Lect. univ. dr. Laurențiu Avram [311489]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

Departamentul de Științe ale Comunicării

Programul de studii universitare de master

Gestionarea Informației în Societatea Contemporană

DISERTAȚIE

MEMORIA CULTURALĂ A MĂNĂSTIRII TISMANA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lect. univ. dr. Laurențiu Avram

MASTERAND: [anonimizat]

2019

Cuprins

Argument………………………………………………………………………………………………………………..

Capitolul I. Așezarea geografică a Mănăstirii Tismana………………………………………………

Capitolul II. Istoricul Mănăstirii Tismana…………………………………………………………………

II.1. [anonimizat]………….

II.2. Ridicarea Mănăstirii Tismana……………………………………………………………

Capitolul III. Arhitectura Mănăstirii Tismana………………………………………………………..

III.1.Pictura……………………………………………………………………………………………..

III.2. Odoare care se află în muzeul mănăstirii…………………………………………..

III.3. Odoarele mănăstirii expuse la alte muzee………………………………………….

III. 4. Argintărie laică………………………………………………………………………………

III. 5. Sculptura mănăstirii Tismana…………………………………………………………

Capitolul IV. Schiturile Mănăstirii Tismana…………………………………………………………..

IV. 1. Școala mănăstirească de la Tismana…………………………………………………

IV. 2. Tetraevanghelul Cuviosului Nicodim……………………………………………

Capitolul V. Pelerini și oaspeți la Mănăstirea Tismana……………………………………………..

Capitolul VI. Tezaurul României ascuns la Tismana………………………………………………….

Capitolul VI. Starea actuală a Mănăstirii Tismana……………………………………………………

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………

Anexe……………………………………………………………………………………………………………………..

ARGUMENT

Oamenii din toate timpurile și de pretutindeni au fost mânați de dorul după o viață liniștită. Ei au simțit nevoia de a se apropia de Dumnezeu și de a-l preaslăvi. [anonimizat], [anonimizat].

În a doua jumătate a [anonimizat] a [anonimizat]. [anonimizat] s-a [anonimizat] s-a călugărit.

Sfântul a ajuns în Țara Românească în urma unei vedenii pe care ar fi avut-o pe când se află la Muntele Athos. Se vorbește că Domnul Iisus Hristos, i-a apărut în vis cerându-i să ridice o mânăstire cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” la un loc numit al ,,Cascadelor”. În drumul său până la găsirea locului pentru mânăstire, Sfântul Nicodim a mai întemeiat o serie de locașuri sfinte, o mare parte din ele în Oltenia. Conform tradiției, se spune că atunci când cuviosul Nicodim a ales locul pentru mănăstire, pe platou exista un copac mare de tisă, pe care l-a tăiat și din lemnul căruia a construit prima biserică, trunchiul retezat folosindu-l drept prima masă a altarului.

Și iat-o astăzi așezată pe o stâncă a Muntelui Stârmina, înconjurată de culmi împădurite și stâncoase, lângă gura întunecată a Peșterii Sf. Nicodim și de sub zidurile căreia țâșnește apă care se rostogolește în cascadă. Semeață, Mănăstirea Tismana te farmecă și un fior neînțeles te străbate ca și cum ai intra într-o lume de închipuiri, de basm.

Am vizitat mănăstirea primăvara, când totul era verde. Zidurile mănăstirii domină orizonturile, cu semeție de fort, dar de fapt înșiși munții o apără cu meterezele lor. Mă aflu în una din cele mai vechi, mai importante și mai frumoase așezări monahale din țară. Și brusc, văzând-o, mi-am propus să studiez și să aflu cât mai multe despre ea, despre istoricul ei.

Gândul încolțește odată cu bucuria năvalnică, cu emoția nestăvilită dar și cu temerea firească în fața unei hotărâri care înseamnă mai mult decât o provocare. Simt dinainte și covârșitor, că mă aflu în fața unei situații privilegiate, unice într-un fel, aceea de a-mi înnobila sufletul cu bogăția cunoașterii uneia dintre edificiile de statornicie și spiritualitate românească. Am început căutările cu emoția de a călcă pe urmele atâtor pași care au trecut pe acolo și cu mândria de a aparține acestui neam.

Astfel lucrarea mea a început să prindă contur. În următoarele pagini sunt relatate reperele istorice semnificative pentru trecutul nostru.

În primul capitol am făcut o scurtă prezentare a locului unde se găsește mănăstirea Tismana, la priveliștea amețitoare care te face să privești înmărmurit minunea din fața ochilor.

Capitolul al II-lea cuprinde amănunte despre istoricul mănăstirii, de unde i se trage numele, care au fost ctitorii ei. Acest capitol are două subcapitole în care voi vorbi despre viața Sfântului Nicodim, venirea lui în Țara Românească, despre cum a fost găsit locul unde a ridicat mănăstirea și cum a început ridicarea ei.

Capitolul al III-lea este capitolul unde vorbesc despre arhitectura mănăstirii. Are cinci subcapitole în care este descrisă pictura mănăstirii și toate transformările care au avut loc peste ani, sun enumerate odoarele mănăstirii, argintăria laică și obiectele sculptate care s-au aflat în mănăstire de-a lungul timpului.

Capitolul al IV-lea este dedicat celor două schituri: Cioclovina de Jos și Cioclovina de Sus dar și despre Școala mănăstirească și despre figurile sale reprezentative care au trecut prin această veritabilă școală.

La sfârșit, lucrarea cuprinde bibliografia de specialitate pe care am consultat-o și anexele în care am atașat fotografii pentru a exemplifica cele descrise.

Această lucrare poate fi considerată un ghid pentru credincioșii care preferă liniștea unei mănăstiri și apropierea de Dumnezeu și totodată un îndemn pentru cei care încă nu știu ce drum să aleagă.

Lucrarea în forma finală am realizat-o sub îndrumarea permanentă a domnului profesor Laurențiu Avram.

CAPITOLUL I

AȘEZAREA GEOGRAFICĂ A MĂNĂSTIRII TISMANA

Mănăstirea Tismana, cu zidurile ei medievale și bastioane în colțuri, simbolul istoriei și credinței românești, este situată la 30 de Km de Târgul-Jiu, pe muntele Stârmina, în nord-vestul podișului Getic, având la vest depresiunea Padeș iar la est depresiunea Peștișani. Dacă o luăm la drum prin depresiunea Tismana, vom găsi toate formele de relief, de la câmpii întinse la dealuri, de la dealuri la crestele munților Vâlcan și Godeanu. Cu acest relief foarte variat, Tismana este pentru pelerini și turiști o oază de liniște și reculegere, un loc mândru cum altul nu-i. Urcușul spre mănăstire se face pe o vale îngustă, pe valea râului cu același nume, acolo pe unde a pășit călugărul Nicodim cu multe sute de ani în urmă, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, căutând un loc potrivit pentru a ridica o mănăstire. Despre mănăstire scria cu foarte multă bucurie scriitorul Alexandru Vlahuță care relata în cunoscuta și mult apreciata sa carte România Pitorească următoarele: ,,crengile se desfac, o fereastră se deschide-n păretele de verdeață, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt și galben. De-abia l-ai zărit însă – și bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo, s-aude tot mai tare, tot mai aproape, un vuiet ca de moară, ș-un răpăit, un plesnet de apă care cade pe lespezi. Deodată, ca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte în sus, pe vârful unei stânci fioroase, îți apare, în toată fantastica ei măreție, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăznețe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiți înmărmurit, ca la o minune, și nu știi bine de-i aievea, ori e-n vis, când iată că o nouă priveliște te cheamă: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mănăstirii, s-aruncă vâjâind și cade ca de la o înălțime amețitoare peste o grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge și se preface într-o spumă fumurie, pe care o ia ș-o duce-n undele-i repezi râul Tismana”.

Urcăm pe un drum pietruit lăsând în dreapta Fântâna Basarabilor, flancat cu ziduri mari de piatră și pășim timizi. În fața avem zidurile Tismanei ,,care e însăși mai înnecată în păduri uriașe decât orice altă mănăstire a noastră”. Două porți de stejar ne ajută să ne închipuim imaginea cetății de altădată. În dreapta sus, pe peretele stâncos al muntelui Stârmina, se poate vedea Peștera-Chilia Sfântului, la care se poate ajunge destul de greu. Zidurile mari domină orizonturile, pelerinul aflându-se iată în fața uneia dintre cele mai vechi și importante așezări monahale, un muzeu al trecutului și păstrătoarea unui mare tezaur de artă și de documente care ,,au pus temelie sigură istoriografiei române, atât pentru începuturile ei cât și pentru filiațiunea și șirul Domnilor”.

CAPITOLUL II

ISTORICUL MĂNĂSTIRII TISMANA

Sfântul Nicodim de la Tismana a fost cel care a fondat cu multe sute de ani în urmă această mănăstire de mare tradiție cu o istorie foarte bogată, impresionantă, mănăstire pe care o apreciază nu numai istoricii dar și oamenii de litere ai noștri și toți vizitatorii, toți pelerinii care își poartă pașii în aceste părți de nord ale Olteniei.

Căutând originea numelui mănăstirii vom vedea că există trei variante care ar fi putut să-i dea numele. Prima ar fi că mănăstirea și-a luat numele de la specia de arbori numită tisă, care este foarte răspândită și din lemnul căreia Sfântul Nicodim ar fi făcut prima bisericuță. Diaconul Paul de Alep vizitând țara noastră, ajunge la mănăstirea Tismana și vede în pivniță un butoi mare făcut din lemn. Acesta a consemnat în cartea sa de relatări despre ,,butoiul de vin de 3000 de vedre făcut tot de Sfânt din lemn de tisă; despre acest arbore care și-a dat și numele așezării”.

O altă variantă ar fi un diminutiv al cuvântului traco-dacic dizos, tizos sau tisos la care s-a adăugat sufixul mena și care înseamnă cetate fortificată. Cea de-a treia variantă rezultă prin traducerea din limba greacă a cuvântului Tismana care înseamnă ,,a mamei” mănăstirea fiind închinată Maicii Domnului.

Vechimea localității este atestată documentar acum aproximativ șase sute de ani când domn era Dan I. Într-un hrisov datat cu 3 octombrie 1385 acesta menționa cum că la începutul domniei sale se afla într-un loc numit Tismana.

