Lect. univ. dr. Labo Grigore [618822]

1
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE DREPT CLUJ -NAPOCA

CRIMINALISTICĂ
NOTE DE CURS

Lect. univ. dr. Labo Grigore

Cluj-Napoca

2

CUPRINS
Capitolul I ………………………………………………………………………………………………………………….. 3
URMELE DE REPRODUCERE …………………………………………………………………………………… 3
§ 1. Clasificarea urmelor de reproducere …………………………………………………………………….. 3
§ 2. Urmele de mâini ………………………………………………………………………………………………… 5
§ 3. Urmele de picioare …………………………………………………………………………………………… 20
§ 4. Urmele lăsate de dinți ………………………………………………………………………………………. 24
§ 5. Urmele de buze ……………………………………………………………………………………………….. 26
§ 6. Urmele lăsate de îmbrăcăminte ………………………………………………………………………….. 28
Capitolul 2 ………………………………………………………………………………………………………………… 31
URMELE BIOLOGICE STUDIUL URMELOR DE SÂNGE …………………………………………. 31
1. Noț iuni introductive ……………………………………………………………………………………………… 31
STUDIUL URMELOR REZULTATE DIN PROCESUL FIZIOLOGIC AL
ORGANISMULUI …………………………………………………………………………………………………. 34
URMELE SUB FORMA FIRELOR DE PĂR …………………………………………………………… 37
STUDIUL URMELOR OLFACTIVE ………………………………………………………………………. 41
A. Noțiuni introductive …………………………………………………………………………………………….. 41
B.Cercetare a fixarea și prelevarea urmelor de miros ………………………………………………… 42
Capitolul III ………………………………………………………………………………………………………………. 43
BALISTICĂ JUDICIARĂ ………………………………………………………………………………………… 43
§ 1. Noțiuni generale despre armele de foc ……………………………………………………………….. 43
§ 2. Muniția armelor de foc …………………………………………………………………………………….. 46
§ 3. Urmele armei imprimate p e muniție ………………………………………………………………….. 48
§ 4. Urmele împușcăturii ………………………………………………………………………………………… 49
§ 5. Cercetarea la fața locului în infracțiunile comise cu arme de foc ……………………………. 54
§ 6. Expertiza balistico -judiciară ……………………………………………………………………………… 55
Capitolul IV ……………………………………………………………………………………………………………… 58
Expertiza criminalistic ă a scrisului de mână ………………………………………………………………….. 58
Analiza separată sau examinarea intrinsecă ……………………………………………………………….. 59
Examinările comparative ……………………………………………………………………………………………. 60
Capitolul V ……………………………………………………………………………………………………………….. 64
Ascultarea persoanelor ……………………………………………………………………………………………….. 64
§1. Pregătirea ascultării primare ………………………………………………………………………………. 64
§2. Fazele ascultării primare a martorului. ………………………………………………………………… 72

3
Capitolul I
URMELE DE REPRODUCERE

§ 1. Clasificarea urmelor de reproducere
Formarea urmelor de reproducere presupune existen ța unui obiect creator de urmă și a
unui obiect primitor de urmă . Aceste urme cunoscute și sub denumirea de urme
formă se cr eează prin contactul nemijlocit al celor două obiecte, cel primitor reflectând
o parte din caracteristicile obiectului creator .1
Urmele de adâncime sau de volum se crează atunci cân d consistența materialului din
care este format obiectul primitor de urmă este mai scăzută decât cea a materialului
Aspectul și durata în timp a modificărilor care apar în urma contactului între cele două
obiecte depind de caracteristicile structurale ale acestora, precum și de natura diversel or
substanțe ce migrează de la un obiect spre celălalt . Suprafețele de contact pot fi de
durități diferite , la fel și gradul de plasticitate al materialelor este variat , împrejurări ce
contribuie la diversitatea sub care se pot prezenta urmele de reproducere.
Ținând seama de diferite criterii putem clasifica urmele de reproducere în mai multe
moduri. 1. După modul de acțiune al suprafețelor de contact avem urme statice și urme
dinamice.
Urmele statice presupun contactul celor două suprafețe sub un unghi drept fără a exista
o alunecare în momentul formării urmei. Din această categorie menț ionăm urmele de
mâini, urmele rulării normale a roților autovehiculelor, impresiunile ștampilelor etc. Aceste urme reproduc în primul rând forma și dimensiunile obiectului creator, apoi un
număr mai mare sau mai mic de car acteristici de tipul detaliilor , care pot conduce în
final la identificarea efectivă a obiectului respectiv.
Urmele dinamice se formează în cazul când cele două suprafețe în contact alunecă una
pe cealaltă, nefiind reținută forma exactă a obiectului creator. În situația existenței unor
proeminențe cu caracter de unicitate ale suprafeței creatoare de urmă, este posibilă
identificarea acesteia în funcție de aspectul striațiunilor formate pe suprafața sau în
volumul obiectului primitor. Urme dinamice sunt cele de frânare, urmele de tăiere,
urmele ghinturilor pe cămașa priectilului etc.
2. După gradul de plasticitate al materialului din care este constituit obiectul primitor de
urmă distingem urme de adâncime sau de volum și urme de suprafață .

