Lect. univ. dr. Mihaela Aghenite i Bogdan Nicusor Mocanu [608305]

1
Facultatea de Automatica,Calculatoare,Inginerie Electrica si Electronica
Universitatea “Dunarea de Jos ”,din Galati

Dreptul commercial in afeceri

Profesor cordonator: Student: [anonimizat]. univ. dr. Mihaela Aghenite i Bogdan Nicusor Mocanu

Specializare: Electronica de putere si Actionari Electrice
Anul de studiu : IV

2
Cuprins
Capitolul I ……………………………………………………………………………………3
1. Notiunea de drept commercial in afaceri
1.1.1 Obiectul dreptului commercial
1.1.2 Definiția dreptului commercial
1.1.3 Izvoarele dreptului commercial
Capitolul II ………………………………………………………………………………….5
2. Faptele comertului :
2.1. Faptele de comerț obiective
2.1.1 . Operațiunile de interpunere în schimb sau circulație
2.1.2. Intreprinderile:
2.1.3. Faptele de comerț conexe:
2.2. Faptele de comerț subiective:
2.3. Faptele de comerț unilaterale sau mixte:

Capitolul III …………………………………………………………………………………10
3.Comerciantii
3.1. Noțiunea de comerciant
3.2. Calitatea de comerciant:
3.2.2 . Dovada calității de comerciant
3.2.3 . Încetarea calității de comerciant
Capitolul IV …………………………………………………………………………………13
4.Obligatiile comerciale
4.1. Autonomia voinței, libertatea contractuală și buna -credință
Capitolul V …………………………………………………………………………………..17
5. Concurenta comerciala
5.1. Notiunea de concurenta comercial a
5.2. Tipuri de concurenta comerciala
5.3. Concurenta neloiala

Capitolul VI ………………………………………………………………………………….22
6. Clasificarea contractelor comerciale
Capitolul VII …………………………………………………………………………………24
7. Formarea contractelor comerciale
Bibliografie …………………………………………………………………………………..28

3
Capitulul I
8. Notiunea de drept commercial in afaceri
Denumirea “drept comercial” sugerează ideea că dreptul comercial constituie o reglementare
juridică, adică un ansamblu de norme j uridice care privește comerțul.
În sens etimologic, expresia de “comerț” provine din latinescul “commercium”, care la
rândul sau reprezintă o juxtapunere a cuvinte lor “cum” și “merx”, ceea ce înseamnă “cu marfa”.
Deci, comerțul ar c onsta în operațiuni cu mărfuri.
În sens economic, comerțul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul si, prin
aceasta, circulația bunurilor de la producător la consumator. S ub acest aspect, comerțul ar consta
în operațiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor și intrării lor în
circulație, până în momentul aju ngerii acestora la consumatori.
În sens juridic, noțiunea de comerț are un conținut mai lar g decât cel al noțiunii definite în
sens economic. Ea cuprinde nu numai operațiunile de interpunere și circulația mărfurilor, pe care
le realizează negustorii, ci și operațiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor
prime, materialelor, etc. și obținerea unor rezultate de o valoare mai mare, pe care le realizează
fabricanții sau , în general, întreprinzătorii.
Având în vedere accepțiunea juridică a noțiunii de comerț, dreptul comercial are o sferă mai
cuprinzătoare, acesta reglementând a ctivitatea comercială, definită ca o activitate de producere și
circulație a mărfurilor.
1.1. Obiectul dreptului comercial
Potrivit concepției clasice a dreptului comercial, există două sisteme care permit
determinarea sferei dreptului comerc ial.
În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice la care sunt supuși
comercianții. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, care se aplică persoanelor care au
calitatea de comerciant. Acest sis tem a stat la baza primelor reglementari legale ale activității
comerciale, anterioare marii codificări franceze de la î nceputul secolului al XIX – lea.
După sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile
comerțului, adică a celor acte juridice, fapte și operațiuni, calificate de lege ca fapte de comerț,
indiferent de persoana care le săvârșește. Acest sistem a constituit fundamentul Codulu i
comercial francez de la 1807.
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistem ul obiectiv.

4
1.2. Definiția dreptului comercial
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele și operațiunile considerate de lege ca
fapte de comerț, precum și raporturilor juridice la care participa persoanele c are au calitatea de
comerciant.
Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerțului si, implicit a dezvoltării
societății omenești.
La începuturile sale, comerțul a fost guv ernat de reguli cutumiare, fie de sorginte locale, fie
de proveniența străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte meleaguri.
În 1887 a fost adoptat Codul comercial român, care este și astăzi în vigoare. La elaborarea
acestui cod a fost folos it Codul comercial italian din anul 1882. În Italia, Codul comercial
francez a fost adoptat în 1808. Dar, ulterior, prin valorificarea tradiției, dar și a tot ce era nou în
doctrina franceză, belgiană și germană, în anul 1882 s -a reușit adoptarea Codului c omercial
italian.
1.3. Izvoarele dreptului comercial
Art.1 C.com. dispune: “In comerț se aplică legea de față. Unde ea nu dispune se aplică Codul
civil.”. Din aceste dispoziții legale rezultă că dreptul comercial are ca izvoare formale Codul
comercial și Codul civil. Deși nu sunt menționate, izvoare ale dreptului comercial sunt și legile
comerciale speciale, respectiv legile civile speciale. Un anumit rol în aplicarea reglementarii
legale îl au obiceiurile, jurisprudența și doctrina dreptului comercial.
1) Izvoarele legislative ale dreptului comercial
Codul comercial reprezintă principalul izvor de drept comercial. El cuprinde norme juridice
care reglementează instituțiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerț,
comercianții, obligațiile comerciale și falimentul.
Legile comerciale spec iale mai frecvent întâlnite sunt: Legea nr. 31/1990 republicata, cu
modificările ulterioare, Legea privind Registrul comerțului, Legea privind combaterea
concurentei neloiale, Legea privind impozitul pe profit etc.
Cu privire la corelația dintre Codul com ercial și legile comerciale speciale se aplică
principiile generale (specialia generalibus derogant).
Codul civil reprezintă un izvor subsidiar al dreptului comercial, așa cum rezultă din
dispozițiile art. 1C. com. O importanță deosebită o au dispozițiile Codului civil privind materia
obligațiilor, în special cele referitoare la izvoarele și efectele obligațiilor, precum și cele relative
la contractele speciale (contractul de societate, contractul de vânzare -cumpărare, contractul de
mandat etc.).

5
2) Uzuri le comerciale nu sunt izvoare de drept. Dar, dacă în dreptul nostru comercial
nu există uzuri legislative, doctrina recunoaște uzurile interpretative (convenționale).
Astfel, potrivit art. 970 C.civ., convențiile trebuie executate cu bună credință. De ase menea,
dispozițiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s -a încheiat contractul.
3) Doctrina dreptului comercial, ca și practica judiciară în domeniu, au un rol
important în interpretarea legilor comerciale.

Capitolul II
2. Faptele comertului :
Codul comercial român stabilește anumite acte juridice și operațiuni pe care le clasifică
“fapte de comerț”. Prin săvârșirea uneia sau mai multor fapte de comerț se nasc raporturi juridice
care sunt reglementate de legile comerciale.
Art. 3 Cod comercial prevede:” Legea consideră fapte de comerț:
1) cumpărările de producte sau de m ărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se
vor fi lucrat sau pus în lucru,
2) vânzările de producte, vânzările și închirierile de mărfuri în natură sau lucrate,
3) cumpărările sau vânzările de părți sau de acțiuni ale s ocietăților comerciale,
4) orice întreprindere de furnituri,
5) întreprinderile de spectacole publice, comisioane, agenții și oficii de afaceri,
6) întreprinderile de construcții,
7) întreprinderile de fabric i, de manufactură și imprimerie,
8) întreprinderile de editură, librărie și obiecte de artă,
9) operațiunile de bancă și schimb,
10) operațiunile de mijlocire în afaceri comerciale,
11) întreprinderile de transport d e persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat,
12) cambiile și ordinele de producte sau mărfur i.

