Lect. Univ. Dr. PAULA BUD [309359]

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-[anonimizat] –

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. Univ. Dr. MARCEL MUNTEAN

Lect. Univ. Dr. PAULA BUD

ABSOLVENT: [anonimizat]

2017

[anonimizat], activitatea și rolul pe care l-a [anonimizat], asupra creștinilor de azi. Personalitate importantă a [anonimizat] a [anonimizat] a redactat o [anonimizat], principale, segmentată în două părți. [anonimizat], o parte a ei, [anonimizat], [anonimizat], sau provenind din teologia contemporană. [anonimizat], viziunea mesianică are o importanță aparte.

[anonimizat] – a [anonimizat], [anonimizat]. Prof.Univ. Dr. [anonimizat].Univ.Dr. Paula Bud. Mai apoi am descoperit frumusețea realizării icoanelor prin cursurile domnului profesor Conf.Univ.Dr. Marcel Muntean. Ideea a [anonimizat].Univ.Dr. [anonimizat].

Departe de a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] ( [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]), [anonimizat] a [anonimizat], cât și analiza stilistică a icoanelor prorocului Daniel.

[anonimizat] (ex. [anonimizat], [anonimizat], ediție jubiliară a Sfântului Sinod), Cărți de specialitate (ex. Prelipcean, Vladimir, [anonimizat], [anonimizat] – [anonimizat] a III-a, ed. [anonimizat], Cenino, [anonimizat], Marcel Ghe., Icoana cretană. [anonimizat], Alin, [anonimizat], [anonimizat].), [anonimizat] ([anonimizat], în PSB 1), dar și Studii de specialitate (Moldoveanu, Alexandru, ,,Sintesi dell'elaborato "Israele e le nazioni nella visione dei profeti biblici", în STO VIIL 1-2), care m-au ajutat și m-[anonimizat].

Conștientizând importanța acestei cărți, vom încerca și noi în cadrul cercetării de față, să ne oprim asupra părții ei narative și să o analizăm dintr-o perspectivă interdisciplinară, reliefând multiplele ei valențe.

Aduc mulțumiri domnului profesor Conf.Univ.Dr. Marcel Muntean, pentru prețiosul ajutor dat în realizarea lucrării de față, dar și memoriei celei care a fost, Lect.Univ.Dr. Paula Bud, față de care îmi exprim gratitudinea și considerația, dar și față de domul Stelian Pașca-Tușa, mulțumindu-le pentru toate materialele puse la dispoziție, pentru timpul acordat, ori de câte ori am avut nevoie, pentru realizarea prezentei lucrări.

1. CHIPUL VECHITESTAMENTAR AL PROFETULUI DANIEL

1.1. Cartea profetului Daniel

În peisajul vetero-testamentar, cărțile profetice, apărute ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu ce a găsit rezonanță în sufletele unor oameni importanți ai timpurilor Legii Vechi, au o valoare și un loc aparte, atât datorită darului supranatural ce stă la baza lor, cât și datorică conținutului acestora. Între ele, cea a profetului Daniel, care s-a bucurat atât în timpurile de dinainte de venirea Mântuitorului Hristos, cât și după, inspirația și canonicitatea ei nefiind puse niciodată la îndoială, ocupă un loc aparte, fiind clasificată între operele profeților mari.

Personalitate importantă a vremii sale, care a activat în robia babilonică, Daniel a redactat o lucrare amplă, cu două tematici, principale, ce poate fi segmentată în două părți, după cum arată exegeții care s-au oprit asupra ei:

,,Potrivit misiuni încredințate lui Daniel, tema cărții e dublă:

Partea I (1-6): manifestarea înțelepciunii și a puterii divine.

Partea a II-a (7-12): mângâierea poporului prin viziuni.

Partea I este istorică aproape în întregime, iar partea a II-a este profetică".

Nu vom insista aici asupra conținutului ei, căci, o parte a ei, respectiv cea narativă, va fi analizată detaliat în cadrul lucrării, pe baza mai multor surse, patristice, sau provenind din teologia contemporană. Trebuie însă să evidențiem faptul că, precum în cazul tuturor cărților profetice, viziunea mesianică are o importanță aparte. Aici însă, ea este diferită în raport cu ceilalți autori de lucrări similare, după cum ține să evidențieze profesorul Nicolae Ciudin:

,,Conceția mesianică a profetului Daniel se deosebește de a celorlalți profeți. Profetul Daniel pune împărăția mesianică în legătură cu marile împărății ale lumii, pe când ceilalți profeți consideră împărăția mesianică ca fiind o continuare a împărăției davidice. Cu privire la împărăția mesianică, Daniel zice: ,,Dumnezeul cerului va ridica o veșnică împărăție", care nu va fi nimicită în veci (Dan 2, 44)."

Frumusețea operei lui Daniel constă în abundența descrierii viziunii mesianico-eshatologice, care-i dă și valențe dogmatice și în modul în care ea reușește să contureze imaginea lui Dumnezeu, folosindu-se de descrierea viziunilor. Părintele citat anterior subliniază acest fapt, reliefând toate calitățile divine care se desprind din lectura cărții profetului:

,,Din punct de vedere dogmatic, cartea înfățișează pe Dumnezeu și pe Mesia într-un mod cu totul specific. Dumnezeu este Dumnezeul cerului (Dan 2, 19), sau Împăratul cerului, pentru a arăta superioritatea Împărăției cerești în raport cu împărăția pământească. Din același motiv, Dumnezeu este numit și cel Preaînalt, care stăpânește toate împărățiile lumești, pe care le dă cui voiește și poate să pună în fruntea lor pe cei mai de jos dintre oameni" (Dan 4, 14; 22, 29). Dumnezeu este unic și universal, iar idolii sunt deșertăciuni (Dan 5, 23). Dumnezeu este atotputernic, atotștiutor și atotdrept, atotînțelept și în El sălășluiește lumina. Providența divină se manifestă prin aceea că Dumnezeu nu părăsește pe închinătorii Săi credincioși, ci îi păzește de toate primejdiile."

Și din perspectivă eclesiologică și eshatologică, cartea aduce contribuții interesante, fiind intens valorificată astăzi. Datorită tuturor acestora, ea a supraviețuit de-a lungul veacurilor, fiind mereu parte a canonului biblic al Vechiului Testament și fiind adesea citată în chestiuni ce necesitau argumentarea unor puncte de vedere cu privire la doctrina creștină, sau confirmarea unor aspecte. Și astăzi, datorită acestor elemente, ea este pomenită destul de des de către teologii zilelor noastre, cu precădere de către specialiștii în teologie biblică, care apelează cu recurență la Daniel fie pentru a realiza concordanțe biblice, fie pentru a argumenta un punct de vedere.

Conștientizând importanța acestei cărți, vom încerca și noi în cadrul cercetării de față, să ne oprim asupra părții ei narative și să o analizăm dintr-o perspectivă interdisciplinară, reliefând multiplele ei valențe.

Daniel și cei trei tineri în Babilon

Capitolul I ne prezintă momentele în care Daniel obține funcția înaltă pe care a ocupat-o la curtea împăratului din Babilon și pe care a păstrat-o pe întreaga durată a exilului. Nabucodonosor cucerește Ierusalimul, iar o bună parte a populației este dusă în captivitate în Babilon. Regele Nabucodonosor ia din templul din Ierusalim vasele sfinte și le așează în visteria dumnezeului său, apoi dă poruncă să se recruteze patru tineri pe care să-i instruiască pentru ca mai apoi să-i folosească la conducere. Printre cei aleși se numără și Daniel, acestuia schimbându-i-se numele în Belțașar. Chiar dacă Daniel și cei trei prieteni ai săi se hrăneau doar cu legume și apă, starea trupului și înfățișarea lor era mai bună decât a celor care se hrăneau cu carne de la masa regală. Iar pentru că aceștia au păstrat cu strictețe rânduiala părintească, Dumnezeu îi face să sporescă în știință și înțelepciune.

Nabucodonosor a pornit împotriva Ierusalimului din voia lui Dumnezeu de a pedepsi starea de decădere morală și religioasă în care se menținea poporul și țara încă de pe timpul regelui Manase, înaintașul lui Ioiachim (cf. 4Rg 24, 1-10). Regele Nabucodonosor a urcat pe tronul Babilonului în 605 î.Hr. și a domnit până în 562 î.Hr.

În timpul domniei lui, imperiul babilonian a ajuns pe culmile gloriei, devenind totodată simbolul biblic al celei mai mari puteri pământești care se opun lui Dumnezeu. Tot din timpul stăpânirii sale datează și exilul evreilor, care cf. 4Rg, 25, 1-26 va dura aproape 70 de ani.

Expresia împotriva Ierusalimului și l-a împresurat ne arată că potrivit mărturiilor biblice, Nabucodonosor a împresurat Ierusalimul pentru prima oară în 598-597 î.Hr. când a ruinat tempul și a poruncit exilarea evreilor (Iar in anul al noualea al domniei lui Sedechia, in luna a zecea, in ziua a zecea a lunii, a venit Nabucodonosor, regele Babilonului, cu toata ostirea sa asupra Ierusalimului si l-a impresurat si a facut imprejurul lui intarituri (4Rg, 25, 1)

Potrivit 2Par. 36, 5 din cauza lucrurilor nelegiute făcute împotriva lui Dumnezeu, Ioiachim a fost nevoit să i se supună lui Nabucodonosor. Regele Nabucodonosor ia vasele sfinte din templu și le duce în Șinear pentru a fi așezate în visteria idolilor săi.

Versetele 3-4 ne arată că nu doar vasele sfinte au fost luate, ci au fost luați și cei mai buni membri ai nobilimii, printre care se află și Daniel. Așpenaz, fiind dintre iudei, dupa cum Domnul spune prin Isaia (cf. 4Rg 20, 15-19), i-a fost desemnat ordinul să găsească patru tineri curați, din viță regească. Pe lângă faptul că provin din familii de nobili, celor desemnați să trăiască la curtea regelui le era necesar să dețină calități distincte, precum: tinerețe, înfățișare demnă și să fie persoane care au un nivel intelectual ridicat, pentru a putea face față cerințelor regelui.

Tinerii au fost nevoiți să fie instruiți în studiu timp de trei ani înainte de a intra in slujba regelui. Cei aleși sunt Daniel, Anania, Misael și Azaria. Numele lor evreiești au fost schimbate cu nume babiloniene, așadar Daniel devine Belțașar, Anania-Șadrac, Misael-Meșac iar Azaria-Abed-Nego. Pentru a-i face să-și uite originea, regele le oferă mâncare de la masa sa, însă aceștia nu au fost ascultători acestui regim, vrând să rămână credincioși legii lui Moise (Lev. 11). Schimbarea numele arată atât o modificare a destinației, cât și dorința regelui de a-i face proprietatea sa.

