiderea în celule neluminate, izolarea, utilizarea forței în timpul interogatoriilor,
încătușarea sau aplicarea unor dispozitive cauzatoare de durere.
„Convenția împotriva torturii și a altor pedespe crude, inumane sa u degradante a fost
adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 .”48

Articolul 6: (Dreptul la personalitate juridică )

Articolul 7: (Dreptul la egalitate în fața legi i)

47 *** Convenția împotriva torturii și a altor pedepse crude, inumane sau degradante, Apud, Carpinschi , Anton,
op. cit ., p. 156
48 Ibidem, p. 157

32
Articolul 8: (Dreptul la protecția legii )

Cele trei articole acoperă drepturile noastre legale.
Articolul 6 stipulează că fiecare persoană poate încheia înțelegeri și contracte pe care
tribunalele să le înregistreze pentru a putea fi puse în practică și că toate persoanele au acces
la mecanismele leg ale care asigură respectarea acestor drepturi. Articolului 7 , apreciază că
legea este aceeași pentru oricine și este aplicată în același fel pentru toată lumea. Legea nu
trebuie să trateze diferit oamenii în funcție de ras ă, culoare sau mod de viață. Nici o distincție
sau diferență nu va fi făcută de stat între o persoană sau alta. Articolul 8 asigură șansa oricărei
persoane de a fi despăgubit ă atunci când drepturile sale, garantate de legile țării, au fost
încălcate.

Articolul 9: (Dreptul la libertate )

Este primul dintre cele trei articole care asigură protecția legală de bază pentru cetățenii
țării, fiecare din aceste articole este esențial oricărui sistem legal.
Dreptul de a nu fi arestat în mod arbitrar – arbitrar înseamnă aici arestarea din ordinu l
cuiva, indiferent dacă a fost sau nu comisă o infracțiune, fără dreptul de a apela la procedurile
legale în vigoare.

Articolul 10: (Dreptul la o judecată dreaptă )

Presupune că fiecare are garantat dreptul la o audiere corectă în fața curții formată
dintr -un tribunal independent și imparțial, indiferent dacă este vorba de un proces civil sau de
unul penal. Câ teodată ideea asupra ceea ce înseamnă „ corect ”, „drept ”, „independent ” sau
„imparțial ” diferă de la țară la țară, dar aici răm âne condiția esențială ca fiecare să aibă
dreptul de a expune punctul de vedere în cazul său.

Articolul 11: (Dreptul de a fi presupus nevinovat p ână la dovedirea vinovăției )

Patru principii importante legate de standardele minime ale unei judecăți drept e sunt
acoperite de acest articol: prezumția nevinovăției ;dreptul la apărare ; dreptul la o audiere
publică ; legile noi nu pot să aibă valabilitate pentru trecut.
Deci, orice om trebuie considerat nevinovat până când îi este dovedită vinovăția și are
dreptul de a se apăra împotriva oricăror acuzații în timpul unui proces public. Nici o lege nu
poate fi aplicată retroactiv.

33
Articolul 12: (Dreptul la respectare vieții personale )

Concepte ca „ viață de familie ”, „familie ”, „casă”, „onoare ” și „ reputație ” au un
înțeles diferit de la țară la țară din cauza tradițiilor, culturilor și obiceiurilor diferite. Din cauza
acestor diferențe acceptate, art icolul 12 este implementat mai degrabă prin legi naț ionale decât
prin legi internați onale.

Articolul 13: (Libertatea de circulație )

Câteodată poate fi corect să restrâ ngi libertatea de mișcare dacă există o cauză legitimă
de protecție a siguranței altor oameni – de exemplu: izbucn irea unei maladii cum ar fi hole ra
sau încercarea unei persoane, aflate în stare de cercetare, de a -și părăsi țara pentru a scăpa de
procedurile legale. Oricum, c âteva țări restrâ ng dreptul la circulație din diferite motive
politice sau izolează oamenii în zone anume. Într-un număr de țări, nici un cetățean nu are
dreptul de a studia în străinătate sau să -și părăsească țara, indiferent de motiv, fără a lăsa o
garanție a întoarcerii lor. Dacă nu se întorc, cei care reprezintă garanția, de obicei membrii de
familie, trebuie să -și petreacă mulți ani în închisoare dacă nu au banii ceruți pentru cel pe
care-l garantează.

Articolul 14: (Dreptul la azil politic )

A acorda azil înseamnă a acorda refugiu și protecție persoanelor care și-au părăsit țar a
din frica de a nu fi uciși sau persecutați. În practică, garantarea azilului este lăsată la
aprecierea țării care a primit cererea. Deciziile luate în legătură cu refugiații în număr mare
sunt dificil de luat și i mplică prudență deosebi tă putâ nd însemna un pericol pentru securitatea
propriei națiuni. Oricum, nici o persoană nu poate fi trimisă înapoi în țara sa dacă acolo ar fi
amenințată sau închisă din motive de rasă, religie, opinii politice sau aderare la un grup
politic. Înalta Comi sie a Națiunilor Unite pentru Refugiați este responsabilă pentru siguranța a
milioane de refugiați.
Pe scurt, orice om care se simte sau este persecutat are dreptul să se ducă în altă țară și
să ceară să fie protejat; el pierde acest drept dacă a comis un delict sau nu respectă prezenta
declarație.

Articolul 15: (Dreptul de a avea o cetățenie )

„Naționalism ”, „patriotism ”, „tribalism ” sunt cuvinte emoționante care sunt utilizate cu
diferite înțelesuri în momente și situații diferite. Ceea ce este recunoscut în acest articol ca

34
fiind esențial este că cetățenia este dreptul din naștere al fiecărei persoane. Ea este necesară
atât pentru bunăstarea materială câ t și pentru c ea spirituală a fiecărui om.
Sentimentele de bunăstare, apartenență și protecție prin lege pe care fiecare om le are
sunt legate de instinctul teritorial de a avea o localizare geografică – și acesta trebuie protejat.
Câteodată țările sunt distruse în înt regime sau în parte datorită revoluțiilor politice și oamenii
își pot pierde cetățenia răm ânând fără de țară. Eforturile care sunt depuse pentru a ajuta
asemenea oameni sunt coordonate prin Convenția Reducerii Numărului Apatrizilor.

Articolul 16: (Dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii )

Articol ul este suficient de clar prin el însuși. Necesitatea lui constă în faptul că, datorită
diferențelor de modele sociale , religioase , culturale de pretutindeni, atitudinile față de
căsătorie din diferite părți ale lumii diferă . O acceptare deplină și o înțelegere a acestor
drepturi se speră să se obțină prin Convenția Națiunilor Unite asupra Consimțămîntului la
Căsătorie și Înregistrare a Căsătoriei.

Articolul 17: (Dreptul la proprietate )

Dreptul la proprietate a fost pentru prima dată pronunțat în timpul Revoluției Franceze.
Deși este un drept care pare evident și corect, transpunerea în practică este complexă și
controversată , de ex. proprietatea asupra oceanului și dreptul la pescuit în acesta.

Articolul 18: (Dreptul la libertatea conștiinței și religiei )

Dreptul de a g ândi și de a ne schimba părerile face ca activitatea conștientă, aprecierea
culturală și credința religioasă să fie posibilă. Dar exprimarea propriilor g ânduri, precum și
acțiunile legate de convingerile religioase pot determina probleme dacă nu se armonizează cu
mediul social și politic în care trăiesc. Contrast ul de atitudine face dificilă încercarea
Națiunilor Unite de a ajunge la un acord în ceea ce privește Declarația pentru Eliminarea
tuturor formelor de intoleranță și discriminare din motive religioase.

Articolul 19: (Dreptul la libertatea de opinie )

Libertatea de opinie și expresie este reprimată în multe feluri. Scriitorii și jurnaliștii sunt
persecutați, cărți, ziare și reviste sunt interzise sau există un control al statului în mass -media
sau a altor forme de răsp ândire a opiniilor.
Supravegherea sau securitatea statului sunt scuzele utilizate de guverne pentru
justificarea îngrădirii liberei comunicări umane. Din fericire nu există nici o cale prin care

35
gândirea liberă, opinia și expresia să fie ținută permanent sub pază. Dar, când libertatea de
opinie este negată, g ândurile și opiniile oamenilor sunt încătușate devin mai puțin reale și
utile.
Tehnica avansată poate determina necesitatea unor forme speciale de verificare și
control pentru viitor. De exemplu: canalele video și TV pot, dacă este permis, să aducă
elemente nedorite și distructive în casele oamenilor care ar putea afecta mintea c ât și
moralitatea. Aceasta ar fi o rea întrebuințare a principiului liberei comunicărei. De aici
interesul Natiunilor Unite de a evita extremele ș i de a găsi o cale de mijloc printr -o înțelegere
comună asupra Declarației privind Libertatea de Informare.
Drepturile apărate în acest articol prevăd mijlocul de a asigura și proteja celelalte
drepturi fundamentale de o mare importanță.

Articolul 20: (Dreptul la întrunire și grupare )

Cuvântul cheie în acest articol este „ pașnic ”. În multe țări oamenii pot dori să se
asocieze, să -și exprime o opinie colectivă sau să -și arate sprijinul pentru o idee în care cred .
Ei pot dori să facă aceasta pentru a -i influența pe cei aflați la putere sau pentru a proteja o
persoană sau un grup, ori pur și simplu pentru a -și juca rolul democratic în propria societate.

Articolul 21: (Dreptul de a lua parte la activități politice )

Ideea care se desprinde din acest articol este că oamenii trebuie să fie lăsați să participe
la guvernare atât prin alegeri libere și drepte c ât și printr -un acces optim la mecanismul
guvernamental la toate nivelurile. Cum se înt âmplă aceasta în realitate depinde de Constituția
și tradițiile fiecărei țări. Acolo unde există tiranie și dominație externă nici unul dintre aceste
drepturi nu este posibil. Chiar când nu există aceste situații extreme multe țări mai au încă
probleme pent ru asigurarea unor alegeri libere și democratice.
Următoarele șase articole , 22-27, tratează drepturile sociale economice și culturale,
drepturi care asigură securitatea materială și condițiile sociale și culturale necesare dezvoltării
depline a fiecărei persoane din comunitate. În realitate, multe dintre aceste drepturi sunt
inaccesibile majorității națiunilor sărace sau aflate în curs de dezvoltare sau sunt refuzate
celor săraci de către cei bogați. Acestea fac ca enunțarea lor cât mai clară să fie impor tantă.
Punerea lor în practică reprezintă nu numai prima prioritate pentru cei ce le -au negat dar sunt,
de asemenea, de egal interes pentru țările dezvoltate economic a căror sănătate și securitate
depinde de sănătatea și securitatea acestor națiuni care s e zbat. Raportul Brandt cere un
răspuns pozitiv din partea tuturor guvernelor pentru obținerea drepturilor, enunțate în acest

36
grup de articole, pentru toți oamenii, și o responsabilitate specială asumată de țările bogate.
Eșecul în acest caz ar însemna că milioane de oameni ar continua să moară de foame sau vor
locui în condiții disperate și inumane.
„Este ambiția noastră să ajutăm oamenii obișnuiți să vadă mult mai clar cum slujbele și
viața lor zilnică se interferează cu cele ale comunităților din cealal tă parte a lumii. Le cerem
să reflecteze asupra acestor lucruri, să fie sensibili și să acționeze în spirit umanitar și
aceasta va ajuta la asigurarea unui viitor mai bun .”*

Articolul 22: (Dreptul la securitate socială )

Orice om are dreptul la securitatea socială și dreptul de a se bucura de artă, muzică,
sport sau de altceva care îl poate ajuta să -și dezvolte personalitatea umană.
Aceasta ne reamintește că asigurarea nevoilor materiale individuale nu este suficientă.
Pentur a asigura demnitat ea și bunăstarea oamenilor, sunt esențiale existența structurilor
sociale corecte în interiorul fiecărui stat și cooperarea între state pentru că resursele fiecărui
stat sunt diferite , unele state fiind mai bogate, altele mai sărace în resurse.

Articolul 23: (Dreptul la muncă )

Articol ul are o însemnătate particulară în special în perioadele de recesiune mondială.
Unele națiuni au aderat cu mare grijă la principiul „ drept la muncă ” și au creat slujbe pentru a
evita șomajul indiferent cât ar costa aceasta econo mia națională. Alte nați uni plasează pe un
loc inferior acest drept, lăsând cererea și oferta forței de muncă să fluctueze în funcție de
necesitățile pieței. În alte țări, unor oameni le este refuzat dreptul la muncă din cauza
diside nței politice.
Nu mulți oameni din lumea întreagă au posibilitatea să aleagă locul de muncă dorit.
Piedica poate fi ridicată de locuință, de posibilitatea de mișcare sau de dificultatea de a căpăta
calificările necesare. La cealaltă extremă multor oameni le este refuzat dreptul de a -și părăsi
munca. Deținuții politici sunt ținuți fără judecată în c âmpuri de muncă.
Condițiile de muncă și drepturile muncitorilor sunt urmărite în f iecare an de
Organizația Internațională a Muncii care întocmește raporate privind căile prin care fiecare
națiune urmărește sau nu recomandările primite pentru a sprijini acest articol.

*Raportul Brandt – 1980

37
Articolul 24: (Dreptul la odihnă )

În multe țări oamenii încă lucrează peste 15 ore pe zi și nu au concedii timp de ani
întregi. Articol ul încearcă să pună o limită asupra orelor de lucru și insistă asupra concediilor
plătite. Organizația Internațională a Muncii, a stabilit că limite le sunt internațional
recunoscute ca drepturi umane de baz ă, chiar dacă intră în aceeași categorie cu alte drepturi
fundamentale.