1 Mircea I ., Criminalistica , Editura Lumina Lex, București, 1999 , pag.60.

4
obiectului creator de urmă, respectiv are un grad de plasticitate care îi permite să se
deformeze prin tasare. Astfel obiectul primitor va păstr a în negativ forma obiectului
creator, în urma unor modificări (deformări) ale volumului său. În funcție de granulația
materialului din care este constituit și de gradul de coeziune existent între particulele
componente, obiectul primitor de urmă este capabil să redea și să păstreze detalii într -o
mai mai mică sau mai mare măsură, fapt care face posibilă identificarea obiectului
creator de urmă. Urme de adâncime sunt cele lăsate de picior sau roțile unui autovehicul
într-un sol afânat, urmele de dinți î n unele categorii de alimente, urmele instrumentelor
de spargere utilizate prin exercitarea de presiune etc.
Urmele de suprafață se formează atunci când consistența materialului obiectului primitor de urmă este comparabilă sau crescută față de cea a mater ialului obiectului
creator de urmă. Procesul de formare a urmei de suprafață presupune migrarea unei anumite cantități de material de la un obiect la celălalt.
În situația depunerii de material de la obiectul creator pe suprafața obiectului primitor
avem u rme de stratificare. Materialul depus poate fi un produs al obiectului creator de
urmă (cazul urmelor de mâini rezultate în urma depunerii de substanțe secretate de
piele) sau materiale recoltate anterior de suprafața obiectului creator (de exemplu: sânge,
vopsea, noroi etc.). Dacă de pe suprafața obiectului primitor de urmă se datașează o
cantitate de material după contactul cu obiectul creator ne aflăm în prezența unei urme
de destratificare (atingerea cu mâna a unei suprafețe proaspăt vopsite sau acope rite de
un strat subțire de praf, conduce la formarea unei urme prin aderarea unei cantități de vopsea sau praf de pe suprafața obiectului primitor la suprafața obiectului creator ).
Urmele de stratificare pot să fie vizibile și invizibilre sau latente . Aceste modalități de
prezentare apar în funcție de colorația suprafețelor ce vin în contact și de culoarea substanței stratificate. Atunci când există o depunere de o culoare contrastan tă cu cea a
suprafeței obiectului primitor avem urme vizibile. Dacă subst anța depusă este incoloră,
cazul secrețiilor naturale ale pielii, sau depunerea este de culoare apropiată de cea a
suprafeței primitoare avem urme în stare latentă. În astfel de situații urmele pot fi găsite
examinând cu atenție suprafețele purtătoare, dar sunt greu de distins detalii de
identificare, ca atare, se impun operațiuni de evidențiere a urmelor latente în vederea fixării lor ulterioare.
3. Literatura de specialitate menționeză și clasificarea urmelor în locale și periferice.

5
Urmele locale se for mează prin modificarea suprafeței sau volumului ce intră în contact
între obiectul creator și cel primitor de urmă. Modificările se produc numai în interiorul
zonei de contact, astfel de urme fiind cele de picioare, de mâini etc.
Urmele periferice sau de contur , reprezintă o modificare a suprafeței obiectului primitor
sesizabilă în urma îndepărtării de pe aceasta a obiectului creator. Practic suprafața
obiectului primitor de urmă suferă modificări în afara limitelor obiectului creator în
timpul cât ele se aflau în contact. Astfel de urme se formează datorită acțiuni unor
fenomene exterioare, cu cauze naturale sau provocate, de natură fizică sau chimică
(depuneri de zăpadă, acțiunea fotochimică a radiațiilor solare, depuneri de funingine ,
etc.).
4. Clasific area pe baza căreia vom expune în continuare diferitele categorii de urme de
reproducere are drept criteriu de departajare natura obiectului creator de urmă. Astfel
vom distinge: urme de mâini, urme de picioare, urme de dinți, urme de buze, urme
ale instru mentelor de spargere, urme ale mijloacelor de transport etc.

§ 2. Urmele de mâini
A. No țiuni generale. Urmele de mâini se creează în momentul atingeri cu suprafața
palmei a obiectelor din mediul înconjurător.2
Din punct de vedere al structurii morfoanatomice a pielii primele observații științifice
sunt constatate de anatomistul italian Malpighi la sfârșitul sec olului al XVII -lea. Pielea
este structurată în trei straturi pornind de la suprafață: epidermă, dermă și hipodermă. La
nivelul hipodermei glandele sudoripare și sebacee au secreții continuue care sunt
eliminate prin intermediul unor canale ce se deschid la suprafața epidermei sub formă de
pori. Practic multitudinea de pori dispuși pe crestele papilare redau conturul acestora prin intermediul secrețiilor depuse pe suprafețele atinse de palme. Desenul papilar este Aceste urme pot fi întâlnite în diferi te
ipostaze: statice sau dinamice, de suprafață sau de volum, de stratificare sau de
destratificare, vizibile sau în stare latentă. Ceea ce este important de reținut este faptul că urmele de stratificare apar nu numai datorită depunerii unor materiale alogene, st răine,
de pe suprafața acestora, dar și datorită depunerii unor substanțe secretate în mod constant de către piele , în urma unor procese metabolice normale ale organismului.
Aceste secreții sunt incolore, formate din compuși organici și anorganici, aspectu l lor
fiind determinat de o varietate practic infinită a desenului papilar specifică fiecărui
individ.

2 Mircea I ., op.cit., pag.65.

6
prezent pe fața anteriară a palmei și apare d atorită existenței reliefului papilar , o
succesiune de forme pozitive și negative ale suprafeței palmei. Formele pozitive sunt
numite linii sau creste papilare, iar cele negative șanțuri interpapilare. Denumirea de
papilar provine de la cuvântul latin papilla, ce însemnă sfârc, respectiv în interiorul
dermei sunt prezente formațiuni conice, aliniate ca niște mici vulcani într -un lanț
muntos, ce comunică cu suprafața și care formează crestele papilare.
Partea criminalisticii ce se ocupă cu studiul reliefulu i papilar și identificarea persoanei
după acesta se numește dactiloscopie. Urmele papilare descoperite la fața locului pot fi
urme de deget, urme de mâini sau fragmente ale acestora, cele luate experimental se
numesc impresiuni digitale, iar fotografiile r eliefului papilar descoperit la fața locului
sau luat experimental se numesc dactilograme , cele care sunt de fapt examinate în
procesul de identificare dactiloscopică.
Identificarea unei persoane pe baza urmelor papilare are în vedere mai multe proprietăți
ale reliefului papilar, al căror rol este apreciat diferențiat de diverși autori , astfel:
– longevitatea – relieful se definitivează în stadiul intrauterin și dispare odată cu
descompunerea prin putrefacție a pielii; apare înainte de a ne naște și dispare după
deces;
– fixitatea – pe parcursul vieții nu apar sau dispar linii față de desenul inițial; apar
modificări ale dimensiunii în procesul creșterii până în stadiul de adult, sau modificări în sensul dobândirii de cicatrici ale unor răni profunde ce se suprapun peste relief;
– inalterabilitatea – caracterizată prin faptul că relieful nu poate fi șters sau modificat,
pe cale fizică sau chimică, numai în situația distrugerii în profunzime a papilelor din
stratul dermic (bolile degenerative grave, arsurile de gradul III pot leza pielea definitiv,
în sensul că este înlocuită cu un țesut scleros inform); leziunile de la nivelul epidermei
distrug crestele doar vremelnic, ele refăcându- se odată cu procesul de vindecare;
– unicitatea – înțeleasă în sensul că fie care persoană are un relief papilar propriu, cu o
existență unică, ale cărui detalii sunt nerepetabile, respectiv nu se regăsesc la alt om; acest lucru este posibil datorită numărului imens al posibilităților de combinare a
variatelor detalii ce compun fie care desen papilar.