Cea de-a doua ctitorie a Sfântului Nicodim, Mănăstirea Tismana a fost sfințită în 1377-1378 chiar la începutul domniei lui Radu I. Deși a existat versiunea cum că biserica nu ar fi în totalitatea ei biserica Sfântului Nicodim, săpăturile arheologice ulterioare începute prin anii 1930 și continuate în anii 1970-1976, nu au scos la iveală urme de dărâmături sau existența altei fundații și astfel au atestat faptul că biserica în principalele ziduri este biserica Sfântului Nicodim. S-a găsit doar o urmă de fundație care putea să fie a vechii biserici din lemn. Părerile au fost împărțite: istoricii și arheologii au atestat monumentul ca fiind monument din secolul al XIV-lea. Pe de altă parte, istoricii de artă, arhitecții, au considerat că monumentul este mult prea amplu pentru a fi un monument din secolul al XIV-lea și l-au datat ca fiind monument de secolul al XVI-lea bazându-se pe ancadramentul ușii unde se pomenește de refacerea celor trei uși în anul 1541 însă nu se spune nimic despre refacerea ei în totalitate.

Referitor la aceasta istoricul Alexandru Ștefulescu în lucrarea sa ,,Mânăstirea Tismana” spunea că: ,,nu se vorbește de vreo restaurare sau prefacere a bisericii Tismenii, nici de Radu cel Frumos, nici de Mircea fiul său, ci numai de desăvârșirea a trei uși și aceasta nu în anul 1526 sau peste 10 ani la 1536 și nici la 1542 ci la anul 1541, în timpul lui Radu Vodă Paisie. Probabil cele trei uși au fost, ușa principală a bisericii și laturile bisericii până la abside și ușa dintre cor și nartică. În acest chip se dovedește cu suficiență, că sala aceasta exista înainte de 1541 după cum arată picturile murale cele mai vechi. În partea dreaptă a acelei săli, după cum am văzut, era mormântul sfântului Nicodim și visteria unde se păstrau odoarele și veșmântăria”.

Aici istoricul vorbește despre mormântul cuviosului Nicodim. Și își pune întrebarea logica: cum se face de mormântul sfântului, care era plin cu odoare de aur, a rămas în interiorul bisericii, dacă aceasta a fost dărâmată din temelii?

O altă dovadă, care întărește idea că biserica ridicată în secolul al XIV lea se conservă intactă în formele sale, în decursul a două secole de existență neântreruptă, este și mărturia lui spătarul Dragomir și care stă înscrisă într-un act de danie din data de 13 februarie 1599 unde precizează că: ,,m-a dus Dumnezeu la această mai sus-zisă sfântă mănăstire Tismana, de am văzut loc frumos și cu întărire și stă acest sfânt și până acum”

Tot de la Dragomir spătarul aflăm că în acea perioadă, la începutul secolului al XVII-lea, mănăstirea avea ,,întărire” adică era fortificată, așa cum se crede că a fost de la începuturile sale. Între anii 1610-1611, mănăstirea a avut de suferit de pe urma unor acțiuni de jaf și distrugere, atunci când armata principelui Transilvaniei, Gabriel Bathory a pustiit întreg teritoriul de la sud de munții Carpați.

La mijlocul secolului al XVII-lea, după amplele lucrări de reparații pe care le face Matei Basarab, arhidiaconul sirian Paul din Alep, vizitând Mănăstirea Tismana între 10 și 14 iulie 1657 spunea că ceea ce îl impresionează în primul rând este ,,poziția și în special caracterul întătit al complexului. Suișul pe un drum ce se îngustează din ce în ce duce la primă poartă de fier, deasupra căreia este construit un turn cu multe elemente de fortificație urmează apoi o a doua poartă, de asemenea din fier, deasupra căreia se înalță clopotnița”.

Putem concluziona fără tăgadă că biserica actuală, care are hramul Adormirea Maicii Domnului, este ctitoria lui Nicodim Valahul, făcută cu ajutorul bănesc a lui Radu I.

II.1.VIAȚA ȘI VENIREA SFÂNTULUI NICODIM

CTITORUL MĂNĂSTIRII TISMANA

Istoria mănăstirii Tismana, ca și viața ctitorului ei Cuviosul Nicodim au intrat de mult timp în legendă. De-a lungul timpului foarte mulți creștini se înstrăinau de lume, renunțau la tihna vieții de familie, la bunurile materiale și se îndreptau spre viața monahală. Este și cazul Sfântului Nicodim cel care a organizat viața călugărească de la începutul veacului al XIV-lea. S-a născut în Cetatea Prilep, undeva în sudul Dunării, în Macedonia Sârbească, pe la 1310. El se înrudea cu familiile domnitoare atât ale Serbiei cât și ale Țării Românești. Mama Sfântului Nicodim era fiica lui Basarab I și de asemenea era văr primar cu cneazul Lazăr, despotul Serbiei la vremea respectivă. Mircea Păcurariu spunea că: ,,știrile pe care le avem în legătură cu originea, copilăria, tinerețea și întreaga viață a lui Nicodim până la venirea lui în Țara Românească sunt foarte sărace. Mulți istorici l-au socotit că fiind grec de neam, sau grec după tată și sârb după mamă, chiar înrudit cu cneazul Lazăr al Serbiei. Alții, între care și marele cărturar Nicolae Iorga, susțin că se trăgea dintr-o familie de macedo-români din jurul orașului Prilep, din Macedonia”. În scrierea sa ,,Vieța prea cuviosului părintelui nostru Nicodim Sânțitul”, Ștefan Ieromonahul spunea despre Cuviosul Nicodim: ,,Sfântul acesta, Prea Cuviosul Părintele nostru Nicodim sânțitul, Archimandritul, începătorul acestei sânte Monăstiri Tismena, fostau, dupre cum zisu de neam slovianu; adecă din nemul slavenescu alu Serviei, născutu din părinți bine credincioși și temători de D-zeu; de nemu slăvitu, rudenie cu Cniazu Lazăr, Împăratul Servilor, carele au fostu Împăratu la anii de la Christos 1374”.

Încă de când era copil dorește să ajungă monah. Pe la 16 ani, ajutat de niște călugări sârbi, părăsește casa părintească și merge la muntele Athos și se stabilește într-o mănăstire. În anul 1338 a primit numele de Nicodim. Aici este hirotonit ierodiacon în anul 1341, apoi după doi ani este numit preot ieromonah. După moartea starețului, pentru viața sa evlavioasă va fi ales în locul celui care a murit iar mai târziu chiar în conducerea Sfântului Munte.

În secolul al XIV-lea, la Biserica Ortodoxă și în special la Muntele Athos a apărut o mișcare numită isihasm (în limba greacă înseamnă liniște). Prin isihie, Nicodim trecea la meditație și tăcere. Acest curent s-a răspândit în mănăstirile din Bulgaria, Rusia dar și din Țara Românească aici fiind adus de Cuviosul Nicodim care era un reprezentant de seamă al curentului.

A stat la Athos aproximativ 25 de ani până într-o noapte când i se arată în vis Maica Domnului spunându-i să caute locul de la ,,cascade” unde să ridice o mănăstire în cinstea ei. Și în felul acesta, Sfântul Nicodim părăsește liniștea Athosului, se duce mai întâi în patria natală, în Serbia, acolo va ridica două mănăstiri, însă, glasul Dumnezeiesc îi spune că nu este acela locul ,,cascadelor” și să meargă în Țara Românească să-l caute. Ajuns la Dunăre și ne-având cum să treacă apa, își va întinde rasa, haina călugărească pe care o purta și astfel trece în chip minunat Dunărea. Ajuns aici va ridica mai multe schituri, chiar mănăstiri, începând cu Vodița, apoi Topolnița, care din păcate acum sunt ruine. Dar știe că locul indicat nu l-a găsit și este în continuare în căutarea lui. Ajuns în aceste ținuturi, poposește la casa unui creștin care avea un copil care-și pierduse porcii la cascadă. Sfântul Nicodim s-a bucurat mult când a aflat locul mult căutat din gura unui copil. Merg împreună la cascadă iar aici Sfântul Nicodim se va retrage în peșteră pentru a se ruga și pentru a fi încredințat de Maica Domnului că acesta este locul mult căutat. Și după multe rugăciuni, tradiția spunând că sfântul a stat 40 de zile în acea peșteră, Maica Domnului i s-a arătat spunându-i că acela este locul unde trebuie să ridice mănăstirea în cinstea ei. Legenda spune că atunci când Sfântul Nicodim a urcat pentru prima dată în peșteră, i-a ieșit în cale un șarpe mare pe care l-a închinat cu crucea pe care o purta la gât iar șarpele s-a izbit de stâncă și s-a aruncat în prăpastie murind. Și ca semn a acestei minuni a rămas întipărită pe stâncă forma șarpelui. Și după ce a sărit șarpele și a murit ,,a șădut sântul câte-va zile aci în peșceră, liniștindu-se prin post și prin priveghi cu sânta rugăciune cea neîncetată cu mintea și cu inima sa. Apoi dându-se jos din peșceră, a stătut pre piatră, înaintea peșterii cei mari, unde este acum sânta mânăstire zidită cu fața cătră resărit și cu mânile ridicate cătră înălțime și mintea și okii sufletului către Dumnezeu, rugându-se cu lacrămi, ca să-i descopere, în carea parte de loc voiește despre Resărit, sau despre Apus de opștea-i înălța sântul jărtfelnic cu mâmăstire, precum i s-a poruncit. Și așa treimile stând în picioare ziua și noaptea, neclătit rugându-se”.

Și după această Dumnezeiască arătare, împreună cu ucenicii săi a curățat locul, au tăiat pădurea și colțurile pietrelor făcând astfel locul potrivit pentru a ridica biserica din lemn de tis.

Nicolae Iorga scria despre el că ,,a venit la noi pe la 1370 ca să întemeieze după normele cu bună rânduială din Athos viața călugărească a Românilor. Cu cheltuiala sa, din banii strânși dela bunii creștini, și cu cheltuiala Domnului din Scaun, Vladislav, bunicul lui Mircea, el clădi în acest colț de raiu, unde vara e strălucită și iarna foarte blândă, cea d'intăiu mănăstire mare pe pământ românesc, cea d'intăiu durată din zid: Tismana”.

II. 2. RIDICAREA MĂNĂSTIRII TISMANA

Mănăstirea Tismana, ctitoria Cuviosului Nicodim, s-a aflat în atenția specialiștilor iar transformările suferite de-a lungul timpului au fost uneori contradictorii. În ceea ce privește biserica, N. Ghika-Budești a caracterizat-o drept ,,monumentul cel mai deosebit al epocii sale și cel mai dificil de analizat datorită stării în care s-a păstrat”.

Primele informații care fac referire la ridicarea bisericii, fiind furnizate de Ștefan Ieromonahul ne-o înfățișează ca pe ,,o biserică mică de lemnu, dintru unu Tisu mare” Pe trunchiul retezat al acestui arbore de tis care se afla în fața grotei lui Nicodim a fost întemeiat primul prestol al mănăstirii Tismana iar din lemnul lui a construit prima biserică.