Articolul 25: (Dreptul la un nivel de trai decent )

Ideea principală care se desprinde din articol este cea a „ nivelului de trai adecvat ”, Cu
cât standardul de viață al oamenilor este mai ridicat cu atât mai mari le sunt pretențiile. Ei nu
mai sunt mulțumiți cu satisfacerea necesităților de bază și simt că au dreptul la mult mai mult.
Ceea ce articol ul încearcă să puncteze este necesitatea de a se asigura necesarul de bază
pentru sănătatea și siguranța tuturor ființelor umane și de a se stabili principiile conform
cărora cei care sunt în mare nevoie trebuie planificați și ajutați primii. Considerate aici
necesități sunt următoarele: alimentele de ba ză, adăpostul, îmbrăcămintea și necesarul unei
gospodării, precum și serviciile legate de sănătate, educație, aprovizionare cu apă, curent
electric etc.

Articolul 26: (Dreptul la educație )

Deși educația obligatorie până la 16 ani există în multe țări, pregătirea școlară este
minimă sau nu există deloc în alte țări încât aproape o treime din populația globului este
analfabetă.
Articol ul urmărește două obiective importante: să asigure alfabetizarea la scară
mondială și să obțină o educație universală. Nu mai atunci educația va asigura mjiloacele
necesare unei depline dezvoltări a personalității umane și numai atunci înțelegerea și respectul
internațional al drepturilor omului și responsabilitățile legate de acestea vor întări și asigura
pacea întregii lumi .
UNESCO detaliază aceste idei în „ Recomandările asupra educației pentru cooperare,
înțelegere și pace internațională ” și „ Educația referitoare la drepturile omului și libertățile
fundamentale ”.
Educația trebuie să ajute Națiunile Unite în efortul lor de a aduce și păstra pacea în
lume. Părinții fiecărui copil au dreptul de a alege forma și tipul de învățămâ nt pe care copilul
îl va urma.

38

Articolul 27: (Dreptul la cultură. Dreptul de autor )

Conform articol ului, fiecare ființă umană are dreptul să se bucure de activități culturale
și de viața mai bună pe care progresul științific o poate face mai bună. Orice invenție, scriere
sau produs propriu trebuie să protejate astfel în cât posesorul să poată beneficia de re zultatele
muncii sale.
UNESCO a depus eforturi pentru a pune în practică acest articol. A scris mai multe
documente care conțin indicații privind implementarea acestuia, cum ar fi „ Recomandări
privind participarea în masă a oamenilor la viața culturală și contribuția lor la aceasta ” și
„Recomandări privind statutul cercetărilor științifice ”.

Articolul 28: (Protejarea drepturilor )

Acesta poate părea cel mai gre u de înfăptuit articol din „Declarația Universală ” dar
conține cheia răspunsului la nevoile oamenilor din lume . Ordinea socială din multe țări este în
mare oscilație. Cel mai important drept al omului , dreptul la viață , este negat pentru milioane
de oameni, chiar și în cele mai dezvoltate țări din punct d e vedere economic din cauz a unei
sărăcii și privațiuni severe.
Existența politicii și instituțiilor economice de multe ori lărgesc diferența dintre țările
bogate și cele sărace datorită tipului de centralizare al acestora.
Dreptul popoarelor la pace poate fi satisfăcut numai dacă oamenii de pretutindeni doresc
să determine schimbări importante ; vezi preambulul declarației universale.
Articolul 28 cere o nouă structură a vieții economice internaționale. Aceleași idei sunt
susținute și au un caracter u rgent în mai multe rezoluții ulterioare ale O.N.U. propuneri de
dezarmare și în Carta Drepturilor și Obligațiilor Economice ale Statelor.

Articolul 29: (Îndatoririle față de comunitate și respectarea drepturilor )

Articol ul promovează respectul față de drepturile oamenilor în mijlocul cărora fiecare
persoană trăiește. Într -o societate democratică, drepturile și libertățile unei persoane pot fi
îngrădite numai atât cât este necesar pentru a proteja drepturile și libertățile c elorlalți.
Accentul este pus pe faptul că fiecare persoană este responsabilă de bunăstarea generală, iar
asumarea acestei responsabilități asigură fiecărei a dezvoltarea optimă.
Declarația Universală recunoaște că eliberarea tuturor ființelor umane de team ă și nevoi
poate fi dob ândită numai când oricine se poate bucura atât de drepturile economice, sociale și
culturale, cât și de cele civile și politice. Acestea sunt interdependente și indivizibile.

39

Articolul 30: (Protecția acestei declarații )

Aceasta înseamnă că nimeni nu poate scoate un articol din Declarație și să -l folosească
în afara contextului sau ca o scuză pentru violarea altor drepturi. Se insistă în acceptarea
tuturor articolelor prezentate împreună ca un tot unitar și se înțelege că fiecare persoană este
la fel de responsabilă pentru funcționarea Declarației ca și toate grupurile, organizațiile și
guvernele.
În final, ne putem uita înapoi la cele treizeci de articole ale Declarației Universale și
putem observa că se pot împărți în trei grupu ri: articolele 1 -21 privesc tratamentul egal și
drept pentru oricine și garanția respectării drepturilor , libertăților fiecăruia ; articolele 22 -27
tratează drept urile la educație și muncă, la mâncare, asistență și securitate în comunitate ;
articolele 28 -30 se referă la responsabilitatea tuturor de a ne asigura că , aceste drepturi vor fi
trecute copiilor nepoților și generațiilor viitoare.

II.2. Securitatea umană și drepturile individuale

Provocări ale societății contemporane, precum schimbările climatice, penuria
resurselor, represiunea politică , terorismul vulnerabilizează comunitățile umane, astfel încât,
noi concepte sunt vehiculate în tot mai multe domenii. Securitatea umană este un concept
dezbătut în domeniile relațiilor internaționale, a studiilor d e dezvoltare internațională, a celor
în științe sociale și umaniste. „Laolaltă cu alte concepte precum societatea civilă globală,
dezvoltarea umană și drepturile omului, apare ca un răspuns la provocările din interiorul
unor state sau la confruntările inte rnaționale recente. ”49 Aceste a sunt diferite de cele ale
istoriei moderne și supun un număr extins de indivizi la riscuri care nu par să fi existat, până
nu demult. Dacă în perioada modernă securitatea comunităților era garantată de state, astăzi
crește rel evanța securității „indivizilor .”50 Rezoluțiile postbelice fondate de nevoia de
tematizare a conceptului de drepturi ale omului și axate pe legiferarea acestora în tratate și
convenții internaționale semnate ca rezultat al Declarației Universale a Drepturilor Omului
din 1948 reprezintă unul dintre cele două temeiuri ale schimbării de paradigmă ale problemei
securității umane. Cel de-al doilea mobil al cotituri i paradigmatice este reprezentat de
necesitatea confruntării noilor circumstanțe sociale, politice și economice, de nevoia de

49Kaldor, Mary , Securitatea umană , C.A. Publishing , Cluj -Napoca, 2010, p . 20
50 Buzan, Barry , op. cit., p. 132

40
adaptare la hazardul survenirii unor situații critice, adesea de ordin dramatic, care implică noi
tipuri de intervenții.
Conceptul de securitate umană, definit inițial în Raportul asupra Dezvoltării Umane
elaborat în 1994 de către Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare ca „ protejare
împotriva unor amenințări permanente precum foametea, boala și re presiunea ” și ca
„protecție împotriva unor afectări bruște și păgubitoare ale mersului vieții cotidiene ”51 s-a
dezvoltat în relație cu drepturile umane fundamentale, libertățile, capabilitățile sau nevoile ce
determină ideea de nucleu vital al vieți i umane. Definiții ale securității umane gravitează în
jurul ideii de nucleu vital al vieților umane, deoarece ”securitatea umană nu privește toate
aspectele vieții umane și nici toate aspectele importante ale vieții umane, ci se limitează la
nucleul ei vital. Ac esta privește trei considerente: legate de supraviețuire, de mijloacele de
trai și de demnitatea minimală, dacă drepturile și libertățile corespunzătoare acestor aspecte
nu sunt specificate .”52
Conform celei mai simple formulări a definiției, securitatea um ană protejează sau
apără acest nucleu vital al vieților umane. Altă precizare stabilește ca obiectiv al ace steia fie
protejarea nucleului vital al vieților umane f ață de amenințări globale, într -un mod care să fie
compatibil cu împlinirea umană de lungă durată, fie garantarea unui set de libertăți și drepturi
vitale pentru oameni , fără a le compromite , nejustificat, abilitatea de a urmări și alte scopuri,
fie crearea unor condiții politice, economice, sociale, culturale și de mediu, în care oamenii să
trăiască, știind că drepturile și libertățile vitale le sunt asigurate.53
Conceptul de securitate umană este legat de cel de drepturi ale omului și de cel al
dezvoltării umane, prin aceea că , toate noțiuni le privesc viețile umane și impun standarde
minimale pr ivitoare la modul în care indivizii dar și entități colective, precum statele, ar trebui
să se raporteze la viețile umane. „Altă perspectivă asupra problemei securității umane o
plasează într -o relație de complementaritate cu drepturile omului și dezvoltar ea umană. ”54
Dacă dezvoltarea umană vizează creșterea calității vieți i umane și împlinirea indivizilor
țintind spre o creștere economică echitabilă, securitatea umană se aplică îndeosebi perioadelor
de criză economică și urmărește asigurarea unui standard m inimal celor afectați de aceste
crize. Din acest punct de vedere, „ libertățile ” pe care securitatea umană le protejează
reprezintă, simple forme de protecție față de insecuritățile la care sunt supuși, în diferite zone

51***, Raportul asupra dezvoltării umane , 1997, p.23
52Alkire, Sabina ,A Conceptual Framework for Human Security , Centre for Research on Inequality , 2003, p.4
53Ibidem , 2003, p.2
54Sen, Amartya , „Development, Rights and Human Security ”, în Human Security Now Final Report,
Commission on Human Security, New York , 2003, p p.8-9

41
ale lumii, un număr mare de indivizi, ele formând o „ clasă importantă de drepturi ale
omului ”.55
Pentru a explicita tipul de raport ce se stabilește între ideea securității umane și cea a
drepturilor omului și pentru a da seama de dinamica , evoluția acestei relații, devine necesară o
analiză i nițială a conceptelor ce formează aria drepturilor omului. Analiz a presupune, ca
primă etapă, o triplă fragmentare a conceptului de drepturi ale omului, ce implică un efort de
clarificare a conceptului de drepturi , apoi a noțiunii de drepturi morale și, doar ca stadiu final
al analizei, a ideii de drepturi ale omului . Evidențierea filiației acestor trei concepte constituie
o a doua etapă a acestei analize ce reprezintă, o încercare de a găsi temeiuri fi losofice ale
dreptului la securitate umană. Aspi rația de a întemeia și de a fortifica ideea securității umane
ca drept al omului implică estimarea probabilităților de întemeiere, a posibilității de a
considera dreptul la securitate umană ca drept al omului. Or, acest drept de estimare
presupune, mai înt âi, evaluarea caracterului de drept individual , apoi a celui de drept moral al
noțiunii de securitate umană. Rațiunile care ar putea susține lărgirea sferei drepturilor
individuale fundamentale, prin adăugarea unor noi valori umane, ca urmare a schimbării la
nivel global a circumstanțelor în care trăiesc indivizii, sunt dezbătute în filosofia politică și
morală contemporană. În consecință, înțelegerea conceptului de securitate umană ca drept al
omului riscă să rămână trunchiată în absența unei tematizări cr itice a elementelor esențiale,
constitutive ale nucleului vital al vieții umane și fără apelul la ideea drepturilor individuale.
Chiar dacă ideea drepturilor, în general, poate fi analizată din perspectiva clasificării, a
conținutului, a funcției lor dar ș i din cea a justificării lor, majoritatea teoreticienilor
contemporani, care tratează problematica drepturilor morale sau legale se raportează, mai cu
seamă, la analiza propusă de Wesley N. Hohfeld56 când fac apel la sensurile termenului de
drept și dreptur i. Indiferent dacă se intenționează vehicularea termenului de drept și/sau
drepturi în discursul juridic, în cel științific, sau chiar în limbajul cotidian, exegeza lui Wesley
N. Hohfeld se dovedește utilă, extinzând sfera semantică a termenului de drept ș i/sau drepturi
de la o singură accepțiune, la patru. Uzanța reclamă ca, de cele mai multe ori, când se afirmă
că cineva are un drept, prin aceasta se înțelege că acea persoană invocă o cerință, iar ceilalți
indivizi, în scopul de a respecta acea cerință, a u obligația fie să acționeze , fie să se abțină de
la a acționa , în funcție de conținutul cerinței și de circumstanțele revendicării ei.