Repulsia față de bucatele regelui și propunerea lui Daniel (1, 8-16)

Daniel și cei trei tineri cer permisiunea să nu mănânce bucate de la masa regală, pentru că exista posibilitatea ca printre alimentele regelui să fie descoperite și unele animale interzise de legea evreiască sau jertfite contrar legii lor (cf. Deut 12, 23-24). Chiar dacă căpetenia famenilor, Așpenaz, crede că acest regim le va degrada sănătatea și ar pune în pericol chiar viața lui, acceptă cererea lui Daniel. Hipolit este de părere că prin această decizie, acești tineri vor să dovedească că omul nu trăiește doar cu pâine (nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu Mt. 4, 4), ci, că frumusețea și tăria provin din harul lui Dumnezeu. Încercarea la care sunt supuși tinerii demonstrază că au aflat har înaintea lui Dumnezeu, întrucât ei arătau mai frumoși și mai grași la trup decât toți tinerii care mâncau din bucatele regelui (v.15).

Bogăția evreilor și primirea lor de către rege (1, 17-21)

Regimul alimentar ales de Daniel are un rezultat superior celui de natură fizică; acesta a dobândit o aptitudine supranaturală de a interpreta visele și vedeniile. Acest verset face referire la nevoia ascezei ca mijloc pentru dobândirea relatiilor cu divinitate. De-asemenea, Daniel este particularizat printr-un dar special, pe lângă înțelegerea vedeniilor și viselor, el dobândește și harisma profetică, fiindcă prin intermediul viselor si viziunilor, Dumnezeu își face cunoscută voia (Ascultați cuvintele Mele: De este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie și în somn vorbesc cu el Num.2, 6). Darurile spirituale dobândite de cei patru tineri sunt vădite și remarcate chiar de Nabucodonosor.

Exprimarea a rămas nu presupune că activitatea lui Daniel s-a încheiat atunci, ci că Daniel va fi tot în funcție la începutul domniei lui Cirus.

Observăm așadar cum, pornind de la un episod istoric și de la o relatare a unui eveniment cu conotații moral-social-politice, proorocul Daniel reușește să strecoare un puternic mesaj moral în cadrul narațiunii sale, dublându-l în același timp de unul cu valențe teologice. Cel din urmă reliefează modul în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin puterea și lucrarea Sa, omul poate trece peste anumite norme aparente ale firii, zdrobindu-le când e cazul, suspendându-le sau chiar anulându-le, însă nu de amorul artei, ci cu un scop precis, acela de a arăta puterea Sa. Poate și datorită acestor aspecte, paragrafele în cauză sunt atât de citate astăzi în cadrul argumentărilor teologice privitoare la post.

1.1.2. Visul regelui tâlcuit de Daniel

Nabucodonosor a avut un vis pe care l-a uitat și cere înțelepților Babilonului să-i tâlcuiască visul, aceștia neputând, regele a dat o poruncă ca toți înțelepți Babilonului, printre care se află și Daniel, să fie omorâți. Daniel a cerut regelui răgaz pentru a-i descoperi tâlcul visului. Rugându-se, Dumnezeu i-a descoperit însemnătatea visului într-o vedenie. Nabucodonosor auzind tâlcuirea, cade cu fața la pământ și se închină înaintea lui Daniel, urmând ca mai apoi acesta să fie pus guvernator peste toată regiunea Babilonului și conducătorul înțelepților.

Convorbirea regelui cu caldeii (2, 1-13)

Expresia Nabucodonosor a avut vise, iar duhul lui s-a tulburat ne arată că neliniștea apare din cauza faptului că regele identifică în vis planului lui Dumnezeu de a-i descoperi o taină. Acestă formulare o întâlnim și în cartea Facerii 41, 8 în relatarea visului lui Faraon. Daniel apare în aceeasi lumină ca Iosif în Egipt (cf. Fac 41), amândoi fiind interpreți de vise în țara exilului lor, cu deosebire că, în povestirile din Geneză, scopul este de a-l slăvi pe Iosif ca salvator al fraților lui, în vreme ce, în Daniel, scopul este direct slăvirea lui Dumnezeu, visul fiind instrumentul prin care este revelat Dumnezeu care intervine în istorie.

Adunând toate cele patru categorii de ghicitori, Nabucodonosor speră ca aceștia să-i descopere totul într-un timp foarte scurt, caldeii chemați se înfățișează, adresându-i-se cu formula o, rege, sa trăiești în veac, apoi spune servilor tăi visul, și noi îți vom descoperi tâlcuirea, dar regele se arată total nemulțumit. Pedeapsa cu moartea la care regele vrea să apeleze o întalnim și în alte locuri din Sfânta Scriptură, bunăoară, în cartea Ieșirii 22, 18 se arată explicit pe vrăjitori să nu-i lăsați să trăiască.

Conversația dintre rege și caldei confirmă incompetența acestora de a împlini cerința regelui. Caldeii își mărturisesc incapacitatea tâlcuirii visului, care după părerea lor e un lucru pe care doar zeii pot să-l facă și a căror locaș nu este printre muritori(v.11). Mâniindu-se, regele ordonă uciderea tuturor înțelepților Babilonului, printre care se găsește si Daniel(v.13).

Intervenția lui Daniel (2, 14-21)

Daniel auzind motivele pentru care regele a dat decretul omorârii înțelepților îl roagă pe rege să-i acorde timp pentru a-i descoperi visul și însemnătatea lui. În versetul 17 îl găsim pe Daniel împreună cu cei trei prieteni ai săi, zicându-le motivul pentru care regele a dat acel decret și le cere să roage fierbinte milostivirea lui Dumnezeu din ceruri (v.18). Mijlocul prin care lui Daniel i se descoperă taina este un vis: atunci i s-a descoperit lui Daniel taina aceasta într-o vedenie de noapte (v.19). Daniel vrea ca toată mărirea să fie a lui Dumnezeu, Cel care a făcut posibilă revelația, iar în smerenia lui, aduce laudă lui Dumnezeu prin formularea unui imn (v.21-23). În imnul rostit de Daniel, acesta aduce laudă și mulțumire lui Dumnezeu pentru înțelegerea visului.

Exprimarea cele mai adânci și cele mai ascunse lucruri îi sunt descoperite lui Daniel, arată că darul înțelepciunii nu dă automat priceperea lucrurilor ascunse, ci este necesar ca Dumnezeu să i le facă descoperite omului, precum găsim relatat și în cartea Iov 12, 22 ,El scoate din întuneric lucrurile ascunse și aduce la lumină ceea ce era acoperit de umbră. Așadar, Daniel se înfățisează înaintea regelui cu sprijinul lui Arioh, pentru a-i dezvălui acestuia visul și interpretarea, dar și pentru a-i scăpa de la moarte pe înțelepții Babilonului.

Versetele 25-34 ne arată că Daniel tâlcuiește regelui taina cu ajutorul Celui care descoperă tainele, el fiind doar un mediator.

Expresia sfârșitul zilelor o întâlnim frecvent în cărțile Vechiului Testament, aceasta având semnificație eshatologică.

Acum ne vom opri asupra unei părți însemnate, și anume, descrierea visului și interpretarea lui. Regele a văzut o statuie mare, alcătuită astfel: capul de aur, pieptul și brațele de argint, pântecele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier și o parte de lut (v.32-33).

Versetul 35 ne descrie distrugerea statuii de către o piatră care a sfărâmat în același timp fierul, lutul, arama, argintul și aurul și au ajuns ca pleava de pe arie(v.35). În Daniel, la fel ca în Isaia 28, 16, se vorbește de o piatră care îl zdrobește pe cel asupra căruia cade. Însuși Iisus Hristos va folosi această imagine chiar asupra Lui (cf. Mt 21, 42-44). Unii părinți sunt de părere că piatra îl reprezintă pe Hristos, Cel care zdrobește împărăția pământească pentru a întemeia împărăția cerească.

Daniel descoperă regelui tâlcuirea visului (2, 36-45)

Cele patru fragmente ale statuii simbolizează patru împărății: Babilonul, Persia, Macedonia și Imperiul Roman. Capul de aur este Nabucodonosor care se indentifică cu imperiul său. A doua împărăție, cea a perșilor, este inferioară celei dintâi, precum argintul este inferior aurului, iar a treia este cu mult inferioară celorlalte două. Ce-a de-a patra împărăție reprezentată prin fier, le va distruge pe cele anterioare(v.40). A cincea împărăție despre care ne vorbește Daniel în versetul 44 este chiar împărăția lui Dumnezeu, care va dăinui veșnic. Piatra care se desprinde din munte fără demersul oamenilor, simbolizează pronia și supremația lui Dumnezeu care intervine neașteptat.

Nabucodonosor aduce laudă lui Dumnezeu (2,46-49)

Regele, mulțumind lui Daniel a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea lui apoi îl răsplătește cu daruri și numeroase lucruri de preț, dându-i funcția de șef al înțelepților Babilonului.

Având în vedere cele prezentate anterior, nu putem să nu observăm că, într-un mod devenit deja familiar, printr-o serie de procedee narative specifice, profetul Daniel oferă informații interesante despre Dumnezeu și lucrările lui, pornind de la interpretarea unui vis care-l frământă pe regele Nabucodonosor. În cadrul prezentării, importanța rugăciunii este subliniată în mai multe rânduri, ea străbătând precum un fir roșu pasajul, pentru a arăta că nu Daniel este emisarul revelației în spatele cărei stă tâlcuirea visului, el fiind doar transmițătorul ei, iar cel care oferă tâlcuirea visului fiind Dumnezeu, care răspunde rugăciunilor fierbinți ale profetului și ale celor trei tineri.

1.1.3 Chipul cel de aur și cei trei tineri în cuptorul de foc

În acest capitol nu apare personajul principal al cărții, Daniel. Ni se relatează că regele Nabucodonosor a înălțat o statuie de aur, pe care o așează în câmpia Dura, poruncind supușilor regatului să se închine. Iudeii care au refuzat să se închine au fost reclamați regelui. Având un sentiment de încredere profundă și de supunere față de Dumnezeu, Șadrac, Meșac și Abed-Nego au stăruit în refuzul lor. Regele, plin de mânie, văzând că e încălcată porunca data de el, poruncește ca cei trei să fie aruncați în cuptorul de foc. Însă aceștia au fost protejați de îngerul Domnului și nu li s-a întâmplat nimic.

Chipul de aur (3, 1-8)

Regele Nabucodonosor a poruncit să se facă un chip de aur, pe care îl plasează într-o câmpie, numită Dura (v.1). Ipolit al Romei este de părere că Nabucodonosor a făcut chipul de aur în urma visului pe care l-a avut, a făcut o imagine exactă a ceea ce a văzut, pentru a fi adorată de toți ca un dumnezeu. Acesta a adunat pe toți cei care aveau funcții în administrația regatului, aceștia având obligația de a se închina chipului la un semnal dat de crainic. Chiar dacă funcționarii caldei au căzut la pământ și s-au închinat chipului de aur pe care îl ridicase regele (v.7), Șadrac, Meșac și Abed-Nego refuză să se închine, astfel sunt pârâți regelui.

Reclamarea evreilor (3, 9-18)

Nabucodonosor, mânios, poruncește să i se prezinte înainte cei vinovați de neascultarea poruncii. Regele le oferă încă o dată posibilitatea închinării înaintea chipului, însă cei trei rămân neschimbați în decizia luată și acceptă pedeapsa, fiind siguri că Dumnezeu îi va izbăvi.