Are o înfățișare cu totul deosebită față de alte biserici. Seamănă mai degrabă cu un castel medieval. E o apariție unică. Zidurile bisericii sunt dominante iar munții din jurul ei parcă o apără cu înălțimile lor. Este una din cele mai importante centre de cultură, o importantă legătură cu trecutul unde s-au păstrat cu sfințenie documente care atestă trecutul zbuciumat. Mănăstirea Tismana datează deci dintr-o perioadă când spiritul religios era profund. Cavalerii acelei epoci, Radu Negru, Dan Vodă Basarab, Mircea cel Mare, erau oricând gata de luptă, având un puternic sentiment național.

În cartea sa ,,Mănăstirea Tismana”, Alexandru Ștefulescu ne descrie frumos cum biserica ,,își înfigea adânc temeliile sale în stâncosul sân al culmii Tismana și-și înălța cu mândrie turnurile sale medievale peste castanii, nucii și alunii ce îmbălsămează și încoronează defileul munților apuseni ai Gorjului.”

Biserica Cuviosul Nicodim, a fost construită în stil bizantin, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle iar pridvorul înconjoară pronaosul dar și o parte din naos. El a fost cel ce a ales arhitectura și decorațiile mănăstirii. Din păcate inscripția de la fundație nu s-a mai găsit dar într-un hrisov a lui Dan Basarab din anul 1385 era precizat faptul că <<mănăstirea a rămas neisprăvită>> și acest lucru a fost interpretat cum că Radu Vodă ar fi clădit-o la sfârșitul domniei lui prin anul 1384.

În 1718, un inginer austriac, Johann Weiss a făcut un plan a felului în care arăta mănăstirea în perioada de început. Zidurile care o înconjurau erau înalte cât o clădire cu două etaje, avea trei curți interioare, iar la jumătatea drumului era o altă poartă și un alt turn, acum dispărute. Fortificarea era subliniată și prin faptul că dincolo de acea poartă care astăzi a dispărut se afla un pod mobil care putea fi ridicat atunci când la porțile mănăstirii era un pericol. Paul de Alep în însemnările lui spunea că mănăstirea avea șapte tunuri care băteau spre vale și o controlau, făcând imposibilă apropierea cuiva fără să intre în bătaia acestora. În afară de tunuri mai avea ,,24 țăcălașe mai mici, 4 puști leșești mai lungi de 2 palme cu paturile de abanos, 180 alte puști, 28 săbii, paloșe, o carabină de argint cu pietri, dăruite împreună cu țăcălașele de Șerban Vodă Cantacuzino, 12 oameni de strajă la podul mănăstirii și 50 de oameni de serviciu în mănăstire pentru care s-a cerut scutire de dări și la 1731”.

Avea creneluri, arăta ca o cetate fortificată și ,,vreme îndelungată, ea a fost cel mai important edificiu de apărare din Oltenia împotriva cotropitorilor străini”.

Într-o lucrare a sa Gh. I. Cantacuzino ne spunea despre fundația mănăstirii era ,,mai lată cu 0,20-0,25 m decât elevația, se ridică pe stâncă, având o adâncime ce variază între 0.70-0.90 m. Partea ei superioară se află, pe latura de sud a bisericii, la o adâncime de mai puțin de 0.40m sub suprafața actuală, iar pe cea de nord de circa 0.80m”.

Atunci când Neagoe Basarab s-a ascuns la Tismana, se aflau tuneluri subterane care duceau dincolo de munte. În semn de recunoștință pentru că a fost protejat între zidurile mănăstirii, acesta a refăcut tot ce s-a putut reface la vremea respectivă, inclusiv acoperirea bisericii cu plumb. De-a lungul timpului, biserica a suferit numeroase transformări, după care au urmat numeroase refaceri cu donații din partea unor boieri înstăriți și cu ajutorul voievozilor din acea vreme.

CAPITOLUL III

ARHITECTURA MĂNĂSTIRII TISMANA

Mănăstirea Tismana, vechi și important așezământ monahal, loc de închinăciune și reculegere, a fost construită de călugărul Nicodim cel Sfințit în secolul al XIV-lea. Legenda spune că primul lăcaș a fost făcut din lemn de tis, un conifer roșiatic, de esență tare și de la numele căruia îi vine și numele mănăstirii. Însă biserica definitivă, cea din zid, întemeiată de Radu Basarab, este ridicată la sfârșitul domniei lui, dar rămâne neterminată. Din păcate, nu mai există inscripția de la fundația mănăstirii care ar fi adus multe lămuriri cu privire la această problemă. Ridicarea ei s-a făcut aproximativ între anii 1375 și 1377, mărturie stând un document care avea consemnarea ,,s-a sfințit biserica în anul 6886 ( 1377-1378)”. Există și o fotografie cu imaginea mănăstirii din acea perioadă. (fig.1)

Arhitectura mănăstirii este în stil bizantin, stil specific secolului respectiv. A fost construită pe stâncă, în plan triconic iar pe parcurs, la forma inițială i s-au adus numeroase modificări. Alexandru Ștefulescu în cartea sa ,,Mînăstirea Tismana” o descria astfel: ,,Tunurile sale octogone sunt puțin înalte cu ferestruie înguste și cu cupole de o înălțime caracteristică secolului al XIV-lea. Ferestrele sunt nisce strîmte și înalte deschideturi încadrate în petră sculptată cu deosebită măestrie și cu rosace tot în petră la ore-care înălțime de deasupra ferestrelor. Bolțile turnurilor sale înalte, învăluite într-o slabă lumină în luptă veșnică cu obscuritatea, tainică lumină ce cade de sus în jos ca un nor transparinte, arată cu putere cugetarea visătoare, înduioșată și plină de credință a Romînilor din evul mediu”. În anul 1512- 1521, biserica a fost acoperită cu plumb de Neagoe- Vodă.

Și Ștefan Ieromonahul în cartea sa ,,Viața Sfântului Nicodim” ne-a adus informații atât despre Cuviosul Nicodim cât și despre ridicarea mănăstirii. A scris acea carte pentru că ,,se știe, precum norul ascunde pe soare, așa și vremea acoperă pre cele ce nu se grăiesc”

Cele mai mari lucrări de refacere au avut loc în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Acesta intenționa să restaureze marile monumente ale tării în stil neogotic. Din păcate această restaurare nu a ocolit nici Mănăstirea Tismana. Atunci a fost dărâmat pridvorul bisericii și o parte din mănăstire este transformată în Palat Domnesc. Vechiul pridvor a fost menționat și în descrierea lui Paul de Alep, acesta numindu-l amvon. Mai târziu Schlatter ,,se disculpă în fața Episcopiei de Râmnic pentru această barbară distrugere cu argumentul că « gangul care cuprinde biserica » este mai nou decât restul clădirii”.

Ștefan Balș, în urma unor cercetări arheologice, a încercat să facă reconstituirea pridvorului, dar neavând suficiente elemente a renunțat însemnând pe pavajul din curte traseul temeliilor care au fost găsite. Există surse iconografice în care apare pridvorul înainte de demolare. Acestea sunt:,, cele două portrete votive din naos, cutia cu moaște – sau « tronul», cum glăsuiește inscripția din 1670-1671 – și desenul în peniță al lui Dionisie Diadoh ieromonahul pe un pomelnic din 1840”.

Acoperișul bisericii pleca de sub ferestrele care luminau pronaosul și coborau în pantă lină. Naosul a fost asemănat de Gheorghe Balș cu cele sârbești după firidele laterale și după modul în care este legat leagănul de absida altarului. În partea vestică a mănăstirii se găsea un veșmântar-vistierie unde se păstrau odoarele duhovnicești. În cea de-a doua ediție a lucrării sale, Alexandru Ștefulescu spunea dar fără a argumenta că ,,sala era închisă în partea despre meazăzi, unde se afla mormîntul Sf. Nicodem și se păstrau veșmintele sacre și odorile vechi, spre miazănoapte era deschisă și cu ferestre”.

Nartexul sau pronaosul ne surprinde prin simplitatea lui. Este tradițional și ne atrage atenția doar prin apariția turlelor în locul nelipsitelor calote. Prin anul 1970 s-a încercat înlăturarea modificărilor aduse de Bibescu și redarea aspectului ei inițial. În urma săpăturilor arheologice și a restaurărilor ce le-a suferit mănăstirea, cercetătorii au spus că au fost găsite ziduri ridicate în secolul al XIV-lea, dar și ziduri din secolul al XV-lea, și ziduri din secolul al XVIII-lea. Forma actuală este amprenta domnitorului Bibescu și a arhitectului Ioan Schlatter, dar cu niște restaurări ulterioare. După incendiul din anul 1861, au fost necesare niște reparații care s-au finalizat abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, deci prin anii 1890-1891. De-a lungul existenței sale, mănăstirea a suferit cinci incendii și astfel istoricii și arhitecții s-au întrebat cam ce se mai păstrează din fiecare perioadă. Această întrebare a dus la o serie de săpături arheologice, începute prin anul 1930, conduse de Virgil N. Drăghiceanu, care au încercat să ateste vechimea monumentului spunând astfel că biserica este biserica Sfântului Nicodim în principalele ziduri. Cu această ocazie au căutat și rămășițele pământești ale Cuviosului Nicodim dar nu s-au găsit. Aceste săpături au fost continuate prin anii 1970-1976, au cuprins întreg interiorul și exteriorul bisericii dar nici acum nu s-au găsit. Însă au avut o valoare istorică, pentru că au arătat ce se păstrează din fiecare perioadă de timp și au atestat faptul că în principalele ziduri, biserica este monument din secolul al XIV-lea. Aceasta era cea mai importantă descoperire.

III.1. PICTURA MĂNĂSTIRII TISMANA

Făcând un arc peste timp, ne răsună în urechi slujbele religioase săvârșite în Mănăstirea Tismana, legătura dragostei față de cei vii dar și față de cei morți. Picturile care încălzesc pereții bisericilor de pretutindeni sunt respirația unei rugăciuni: Buna Vestire, Nașterea lui Iisus Hristos, Adormirea Maicii Domnului, Răstignirea și Învierea Mântuitorului, chipuri de arhangheli și sfinți aureolați. Pisania de deasupra ușii ce desparte naosul de pronaos scrisă cu caractere chirilice amintește: ,,Io, Radu-Voievod am zidit acest sfânt și dumnezeiesc lăcaș, Adormirea prea sfintei noastre de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria”.

Biserica de la Tismana este unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură și artă bisericească medievală. Specific picturilor bizantine, picturile din mănăstire ne înfățișează sfinți, martiri, descărnați dar cu fețe luminoase, având o expresie divină și care ne arată frumusețea și curățenia sufletului dar și credința puternică ce disprețuiește frumusețea trecătoare a omului de rând.