55Ibidem , 2000, p p.2-6
56Hohfeld, Wesley Newcomb , Fundamental Legal Conceptions as Applied in Judicial Reasoning and Other
Legal Essays , Yale University Press , New Haven , 1919, p p. 35-64, passim

42
Recunoscând că „ în cel mai strict sens , toate drepturile nu sunt altceva decât cerințe”57,
Hohfeld pare să statornicească , într -o primă instanță, obiceiul de a vehicula, cu precădere,
această primă accepțiune a termenului de drept și/sau drepturi, ce atrage după sine și tendința
de a reduce drepturile la simple cerințe impuse celorlalți de către deținătorul dreptului.
Însă acest drept este unul complex, ce include, după cum demonstrează și Hohfeld și
alte „ incidente ”, ce pot fi structurate în două registre separate, dar interdependente: unul al
regulilor de prim ordin și cel al regulilor de ordin secund. Primul vizează libertățile și
cerințele implicate ca „ incidente ” ale unui drept, pe câtă vreme cel de -al doilea vizează
puterile și imunitățile ca „ incidente ” de ordin secund. Puterile și imunitățile implicate în ideea
drepturilor au însușirea de a modifica libertățile ș i cerințele, în calitatea lor de incidente de
ordin prim.
Analiza semnificațiilor noțiunii de drepturi propusă de Wesley N. Hohfeld este
continuată printr -o tipologizare a drepturilor, prin diferențierea lor în active și pasive.
Drepturile active definesc libertatea de a acționa, iar cele pasive libertatea față de a fi tratat
într-un anumit fel sau libertatea de a fi într -o anumită stare. Acestor clasificări le corespund
anumite „ incidente ”: privilegiile și puterile se subsumează categoriei drepturilor act ive, iar
cerințele și imunitățile aparțin categoriei drepturilor pasive. O dovadă a relevanței analizei
hohfeldiene rezidă în faptul că accepțiunile propuse au fost sintetizate într -o definiție recentă a
drepturilor, potrivit căreia acestea sunt „ îndreptăț iri de a (nu) întreprinde anumite acțiuni sau
de a (nu) fi în anumite stări; sau îndreptățiți ca alții să (nu) întreprindă anumite acțiuni sau
să (nu) fie în an umite stări ”.
Echivocitatea de tip hohfeldian a drepturilor este redusă, în filosofia morală și politică,
prin accentuarea unuia dintre incidentele hohfeldiene, respectiv a aceluia de cerințe. Pentru a
oferi un exemplu din filosofia contemporană, Joel Feinberg definește drepturile ca „ cerințe
valide ”58, ce întemeiază obligațiile celorlalți de a acțion a sau de a se abține să acționeze.
Pentru Feinberg, un individ poate deține drepturi doar în măsura în care poate solicita
celorlalți respectarea cerințelor sale. Un anumit tip de moralitate, fondat pe reciprocitate în
cerințe și obligații susține sistemul de reguli ce delimitează drepturile. Două registre
interdependente delimitează aria drepturilor morale și a celor legale. Joel Feinberg definește
dreptul moral ca „ o cerință a cărei recunoaștere este revendicată de principii morale sau
principiile unei co nștiințe luminate ”, pe câtă vreme, „drepturile legale sunt caracterizate ca
niște cerințe, a căror validitate este recunoscută și oficial prin integrarea în sistemul de

57Ibidem , p.36
58Feinberg, Joel, „In Defense of Moral Rights” , Oxford University Press , Oxford , 2003 , pp.43-44, p. 57

43
reguli care guvernează o societate .”59 Viziunea drepturilor ca cerințe se separă de cele care
înțeleg drepturile ca privilegii, puteri sau imunități.
„Diferența dintre drepturile morale și cele legale rezidă în faptul că primele nu
depind de recunoașterea și implementarea lor instituțională, prin urmare, sfera acestora este
mai extinsă decât cea a drepturilor legale .”60 În această distincție și în posibilitatea de a
determina un prag minim de drepturi ce ar trebui garantate indivizilor, se află esența
întemeierii drepturilor omului ca drepturi morale universale.
Un model de drept individual ce poate fi circumscris unuia dintre cele patru sensuri ale
drepturilor rezultate din analiza hohfeldiană, respectiv celui de cerință , este reprezentat de
securitatea umană. Acest drept individual nu reprezintă incidente de tipul unui privilegiu, a
unei puteri sau a unei imunități. Diferite tipuri de acțiuni sau intervenții asigură respectarea
acestui drept, garantează îndeplinirea cerințelor conținute în acest drept și impunerea dreptului
individual la securitate umană al celor care sunt supuși unor amen ințări ce ar putea afecta
nucleul vital al vieților lor.
Cei ce trăiesc sub riscul unor amenințări pretind celorlalți, respectarea anumitor
cerințe cărora le corespund atât obligații negative, ce impun abținerea de la o anumită acțiune,
cât și pozitive, ce presupun ducerea la îndeplinire a unei anumite acțiuni. Unele drepturi,
precum dreptul de a nu fi ucis, vătămat fizic sau de a nu fi torturat, pot avea doar obligații
corespondente negative. Altor drepturi, cum ar fi cel la subzistență sau dreptul de a f i protejat
în caz de sărăcie extremă le corespund atât obligații negative, cât și pozitive. În cele din urmă,
există drepturi, precum dreptul la îngrijiri medi cale, cărora le corespund, în p rincipal, obligații
pozitive. Pe scurt, „în filosofia politică și morală, distincția modernă dintre drepturi pozitive
și drepturi negative, respectiv dintre drepturi la bunăstare și drepturi la libertate atrage și o
diferențiere între obligații pozitive și obligații negative .”61
Între toate tipuri le de drepturi, un caz ap arte este cel al dreptului la securitate umană,
căruia îi corespund atât obligații negative, cât și pozitive. Întrucât garantarea dreptului la
securitate umană presupune obligația unui stat de a nu afecta nucleul vital al vieților
cetățenilor unui alt stat sau al propriilor cetățeni, dar și obligația de a veni în ajutorul celor ale
căror vieți sunt afectate în nucleul lor vital, obligație de prevenție sau acordare de asistență de
care sunt responsabile, cel mai adesea, organismele internaționale.

59Ibidem , p.255
60 Carpinschi, Anton , op. cit., p. 159
61 Ibidem, p. 160

44
Diferenție rea drepturilor ca negative și pozitive se lovește de obstacolele survenite în
punerea în aplicare acestor drepturi, întrucât, pentru respectarea efectivă a lor nu este
suficientă abținerea de la un anumit tip de acțiuni, ci sunt necesare și acțiuni menite să asigure
îndeplinirea unor obligații negative corespondente drepturilor negative. Prin urmare, „din
perspectiva punerii lor în practică, toate drepturile ar trebui să fie considerate ca fiind, în
esență, pozitive ”62
Perioad ele modernă și contemporană, au fost dominate de confruntarea dintre teorii le,
ce justifică existența drepturilor din perspectiva funcției lor: teoria voinței și a interesului.
Prima se construiește în jurul libertății de a -și exercita voința în alegerile sale și de a avea sau
exercita un control asupra obligațiilor corespondente drepturilor co nferite deținătorului
acestora. Acest tip de exercitare a voinței, ce corespunde unui tip negativ de libertate, pe care
drepturile o protejează, se poate realiza doar prin impun erea celorlalți , a unor obligații în
principal negative. Spre exemplu, H. L. A. Hard îl concepe pe deținătorul dreptului ca pe un
„suveran la scară mică ”63, față de care ceilalți indivizi au anumite obligații, iar deținătorul
dreptului se bucură de puterea fie de a solicita îndeplinirea acelor obligații, fie de a renunța să
le ceară celorlalți executarea acelor obligații.
A doua teorie acordă drepturilor funcția de susținere și protejare a bunăstării și a
intereselor deținătorului acestora, fie prin constrân gerea acțiunilor celorlalți, fie prin
impunerea unor obligații pozitive sau negative altor persoane sau grupuri. În încercarea de a
explicita teori a, Joseph Raz demonstrează că „unui individ îi poate fi atribuit un drept doar în
măsura în care îndeplinește anumite condiții, menținerea și protejarea bunăstării sau a
intereselor deținătorului dreptului constituie o rațiune suficientă pentru a impune altor
persoane respectarea anumitor obligații. ”64
Atât teoria voinței, cât și a interesului împărtășesc aceeași asum ație potrivit căreia
drepturile îndeplinesc o singură funcție, fiind, prin urmare, teorii moniste ale naturii
drepturilor. Aceste teorii nu sunt destul de cuprinzătoare , de aceea, nu reușesc să includă și să
dea seama de toate drepturile, așa cum apar în discursul legal. Spre exemplu, dreptul de a nu
fi torturat este dificil de justificat din perspectiva teoriei voinței, întrucât nu poate fi conceput
ca o alegere, ca o ma nifestare a voinței celui ce deține acest drept.
În mod similar, alte tipuri de drepturi, precum cel la liberă exprimare sunt greu de
explicitat prin intermediul teoriei interesului, deoarece un simplu interes personal de a avea

62Holmes,Stephen și Cass , R., Sunstein, The Costs of Rights , W. W. Norton , New York , 1999, p. 63
63Hart, H. L. A. 1982 ,Essays on Bentham: Studies in Jurisprudence and Political Theory , Clarendon Press ,
Oxford , p. 183
64Raz, Joseph , The Morality of Freedom , Clarendon Press , Oxford , 1986, p.166

45
libertatea de a se exprima și/sau de a se manifesta public nu este suficient pentru a putea
impune celorlalți obligația de a le respecta acest drept.
Recent, o nouă teorie, ce încearcă să depășească caracterul monist definitoriu atât
pentru teoria voinței, cât și pentru teoria int eresului este în plină ascensiune în dezbaterile din
filosofia dreptului. Leif Wenar propune o alternativă la acest tip de teorii moniste, motivând
că ocupă o poziție secundară față de dezbaterea dintre teoriile morale și politice normative în
care sunt în globate teoria voinței și teoria interesului. Conform acestei teorii a funcției
multiple, „toate drepturile îndeplinesc diferite funcții, fără ca vreuna dintre acestea să fie
îndeplinită, în mod obligatoriu, de către toate drepturile .”65 Încercarea de a leg itima și apăra,
cu mai multă ușurință și coerență, propriile teorii morale sau legale, îi determină pe unii
gânditori să apeleze la astfel de teorii moniste ale drepturilor.
Teoria voinței se pliază ușor pe structura unor teorii morale sau politice de fact ură
deontologică, al căror element principal este respectul pentru autonomia individuală. Dacă ar
fi să luăm ca exemplu libertarianismul, se poate observa că singura concepție asupra funcției
drepturilor, potrivită acestei teorii politice care accentuează libertatea individuală față de
interferența celorlalți întărind, prin aceasta, drepturile negative, este teoria drepturilor bazată
pe voință.
Pe de altă parte, „teoria interesului se potrivește din punct de veder e normativ, mai
curând, teoriilor de sorgin te consecințialistă, care așează în centrul lor bunăstarea
individuală și generală. ”66 Totodată, dreptul la securitate umană, ce protejează interese
umane fundamentale și universale, constituie una dintre condițiile minimale ale bunăstării
individuale. Prin urmare, teoria interesului oferă cea mai simplă modalitate de întemeiere a
acestui d rept prin instituirea unor obligații atât pozitive, cât și negative menite să protejeze
aceste interese umane fundamentale și universale. Circumscris teoriei interesului, dreptul la
securitate umană este întemeiat într -o manieră similară dreptului moral î mpotriva sărăciei
extreme, dreptului moral la subzistența sau dreptului moral la necesitățile de bază, care, chiar
dacă pot fi considerate drepturi ale omului, pot fi încadrate, în egală măsură, în clasa
drepturilor omului ce profilează ideea de securitate umană. A nu fi supus foametei, bolii,
represiunii sau „ unor afectară bruște și păgubitoare ale mersului vieții cotidiene ”67 sunt
recunoscute ca interese umane fundamentale și universale. Necesitatea de a proteja aceste
interese constituie o rațiune suficie ntă pentru impunerea unor obligații celorlalți. Aceste

65Wenar, Leif,The Values of Rights , MIT Press , Cambridge , 2005, p p.246-252
66 Buzan, Barry , op. cit., p. 137
67***, Raport asupra dezvoltării umane , 1994, p.23

46
obligații, impuse unor persoane individuale sau unor entități colective, constau fie în abținerea
de la săvârșirea unor fapte cu consecințe potențial negative asupra acestor interese umane
fundamentale și universale, fie în a întreprinde acțiuni menite să prevină afectarea negativă a
acestor interese, fie în a furniza anumite bunuri și servicii care să îi p oată ajuta pe cei deja
aflați în situații în care aceste interese le -au fost afectate. Se cere ca obligațiile impuse de
necesitatea morală a protejării intereselor să fie, la rândul lor, fezabile, respectiv să țină cont
de anumite constrângeri de ordin social sau economic. Conjugate, premise le reprezintă o bază
suficient de solidă pentru întemeierea dr eptului moral individual la securitate umană.
Întrebarea care survine ca o consecință a argumentației ce sprijină întemeierea
dreptului la securitate umană ca drept moral în cadrul teoriei drepturilor bazată pe interes este
în ce măsură este posibil înteme ierea dreptului la securitate umană și în cadrul teoriei bazate
pe voință?
Dreptul la securitate umană nu poate fi conceput doar ca un drept negativ, respectiv ca
un drept ce impune celorlalți doar obligații negative. Nu este un drept ce impune celorlalți
doar să se abțină să acționeze în detrimentul libertății altor indivizi ce ar deține acest drept.
Dacă, potrivit teoriei voinței, drepturile sunt concepute ca libertăți cărora le corespund
exclusiv obligații negative, iar dreptul la securitate umană are în componența sa și obligații
pozitive devine vădit faptul că întemeierea dreptului la securitate umană (și) în cadrul teoriei
bazate pe voință este incompletă, întrucât nu acoperă și aria obligațiilor pozitive. Tipul de
acțiune cerută de necesitatea de a as igura securitatea umană se poate traduce printr -un tip
aparte de „ datorie ”, precum cea de a -i ajuta pe cei aflați în nevoi, atunci când a acționa astfel
presupune un efort neînsemnat. Această tip de „ datorie ” de ordin caritabil joacă rolul unui gen
de obli gații „ imperfecte ”. Acestea se caracterizează drept „ imperfecte ”, întrucât nu cor espund
nici unui drept, ci reprez intă simple datorii morale, care sunt, însă, la fel ca și drepturile
morale, universabilizare. Responsabilitatea îndeplinirii acestui tip de d atorii „ imperfecte ” nu
este atribuită clar vreunei entități ci, mai degrabă, este lăsată la altitudinea entităților dispuse
să se implice în contexte ce reclamă intervenții de tip „ umanitar ”. Apoi, un alt atribut al
obligațiilor „ imperfecte ” constă în caracterul imprecis al conținutului lor. Există, așadar,
obligații morale care pot să nu aibă vre au corespondent într -un drept moral. Cu toate acestea,
obligațiile aferente securității umane nu pot fi tratate doar ca datorii „ imperfecte ”, deoarece
asigurar ea securității umane presupune precizarea exactă a tipului de (non)acțiune cerută de
contextul respectiv, precum și identificarea entităților responsabile de executarea acestora.
Alt tip de dificultate ce survine în încercarea de identificare a dreptului l a securitate
umană cu un drept al omului survine din tentația de a concepe reductiv ideea de securitate