B. Cercetarea la fața locului a urmelor de mâini cuprinde activități ale organului de
urmărire penală ce se intreprind pentru descoperirea, evidențierea urmelor latente,

7
fixarea și ridicarea prin metodele și mijloacele tehnice adecvate, precum și pentru
interpretarea lor.3
Prima activitate pentru descoperirea urmelor de mâini de pe obiectele depistate constă în
examinarea lor sub diferite unghiuri de observație la lumina obișnuită a mediului
a.Căutarea urmelor de mâini la locul faptei va ține seama de natura obiectelor din
perimetrul acestuia, precum și de posibilitatea formării lor. Se vor cerceta obiectele care în mod necesar sau accidental pot să fie atinse cu palmele, iar suprafețele acestora să fie
capabile să primească și să păstreze această categorie de urme. Suprafețele cele mai
propice sunt cele netede și lucioase. Astfel, se va ține seama că:
– urmele de adâncime se formează în volumul unor subta nțe cu plasticitate care permite
preluarea formei negative a reliefului papilar (unt, vopsea proaspătă, plastelină, substanțe pulverulente cu granulație fină – făină, talc, funingine);
– urmele de suprafață, create prin destratificare, se pot întâlni pe ob iecte acoperite cu
praf sau cu straturi subțiri de substanțe semivâscoase (sânge, lac proaspăt);
– urmele de suprafață, formate prin stratificare, sunt vizibile doar dacă materialul depus
este de culoare contrastantă cu cea a obiectului primitor de urmă
– urmele în stare latentă (greu vizibile, formate de obicei din depunerile incolore
rezultate din procesele fiziologice de secreție normală ale pielii) pot fi evidențiate
indiferent de culoarea suprafeței obiectului primitor; întrucât nu se văd ușor cu ochi ul
liber, există cele mai mari posibilități ca infractorul să lase astfel de urme la locul faptei,
fără a încerca să le șteargă; având în vedere acest aspect, criminalistul trebuie să lucreze
cu foarte mare atenție pentru ca, pe parcursul cercetării, să nu distrugă tocmai aceste
tipuri de urme.
Odată ajuns la fața locului, organul judiciar începe, de obicei, cu punctul de pătrundere a
infractorului în perimetrul locului respectiv , continuă prin respectarea drumului parcurs
de acesta, în măsura în care se cu noaște, terminând cu zona prin care a părăsit locul
faptei.
Căutarea urmelor de mâni, de- a lungul acestui itinerar, începe cu depistarea obiectelor
apte de a primi ș i păstra astfel de urme, obiecte care prin destinația, locul și poziția în
care se află, ar fi putut fi atinse, mișcate sau chiar utilizate în timpul săvârșirii
infracțiunii. După aceea se procedează la examinarea amănunțită a fiecărui obiect presupus ca purtător de urme de mâini.

3 Mircea I ., op.cit., pag.66.

8
ambiant. Urmele latente create prin depunerile fiziologice ale pielii apar ușor
translucide, existând o diferență a unghiului de reflexie al luminii în zona respectivă,
aspect sesizabil și la urmele de aceeași culoare dar nuanță ușor diferită față de cea a obiectului primitor. Dacă nu se obțin rezultate scontate se trece la utilizarea unei
lanterne, în condiții de întuneric sau semiîntuneric , observare a făcându -se sub diferite
unghiuri de incidență ale fascicolului luminos. În cele din urmă se recurge la cercetarea
cu lampa portabilă cu ultraviolete, tot in condiții de obscuritate. Depunerile de substanțe
organice, cum sunt și cele secretate de piele pr ezintă o liminiscență ușor albăstruie sub
acțiunea radiațiilor ultraviolete, fapt care permite depistarea zonelor purtătoare de astfel de urme.
În cazul în care prin aceste metode nu se ajunge la un rezultat pozitiv, se recomandă pulverizarea obiectelor cu prafuri de culori contrastante, dintre cele utilizate în general
la evidențierea urmelor latente. Caracteristicile acestor pulberi sunt: – granulație foarte fină – pentru redarea fidelă a detaliilor;
– greutate specifică suficent de mare pentru a se așez a gravitațional pe urmă;
– grad de aderență mediu pentru a se atașa preferențial de traseele urmelor;
– diversitate de culori pentru a obține contrastul față de culoarea obiectului primitor.

b. Evidențierea urmelor de mâini în stare latentă, presupune uti lizarea unor metode
adecvate naturii obiectului primitor și timpului scurs de la formarea acestora.
b.1. Evidențiere a prin prăfuire sau pulverizare este metoda cea mai veche dar care se
aplică fr ecvent și acum, indiferent de natura obiectului primitor de urmă. Alegerea
pulberii se face în funcție de natura și culoarea obiectului în cauză. Pulberea aleasă se
răspândește pe suprafața purtătoare de urmă prin pulverizare sau întinderea ușoară cu o pensulă foarte fină (din păr de veveriță, mai nou din fibre sint etice speciale). Surplusul
de material se înlătură prin pensulare în același sens. Pulberi frecvent folosite sunt:
grafitul, negrul de fum pentru suprafețe deschise la culoare; argentoratul, ceruza
(carbonat bazic de plumb) pentru suprafețe închise la culo are; lumogenul galben,
verdele malachit – pulberi fluorescente care se utilizează la suprafețe multicolore, ce vor
fi examinate în ultraviolet. Pentru creșterea aderenței se pot face amestecuri cu un
conținut mai mare de ceruză, iar pentru creșterea greutăț ii specifice sau dobândirea de
proprietăți magnetice se pot face amestecuri cu pulbere de fier.
Varianta modernă a prăfuirii este așa- numita pensulă magnetică , care ca principiu este
compusă dintr -o vergea megnetizată ce culisează în interiorul unui tub cu pereți subțiri.