6
Codul comercial român, ca și modelul sau italian, reglementează faptele de comerț, iar nu
actele de comerț.
Legiuitorul român a voit să supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din
actele juridice (manifestările de voință săvârșite în scopul de a produce efecte juridice), ci și
raporturile izvorâte din faptele juridice. Deci, potrivit Codului com ercial intră sub incidența
legilor comerciale nu numai contractele comerciale, ci și faptele licite (îmbogățirea fără justa
cauză, plata nedatorată) și faptele ilicite săvârșite de comercianți în legătura cu activitatea lor
comerciala.
Enumerarea prevăzut ă la art. 3 Cod comercial are un caracter enunțiativ, exemplificativ și
nu limitativ. Legiuitorul a consacrat ca fapte de comerț cele mai frecvente acte juridice și
operațiuni care constituiau baza activității comerciale la data adoptării reglementarii. Ac easta
înseamnă că la lista faptelor de comerț prevăzute expres de lege se pot adăuga și alte fapte de
comerț, adică alte acte și operațiuni, cu condiția ca acestea să aibă caracteristicile faptelor de
comerț expres recunoscute de lege.
Codul comercial nu dă o definiție a faptei de comerț; el stabilește numai o listă a actelor
juridice și operațiunilor pe care le declară fapte de comerț. În absența unei definiții legale a faptei
de comerț, doctrina dreptului comercial a căutat să formuleze o definiție gener ală a faptei de
comerț. Aceasta prezintă interes practic sub mai multe aspecte:
a) întrucât unele acte juridice sunt bivalente – comerciale și civile – este imperios
necesar să se stabilească un criteriu de delimitare între actele comerciale și cele civile,
b) enumerarea faptelor de comerț, făcută de art. 3 C. com. este enunțiativă și nu
limitativă, astfel încât trebuie să existe anumite criterii de comercialitate în temeiul cărora
judecătorul să poată recunoaște și alte acte sau operații ca fap te de comerț, chiar dacă ele
nu sunt expres prevăzute de lege;
c) o definiție generală a faptei de comerț servește, pe un plan mai general, la
determinarea sferei dreptului comercial și implicit delimitarea acestuia de dreptul civil.
Actele de comer ț sau faptele de comerț sunt actele juridice, faptele juridice și operațiunile
economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de
servicii sau o interpunere în circulația mărfurilor, cu scopul de a obține profit .
Faptele de comerț reglementate de Codul comercial se împart în trei categorii: fapte de
comerț obiective, fapte de comerț subiective și fapte de comerț unilaterale sau mixte.
2.1. Faptele de comerț obiective
Faptele de comerț obiective sunt actele jur idice sau operațiunile prevăzute în principal de
art.3 Cod comercial. Ele sunt denumite obiective deoarece legiuitorul le -a considerat comerciale

7
datorită naturii lor și pentru motive de ordine publica. Orice persoană este liberă să săvârșească
ori să nu s ăvârșească asemenea acte sau operațiuni. În această situație, persoana în cauză intră
sub incidența legilor comerciale. Faptele de comerț obiective pot fi împărțite în trei mari grupe:

2.1.1. Operațiunile de interpunere în schimb sau circulație
Aceste op erațiuni corespund noțiunii economice de comerț, în sensul de activitate de
vânzare – cumpărare a mărfurilor pentru a ajunge de la producător la consumator.
a. Cumpărarea și vânzarea comercială
Sub aspectul structurii sale, vânzarea -cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării –
cumpă rării civile. Este vorba de un contract în temeiul căruia o parte (vânzătorul) se obligă să
transmită celeilalte părți (cumpărătorul) proprietatea unui lucru, în schimbul unui preț (art. 1294
C. civ.). Ceea ce deosebește vânzarea -cumpărarea comercială de cea civilă este funcția
economică a contractului și anume interpunerea în schimbul bunurilor. Când contractul
îndeplinește aceasta funcție, vânzarea -cumpărarea este o faptă de comerț și deci supusă legilor
comerciale.
Trăsătura caracteristică a cumpărării și vânzării comerciale o constituie intenția de
revânzare; cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedată
de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
Intenția de revânzare sau închiriere trebuie sa îndeplinească t rei condiții:
ˇ intenția de revânzare sau închiriere trebuie sa existe la data cumpărării;
ˇ intenția de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător, adică să
fie cunoscută contractantului;
ˇ intenția de revânzare sau închiriere trebuie să privească în principal bunul
cumpărat.
Cumpărarea și vânzarea comercială poate avea ca obiect numai bunuri mobile: producte,
mărfuri, titluri de credit.
Productele sunt produsele naturale ale pămân tului care se obțin prin cultura sau
exploatare directă (de exemplu cereale, legume) sau produsele animalelor (de exemplu lâna,
laptele).

Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului (de exemplu autoturismele).

8
Titlurile de credit sunt înscrisu ri în baza cărora titularii lor pot să exercite drepturile
specificate în cuprinsul lor.
Nu sunt fapte de comerț cumpărările de producte sau de mărfuri care s -ar face pentru uzul
sau pentru consumația cumpărătorului ori a familiei sale.
b. Operațiunile de bancă și schimb:
Potrivit art. 3 pct. 11 C. Com. sunt considerate fapte de comerț operațiunile de bancă și
schimb.
Operațiunile de bancă sunt operațiunile asupra sumelor de bani în numerar, creditelor și
titlurilor negociabile. Ele sunt operațiuni de depozit, de efectuare de plăți, de acordare de credite,
operațiuni asupra titlurilor de credit.
Operațiunile de schimb sunt operațiunile de schimb de monedă sau bilete de bancă
naționale sau străine, precum și operațiunile referitoare la transmiterea de f onduri prin evitarea
transferului de numerar.
2.1.2. Intreprinderile:
In concepția Codului Comercial întreprinderea apare ca o structură de organizare a unei
activități (un organism economic și social) iar nu ca un subiect de drept.
Întreprinderea constituie organizarea autonomă a unei activități, cu ajutorul factorilor de
producție (forțele naturii, capitalul și munca) de către întreprinzător și pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri și servicii, destinate schimbului, în veder ea obținerii unui profit.
Această definiție privește numai întreprinderile avute în vedere de Codul Comercial.
Deci, pentru a fi supusă Codului Comercial, întreprinderea trebuie să aibă ca obiect operațiunile
prevăzute de art. 3 C. Com., care sunt conside rate fapte de comerț.
Din definiția dată rezultă următoarele caracteristici ale întreprinderii:
a) existența unei organizări autonome a unei activități cu ajutorul factorilor de
producție;
b) asumarea de către întreprinzător a coordonării într egii activități și implicit a
riscului acestei activități;
c) scopul activității este producerea de bunuri și servicii destinate schimbului în
vederea obținerii unui câștig;
2.1.3. Faptele de comerț conexe:

9
Faptele de comerț conexe sunt acte juridi ce sau operațiuni care dobândesc comercialitate
datorită strânsei legături pe care o au cu acte sau operațiuni considerate de lege fapte de comerț.

Din categoria faptelor de comerț conexe fac parte:
a) contractele de report asupra titlurilor de cred it;
b) cumpărările sau vânzările de părți sociale sau acțiuni ale societăților
comerciale;
c) operațiunile de mijlocire în afaceri;
d) cambia sau ordinele în producte sau mărfuri;
e) operațiunile cu privire la navigați;
f) d epozitele pentru cauza de comerț;
g) contul curent și cecul;
h) contractele de mandat, comision și consignație;
i) Contractele de gaj și fidejusiune.

2.2. Faptele de comerț subiective:
Art. 4 C. com. dispune: “Se socotesc, afară de acestea (adică cele prevăzute în art. 3 –
nota n.s.), ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt
de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”.

Prin urmare, pe lângă faptele de comerț obiective, a căror comercialitate este
independentă de calitatea persoanei care le săvârșește, Codul comercial reglementează și faptele
de comerț subiective care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerc iant a persoanei
care le săvârșește.
2.3. Faptele de comerț unilaterale sau mixte:
Potrivit art. 5 C. com., nu se pot considera fapte de comerț vânzarea productelor pe care
proprietarul sau cultivatorul le are după pământul sau, ori cel cultivat de acest a. Deci, vânzarea
de produse agricole unui comerciant este act de comerț pentru comerciant și act civil pentru
agricultor.

10
Apoi, art. 6 C. com. prevede ca asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt
obiectul comerțului și asigurările asupra vieț ii sunt fapte de comerț numai pentru asigurător.
Deoarece în toate aceste cazuri actele juridice sau operațiunile menționate sunt fapte de
comerț numai pentru una dintre parți, ele au fost denumite fapte de comerț unilaterale sau mixte.
Faptele de comerț unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comerciala pentru ambele
parți, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil (art.56 C. com.).