Tinerii în cuptorul de foc si slava adusă de rege lui Dumnezeu (3, 19-33)

Regele Nabucodonosor îi condamnă la moarte prin pedeapsa aruncării în cuptorul de foc. Versetul 23 ne precizează că cei trei tineri au căzut legați în mijlocul cuptorului cu foc, dar însuși Nabucodonosor constată că aceștia merg prin cuptor în prezența unei persoane necunoscute cu fața ca a unuia dintre fiii zeilor. Chiar dacă Nabucodonosor le-a cerut să se închine chipului de aur, acum este silit să mărturisească nelegiuirea pe care a făcut-o față de cei trei tineri, și totodată acesta amenință cu pedepse cumplite pe ,toți aceia care ar vorbi de rău pe Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego (v.29).

Simeon Noul Teolog referitor la capitolul 3, versetele 26-27 spune: „Când o persoană a abandonat lumea, i se pare că trăiește într-un deșert îndepărtat, plin de fiare sălbatice. El este plin de frică de netrebnicie și de tremurător de nedescris și plânge la Dumnezeu ca Iona din balenă, din marea acestei vieți sau ca Daniel din groapa leilor și pasiunile aprinse sau ca cei trei copii din cuptorul ars. Domnul îl aude și îl eliberează din abisul ignoranței și al iubirii acestei lumi. El îl eliberează pe Daniel, din groapa de dorință și gânduri rele care se ridică pentru a mânca sufletele oamenilor. Împotriva atacurilor focului de pasiune care consumă și distrug sufletul, împingându-l și trăgând-o în fapte rele, îl păzește de ardere și îl stropeste cu roua Duhului Sfânt, ca și cu cei trei israeliți”.

În concluzie, pasajul investigat, ce conține frumoase aspecte imagistice, fapt pentru care a și fost exploatat intens de către iconografia răsăriteană, ne pune înainte minunea prin care Dumnezeu arată cât de importantă este credința în el, reliefând modul în care se arată grija lui asupra celor trei tineri, care refuză închinarea la idoli, considerându-o un fapt ce intră în contradicție flagrantă cu principiile lor de viață.

1.1.4. Al doilea vis și tâlcuirea lui

Nabucodonosor are iarăși un vis despre un copac foarte mare, aflat în mijlocul pământului, însă și de data aceasta, tâlcuitorii și prezicătorii nu au putut să-l tâlcuiască, motiv pentru care este chemat Daniel. Acesta interpretează visul, descoperindu-i regelui că vedenia descrie chiar viața sa. Cele relatate de Daniel se întâmplă întocmai, regele și-a pierdut mintea trăind printre animale timp de șapte ani. Revenindu-și, laudă pe Dumnezeu și preia din nou conducerea.

Nabucodonosor istorisește visul (4, 1-15)

Regele Nabucodonosor desi impresionat de interpretarea visului predecent (cap.2) și de minunea petrecută cu cei trei tineri și cuptorul de foc, nu se supune voinței lui Dumnezeu. Acesta era fără grijă în casa sa și bucuros de viață în patul său (v.1), a ajuns pe culmile puterii, fiindcă tot poporul i se supunea. Dar Dumnezeu intervine în viața lui din nou, și pe când acesta stătea în regatul său, a avut un vis care l-a înspăimântat. N.Velimirovici precizează că visele pot prezice viitorul, pot răsplăti dar și pedepsi, iar uneori sunt trimise omului pentru a-i spori cunoașterea de sine. În visul acesta despre copacul tăiat, Dumnezeu voia să-i dea regelui un semn prin care acesta să se smerească și să-și dea seama că destinul omului e schimbător. Înțelepții s-au dovedit incapabili și de data aceasta, fiindcă n-au putut să-i tâlcuiască regelui visul, fapt pentru care este chemat din nou Daniel. Dovada că Nabucodonosor nu a renunțat la zeii săi, ne-o dă apelativul cu care acesta i s-a adresat lui Daniel, și anume Belțașar, denumire care cf. Dan 1, 7 ne arată că Nabucodonosor îl numește Belțașar după numele dumnezeului meu..

Analizând faptul că Nabucodonosor îl cheamă din nou pe Daniel, care l-a ajutat cu ocazia visului precedent, Teodoret afirmă: „Pe cei mai mulți dintre oameni, bunăstarea îi face să uite de binefăcători, iar nevoile îi silesc să-și amintească de ei. Cel sănătos cu trupul nu-și aduce aminte de doctor, înșă căzând în boală îndată își gândește cum s-a însănătoșit cândva prin cutare doctor. Nici Nabucodonosor nu și-a amintit de binefacerea lui Daniel când i-a aruncat în văpaie pe cei trei sfinți, iar după ce a văzut visul și i-a intrat tulburarea în suflet și-a adus aminte de înțelepciunea lui și de felul în care îi spusese și-i tâlcuise visul dintâi.” „De aceea si spune că are Duhul lui Dumnezeu în el și tâlcuiește orice taină, rugându-l să îi deslușească și visul cel din urmă.”

Cuprinsul relatării îl constituie descrierea copacului, care era foarte înalt și care era așezat în mijlocul pământului. Această temă o întâlnim și în Iez.31, 2-18, unde este descrisă măreția iar mai apoi căderea Faraonului, precum copacul care a fost doborât.

În versetul 10 apare o ființă cerescă, un înger care se traduce prin veghetor sau păzitor, fiind o făptură care e veșnic trează și care se află mereu în slujba Domnului, veghind în mod neîntrerupt asupra oamenilor.Acesta ordonă dărâmarea copacului dar nu și distrugerea lui totală, îngerul având un rol de mijlocitor între om și Dumnezeu.

În versetele 11 și 12 întâlnim porunca îngerului doborâți copacul și tăiați-i crengile, scuturați frunzele și împrăștiați roadele lui, ca animalele să fugă de sub el și păsările din frunzișul lui!, această asemănare o găsim și în Iez. 31, dar și în Is. 6, 13 unde se face referire la Iuda.

Exprimarea legăturile de fier și de aramă face referire la regatul regelui Nabucodonosor care va fi protejat și păstrat. Potrivit altor comentarii, legăturile reprezintă imaginea stării de nebunie de care a fost înlănțuită pentru o anumită perioadă de timp, mintea și voința regelui.

Deși se credea puternic și de neînvins, regele Nabucodonosor a fost adus într-o stare animalică prin înlocuirea inimii de om cu cea de dobitoc (v.13). În Orientul Antic inima era socotită ca fiind locul rațiunii, așadar spunând despre rege că inima i-a fost schimbată, înseamnă că acesta și-a pierdut mințile.

Chiar dacă pedeapsa are o limită temporală de șapte ani, regele este chemat să se pocăiască, regretând faptele comise răscumpără păcatele tale (v.24).

Interpretarea visului (4, 16-25)

În versetul 16, Daniel al cărui nume este Belțașar primește poruncă de la rege să-i tâlcuiască visul. Știind că visul se referă la Nabucodonosor, Daniel a rămas înmărmurit pentru o clipă și gândurile lui s-au tulburat, deși nu era amenințat cu vreo pedeapsă. Apoi îi tâlcuiește regelui visul, descoperindu-i că este despre el însuși și că va avea aceeași soartă cu cea a copacului visat. Tălmăcirea visului se încheie cu semnele împlinirii lui îndată s-a împlinit cuvântul asupra lui Nabucodonosor (v.30).

Copacul doborât reprezintă condiția smerită în care va ajunge Nabucodonosor, iar condiția aceasta va dura până vor trece peste tine șapte ani (v.22) iar butucul și rădăcinile copacului înseamnă că regatul tău va fi ocrotit pentru tine îndată ce tu vei recunoaște că Cerul are stăpânirea (v.23).

În încheierea relatării tâlcuirii visului, regele este poftit să își răscumpere păcatele făcând fapte de bune și de milostenie (v.24).

Realizarea visului (4, 26-34)

Cele prevestite de Daniel s-au întâmplat întocmai, după un timp lăsat regelui pentru pocaință. Plimbându-se prin palatul său din Babilon și admirându-și cetatea, regele Nabucodonosor aude un glas din cer care îi vestește că va fi alungat dintre oameni și că va trăi printre animale și chiar comportamentul său va fi asemeni animalelor.

Imaginea a fost alungat dintre oameni și a mâncat iarbă ca animalele și trupul lui era udat de rouă până când părul i-a crescut ca penele vulturilor și unghiile ca ghearele păsărilor (v.30) ne arată lipsa conștinței și condiția de neîngrijire care scoate în evidență nebunia regelui. Acestă perioadă de nebunie și dezumanizare a regelui este considerată de text ca purificare pedeapsa îl conduce la pocaință și la mărturisirea că Dumnezeul lui Israel este stăpânul regilor și imperiilor.

Prin credință și rațiune, după ce timp de șapte ani a urmat condiția animalică, regele Nabucodonosor se căiește, se convertește și îi slujeste lui Dumnezeu crezând ca El este singurul care îl poate ocroti (cf. Ps 123, 1). În versetul 33 ni se precizează că pe lângă faptul că regele își recapătă sănătatea, redobândește totodată împărăția și faima.

Versetele 31, 32 și 34 conțin elementele unui imn doxologic în care se recunoaște comportamentul schimbat al regelui în urma pedepsei, dar scot în evidență și dreptatea lui Dumnezeu.

După cum se poate observa, întregul pasaj se găsește într-un frumos raport de continuitate cu cel anterior. Regele, deși primește semne al căror rod vădit era acela de a-l convinge cu privire la puterea lui Dumnezeu, refuză să o facă, fapt pentru care e nevoie ca Daniel să-i tâlcuiască visul, al cărui caracter este unul penitențial, pentru a-l face să înțeleagă că anumite semne care l-au vizat pe Nabucodonosor nu s-au petrecut doar pentru a-i atrage atenția, ci pentru a-l determina să adopte un anume comportament și o anumită atitudine, cea de pocăință.

1.1.5. Daniel și ospățul lui Belșațar

Belțașar, fiul lui Nabuconodosor a făcut un ospăț mare, iar cu acestă ocazie au fost folosite vasele sfinte din templul din Ierusalim. În timpul ospățului apare pe peretele regatului o mână care scrie cuvintele mene, techel, ufrasin. Înțelepții regelui nu reușesc să facă cunoscut înțelesul cuvintelor, ci doar Daniel a fost în stare să tâlcuiască cuvintele, iar cele proorocite de acesta s-au întâmplat chiar în acea noapte, regele fiind ucis, iar regatul cucerit de perși.

Ospățul lui Belșațar (5, 1-7)

Belțașar a organizat un ospăț, dar nu se știe exact motivul pentru care face acest lucru, dar în timpul acestui ospăț Belțașar poruncește să i se aducă vasele sfinte din templul din Ierusalim, luate de Nabucodonosor, și au băut vin și au preamărit pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă, de fier, de lemn și de piatră (v.4). Datorită acestui abuz, mânia și pedeapsa lui Dumnezeu se va dezlănțui asupra regelui și asupra poporului. Proorocul Ieremia prevede împrejurările acestei dărâmări când ei vor fi înfierbântați, le voi pregăti băutura și-i voi adăpa, ca să se veselească și să doarmă somnul de veci și să nu se mai trezescă (Ier.51, 39).