9
Deplasarea vergelei spre partea inferioară a tubului, crește intensitatea câmpului
magnetic în acea zonă, care va atrage o cantitate de amestec de pulbere și pilitură de fier
ce va adera la tub. Așezând tubul desupra zonei purtătoare de ur mă se ridică vergeaua,
intensitatea câmpului magnetic scade și pulberea în amestec cu pilitura de fier se depune
gravitațional. O nouă coborâre a vergelei intensifică câmpul magetic și surplusul de
pulbere care nu a aderat la traseele reliefului papilar es te ridicat pe suprafața tubului. În
acest fel se obține o evidențiere clară f ără substanță în exces, care ar putea ascunde
detalii.
b.2. Evidențierea prin vaporizare este practicată prin mai multe procedee
– evidențierea cu vapori de iod se bazează pe reacția de culoare a iodului cu
aminoacizii prezenți în urmele de mâini.
Dispozitivul clasic de vaporizare este constituit dintr -un tub de sticlă în care se introduc
cristale cenușii de iod metalic. La un capăt tubul este legat la un foen, sau se poate monta o pară de cauciuc pentru a crea un curent de aer. La celălalt capăt tubul este legat
print -un furtun elastic de o pâlnie de sticlă care direcționează vaporii spre zona
purtătoare de urme. Sub influența căldurii de la foen sau prin simpla str ângere a tubul ui
în mână, iodul metalic, instabil la temperaturi ușor crescute, sublimează transformându –
se direct în vapori ce sunt orientați spre urmă. Traseele evidențiate de culoare brun –
roșcată nu durează mult în timp, datorită evaporării iodului, uneori fiind nece sară
repetarea procedurii pentru a putea fixa prin fotografiere rezultatul.
O variantă aplicabilă suprafețelor plane, purtătoare de urme de mâini, presupune condensarea vaporilor de iod pe o placă de sticlă ce se aplică peste urma în stare latentă.
Variant ele moderne de fiole IODINE se prezintă ca niște portțigarete sigilate la ambele
capete. Operatorul desigilează fiola și îndreptând extremitatea ce conține iodul metalic spre zona cercetată expiră aer cald prin partea cealaltă. Fiolele sunt prevăzute cu o
supapă de siguranță pentru a preveni inspirarea accidentală a vaporilor toxici de iod.
– evidențierea cu vapori ai cianoacrilaților este metoda prin care vaporii din clasa
adezivilor de tip superglue, aderă selectiv la traseele depunerilor lăsate de crest ele
papilare ce au intrat în contact cu diferite suprafețe. Pentru evidențiere este necesar ca
obiectul purtător de urmă să fie plasat într -o incintă închisă. Inițial se vaporizează apă în
incintă, pentru ca apoi pe o plăcuță de metal ce va fi încălzită cu o rezistență electrică să
se pună o cantitate de cianoacrilat. Vaporizarea este foarte rapidă și rezultatele deosebit
de bune, relieful papilar fiind evidențiat într -o culoare cenușiu deschisă. Cantitatea de

10
superglue vaporizată este în funcție de volumul incintei în care se desfășoară
evidențierea.
– evidențierea prin vaporizarea de aur și zinc este cea mai modernă metodă, care
presupune utilizarea unei aparaturi performante și costisitoare. În principiu, într -o
incintă închisă ce conține obiectul purtător de urmă, este vaporizată mai întâi o mică
cantitate de aur ce va acoperi selectiv depunerile lăsate de crestele papilare. Pentru
obținerea contrastului se va vaporiza ulterior o cantitate de zinc, care va acoperi uniform
restul suprafeței nedepunându- se pe zonele reprezentate de traseele crestelor papilare.
b.3. Evidențierea prin afumare directă este o metodă utilizată pentru evidențierea
urmelor de pe obiecte cu dimensiuni sau mase ce permit manipularea lor. Într -o capsulă
de porțelan, pe un strat de nis ip, este aprinsă o substanță care prin ardere degajă cantități
mari de funingine. Camforul, pluta, polistirenul dau funingini de culoare neagră,
magneziul (care trebuie utilizat cu precauție) dă o funingine de culoare deschisă.
Obiectul purtător de urmă se trece pe deasupra flăcării, dincolo de acțiunea acesteia,
funinginea aderând la urmele reliefului papilar. Surplusul se poate îndepărta cu pensula dactiloscopică.
b.4. Evidențierea urmelor latente cu soluții chimice presupune utilizarea unor
compuși chimi ci, specifici unui anumit tip de material purtător de urme. Unii compuși
chimici fiind toxici, se recomandă utilizarea acestor metode în condiții de laborator luându- se măsuri de siguranță. Dintre soluțiile chimice utilizate la evidențiere
menționăm: – ninhidrina , soluție 5% preparată din dizolvarea unor cristale albe incolore în alcool
de 96ș. Se utilizează mai ales la eviden țierea urmelor de pe suport celulozic, reacția cu
aminoacizii din urmele de mâini marcând traseele într -o culoare roșie. Procedeul
presupune aplicarea prin pulverizare sau tamponare a soluției și expunerea obiectului la
o sursă de căldură. Operațiunea se poate repeta dacă rezultatele nu apar de prima dată,
iar dacă obiectul are dimensiuni reduse, după umectarea cu ninhidrină, poate fi introdus
la microunde pentru grăbirea procesului de evidențiere;
– acidul fluorhidric, este un acid slab cu acțiune corozivă asupra sticlei. Substanțele
secretate de porii reliefului papilar conțin acizi grași care protejează sticla de acțiunea acidului. Tamponând în mod repetat suprafața purtătoare de urmă zonele neprotejate,
corespunzând șanțurilor interpapilare, vor fi corodate, sticla prezentând o succesiune de zone transparente și zone mate evidențiind relieful papilar;