Capitolul II I
3. COMERCIANȚII
3.1. Noțiunea de comerciant:
Potrivit Codului Comercial Roman, subiecte ale raporturilor comerc iale pot fi atât
comercianții, cât și necomercianții. Reglementarea sa se aplică oricărei persoane care săvârșește
fapte de comerț obiective (art. 3 C.com), indiferent dacă persoana care le săvârșește are sau nu
calitatea de comerciant.
Dacă săvârșirea fa ptelor de comerț are un caracter profesional, persoana în cauză devine
comerciant (art. 7 C.com). Odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele și faptele
juridice ale acestei persoane sunt prezumate a fi comerciale (art. 4. C.com).
Dacă însă, săv ârșirea faptelor de comerț obiective de către o persoană are caracter
accidental, deși raportul juridic care s -a născut este supus reglementarii comerciale, totuși,
persoana care le -a săvârșit păstrează calitatea de necomerciant (art.9 C.com).
In concluzi e, ca expresie a concepției sale obiective, codul comercial prevede că “sunt
comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca profesiune obișnuită, și societățile
comerciale.” (art. 7 C.com)
Precizarea noțiunii de comerciant prezintă un mare interes practic. Calitatea de
comerciant implică un statut juridic diferit de cel al necomercianților, cu consecințe deosebite
asupra raporturilor juridice la care participă:
a. legea instituție anumite obligații pentru comercianți, considerate obli gații comerciale,
astfel, înainte de începerea comerțului, comerciantul este obligat să ceară înmatricularea în
registrul comerțului, iar în cursul exercitării și la încetarea comerțului să ceară înscrierea în
registru a mențiunilor privind actele și fapte le a căror înregistrare este prevăzută de lege; orice

11
comerciant are obligația să țină anumite registre de contabilitate (art. 22 C. com) și de asemenea
să desfășoare activitate comerciala în condițiile unei concurente loiale;
b. legea instituie o pr ezumție de comercialitate; toate actele și operațiunile săvârșite de
comerciant sunt prezumate a fi fapte de comerț și deci supuse legilor comerciale (art.4 C.com);
c. actele comerciale încheiate de comerciant sunt supuse unor reguli speciale, derog atorii de
la regimul actelor juridice civile;
d. în cazul încetării plaților pentru datoriile sale comerciale, comerciantul poate fi declarat în
faliment; procedura falimentului este aplicabilă numai comercianților ea nu se aplică
necomercianților, c hiar dacă s -au obligat prin acte comerciale;
e. comercianții pot participa la constituirea unor camere de comerț și industrie, ca organizații
autonome, destinate să promoveze și să apere interesele lor;
f. comercianții sunt supuși impozitulu i pe profitul realizat prin activitatea comercială;
Art. 34 C. com. prevede ca dispozițiile codului comercial privind registrele comerciale nu
se aplică colportorilor comercianților care fac micul trafic ambulant, cărăușilor sau acelor al
căror comerț nu iese din cercul unei profesiuni manuale.
3.2. Calitatea de comerciant:
In temeiul Codului Comercial calitatea de comerciant se dobândește în mod diferit, după
cum este vorba de o persoană fizică sau de o persoană juridică.
3.2.1. Dobândirea calității de comerciant:
a. Dobândirea calității de comerciant de către o persoană fizică: “sunt comercianți aceia care
fac fapte de comerț având comerțul ca profesiune obișnuita”, potrivit art. 7 C. com.
Pentru dobândirea calități i de comerciant sunt necesare trei condiții:
1. să săvârșească anumite fapte de comerț obiective;
2. să săvârșească fapte de comerț ca profesiune;
3. să săvârșească fapte de comerț în nume propriu;
Calitatea de comerciant a unei persoane fizice se cere a fi delimitată de alte profesiuni pe
care le exercită persoanele fizice. Avem în vedere pe meseriași, pe cei care exercită profesii
liberale și pe agricultori. Meseriașul este considerat comerciant în cazurile în care cumpără
mărfuri în ve derea prelucrării și revânzării lor (art. 3. pct.1. C.com) sau, folosind forța de muncă
străină, își organizează o întreprindere (art. 3 pct. 9 C.com.). Persoanele care exercită profesii
liberale nu au calitatea de comerciant (exemplu medicii, avocații, no tarii publici). În cazul în care

12
pentru exercitarea activității, cel care îndeplinește o profesiune liberală (dentistul) cumpără și
folosește anumite materiale se consideră că aceste acte sunt accesorii și deci persoana în cauză
nu devine comerciant. Întru cât vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de
pe pământul sau ori pe care le -a cultivat nu este fapta de comerț, ci act juridic civil, înseamnă ca
agricultorii nu au calitatea de comercianți.
b. Dobândirea calității de comer ciant de către societățile comerciale: potrivit art. 7 C. com. pe
lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant și societățile comerciale. Sunt avute în vedere
societățile comerciale reglementate de Legea Nr. 31/1990: societatea, în nume colectiv,
societatea în comandita simpla, societatea pe acțiuni, societatea în comandita pe acțiuni și
societatea cu răspundere limitata. Societatea comerciala are o unica finalitate; ea se constituie în
scopul de a desfășura o activitate comercială; societatea este c omercială numai dacă obiectul ei,
prevăzut obligatoriu în actul constitutiv consta în săvârșirea uneia sau mai multor fapte de comerț
obiective. Exercitarea activității comerciale este rațiunea de a fi a societății comerciale. În
consecință, pentru a dobân di calitatea de comerciant, societatea comercială trebuie să se
constituie cu respectarea condițiilor prevăzute de lege în acest sens.
c. Calitatea de comerciant a altor persoane juridice:
1. Statul și unitățile sale administrativ teritoriale: art. 8 C. com. prevede că: “Statul,
județul și comuna nu pot avea calitatea de comerciant. Aceasta concepție a codului comercial era
justificata la data adoptării sale, când activitatea statului și a unităților sale administrativ
teritoriale privea numai servi ciile publice. Pornind de la faptul ca statul săvârșește pe lângă actele
de autoritate necesare funcționarii serviciilor publice și acte cu caracter privat, în doctrina s -a
considerat ca el este subiect al raporturilor comerciale. Deci, cu toate ca nu are calitatea de
comerciant, statul poate săvârși anumite fapte de comerț.
2. Regiile autonome: potrivit art.135 din Constituție, proprietatea publică aparține
statutului sau unităților sale administrativ teritoriale. Bunurile proprietate publică sunt
inalie nabile. În condițiile legii ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor
publice sau pot fi concesionate sau închiriate. Potrivit Legii Nr.15 / 1990, regiile autonome se
organizează și funcționează în ramurile strategice ale economie i naționale. Calitatea de
comerciant a regiei autonome se dobândește din momentul înființării sale, după caz, prin
hotărâre a guvernului sau prin decizia organului administrației publice locale.
3. Organizațiile cooperatiste: întrucât prin desfășurarea u nor activități de producere și
desfacere de mărfuri, de prestări de servicii, se urmărește obținerea de profit, această activitate
are caracter comercial. În consecință organizațiile cooperatiste au calitatea de comerciant.
4. Asociațiile și fundațiile: potrivit legii, scopul înființării asociațiilor și fundațiilor este
desfășurarea unei activități dezinteresate, iar nu obținerea unui profit. Deci asociațiile și
fundațiile nu au calitatea de comerciant.

13
3.2.2. Dovada calităț ii de comerciant:
In cazul unei persoane fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândește prin
săvârșirea faptelor de comerț obiective cu caracter profesional, înseamnă că această calitate se
poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care s ă rezulte că persoana în cauză a
săvârșit efectiv una sau mai multe fapte de comerț prevăzute de art. 3 C.com. ca o profesiune
obișnuită și în nume propriu.
In cazul societății comerciale, calitatea de comerciant se dobândește prin însăși
constituirea soc ietății. Deci, calitatea de comerciant a societății comerciale se poate proba prin
dovedirea constituirii societății în condițiile prevăzute de lege. Un mijloc de dovada care ar putea
fi folosit este copia certificată de pe înmatriculare în registrul comer țului a societății comerciale.
3.2.3 Încetarea calității de comerciant
In cazul persoanei fizice, aceasta încetează să mai aibă calitatea de comerciant în
momentul în care nu mai săvârșește fapte de comerț ca profesiune. Încetarea trebuie să fie
efectivă și din ea să rezulte intenția de a renunța la calitatea de comerciant.
In cazul societății comerciale, calitatea de comerciant se pierde în momentul în care
societatea încetează să mai existe ca persoana juridica. Societatea comerciala își încetează
existența prin dizolvare și lichidare. Potrivit legii, dizolvarea poate avea loc prin trecerea
termenului stabilit pentru durata societății, imposibilitatea realizării obiectului societății sau
realizarea acestuia, hotărârea adunării generale, faliment. Dizolv area societății nu atrage după
sine pierderea automată a personalității juridice a societății. În aceasta situație, societatea nu mai
poate face operațiuni comerciale, dar poate face operațiunile necesare lichidării.