47
umană, ca fiind o simplă modalitate sau instrument de implementare a drepturilor omului și,
mai cu seamă, a acelor drepturi ale omului care sunt conside rate necesare pentru a proteja
nucleul vital al vieților indivizilor. Însă, „contextul socio -politic și economic actual impune
tratarea mai complexă a ideii de securitate umană și, mai mult decât atât, reclamă ca
imperativ efortul de întemeiere a ei ca dre pt uman fundamental ”68. Altfel spus, contextul
actual, dominat de diverse tipuri de conflicte, sărăcie extremă, terorism și catastrofe naturale
constrânge transgresarea sensului in strumental al securității umane și inspiră abordarea
acesteia ca un scop în s ine, respectiv ca un drept al omului. Putând fi ușor încadrat în
categoria drepturilor morale fundamentale, dreptul la securitate umană conturează o
moralitate minimală necesară fie pentru respectarea demnității persoanelor umane, fie pentru
protejarea int ereselor lor fundamentale. Cu toate că drepturile omului pot fi privite atât ca o
subclasă a drepturilor morale, deținute de către indivizi, în virtutea umanității lor, cât și ca
drepturi universale, a căror implementare și/sau instituționalizare apare ca un imperativ moral,
necesitatea întemeierii drepturilor omului trebuie concepută separat de cea a instituționalizării
lor. În mod cert, „lista drepturilor proclamate în declarațiile și în tratatele internaționale nu
poate fi considerată definitiv închisă, pentru simplul motiv că nu sunt acceptate universal,
respectiv ele nu sunt acceptate fără rezerve în toate sistemele legale ”69. Totuși, în primă
instanță, nu este dificil să afirmăm că dreptul la securitate umană poate sta alături de drepturi
precum cel la subzistență, dreptul la protecție împotriva sărăciei extreme, dreptul la asigurarea
unui minim necesar subzistenței, care îndeplinesc criteriul universalității morale. Dificultatea
stă, însă, în justificarea opțiunii de a plasa pe același plan, în pofida diferențelor dintre ele,
toate aceste drepturi. Soluțiile legitimatoare sunt oferite de cele două mari paradigme de teorii
morale, respectiv de cea consecințialistă și de cea non -consecințialistă.
Impusă în paradigma consecințialistă, exigența de a se asig ura și maximiza bună starea
creează temeiul pentru legitimarea dreptului la securitate umană ca un drept moral universal,
întrucât este singurul care asigură nivelul minimal necesar genezei bunăstării individuale și îi
poate proteja evoluția. Teoria interesului explicitată mai sus se înscrie pe ace astă linie de
gândire.
Alt pilot pe care s -ar putea sprijini justificarea dreptului la securitate umană ca un
drept moral universal este autonomia individuală a agenților raționali. Aceast a este
revendicată de teoriile de tip non -consecințialist ce derivă drepturile omului din statutul moral

68 Buzan, Barry , op. cit., p. 139
69Tasioulas, John, The Moral Reality of Human Rights ,Ed. Thomas Pogge ,Oxford University Press , Oxford,
2007, p. 75

48
al individului uman și vizează protejarea demnității umane. Nici autonomia, nici demnitatea
persoanei bazată pe aceasta, nu pot fi garantate în absența unui prag minim al securității
umane. Întrucât garantarea autonomie i individuale, a unei cerințe de tip deontologic, este
condiționată de o obligație de tip pozitiv, respectiv de asigurarea unui prag minimal de
securitate, devine vădit faptul că teoriile de tip non -consecințialist nu se pot limita la a stabili
doar obliga ții negative. Indispensabilitatea acestui prag minim, util în promovarea autonomiei
individuale, îndreptățește așezarea dreptului la securitate umană în sfera celorlalte drepturi
„minimale ” amintite.
Agenții autonomi și raționali au nevoie de anumite condi ții pentru realizarea propriilor
planuri raționale de viață, iar acestea nu pot fi întrunite decât prin trasarea unor obligații de tip
pozitiv, a unor sarcini pe care alți agenți, individuali sau colectivi, precum statele, trebuie să le
îndeplinească. Înțe legerea drepturilor omului ca drepturi morale universale minimale reduce
prăpastia dintre autonomie, ca simbol al perspectivei deontologice și bunăstare ca emblemă a
celei utilitariste, întrucât îndeplinirea ambelor exigențe reclamă, în fapt, aceleași dato rii. „Un
bun exemplu pentru aceasta este cel al dreptului moral universal la necesitățile de bază ”70. În
mod analogic, dreptul la securitate umană se poate încadra în aceeași categorie.
Gânditori precum Amartya Sen au propus definirea dreptu rilor omului dre pt
capabilități, oportunități de „ a atinge combinații valoroase ale modalităților de funcționare
umană: ceea ce o persoană este capabilă să facă sau să fie ”71, însă aceste capabilități nu
conduc automat la generarea unei liste de tipul drepturilor civile și politice.
În încercarea de a demonstra similitudinile, cât și egalitatea statutară dintre dreptul la
securitate umană și celelalte drepturi recunoscute la nivel internațional ca drepturi ale omului,
problema întemeierii acesteia ca drept uman individual s urvine tot atât de pregnant ca și în
cazul celorlalte drepturi ce protejează „ nucleul vital ”. Pentru a demonstra că dreptul moral la
securitate umană poate fi întemeiat (și ca) un drept al omului, nu este suficient să se
expliciteze în ce măsură și, mai al es, în ce mod se poate face apel, în acest demers legitimator,
la teorii ale naturii drepturilor, precum teoria interesului sau cel al voinței. În mod cert, este
necesară și „reîntoarcerea la metoda de întemeiere a ideii de drept moral universal, atribuibil
oricărui individ, procedeu care depășește teoriile funcției drepturilor, ce fac apel doar la
natura acestora. Doar prin acest recul spre o modalitate de întemeiere a drepturilor morale
universale, ce reușește să dea seama de valoarea lor de rele vanța lor în cadrul unor teorii

70Ashford, Elizabeth , „Tre Duties Imposed by the Human Right to Basic Necessities” , Ed. Thomas
Pogge ,Oxford University Press , Oxford, 2007, p. 187
71Sen,Amartya , Elements of a Theory of Human Rights , 2004, p.332

49
morale sau politice, se poate desăvârși întemeierea securității umane ca drept al omului ”72.
Două sunt direcțiile de gândire care vizează determinarea valorii drepturilor și urmăresc o
clasificare a acestora în funcție de val oarea stabilită: fundaționistă și non-fundaționistă. Prima ,
cea fundaționistă, se sprijină fie pe demnitatea inerentă și pe statutul moral al individului
uman, fie pe condițiile „ transcendentale ” ce se cer îndeplinite pentru orice tip de acțiune să
fie pos ibilă, fie pe drepturi necontroversate, deja recunoscute, a căror întemeiere nu mai este
necesară.
Poziția non -fundaționistă nu neagă posibilitatea în sine a întemeierii unor drepturi
morale, întemeiere ce poate porni, spre exemplu, de la interesele celor ce dețin acele drepturi,
ci se caracterizeaz ă prin evitarea recunoașterii anumitor drepturi ca fundamentale și/sau
universale. Faptul că nu pot fi întemeiate pur instrumental constituie una dintre rațiunile
pentru care cei care se situează pe poziții non -funaționiste neagă existența unor drepturi
morale fundamentale și universale. Alt motiv al refuzului dr epturilor morale fundamentale și
universale este că există riscul ca recunoașterea și respectarea acestora să creeze condițiile
unui conflict cu element ele definitorii ale teoriilor consecinționaliste, sau cu alte presupoziții
de natură socială sau culturală. Aceasta nu înseamnă că gânditorii consecințiașiști nu admit că
există drepturi morale, ci doar că ele nu sunt centrale sau primordiale în cadrul teo riilor pe
care ei le susțin. În plus, pun la îndoială posibilitatea întemeierii drepturilor morale ca
fundamentale și universale.
În cadrul teoriilor non -fundaționiste există încă o orientare relativistă, ce merită
menționată, întrucât critică ideea de dre pturi morale fundamentale, pe motiv că nu ar ține cont
de diferențele sociale și culturale dintre diversele societăți umane, fiind, mai curând rezultate
ale gândirii sociale, morale ș i politice occidentale. Pe scurt , ideea de drepturi morale
universale sau drepturi ale omului ar fi dependentă de cultura și sistemul social occidental. De
aici rezultă că valoarea drepturilo r omului ar scădea proporțional cu măsura în care caracterul
lor universal este dubitabil, ci înseamnă doar că întemeierea lor este proble matică și dificilă,
fiind relevantă doar în anumite contexte socio -culturale, respectiv acolo unde anumite practici
sociale și culturale locale, ce nu do bândesc, în mod necesar, un caracter universal, susțin ideea
de drepturi ale omului.
Alte două obiecții relevante, ce susțin că anumite drepturi ale omului nu pot fi
considerate drepturi morale universale, merită menționate. Prima obiecție se referă la
caracterul neexecutoriu al cerințelor și la faptul că deținătorii nu îi pot obliga în nici un fel pe

72 Carpinschi, Anton , op. cit., p. 161

50
cei care trebuie să execute obligațiile corespunzătoare. A doua obiecție privește existența unor
cerințe apar ținând drepturilor omului, cărora le corespun d obligații pozitive, a căror
adresabilitate nu este specificată. Obiecția face referire la imposibilitate a atribuirii acestor
obligații unor instituții sau persoane identificabile.
În sfera teorii lor non-fundaționiste, Joseph Raz propune o întemeiere pur politică a
drepturilor omului ce nu necesită apelul la tipuri de temeiuri ce țin de „ demersul moral
tradiț ionalist ”73, precum statutul moral al indivizilor umani, „ umanitatea ” lor, sau capacitatea
lor de a acționa. Raz sesizează că există un decalaj între doctrina morală a drepturilor omului
și implementarea lor în societățile contemporane. Mai mult decât atât , un alt registru decât cel
factual, al respectării drepturilor omului g uvernează demersul legitimator al drepturilor
omului și, implicit, întrebările privitoare la întemeierea drepturilor omului de tipul: care sunt
drepturile omului? ce valoare au dreptur ile omului?
Pornind de la eroarea demersului tradiționalist, respectiv cea de a asuma, ca
fundament pentru drepturile omului, un standard moral ce nu poate fi considerat universal,
respectiv general valabil pentru toate societățile, Raz sesizează că „există riscul de a genera
drepturi fără nici -o justificare și, mai mult, de a întocmi liste aparent exhaustive de drepturi
ce depășesc simpla protecție a agenților morali ”74.
Raz operează pentru o concepție politică a drepturilor omului, ce presupune drepturi
morale ale indivizilor, recunoscute internațional sau legal, „ doar atunci când condițiile sunt
îndeplinite pentru ca guvernele să aibă obligațiile de a proteja interesele pe care dreptul le
apără ”75.
Am încercat să demonstrăm că ideea de securitate umană poate fi întemeiată ca un
drept moral individual. Reducând conținutul ideii de drept moral la sensul î mplinit de cerință,
ce poate fi invocată de un individ, întrucât corespunde atât unor obligații negative, precu m și
pozitive din partea celorlalți indivizi sau agenți colectivi, ne -am propus să susținem că
securitatea umană poate să fie abordată și ca un drept al omului, ce stabilește sarcinile tuturor
entităților, fie ele individuale sau colective. Prin prisma con otației sale de cerință, dreptul la
securitate umană nu impune doar obligații negative, de a nu afecta, prin anumite acțiuni,
securitatea individuală a anumitor persoane, ci și obligații pozitive de protecție sau de
asistență a celor aflați în situații cr itice sau de insecuritate. Imposibilitatea separării
obligațiilor negative de cele pozitive în cazul cerințelor impuse de securitatea umană

73Raz, Joseph , Human Rights Without Foundations în The Philosophy of International Law , Oxford University
Press , Oxford, 2010, p p.323-326
74 Carpinschi, Anton , op. cit., p. 163
75 Ibidem, p. 164

51
constituie și argumentul principal în favoarea întemeierii securității umane ca un drept moral
individual fundamenta l și universal. Securitatea umană înțeleasă ca un drept moral
fundamental și universal poate determina și pragul de la care intervențiile de tip internațional
și deci încălcarea suveranității unui stat pot să fie justificate din punct de vedere moral și
politic. Am arătat cum întemeierea dreptului la securitate umană poate să reziste
contraargumentelor formulate împotriva drepturilor omului, în măsura în care este tratat ca un
drept moral minimal și fundamental, ce poate fi întemeiat atât dintr -o perspectiv ă morală non –
consecințialistă, respectiv fundaționistă, cât și din una consecințialistă, respectiv non –
fundaționistă. În plus, am probat caracterul său „ executoriu ” menționând și proporția în care
este realizabil în practica actuală a drepturilor omului.