Biserica Tismanei, inițial a fost monocrom, realizată în roșu și ocru, monocromia constând în desene liniare, cruci, diferite triunghiuri, roza vânturilor, etc. Peste această frescă monocromă, a fost realizată prima frescă policromă de Dobromir cel Tânăr din Târgoviște, unul dintre cei mai vestiți pictori din Țările Române. Din păcate această frescă a lui Dobromir se păstrează numai pronaos, din naos și în Sfântul Altar fresca lui Dobromir a fost decupată și aruncată. Era un curent de reânnoire, se considera ca ceea ce este vechi e mai puțin valoros. Fresca lui Dobromir s-a pierdut și a fost nevoie să se aplice o nouă frescă în 1733, frescă realizată de un colectiv de pictori formați la școala lui Constantin Brâncoveanu și condusă de Grigore Hranite.

În secolul ai XVIII-lea, peste fresca lui Dobromir va fi aplicat un nou strat de frescă. Cea de pe periții pronaosului a fost lovită din loc în loc, s-a aplicat peste ea o tencuială groasă și apoi un nou strat de frescă. Aici s-au pictat, în partea de sus aceleași scene iconografice și aproape în aceleași proporții cu cele pictate în secolul al XVI-lea iar în partea de jos, cu foiță de aur și culori vegetale au fost pictate portrete ale ctitorilor mai noi Vladislav-Vodă, Radu-Voievod Negru, Dan-Voievod și Mircea-Voievod. Mai târziu, aceste fresce vor fi tăiate, decupate și aplicate pe pereții muzeului și pe ai culoarelor din celelalte clădiri, atât la etaj cât și la parter. A fost o lucrare unică la vremea respectivă. Pictura lui Dobromir se încadrează în pictura secolului al XIV-lea, cu obișnuitele draperii deasupra și un registru amplu care cuprinde sfinți, sfinte și chiar tabloul care înfățișează domnitorul. Registrul superior este rezervat Acatistului Maicii Domnului, pictat în 24 de scene. S-au păstrat din păcate numai 20 dintre ele, pentru că în timpul așa-zisei restaurări făcute de arhitectul Ioan Schlatter, au fost lărgite și lungite ferestrele laterale ale pronaosului, distrugându-se astfel cele două scene. Dincolo de cele 20 de scene ale Acatistului Maicii Domnului este Sinaxarul. În Sinaxar s-a folosit roșu oriental, nuanță specifică mănăstirii Tismana. Aici sunt înfățișate toate actele martirice ale timpului. Ele stau la baza alcătuirii calendarului ortodox de astăzi. Pe peretele din partea de sud a bisericii se află un panou care reprezintă patru domnițe: Stanca, Voica, Maria și Stana. Atitudinea puțin mișcată a Stanei, ca și elementele de pe costumul domnesc cu voaluri scurte și rochii bogate și frumos decorate, ne dau impresia de viață în comparație cu figurile ascetice din jurul lor. Cele patru domnițe, cu coronițe de aur cap, se crede a fi membre ale familiilor domnitoare din Țara Românească. În părțile de sus ale zidului și pe arcurile bolții Sinaxarului continuă pictura cu ilustrarea unui imn liturgic închinat Maicii Domnului. Liturghia îngerească și o suită de proroci sunt pictați pe pereții turlei iar pe cupolă o vedem pe Maica Domnului în dimensiuni mari pictată de meșterii din secolul al XVIII-lea.

La intrarea în biserică, deasupra ușii, Dobromir din Târgoviște a pictat tabloul ,,Somnul lui Iisus” Este una dintre cele mai frumoase scene din întreaga iconografie a Noului Testament. Este redat un copil, vegheat de măicuța sa, care se odihnește, cu o mână la obraz iar în cealaltă ținând un filacteriu. Pe glafurile ușii se găsesc portretul lui Iosif și a unui arhanghel.

Pe latura de nord, încadrând ușa sunt grupate o serie de scene, subordonate unui scop moralizator. Mai jos, tot pe glafurile ușii găsim două personaje total diferite dar care se completează reciproc: în stânga un tânăr și o creangă pe care se afla trei frunze îi atinge ochiul, în dreapta un bătrân, cu un lemn în dreptul frunții și care ne duce cu gândul la pilda ipocritului care ,,vede paiul din ochiul fratelui său, dar de bârna din ochiul său nu-și dă seama”.

În partea inferioară a ușii, avem scene pilduitoare: pilda inorogului în partea stângă și moartea dreptului în partea dreaptă. În reprezentarea Sinaxarului, scenele sunt de mici dimensiuni. Cu toate acestea ele își păstrează sensul monumental. Pe turla găsim proroci, cu o atitudine ușor dansantă, înveșmântați cu semitonuri ușoare, transparente și în deplină armonie cu spațiul pe care îl ocupă. Intrând în naos, întâlnim picturile meșterilor din secolul al XVIII-lea cu mulți îngeri, proroci, evangheliști, apoi pe pereții naosului găsim episoade din viața lui Iisus. Două mari scene cu foarte multe personaje se găsesc pe peretele vestic în partea superioară a zidului: Duminica Tuturor Sfinților și Adormirea Maicii Domnului.

Catapeteasma a fost executată în 1766 din lemn de stejar în stil post-brâncovenesc și suflată cu aur. Tot atunci a fost repictată calota turlei, care cu siguranță era degradată sau chiar căzută, motiv pentru care a fost total înlăturată iar în acel loc a fost pictată Maica Domnului cu pruncul în brațe într-un inel de serafimi. Această icoană parcă vegheză trecerea în lumea interioară a oricărei ființe umane.

Pe absida din partea sudică se află Domnul Iisus Hristos, care pare a fi mare arhiereu și care tronează. Portretele votive încarcă tot peretele vestic, cuprinzând și firidele de pe laturile de nord și de sud ale naosului. În dreapta ușii îl găsim pe ctitorul picturilor din 1564, Nedelco Bălăceanu, împreună cu Anca, soția sa, și un copil. Urmează Teodor Vel Ban și a sa soție, și Ioan Arhimandritul, egumenul bisericii din vremea respectivă. În stânga ușii, sunt doi voievozi care țin în mâini o biserică în miniatura identică cu mănăstirea.

Se spune că ,,în jurul acestor două personaje se duc însă cele mai vii discuții. S-a susținut ca ei ar reprezenta pe Radu I și Mircea cel Bătrân, ctitorii primei biserici de la Tismana; așa menționau și inscripțiile repictate în ulei la 1844. Dar atunci când stratul de ulei a fost îndepărtat, lucrurile au devenit mai puțin clare, deoarece în vreme ce numele de Mircea s-a găsit efectiv pe fresce veche, inscripția celui de-al doilea domnitor se ștersese cu totul. Luând în considerație argumente de ordin istoric, cât și prezența portretelor domnițelor din pronaos, pare mai plauzibil ipoteza că cei doi domni din acest panou sunt Petru cel Tânăr (al cărui nume s-a șters) și tatăl său, Mircea Ciobanul”.

Nu se știe de ce, Radu cel Mare, nu a fost reprezentat printre ctitori din moment ce numele lui este pomenit în pisanie ca cel ce a luat parte la rezidirea bisericii. Însă, Nicodim este în rândul sfinților, pe piciorul arcului de răsărit al turlei. A trecut la viața veșnică în anul 1406 după o noapte de priveghere și rugăciune. A fost înmormântat în locul pe care și-l pregătise singur iar pe piatra de căpătâi stă scrisă următorul condac: ,,În acest loc a fost înmormântat trupul sfântului prea cuviosului părintelui nostru Nicodim arhimandritul, începătorul din temelie acestui sfânt și dumnezeiesc sălaș, carele l-au înălțat și zidit prin râvna și cu ajutorul binecredincioșilor Radu V(oie)v(od) Negru și a fiilor săi Dan v(oie)v(od) și Mircea V(oie)v(od)”.

III. 2. ODOARE CARE SE AFLA ÎN MUZEUL MĂNĂSTIRII

Secole de-a rândul, biserica a rămas creatoarea și păstrătoarea unui deosebit de bogat tezaur de valori spirituale și care au îmbogățit necontenit zestrea identității poporului român. În ciuda vicisitudinilor istorice care s-au abătut de-a lungul timpului și au făcut ca o parte din aceste comori să ajungă dincolo de granițe, să se piardă sau chiar să fie distruse, o mare parte din această bogăție de inspirație creatoare și măiestrie artistică s-a păstrat în mănăstirile, bisericile, muzeele și arhivele de pe teritoriul țării.

Marele Odobescu spunea despre documentele aflate în mănăstiri că ar reprezenta ,,un studiu interesant și folositor de a descrie și a comenta toate anticuitățile secolului nostru de mijloc, ce se găsesc în țară, și a trage dintr-însele toate luminile ce ele pot revărsa asupra istoriei națiunii noastre”.

În timpul primului Război Mondial, au plecat din mănăstiri tot ce era de valoare. Pe lângă secularizarea averilor mănăstirești din vremea domnitorului Cuza-Vodă, cam în aceeași perioadă au fost ridicate din mănăstiri în vederea deschiderii muzeului de antichități toate obiectele de tezaur, tot ceea ce aveau de valoare mănăstirile. Altele au plecat cu Marele Tezaur în Rusia de unde nu s-au mai întors. Atunci a fost dus și felonul Sfântului Nicodim care acum se află într-un muzeu din Moscova.

Pe lângă epitrahilul Sfântului Nicodim care se află în mănăstire, se păstrează și veșmintele lui Antim Critopulus unele dintre ele fiind printre cele mai valoroase din întreaga Europă. O extraordinar de frumoasă prezentare îi face Răzvan Teodorescu acestui epitrahil pe care îl descrie ca fiind ,, împodobit cu o mulțime neobișnuită de figuri – busturi de sfinți, apostoli, profeți, arhangheli și alte personaje sacre – cuprinse în câteva zeci de medalioane din fir de mătase, aur și argint, pe un fond albastru, alături de motive vegetal-florale și geometrice într-o execuție bogată, într-o manieră ce ar duce gândul, mai curând, la confecționarea piesei într-un atelier sudic, bizantino-balcanic, poate chiar la Constantinopol sau la Salonic”.

Are 80 de medalioane în interiorul cărora sunt brodate chipuri de sfinți. Patrafirul este scămoșat dar deosebit de frumos. Broderia este aplicată pe mătase albastră și care este căptușită cu pânză de in albă. Medalioanele cuprind busturi de sfinți iar între medalioane sunt brodați serafimi. La gât, în medalioane mai mici apare monograma Mitropolitului Antim.

Chipurile sfinților ,,destul de tocite, sunt brodate mai întâi cu un foarte subțire fir albastru, șuvițele de barbă și de păr sunt despărțite când prin fire albastre ( la cuvioșii mai în vârstă), când prin fire castaniu închis (la cei mai tineri). Buzele sunt însemnate cu ajutorul unui fir roșu de mătase. La mulți sfinți apar mâinile. Aureolele sunt stricate mai toate; erau lucrate din fir de aur, iar pe margine se așezau fire de mătase roșie. Pentru a se asigura efecte de lumină și a se da oarecare relief, tehnica broderiei înlăuntrul medalioanelor nu este mereu aceeași”.