Capitolul IV
9. Obligatiile comerciale
Noțiunea de obligație În sens larg, prin obligație se înț elege raportul juridic în conținutul
căruia intră „dreptul de creanță", (latura activă), ce aparține creditorului și corelativului
acestuia, „datoria", (latura pasivă), ce incumbă debitorului. Deci, în sens larg, obligația este
un raport juridic în conținu tul căruia intră dreptul subiectului activ -creditorul, de a cere
subiectului pasiv – debitorul, de a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii (în
caz de neexecutare). În sens restrâns, accentul definiției este pus numai pe latura pasivă a
raportului juridic, așa încât obligația se consideră a fi acel raport juridic în virtutea căruia
debitorul este ținut față de creditor la o prestație pozitivă (a da sau a face), fie la o absențiune
(a nu face). Raportul de obligație comportă ca elemente de str uctură: subiectele, conținutul și

14
obiectul. Subiectele raportului juridic obligațional pot fi atât persoanele fizice, cât și
persoanele juridice, în mod excepțional putând participa în mod direct și statul care poate
apărea ca subiect într -un raport de obl igație.
a. Autonomia voinței, libertatea contractuală și buna -credință
Proclamând autonomia voinței, dreptul civil recunoaște, pe această bază, libertatea
contractuală. De aceea, el se preocupă să dezvăluie voința reală (intimă) a celui care s -a obligat.
Dreptul comercial, dimpotrivă, ținând seama în special de necesitatea stabilității raporturilor
obligaționale asumate de comercianți, se preocupă mai degrabă de „voi nța declarată" a părților
decât de „voința lor internă". Deseori, comercianții încheie tran zacții fără a se cunoaște între ei,
și, de asemenea, ei uzează și chiar abuzează de imprimate -tip. D eci, în aceste condiții, nu își
găsește decât cu greu loc „voința internă".

a. Formalismul
Formalismul în cadrul obligațiilor comerciale răspunde cerințelor obiective ale practicii
comerciale. Formele juridice, departe de a fi un obstacol la încheierea actelor juridice, constituie,
dimpotrivă, un mijloc de facilitare a acestora, prin aceea că: s e evită discuțiile ulterioare privind
formarea contractului și interpretarea lui; permite recunoașterea naturii act ului după titlul care i
s-a dat etc. De aceea, nu se va putea încheia, de exemplu, un contract de societ ate decât prin
înscris autentic sau u n contract de depozit bancar fără a fi îndeplinite anumite forme speciale.

b. Caracterul sinalagmatic
Pentru că timpul comerciantului costă bani, în dreptul comercial nu există acte gratuite,
ca în dreptul civil. Chiar și acele obligații care în dreptul ci vil se presupun a fi gratuite (mandat,
depozit), în dreptul comercial sunt asumate în considerația unei remunerații corespunzătoare.
De aceea, regula în materie comercială este aceea că în toate cazurile, obligațiile în această
materie au un caracter sinal agmatic.

c. Prioritatea aparenței
Una din caracteristicile specifice obligațiilor comerciale (în raport cu cele civile) este
sacrificarea realității în favoarea aparenței.
Atunci când dreptul civil este constrâns la un asemenea sacrificiu, el se străduieșt e să justifice
acest lucru prin „eroarea comună". Astfel, s -a decis că bunul vându t nu mai poate fi revendicat
deadevăratul proprietar de la cumpărătorul care 1 -a dobândit de la p roprietarul aparent, dacă
acest cumpărător a fost în imposibilitatea obiecti vă de a certifica valabilitatea actului de
proprietate.
Dreptul comercial nu ține neapărat să cunoască realitatea drepturilor, el având încredere
înaparență, dar, în același timp, multiplică formalitățile pentru a preve ni surprizele. Așa, de
exemplu: pentru a se evita discuțiile în legătură cu încheierea contractelor de societate este
pretinsă în toate
cazurile forma autentică; pentru a se preveni litigiile în legătură cu atacarea hotărârilor adunărilor
generale, există obligația publicării acestora în Mon itorul Oficial.
Procedându -se în acest mod, circulația bunurilor și a drepturilor este mult ușurată, pentru că se
poate discuta cu titularul aparent și se poate asigura prin publicitate sau prin posesia titlului un
drept incontestabil.

15

Legea comercială oferă mai multe exemple cu privire la preferința dreptului comercial
pentru aparență. Așa, de exemplu, neîndeplinirea de către fondatorii societății pe acțiuni a
formalităților de autorizare și înmatriculare nu poate impieta asupra dreptur ilor terțel or persoane
(ca atare, în cazul neregulatei constituiri a societății, fondatorii răspund direct, nelimita t și solidar
pentru obligațiile asumate în numele societății).

d. Solidaritatea codebitorilor
Solidaritatea presupune existența unei plurali tăți de subiecte active sau pasive ale unei
obligații, scopul său fiind împiedicarea diviziunii unei obligații.
Sediul general al instituției solidarității este în dreptul civil, care consacră regula că
divizibilitatea creanței este regula, iar solidaritat ea, excepția și că ea nu se prezumă, aplicarea
solidarității necesitând o stipulare expresă a părților.

Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorilor, precum și securitatea tranzacțiilor,
legiuitorul comercial a inversat această regulă, adică soli daritatea este reg ula și divizibilitatea
creanței excepția, instituind prezumția de solidaritate a debitorilor. Astfel, în art . 42 C. corn. se
prevede că „în obligațiile comerciale, codebitorii sunt ținuți solidar, afară de stipulație contrară".

Deci, după cum se vede, soluția consacrată de Codul comercial este diametral opusă cele
prevăzute de art. 1041 C. civ. întrucât solidaritatea este de natura obligaț iilor comerciale, ea nu
trebuie stipulată expres în convenția părților.

Prezumția de solidaritate a co debitorilor este o prezumție relativă, acest lucru rezultând din art.
42 C. com. care prevede că codebitorii sunt ținuți solidar „afară de stipulație contrară". Așa încât,
părțile pot înlătura prin convenția lor solidaritatea, stipulând că obligația asumat ă este divizibilă.
Răsturnarea prezumției de solidaritate se poate face cu orice mijloc de probă prevăzut de art. 46
C.com. De asemenea, dreptul comercial nu se ocupă decât de solidaritatea pasivă, adică
reglementează obligațiile solidare din punct de vedere al debitorilor.

Solidaritatea pasivă are drept scop să permită creditorului să ceară executarea integrală a
creanțelor oricărui debitor, adăugându -se și gajul general asupra patrim oniului tuturor
debitorilor. El este astfel pus la adăpost de riscul unei eventuale insolvabilități a unui a dintre
debitori, putând allege debitorul împotriva căruia să -și îndrepte executarea.
Debitorul solidar pierde facultatea de a opune creditorului beneficiul discuției (constând
în îndatorirea creditorului de a urmări mai întâi pe debitorul principal) și benef iciul de diviziune
(în virtutea căruia debitorul are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rez ultă din împărțir ea
cuantumului creanței la numărul debitorilor).
Legiuitorul c omercial mai prevede un tip de solidaritate legală care nu permite însă
înlăturarea
sa pe calea voinței părților, din pricina caracterului său public. Este vorb a de: solidaritatea
asociaților din societățile în nume colectiv și a comandi -taților din societ ățile în comandită (art. 2
lit. a, c din Legea
nr. 31/1990); solidaritatea administratorilor societăților comerciale (art. 41 -43 din L nr. 31/1990)
etc.

16
Art. 43 alin. 3 C. com. prevede că prezumția de solidaritate nu se aplică pentru
necomercianți,
pentru operațiuni care, în ceea ce -i privește, nu sunt fapte de comerț.

e. Dobânzile
Problema dobânzilor este strict legată de materia daunelor pt neexecutarea oblig
contractuale.
Când este vorba de obligații de a face sau de a da un anumit bun (în afară de o sum ă de
bani) regula dominantă este că creditorul are dreptul să reclame debitorului, atât pierderea
suferită (damnam emergens), cât și câștigul nerealizat (lucram cesans), cu condiția să se facă
dovada întinderii lor.
Când însă obligația constă (are drept ob iect) într -o sumă de bani, legiuitorul a creat un
regim special: existența daunelor este prezumată, creditorul nefiind obliga t să facă dovada lor;
cuantumul daunelor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot cuprinde decât dobânda legală;
dobânzile reprezintă echivalentul daunelor provocate creditorilor prin neexecut are și în
consecință sunt daune compensatorii și nu moratorii (căci ele corespund folosirii de către debitor
a capitalului altuia).

Potrivit art. 43 C. com. „Datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda
de drept din ziua când devin exigibile". Deci, în privința obligațiilor comercial e având ca obiect
sume de bani, debitorul se află de drept în întârziere din momentul când obligația d evine
exigibilă, în consecință, dobân zile legale curg de la data scadenței obligației.
Pentru ca dobânzile să curgă de drept, trebuie întrunite anumite condiții și anume:
obligația debitorului să constea in plata unei sume de bani; obligația să fie lichidă; o bligația să fie
exigibilă (dacă în contract nu s -a prevăzut un termen de plată, dobânzile curg de la data punerii
în întârziere printr -o cerere formală de plată, fie prin chemare în judecată a datornicului).
O altă specificitate a dobânzii în materie comercială o constituie „anatocis -mul" (adică
dobândă la dobândă), care este admis.
în materie civilă, capitalizarea dobânzilor sau anatocismul este permis numai în anumite
condiții: să fie stipulat și să priveasc ă numai dobânzi la dobânzi, datora te pe cel puțin un an
împlinit. Clauza prin care se va stipula dobânda la dobânda datorată, pentru un an sau mai puțin,
ori mai mult de un an, sau Ia alte venituri viitoare se va declara nulă (art. 1089 C. civ.).