52
Cap. III. SECURITATEA UMANĂ ȘI DEMOCRAȚIE ÎN REPUBLICA MOLDOVA ,
UCRAINA ȘI BELARUS . STUDIU DE CAZ.

Partea aplicativă a lucrării noastre vizează asocierea dintre calitatea democrației și
gradul de securitate umană în statele Europei de Est, foste componente ale U .R.S.S.
Cercetarea se bazează pe analiza mutațiilor apărute la nivelul securității statale în perioada
post Război Rece ;principala transformare a paradigmei securitate constă în accentuarea
importanței individului în relațiile dintre state. Dacă, până în 1989, logica re alismului politic
se baza pe o perspectivă de tip stat -centric, evoluțiile politice, militare și sociale ul terioare
acestui moment au transferat accentul spre comunitatea civică. Schimbarea percepției asupra
rolului statal de garantat al securității individuale s -a produs în contextul amenințărilor
globale ce caracterizează debutul noului mileniu . Contextul geo politic, parțial congestionat de
emergența vechilor actori din timpul Războiului Rece, impune analiza relației dintre ordinea
democratică și „ responsability to protect ”, ca atribut al guvernelor și comunității
internaționale. Măsura în care guvernele democ ratice reușesc să construiască mecanismele de
securitate colectivă rămâne o preocupare a spațiului decizional și a cercetărilor din domeniul
democratizării și studiilor de securitate.
Prin intermediul a trei studii de caz comparate demers ul nostru își prop une să ofere o
grilă de „ lectura ” a securității umane prin intermediul democratizării. Democratizarea
regimurilor politice autoritare sau post -autoritare este o soluție pentru ameliorarea
dezechilibrelor genera te de încălcarea drepturilor și libertăților f undamentale ale cetățenilor.
Aderarea la principiile U. E. pot favoriza construcția statului de drept, echilibrul puterilor, un
proces electoral corect și respectarea drepturilor politice fundamentale ale cetățenilor. Astfel,
procesul de democratizare din aceste state, asistat și catalizat de U. E., devine condiția
minimală a securității umane.
Analiza diverselor niveluri de securitate, locale, naționale, regionale sau
internaționale, trebuie realizată prin binomul: amenințări -vulnerabilități. Cadrul realis t de
analiză a securității propune abordarea s tat-centrică, în condițiile în care interesul național,
securitatea teritorială și statală a sistemelor politice au reprezentat principalele elemente ale
politicii externe și studiilor strategice până la finalu l Războiului Rece. Conceptul de
„securitate umană ” a apărut din încercarea de a ” umaniza ” studiile strategice, de a dezvolta
cercetări aplicate și de a construi un instrument de evaluare a societăților prin prisma
cetățenilor care compun respectiva comunitate. Conceptul de ” securitate umană ”, vag și

53
extensiv, a devenit liantul numeroaselor discipline din științele sociale, oferind un câmp
epistemologic specific pentru înțelegerea rolului individului în cadrul comunității.
Securitatea umană presupune existența unui cadru instituțional specific, a unui set de
mecanisme legislative și acționale, un ansamblu de instrumente politice care contribuie la
creșterea responsabilității guvernamentale de a proteja indivizii și comunitățile. Din
perspectivă juridic ă, „securitatea umană reprezintă suma drepturilor civile și libertăților
politice ale indivizilor ”. Securitatea umană poate fi privită prin prisma valorilor cultural –
civice, psihologiei sociale și mecanismelor democratice.
Ultimele două decenii prezintă im aginea unei construcții sociale fragile, dominată de
traficul de armament, de atacurile și amenințările organizațiilor cu caracter terorist, de
„conflictele asimetrice ” apărute în diverse regiuni și de crize diplomatice, generatoare de noi
tensiuni în sist emul de state. Atribute le negative ale interdependențelor structurale ce compun
orizontul globalizării, reclamă exigența de a reliefa acea componentă afectată de dezechilibre:
individul. În acest cadru putem însera regimurile politice autoritare „ care de c ele mai multe
ori degenerează în state eșuate, incapabile să -și protejeze cetățenii ”76.
Dincolo de perspectiva statală, comunitatea internațională are rolul de garant al
drepturilor fundamentale ale indivizilor. Securitatea unei persoane, comunități ,locale, națiuni
constă în deciziile luate de alții, în „ politicile și instituțiile care trebuie să găsească noi căi de
protecție a indivizilor și comunităților ”. Protecția indivizilor ar trebui să fie vitală societăților
ce pun accent pe libertatea și dem nitatea umană.
Organizarea socială precară, natura puterii politice, gradul de alienare a indivizilor din
respectiva comunitate sunt variabilele ce compun imaginea insecurității umane. Cu toate
acestea , insecuritatea umană a devenit subiect de cercetare în tr-o lume globală, caracterizată
de numeroase interdependențe.
În 1994, U .N.D.P. a propus o abordare mult mai generală a drepturilor politice,
economice și sociale pe care le are individul în cadrul comunității. Cele trei direcții stabilite în
cadrul Conve nției de la Helsinki – securitate, cooperare economic o-socială și drepturile
omului – sunt sint etizate în cadrul unor concepte conexe securității umane, precum: securitate
economică, securitatea individului, securitatea sănătății, securitate comunitară și securitate
politică. Aceste paliere ale securității vizează actul de protecție a persoanelor din partea
autorităților politice naționale sau a comunității internaționale. Securitatea este tradusă în
capacitatea guvernelor naționale de a răspunde la ameninț ări externe precum și în diminuarea

76Glasius , Marliesși Kaldor ,Mary ,A huma n Security Doctrine for Europe, Routledge , London and New York ,
2006, p. 6

54
abuzurilor la adresa drepturilor civile, libertății și demnității umane. Acest lucru se poate
realiza doar prin construcția democratică a societății civile, a unei rețele suficiente de O .N.G.-
uri, care să militeze pentru drepturi și libertăți, a unor politici guvernamentale centrate pe
nevoile reale ale individului și a unei comunități internaționale capabile să sancționeze orice
abuz din politica domestică. Intervențiile umanitare, sancțiunile comunității internaționale în
conflictele din Kosovo, la care adăug ăm sancțiunile economice adresate Federației Ruse în
criza din Crimeea, sunt exemple ce fac operațională intenția U .N.D.P. de a crea cadrul
instituțional și mecanismele legale de protecția indivizilor. Securitatea un ui teritoriu sau a
unei populații depinde de gradul de securizare a ansamblu lui de state precum și de percepția
asupra securității individuale. „ Securitatea umană înseamnă extinderea drepturilor
individuale dincolo de granițele naționale ”77. În egală măsură, presupune constituirea acelor
mecanisme legale, instituționale, transnaționale, capabile să funcționeze în situații de maximă
urgență, sau ori de câte ori există amenințarea lezării drepturilor și libertăților esențiale vieții.
În practica politică , conceptul de securitate umană are o serie de implicații ce țin de
creșterea bunăstării economice, de bună funcționare a instituțiilor publice și de justa aplicare a
mecanismelor juridice, astfel încât să fie evitat abuzul de putere. Creșterea economică
determină un nivel de trai mai bun al indivizilor ;în egală măsură, la nivelul comunității
internaționale, corupția, sistemul juridic deficitar și guvernarea defectuoasă completează
perspectivele empirice asupra securității umane.
Viziunea kantiană a unei lu mi mai bune, normată de dreptul internațional de valori
cosmopolite, are corespondent politic în actul de securizare a indivizilor și a comunităților.
Securitatea umană reușește să realizeze joncțiunea dintre politica domestică și sistemul
internațional de state prin faptul că guvernele naționale cât și ansamblul de instituții și
organizații cu caracter transnațional sunt actorii ce garantează „ responsability to protect ”.
Securitatea umană trece dincolo de perspectiva statului -națiune, fiind o problemă a
întregului concert de state. Securitatea umană corelează drepturile indivizilor cu suveranitatea
statală. Însă, exemplele ce vin din sfera statelor autoritare confirmă o asociere negativă,
tensionată, între protecția individului și dreptul de suveran al stat ului-națiune.
În acest context „ este nevoie de o redefinire a suveranității, care ar însemna
responsabilitatea etică de a proteja și de a lupta pentru interesele vitale ale indivizilor ”*. În
acest context ideologic, securitatea umană se di stanțează de pers pectiva inițială propusă în
cadrul U .N.D.P., bazată pe corelații socio -economice și pe securitatea individului. Securitatea

77Kaldor ,Mary ,op. cit., 2010, p. 92
*Ibidem, pp. 93 -94

55
umană înseamnă mult mai mult decât o simplă asociere mecanică între dezvoltare sustenabilă
și calitatea vieții individului, deoarece presupune o redefinire a rolului statalității, a
suveranității și a modurilor în care statul își exercită puterea legitimă în raport cu cetățenii săi.
Securitatea umană este congruentă cu respectarea demnității umane, cu protejarea libertăților
fundamenta le și protejarea comunității civice și orice amenințare fizică sau militară. La nivel
declarativ , încă de la sfârșitul anilor 1990 se propunea, în cadrul Summitului G8, lupta
împotriva amenințări lor la adresa securității umane. În practica politică, însă, asistăm la o
agendă încă neclară cu privire la posibilitățile guvernamentale sau internaționale de
ameliorare a calității vieții comunitare.
Garantarea securității umane presupune existența unui stat capabil să protejeze
comunitatea civilă, dincolo de asp ectele ce țin de suveranitate sau de relațiile existente în
arena internațională. La nivel normativ, viziunea kantiană a societății cosmopolite este
suficientă pentru asigurarea protecției individului și a comunității din care acesta face parte.
Însă, real itățile politice internaționale ilustrează un stat inconsecvent în consfințirea
drepturilor fundamentale ale omului. Aspect ul este evident în cadrul „ statelor eșuate ”, care se
transformă în agenți ai insecurității umane prin proliferarea regimurilor autocr atice sau a
practici lor politice incompatibile cu demnitatea și libertatea umană.
Ipoteza de cercetare pornește de la faptul că democratizarea regimurilor postautoritare
reprezintă o (pre)condiție a securității umane. Calitatea democrației este reflectată atât în
designul instituțional cât și în capitalul social pe care îl are respectivul stat. Importanța
individului în cadrul sistemului democratic rezultă din faptul că este parte integrantă a
procesului decizional. Grație unei structuri asociative, problem ele individuale ajung să
reprezinte priorități pentru orice guvern democratic.
Societatea civilă reprezintă interfața dintre spațiul preferințelor și intereselor
individuale și spațiul deciziilor publice. „ Din punct de vedere politic încrederea generaliza tă
a cetățenilor asociată cu atitudinile și comportamentele civice ale acestora permit cetățenilor
să-și unească forțele în cadrul diverselor grupuri politice sau sociale care să faciliteze
inițiativele civice ”. Aceste inițiative civice sunt produsul unui model de „ libertate dialogică ”,
în care fiecare actor are posibilitatea de a -și exprima voința, opinia și credințele fundamentale
în spațiul public. Putem defini calitatea democrației prin „ ansamblul indivizilor care, reuniți,
formează o singură societate, în virtutea subscrierii la o autoritate publică bazată pe consens,
și care împărtășesc practici comune de civilitate ”78. Dacă privim democrația în acord cu

78Glasius et al, op. cit., 2004, p. 15

56
valorile societății civile, am putea trasa corelație pozitivă între dinamica societății civile și
securitate a umană.
Societatea civilă reușește să asigure reprezentarea individului la toate nivelurile: local,
național și internațional. Această posibilitate de reprezentare îi asigură individului dreptul de a
contesta sau de a putea reacționa când există încălcări ale valorilor umane. Pe bună dreptate, se
sublinia că „societatea civilă a devenit un câmp crucial de luptă pentru recuperarea
controlului individului în viața public ă”. Putem vorbi de impactul societății civile asupra
securității umane, în condiț iile în care asistăm la o lume globală, în care statul nu mai este
singurul actor capabil să asigure un curs normal al evoluțiilor politice, economice și sociale.
Lumea gl obală impune o nouă manieră de regândire a suveranității și a strategiilor prin care
poate fi ameliorată securitatea indivizilor. Eforturile depuse de organizațiile cu caracter
internațional, abordările de tip multi -level în managementul unor pandemii, al impactului
conflictelor asupra civililor sau al traficului de narcotice, ființe umane etc. sunt câteva dintre
exemplele ce dau o notă optimistă securității umane. Organizațiile și asociațiile pun în valoare
rolul individului în cadrul sistemului politic. „ Acestea sunt vehicule și forumuri ale
participării sociale, <<voci>> ale procesului d emocratic, ale exprimării valorilor și
performanțelor ”79. Societatea civilă acordă posibilitatea fiecărui individ de a -și exprima
interesele și preferințele în cadrul societății.
Dacă societatea civilă dintr -un regim politic democratic reprezintă liantul între
structura decizională și indivizi, constat ă, cu un grad ridicat de probabilitate, că există o
asociere între rolul societății civile, stabilitatea și legitimitatea regimului politic democratic și
responsabilitatea guvernamentală. Durabilitatea unui s istem politic rezultă din modul în care
reușește să asigure continuitatea democrației, prin protejarea drepturilor și libertăților
cetățenilor, prin prezervarea ordinii publice și prin securizarea relațiilor civile și a
pluralismului valoric și ideologic.
Pornind de la întrebarea de bază a studiului referitoare la relația dintre calitatea
democrației și dinamica securității umane am propus un demers empiric în statele post –
autoritare din Europa de Este. Statele care formează unitățile de analiză sunt: Ucrai na,
Republica Moldova și Belarus. Au fost selectate pe baza criteriului proximității geografice, a
impactului pe care îl are „ Parteneriatul Estic ” și a trecutului sovietic comun. Datele cercetării
sunt culese pentru intervalul 2006 -2016. Variabilele cercet ării, unitățile de măsură și
proveniența acestora sunt sintetizate în tabel ul următor :

79Anheiner, Helmut , ș.a., Global Civil Society , SAGE Publications Ltd , London, 2004, p. 23

57

Variabila Unitatea de măsură Sursa Datelor
Presiunea Demografică [10-130] Fragile States Index80
Declin Economic 10 – Foartesustenabil
Legitimitatea Statului 20 – Sustenabil
Încălcări ale Drepturilor Omului 30 – Foarte stabil
40 – Stabil
Securitate Militară 50 – PuținStabil
60 – Amenințare
70 – AmenințareRidicată
80 – Alertă
90 – AlertăRidicată
Securitate Regională [1;5] Global Peace Index81
1 – pace; 5 – stare de conflict
Inegalitate Socială și Economică [0-100] Gini index82
20-50 – egalitate
˃50 – inegalitate
Dezvoltare Umană [0;1] Human Development Index –
United Nations
[0. 1-0. 3] – foartescăzută Development83 Program
[0. 5-0. 7] – mediu
˃0. 9 – foarte ridicată
Calitatea Democrației [1;7] Freedom House – Nations
inTransit Report84
1 – Regimuridemocratice
3-4 – Regimuritranziționale
5-7 – Regimuriautoritare
Tabelul nr. 3.1: Variabilele Cercetării
La nivel metodologic am optat pentru analiza cantitativă a datelor. Cercetarea a vizat o
radiografie a celor trei state: Ucraina, Republica Moldova și Belarus din perspectiva
distribuției indicatorilor tendinței centrale pentru fiecare variabilă. La nivel explicativ,
demersul metodologic pe care îl propunem se bazează pe estimarea de legături statistice între
calitatea democrației și dezvoltarea umană, în calitate de variabile dependente, și celelalte
variabile ale studiului, în calitate de variabile independente. Rezultatele c antitative sunt
surprinse mai jos:
Presiune
Demogra –
fică Declin
Economic Legitimi –
tate
Regim
Politic Încălcări
ale
Drepturilor
Omului Securitate
Militară Index
Pace Indexul
Dezvoltării
Umane Index
Gini Calitatea
Democrației
Mean 6.02 5.62 7.6 5.97 3.55 1.525 0.5793 0.167 4.521
Median 5.85 5.5 7.45 5.8 3.55 2.065 0.72 0.255 4.445
Mode 6.5 5 7.2 5.9 3 0 0.73 0 4.25
Std.
Deviation 1.33732735 0.78429 0.549747 0.926223 0.833 1.0624 0.305375 0.14461 0.270368062