În timp ce avea loc ospățul, Belțașar începe să vadă degetele unei mâini care scrie pe peretele încăperii anumite cuvinte. Chiar dacă regele vede vârful mâinii care care scria, nu înțelegea și tulburat de cele pe care le vede, poruncește să i se aducă prezicătorii, caldeii și tâlcuitorii de semne, iar în schimb le promite veșmânt de purpură, lanț de aur împrejurul gâtului și va cârmui ca al treilea în regat (v.7).

Fiindcă numai în Duhul lui Dumnezeu se poate înțelege lucrarea Lui, înțelepții babilonieni se dovedesc incapabili în citirea si tâlcuirea scrierii apărute pe perete. Deși Daniel a fost pus mai marele înțelepților, remarcăm că acesta nu se afla la ospăț. Regina auzind de îmtâmplarea petrecută își amintește de Daniel și la cererea ei acesta este chemat la curtea regală.

Daniel înaintea regelui interpretând scrierea(5, 13-28)

Daniel se prezintă înaintea regelui, dar ca om al lui Dumnezeu refuză darurile promise și îi spune darurile tale poți să le păstrezi pentru tine, iar lucrurile de preț dă-le altora. Daniel îi reamintește avertismentele pe care le primise tatăl său Nabucodonosor de la Dumnezeu, arătându-i că îl stăpânește păcatul mândriei din cauza că s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu și tu, fiul său, Belșațar, tu nu ești smerit cu inima (v.22).

Cuvintele mene, techel, ufrasin se referă la Belțașar. Mene înseamnă a măsura-Dumnezeu a numărat zilele regatului tău și i-a pus capăt (v.26); techel înseamnă a cântări- l-a cântărit și l-a găsit ușor (v.27); ufrasin înseamnă a împărți sau a diviza- a împărți sau a diviza- a împărțit regatul tău și 1-a dat Mezilor și Perșilor (v.28).

Cinstea dată lui Daniel și moartea lui Belșațar (5, 29-30)

Imperiul babilonian era necuprins din punct de vedere spațial, dar fără greutate în planul lui Dumnezeu, de aceea intervine pedeapsa lui Dumnezeu și chiar în noaptea aceea a fost omorât Belșațar, împăratul Caldeilor (v.30). Regele acceptă moartea ca fiind ceva normal, iar în versetul 30 întâlnim o simplă menționare despre acesta, ceea ce scoate în evidență locul secundar al regelui în istorie.

În concluzie, paragraful acesta continuă și definitivează revelația pe care Dumnezeu o aduce regelui Babilonului prin tâlcuirea viselor, arătând că, din pricina barjocoririi Lui, a decis să numere zilele acelei împărății și să-i sorocească sfârșitul, faptul fiind tâlcuit de Daniel.

1.1.6. Daniel în groapa cu lei

Darius Medul, regele perșilor, împarte regatul în 120 de satrapi, deasupra lor este instalat Daniel, care este acum unul dintre cei trei sfetnici. În urma unui complot pus la cale de ceilalți sfetnici, Daniel este aruncat, la porunca regelui, în groapa cu lei, dar acesta este salvat în mod miraculos de Dumnezeu. Apoi Daniel este repus în funcție, iar regele dă poruncă ca Dumnezeul lui Daniel să fie cinstit.

Daniel – al treilea în conducere, decretul și uneltirea dregătorilor împotriva lui (6, 1-16)

După moartea regelui Belșațar, Darius Medul ajunge la conducere la vârsta de șaizeci și doi de ani (v.1). În versetul 2 se indică numărul satrapilor o sută două zeci, iar mai mari peste aceștia erau desemnați trei dregători, dintre care unul e Daniel (v.3). Fiindcă calitățile lui Daniel îl impresionează, regele își pune în gând să-l pună mai mare peste tot regatul. Pentru că Daniel își îndeplinește cu onestitate funcția avută, inamicii lui nu reușesc să-i dezvăluiască vreo greșeală în activitatea sa, tocmai de aceea aceștia caută să-i descopere o acuzație în legea Dumnezeului lui (v.6). marii dregători ai regatului, marii cârmuitori, satrapii, sfetnici și guvernatorii pun la cale un complot împotriva lui Daniel. Dregătorii cer regelui emiterea unui decret prin care tot poporul, timp de treizeci de zile, să se roage și să i se închine doar regelui (v.8).

Nesupunerea față de porunca regelui era pedepsită cu moartea, prin aruncarea în groapa cu lei. Această pedeapsă este o aluzie la Iez 19, 2-9, leii, cf.Ps 19, 13, înfățișând puterile haosului. A.Bentzen este de părere că groapa leilor este o reprezentare a lumii inferioare. Acest capitol ne arată că Dumnezeu rămâne fidel aleșilor Săi, de asemenea și Daniel rămâne neschimbat și loial principiilor lui în fiecare zi îngenunchea de trei ori (v.11).

Versetele 12-15 ne relatează starea de agitație a inamicilor lui Daniel, aceștia amintindu-i regelui decretul pe care el însuși l-a dat și conform căruia Daniel trebuia pedepsit. Cu toată străduința regelui de a-l scăpa pe Daniel, soarta lui este irevocabilă, rămâne prizonier în fața dregătorilor, aceștia amintindu-i de ireversibilitatea legii date.

Punctul culminant al relatării ni-l prezintă pe Daniel aruncat în groapa cu lei. Pentru evitarea tentativei de salvare, regele permite astuparea gropii cu o piatră și pecetluirea ei cu sigiliul regal. După o noapte de post și rugăciune, dar și plină de remușcări regale se îndreaptă spre groapa cu lei, și i se adresează lui Daniel Daniel, slujitorul Dumnezeului celui viu, Dumnezeul tău, Căruia te închini neîncetat, oare a putut să te scape de lei? (v.21).

Darius a înțeles că s-a petrecut un miracol Dumnezeu a trimis pe îngerul Său și a astupat gura leilor. Îngerul din groapa cu lei este însuși prezența lui Dumnezeu, în Epistola către Evrei 11, 33 întâlnim această temă prin credință…au astupat gurile leilor, la fel și Daniel, a învins tot prin credință. Inamicii lui Daniel au fost încântați atunci când Darius a pecetluit piatra de pe groapă, șase secole mai târziu, la fel se vor bucura la pecetluirea mormântului lui Hristos (cf. Mt. 27, 66). În ambele cazuri, omul a crezut că el poate lua decizia finală, dar Dumnezeu îi adaugă un epilog triumfător.

În versetul 24 Darius poruncește ca Daniel să fie scos din groapa leilor, iar acesta a rămas mirat văzând că nici o rană nu i-a fost găsită fiindcă nădăjduise în Domnul. Pedepsirea ponegritorilor ne aduce aminte de legea talionului din Deut 19, 21: să-l nu-l cruțe ochiul tău, ci să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face cineva aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească. Edictul dat de rege cere ca toate popoarele să-l mărească pe Dumnezeul lui Daniel să se teamă și să tremure.

Observăm așadar, că dintre toate pasajele investigate, partea narativă a cărții lui Daniel, are cel mai pregnant caracter biografic, descriind un episod din viața lui și arătând modul în care Dumnezeu s-a proslăvit prin el.

Istoria Susanei

În afara de cele 39 de cărți canonice, Sf. Scriptura a Vechiului Testament mai cuprinde și alte cărți: cărtile anaghinoscomena (bune de citit), printre care găsim și Istoria Susanei și Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel, care  sunt suplimente sau adaosuri la cartea canonică a profetului Daniel. Cărțile anaghinoscomena nu sunt trecute în rândul cărților canonice, dar Biserica le socotește folositoare si ziditoare de suflet, și le-a recomandat spre citire catehumenilor, adică celor care se pregăteau să primească credința creștină. Fiind pline de înțelepciune duhovnicească, au fost păstrate în Sf. Scriptură, după cărțile canonice și Biserica le folosește chiar la sfintele slujbe.

Incidentul despre care se vorbește în Istoria Susanei s-a petrecut în timpul copilăriei lui Daniel, acesta avea 12 ani și trăia în Babilon, tot acolo trăia și Susana, soția lui Ioachim și fiica preotului Hilchia. În vremea aceea, doi bătrâni ai lui Israel, plini de răutate și viclenie, au fost rânduiți pentru dregătoria de a judeca pricinile de neînțelegere din popor. Cei doi și toți cei care aveau dispute veneau la casa lui Ioiachim, unde se afla și Susana.

Referitor la cartea Susanei, Sfântul Ipolit scrie că: „Susana prefigurează Biserica, iar soțul ei, Ioiachim, pe Mântuitorul Hristos; grădina soțului ei este adunarea sfinților, sădiți asemenea unor pomi roditori în Biserică. Babilonul este lumea aceasta; iar cei doi bătrâni reprezentați ca doi oameni care uneltesc împotriva Bisericii – cei din tăierea împrejur și păgânii, căci Scriptura spune despre aceștia că fuseseră rânduiți mai-mari peste popor și judecători, ceea ce înseamnă că unii ca aceștia au parte în această lume de putere și de conducere, judecând cu nedreptate și numindu-l pe cel drept nedrept. Satan, lucrând prin aceștia așa după cum a lucrat și prin cei doi bătrâni, caută să strice Biserica, chiar dacă în sine el este dezbinat.

După ce poporul pleca de la curtea soțului ei, Susana obișnuia să intre în grădina aflată lângă casă. Cei doi bătrâni aprinși de poftă trupescă pentru Susana, și-au mărturisit unul altuia pofta și s-au înțeles să pândească momentul în care Susana va fi singură. Fiind în grădină și crezând că nu mai e nimeni prin preajmă, Susana le poruncește slujnicelor să-i aducă cele necesare pentru baie și să închidă porțile, neștiind că bătrânii sunt ascunși acolo. După ce au observat că Susana a rămas singură, aceștia doi au ieșit din ascunzătoare și s-au năpăstuit asupra ei, recunoscându-și pofta ce o aveau pentru ea. Sfântul Hipolit îi compară pe bătrânii aceștia cu „diavolul cel din vechime, care se ascunsese în trupul șarpelui din grădină. Tot așa și acum, el i-a aprins cu pofta lui, pentru a o strica încă o dată pe Eva".

Susana, având frica de Dumnezeu, nu s-a lăsat în mâinile lor și a început să strige, bătrânii văzând acestea au început să facă la fel și au dat buzna să deschidă porțile. Cei din preajma casei venind în grădină și auzind cele spuse despre Susana rămân mirați și rușinați. Adunându-se poporul la Ioachim, cei doi bătrâni au cerut ca Susana să fie condamnată la moarte, iar ca să-și mai desfete pofta, poruncesc să fie descoperită. Deși era acuzată, Susana nu înceta să nădăjduiască în ajutorul lui Dumnezeu.