f. Interd icția acordării termenului de grație
Art. 44 din Codul comercial prevede că „în obligațiile comerciale, judecătorul nu poate
acorda termenul de grație permis de art.1021 din Codul civil".
Potrivit art. 1021 C. civ., dacă una din părți nu -și îndeplinește ob ligația, contractul nu este
desființat de drept, ci partea prejudiciată are alegerea să silească pe cealaltă parte să execute
convenția sau să -i ceară desființarea cu daune interese. Desființarea tr ebuie cerută înaintea
justiției care, după circumstanțe, p oate acorda un termen părții acționate.
În materie comercială, debitorului îi este interzis să se prevaleze de facultatea pe care o are în
materie civilă (art. 44 C. com.). Necesitatea apărării creditului și a circulați ei bunurilor cer ca
obligațiile comer ciale să se execute întocmai și la termenul stipulat (aceasta, întruc ât obligațiile
comerciale sunt, în general, înlănțuite, neexecutarea uneia atrăgând inerent pe a ceea a celorlalte
și, adeseori, insolvabilitate, cu consecința lichidării judiciare).
Pentr u a opera interdicția de acordare a termenului de grație trebuie îndeplinite încă niște

17
condiții și anume: obligația debitorului să rezulte dintr -un contract si -nalagmatic ; contractul
trebuie să prevadă un termen de executare; obligația debitorului trebuie să aibă un caracter
comercial.

g. Interzicerea retractului litigious
În scopul eliminării intenției de speculă și risc, în materia cesiunii de creanțe, în Codul
civil s -a prevăzut că atunci când se cedează drepturi litigioase, debitorul cedat va putea s ă se
libereze valabil plătind nu valoarea creanței, ci suma reală plus spezele și dobânda de la d ata
plății cesiunii (art. 1402 -1404 C. civ.).
În felul acesta, dobânditorii de creanțe litigioase sunt barați, sub aspectul unor eventuale
intenții speculative, nemaiavând motiv să se substituie unor creditori aflați în jenă financiară sau
înspăimântați de perspectiva pierderii procesului.
Având drept consecință o îngrădire a circulației bunurilor și o limitare sau chiar excludere
a unui câșt ig rezultat din diferența între prețul de cumpărare și cel de vânza re, retractul litigios nu
putea și nici nu a fost acceptat de legiuitorul comercial.

În cazul obligațiilor comerciale, retractul litigios este interzis prin dispozițiile art. 45 din
Codul comercial, dar această interdicție este circumscrisă la drepturile care își au izvorul într -o
faptă de comerț (în sensul larg de materie comercială constând în acte de comerț obiective și
subiective).

Capitolul V
10. Concurenta comerciala
a. Notiunea de concurenta comerciala
Definiție : concurența care respectă -normele de conduită pe piață impuse de deontologia
profesională și este conformă cu practicile cinstite în materie industrială sau comercială este
denumită concurență licită sau onestă '. Concurența care se abate de la exigențele ce decurg d in
bună credință și uzanțele cinstite în activitatea economică este denumită de art. l din Legea nr.
11/1991, concurență neloială. Concurența presupune cu necesitate independența și
descentralizarea activităților de producție, de distribuție și de consum, inițiativă privată exercitată
fără constrângeri și limitări' de ordin administrativ și proprietatea privată asupra mijloacelor de
producție, în condițiile economiei de piață, concurența îi conferă acesteia o structură specifică în
funcție de:
1) numărul și categoria vânzătorilor și cumpărătorilor;
2) gradul de diferențiere a produselor;
3) posibilitatea de a intra într -o ramură de activitate; 4) gradul de libertate al determinării
prețurilor

18

b. Tipuri de concurenta comerciala
1. Concurența perfectă și concurența imperfectă. Noțiuni Concurența dintre agenții
economici reflectă forme diferite de manifestare pe piață și grade diferite de rivalitate, în
raport de care se disting două concep ții cărora le corespund două tipuri sau modele
economice concurențiale: concurența perfectă și concurența imperfectă. În prima
concepție, concurența este considerată ca un scop în sine de care depinde însăși existența
libertății comerciale pe piață. Este u n model teoretic care situează concurența la antipod
de monopol și de monopsom. Într -o a doua concepție, mai realistă, concurența constituie
un mijloc necesar pentru a atinge obiective importante cum sunt: repartiția judicioasă a
resurselor, progresul tehn ic, stabilitatea forței de muncă, în această din urmă accepțiune,
libertatea pieței poate suferi restrângeri dacă deziderate superioare de ordin eco -nomic –
social o impun. Este un model practic, acceptat de viața economică actuală care este
cunoscut sub den umirea de concurență imperfectă. Acest model se prezintă sub variate
forme . Modelul corespunzător pe planul analizei științifice îl constituie concurența
eficientă sau concurența practicabilă (workable com -petition), care consideră validitatea
dintre agen ții economici ca un simplu mijloc și nu ca un scop în sine.

2. Concurența pură și perfectă presupune c a toți agenții să producă, să desfacă ori să
schimbe produsele (mărfurile), la prețul pieței, absolut liber, atât cât dorește, fără a -1
influența în vreun mod, iar consumatorii să ia decizii plecând de la cunoașterea în
permanență a ansamblului ofertei, să cumpere produsele la prețul pieței, oricât și de
oriunde doresc, fără a -1 afecta. Acest model pune accentul pe rolul regulator al
fenomenelor principale ale pieței, în special a legii cererii și a ofertei. 1) Trăsături. Acest
tip de confruntare pe piață a l agenților economici se caracterizează prin următoarele
trăsături fundamentale: atomicitate, omogenitate, transparență, pluralitate de opțiuni,
mobilitatea factorilor de producție și neintervenția statului. a) Atomicitatea pieței
presupune existența unui număr mare de vânzători și cumpărători, mici și mijlocii pe
piață care să acționeze în mod independent, fără ca vreunul din ei să poată influența
semnificativ niveliil prețului unui anumit produs. Ca atare, fiecare producător și vânzător,
fiecare consumato r consideră prețul pieței ca o realitate independentă de acțiunea sa. b).
Omogenitatea produselor, mărfurilor sau serviciilor, într -o ramură a economiei,
produsele, mărfurile sau serviciile trebuie să fie omogene sau identice, astfel că, în
condiții calita tiv egale, cumpărătorul să prefere produsul cu prețul cel mai scăzut. c).
Transparența perfectă a pieței se realizează dacă pe piață există un flux informațional
adecvat. Această condiție implică accesul direct, imediat și complet al consumatorilor la
informații despre produsele, caracteristicile produselor și serviciilor oferite de piață și
prețurile corespunzătoare. d). Pluralitatea de opțiuni rezultă în mod evident din
coroborarea cerințelor sus menționate. Pe o atare piață, consumatorul beneficiază de
posibilități de alegere, practic nelimitate, între mărfurile oferife spre vânzare. e).

19
Mobilitatea factorilor de producție constă în posibilitatea agenților economici și a
capitalului pe care -1 dețin de a se adapta din proprie inițiativă evoluției conjuctur ale a
pieței. În măsura în care activitatea economică devine nerentabilă din cauza creșterii
numărului de agenți economici în domeniu, cei interesați își pot schimba profilul
activității și să se îndrepte spre altă ramură unde consideră că vor realiza un p rofit mai
mare. Prin astfel de acțiuni se realizează, pe de o parte, repartizarea optimală a resurselor
între diferitele domenii de producție, iar, pe de altă parte, o adaptare corespunzătoare a
nivelului ofertei în raport de volumul cererii. f). Neinterve nția statului echivalează cu
libertatea concurenței. Această concurență nu mai este perfectă dacă i se aduc restrângeri
administrative, în această concepție, rolul statului constă în asigurarea condițiilor optime
pentru acțiunea spontană a competiției econ omice. Formarea prețurilor în condițiile,
concurenței perfecte are loc pe baza acțiunii legii valorii și a corelației dintre cerere și
ofertă, în condițiile concurenței pure și perfecte, prețul se fixează la nivelul echilibrului
dintre cerere și ofertă, de ci atunci când cantitățile de produse oferite de piață sunt egale
cu cele solicitate de consumatori. Cererea excedentară determină creșterea prețurilor.
Oferta excedentară atrage, dimpotrivă, scăderea prețului de vânzare a produsului. 4)
Factori destabiliz atori ai concurenței. Pe măsura evoluției economiei la stadiul
contemporan, între modelul teoretic al concurenței perfecte și realitate, s -a produs un
decalaj. Acest decalaj s -a datorat fenomenului concentrării întreprinderilor care a
contribuit la regresu l treptat al atomicității pieței. Ca efect al acestui decalaj, a devenit
necesară intervenția statului în economie. Se înregistrează mutații care transformă
concurența perfectă în concurența imperfectă. 1.Concurența imperfectă desemnează
situația de piață în care una, mai multe sau toate condițiile concurenței perfecte sunt
încălcate: a) numărul de cumpărători și vânzători variază; b) se accentuează diferențierea
între produse; c) un anume grad de control al prețurilor; d) dificultatea la intrarea noilor
producători într -o ramură; e) rivalități în ceea ce privește relațiile cu publicul în probleme
de calitate. 2. Concurența imperfectă apare datorită: a) existenței unor firme destul de
mari și puternice, capabile să influențeze prețul de vânzare a produselor proprii; b)
existența de restricții la intrarea de noi firme în ramură. 3. Concurența imperfectă este un
model economic real care ține seama de factorii care influențează existența și intensitatea
competiției dintre agenții economici (restructurarea și con centrarea agenților economici,
intervenția statului). Concentrarea agenților economici este un proces care s -a accentuat
în ultimele decenii. Cauzele concentrării pot fi de ordin tehnic, organizatoric, comercial
sau financiar. Sub raport tehnic, asocierea agenților economici contribuie la raționalizarea
muncii prin divizarea și specializarea mai judicioasă a activităților.
3. Concurența imperfectă este un model economic real care ține seama de factorii care
influențează existența și intensitatea competiției d intre agenții economici (restructurarea
și concentrarea agenților economici, intervenția statului). Concentrarea agenților
economici este un proces care s -a accentuat în ultimele decenii. Cauzele concentrării pot
fi de ordin tehnic, organizatoric, comercia l sau financiar. Sub raport tehnic, asocierea