11
– roșul de Sudan III preparat s ub forma unei soluții de 40 de grame în 500 ml alcool
etilic de 70ș. După tratarea suprafe ței cu soluție, în urma scurgerii unui interval de 24 de
ore la 40șC, apare o colora ție roșu -cărămizie a traseelor reliefului papilar;
b.5. Urmele de mâini de pe corp ul uman pot fi evidențiate în condiții de laborator
utilizând o sursă de radiații Roentgen . Zona purtătoare de urmă este pulverizată cu un
praf foarte fin de plumb care se va depune selectiv în funcție de traseele crestelor
papilare. Sub incidența razelor X emisia de electroni a plumbului va fi diferențiată în
funcție de conformația reliefului papilar.

c. Fixarea și ridicarea urmelor de mâini este următoarea etapă a cercetării, după
descoperirea și eventuala evidențiere a urmelor în stare latentă. Principalul mijloc de fixare , conform Codului de procedură penală, este descrierea în procesul -verbal de
cercetare de la fața locului. Se utilizează obligatoriu și celelalte mijloace de fixare și ridicare a urmelor de mâini, pentru a avea posibilitatea examinării lor în condiții de
laborator și apoi a comparării sau stocării, în vederea descoperirii autorului unei infracțiuni.
– Fotografia urmelor de mâini la locul faptei presupune parcurgerea a două etape. În
primul rând se fac fotografii ale obiectului purtător de urme de mâini, de tipul
fotografiei obiectului principal. Apoi , ceea ce interesează din punct de vedere
dactiloscopic , este fotografia relifului papilar descoperit și evidențiat, de tipul fotografiei
detaliilor. În acest scop obiectivul aparatului de fot ografiat treb uie să se afle la o distanță
de 5 -10 cm de suprafața purtătoare de urme, perpendicular pe aceasta. Pentru
surprinderea cu claritate a detaliilor reliefului papilar e nevoie, în cazul aparatelor
analogice, de burduf extensibil sau de intercala rea de inele intermediare, iar la aparatele
digitale de utilizarea funcției Macro. Iluminarea se face diferit în funcție tipul de urmă și
suprafață primitoare. La urmele de adâncime alături de sursa principală de lumină,
situată în spatele aparatului de fo tografiat, se apelează și la o sursă secundară situată în
lateral, ce va crea umbre utile distingerii relifului de pe fundul urmei. Nu se recomandă utilizarea blitzului pentru a fotografia urme depuse pe suprafețe lucioase, care pot prin
reflexie să acoper e tocmai detaliile ce interesează. În aceste cazuri se folosesc două
surse de aceeași intensitate, situate în lateral, ce iluminează zona sub un unghi de 65-
90ș.
Situații deosebite apar atunci când urmele sunt prezente pe ambele părți ale unei coli de
sticlă sau pe fața unei oglinzi . În primul caz se evidențiază pe o parte a sticlei cu pulbere

12
de culoare deschisă și se fotografiază cu un paravan de culoare închisă situat în spatele
colii de sticlă, apoi se evidențiază urmele de pe cealaltă parte a sticlei cu pulbere de
culoare închisă și se fotografiază cu un paravan deschis la culoare situat în partea opusă a sticlei. În al doilea caz, în fața oglinzii se așează un paravan care are practicată o
deschidere de dimensiunea obiectivului, prin care se execută f otografia fără a se reflecta
imagini ale altor obiecte ce ar estompa detaliile reliefului papilar.
– Fixarea și ridicarea urmelor de adâncime prin mulaje se execută utilizând
materiale din tehnica stomatologică, cel mai adesea gipsul dentar sau pentru cazu l unor
obiecte primitoare de consistență redusă alginatul. Materialele utilizate trebuie să aibă o
granulație foarte fină pentru a fi capabile să redea fidel detaliile reliefului papilar.
Primele operațiuni privesc pregătirea urmei pentru mulare. Dacă urma se află într -o
substanță ușor dformabilă, se pulverizează șerlac de la minim 25 de cm pentru a -i
conferi o rezistență care să protejeze detaliile, în momentul turnării pastei de mulare. Apoi, se îngrădește urma cu o substanță plastică pentru ca mulajul să aibă o grosime
suficientă care să -i asigure rezistență. Alături de urmă, într -o poziție mai ridicată se face
un bazin din același material ca împrejmuirea, care comunică cu urma printr -un canal.
Pasta de mulare, de o fluiditate perceptibilă, se toarnă în bazin de se va scurge ușor în
urma de adâncime. După solidificare mulajul se ridică se clătește cu apă și apoi se
ambalează corespunzător în vederea transportului la laborator unde se vor examina
detaliile reținute.
– Ridicarea urmelor de mâini de suprafaț ă prin transfer se realizează cu ajutorul
peliculei adezive. Pelicula specială, cunoscută sub numele de peliculă folio, este
constituită dintr -un suport de hârtie sau celuloid acoperit cu o substanță adezivă ,
prote jată de o folie subțire transparentă de pl astic. Se găsește în trei variante: albă,
neagră și transparentă, în așa fel încât să existe posibilitatea să poată fi obținut contrastul
indiferent de culoarea pulberii folosite la evidențiere sau al materialului depus ca urmă
vizibilă. Pentru ridicare, s e alege pelicula potrivită ca și contrast, se decupează un
dreptunghi corespunzător urmei evidențiate, se îndepărtează foița transparentă protectoare și se aplică pe suprafața obiectului primitor. Aplicarea se face presând
dinspre centrul bucății spre exte rior, pentru a nu rămâne bule de aer între peliculă și
obiectul primitor de urmă. În continuare se deslipește pelicula pe suprafața ei aderând
urma de relief papilar. Peste acesta se repoziționează foița transparentă protectoare,
presând -o tot dinspre cent ru spre extremități pentru a evita ca bule de aer să mascheze
detalii ale reliefului.