Chipurile serafimilor din interiorul medalioanelor sunt brodate cu fir de mătase, aripile sunt de aur iar pe margine au un fir de mătase roșie. Pe acest odor ne sunt înfățișați arhangheli, părinți ai bisericii, arhierei, monahi, cuvioși, evangheliști. Se crede că acest patrafir i-a aparținut lui Nicodim Sfințitul, dar la fel de bine se poate considera că a aparținut unei înalte fețe bisericești datorită multitudinii de capete de sfinți care se află brodate pe acest patrafir. Și se presupune că este cu putință ca Antim Mitropolitul să-și fi dăruit și patrafirul, așa cum și-a dăruit nabedernița Mănăstirii Tismana.

Un alt patrafir lung de 1,60 m și lat de 28,5 cm atrage atenția prin frumoasele broderii florale și animale. La mijlocul patrafirului este aplicată o panglică cusută cu fir de aur. Pe el sunt sunt cusute acvile și baluri. Ca și la patrafirul despre care am vorbit anterior, se observa ca lucrătura patrafirului este prinsă pe pânză de in, vopsit în roșu. Franjurii patrafirului seamănă cu cei de la patrafirul lui Antim. Ceea ce îl face deosebit sunt motivele fitomorfe și zoomorfe care nu se mai găsesc altundeva. Despre el nu se știe mare lucru, nu există nici o însemnare, nu sunt date care să ajute la datarea sigură a acestuia, dar se bănuiește că ar fi patrafirul Cuviosului Nicodim.

Nabedernița Cuviosului Nicodim are formă de romb cu laturile de 32,5 cm, și este înfățișată Coborârea în Iad a lui Iisus Hristos sau Învierea. Ne este descrisă deosebit de frumos de Petre Ș. Năsturel astfel: ,,Mântuitorul călcând ușile iadului în picioare, se avântă hotărât, purtându-și biruitor crucea, ca pe un steag. Morții se scoală din morminte la viață. În stânga lui Hristos, Eva învie, iar din alt mormânt se ridică Solomon împăratul, cu capul încoronat; amândoi îl privesc pe izbăvitorul lor, pe când împăratul David și Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul se uită înspre dreapta. În partea cealaltă, în dreapta lui Iisus, un bătrânel îngenuncheat – desigur Adam – își întinde din mormânt brațele către Fiul lui Dumnezeu, iar înapoia lui trei prooroci privesc recunoscători. Privirile mai tuturor sunt întoarse spre dreapta; ele par a fi ațintite asupra marei minuni a mulțimii sufletelor mai de rând, care învie la rândul lor”. Ca decor are pe margini vrejuri întoarse în formă de cifra opt, așezate câte patru pe fiecare latură. Broderia este lucrată pe mătase de culoare albastră iar florile sunt brodate cu fir de aur. Din aureola lui Hristos mai sunt doar șapte mărgăritare iar cea a lui Ioan Înainte-Mergătorul are 24 de mărgăritare restul fiind dispărute de-a lungul timpului. Coroana pe care o poartă David e roșie și are trei vârfuri. Pelerina lui Iisus este brodată cu fir de mătase ce culoare cafenie și fir de aur. Pentru o cât mai bună conservare, s-a lipit pe spatele nabederniței o foaie de mucava. La trei din cele patru colțuri, atârnă câte un ciucuraș care este și el făcut din fire de argint și aur. Nabedernița este din secolul al XIV-lea dacă ținem seama de stilul ei și unii istorici cred că de fapt această odajdie ar fi fost a lui Antim Critopulos deoarece în colțurile acesteia există monogramele Mitropolitului.

În concluzie, se crede că nabedernița care se află acum la mănăstire a fost purtată mai întâi de Antim Critopulus, și oferită apoi Cuviosului Nicodim prin anul 1389. Deci, ea a fost lucrată între 1381 și 1389, probabil făcută la Constantinopol, întrucât se afla acolo în cetatea împărătească.

III. 3. ODOARELE MĂNĂSTIRII EXPUSE LA ALTE MUZEE

Felonul* Sfântului Nicodim, o piesă deosebit de valoroasă și foarte veche, din păcate a fost luat în anul 1916 împreună cu alte odoare care se aflau la mănăstire, dus la Moscova și de unde nu s-a mai întors. Felonul avea culoarea roșie și se purta în perioada Postului Mare. Cu el a fost Sfântul Nicodim îmbrăcat când Sigismund de Luxemburg vrând să încerce puterea rugăciunii sfântului, îi va cere să stea în foc, cum se spunea pe atunci ,,proba focului”, iar Cuviosul Nicodim va trece prin foc împreună cu ucenicul său Antonie. Extrem de impresionat, Sigismund i-a oferit Sfântului Nicodim o cădelniță de aur care acum se află la Muzeul Național de Artă al României. În cartea ,,Călătoriile patriarhului Macarie de Antiochia în Țările Române”, se precizează că ,,noi vedusem acolo acel felon al Sfântului cu care intră în foc, făcut din pânză roșie, ornată cu galben; de asemenea văzurăm și omoforul seu și o veche Evanghelie, scrisă în Ungaria cu propria sa mână, cu caractere de o finețe admirabilă, în limba rusească, pe un bun pergament, împodobită cu argint, și în fine având data 6912 (1404), așa că acum e veche de aproape 253 ani”.

Epitafuldăruit Mănăstirii Tismana în anul 1681 de către Șerban Cantacuzino este lucrat de Doamna Maria și de fiicele sale. Este de o deosebită valoare acest epitaf deoarece aceste broderii se mai găsesc doar la alte doua epitafe și anume unul este la Cotroceni și unul se află la Biserica Doamnei din București. Dar, epitaful de la Tismana este considerat superior fiind mult mai frumos executată scena coborârii de pe cruce a Mântuitorului. Este din mătase ,,cusut cu fir de aur și argint, foarte bine păstrat de o admirabilă finețe cu figurile de o remarcabilă expresivitate reprezentând pe de o parte Pogorârea lui Cristos de pe cruce, iar de altă parte plângerea la mormânt și având pe trei laturi inscripție slavică” Mănăstirea a avut și un însemnat tezaur de obiecte valoroase din aur și argint și a căror existență este cunoscută încă din secolul al XIV-lea. Obiecte de metal cum ar fi ferecături de cărți, candele, icoane, sfeșnice sunt primite ca daruri de la ctitori cu diferite ocazii. Acest tip de obiecte, era un semn distinctiv a celor puternici și avuți. Obiectele aveau o deosebită valoare artistică dar, și o valoare intrinsecă datorită cantității mari de metal prețios pe care o aveau.

O deosebit de interesantă piesă este cădelnița care este datată ca fiind de la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea și este cel mai vechi obiect de acest fel care se păstrează. Se crede că a fost executată într-un alelier din Transilvania. Este executată în aur și argint iar formele sunt atât bizantine cât și gotice. Lucrarea reproduce o bisericuță cu patru turnuri circulare. Turlele sunt mici și seamănă cu castelele medievale. Prin perfecțiunea execuției, cădelnița de la Mănăstirea Tismana este una dintre cele mai valoroase piese din secolul al XIV-lea, lucrarea fiind datată între anul 1387 când a fost sfințită Mănăstirea Tismana și anul 1390. Piesa se află în momentul de față la Muzeul Național de Artă al României unde este expusă. Rămâne un unicat pentru finețea cu care a fost executată.

Candela** donată de Matei Basarab Mănăstirii Tismana este lucrată într-un atelier în Transilvania și prezintă motive vegetale care sunt tipice pentru perioada respectivă.Are forma unei biserici cu patru turnulețe, iar pe fiecare latură se găsește o fereastră gotică. Capacul este prins cu lanțuri, legat cu un inel în partea superioară, iar mânerul are forma unei cupe de floare. Piciorul pe care se sprijină candela este circular și scund. Acum această candelă se află la Muzeul National de Artă al României expus în Galeria de Artă Veche Românească. POZA

O altă candelă dăruită tot de Matei Basarab deosebit de frumoasă este ,,atât compozițional cât și ornamental o viziune balcanică – exemplare deosebite și interesante prin legăturile ce trădează”. POZA o gasesc in istoria artelor plastice

Tot acolo se află și pocalul clucerului Giura, care este de factură renascentistă, din argint ciocănit și care are ,,cupa cilindrică ușor evazată spre buză și un picior zvelt pe o talpă circulară; este decorat cu doi cai și cu un cerb, tratați naturalist, și cu motive vegetale renascentiste. O concepție decorativă asemănătoare relevă scena înfățișând o vânătoare de cerbi, de pe un mic pahar în trunchi de con, din argint aurit.”

Poza cu candel Poza cu pocalul POZA DIN CATALOGUL MNAR Ferecătura* de carte este lucrată într-un atelier din Țara Românească, între anii 1404-1405, este din argint ciocănit, are înălțimea de 0,305m și lățimea de 0,245m. Este formată din cele două plăci de argint care sunt legate cu zale. Această ferecătura îmbracă scoarțele din lemn de tisă a unui tetraevanghel. Este vorba de manuscrisul călugărului Nicodim, caligrafiat pe pergament între anii 1404-1405. Central este Iisus răstignit, de o parte și d alta se află Ion Evanghelistul și Fecioara Maria. Pe laturile verticale sunt reprezentați apostoli și evangheliști. Pe verso avem scena Învierii iar de jur-împrejur, chenar cu vreji împletiți. În partea de sus are următoarea inscripție: ,,Să învieze Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii lui și să fugă de la fața lui cei ce-l urăsc”.