20
agenților economici contribuie la raționalizarea muncii prin divizarea și specializarea mai
judicioasă a activităților. 44 Organizatoric, fuziunea unor societăți reduce cheltuielile
administrative. Pe plan come rcial, concentrarea permite strategii mai perfecționate și
diversificate de aprovizionare și desfacere, reclamă, etc. Financiar, concentrarea permite
accesul la finanțarea din partea agenților economici mai puternici sau chiar la finanțarea
externă în prop orții mai mari decât dacă ar acționa ca firme izolate. 4. Sub raport
economic, fenomenul concentrării se poate realiza pe trei căi diferite. O primă cale o
constituie concentrarea orizontală care intervine între unități concurente de profil similar,
ele co ordonându -și activitățile specifice. Este cazul cartelurilor, trusturilor. O a doua cale
este concentrarea verticală dintre societăți aflate pe trepte diferite, pe filiera de producție
sau de distribuție de rnărfuri, de servicii sau lucrări. Reunirea are l oc între fabricanți,
grosiști, intermediari și detailiști care se grupează într -o singură întreprindere
polifuncțională. Este cazul sistemelor societate tip holding. În fine, există concentrare
conglomerată, care pune laolaltă activități economice diferite , fără conexiune între ele, cu
singurul scop de a spori rentabilitatea (turism, hoteluri, audiovizual, unitate de alimentație
publică, farmacii etc. ). Este cazul grupurilor de societate tip concern. Concentrarea
agenților economici are loc adesea pe calea formării (oculte) a sistemelor societare fără
personalitate juridică. Astfel de societăți dobândesc poziții importante pe piață care le dă
posibilitatea să aplice politica de prețuri favorabile lor, dar în dezacord cu interesele
consumatorilor. Asemenea m anifestări anticoncurențiale provoacă perturbări pe piața
materiilor prime și asupra nivelului de ocupare al forței de muncă. 5. Intervenția statului
în economie, în condițiile concentrării întreprinderilor și a practicilor anticoncurențiale nu
poate fi ex clusă fără riscul unor perturbări sociale. Statul își exercită influența asupra
pieței în trei moduri diferite, strâns legate între ele, îndeplinind: a) funcția de
reglementare pentru menținerea echilibrului dintre agenții economici, pe de o parte,
muncito rii și consumatorii, pe de altă parte. Reglementările tind să asigure protecția
socială, în general și a consumatorilor, în special; b) funcția de asistență. Statutul prin
asistență socială și publică, prin asigurarea de servicii gratuite populației, burse de studii,
subvenții pentru cercetarea științifică și alte asemenea activități, urmărește să
contracareze efectele nocive ale concurenței comerciale; c) funcția de gestiune constă în
preluarea și exercitarea de către colectivitate a unor activități care i nteresează bunul mers
al întregii societăți, cum su'it: justiția, apărarea națională, poliția, învățământul, sănătatea
publică, dar și s("c -toare economice vitale, ca de exemplu: energia, transportul public,
poșta, te''e -comunicațiile, audiovizualul etc. S copul acestor modalități de intervenție este
disciplinarea și moralizarea vieții economice, apărarea lor de excesele participanților la
circuitele economute
c. Concurenta neloiala
Noțiunea și condițiile de existență ale concurenței neloiale Concurența neloială a fost
definită de art. 2 din Legea nr. 11/1991, ca fiind orice fapt sau act contrar uzanțelor cinstite în

21
activit atea comercială sau industrială. Prin urmare, concurența neloială reprezintă încălcarea
obligației comerciantului de a folosi în activitățile comerciale sau industriale procedee oneste.
Criteriul esențial care deosebește actul de concurență neloială de act ul de concurență ilicită
nu este atât actul de concurență în sine, scopul urmărit, cât mijlocul întrebuințat, folosirea de
mijloace reprobabile, săvârșirea unor acte criticabile pentru a atrage clientela.. Aprecierea
caracterului neloial al actului se face în funcție de elemente cum sunt: conținutul actului,.
mijloacele utilizate, modul de exercitare a unui drept sau libertăți, respectarea bunelor moravuri
și influența asupra vieții economice. 47 Actul de concurență neloială constă în exercițiul excesiv
sau abuziv al unui drept sau libertăți spre deosebire de concurența interzisă unde ne aflăm în fața
unui act săvârșit fără drept, în cazul concurenței neloiale, se aplică regulile de la răspunderea
delictuală, în cazul concurenței interzise, interdicția poate avea două surse – contractul sau
legea…. i
Din definiția legală și din celelalte elemente specifice susmenționate, rezultă că pentru
existența concurenței neloiale se cer a fi întrunite următoarele condiții:
a) comportamentul concurențial să constea din . acte contrare uzanțelor cinstite în activitatea
comercială și industrială;
b) actele de concurență neloială care sunt, după caz, susceptibile de sancțiuni civile,
contravenționale sau penale, trebuie să îndeplinească condițiile cerute faptelor delictuale (art.
998 Codul civil), contravenționale sau infracționale;
c). comportamentul concurențial neloial trebuie să fie manifest și culpabil;
d). actele și faptele de concurență neloială trebuie să se producă în domenii deschise
concurenței.
Actele de concu rență neloială
Noțiune: în concepția jurisprudenței și doctrinei20 \ actul de concurență neloială este orice
act susceptibil de a favoriza desfacerea produselor unui comerciant în detrimentul desfacerii
produselor altuia. Actul de concurență se poate sit ua însă și în sfera altor activități economice,
cum ar fi aprovizionarea, organizarea publicității, etc. O caracteristică importantă a actului de
concurență este existența lui independent de vreun avantaj personal pentru autorul actului și
independent de f aptul de a constitui un obstacol concret, imediat sau viitor la desfacerea
produselor uneia din părțile în cauză. De asemenea, actul de concurență nu presupune egalitatea
de nivel economic a părților și nici nu este condiționat de identitatea clientului.
Răspunderea pentru concurență neloială este în principal civilă. Acțiunea aparține
comerciantului vătămat prin faptele sau actele de concurență neloiale. Obiectul acțiunii poate fi:
1. încetarea faptului sau actelor de concurență ne loială; 2. desființarea actelor de concurență
neloială; 3. plata de despăgubiri pentru daunele pricinuite; 4. sechestrarea mărfurilor cu false

22
indicații de proveniență ori distrugerea falselor mențiuni; 5. vânzarea mărfii după îndepărtarea
falselor mențiun i pentru acoperirea pagubelor; 6. publicarea hotărârii judecătorești pe cheltuiala
făptuitorului. Art. 6 din Legea nr. 11/1991 dispune că cel „care săvârșește un act de concurență
neloială va fi obligat să înceteze sau să înlăture actul și, după caz, să pl ătească despăgubiri pentru
daunele pricinuite" agentului economic lezat. Semnificative sunt dispozițiile art. 9 din Legea nr.
11/1991 care prevăd posibilitatea acordării de daune morale pentru concurența neloială și
instituie răspunderea solidară a persoan elor care au creat împreună prejudiciul.

Capitolul VI
11. Clasificarea contractelor comerciale
Cercetarea contractelor privește deopotrivă unitatea și diversitatea lor; unitatea contractelor
rezultă din trăsăturile lor c omune, adică toate contractele constau în acorduri de voință ale
pxrților contractante și, pentru a fi valabile, toate trebuie să întrunească elementele structurale
proprii contractelor și să nu depășească limitele libertății contractuale; diversitatea con tractelor
rezultă din multitudinea lor și din clasificările variate la care ele por fi supuse
Clasificări tradiționale ale contractelor Contracte numite și nenumite.Sunt numite contracte
denumite și reglementate de lege, ca vânzarea, schimbul , mandatul, depozitul, donația ș.a.; și
sunt nenumite contractele nedenumite și nereglementate de lege, însă uzitate, ca de exemplu,
contractul de întreținere sau contractul de hotelxrie. În dreptul roman, contractele numite erau
sancționate prin acțiuni d istincte, care purtau numele contractelor; de exemplu, contractul de
vânzare -cumpărare prin actio empti aut venditi, contractul de depozit prin actio depositi directa,
pe care deponentul o avea umpotriva depozitarului pentru restituirea bunului depozitat, și actio
depositi contraria, pe care depozitarul o avea împotriva deponentului spre a fi indemnizat ș.a.; pe
când contractele nenumite erau sancționate, când una din părți și -a executat prestația, prin actio
praescriptis verbis.
Contracte consensuale și ne consensuale.Terminologic, clasificarea tradițională a contractelor
în consensuale, solemne și reale, sau într -o altx formulare, în contracte consensuale și
neconsensuale, este vădit convențională, întrucât toate contractele constau în consensuri, adică în
acorduri de voință ale părților contractante. Sunt consensuale contractele negociabile care i -au
naștere prin simplul acord de voințe al părților contractante, exprimat în forma pe care ele o aleg;
și sunt neconsensuale contractele negociabile sau nenegoci abile care iau neștere prin acordul de
voințe al părților contractante și exprimarea acestuia în forma anume stabilită de lege sau cu
îndeplinirea altor formalități prestabilite; primele contracte constituie regula, iar secundele
excepția; sunt neconsensua le numai contractele pe care legea le reglementează ca atare.
Contracte bilaterale și unilaterale.