13
Urmele astfel ridicate se fotografiază prin metoda realizării fotografiei de detaliu ,
avându- se în vedere ca la prelucrarea imaginilor să se țină sema că desenul de pe
peliculă reprezintă negativul celui evidențiat pe obiectul primitor de urmă. În cazul
introducerii urmei în baze de date informatizate de tipul AFIS, pelicula folio este
scanată și prelucrată prin intermediul calculatorului.
– Obiectele de mici dimensiuni purtătoere de urme de mâini se ridică de la locul faptei
și se transportă la laboratorul de criminalistică, unde urmele se pot evidenția și fixa în condiții mai bune. Ridicarea și ambalarea obiectelor se face în așa fel încât suprafețele
purtătoare de urme s ă nu fie șterse. De obicei obiectele sunt fixate cu suporți care ating
zone nepurtătoare de urme.
C. Luarea impresiunilor digitale se realizează în vederea obținerii de material de
comparație pentru identificarea autorilor unei infracțiuni. Procedeul clasic presupune utilizarea unei plăci de zinc, pe care, cu ajutorul unui rulou se întinde un strat subțire,
uniform, de tuș tipografic diluat cu terebentină . Persoanei amprentate i se rulează întâi
fiecare deget pe placa cu tuș, după care tot printr -o singură rulare se apasă degetul pe
spațiul destinat de fișa dactiloscopică. După aceea se preia și imaginea ambelor palme și
a muchiei hipotenare pe spațiile speciale de pe fișa dactiloscopică.
Metoda mai modernă folosește o tușieră îmbibată cu un reactiv chimi c incolor în care se
rulează degetele și apoi palma în întregime. Pielea umectat ă cu reactiv în contact cu fișa
dactiloscopică specială, tratată cu o altă s oluție chimică de asemenea incoloră, conduce
la apariția traseelor reliefului papilar.
Există posibilitatea preluării directe a reliefului papilar prin intermediul scannerelor de
înaltă rezoluție, care introduc datele informatizate în sisteme computerizate.
În situația când sunt necesare evidențierea unor detalii de foarte mici dimensiuni, cum
sunt porii dispuși pe crestele papilare, se recomandă luarea impresiunilor digitale
utilizând amestecuri anume preparate. Un astfel de amestec este compus din ceară, rășină grecească și seu, preparat la cald, pe care după răcire se rulează degetul în
prealabil spălat și degresat, urmând apoi aceeași operațiune pe o folie de celuloid, iar impresiunea astfel obținută se fotografiază în reflexie.
4

4 I.Mircea , op.cit., p.73.

D. Topografia și relieful papilar al palmei

14
Există o foarte mare varietate a formelor pe care le îmbracă relieful papilar la nivelul
palmei. Ținând seama de structura anatomică a mâinii, de zonele ce se diferențiază
datorită funcțiunilor specifice, ce presupun flexiuni ale unor segmente, putem distinge
patru regiuni ale palmei:
– regiunea tenară corespunzăoare mușchiului aductor al degetului mare, delimitată prin
șanțuri flexorale atât de regiunile învecinate, cât și de degetul mare; în general crestele din această regiune au fo rmă de arcuri, bucle și spirale;
– regiunea hipotenară care se întinde spre exteriorul palmei în pa rtea opusă degetului
mare separată prin șanțuri flexorale de regiunile învecinate; și această regiune are creste
în formă de arcuri, bucle și spirale;
– regiunea digitopalmară situată deasupra primelor două regiuni și sub regiunea
digitală, separată prin ș anțuri flexorale de acestea; crestele sale au formă de bucle, arcuri
și apar delte de obicei sub cele patru degete;
– regiunea digitală cuprinde degetele constituite din segmente separate de șanțuri
flexorale. Segmentele de la bază spre exterior se numesc: falange, falangine și falangete.
Falangele au creste papilare sub formă de linii drepte, paralele sau ușor oblice față de
șanțul flexoral. În mod obișnuit sunt întretăiate la intervale scurte de cute ale pielii, perpendiculare pe șanțul flexoral . Falangin ele au creste paralele sau oblice față de
șanțul flexoral, dar uneori au formă arcuită. Falangetele, extremitățile libere ale
degetelor, au relieful cel mai variat, de la acesta pornind clasificarea ce dă posibilitatea
împărțirii în tipuri, grupe și subgrupe necesare procesului de identificare dactiloscopică.
E. Clasificarea reliefului papilar de pe falangete pornește de la un model ipotetic în
care putem distinge prezența a trei regiuni. Regiunea bazală formată din creste situate
deasupra șanțului flexora l, cu o orientare mai mult sau mai puțin paralelă cu acesta.
Regiunea centrală situată deasupra celei bazale, cuprinzănd unul sau mai multe sisteme
de creste cu aspect oarecum circular. Regiunea marginală formată din creste în forma
de arc, ce îmbracă regi unea centrală dezvoltându -se spre exterior , înspre unghie. Într -un
astfel de model ultima creastă a regiuni bazale, care o delimitează de regiunea centrală, este denumită convențional limitantă inferioară, iar prima creastă a regiunii marginale,
care o del imitează de regiunea centrală, o denumim limitantă superioară . Zonele de
întâlnire a celor trei regiuni au un aspect triunghiular, din care cauză sunt denumite delte
(seamănă cu litera grecescă delta – Δ). În cazul unirii limitantelor și continuarea
traseu lui într -o singură creastă avem o deltă „neagră”, iar atunci când limitantele se