80 http://ffp.statesindex.org/
81http://www.visionofhumanity.org/
82http://data.worldbank.org/indicator/SI.POV.GINI
83http://hdr.undp.org/en
84https://www.freedomhouse.org/report -types/nations -transit# . VKIX6NKsUqM

58
Variance 1.78844444 0.615111 0.302222 0.857889 0.693889 1.1287 0.093254 0.02091 0.07309888 9
Skewness 1.17918 549 0.925808 1.579937 2.706154 -0.378454 -0.958 -1.77713 -0.4407 0.424611301
Kurtosis 1.77778485 1.470902 3.006077 7.932564 -0.403421 -1.2358 1.402944 -2.2428 -1.48109023
Range 4.5 2.8 1.9 3.2 2.7 2.54 0.73 0.3 0.72
Tabelul nr. 3.2: Statistică Descriptivă: Ucraina

Presiune
Demogra –
fică Declin
Economic Legitimi –
tate
Regim
Politic Încălcări
ale
Drepturi –
lor Omului Securitate
Militară Index
Pace Indexul
Dezvoltă –
rii Umane Index
Gini Calitatea
Democra –
ției
Mean 6.37778 6.877778 7.566667 6.577778 7.111111 1.931429 0.648571 0.338333 4.962222
Median 6.4 6.8 7.6 6.8 7.2 1.97 0.65 0.34 4.96
Mode 7 7.5 7.4 6.8 7.8 1.97 0.65 0.36 4.96
Std.
Deviation 0.55403 0.460374 0.556776 0.509357 0.791272 0.133844 0.008997 0.02137 0.100347
Variance 0.30694 0.211944 0.31 0.259444 0.626111 0.017914 8.1E-05 0.000457 0.010069
Skewness -0.05689 0.113874 -0.54813 -0.65858 -0.98421 -2.56946 -1.56909 -0.23227 0.413998
Kurtosis -1.76372 -1.10745 -0.48231 -0.94657 0.885289 6.693358 4.287197 -2.14982 -0.12965
Range 1.4 1.3 1.7 1.4 2.5 0.37 0.03 0.05 0.32
Tabelul nr. 3.3: Statistică Descriptivă: Republica Moldova

Presiune
Demogra –
fică Declin
Economic Legitimi –
tate
Regim
Politic Incălcări
ale
Drepturi –
lor
Omului Securitate
Militară Index
Pace Indexul
Dezvoltă –
rii Umane Index Gini Calitatea
Democra
ției
Mean 6.9 6.688889 8.655556 8.155556 6.444444 2.077143 0.767143 0.277143 6.658
Median 6.7 6.6 8.9 8.1 6.3 2.07 0.78 0.28 6.695
Mode 5.5 6.2 8.8 8 6.3 2.07 0.78 0.27 6.71
Std.
Deviation 1.17047 0.732196 0.901542 0.374537 0.394053 0.31997 0.022147 0.007559 0.080939
Variance 1.37 0.536111 0.812778 0.140278 0.155278 0.001024 0.00049 5.71E -05 0.006551
Skewness 0.571881 2.200229 -2.76624 0.025756 1.306934 0.789318 -2.07531 0.595294 -1.09284
Kurtosis -0.57085 5.773395 8.010949 0.567978 2.07394 -0.31338 4.398737 -0.35 -0.17902
Range 3.5 2.5 3 1.3 1.3 0.09 0.06 0.02 0.24
Tabelul nr. 3.4: Statistică Descriptivă: Belarus

Indicatorii statistici utilizați certifică o democrație de graniță în Republica Ucraina și
Republica Moldova și un sistem autoritar, destul de bine consolidat în cadrul Republicii
Belarus. Scorul democrației este de 4,52 în Ucraina cu 𝜎=0.2 și de 4,96 cu 𝜎=0.10 în
Republica Moldova. Valorile arată că ambele sisteme politice se află la granița dintre regimuri
postautoritare și regimul tranziționale. În corelație cu valorile asociate calității democrației
sesiz ăm amenințări ridicate în cadrul drepturilor omului (5,97 in cazul Ucraina și 6,57 în cazul
Republicii Moldova), a securității economice (5,62 în Ucraina și 6,87 in Republica Moldova)
și a dinamicii demografice (6,02 în cadrul Ucrainei și 6,37 în Republica M oldova). Variabila

59
cvasi -identică sub aspect valoric, incidentă în ambele cazuri este legi timitatea regimului
politic cu un scor mediu de 7,6, fapt ce plasează ambele state între amenințare ridicată și
situație de alertă. Putem constata, la nivel descripti v, că legitimitatea regimului politic
conturează o primă perspectivă asupra vulnerabilității statale. În cazul Belarus se observă un
regim autoritar puternic consolidat. Democrația este absentă, valoarea indicatorului fiind de
6,65 cu 𝜎=0.06, ceea ce a rată un regim de tip autoritar . Valoarea se află la limita superioară
a scalei de măsură, iar eroarea statistică scăzută atestă un regim nondemocratic stabil în seria
temporală analizată. Pentru legitimitatea regimului politic și încălcări ale drepturilor omu lui,
Belarus se află în stare de alertă, având valori de 8.65 și 8.15. Ambele variabile devin
relevante pentru explicarea absenței ordinii democratice.
Pentru completarea analizelor statistice am estimat gradul de corelație între calitatea
democrației, se curitatea umană și variabilele sociale, economice sau securitate întâlnite în cele
trei unități de analiză. Modelul pe care dor im să îl test ăm este bazat pe o ecuație de regresie
liniară ce vizează variația datelor statistice în cele trei cazuri cuprinse î ntr-o serie de
distribuție temporală de un deceniu:
Coefficients(a)
Unstandardized
coefficients Standardized
Coefficients Collinearity
Statistics
Model B Str. Error Beta t Sig. Part. Tolerance VIF
1 (Constant) -2.682 1.522 -1.762 0.1
Legitimitatea
Regimului
Politic 0.972 0.192 0.805 5.07 0 0.805 1 1
2 (Constant) -2.047 1.251 -1.636 0.126
Legitimitatea
Regimului
Politic 0.778 0.169 0.645 4.61 0 0.592 0.844 1.185
Securitate
Militara 0.187 0.064 0.405 2.896 0.012 0.372 0.844 1.185
3 (Constant) -1.939 1.047 -1.851 0.089
Legitimitatea
Regimului
Politic 1.03 0.172 0.853 5.988 0 0.643 0.569 1.758
Securitate
Militara 0.255 0.06 0.552 4.237 0.001 0.455 0.68 1.471
Declin
Economic -0.401 0.156 -0.406 -2.563 0.025 -0.275 0.459 2.178
Tabelul nr. 3.5: Modele de ecuații de regresie pentru Calitatea Democrației în Ucraina , Republica
Moldova și Belarus

La nivelul modelării cantitative, calitatea democrației din cele trei etape poate fi
aplicată prin prisma a trei modele care sunt rezultatele a trei ecuații de regresie liniară între

60
cele opt variabile independente ale studiului. Sub aspectul coliniarității modelele rezultate
îndeplinesc criteriile minimale de toleranță statistică având un nivel de semnificație mediu de
0.02 și o probabilitate în estimare de 0.98. Variabilele explicative pentru calitatea slabă a
democrației din cele trei state sunt: legitimitatea regimului politic, gradul de securitate
militară din cadrul celor trei state și declinul economic.

Coefficients(a)
Unstandardized
Coefficients Standardized
Coefficients Collinearity
Statistics
Model B Str. Error Beta t Sig. Part. Tolerance VIF
1 (Constant) 0.247 0.092 2.7 0.017
Indexul P ăcii 0.225 0.049 0.778 4.633 0 0.778 1 1
(Constant) -0.444 0.237 -1.87 0.084
2 Indexul P ăcii 0.204 0.039 0.704 5.211 0 0.692 0.968 1.033
DeclinEconomic 0.12 0.039 0.413 3.059 0.009 0.406 0.968 1.033
3 (Constant) -0.627 0.19 -3.304 0.006
Indexul P ăcii 0.254 0.034 0.879 7.541 0 0.764 0.757 1.321
DeclinEconomic 0.185 0.036 0.634 5.12 0 0.519 0.67 1.493
Securitate Militar ă -0.061 0.019 -0.447 -3.215 0.007 -0.326 0.533 1.877
Tabelul nr. 3.6: Modele de ecuații de regresie pentru Dezvoltare Umană în Ucraina, Republica
Moldova și Belarus

Referitor la dezvoltarea și securita tea umană din cele trei state , identificăm trei surse
de vulnerabilitate: insecuritatea regională, exprimată prin Indexul Păcii, declinul economic și
lipsa capabilităților militare de răspuns la amenințări externe. Modelul utiliza t are un nivel de
semnificație de 0.02 și un nivel de probabilitate de 0.98.
Din analizele referitoare la calitatea democrației și a securității umane observă m
recurența, în cele trei state analizate, a unor vulnerabilități precum: absența unei legitimări
clare a puterii politice, absența mecanismelor de creștere și bunăstare economică precum și a
capabilităților militare reale de răspuns la amenințări externe. Principala amenințare la adresa
stabilității politice este regăsită în cadrul insecurității regio nale. Din punct de vedere
geopolitic, emergența Rusiei în arena internațională, odată cu criza din Crimeea, favorizează
apariția unor tensiuni regionale și a unei amenințări reale la frontiera de Est a Uniunii
Europene.
În figura și graficul de mai jos am realizat un model de asociere între calitatea
democrației și gradul de securitate umană în cele trei state.

61
Model Summary Parameter Estimates
Equation R Square F df1 df2 Sig. Constant b1 b2 b3
Linear .216 6.071 1 22 .022 .0117 .102
Logarithmic .236 6.813 1 22 .016 -.312 .587
Quadratic .370 6.171 2 21 .008 -4.726 1.891 -.160
Cubic .370 6.171 2 21 .008 -4.726 1.891 -.160 .000
Tabelul nr. 3.7: Corelația Indexul Dezvoltării Umane – Calitatea Democrației

Figura nr.1: Graficul corelației dintre dezvoltarea umană și calitatea democrației

Dezvoltarea umană este o componentă definitor ie a securității umane ; reprezintă un
indicator compozit ce reunește aspecte ce țin de gradul de stabilitate socială, grad de
alfabetizare, grad de dezvoltare economică și speranță de viață. Prin aspectele socio –
economice pe care le surprinde, dezvoltarea umană poate fi privită ca o măsură cantitativă
complementară gradului de securitate umană. Relația dintre calitatea democrației și de
dezvoltarea umană este una de tip nonliniar, de intensitate scăzută spre medie, mediată de o
serie de alte variabile ce țin de securitatea socială, securitatea economică, politică și militară
din cele trei cazuri analizate. Relația nonliniară este confirmată de valori le ecuațiilor
parabolice și cubice, cu r2=0.37 și r=0.60. Ipoteza de la care a pornit analiza cantitativă a
datelor este susținută parțial de realitățile din cele trei state analizate. P osibil că o adecvare a
datelor empirice la noul context geopolitic ar putea ameliora calitatea estimărilor statistice și a
predicțiilor referitoare la dinamica securității umane într -un areal geografic caracterizat de
insuficiență democratică.