23
Clasificarea,deși legală, este terminologic convențională, ca și cea precedentă; în primul
rând, exprimarea contracte bilaterale este tautologică, întrucât to ate contractele constau în
acorduri de voințe; în al doilea rând, exprimarea contracte unilaterale cuprinde 53 doi termeni
etimologic contradictorii, cel de contracte, care evocă acorduri de voințe, și cel de unilaterale,
care evocă manifestări unilaterale de voințe.
Conform art. 943 și 944 C, civ., clasificarea are în vedere reciprocitatea sau nereciprocitatea
obligațiilor contractuale, și anume: la contractele bilaterale sau sinalagmatice, părțile se obligă
reciproc, corelativ, fiecare din ele devenind fa ță de cealaltă creditor și debitor; de exemplu, la
vânzarecumpărare, vânzătorul este creditor în privința prețului și debitor în privința bunului și,
simetric invers, cumpărătorul este creditor în privința bunului și debitor în privința prețului; la
contra ctele unilaterale, numai una din părți se obligă, ea devenind astfel debitor iar cealaltă parte
creditor; de exemplu, la donația fără sercini, în privința bunului donat, donatorul este debitor iar
donatorul creditor.
Contracte oneroase și gratuite.Conform art. 945 și 946 C. civ., această clasificare are în
vedere scopul urmărit de părțile contractante și reciprocitatea sau nereciprocitatea avantajelor
contractuale; la contractele oneroase “fiecare parte voiește a -și procura un avantaj” (art. 945);
adică, in tenția fiecăreia din părți este de a obține de la cealaltă parte o prestație echivalentă cu
aceea pe care și -o asumă; de exemplu, vânzarea -cumpărarea sau schimbul; la contractele gratuite
numai”una din părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj c eleilaltei” (art. 946); adică,
una din părți își manifestă intenția de a îndeplini o prestație în foflosul celeilalte părți, fără a
urmări obținerea unei contraprestații; de exemplu, comodatul sau donația fără sarcini.
În ce privește delimitarea concretă a contractelor cu titlu oneros față de contractele cu titlu
gratuit, este de observat că încadrarea unora din contracte este simplă, indiscutabilă, pe când
încadrarea altora comportă discuții și calificări diferite; astefl, vânzarea -cumpărarea este un
contr act oneros prin esența sa, nesusceptibil de a deveni cu titlu gratuit; tot astfel, comodatul este
un contract gratuit prin esența sa, nesusceptibil de a devi \eni cu titlul oneros, întrucât, dacă
pentru folosința bunului s -ar plăti un preț, ar fi vorba de u n alt contract, acela de încgiriere; însă
unele contracte, cele gratuite doar prin natura lor, sunt susceptibile de a fi și oneroase, în parte
sau în totalitate, ca depozitul retribuit, mandatul retribuit sau donația cu sarcini; or, cum aceste
contracte nu pot fi dublu calificate, gratuitoneroase (întrucât o asemenea calificare ar constitui o
inadvertență juridică, o imposibilitate ca unuia și aceluiași contract să i se aplice atât regulile
privitoare la contractele gratuite cât și cele privitoare la contra ctele oneroase), calificarea lor
depinde de echivalența (obiectivă -subiectivă) sau neechivalența prestațiilor reciproce; de
exemplu, donația la care valoarea sarcinii este vădit inferioară bunului donat este un contract cu
titlu gratuit, iar donația la car e valoarea sarcinii este echivalentă cu valoarea bunului donat este
un contract cu titlu oneros. Contracte principale și accesorii.Această clasificare are în vedere
autonomia sau lipsa de autonomie a contractelor. Sunt contracte principale cele care au o
existență de sine stătătoare; în marea lor majoritate contractele sunt principale, ca vânzarea –
cumpărarea, schimbul, donația, locațiunea sau tranzacția; și sunt contracte accesorii cele care

24
depind și însoțesc anumite contracte principale; numărul lor este restrâns; așa sunt, de exemplu,
gajul sau ipoteca, prin care se garantează mai ales împrumuturile.
Contracte simple și complexe.Rostul acestei clasificări este de a evidenția operațiile juridice
cuprinse în contracte. Sunt contracte simple cele prin care s e realizează o singură operație
juridică, ceea ce o fac cele mai multe contracte; fiecare contract poartă denumirea operației pe
care o realizează; de exemplu vânzarea -cumpărarea, scimbul, donația sau închirierea; și sunt
contracte simple sau mixte cele pr in care se realizează două sau mai multe operații juridice; așa
este contractul de hotelărie, care constă în închirierea de camere sau apartamente mobilate,
depozitarea de bagaje și prestarea unor servicii; tot astfel este contractul de turism care constă,
după împrejurări, în transportul de persoane și bagaje, cazarea și hrana pentru turiști, organizarea
de activități culturale, sportive, de divertisment ș.a.; adică totalitatea prestațiilor cuprinse, de la
caz la caz, în costul unei călătorii turistice.
Contracte instantanee și succesive.Această clasificare se referă la executarea în timp a
obligațiilor contractuale. Sunt contracte cu executarea instantanee sau imediată, abreviat
contracte instantanee, cele la care executarea ambelor sau a uneia din prestaț ii are loc imediat și
o singură dată; de exemplu, la contractul de schimb de bunuri certe, individual determinate,
obligațiile copermutanților se consideră executate în chiar momentul nașterii lor, concomitent, în
temeiul principiului consensualismului; ia r la contractul de vânzare -cumpărare de bunuri certe,
obligația vânzătorului de transferare a bunului vândut se consuderă executată de drept din
momentul încheierii contractului; și sunt contracte cu executare succesivă, abreviat contracte
succesive, cele la care executarea uneia sau a ambelor prestații are loc la date eșalonate în timp;
de exemplu, la contractul de furnizare sau închiriere; contractele succesive pot fi încheiate pe
durată determinată sau nedeterminată.
Capitolul VII
12. Formarea contractelor comerciale
Pentru a fi valabile, legal întocmit e, toate contractele trebuie să întrunească cerințele
prevăzute de art. 948 C. civ., și anume: capacitatea părților de a contracta, consimțământul lor,
un obiect determinat și o cauză licită.
Aceste cerințe, numite condiții esențiale de art. 948 C. civ., a dică elementele esențiale
(essentialia negotii), alcătuiesc structura tehnică a contractului (consensus minimum).
Elementele structurale concretizează voința părților contractante din puncte de vedere diferite
însă convergente spre același țel al formăriic ontractelor, și anume: aptitudinea de a avea voință,
de a contracta, de a obține obligarea cocontractantului și de a realiza un anumit scop.
Capacitatea de a contracta.Capacitatea părților de a contracta este o componentă a capacității
persoanelor fizice ș i juridice.