Bătrânii au scornit o poveste în care pretindeau că Susana s-a culcat cu un tânăr în grădină, în timp ce ei se aflau în colțul grădinii, iar când ei au început să strige tânărul a reușit să fugă. Obținând încrederea poporului, Susana ajunge să fie condamnată la moarte.

Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, arată că „Daniel, de nu ar fi primit Duhul lui Dumnezeu, nu ar fi avut cum să știe despre pofta desfrânată a celor doi bătrâni și despre minciunile lor amăgitoare. Apoi, atunci când Susana a căzut pradă vicleșugului celor doi bătrâni, Daniel a putut să vadă cum mințile celor din popor erau mișcate din respect față de cei doi bătrâni. Astfel, când Susana a fost lispită de tot ajutorul, Daniel singur, între toți cei de față, avea cunoștință de curăția tinerei și s-a rugat Domnului să i se facă judecată dreaptă. Aflăm mai departe din Scriptură că a auzit Dumnezeu glasul Susanei și, când o duceau să o piardă, a deșteptat duhul într-un prunc tânăr, căruia îi era numele Daniel. Și a strigat pruncul cu glas mare: „Curat sunt eu de sângele acesteia" (Sus 44-45). Și astfel, prin darul Sfântului Duh, pe care l-a primit, Daniel a descoperit mărturiile mincinoase ale celor lipsiți de credință; căci nimic alta decât lucrare a puterilor cerești a fost faptul că prin glasul copilului s-au dat la iveală cele ce fuseseră ascunse.”

Daniel, plin fiind de înțelepciune, îi demască pe cei doi, iar poporul îi dă morții. Cei apropiați ai Susanei s-au bucurat și au dat slavă lui Dumnezeu.

Referitor la episodul cu viclenia celor doi bătrâni, Fericitul Ieronim comentează: „Ca băiat, Daniel îi judecă pe cei vârstnici și, în floarea vârstei fiind, condamnă lipsa de înfrânare, indiferent de vârsta celor ce se fac vinovați de aceasta", pe când Sfântul Ignatie Teoforul, scrie: „înțeleptul Daniel, la vârsta de 12 ani, a primit Duhul Sfânt și prin puterea Acestuia a biruit pe cei doi bătrâni, vădindu-i de mărturie mincinoasă și de faptul că ardeau din pricina poftei lor desfrânate după frumusețea femeii aproapelui lor."

Așadar, să fim mereu cu luare aminte și să urmăm pilda Susanei, cu inimile treze și având grijă să ne păzim viața curată.

Istoria idolului Bel și a uciderii balaurului

Această carte care este un adaos al cărții lui Daniel și este socotită între cărțile necanonice ale Vechiului Testament. În prima parte a cărții îl întâlnim pe Daniel, care era omul de încredere al regelui Cyrus, cum demască înșelătoriile preoților din templul din Babilon, și îi demonstrează regelui că Dumnezeul cel adevărat este Dumnezeul evreilor.

În partea a doua a cărții, Daniel este aruncat în groapa leilor, pentru că a omorât balaurul care era considerat zeu de babilonieni, dar acesta este salvat de Dumnezeu, care îi trimite mâncare prin Avacum profetul și totodată îl scapă nevătămat de lei. În cele din urmă, regele îl proclamă pe Dumnezeul lui Daniel, Dumnezeul cel adevărat.

2. PROOROCUL DANIEL ÎN TRADIȚIA CREȘTINĂ ȘI IUDAICĂ

Cei mai vechi interpreți ai cărții Daniel sunt autorii Noului Testament (în special Mt. 24, 15) și Flavius Iosephus. Ultimul îl vede pe Daniel ca pe ,,unul dintre cei mai mari profeți” care ,,nu numai că avea darul de a prevedea cele viitoare, cum făceau restul profeților, ci și stabilea timpul în care acestea aveau să se întâmple.” Vorbind despre cuprinsul capitolelor 11-12, el comentează: ,,Și aceste nenorociri le-a cunoscut poporul nostru sub Antiochos Epiphanes, așa cum Daniel, cu mulți ani înainte, a scris că se vor întâmpla.” În Talmud, învățații iudei își arată prețuirea față de Daniel. Astfel, Zechariah ben Kabutal, vorbind despre pregătirea marelui preot pentru Ziua Iertării, spune: ,,Am citit de multe ori înaintea lui din Daniel.” Daniel era văzut ca un exemplu de urmat, chiar dacă nu era o sursă autorizată de învățătură. Cartea lui Daniel, cum am văzut, nu face parte dintre cărțile profetice, în Biblia ebraică fiind plasată în rândul celei de-a treia categorii, a ,,Scrierilor”.

Primul comentator al cărții lui Daniel, în integralitate, după versiunea lui Theodotion, a fost Hipolit, care nu trebuie confundat cu Hipolit al Romei, deși au fost contemporani. El deschide seria marilor și profundelor comentarii, care articulează o adevărată filozofie a istoriei sacre, plecând de la viziunile din capitolele 2 și 7. Totodată, plecând de la cartea lui Daniel și de la câteva capitole din Apocalipsa lui Ioan, el formulează primul scenariu eshatologic și anticristologic coerent.

Conform tradiției rabinice, Daniel era de origine regală; Și soarta lui, împreună cu cea a celor trei prieteni ai săi, Hanania, Mișael și Azaria, a fost predicată de profetul Isaia regelui Ezechia cu aceste cuvinte: "Ei vor fi fameni în palatul împăratului Babilonului". Potrivit acestui punct de vedere, Daniel și prietenii săi erau eunuci și, prin urmare, au putut dovedi neîntemeierea acuzațiilor de imoralitate aduse împotriva lor, care aproape că au provocat moartea lor în mâinile regelui. Chiar și în tinerețe, când a condamnat martorii mincinoși împotriva Susanei pioase și frumoase, Daniel a dat dovada acelei înțelepciuni, care după aceea l-a făcut atât de faimos încât s-a spus despre el: "Dacă ar fi o scară a echilibrului și toți înțelepții păgânilor în celălalt, el îi va învinge pe toți."

Cel mai important purtător al numelui este eroul cartii canonice a lui Daniel și a adăugărilor găsite în Septuaginta. Acest Daniel era printre prizonierii pe care Nebucadnețar l-a purtat în Babilon după capturarea Ierusalimului în al treilea an al domniei lui Ioiachim; El a fost, de asemenea, unul dintre tinerii instruiți, prin ordinul lui Nebucadnețar, în învățarea și limba caldeenilor (Dan. 3-4). Cu toate acestea, nu se face nici o mențiune despre locul de naștere sau familia lui Daniel. Nu se știe dacă el a aparținut familiei regelui lui Israel sau al unui magnat israelit.

Haldeii i-au dat lui Daniel un nume nou derivat din propria lor limbă; Și anume "Belṭeshaẓẓar", forma hebraizată a lui "Balatshu-uẓur". Când a fost chemat să mănânce hrana păgânilor, el a cerut ca el și prietenii săi evrei să li se dea mâncarea proprie, în conformitate cu Legea părinților lor. Inspirat de Dumnezeu, el a interpretat visul regelui Nebucadnețar, iar regele l-a făcut să domnească întreaga provincie a Babilonului și șef peste toți înțelepții Babilonului. Daniel s-a remarcat a doua oară interpretând un alt vis al lui Nebucadnețar și descifrând cuvintele misterioase "Mene, Mene, Teḳel, Ufarsin". Daniel și-a păstrat poziția înaltă sub Darius până când ceilalți demnitari l-au indus pe împărat să emită un decret care interzice oricărei persoane să ceară ceva de la Dumnezeu sau de la vreun om decât regele pentru o perioadă de treizeci de zile. Când Daniel, totuși, a continuat să se roage de trei ori pe zi într-o fereastră, a fost aruncat în groapa cu lei, însă a fost salvat de Dumnezeul său și a fost onorat din nou de rege. El și-a păstrat influența până în al treilea an al domniei lui Cyrus asupra Babilonului (adică până în 536 î.Hr.) și a profețit viitorul împărăției lui Dumnezeu.

Genul din care face parte Daniel este clar apocaliptic. Acest tip de literatură a apărut în perioada elenistică. Cea mai veche paralelă a fost subliniată de Eduard Meyer. Este un papirus demotic care conține interpretări ale oracolelor obscure. Autorul acestor interpretări le atribuie domniei faraonului Tachos (360-359), acestui rege și celor din urmă care s-au răzvrătit împotriva persanilor. Dar, în interpretările sale, el face aluzie la persoane și evenimente din Tachos până la vremea lui, care este sfârșitul secolului al III-lea î.Hr., și promite că grecii vor fi alungați din Egipt de un rege care va domni în Heracleopolis – o predicție care nu s-a împlinit. Genul lui Daniel, pe de altă parte, este povestea curții. Există în Biblie povestea curții Iosif, care a fost atât un interpret inspirat al viselor, cât și un admirabil administrator.

În literatura rabinică, musulmanii îl consideră pe Daniel drept profet, deși nu este menționat în Coran. A fost cel care a predicat în Irak adică în Caldea – îndemnând poporul să se întoarcă la Dumnezeu. El a trăit în timpul domniei regelui persan Lahorasp și al lui Cyrus și i-a învățat pe acești doi unitatea lui Dumnezeu și adevărata religie. Tabari spune că "mii de oameni care au murit într-un anumit oraș dintr-o epidemie au fost resuscitați o mie de ani mai târziu de rugăciunea lui Daniel, o legendă probabil împrumutată de la Ezek".

Când Daniel devenise un profet remarcat, Cyrus l-a făcut șef al întregii împărății, pentru ca el să poată învăța pe poporul Său adevărata religie. Profetul l-a rugat pe rege să-l lase să se întoarcă în Palestina și să construiască Templul. Cyrus a consimțit la reconstrucția sanctuarului, dar a refuzat să-l lase să plece, spunând: "Dacă aș avea o mie de profeți ca tine, eu ar trebui să-i las pe toți să rămână cu mine". Există o altă tradiție, în sensul că Daniel a fost rege al israeliților după întoarcerea lor din captivitate.

Mas'udi spune că au existat doi Daniel: Daniel cel Bătrân, care a trăit în perioada dintre Noe și Avraam și a fost tatăl științelor menționate mai sus; Și Daniel cel Tânăr, care, conform tradiției, era unchiul matern al lui Cyrus, a cărui mamă era o evreică. Arabii îi atribuie cartea "Kitab al-Jafar" și multe predicții despre regii persani.

3. ANALIZA STILISTICĂ A ICOANELOR PROOROCULUI DANIEL

Cuvântul icoană este de origine greacă: eikon înseamnă chip, portret. Icoana nu este o simplă imagine, nici un obiect decorativ, nici măcar o ilustrare a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: un echivalent al mesajului evanghelic, un obiect de cult, care face parte integrantă din viața liturgică.