62
Estimările statistice din cele trei state au evidențiat că principalii factori car e
vulnerabilizează democrația din cele trei state sunt absența legitimității statale și declinul
economic. V om ilustra impactul negativ pe care îl au acești factori asupra calității democrației
și securității individului.
Legitimitatea regimului politic re prezintă principala dificultate a tranziției spre
democrație și spre asigurarea unui climat de normalitate în respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale cetățenilor. Sistemele de partide, sistemele electorale, cadrele
constituționale și corup ția instituțională sunt principalele elemente ce fac dificilă reforma
statului de drept și construcția unei societăți civile autonome. Legitimitatea statului trebuie
privită prin consfințirea statului de drept și a domniei legii. Statele din Europa de Est trebuie
să-și direcționeze reforma statală în trei direcții:
– supremație constituțională;
– protecția drepturilor individuale în raport cu autoritățile publice;
– controlul civil al modului în care funcționează autoritățile statului. Cele trei elemente
pe care le identifică George Stanton a fi relevante construcției statului de drept au ca finalitate
limitarea puterii guvernamentale și garantarea drepturilor fundamentale ale indivizilor.
Limitele guvernării se regăsesc în cadrul constituțional ce reglem entează drepturile civile și
libertățile politice, precum și modul în care cetățenii pot participa la procesul politic propriu –
zis.
Absența societății civile active este o primă amenințare la adresa securității umane în
cadrul complexului de state cercetat . Dacă în Ucraina și Republica Moldova societatea civilă
este reactivă în raport cu structura de guvernare, în Belarus angajarea în mișcări civice de
susținere a drepturilor și libertăților fundamentale este extrem de dificilă. Protestele din martie
2006 s unt exemplul unei societăți civile puternic înfrânată de guvernare, incapabilă să
transfere preferințele individuale spațiului public.
În detrimentul ONG -urilor care militau pentru drepturi și libertăți fundamentale,
guvernul din Belarus a asi stat financia r o serie de organizații cu caracter politic, precum
Uniunea Tinerilor Republicani sau organizații pan -ruse, care susțineau regimul Lukashenko.
După anul 2006, peste o sută de organizații cu caracter nonguvernamental au fost suspendate,
pe motive ce vizau evaziunea fiscală sau acțiuni destabilizatoare pentru regimul politic.
Presiunea asupra societății civile a fost constantă, mai ales după realegerea lui Lukashenko în
calitate de președinte în 2004. Structurile civile se confruntă cu supravegherea din par tea
autorităților. Activitățile mass – media sunt monitorizate de autoritățile de la Minsk. După
protestele din 2006 se poate sesiza o redirecționare a grupurilor civice spre susținerea liderului

63
opoziției Alyaksandr Milinkevich. Majoritatea dezideratelor mișcărilor civice au vizat
libertățile politice și schim barea direcției comuniste în care se află Belarus.
Modelul de structurare a puterii în Belarus este de tip prezidențial. Putem sesiza
legătura dintre prezidențialism și dictatură prin distribuția prer ogativelor politice în cadrul
funcției monocratice. Limita prezidențialismului și degenerarea acestuia într -un regim
autoritar a fost vizibilă în cadrul referendumului constituțional din 2004. Constituția din 1994
prevedea o limită a funcției monocratice d e cinci ani și de două posibile mandate, la finalul
celui de -al doilea mandat Alexander Lukashenko a eliminat din Constituția Belarus limitările
mandatelor prezidențiale. Din anul 1994 Alexander Lukashenko deține funcția de președinte a
Republicii Belarus. Eliminarea limitării constituționale a mandatelor prezidențiale este o
amenințare la adresa valorilor democratice și securității individului. Minimal, o societate
democratică nu poate fi înțeleasă decât prin alternanța la putere, alegeri libere și corecte și
pluralismul politic. Valorile minimal -procedurale ale democrației sunt încălcate în cadrul
Republicii Belarus. În anul 1997, Consiliul Europei a eliminat Belarus din cadrul statelor
membre, pe motiv că a încălcat regulile fundamentale ale democrației. Amenințările la adresa
drepturilor individului sunt vizibile în actele de persecuție politică, de desființare a
organizațiilor nonguvernamentale, de persecuție a jurnaliștilor independenți și a oricărei
forme de opoziție politică.
Cu toate acestea, inerția instituțională și alegerea în funcția prezidențială a lui
Lukashenko au redirecționat sistemul politic din Belarus spre valorile comuniste. Președintele
a beneficiat și beneficiază de un staff administrativ loial și de un sistem clientelar care
controleaz ă instituțiile reprezentative, Curtea Constituțională, media și birocrația.
Mimarea alegerilor democratice reprezintă alt element al absenței statului de drept și
precarității ordinii democratice. Spiritul naționalist și opoziția destulde agresivă la adres a
reformei democratice au determinat un proces electoral superficial, deseori fraudat, ce a făcut
posibilă continuitatea partidelor comuniste în structurile de conducere.
Absența regulilor democratice poate fi sesizată în Ucraina și Republica Moldova încă
de la primul ciclu electoral din 1991. „Așa cum este destul de evident, în 1991 membrii fostei
nomenclaturi care au rămas în structura statală erau lipsiți de viziune și c onsens în ceea ce
privește reforma constituțională85. Continuitatea elitei politice nomenclaturiste a reprezentat
principala amenințare la adresa statului de drept în Ucraina și Republica Moldova. Recurența
Partidului Comunist în majoritatea ciclurilor ele ctorale după anul 1991 reprezintă un

85Volczuk, Kataryna , The Constitutional Politics of State Formation , CEU Press , Budapest , 2001, p. 129

64
argument solid pentru continuitatea la putere a unei elite nondemocratice. Ucrainei cât și
Republicii Moldova le-a lipsit „ o elită angajată în reforme liberale și economice liberă, și o
alternativă complet dezvoltată di n punct de vedere democratic ”.
Primul deceniu post -independență a însemnat, în cazul Ucrainei, construcția unui
sistem clientelar asociat funcției prezidențiale. Cu toate că votul electoratului a fost destul de
fragmentat, „începând cu alegerile din 2002 a sistăm la o manipulare semnificativă pentru
securizarea majorității pro -prezidențiale86. Alianța construită în jurul blocului electoral
Ucraina Noastră și a Partidului Comunist Ucra inean s-a menținut până în ciclul electoral
2006 -2012. Dizolvarea Verkhovna Rada, în 30 septembrie 2007, a condus la un sistem cu
partide dominante, însă destul de fragil în promovarea valorilor democratice.
Pe lângă recurența elitei comuniste, în ambele state se poate sesiza existența unui
cadru instituțional lipsit de transparen ță decizională. Corupția instituțională are valori ridicate
și pune sub semnul întrebării orice încercare legitimă de construcție a statului de drept.
Clientelismul politic reprezintă nota dominantă a politicii domestice de la Kiev și Chișinău.
Un ultim as pect pe care dorim să -l subliniem în susținerea absenței statului de drept în
Ucraina și Republica Moldova este reprezentat de ambiguitatea constituțională în structurarea
puterii politice și atribuțiile administrative ale guvernării.
Tendința de a control a guvernul a fost principala piedică în construcția unei democrații
funcționale, bazată pe principiul separației puterilor în stat. Ambiguitatea constituțională cu
privire la rolul președintelui și al parlamentului ne plasează mai degrabă în sfera unui reg im
prezidențial puternic marcat de autoritarism, care a inerțiat destul de mult construcția
democrației liberale. Soluția constituțională rezidă în reforma instituției prezidențiale în
întregul ei, printr -o delimitare clară a atribuțiilor pe care le are pr eședintele în politica
domestică și rolul său reprezentativ în relațiile dintre state. În egală măsură, la nivelul
Constituției Republicii Moldova, putem sesiza relațiile de tip centralizat și amestecul de roluri
între instituția prezidențială și parlament . Garantarea drepturilor indivizilor și o bună împărțire
a atribuțiilor publice ar fi soluții pentru amelio rarea calității actului de guvernare, pentru
creșterea responsabilității de a proteja și pentru un drum normal în cadrul tranziției
democratice.
Cel de-al doilea factor care afectează construcția democratică și securitatea umană este
reflectat în declinul economic. În majoritatea statelor desprinse din U .R.S.S. situația
economică precară a reprezentat o sursă de insecuritate. „Creșterea economică a fos t deseori

86Whitmore, Sarah , State -building in Ukraine, The Ukrainian Parliament ,Routledge Curzon , London and New
York , 2004, p. 158

65
extensivă și s -a bazat pe injecții de capital ”87. Volumul de capital și muncă a crescut în timp,
însă capacitatea de utilizare a acestor factori de producție a fost scăzută. Tranziția acestor state
la democrație a impus o serie de restricții financiare venite mai puțin din partea economiei
reale și mai mult din partea ideologiei oficiale, post -socialiste. În acest context, în primul
deceniu al independenței statale, în toate cele trei state analizate se constată o depreciere a
productivității muncii și salarizării.
Insecuritatea economică derivă din existența unei economii „ subterane ”, din activități
ilegale și din construcția unui sistem clientelar de distribuție a resurselor. Inegalitatea în
distribuția veniturilor a crescut în ultimele două decenii, motiv pentru care asistăm la o
societate profund segmentată. Aceste discrepanțe sunt observate, la nivelul indexului Gini, în
deteriorarea condițiilor de viață și a resurselor necesare pentru dezvoltare sustenabilă. Cu
toate injecțiile monetare pr acticate de guvernele naționale la începutul anului 2000, pe fondul
crizei din Rusia, asistăm la un deficit bugetar ridicat în cadrul republicilor ex -sovietice.
Cheltuielile guvernamentale și libertatea economică scăzută sunt principalii predictori ai
declinului economic.
În încercarea de a identifica condițiile declinului economic din Ucraina, Republica
Moldova și Belarus, observăm următoarele vulnerabilități: un complex industrial militar,
distanța geografică și istorică față de sistemul economiei de piaț ă, lipsa resurselor energetice,
lipsa cunoștințelor și competențelor antreprenoriale, un grad ridicat de corupție, instabilitate
financiară, o reformă a pieței destul de greoaie și preocupări noneconomice precum
implicarea în conflicte, războaie civile sau reconstrucția statului etc. . În proporții diferite
acești factori au contribuit la apariția economiei „ subterane ”, fapt ce a deteriorat și mai mult
calitatea vieții indivizilor. Soluții pentru depășirea declinului economic pot fi văzute în
stabilitatea ma croeconomică, în liberalizarea și privatizarea pieței și eliminarea sectorului
industrial militar ce a fost specific acestor state în primii ani ai tranziției. Moștenirea acestui
sector industrial este comună tuturor statelor ce au fost componente ale U .R.S.S. Vechile
sectoare industriale necesită reforme radicale , posibile prin mutarea accentului dinspre
sectorul productiv extensiv industrial spre o economie intensivă în cadrul sectorului terțiar.
Alături de moștenirile economiei centralizate și de lipsa d e competențe
antreprenoriale, menționăm lipsa de stabilitate financiară. Instabilitatea economică este
reflectată în ratele ridicate ale inflației și în dezechilibrele de la nivelul pieței forței de muncă.
În Ucraina, în intervalul 1991 -1999 au f ost întâln ite rate medii ale inf lației de 10 -11%. Pe

87Osipian, Ararat, The Impact of Human Capital on Economic Growth. A Case Study in Post -Soviet Ukraine ,
Palgrave Macmillan , London , 2009, p. 52

66
fondul crizei din Rusia, la începutul anilor 2000, în Ucraina rata medie a inflației a ajuns până
la 25%. În statele componente ale fostei U .R.S.S. reforma economică a debutat anevoios, atât
din cauza moștenirii economiei socialiste cât și din cauza ambiguității doctrinare în
formularea politicilor economic e. Ucra ina a reușit să susțină un program de privatizare relativ
coerent, spre deosebire de Bel arus, unde viziunea autoritară a guvernării a condus la politici
centralizate și dirijism. În schimb, Belarus a promovat o politică comercială destul de liberă,
având o evaluare pozitivă din partea instituțiilor economice internaționale. Retardul economic
a rămas vizibil în sfera sectorului financiar -bancar și a încurajării libertății antreprenoriale.
Cele două mari dezechilibre sistemice: absența statului de drept și a performanței
economice sunt suficiente pentru înțelegerea situațiilor politice și social e actuale. Moștenirea
vechii ordini sovietice, absența culturii civice și relațiile sociale de tip clientelar sunt elemente
ce compun imaginea unor societăți „ de graniță ”, unde ordine democratică este marcată de
elementele unui sistem autoritar bine consol idat.
Studiul empiric comparativ între Ucraina, Republica Moldova și Belarus a urmărit să
evidențieze relația de interdependență dintre gradul de democratizare și modul în care
guvernele celor trei state garantează securitatea cetățenilor. Analiza statisti că, alături de
interpretarea și contextualizarea informațiilor cantitative, ne atestă relația circulară dintre cle
două variabile analizate. Sub aspectul ecuațiilor matematice utilizate în cadrul demersului
metodologic, legătura liniară dintre cele două variabile este de intensitate slabă. În schimb, cu
un grad ridicat de probabilitate, susține m ideea conform căreia asocierea lor este una de tip
nonliniar, de intensitate medie. Ecuațiile quadratică și cubică au rezultate identice, soluțiile lor
având valo rile coeficienților de corelație r2=0.37 și r=0.608. La nivel cantitativ, nu se poate
susține ideea cauzalității între cele două variabile, ci mai degrabă a unui proces continuu în
care alte variabile, asociate nonliniar, intermediază relația dintre calita tea democrației și
securitatea umană.
Statul de drept alături de economia națională, securitatea militară, dinamica populației,
transparența instituțiilor publice, accesibilitatea serviciilor publice și dinamica societății civile
sunt variabilele care comp un lanțul cauzal al relației dintre calitatea democrației și gradul de
dezvoltare și securitate umană.
Aspectele instituționale trebuie corelate cu cele ce țin de dinamica electorală și a
partidelor politice. În acest cadru de analiză se poate observa imag inea unui sistem electoral
lipsit de eficiență în distribuția mandatelor parlamentare și a unei psihologii colective ce
favorizează continuitatea ideologiei comuniste. Republica Moldova și Ucraina sunt exemplele
tipice pentru continuitatea elitei politice comuniste în cadrul partidelor socialiste sau

67
comuniste. Balanțele electorale distorsionate și spațiul public lipsit de concurență sunt câteva
dintre variabilele ce explică inerția instituțională și electorală din cele trei sisteme politice
analizate. Daca Ucraina și Republica Moldova au mai cunoscut relaxări ale situației politice
domestice, în Belarus putem constata autoritarismul de stat și prezența partidului -unic în
cadrul organizării executivului. Reforme instituționale și partinice pot fi realizate d oar în
cadrul Ucrainei și Republicii Moldova, sisteme politice de graniță între postautoritarism și
tranziție democratică.
Impactul democrației naționale asupra gradului de securitate a indivizilor poate fi
reflectat, dincolo de abordarea instituționalistă , în cadrul sistemului juridico -constituțional al
respectivului stat. În cadrul celor trei unități de analiză am observat faptul că deficitele
legislative sau constituționale afectează direct calitatea ordinii democratice. Aceste a se
regăsesc în abordarea constituțională a prerogativelor instituțiilor prezidențiale și
parlamentare din Ucraina și Republica Moldova, precum și în abuzul de putere, consfințit la
nivel constituțional, din Republica Belarus. Ucraina și Republica Moldova sunt caracterizate
de o vi ziune ambivalentă în distribuția puterii, în ambele state întâlnim un amestec al
trăsăturilor specifice regimurilor prezidențiale și parlamentare. În cazul Belarus abuzul de
putere devine evident odată cu referendumul constituțional din 2004 și cu abrogare a
articole lor constituționale ce prevăd limitarea mandatului prezidențial.
Sintetizând, relația nonliniară dintre securitate umană și democrație este catalizată de
un scor relativ scăzut al indexului Gini, fapt ce confirmă ipoteze unor societăți egalitare,
lipsite de o fragmentare economică și socială evidentă, mult mai predispuse la continuitatea
practicilor post sovietice decât la o reconstrucție democratică a statului.
Relația dintre democrație și securitatea umană, din perspectiva celor trei studii de c az:
Ucraina, Republica Moldova și Belarus, poate fi explicată prin intermediul a două criterii:
– absența statului de drept ;
– absența unor mecanisme de creștere economică și bunăstare individuală.
Studiul a vizat utilizarea instrumentarului specific democratizării pentru a oferi o
posibilă perspectivă asupra securității umane din aceste state. Deși, la nivel maximal,
securita tea umană implică intervenția umanitară și responsabilitatea comunității internaționale
de a acționa în acele comunități puterni c afectate, în cadrul acest ei cercetări am suprapus cele
două concepte pentru a arăta că democratizarea poate fi o posibilă „lentilă” pentru înțelegerea
și analiza securității umane.
Soluțiile minimale pentru depășirea dilemelor securitare, în ceea ce priv ește
securitatea statului – națiune cât și a cetățenilor, pot veni din regândirea statului de drept, a