Se află expus la Muzeul Național de Istorie a României. Fig 208-209 pag 268 C N

III. 4. ARGINTĂRIE LAICĂ

Panaghiarul** este lucrat în ateliere dalmatine, la începutul secolului al XVI-lea, dăruit de boierii Craiovești, ctitori și donatori de seamă. Este făcut de fii domnului Neagoe: Barbul, Pârvul, Danciul și Radul. Este obiect liturgic, compus din două discuri, ușor adâncite, prinse cu balamale și care sunt gravate. Obiect liturgic astăzi nu se mai folosește. Pe panaghiarul aflat la Tismana este frumos reprezentată scena Înălțarea Domnului în partea exterioară, iar în interior este reprezentată Adormirea Maicii Domnului și Deisis. Pe margine se găsește câte un înger bust, iar pe laturi, găsim câte un apostol. Sfinții reprezentați au siluete prelungi, cu chipuri bizantine, cu o atitudine sobră. Motivele florale și frunzele de acant sunt fin gravate. În interior găsim următoarea inscripție liturgică: ,,Ceeace ești mai cinstită decît heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decît serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu cuvîntul ai născut pe tine, cea cu adevărat născătoare de Dumnezeu, te mărim”. Fig 148-149 pag. 200 din C. N

Racla* pentru moaște dăruită mănăstirii Tismana de Petronie în anul 1671, lucrat de un meșter din Chiptovăț, este un obiect valoros, cu motive ornamentale vechi și noi, fiind ,,lucrate într-o cizelură fină ce imprimă lucrărilor aspectul unei bijuterii”. Are forma unui sarcofag antic în mod special la linia capacului unde este reprezentat Cuviosul Nicodim. Este destinată pentru a se păstra în ea Sfintele Moaște ale lui Nicodim. Este deosebit de valoroasă deoarece cuprinde scene din viața Sfântului Nicodim. Meșterul popular anonim care a făurit-o, a îmbinat elementele tradiționale cu unele noi de factură munteană. Pe partea laterală a cutiei sunt opt scene din viața Cuviosului Nicodim dar are și motive vegetale, vrejuri ondulate, flori și frunze de o deosebită frumusețe. Soclul este decorat cu flori de lalea, iar în partea de sus a cutiei găsim capete de îngeri. Pe capac găsim de asemenea volute de acant și flori de lalea. Interiorul are gravat portretul Cuviosului Nicodim și al donatorului. Iconografia cutiei de moaște prezintă un interes deosebit pentru cercetătorii cere se ocupă cu istoricul mănăstirii. Fig 264-269 pag. 325 CN poza

Altă piesă importantă este chivotul**care are forma bisericii cu abside, cu pridvor, cu patru cupole: două cupole se află pe pronaos, una pe naos, una pe pridvor și una pe altar.

Fațada absidelor este împărțită în două registre în care sunt gravați sfinți. Brâul are motive vegetale iar pe laturile pridvorului sunt scene cu Maica Domnului. Reprezintă un document important pentru studierea arhitecturii acestei mănăstiri. Soclul este decorat cu lalele, în nișe sunt gravați apostoli, episcopi, părinți ai mănăstirii. Meșterii chivotului au fost Iacov și Marco din Chiprovăț. Fig 122-124 pag 123 din C.N. POZe

Paharul este făcut din argint ciocănit , gravat cu formă cilindrică gura fiind lărgită în formă de pâlnie. Are decorat chenar vegetal. Mai jos sunt doi balauri care țin în gură un mic scut și care se încolăcesc pe pahar. Pe trupurile lor este inscripționat: ,,această cupă a făcut-o jupan Dumitru Postelnic”. fig 14 pag 68 din Corina Nicolescu

Un alt pahar care datează aproximativ din 1560, este făcut într-un atelier oriental, lucrat din argint ciocănit. ,,Cupa este în formă de pâlnie, piciorul tronconic, sprijinit pe o talpă circulară. Sub inscripția care decorează buza cupei, un motiv floral persan. Trei frunze mari festonate pe margine, împart restul cupei în trei triunghiuri, în care se înscriu păsări și animale afrontate, cu gâturi încolăcite. Piciorul decorat cu împletituri de vreji și flori orientale”. A fost donat mănăstirii Tismana de către jupân Arsenie. fig 16 pag 68 din C.N. Anaforniță* este lucrată într-un atelier din Țara Românească, datată 1513-1514, este din argint gravat și parțial aurit. Are marginea lată, buza întoarsă, este aurită, mijlocul ușor adâncit, iar în mijlocul anaforniței se găsește un medalion bombat. Pe margine se găsește un disc care reprezintă stema Țării Românești și anume vulturul cu crucea în cioc. A fost donată mănăstirii de Neagoe Voievod Fig 87a; 87b din C. N.POZĂ

Ripida** s-a făcut în timpul lui Constantin Basarab Brâncoveanu, într-un atelier din Țara Românească, în 1689. Este din argint ciocănit și reprezintă o copie a ripidelor de la mănăstirea Bistrița. Are forma unei stele cu opt colțuri și cu o cruce în fiecare vârf. În medalion avem scena Adormirii Maicii Domnului, apoi ripida este împărțită în opt zone trapezoidale iar în interiorul lor avem câte o scenă din viața Fecioarei Maria. Pe mâner găsim flori de margarete, de lalele, frunze de acant iar în partea de sus sunt capete de serafimi.

Fig 158 pag 213 C.N

Cățuiea*** este făcut în Țara Românească, între anii 1508-1512, din argint aurit, ciocănit și gravat. Are multe elemente decorative aplicate. Focarul are forma unei cupe semisferice, este sprijinit pe un picior hexalobat care se termină cu talpă circulară și care are gravată pe ea o inscripție de danie. Capacul are forma unui turn și care poată o cruce iar pe fețele lui sunt gravate busturile lui Ioan Gură de Aur, Athanasie sau Grigorie Bogoslavul. Avem în partea superioară motive vegetale. Este făcută de Pîrvul Vornic.

Fig.169-173 din C. N POZĂ

Cana este lucrată într-un atelier din Augsburg (numele orașului se găsește pe capac și pe fund), între 1699-1700, din argint aurit, cilindrică, capacul are formă de semisferă turtită. La mijloc a fost un ornament care în timp s-a pierdut. Toarta este sub formă de semicerc și se prinde de capac în partea de sus. Este dată mănăstirii de către Dosothei Ieromonah.

Fig 43 pag 87 din Corina N POZA

Un alt obiect frumos, executat într-un atelier tot din Augsburg, și datat 1727 este un ibric, parțial aurit, și care are pe palpă și pe buză numele orașului de unde provine. Are forma unui cilindru turtit, iar capacul și piciorul sunt elipsoidale. Pe capac și pe cană sunt motive în formă de inimă și benzi aurite ieșite în relief. Fig 46 pag 89 din C.N.POZĂ

Se mai găsește o tavă deosebit de frumoasă, executată din argint în atelierul din Augsburg, din argint ciocănit și datată 1727. Are formă elipsoidală, marginea este festonată iar fundul este adâncit. Este împărțită în zone aurite care alternează cu zone argintate și care au forma unor petale. FIG 55 pag 98 din C.N POZĂ

Căuș – care datează din 1649, este argint turnat și gravat. Are inițialele H.D, probabil ale meșterului care l-a turnat, este semisferic, are fundul turtit, ciocul ușor înălțat, iar pe partea exterioară este decorat cu 12 monede antice. Mânerul este simplu, ușor arcuit spre capăt. Este donat mănăstirii de către Mitropolitul Ștefan .Fig 60 pag. 104 din C. N.POZĂ

Sfeșnic – este executat într-un atelier din Țara Românească, în anul 1646, respectiv 1652, amândouă sunt din argint gravat. Sfeșnicul din fig.200 are inscripție în limba slavă pe toată înălțimea lui și este donat mănăstirii de către Matei Basarab și Elena Doamna. Sfeșnicul din fig. 201 are inscripție în limba chirilică și este făcut de Jupân Radu cu Jupâneasa Sofica și l-au donat mănăstirii. Fig. 200-201 pag.260 din C. N. POZA

III. 5. SCULPTURA MĂNĂSTIRII TISMANA

Secolul al XVII-lea este pentru sculptură și pentru întreaga artă decorativă o cotitură bruscă față de trecut. Caracterul abstract susținut de motive geometrice care a dominat până acum, este înlocuit de elemente figurative vegetale și zoomorfe. La sfârșitul secolului al XVII-lea, stilul este deja conturat, închegat și va continua și în veacul următor. În această perioadă au ieșit din mâinile meșterilor populari adevărate capodopere, minuțios încărcate, adevărate bijuterii care definesc acea epocă de mare inspirație artistică. Arta lucrării în lemn reprezintă o tradiție străveche ce iese din tipare. Meșterul român demonstrează prin operele sale minuțios realizate un mare simț al echilibrului și al măsurii.

În acest nou curent s-au încadrat și meșterii din Țara Românească, respectiv meșterul Nichita, care a refăcut ușile mănăstirii Tismana în anul 1698 și care sunt de o mare frumusețe în ceea ce privește execuția. Panourile sunt în întregime acoperite cu motive florale, executate cu mare măiestrie și având aspectul unei dantelării. Pe ușa principală se află o inscripție în lemn care spune: ,,Ace(a)stă sf(în)tă ușă s-au făcut în zilele (lui) Io Constantin B(asarab) voi(e)vod, fiind mitropolit kir Theodosie, de egumenul Daniil, septembrie, ziua 4, leat 1698. Nichita meșter”.

POZA DE LA MUZEU

Aceste uși au rezistat aproape o sută de ani până în 1782 când, Stanca Glogoveanca le-a refăcut cu cheltuiala sa. Ușile au fost făcute în două canate, din lemn de stejar, iar pe canatul din stânga, Stanca Glogoveanca a cerut să se încrusteze următoarele cuvinte: ,,Această ușă s-au făcut cu toată cheltuiala dum(n)eaei Stanca Glogov(ea)nca consiliereasca (sic), care o au ținitu d(um)nealui Mihai Glog(oveanu) consil(i)er, care au fost față d(u)mnealui Staicu Bengescu consil(i)er, în zilele sf. Părintelui Mihail ig(u)m(em) și arh(imandrit) Tis(menii), vă leat (în anul) 1782”.

Inscripția de pe uși la pag 167 din Sf.1903 iar ușa este la pag. 75.

Aceste uși au motive florale pe margini iar în interior sunt portretele Sfântului Petru, Sfântului Pavel, Sfântului Nicodim, Sfântului Antonie și scena Bunei Vestiri. În același an s-au refăcut și ușile din partea de nord și care au următoarea inscripție: ,, Această ușă iaste făcută (cu) toată keltuiala mănăst(i)r(ii), de sf. Părinte Mihai eg(u)m(e)n și arh(imandrit) M(ănăstirii) T(i)s(mana), iun(ie) 25, 1782”.

Aceste uși au decor în stil brâncușian, motivul floral fiind pe verticală. Din cauza ploilor și ninsorilor, ușile s-au deteriorat, iar în anul 1963 au fost refăcute de mitropolitul Firmilian în atelierele Mănăstirii Plumbuita, păstrându-se același model.

Tot atunci, în același an, a fost refăcută și ușa Spitalului mănăstiresc pe care s-a scris următoarea inscripție: ,,Această ușă iaste făcută cu toată keltuiala sf. Mănăstirii de sf. Sa părintele Mihail eg(u)m(e)n și arh(i)m(andrit) T(i)sm(ăneanul). Iun(ie) 25, 1782”.

POZE CU USILE SUNT IN CATALOG MNAR, SI 2 IN CARTEA DE LA EMI

În anul 1732, Ion egumenul, dă mănăstirii tetrapodul din stânga, deosebit de frumos lucrat și care are următoarea inscripție:

Pag 116 Ștefulescu 1903 iar al II-lea tetrapod, cel din dreapta, făcut din lemn de stejar și frumos sculptat îl va da patru ani mai târziu, în anul 1736 având și el inscripția:…………..