Icoana afirmă credința Bisericii, exprimă în culori dogma ortodoxă, printr-un limbaj specific, elaborat de-a lungul veacurilor în Biserica Ortodoxă. Icoana exprimă încredințarea că Dumnezeu S-a făcut om, pentru a deschide astfel omului calea spre îndumnezeire. În înțeles creștin-ortodox, icoana nu este doar reprezentarea plastică a mesajului picturii, ci este expresia picturală a realității spirituale, prin care Invizibilul s-a arătat omului prin întruparea lui Hristos.

Biserica socotește că icoana poate fi alcătuită și zugrăvită bisericește doar de mâini curate; de aceea, Sinodul celor o sută de capete al Bisericii Ruse poruncește iconarului să cinstească îndatoririle virtuoase, astfel iconarul trebuie să fie smerit, blând, evlavios, să nu grăiască în deșert, să nu râdă, să nu fie arțăgos, invidios, bețiv, hoț, ucigaș, să se păzească plin de toată grija, curăția trupescă și sufletească. Și trebuie să vină adeseori pictorii la părinții duhovnicești și să se sfătuiască în toate cu ei și să se spovedească și, după îndrumarea și învățătura părintească să trăiască plin de smerenie, în post, în rugăciune și în înfrânare.

Importanța icoanei nu se reduce la valoarea sa artistică, ci ea își dobândește sensul deplin în rugăciune, icoana constituie un loc tainic de întâlnire între om și Dumnezeu. Această funcție liturgică a icoanei impune un anume mod de pictare, care să exprime credința că Liturghia este cerul pe pământ, icoana dezvăluindu-ne, pe cât posibil, Împărăția cerurilor. Artele frumoase au fost acceptate în Biserică pentru a ne aținti privirea spre Domnul și spre sfinții Săi, adică pentru a susține rugăciunea.

„Icoana este o imagine care mărturisește despre o prezență aparținând unui ordin bine definit: ea permite o comuniune prin rugăciune, o comuniune spirituală, mistică, cu Persoana Lui. Ea săvârșește o întâlnire în rugăciune, fără să localizeze această comuniune în icoană ca obiect material, ci prin și cu icoana ca vehicul al prezenței.”

Biserica învață că imaginea se întemeiază pe întruparea Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi; întruparea face posibilă icoana, așadar, cei care spun că nu este cu putință să-L reprezentăm pe Hristos nu contestă doar icoana, ci și Întruparea. „Întruparea Cuvântului face posibilă icoana lui Hristos, este temeiul ei dogmatic, și invers, icoana este o afirmație, o mărturie, o formă de propovăduire a credinței noastre în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Și cum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume a deschis calea sfințirii omului prin lucrarea Duhului Sfânt, icoanele sfinților afirmă tocmai această posibilitate a îndumnezeirii omului.”

Prototipul imaginii creștine nu este idolul păgân, asa cum se consideră uneori, ci absența din cadrul simbolismului vetero-testamentar a oricărei imagini concrete înainte de întrupare, tot așa cum prototipul bisericii nu este lumea păgână, ci Israel, poporul ales de Dumnezeu. În arta liturgică, tradiția se întemeiază pe două realități; pe de-o parte un fapt istoric și, pe de altă parte, Revelația, depășind limitele timpului. Astfel, icoana unei sărbători sau a unui sfânt reproduce în modul cel mai fidel cu putință realitatea istorică, readucându-ne astfel la prototipul său, fără de care ea nu este icoană. De aici, puterea icoanelor de a săvârși minuni, căci „sfinții, în cursul vieții lor, au fost pătrunși de Sfântul Duh. Tot așa, după moartea lor, harul Duhului Sfânt rămâne mereu în sufletele lor, în trupurile lor înmormântate, în aspectul și în icoanele lor sfinte”, precizează Sfântul Ioan Damaschin. Sinoadele îndeamnă să se picteze în maniera vechilor iconografi, în acest scop există erminii care fixează trăsăturile iconografice ale fiecărui sfânt.

Așadar, icoana este o mărturie a îndumnezeirii omului, a plenitudinii vieții duhovnicești, o comunicare prin imagine a ceea ce este omul în starea de rugăciune sfințită prin har. Este o pictură după natura reînnoită, realizată cu ajutorul simbolurilor, o artă care nu-și propune să emoționeze, ci să transfigureze orice sentiment omenesc.

Profetul este reprezentat tânăr, în picioare, fiind pictat într-o poziție frontală, capul său cu trăsături de adolescent privește în partea dreaptă a imaginii, în vreme ce mâna dreaptă e ridicată în semn exclamativ asemenea gestului ad-locuției întâlnit în sculpturile imperatorilor romani.

Chipul profetului este caracterizat prin trăsături expresive și echilibrate pe care le putem observa prin desenul frumos al sprâncenelor și a nasului, ochii migdalați și buzele fine sugerează o tăcere și ascultare. Părul scurt în bucle simetrice se armonizează cu ovalul prelung al feței, constituind un ansamblu unitar. Pe creștetul capului observăm o tichie de culoare roșie, semn al puterii sale prezicătoare. Profetul este înveșmântat cu o cămașă lungă ce se încheie în partea superioară împodobită cu o broderie, aceasta este legată la mijloc, fiind pictată în doua culori, albastru și roșu. O mantie de culoare roșie decorată cu un motiv de trei cercuri alăturate îi acoperă cei doi umeri căzând în spate cu cute verticale până la glezne. În picioare poartă încălțări specifice modei antice. Totodată, vestitorul divin ține în mâna sa stângă un filacter deschis. Fondul frescei este împărțit în trei registre asimetrice ce cuprind culorile: albastru închis – partea de sus; verde transparent – partea mijloc; roșu profund – partea de jos.

Elementul principal al siluetei profetului este portretul și mai cu seamă lumina ce înnobilează chipul său, dându-i o expresie a feței aparte. Făcând parte din școala cretană, zugravul dă importanță luminii pe care o zugrăvește în chip justițios pe veșminte, dând importanță figurii și detaliilor anatomice.

Proorocul Daniel apare în icoane cu o frecvență mult mai redusă decât în pictura în frescă, având în vedere, pe de-o parte importanța mai redusă pe care o are în rândul comunităților creștine. În schimb, el este nelipsit din orice decorație iconografică a bisericilor răsăritene, deoarece locul său precis este în turla centrală (turla Pantocratorului) unde imediat dupa compoziția ierarhiilor cerești îl vedem redat în picioare alături de ceilalți profeți mari ai Vechiului Testament. Revenind la iconografia consacrată lui, reținem faptul că sfântul prooroc apare înfățișat bust, din față, având mâna dreaptă ridicată în gest de salut și mâna stângă adusă la piept susținând un rotulus închis, de culoare albă. Gestul mâinii drepte ridicate cu palma întoarsă spre privitor, provine din iconografia străveche și ne duce cu gândul la tema Orantei (Maica Domnului Rugătoarea). În această ipostază cu mâinile ridicate în semnul rugăciunii, o vedem pe Maica Domnului încă din perioada paleocreștină în catacombele romane. Veșmântul este compus dintr-o cămașă amplă de culoare deschisă ce are în jurul mâinilor, al gâtului și la piept o decorație ce cuprinde câteva rânduri de perle și cruci stilizate, acestea sunt reprezentate pe o bucată de stofă portocaliu-orange. Prezența lor în îmbrăcămintea proorocului Daniel dau o notă distinctă de recunoaștere în rândul celorlalți prooroci. În jurul umerilor cade o mantie frumos articulată legată la mijloc cu un nod, mantie ce este colorată în roșu. Portretul sfântului este înfățișat frontal, el este redat ca un tânăr, adolescent, cu chipul prelung, încadrat de un păr de culoarea brun care se articulează în jurul ovalului feței. Pe cap observăm o tichie albă, ce are în mijloc un vârf de culoarea roșie. Se evidențiază expresia ce indică pace interioară și trăire duhovnicească prin ochii deschiși, sprâncenele frumos desenate, nasul subțire și buzele accentuate de bărbia rotundă ce încadrează în partea inferioară portretul. Pe fondul de aur lasă să se întrevadă nimbul, semn al sfințeniei, uneori doar sugerat în relief, sau alteori cu ajutorul unei linii circulare de culoare roșu. În partea de sus a icoanei se vede titlul său: ,,Sf. Pr. Daniel”. Tehnica de lucru, modul de simplificare al formelor și gama cromatică ne duc cu gândul la școala de influență rusă cu binecunoscutul stil, așa-zis băltit. Cu toate că în icoană observăm și reflexe care vin din ambianța școlii cretane, aceasta din urmă ne arată importanța echilibrată a accentelor de lumină mai evidente în raport cu proplasmele calde, întunecate.

În această reprezentare, profetul este redat în picioare, pare o icoană de mici dimensiuni, având o formă mai pătrată, pentru că ea încearcă să îl reprezinte pe profet, nu singur, asa cum îl întâlnim în fresce, ci în ambianța unui eveniment din viața sa, adică momentul în care este aruncat în groapa cu lei. De aceea, în jurul sfântului reprezentat în picioare, într-un costum amplu compus din mantie de culoare roșie, o tunică albastră, pe dedesubtul căreia se vede și o alta de culoare tot roșie, în picioare observăm jambiere redate din două pânze colorate roșu deschis și albastru deschis, iar îm jurul șoldurilor poartă o pânză subțire de culoare albă, subțire înnodată în centru. Mâinile sunt deschise, dreapta este în sensul arătării, în vreme ce mâna stângă este ridicată, gest care duce la ideea de salut. Chipul sfântului este îndreptat în partea stângă, parte în care observăm prezența a două busturi de îngeri aplecați, care sunt reprezentați în proporție miniaturală față de proporția sfântului. În partea opusă observăm scrierea cu litere latine Prophet Daniel. În ceea ce privește partea de jos, în jurul a doi munți, care sunt redați în echilibru, se observă de-o parte și de alta a sfântului, patru lei care pictați în atitudini blânde, observăm chiar faptul că ei în loc să-l rănească au o atitudine prietenească. Cromatica caldă ne duce cu gândul la icoanele rusești.

Reprezentarea de mai sus este o icoană contemporană, românească, influențată din tipologia mai sus prezentată. Profetul este reprezentat bust, redat din față, având o figură adolescentină, nasul prelung, fața ușor alungită, ochii deschiși, frumos accentuați, îndreptați către privitor, cu părul în bucle, așezat simetric de-o parte și de cealaltă, având o tichie de culoare roșie. În jurul umerilor poartă o mantie roșie, o decorație cu perle colorate în jurul gâtului, iar sub mantia aceasta roșie veșmântul este confecționat din două pânze diferit colorate, una este colorată albastru-cenușiu, iar cealaltă este colorată ocru-auriu. În mâna stângă poartă un rotulus deschis cu litere vechi, pe fond alb. În jurul capului nimbul supradimensionat lasă să se vadă pe fondul de aur cuvintele: SF. P. Daniil, acestea fiind scrise cu culoarea roșie. Iconarul pune accent în mod special pe portret, pe frumusețea chipului tineresc, care îndeamnă spre trăire spirituală și comuniune cu Dumnezeu.