15
desfășoară paralel una față de cealaltă avem o deltă „albă”. În centrul deltelor albe apare
frecvent un punct papilar, un mic fragment de creastă papilară.
De-a lungul timpului s -au propus diferite sisteme de clasificare, unele cu criterii destul
de apropiate, dar în final s -a adoptat clasificarea pe tipuri de relief în funcție de numărul
de delte. Datorită varietății foarte mari a reliefului papilar, desenul din zona centrală
poate să permită dezvoltarea unui număr diferit de delte, ceea ce a condus la alegerea
acestui criteriu pentru clasificare . În sistemul românesc de clasificare se avem
următoarele tipuri de reliefuri papilare: adeltice, dextrodeltice, sinistrodeltice,
bideltice, trideltice, quatrodeltice și amorfe.
1. Reliefuri papilare adeltice, așa cum reiese din denumire sunt cele fără delte. Crestele lor sunt aproape paralele cu șanțul flexoral, uneori având o boltire spre vârful
degetului mai mult sau mai puțin pronunțată. Chiar dacă nu distingem o împărțire în
regiuni a desenului reliefului papilar adeltic, există elemente care permit o subclasificare
în grupe, ceea ce ușurează procesul de identificare și înregistrare dactiloscopică. Astfel
distingem:
a. adeltice le simple au toate crestele aproape paralele cu șanțul flexoral , doar cu o
arcuire minoră în partea mediană a traseului. Toate crestele au traseele în aceași direcție;
b. adelticele cu confluență drepta au aspectul general comparabil cu cele simple dar
unele creste au tendința de a se apropia sau contopi în partea dreaptă. Din acest motiv în
partea dreaptă relieful are o coborâre mai accentuată spre șanțul flexoral, decât în
stânga ;
c. adelticele cu confluență stânga prezintă aceleași caracteristici ca și cele anterioare
dar cu apropierea crestelor și coborârea reliefului plasate în stâng a dactilogramei
d. adelticele cu laț (buclă) drepta au crestele aproape paralele cu șanțul flexoral, din
care una singură, în partea centrală se întoarece spre stânga, formând u n laț cu sector ul
rotunjit spre partea dreaptă;
e. adelticele cu laț(buclă) stânga au în partea centrală o creastă ce se întoarce spre
dreapta, bucla fiind orientată spre stânga;
f. adelticele cu lațuri (bucle) opuse prezintă în partea centrală două bucle care sunt
orientate cu părțile rotunjite una spre cealaltă;
g. adelticele cu început de spirală au în centrul reliefului o singură creastă care
prezintă o răsucire , ce nu influențează direcția de desfășurare a celorlalte creste;
h. adelticele piniforme (ps eudodelticele) sunt cu un aspect oarecum diferit, în sensul
că una din creste urcă brusc spre vârful degetului și apoi coboară în partea opusă; deși

16
crestele care o înconjoară dau un aspect de con (pin), zona centrală nu poate fi asimilată
unei delte, neputând fi distinsă net o vecinătate a trei regiuni cu reliefuri distincte.
2. Reliefurile papilare dextrodeltice au o singură deltă plasată în partea dreaptă. La
aceste reliefuri monodeltice desenul central nu este închis, crestele continuându- și
traseele s pre exteriorul degetului în partea stângă. Crestele din zona bazală au trasee
paralele cu șanțul flexoral, iar cele marginale au aspect arcuit îmbrăcând desenul central. După aspectul reli efului din zona centrală distingem:
a. dextrodelticele cu lațuri au regiunea centrală formată din lațuri așezate succesiv unul
în interiorul celuilalt. Buclele lațurilor sunt orientate spre deltă, iar partea deschisă spre
stânga.
b. dextrodelticele cu rachetă prezintă deasemenea bucle orientate spre dreapta, dar
crestele s e unesc la întoarcerea spre stânga, sau se termină brusc, conturând forma unei
rachete de tenis.
3. Reliefurile papilare sinistrodeltice se aseamănă cu cele dextrodeltice, cu deosebirea
că desenele din zona centrală sunt orientate în partea opusă, astfel î ncât distingem
prezența deltei în partea stângă. Se subdivid tot în aceleași două grupe: cu lațuri și cu rachetă.
4. Reliefurile papilare bideltice au configurația cea mai simetrică în așa fel încât se disting clar două delte situate în partea stângă și dr eaptă a regiunii centrale. În funcție de
forma desenului din zona centrală, avem următoarele grupe:
a. bideltice cu spirală au regiunea centrală formată dintr -o creastă papilară în formă de
spirală. Ca subgrupe, le putem împărți în funcție de sensul de înf ășurare al spiralei în
dextrogire și levogire, respectiv răsucite spre dreapta și răsucite spre stânga.
b. bideltice cu cercuri concentrice caracterizate de un desen format din creste circulare
situate un a în interiorul celeilalte.
c. bideltice ovoidale – au în regiunea centrală creste concentrice de formă ovală. O
varietate a lor am putea -o defini ca „bideltice elipsoidale”.
d. bidelticele cu lațuri îngemănate se deosebesc de cele definite anterior în sensul că în
zona centrală sunt prezente două sisteme de creste sub formă de buclă orientate în
sensuri opuse și care formează un tot unitar. Și la această grupă putem distinge o
răsucire a buclelor spre dreapta respectiv spre stânga. Delta spre care se răsucesc lațurile
are o poziție superioară față de ceala ltă în raport cu șanțul flexoral.

17
e. bideltice cu vârtej caracterizate de faptul că în regiunea centrală există mai multe
creste papilare dispuse ca și palele unei elice a căror sens de răsucire poate fi dextrogir
sau levogir.
5. Reliefurile papilare tri deltice au în zona centrală două desene distincte, ceea ce face
ca între ele să apară evidențiată o a treia deltă. Aceste reliefuri sunt mai rar întâlnite.
6. Reliefurile papilare quatrodeltice se întâlnesc deosebit de rar și în zona lor centrală apar trei sisteme distincte de creste, fapt care generează apariția a două noi delte față de
cele prezente în lateral.
7. Reliefurile papilare excepționale (amorfe) poartă această denumire datorită
raritășii lor și fiindcă nu pot fi incluse într -unul din sistemele de reliefuri descrise
anterior. Aici se includ reliefurile danteliforme unde crestele sunt repartizate haotic,
reliefurile amorfe nedefinite, în sensul acelor suprafețe nepurtătoare de creste și cazurile
de sindactilie sau polidactilie.