În anul 1742, tot din lemn de stejar s-a făcut iconostasul*, frumos sculptat, iar inscripția este făcută în relief și aurită. Are următoarea inscripție:……………pag 161 – Șt.1903.

Și Stanca Glogoveanca dăruiește în anul 1732, două sfeșnice din lemn frumos sculptate mănăstirii iar Gherasim egumenul face tâmpla în anul 1766.

CAPITOLUL IV.

SCHITURILE MĂNĂSTIRII TISMANA

În plină contemporaneitate, sunt semeni de-ai noștri care își dedică viața lui Dumnezeu în condiții foarte grele și care reușesc să biruiască aceste nevoințe în starea aceasta de înălțare sufletească, de lumină duhovnicească. Sufletul omului credincios tânjește după raiul pierdut, după desăvârșire, după chipul îngeresc. În urma acestei frământări lăuntrice, de-a lungul timpului, foarte mulți creștini se înstrăinau de lume, renunțau la tihna vieții la bunurile materiale, și-și dedicau viața lui Dumnezeu.

Războaiele dintre turci și austrieci, care au avut loc pe la începutul secolului al XVIII-lea, a pustiit mănăstirea Tismana, iar călugării au fost nevoiți să se ascundă prin schituri sau chiar în munți și și-au reluat activitatea abia după ce lucrurile s-au liniștit.

La o distanță de o oră de Tismana, pe o cărăruie umbrită de pâlcuri de fagi și brazi, după aproape cinci kilometri de urcuș, se deschide o poiană unde de veacuri se află acolo Schitul Cioclovina de Jos, cu hramul Sf. Voievozi.

Atât muntele, cât și schiturile își iau numele de la acei ciocli care cărau bolnavii de ciumă în schituri pentru a evita contagiul. Nu se știe cine l-a făcut dar se vorbește despre el într-un document din 1660. Pisania ne vorbește despre o bisericuță care a fost refăcută de egumen Nicodim și de egumen Atanasie ajutați financiar de Stanca Glogoveanca. În găsim zugrăviți pe cei doi ieromonahi în amvon, iar pomelnicul ne spune că ei au fost fondatorii schitului. Pictura realizată de un pictor din apropiere, Mihail Tutan, este extrem de frumoasă. Pe partea exterioară, schitul este tencuit și văruit. Este construit din piară de munte. Pe naos se află o turlă foarte scurtă. Deoarece terenul este în pantă, intrarea in schit se face prin partea nordică a pronaosului. Acolo, în anul 1849, arhimandritul Spiridon a ridicat un pridvor de lemn, destinat meditației. Mai târziu, mai sus de biserică, s-a făcut o casă mică din lemn, cu două chilii, pentru a avea un adăpost mai comod călugării care locuiau aici. Și-au făcut și o mică grădină de zarzavat, stupi de albine butuci de viță-de-vie și pomi fructiferi, având astfel cele necesare traiului în sihăstrie.

Celălalt schit, Cioclovina de Sus, se află pe cel mai înalt vârf al muntelui cu același nume, situat în amonte de mănăstirea Tismana, pe un drum destul de anevoios, un munte care este strâns legat de vatra monahală a mănăstirii. Biserica este micuță, solitară, aflată în bătaia vântului. Are o arhitectură frumoasă, este construită din piatră care alternează cu cărămidă mică. În pronaos se intră pe partea de sud printr-o ușă mică. Deasupra intrării în naos, pe o piatră se află o inscripție care ne spune că bisericuța are hramul Sf. Ilie și că a fost făcută de Nicodim, împreună cu Pătru Obedeanu în anul 1714. Tâmpla cu icoanele a fost refăcută de arhimandritul Spiridon în anul 1841. Tot atunci a fost refăcut și acoperișul. Apoi a urmat o perioadă când a fost părăsită, când bolțile i-au căzut iar acoperișul s-a spart, astfel că în anul 1940 frumoasa biserică de altădată acum era o ruină.

A urmat o restaurare, i-a fost făcut acoperișul din șiță de brad, iar din vechea tencuială nu au mai rămas decât vagi urma de frescă. Cele două chilii au dispărut, sihaștrii au plecat și ei, și nimeni nu mai locuiește în acest vârf de munte unde nu se găsește nici apă de băut.

IV.1. ȘCOALA MANASTIREASCĂ DE LA TISMANA

Despre mănăstirea Tismana, istoricul Barbu Theodorescu spunea că: ,,a fost primul centru de cultură, prima școală de cărturărie slavonă, după tipicul atonit. Cultural, bănuiam că secolul al XV-lea îi aparține în întregime”.

Această școală a dat discipoli din rândul cărora s-au recrutat mitropoliți și episcopi, personalități din viața bisericească și care prin faima lor au făcut din Tismana ,,un focar de cultură”.

Din acești cărturari care s-au școlit la mănăstirea Tismana amintim câteva figuri remarcabile:

Nicodim Valahul care a fost cei dintâi învățat. A ctitorul mănăstirii, unde a înființat școala de caligrafi. El a scris un Tetraevanghel care este considerat cel mai vechi manuscris și tot din școala lui provine un alt manuscris ,,Leasvița”, opera lui Ioan Scărarul.

Ștefan mitropolitul a fost călugăr la Tismana și este cel care a tipărit ,,Pravila cea Mare” sau ,,Îndreptarea Legii”.

Fota grămăticul a scris Varlaam și Ioasaf în anul 1671 cu susținerea financiară a lui Petronie arhimandritul.

Inochenție a fost călugăr și a reușit să-și însușească o cultură deosebită. Ajunge episcop și tipărește mai multe cărți: Întâia învățătură pentru tineri, Ceaslovul etc.

Leontie a studiat la Viena și Chiev, a tradus cartea lui Vodă Mihnea dar și un hrisov care a fosr donat de Matei Vodă bisericii de la Tismana.

Visarion, ieromonah la mănăstirea Tismana, a avut și el o mare contribuție scriind în anul 1777 ,,Pomelnicul Mănăstirii Govora” și pe care l-a împodobit cu miniaturi și inițiale frumos colorate.

Nicodim Greceanu, ecumen la Tismana, si-a arătat măiestria scriind ,,Teotocarion” în anul 1795.

Ieromonahul Grigorie, slujitor al mănăstirii, a scris ,,Pomelnicul Mănăstirii Tismana” în anul 1798.

Chiriac Rîmniceanu a fost un mare cărturar care a urcat până la rangul de arhimandrit. A fost un mare cronicar și caligraf, a scris mai multe lucrări dintre care amintesc: Miscelaneu teologic scris în anul 1800, Vieți de sfinți scris opt ani mai târziu, în 1808, alt Miscelaneu teologic, copiază Slujba Sfântului Nicodim, de asemenea copiază și ,,Cuvinte ale Sfântului Nil de la Sorsca.

Dionisie Eclisiarhu, este unul dintre ucenicii școlii de la Tismana, autorul ,,Cronografului Țării Românești”. A scris și ,,Pomelnicul Schitului Teiușului”.A tradus foarte multe documente ale mănăstirii Tismana.

Ștefan Ieromonahul este un alt cărturar de seamă al mănăstirii. A scris ,,Viața prea cuviosului părintelui nostru Nicodim sfințitul”.A fost la mănăstirea Neamțu de unde a cumpărat cărți.

Dionisie diadoh, cărturar de seamă la mănăstirea Tismana, a copiat în anul 1841 ,,Pomelnicul ctitoricesc” care se află la Cioclovina de Jos.

Desigur cei care au trecut pe la mănăstirea Tismana este mai mare Nicodim a introdus aici ,,în cultura bisericească, elemente ale artei miniaturilor inspirate după modelul celor executate în țările balcanice – artă bizantină, trecută prin filiera sud-slavă. Evanghelul slav copiat de Nicodim de la Tismana (1405) a servit de prototip urmașilor caligrafi”.

IV.2. TETRAEVANGHELIERUL CUVIOSULUI NICODIN

Tetraevanghelul Cuviosului Nicodim reprezintă o piesă foarte valoroasă, un manuscris vechi, cu ferecătură veche, copiat de acesta spre sfârșitul vieții sale între anii 1399 și 1405, când s-a retras la mănăstirea Prislop unde a caligrafiat pe pergament acest Codice care a fost ca o încununare a întregii sale activități. Este cel mai vechi Tetraevanghelul, ferecat în coperți de argint aurit, lucrate cu măiestrie. Se crede că această ferecătură ar fi făcută tot de Nicodim și ,,stabilește un tip iconografic pentru o întreagă serie de lucrări similare ce se vor realiza în secolele următoare până târziu, către veacul al XVIII-lea, cu precădere în Țara Românească. Dacă se acceptă ipoteza că Nicodim ar fi autorul acestei ferecături, atunci putem considera că acest călugăr-cărturar și întemeietor de viață monahală din Țara Românească este cel mai vechi meșter aurar cunoscut din această parte a teritoriului românesc”.

Are o inestimabilă valoare și e considerat o capodoperă a vremii respective. Manuscrisul este de o frumusețe artistică deosebită. Are 322 de pagini iar dimensiunile sunt impresionante: 30,5cm pe 24,5 și sunt legate la cotor cu zale din metal. Sunt realizate prin tehnica ciocănirii cu dăltița. Pe una din coperți se află scena ,,Răstignirii lui Iisus, sfânta cruce fiind flancată de o parte și de alta de Sfânta Fecioara Maria, Maica Domnului, și de Sfântul Ioan Teologul”.

Pe cealaltă copertă, se află în centru scena Coborârii în Iad a Mântuitorului ,,de unde îl ridică pe Adam, scenă la care participă și Eva, Sfântul Ioan Botezătorul, Moise și regii biblici (David și Solomon)”.La picioarele lui Iisus se poate vedea intrarea în Iad.

Deoarece Cuviosul Nicodim face parte dintre caligrafii decoratori, pe lângă caracterele fine pe care le execută cu măiestrie, împodobește frumos prima literă cu motive florale sau motive zoomorfe dându-i astfel valoare de neprețuit în arta grafică. Virgil Vătășianu îl descria foarte frumos: ,,Podoaba manuscrisului o constituie vignetele deasupra începutului fiecărei evanghelii. Ele sunt formate din vrejuri de frunziș și flori, populate cu păsări, derivate din arta miniaturiștilor bizantini, potrivit tipurilor ornamentale stabilite încă în cursul veacului al X-lea și al XI-lea”.

Tetraevanghelul conține textul evangheliilor și are o mare valoare istorică dar și religioasă în cultura românească. Pe prima pagină se află numărul evangheliștilor și succesiunea lor.

Existența acestui manuscris este semnalată și de Paul de Alep în cartea sa, dar și de Anton Pann, și mai târziu de Grigore Tocilescu. Acesta din urmă vizitează mănăstirea iar acest document îi atrage atenția. Nu după mult timp, manuscrisul va fi luat de la Tismana, studiat cu atenție de Alexandru Ștefulescu, și apoi introdus în patrimoniul statului. În anul 1916, Tetraevanghelul lui Nicodim, dar și alte obiecte prețioase sunt duse la Moscova unde sunt adăpostite. Abia peste 40 de ani, în anul 1956, revine în România și este expus la Muzeul Național de Artă.