În figura de mai sus observăm o frescă din turla cupolei principale. sprâncenele ridicate, părul este buclat. Profetul este înveșmântat cu o mantie care se încheie cu un nod dublu, în ambele mâini ține un filacter deschis, iar în partea dreaptă sus observăm o stâncă, iar în mijlocul său într-un medalion pe Hristos.

Profetul este reprezentat nud, tânăr, cu mâinile ridicate în gestul Orantei, se sprijină pe piciorul stâng, atitutdine non-șalantă. În jurul său observăm doi lei, cu labele îndreptate spre el, în semn de respect, de teamă. Deasupra capului observăm numele de Daniel.

4. DEMERS PRACTIC

ALEGEREA SUPORTULUI

Tehnica pictării unei icoane este complexă. Treptele pictării unei icoane au fost elaborate prin experiența iconarilor din vechime, iar prin tradiție se transmit iconarilor din generație în generație. Iconarii începători trebuie să urmeze rânduielile cu strictețe și fără abatere. Dacă însă din cauza împrejurărilor suntem nevoiți să folosim alte tehnici și materiale, atunci fiecare iconar trebuie să se teamă cel mai mult ca nu cumva să știrbească ceea ce este mai important: imaginea tradițională a icoanei și treptele alcatuirii ei.

Alegerea lemnului este foarte importantă, deoarece aceasta trebuie să permită o conservare bună a picturii. Lemnul folosit nu e dintr-o bucată, ci e format din mai multe bucăți încleiate. Acesta trebuie să fie foarte bine uscat, fără noduri sau pete.

Lemnul pentru icoană se prepară din câteva specii lemnoase, cum ar fi: teiul, pinul, bradul, arinul, chiparosul si fagul. Există și câteva esențe care prezintă avantaje, precum: chiparosul, stejarul, teiul și arinul. Fiind mai ușoare, esențele de lemn de arin si tei sunt îndemânatice, deoarece iconografia necesită o poziție orizontală și permite așezarea icoanei în diferite poziții.

Teiul este una dintre cele mai potrivite esențe care se pot folosi în alcătuirea panoului pictural și cu siguranță cea mai bună soluție care poate fi găsită la noi în țară.

Pentru prevenirea curbării, în spatele icoanei se fac tăieturi transversal fibrelor lemnoase, iar în aceste lăcașuri se pun pene – scânduri înguste – care sunt pregătite dintr-un lemn de esență mai dură decât lemnul icoanei și sunt făcute în forma scobiturii.

Cele mai răspândite pene sunt cunoscute sub denumirea de ,,traverse’’, ,,potrivnice’’ sau ,,plane’’. Forma în care sunt puse penele se numește ,,coadă de rândunică’’. Penele nu ar trebui să fie lipite de panou, ci acestea se introduc în blat, cât de mult intră.

De-a lungul timpului, modurile de prelucrare a lemnului, de îmbinare a penelor, profilul penelor, dimensiunile lemnelor, lățimea câmpurilor au fost supuse schimbărilor. Toate aceste particularități ale lemnului au o mare importanță în a fi stabilit timpul când a fost lucrată icoana. În vechime, lemnele se preparau cu ajutorul toporului și al teslei și, din această pricină, s-a păstrat până în zilele noastre o astfel de denumire a lemnului, precum cea de ,,tes’’.

Adeseori, atât prelucrarea transversală a scândurilor, cât și cea a bârnelor era realizaată cu toporul. Lemnele despicate aveau avantajul că foarte rar se crăpau și aproape niciodată nu se curbau, îndeosebi când lemnul era despicat pe raza cercului de creștere a tulpinii, de-a lungul fibrelor. Mai târziu, lemnele despicate au început să fie înlocuite cu cele tăiate cu fierăstrăul.

Pentru a-l proteja de posibilitatea de a se deforma sau de a crăpa mai devreme, se inserează pe spate, fără a se fixa, două bare orizontale, confecționate dintr-un lemn mai tare. Pe fața suportului se face de obicei o incizie ale cărei margini servesc drept ramă pentru icoană. Această ramă naturală are o semnificație practică, pentru că întărește rezistența icoanei la deformări și, de asemenea, permite mâinii să se sprijine pe lemn, fără a atinge pictura în timpul lucrului. Mai mult, ea corespunde sensului icoanei, dacă rama unui tablou accentuează impresia unei iluzii, aici marginile icoanei joacă rolul opus, de a împiedica impresia de iluzie.

Pe partea din față a lemnului se sapă o adâncitură plană, în jurul căreia rămâne intactă rama. Partea adâncită a icoanei se numeste ,,covceg’’ sau ,,covată’’. În Sfânta Scriptură, acest nume semnifică Chivotul Legii, iar mai tarziu el desemnează un sipet pentru moaște. Astfel, apare legătura între cinstirea moaștelor și a icoanelor. Rama nu are aceeași funcție ca în tablourile noastre, unde ea înconjoară pictura și este independentă. Rama poartă adeseori inscripții și rugăciuni, iar în icoanele ce descriu viața unui sfânt, ea este acoperită cu numeroase scene. Munca de scobire a interiorului icoanei este una dificilă, deoarece trebuie să se obțină o suprafață netedă și o adâncime regulată.

Suportul (fig.) pe care l-am ales pentru icoană este din lemn de tei, acesta având dimensiunile de 50/70, fiind alcătuit din patru scânduri îmbinate vertical, având pe spate pene pregătite dintr-un lemn de esență dură.

PREGĂTIREA LEMNULUI PENTRU GRUNDUIRE

Următoarea etapă este aplicarea cleiului pe suportul de lemn. Mai întâi de toate pentru prelucrarea lemnului este nevoie de clei. Cele mai cunoscute și întrebuințate cleiuri în domeniul iconografiei sunt cleiurile de origine animală: cleiul de pește, cleiul de piele, cleiul de iepure și cleiul de oase.

Cel mai bun clei este cel de pește, însă și cleiurile mai puțin scumpe dau rezultate bune: cleiul de oase, cleiul de piele și altele. Iconarii din vechime foloseau cleiul din răzături de piele, care se distingea prin transparență și rezistență bună.

În compoziția grundului pe care l-am aplicat pe suportul de lemn, am folosit clei de pește și cretă de munte micronizată(carbonat de calciu), având concentrația de 100 gr. clei, 1 litru apă și cretă după ochi.

Cleiul l-am lăsat la înmuiat o oră, apoi l-am încălzit în baie marină; aceasta presupune să se ia vasul cu apă în care se află cleiul înmuiat și se așează într-un alt vas cu apă fierbinte aflat deasupra focului. În urma băii lemnului, panoul devine mai puțin absorbant, se închid porii lemnului pe toate părțile sale, iar acesta devine mai puțin afectat de varietățile de umiditate din mediul în care se află.

După ce obținem soluția de clei, trecem la procesul de impregnare, aplicăm cleiul fierbinte pe toată suprafața lemnului, inclusiv pe verso și pene.

Etapa următoare este aplicarea tifonului sau pânzei, aceasta având un rol important, pentru că mărește aderența grundului pe suportul de lemn și împiedică lemnul să crape. Tifonul l-am aplicat astfel: am tăiat o bucată mai mare decât panoul de lemn, am îmbibat tifonul în vasul cu clei, soluția având concentrația de 110 gr. clei la 1 litru de apă, apoi am așezat-o pe panou. Am scos bulele de aer și am întins foarte bine pânza, inclusiv pe colțuri. Am lasat-o la uscat o zi, după care am eliminat surplusul de pânză, urmând pregătirea grundului.

Aplicarea și pregătirea grundului este un proces complex și totodată foarte important. ,,Grundul asigură legătura culorii cu suportul, reține și menține mult timp materia picturală, uniformizează suprafața texturată a picturii, creând o suprafață fină, netedă, uniformă.’’

Pentru a obține un grund bun trebuie folosită cretă de cea mai bună calitate și cel mai bun clei. Soluția obținută se aplică pe panou în mai multe straturi și cât mai subțire posibil, cu ajutorul unei pensule sau cu dosul palme, grundul nu trebuie să fie fierbinte, ci doar călduț. Primele două straturi le-am aplicat cu mâna liberă având grijă să acopăr toate golurile de pe panou, iar straturile următoare le-am aplicat cu ajutorul unei cartele. Dacă straturile sunt aplicate prea gros, grundul poate crăpa, deoarece umezeala lui se evaporă într-o singură direcție, iar straturile superficiale de grund, pentru că se întăresc mai repede se contractă. Pentru că straturile profunde rămân umede, se produc fisuri în straturile superficiale, marginele crăpătuilor luând o formă rotunjită. Cantitatea de grund trebuie preparată în așa fel încât să ajungă pentru aplicarea tuturor straturilor, deoarece un grund nou poate avea o cantitate diferită de clei. Dacă grundul nou e făcut cu clei mai slab, nu e problemă, dar dacă e mai concentrat va provoca crăpături.

Numărul straturilor poate varia între trei și zece, în funcție de consistența grundului. Surplusul de cretă trebuie îndepărtat și curățat cu grijă, apoi urmînd șlefuirea grundului cu șmirghel de granulații diferite, până la obținerea unei suprafețe fine și uniforme.

DESENUL ȘI AURIREA

După ce am pregătit suprafața lemnului, am trecut la desenul icoanei. Unele școli de iconografie ne învață că desenul trebuie copiat după modele vechi pentru a nu ne îndepărta de la tradiția Sfinților Părinți, însă cei experimentați sunt liberi să facă desenul cu mâna liberă. Totodată, este important să nu producem antichități false, ci să tindem spre frumusețea icoanei, așa cum era ea în stadiul inițial. Deseori observăm în unele icoane doar anumite fragmente, iar în alte cazuri diferă cromatic o reproducere de alta, chiar dacă imaginea este aceiași. În etapa de învățare e bine să se consulte cât mai multe imagini- reproduceri considerate prototip.

Cel mai simplu mod este reproducerea icoanei cu un decalc (strat subțire de pigment dat pe spatele hârtiei), apoi urmează ca desenul să fie incizat pe grund cu un instrument ascuțit. Incizia poartă numele de grafia. După transpunerea și incizia desenului, urmează poleirea cu foiță de șlagmetal, care este una dintre cele mai pretențioase operatiuni. Sunt doua metode de poleire, cea cu bolus sau cu mixtion. Polirea cu bolus conferă fondului de aur un aspect de oglindă, iar tehnica cu mixtion, dă un aspect mat. Întâi de toate, am aplicat un strat de șerlac în direcții diferite pe toată suprafața pe care urmează să fie pusă foiță.

Șerlacul ,,are rolul de a crea o peliculă absorbantă, de a închide porii grundului.” După uscarea șerlacului, am aplicat mixtion de 15 minute, având grijă ca stratul să fie subțire, iar când a fost aproape uscat, am aplicat foițele de șlagmetal peste stratul de mixtion, într-un mod ordonat, cu ajutorul unor doi de transfer, iar la final am îndepărtat surplusul de foiță folosind un tampon de vată. Tot acum se fixează și foița lipită, cu un tampon de vată prin tamponare. Pentru protejarea suprafeței poleite și evitarea oxidării, am aplicat un strat de șerlac.