25
A. Capacitatea contractuală a persoanelor fizice. Această capacitate rezultă din dispozițiile
generale privitoare la capacitatea civilă a persoanelor fizice și din dispozițiile privitoare la
capacitatea lor de a contracta.
– Capacitatea de a co ntracta privește ambele aspecte ale capacității civile: capacitatea de
folosință ca premisă pentru a contracta; și capacitatea de exercițiu ca posibilitate efectivă de a
contracta
. – Cele două aspecte ale capacității civile constau în următoarele: capacita tea de folosință în
aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații; ea începe o dată cu nașterea și încetează o
dată cu moartea sau declararea judecătorească a morții; capacitatea de exercițiu în aptitudinea
persoanei de a -și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice; ea începe
sub formă restrânsă la 14 ani și sub formă deplină la 18 ani; iarpentru femeie și sub această
vârstă prin căsătorie; și încetează ca și cea de folosință, prin moartea sau declararea
judecătorească a morții; în privința amândurora, regula o constituie capacitatea iar excepția
incapacitatea (art. 6 din Decretul nr. 31/1954).
B. Capacitatea contractuală a persoanelor juridice. această capacitate este reglementaă în
vederea realizării scopurilor urmxri te de către persoanele juridice.
– Capacitatea contractuală a persoanelor juridice este cârmuită de principiul specialității,
conform căruia fiecare persoană juridică în parte poate avea numai acele drepturi care corespund
scopului ei, așa cum acesta este stabilit, după caz, prin lege, prin actul de înființare sau prin
statut. Consimțământul. Noțiunea de consimțământ. Termenul de consimțământ, care lingvistic
este susceptibil de înțelesuri variate, iar în terminologia juridică înțelesurile diferă adesea de la o
materie la alta, are la formarea contractelor două înțelesuri, și anume: înțelesul de voințe
individuale, de voințe distincte ale părților contractante; și înțelesul de acord de voințe, de
concordanță între voințele părților contractante (în domeniul actelor juridice civile, primul înțeles
este general, aplicabil tuturor actelor juridice, uni -bi- sau multilaterale; cel de al doilea înțeles
este specific contractelor și celorlalte acte juridice bi – sau multilaterale). 55 Acordul de voințe al
părților (c um sentire – concursus voluntatum) definește contractul în înțelesul că acesta ia naștere
numai prin și din momentul realizării acordului de voințe (consensus est duorum in idem
placitum); însă, consimțământul se analizează nu numai ca proces final, voința comună a părților,
ci și ca proces premergător, voința fiecărei părți contractante.
Totodată, pentru a avea valoare de consimțământ, voințele trebuie exprimate cu intenția de a
contracta. Nu au o asemenea semnificație juridică promisiunile amicale sau de politețe,
angajamentele zise de onoare, de sprijin moral sau material și nici așa -numitele gentlemen”s
agreements .
Obiectul.Obiectul contractului și obiectul obligațiilor contractuale. O bună parte a doctrinei
juridice face distincție între obiectul contra ctului și obiectul obligațiilor rezultate din contract. În
ce privește obiectul contractului, doctrina este împărțită: unii autori consideră ca obiect al

26
contractului operațiunea juridică pe care părțile urmăresc să o realizeze prin încheierea acestuia
(vânzare -cumpărare, donație, schimb ș.
a.); alți autori consideră că nu se poate vorbi despre un obiect al contractului, ci numai
despre efectele acestuia, care constau în nașterea, modificarea sau stingerea unor obligații; iar cei
mai numeroși autori conside ră că tocmai nașterea, modificarea sau stingerea unor obligații
constituie obiectul contractului.
C. Identificarea terminologică a obiectului contractului cu obiectul obligațiilor contractuale.
În practica judiciară și în terminologia curentă, obiectul con tractului este privit adesea sub
aspectul său material, ca prestație, sau prestații ale părților contractante; deci, ca obiect al
obligațiilor contractuale; de exemplu, contractul de donație este definit prin bunul donat (art. 801
C. civ.) iar contractul d e vânzare -cumpărare prin bunul vândut și prețul vânzării (art. 1294 C.
civ.).
Cauza.În dreptul european, unele legislații, printre care și cea română, prevăd cauza printre
elementele structurale ale contractelor, pe când alte legislații, cea germană sau ce a elvețiană, nu
o prevăd în materia contractelor, ci numai în unele materii extracontractuale, ca cea a îmbogățirii
fără justă cauză. C.civ. român, după ce în art.948 enumeră cauza licită ca ultim element esențial
al contractelor, în secțiunea consacrată c auzei, în cuprinsul a trei articole, 966 -968, prevede urm.:
în art. 966 cerințele cauzei, în termenii: “obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau
nelicită, nu poate avea nici un efect”; deci, cauza trebuie să existe, să fie reală și să fie lic ită; în
art. 967 prevede prezumția legală relativă de existență valabilă a cauzei, care poate fi combătută
prin dovada contrarie; iar în art. 968 definește cauza licită în formularea: “cauza este nelicită
când este prohibită de legi, când este contrarie bu nelor moravuri și ordinii publice”; adică, în
terminologia actuală, când cauza este contrarie normelor legale imperative de ordine publică,
celorlalte norme legale imperative de ordine publică, celorlalte norme legale imperative sau
regulilor de comportare care privesc ordinea publică.
Încheierea contractelor Încheierea contractelor implică trei componente: oferta, adică
manifestarea primei voințe individuale de a contracta; acceptarea, adică manifestarea celei de a
doua voințe individuale de a contracta; și, în final, întâlnirea concordantă dintre ofertă și
acceptare, adică acordul de voințe al părților contractante. Oferta.Oferta sau policitația
(pollicitatio) constă în propunerea pe care o persoană, numită ofertant sau policitant, o face unei
alte persoane, unor persoane sau publicului, adică unui destinatar sau unor destinatari, de a
încheia un anumit contract. Oferta se califică juridicește ca o manifestare unilaterală de voință
care îndeplinește cerințele pentru încheierea unui contract.
Prin această ofertă se deosebește față de manifestările de voință de natură contractuală care
nu îndeplinesc cerințele ofertei, cum sunt, de exemplu, propunerile de a purta discuții în vederea
încheierii unor contracte ori succintele anunțuri de închirieri s au vânzări -cumpărări publicate în

27
ziare. Acceptarea. Acceptarea constă în manifestarea de voință a destinatarului de a încheia
contractul în condițiile prevăzute în ofertă.
Dacă acceptarea condiționează, limitează sau depășește cuprinsul ofertei, ea valore ază
contraofertă; în acest sens, art. 39 C. com. prevede că “acceptarea condiționată sau limitată se
consideră ca un refuz al primei propuneri și formează o nouă propunere”; într -un asemenea caz,
destinatarul devine ofertant iar ofertantul inițial devine d estinatar; și acestă inversare de roluri
poate continua până ce se ajunge la o acceptare pură și simplă; este ceea ce se și întâmplă adesea
la încheierea contractelor negociabile mai importante.
Acceptarea se califică, întocmai ca și oferta, ca o manifesta re unilaterală de voință care
îndeplinește cerințele pentru încheierea unui contract; iar prin acestă calificare, acceptarea se
deosebește, ca și oferta, față de alte manifestări de voință de natură contractuală sau
necontractuală, ca și față de actul juri dic unilateral și de contract.
Întâlnirea concordantă dintre ofertă și acceptare. Întâlnirea concordantă dintre ofertă și
acceptare, adică acordul de voințe al părților contractante, semnifică încheierea contractului. În
această privință, un interes deo sebit îl prezintă stabilirea momentului și locului încheierii
contractului.
În ipoteza persoanelor care se află de față, stabilirea este simplă: momentul este acela al
acceptării pure și simple a ofertei; iar locul este acela unde se află părțile în moment ul realizării
acordului de voințe. În ipoteza persoanelor care nu se află de față, oferta și acceptarea nu mai
coincid în timp, iar părțile contractante se află în locuri diferite; este ceea ce explică și varietatea
soluțiilor pe care le întâlnim în dreptu l comparat cu privire la stabilirea momentului și a locului
încheierii contractelor în această de a doua ipoteză. În alte cuvinte, localizarea contractului în
timp și spațiu este simplă în privința persoanelor aflate de față, întrucât momentul încheierii
contractului este unic, precum tot unic este și locul încheierii contractului; dimpotrivă, în privința
persoanelor care nu se află de față, atât momentul cât și locul încheierii contractului pot fi
diferite; ca atare, ele urmează a fi determinate.

Bibliografie

28
1. P.I. Demetrescu, Întreprinderile comerciale, București, 1943.
2. Romul Petru Vonica, Drept comercial, partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
3.I.N. Fințescu, Curs de drept commercial, 3 vol., București, 1929 – 1930.
4.I.Albu, Drept civil,Contractul și răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj,1994.
5. I.L. Ge orgescu, Drept comerciaI român, vol. II, București, 1948.
6. Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs de drept comercial romăn, Ed. ALL BECK,
Bucuresti,1999.
7. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL – BECK, București, 1998 și 2000.
8. Franc isc Deak și Stanciu D. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Editura Lumina Lex,
București, 1993.
9. Octavian Căpățână, Societățile comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1996.
10. Corneliu Bîrsan, Alexandru Țiclea, Vasile Dobrinoiu, Mircea Toma ș i Constantin Tufan,
Societățile
comerciale. Organizarea, funcționarea și răspunderea, Casa de editură și presă Șansa -S.R.L.,
București, 1995, vol. I și II.
11. Ion Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Chemarea, Iași, 1992.
12. Ion Turcu, Teoria și practica d reptului comercial român, vol. I și II, Editura Lumina Lex,
București,
1998.
13.Vasile Pătulea, Corneliu Turianu,Curs de drept al afacerilor,Editura Scripta,București,1995.
14. Ion Băcanu, Capitalul social al societăților comerciale, Editura Lumina Lex, Bu curești, 1999.
15. Elena Cârcei, Funcționarea și încetarea societăți1or comercia1e pe acțiuni, Editura
Economică,
București, 1996.
16. Elena Cârcei, Societățile comerciale pe acțiuni, Editura ALL -BECK, București, 1999.
17.Emanoil Munteanu, Drept comercial romăn,Editura Sylvi,București,2001.
19. Emanoil Munteanu, Regimul juridic al administratorilor societăților comerciale, Editura
ALL -BECK,
București, 2000.