Titlul este scris cu litere de aur, cu cerneală roșie și albastră. Este format din 40 de fascicule, paginile sunt numerotate cu cifre chirilice, iar din păcate fascicolul 16 nu s-a găsit. Sunt legate între ele cu șnur de mătase care are culoarea verde-deschis.

La începutul manuscrisului sunt o serie de tabele. Fiecare evanghelie are titlu ornamentat, cu litere de aur pe un fond roșu și cu anumite însemnări marginale sau chiar în text. Monograma evanghelistului a fost scrisă cu cerneală de culoare albastră. Textul este scris în slavă bisericească, redactat uniform dar înghesuit, auster și care ne face să ne gândim la orele nesfârșite de trudă. Cele patru frontispicii sunt bogat înfrumusețate cu frunze, fructe sau chiar cu păsări cu penaj frumos colorat și strălucitor. Fiecare frontispiciu are un chenar de culoare roșcată. Cel mai frumos și bogat ornamentat este primul frontispiciu care are ,,la colțuri , două păsări mici cu aripi aurii, cu ciocul rotunjit, își ciugulesc fiecare câte o ghiară ridicată în sus. Deasupra florii laterale, pe marginea exterioară a paginii este pictat un șoim cu penaj verde-albastru, cu picioarele lungi și gheare roșii și cu o coadă ce se răsucește la vârf ca una din literele de aur din text”.

Frontispiciul al II-lea este și el împodobit cu un ,,păun de un albastru sclipitor, cu pieptul și aripile de aur, având o coadă cenușie acoperită cu <<ochi>>albaștri și aurii. Pasărea singură dă bogăție întregii pagini prin eleganța desenului și culorile delicate”.

Și cel de-al III-lea frontispiciu ,,este ornat cu două păsărele cu aripi albastre, cățărate pe o tulpină de aur cu fructe; ele se întorc speriate, cu ciocul deschis”.

Se pare că izvorul de unde s-a inspirat Cuviosul Nicodim este în arta bizantină. Motivele cu care este decorat frontispiciul al III-lea se întâlnesc într-un tetraevanghel grec. Alte elemente folosite de popa Nicodim în Tetraevanghelul său apar în unele manuscrise armene. La sfârșitul manuscrisului acest ctitor de biserici și mănăstiri se iscălește simplu <<popa Nicodim>>.

CAPITOLUL V

PELERINI ȘI OASPEȚI LA MĂNĂSTIREA TISMANA

De-a lungul timpului, pe la mănăstirea Tismana au trecut numeroși credincioși, pelerini și turiști, oameni care au căutat adăpost sau mângâiere, când viața le-a fost grea, dar și oameni de cultură, poeți și scriitori care au călcat pe urmele primului stareț. Mănăstirea a fost centru de activitate cărturărească desfășurând activitate intensă multe secole. Marile mănăstiri, păstrează printre rafturile bibliotecilor cărți rare și însemnările unor călători străini sau români. În anul 1653, Patriarhul Macarie al Antiohiei, călătorește în Țările Române și în Moldova cu un alai de clerici. Diaconul său, Paul de Alep, a lăsat un volum de însemnări despre această călătorie.

Alaiul Patriarhului Macarie va străbate același drum ca și Sfântul Nicodim de la Tismana în urmă cu 300 de ani în căutarea locului de la ,,cascade”. Ajuns la mănăstire, patriarhul a făcut o slujbă în biserica mănăstirii pe data de 14 iulie, unde a hirotonisit un preot și un diacon. Despre mănăstirea Tismana, povestește că ,,forma sub care mănăstirea Tismana i se înfățișează lui Paul de Alep nu este cea ori ginară, peste care trecuseră cel puțin două rânduri de prefaceri, sub Radu Paisie și sub Matei Basarab”.

Un alt oaspete important care a locuit o perioadă la mănăstirea Tismana este Anton Pann care a avut aici o perioadă cu importante creații în domeniul muzicii ecleziastice. În biblioteca de la mănăstirea Tismana s-au găsit trei manuscrise psaltice scrise de Anton Pann între anii 1826-1844. Sunt învelite în piele, legate împreună iar ,,scoarțele sunt decorate la colțuri cu crini și mici flori aurite, totul înscris într' un chenar de asemenea aurit. Pe cotor, în partea de mijloc, titlul celui de-al doilea manuscris: Heruvico Kinonicar este încadrat în partea de sus de o cruce formată din motive florale.”

Cel de-ai treilea manuscris este închinat egumenului mănăstirii, arhimandritul Spiridon cu care Anton Pann era într-o relație foarte apropiată. Deci, Anton Pann, a fost cel care a sistematizat muzica bisericească, dând-o drept hrană sufletească poporului român. Manuscrisele sale indică meritele deosebite pe care le are în cunoașterea limbii slavone dovedind astfel vasta sa cultură.

BIBLIOGRAFIE

Monografii:

BĂLAȘA, Dumitru; HRISANT, Toma. Mănăstirea Tismana – Vatră Străbună, Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1983, 174p.

CREȚEANU, Radu. Monumente istorice din Oltenia în relatările lui Paul de Alep – Extras din Mitropolia Olteniei, numerele 11-12. 924p.

.

CIOCIOI, Gheorghiță; TICĂ, Șerban; DRAGNE, Amalia. Ghidul mănăstirilor din România, București: Editura Sophia, 2010, 335p.

CIORAN, Emilia. Căletoriile patriarchului Macarie de Antiochia în Țerile Române, Bucuresci: Stabilimentul grafic I. V. Socecu, 1920, 269p.

DOBJANSCHI, Ana; CERNEA, Emanuela; TĂNĂSOIU, Carmen. Muzeul Național de Artă al României – Artă Veche Românească. Ediția a II-a. București: Editura Muzeul Național de Artă al României, 2008, 194p.

GALAI, Luminița. Mănăstirea Tismana – Monografie, Craiova: Editura Info, 2010, 63p.

IORGA, Nicolae. Sate și mănăstiri din România, Ediția a II-a. Iași: Editura Tipo Moldova, 2015, p. 296.

MOISESCU, Cristian. Arhitectura Românească veche, vol. I, București: Meridiane, 2001, 249p.

NICOLESCU, Corina. Argintăria laică și religioasă în țările române (sec. XIV-XIX) București: Întreprinderea Poligrafică ,,Arta Grafică”,1968, 373p.

ODOBESCU, Alexandru. Opere. Vol. II. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967, 680p.

SIMION, Victor. Pro Patrimonio. București: Editura Basilica, 2014,

SIMION, Victor. Capodopere ale artei metalelor prețioase din România-Argintăria de cult. București: Editura Basilica, 2018, 221p.

ȘTEFAN, Ieromonahul Vieța prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Sânțitul. București: Editura Iosif Bobulescu, 1883, 82p.

ȘTEFULESCU, Alexandru. Mânăstirea Tismana. Târgul-Jiu: Tipo-Litografia N. D.Miloșescu, 1896, 138p.

ȘTEFULESCU, Alexandru. Mânăstirea Tismana. Ediția a II-a. București: Atelier grafic I.V. Socecu, 1903, 236 p.

ȘTEFULESCU, Alexandru. Mânăstirea Tismana. București: Administrația Cassei Bisericii, 1909, 492p.

ȘTEFĂNESCU, Ștefan; MIOC, Damaschin. Documenta Romaniae Historica. Seria B, Țara Românească, vol. 11. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, 747p.

THEODORESCU, Răzvan. Bizanț, Balcani, Occident la începuturule culturii medievale românești (secolele X-XIV). București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974, 380p.

TIMONIU, Nicolae. Tismana – Gorj – Monografia Tismanei în imagini. București: Editura Semănătorul, 2014, 51p.

TOMONIU, Nicolae. Sfântul Nicodim de la Tismana. Bârda: Editura ,,Cuget Românesc” 2010, 222p.

TEODORU, Rada. Mănăstirea Tismana, Ediția a III-a, București: Editura Meridiane,1968, 58p.

TEODORU, Rada; THEODORESCU, Răzvan; VĂTĂȘIANU, Virgil. Istoria artelor plastice în România. București: Meridiane, 1970, 301p.

VĂTĂȘIANU, Virgil. Istoria artei feudale în Țările Române. Vol. I. București: Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1959, 1017p.

VLAHUȚĂ, Alexandru.- România pitorească, București: Editura Regis Group, 2002,176p.

VLASIE, Mihai. Ghidul așezămintelor monahale ortodoxe din România, Ediția a XIII-a, București: Editura Sophia, 2003, 379p.

Articole din publicații periodice :

CANTACUZINO. Gh. I. Considerații arheologice în legătură cu trecutul Mănăstirii Tismana. În: Studii și cercetări de istorie veche și arheologie, București: Editura Academiei Române.1996/tomul 47, nr.4, 446p.

DRĂCHICESCU. V. Considerațiuni asupra vechimii Mănăstirii Tismana. În: Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XXVII, 1934, fasc. 79.

NĂSTUREL, Ș. Petre. Cuviosul Nicodim cel Sfințit și Odăjdiile Mitropolitului Antim Critopol de la Tismana. În: Mitropolia Olteniei – Revistă oficială a arhiepiscopiei Craiovei și a Episcopiei Râmnicului și Argeșului, anul XI, 1959, nr. 7-8, 535p.

POPILIAN, Gheorghe. Tismana. În: Revista Ramuri, Craiova: Editura Comitetul pentru Cultură și Artă al Regiunii Oltenia,1966, Anul III, nr.8, 24p.

TEODORU, Rada. Pridvorul Tismanei. În: Studii și cercetări de Istoria Artei, 1967/ tomul 14 București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 248p.

VOINESCU, Teodora. Manuscrise ale lui Anton Pann în biblioteca mănăstirii Tismana. În: Studii și cercetări de Istoria Artei, anul I, 1954, nr.1-2, București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 251p.

VORNICESCU, Nestor. Tismana – Cuviosul Nicodim de la Tismana ctitor de locașuri sfinte. În: Revista Tribuna României II/1973 nr.33. Editura: Mitropolia Olteniei, Craiova, 1976, 16 p.

.

Articol din publicație periodică:
(3) NUME, Prenume autor. Titlul articolului. În: Titlul revistei, an editorial/volum, an calendaristic, număr, pagini.

Anexa 1

PRIMA FORMĂ ARHITECTONICĂ A BISERICII

Anexa 2

Anexa 4

______________

Anexa 5

_____

Anexa 6

_______________

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Anexa 10

Anexa 11

Anexa 12

Anexa 13

Anexa 14

Anexa 15

Anexa 16

Anexa 17