68
cadrului constituțional și din domnia legii, precum și din reformele politice structurale ce ar
avantaja creșterea economică și înlăturarea oricăror surs e de insecuritate derivate din
economia subterană sau din activități cu caracter extensiv, lipsite de productivitate reală. In
Ucraina și Republica Moldova soluția reconstrucției statale este cât se poate de realistă, în
condițiile în care configurațiile e lectorale și politice de la sfârșitul anului 2014 pun în prim –
plan strategii și viziuni politice de integrare în spațiul comunitar. În cazul Belarus, în absența
unui cadru constituțional democratic și a exprimării unei nevoi acute de democrație care să
vină din cadrul societății civile, sistemul politic este autoritar, destul de bine consolidat.
Aderarea la normele și criteriile U.E. sunt coordonatele pe care ar trebui să se
structureze reforma din cele trei state. O politică de „ bună vecinătate ” între Ucra ina,
Republica Moldova, Belarus și statele membre U. E. contribuie la o mai bună gestionare a
crizelor politice sau economice regionale, la activități comerciale menite să contribuie la
creșterea productivității economice și la o „ umbrelă de securitate ” atât pentru statul -națiune
cât și pentru protejarea cetățenilor din aceste comunități.

69
CONCLUZII

Pe parcursul demersului nostru științific, deopotrivă analitic și sintetic am avut prilejul
de a dezvălui conotațiile complexe ale sintagmei „ securitate umană ” care , în timp , a cunoscut
și cunoaște o devenire specifică precum civilizația umană aflată într -o necontenită căutare a
identității.
„Securitatea umană ” poate deveni comprehensibilă prin raportare la securizare
interpersonală și autosecurizare . De ce anume? Deoarece omul, în calitate de „ zoon politikon ”
după cum ar spune Stagiritul trăiește în cadrul colectivităților și în acest context gradul de
securizare al unui individ se corelează în mod inerent cu securizarea celuilalt. S ecurizarea
interpersonală, ca deziderat și stare de fapt face trimitere la autosecurizare , fapt ce denotă o
conștiință a sinelui dezvoltată.
Securitatea umană și în mod inerent securizarea interpersonală, autosecurizarea supra
sau subsecurizarea pot fi a bordate din perspectiva teoreticului dar și a pra xisului social,
sistemul social fiind cel care într -un fel sau altul dă măsura demnității individuale și colective.
Securitatea umană , indiferent de ipostaza în care ne aflăm atunci când o abordăm , este
un corelat al drepturilor omului, deopotrivă pozitive și negative.
Necontenita raportare la acestea în calitate de referențial după cum ar spune Ferdinand
Gonseth oferă omului ca individ și membru al colectivităților posibilitatea să se realizeze ca
om dincol o de statutul său ontologic, acela de ființă sortită morții după cum ar spune Martin
Heidegger în „Sein und Zeit ”.
Regimurile totalitare și post -totalitare, democrațiile slabe, întrețin un climat în care
angoasa individuală și colectivă sesizată de filosofii existențialiști îndepărtează omul de
propria -i natură . Studiul de caz care a fost axat pe trei țări din spațiul ex -sovietic o
demonstrează cu prisosință.
Omul recent, ce se sustrage tendințelor universali zante se remarcă prin faptul că este
tot mai preocupat de propria -i securitate și de securitatea colectivă din năzuința de a nu se
sustrage antroposferei. De ce anume? Deoarece prin intermediul conștiinței sale intenționale
aduce în prim plan vorba înțeleptului grec ce spunea că „ omul e măsura tuturor lucrurilor, a
celor ce sunt precum sunt, a celor ce nu sunt precum nu sunt ”.

70
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Austin, L. John , Cum să faci lucruri cu vorbe , Pitești , Editura Paralela 45, 2005
2. Alkire, Sabina , A Conceptual Framework for Human Security , Centre for
Research on Inequality, Human Security and Ethnicity. CRISE Working Paper
3. Anhei ner, Helmut, Marlies Glasius și Mary Kaldor , Global Civil Society . London ,
SAGE Publications Ltd , 2004
4. Ashford, Elizabeth , „Tre Duties Imposed by the Human Right to B asic
Necessities ”, în Freedom from Poverty as a Human Right. Who Owes What to the
Very Poor? , ed. Thomas Pogge, 183 -218, Oxford , Oxford University Press
5. Badion, Alain , Manifest pentru filosofie , Cluj , Idea Design & Print , 2008
6. Botezatu, Petre , Introducere în logică , Iași, Polirom , 1997
7. Buzan, Barry , Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de Securitate
internațională în epoca de după Războiul Rece (ediția a II -a), Chișinău , Editura
Cartier , 2000
8. Carpinschi, Anton , Cultura recunoașterii și securi tatea umană , Iași, Institutul
European , 2012
9. Charaudeau, Patrick, Maingueneau, Dominique , Dictionnaire d 'ànalyse du
discours , Paris , Éditions du Seuil , 2002
10. Chidester, David , Patterns of Power: Religion and Politics in American Culture ,
Englewood Cliffs NJ , Prentice Hall , 1988
11. Cox, Robert, W ., „Civil society at the turn of the Millennium: prospects for an
alternative world order ”, în Review of International Studies , 25(1) , 3-28, 1999
12. Engel, Pascal, Rorty, Richard , La ce bun adevărul? , București , Grupul Editorial
Art, 2007
13. Feinberg, Joel , „In Defense of Moral Rights ”, în Joel Feinberg, Problems at the
Roots pf Law: Essays in Legal and Political Theory, 37:55. Oxford , Oxford
University Press , 2003
14. Flew, Anthony , Dicționar de filosofie și logic ă, București , Humanitas , 1996
15. Flonta, Mircea, Keul Hans -Klaus, Rüsen Jörn , Religia și societatea civilă , Pitești ,
Editura Paralela 45 , 2005
16. Glasius, Marliesși Mary Kaldor , A human Security Doctrine for Europe. Proiect,
principles, practicalities , London and N ew York , Routledge , 2004

71
17. Gewirth, Alan , Reason and Morality . Chicago , University of Chicago Press , 1978
18. Gewirth, Alan , „Why There Are Human Right .” Social Theory and Practice ,
11(2): 235 -248, 1985
19. Habermas, Jürgen , „Fundamentele prepolitice ale statului de drept democratic ”. în
J. Habermas, J. Ratzinger, J. Dialectica secularizării. Despre rațiune și religie ,
Cluj, Editura Apostrof , 2005
20. Hart. H. L. A. , „Legal Right ”, în H. L. A. Hart, Essays on Bentham: Studies in
Jurisprudence and Political Theory , 162-193. Oxford , Clarendon Press , 1982
21. Heidegger, Martin , Problemele fundamentale ale fenomenologiei , București ,
Humanitas , 2006
22. Hohfeld, Wesley Newcomb , Fundamental Legal Conceptions as Applied in
Judicial Reasoning and Other Legal Essays . New Haven , Yale University Press ,
1919
23. Holmes, Stephen și Cass R. Suns tein, The Costs of Rights. Why Liberty Depends
on Taxes , New York , W. W. Norton , 1999
24. Howarth, Davis , „Applying Discourse Theory: the Method of Articulation ”, în
Discourse Theory in Europe Politics. Identity, Policy and Governance , Ed. D.
Howarth și J. Torfing, 316 -349, New York, London, Pargrave Macmillan , 2005
25. Human Development Report , United Nations Development Programme. New
York , Oxford University Press , 1994
26. Husserl, Edmund , Meditații cartaziene . O introducere în fenomenologie ,
București , Humanitas , 1994
27. Husserl, Edmund , Cercetări logice II. Cercetări asupra fenomenologiei și teoriei
cunoașterii. Partea întâi: Cercetările 1 și 2 , București , Humanitas, 2009
28. Kaldor, Mary , Securitatea umană , Cluj -Napoca , C.A. Publishing , 2010
29. Kaldor, Mary , Securitatea umană , Cluj-Napoca , CA Publishing , 2010
30. Kolakowski, Leszek , Religia. Dacă nu există Dumnezeu … Despre Dumnezeu,
Diavol, Păcat și alte necazuri ale așa -numitei filosofii a religiei , București ,
Humanitas , 1993
31. Kolodziej, Edward A. , Securitatea și relațiile internaționale , Iași , Polirom , 2007
32. Lorenz, Konrad , Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate , București ,
Humanitas , 2006
33. Luhmann, Niklas , Risk: A Sociological Theory , Berlin and New Yo rk, Walter de
Gruyter , 1993

72
34. Luhmann, Niklas , Social Systems , Stanford, California , Stanford University Press ,
1995
35. Ogata, Sadako și Amartya Sen, Human Security Now: Report of the Commision on
Human Security , United Nations , 2003
36. Osipian, Ararat , The Impact of Human Capital on Economic Growth. A Case
Study in Post -Soviet Ukraine , 1989 -2009 , London , Palgrave Macmillan , 2009
37. Raz, Joseph , The Morality of Freedom , Oxford , Clarendon Press , 1986
38. Raz, Joseph , Human Rights Without Foundations” , în The Philosophy of
International Law , ed. Samantha Besson and John Tasioulas, 321 -337, Oxford ,
Oxford University Press , 2010
39. Razinger, Joseph , „Ceea ce tine lumea laolaltă. Fundamente prepolitice morale
ale unui stat liberal ”, în Habermas, Jürgen, Razinger, Joseph. Dialecti ca
secularizării. Despre rațiune și religie , Cluj -Napoca , Editura Biblioteca Apostrof ,
2005
40. Ricoeur, Paul , Le volontaire et lˋinvolontaire , Paris , Édition Aubier -Montaigne ,
1950
41. Ricoeur, Paul , Philosophie de la volonté 2. Finitide et culpabilité. Livre I,
Lˋhomme faillible , Paris , Édition Aubier -Montaigne , 1988 (1960)
42. Russell, Bertrand , Power. A New Social Analisys , London and New York ,
Routledge Classics , 1996 (1938)
43. Searle, R. John , Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții , București , Editura
Herald , 2013
44. Sen, Amartya , ”Development, Rights and Human Security ”, în Human Security
Now Final Report, Commission on Human Security, New York , 2003
45. Sen, Amartya , „Elements of a Theory of Human Rights ”, Philosophy and Public
Affairs 32, 315-356, 2004
46. Steiner, H illel, An Essay on Rights , Oxford , Blackwell , 1994
47. Taylor, Charles , A Secular Age , Cambridge MA , Harvard University Press , 2007
48. Tasioulas, John , „The Moral Reality of Human Rights ”, în Freedom from Poverty
as a Human Right. Who Owes What to the Very Poor? Ed. Thomas Pogge, 75 -101,
Oxford , Oxford University Press, 2007
49. Ungureanu, Camil , Religia în democrație. O dilemă a modernității , Iași, Polirom,
2011

73
50. Urban B. Hugh , Politics and Religion: An Overview , în Encyclopedia of Religion ,
Vol. 11 ed. Lindsay Jones , Second Edition , 7248 -7260 , Macmillan Reference
USA , 2005
51. Voegelin, Eric , Religiile politice , București , Humanitas , 2010
52. Wenar, Leif , „The Values of Rights ” în Law and Social Justice, ed. M. O`Rourke,
179-209,Cambridge MA , MIT Press , 2005
53. Wenar, Leif , „The Analysis of Rights ”, în The Legacy of H. L. A. Hart, ed. M.
Kramer, C. Grant, B. Colbum, A. Hatzistavrou, 251 -273, Oxford , Oxford
University Press , 2008Wrong Dennis H ., Power. Its Forms, Bases, and Uses. With
A New Preface . Chicago , The Chicago Univers ity Press, 1988
54. Volczuk Kataryna , The Moulding of Ukraine, The Constitutional Politics of State
Formation , Budapest , CEU Press , 2001
55. Whitmore, Sarah , State -building in Ukraine, The Ukrainian Parliament , 1990 –
2003 , London and New York , Routledge Curzon , 2004
56. U.N.D.R. 1994 , http://hrd.undp.org/en/reports/global/hdr1994 , accesat 28.12.2014
57. ***, Human Development Report 1994 , Publiched for the United Nations
Development
58. http://data.worldbank.org/indicator/SI.POV.Gini , accesat 20.12.201 6
59. http://ffp.statesindex.org/ , accesat 20.12.201 6
60. http://hdr.undp.org/en , accesat 28.12.201 6
61. http://www.easternpartnership.org/community/debate/lukashenkos -fundamental –
dilemma.html , accesat 03.01.201 6
62. http://www.visionofhumanity.org/ , accesat 03.01.201 6
63. https://www.freedomhouse.org/report -types/nations -transit#.VKIX 6NKsUqM ,
accesat 16.12.201 6