PICTAREA ICOANEI

Înainte de a începe pictarea propriu-zisă, a fost nevoie să prepar emulsia de ou. Așadar, pentru aceasta am luat un ou proaspăt, am separat gălbenușul de albuș, transferându-l dintr-o coajă în alta, apoi l-am pus într-un pahar și am adăugat apă și puțin vin, în funcție de concentrația dorită.

Pigmenții (oxizii) se folosesc sub formă de prafuri fine amestecați cu emulsia de ou până la crearea unei paste omogene, și diluați cu puțină apă. Uni pigmenți necesită o cantitate de ou mai mare, iar obținerea unei proporții corecte de pigment și ou depinde doar de experiența iconarului.

Egon Sendler consideră culoarea ca o valoare simbolică absolută în rapor cu desenul ce se adresează cu precădere rațiunii. În icoană, culoarea nu trebuie considerată ca având doar un aspect decorativ, ci ea este chemată să exprime lumea transcendentală.

Atunci când culoarea va fi uscată, aceasta trebuie să fie stabilă și mată, dacă e prea mult gălbenuș, culoarea va luci și va crăpa, iar dacă e folosit prea puțin, culoarea se va sterge mult prea ușor.

Pictarea unei icoane se face dupa anumite etape consecutive. Întâi de toate se aplică un laviu de ocru pe toată suprafața icoanei, apoi se acoperă întreaga suprafată cu proplasmele.

Proplasma este ,,culoarea de bază, de un singur ton, dată uniform ca fond pregatitor, peste care se pun ultimele culori.’’ Pentru a păstra desenul, am trasat din nou conturul cu o nuanță mai închisă, pentru a ieși în evidență.

Culorile pe care le-am folosit la pictarea icoanei sunt următoarele: ocru, roșu, alb, verde crom, albastru.

Ocrul – este culoarea argilei și simbolul smereniei, al sărăciei, al morții față de lume spre a deveni pământul cel bun al lui Dumnezeu. Carnația și semicarnația au nuanțe de ocru, ca o trecere de la omul adamic, pământesc, simbolizat de proplasma maronie sau verzuie, la omul nou, transfigurat de har.

Roșul – este culoarea coacerii, a incandescenței, “focul Duhului Sfânt care se pogoară din cer.”

Albul – reprezintă culoarea divinității, purității, neprihănirii, distrugerii lumii pământești.

Negrul – reprezintă valoarea întunericului și exprimă absența totală a luminii. În iconografie îl întâlnim acolo unde iconografii doresc să reprezinte iadul, mormântul sau peștera, totodată și vesmintele călugărilor sunt pictate în negru, marea schimă este neagră, semnul ridicat de asceză, al renunțării la lumea deșartă. Se folosește foarte rar în stare pură.

Verdele – este un atribut al vieții vegetale, al naturii. Dionisie Areopagitul consideră că verdele este simbolul tinereții și al vitalității.

Albastrul – în pictura bizantină, este regăsit în fondurile marilor scene iconografice, exprimând infinitul și veșnicia. Albastrul este o culoare cerească, culoare a nesfârșitului și transcendenței.

Cele mai importante părți ale unei icoane sunt mâinile și chipul. Figurile ce apar în icoană sunt complet transfigurate. Ele nu sunt doar portrete simple, ci privesc reprezentarea simbolică, divino-umană a sfântului înfățișat. Sfinții nu trebuie reprezentați niciodată din profil, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie primit în față. Mâinile au și ele o importanță deosebită în iconografia bizantină, fiind tratate diferit de cele în manieră naturalistă. Degetele lungi, spiritualizate au o semnificație profundă.

VERNISAREA ICOANEI

După ce am terminat de pictat icoana, am lăsat-o câteva zile pentru a se usca cât mai bine, apoi am așezat-o în poziție orizontală, urmând ca apoi să fie vernisată.

Vernilul folosește la protejarea picturii de contactul cu mediul înconjurător și unește straturile distincte de pictură, oferindu-le o armonie reprezentativă. Înainte de aplicarea vernilului, am curățat icoana foarte bine de praf.

CONCLUZII

În lucrarea de față, având ca temă „Prorocul Daniel în iconografie” am încercat să surprind aspecte relevante ale personalității prorocului Daniel, a operei acestuia, minunile făcute datorate rugăciunilor înălțate cu stăruință la Dumnezeu, acestea fiind indispensabile pentru viața omului. În urma dezvoltării subiectului ales, mi-am însușit noi cunoștințe pe această temă.

Primul capitol, intitulat „Chipul vechitestamentar al profetului Daniel”, l-a avut în centru pe prorocul Daniel și câteva dintre activitățile acestuia, încercările prin care a trecut, dar și stăruința cu care s-a rugat la Dumnezeu, atunci când i-a cerut ajutorul pentru el sau prietenii lui.

În al doilea capitol, denumit „Prorocul Daniel în tradiția creștină și iudaică”, am prezentat câteva considerații despre cartea lui Daniel, interpretată de autorii Noului Testament ca fiind „adevărată filozofie a istoriei sacre”. Daniel era văzut ca un exemplu de urmat, chiar dacă nu era o sursă autorizată de învățătură. Cartea lui Daniel, cum am văzut, nu face parte dintre cărțile profetice, în Biblia ebraică fiind plasată în rândul celei de-a treia categorii, a ,,Scrierilor”.

În capitolul al treilea „Analiza stilistică a icoanelor Prorocului Daniel ”, am făcut referire la apariția Prorocului Daniel în icoane cu o frecvență mult mai redusă decât în pictura în frescă, având în vedere, pe de-o parte importanța mai redusă pe care o are în rândul comunităților creștine. În schimb, el este nelipsit din orice decorație iconografică a bisericilor răsăritene, deoarece locul său precis este în turla centrală (turla Pantocratorului) unde imediat dupa compoziția ierarhiilor cerești îl vedem redat în picioare alături de ceilalți profeți mari ai Vechiului Testament.

În demersul practic, titlu dat celui de-al patrulea capitol, am expus pașii pe care noi, pictorii bisericești, trebuie să-i urmăm în pictarea unor icoane. Treptele pictării unei icoane au fost elaborate prin experiența iconarilor din vechime, iar prin tradiție se transmit iconarilor din generație în generație. Iconarii începători trebuie să urmeze rânduielile cu strictețe și fără abatere.

Pasajul investigat, ce conține frumoase aspecte imagistice, fapt pentru care a și fost exploatat intens de către iconografia răsăriteană, ne pune înainte minunea prin care Dumnezeu arată cât de importantă este credința în el, reliefând modul în care se arată grija lui asupra celor trei tineri, care refuză închinarea la idoli, considerându-o un fapt ce intră în contradicție flagrantă cu principiile lor de viață.

Desigur, tema aleasă este una deosebit de interesantă, doar că, cele câteva surse bibliografice găsite despre Prorocul Daniel, au fost insuficiente pentru a expune întreaga activitate a acestuia, motiv pentru care, putem afirma că Prorocul Daniel poate fi în continuare un subiect de cercetare pentru cei doritori de a descoperi noi aspecte cu privire la opera acestuia.

BIBLIOGRAFIE

Ediții ale Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția Sfântului Sinod, București: Ed: Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988.

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, București: Ed. Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.

Biblia sau Sfânta Scriptură, diortosită de ÎPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, București: IBMBOR, 2001.

Cărți de specialitate

Prelipcean, Vladimir, Nicolae Neaga, Gheorghe Barna, Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament – pentru Facultățile de Teologie, ediția a III-a, ed. Ioan Chirilă, (Cluj-Napoca, Renașterea, 2003).

Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, (București, Credința noastră, 2001).

Cartea Profetului Daniel și a celor doisprezece profeți mici, ( București, Anastasia, 2000).

Cennini, Cenino, Tratatul de pictură, ( București, Meridiane, 1977).

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ( București, Sofia, 2000).

Hirsch, Emil G.,Theology of Emily Hirsch, ( Londra, English Book, 1977.

Konig, Eduard, Talmud und Neus Testament, (New Jersey, Nabu Press, 2010).

Icoana, vedere a lumii duhovnicești, Trad. de Vasile Manea și Ciprian Vidican, (Cluj-Napoca, Renașterea, 2012).

Iuliana, Monahia Truda iconarului, (București, Sofia, 2010).

Kronstadt, Sfântul, Ioan, Liturghia, cerul pe pământ, (Sibiu, Deisis, 2002).

Larchet, Jean Claude, Iconarul și artistul, (București, Sofia, 2012).

Evdokimov, Paul, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, (București, Sofia, 2014).

Muntean, Marcel Ghe., Icoana cretană. Elemente de istorie și tehnică artistică, (Cluj-Napoca, Grinta, 2015).

Neaga, Pr. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, (Cluj-Napoca, Renașterea, 2007).

Pavel, Pr. Aurel, Cartea Profetului Daniel, (Sibiu, Universității Lucian Blaga, 2000).

Septuaginta, (București, Polirom, 2008).

Sendler, Egon, Icoana, chipul nevazutului, ( București, Sofia, 2005).

Skolnik, Fred, Encyclopaedia Judaica, (New York, Thomson Gale, 2007).

Stăniloae, Pr. Dumitru, O teologie a icoanei, (București, Anastasia, 2005).

Sofronie, Arhim., Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ( București, Sofia, 2005).

Trifa, Alin, Tehnici iconografice bizantine si contemporane, ( Cluj-Napoca, Renașterea, 2012).

Uspensky, Leonid, Lossky, Vladimir, Călăuziri în lumea icoanei, (București, Sophia, 2011).

Uspensky, Leonid Teologia icoanei, (București, Apologeticum, 2006).

Velimirovici, Nicolae, Învățături despre bine și rău, (București, Predania, 2009).

Vietile Sfintilor Proroci, Trad. Pr. Constantin Jinga, ( București, Sophia, 2012).

Surse electronice.

http://www.jewishencyclopedia.com/articles/4871-daniel, 13.06.2017, 12:55.

Părinți și scriitori bisericești.

Sf. Ambrozie al Milanului, Scrieri, în PSB 52, (București, IBMO, 1994).

Ieronim, Fericitul Epistole vol. 1, în PSB 9,( București, Basilica, 2013),

Ignatie Teoforul, Scrierile părinților apostolici, în PSB 1, (București, IMBO, 1995).

Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri II, (Sibiu, Deisis, 2003).

Studii de specialitate.

Moldoveanu, Alexandru, ,,Sintesidell'elaborato "Israele e le nazioninellavisionedeiprofetibiblici", în STO VIIL 1-2, (2002).

DECLARAȚIE DE ONESTITATE

Subsemnata, Mocean Claudia-Ioana, absolventă a Facultății de Teologie Ortodoxă, Secția Artă Sacră, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, declar pe propria-mi răspundere că teza de licență cu titlul Profetul Daniel în iconografie îmi aparține în întregime, iar ca bibliografie am folosit doar materialul citat.

Cluj-Napoca

Iunie, 2017

Absolventă

Mocean Claudia-Ioan

CURRICULUM VITAE