F. Detaliile cara cteristice ale crestelor papilare. În procesul de identificare
dactiloscopică, după stabilirea trăsăturilor comune de tip, grupă sau sub- grupă, se trece
la identificarea propriu -zisă a urmei ridicată de la fața locului. În această fază sunt
examinate așa- numitele detalii (minuții) ale reliefului papilar. Detaliile se prezintă sub
forma unor imperfecțiuni, neregularități, trasee cu aspect diferențiat, care pot fi distinse
pe o dactilogramă care se examinează convențional de la stânga la dreapta, în sens or ar.
Dintre detaliile care pot fi distinse pe un relief papilar, amintim:
a. începutul de creastă reprezintă punctele situate în stânga dactilogramei la
extremitatea crestelor papilare.
b. sfârșitul de creastă reprezintă extremitatea din dreapta a unei cre ste papilare.
c. bifurcarea reprezintă o desprindere pe două trasee separate spre dreapta a unei creste
papilare unice.
d. confluența apare când de la stânga la dreapta, două creste papilare se unesc și
continuă pe un traseu unic. e. trifurcarea apare î n situația când de la stânga spre dreapta o creastă papilară se
desface în trei trasee distincte.
f. tripla confluență – trei creste se unesc de la stânga la dreapta și se continuă ca una
singură.
g. confluența și bifurcarea – când două creste de la stânga spre dreapta se unesc și
după un foarte scurt interval se bifurcă.

18
h. cârligul este un fragment desprins în lateral de creasta papilară de dimensiune foarte
mică, putând fi situat deasupra sau dedesubtul crestei, înclinat spre dreapta sau spre
stânga.
i. inelul apare când o creastă se desprinde și se unește după un interval foarte mic,
apărând o formă circulară inclusă ân traseul ei.
j. butoniera este similară inelului dar are o formă alungită, fiind de dimensiuni mai mari.
k. depășirea – când o nouă creastă preia traseul alteia, înainte ca traseul acesteia să se
sfârșească.
l. devierea constă ân abaterea de la direcția inițială a sfârșitului de linie, fiind continuată
direcția respectivă de desfășurare de o altă creastă cu începutul deviat de așa manieră
încât are o poziție paralelă cu sfârșitul deviat al crestei precedente.
m. alternarea reprezentată de trecerea unei creste papilare printre liniile deviate.
n. anastomoza este formată dintr -o linie papilară ce leagă ca o punte două creste
învecinate. Ca poziție poate să fie înclinată spre stânga sau dreapta sau poate fi perpendiculară.
o. triunghiul se creează la locul în care două creste fie se sfârșesc și dintre ele, înainte de a dispare, începe o altă creastă, fie două creste se nasc și între ele, imediat după
apariția lor se sfârșește o creastă papilară.
p. grup de creste danteliforme – când pe un spațiu foarte limitat se află câteva puncte
sau fragmente de creste în poziții aleatoare.
r. ramificația este situația în care o creastă se despică în mod succesiv pe ambele părți,
având aspectul coroanei unui arbore.
s. intersecția presupune ântretăierea a două creste, detaliu întâlnit destul de rar.

G. Alte detalii ale reliefului papilar utilizate în procesul de identificare
dactiloscopică.
a. caracteris ticile porilor deschiși în partea superioară a fiecărei creste se utilizează în
situația când la locul faptei sunt descoperite doar fragmente ale desenului papilar al
falangetelor și există posibilitatea de a fi evidențiate și fixate detalii de foarte mici
dimensiuni. Porii au o formă, o dimensiune și o poziție pe creasta papilară care este
destul de stabilă în timp pentru a putea fi folosiți ca mijloc de identificare. Deși nu au
aceeași durată de existență în timp ca și crestele propriu -zise, uneori existâ nd
posibilitatea atrofierii, dispariției sau modificarea formei și dimensiunii lor, faptul că ei

19
au o stabilitate relativă, permite utilizarea lor în procesul de identificare. Sub -ramura
dactiloscopiei care se ocupă cu studiul porilor este cunoscută sub numele de poroscopie .
b. caracteristicile marginilor crestelor pot fi utile în aceeași măsură ca și cele ale
porilor, ele având niște aspecte neregulate, sesizabile la măriri accentuate ale imaginii.
Limita exterioară neregulată a unei creste poate fi utili zată în identificarea autorului unei
infracțiuni dacă reușim să încadrăm fragmentul de urmă descoperit la fața locului în ansamblul reliefului impresiunilor digitale ridicate experimental. Sub- ramura
dactiloscopiei care se ocupă cu studiul marginilor crest elor se numește crestoscopie.
c. liniile albe de pe dactilograme sunt datorate cutelor care din loc în loc străbat relieful
papilar întretăind crestele. Ele pot să aibă o durată de existență variabilă în timp, apariția
lor fiind legată de diverși factori, cum ar fi profesia, anumite condiții exterioare, dar în
situația în care un suspect este reținut la scurt timp după descoperirea unor urme la locul faptei, este posibil ca această categorie de detalii să permită identificarea sa.
d. cicatricile, fiind rezu ltatul unor leziuni în profunzime ale pielii, până la nivelul
dermei, se păstrează pe ântreaga durată a vieții. Le putem considera ca niște detalii
dobândite, dar a căror urmă se imprimă pe obiectul primitor.

H. Procesul identificării dactiloscopice, începe cu examenul comparativ pentru
încadrarea în tipul, grupa și sub- grupa de relief a urmei ridicate de la locul faptei. În
continuare se trece la cercetarea amănunțită, procedură în timpul căreia se marchează
fiecare detaliu care poate fi observat, detaliu caracterizat de o dimensiune, formă și
poziție, în cadrul dactilogramei. Se compară dactilograma urmei în litigiu cu dactilogramele impresiunilor ridicate experimental. În situația în care se constată o
coincidență de minim 12 detalili între două dactilog rame se poate formula o concluzie
cert pozitiva legată de identitatea unei persoane. Dacă nu sunt găsite detalii în numărul
minim de 12, dacă avem posibilitatea să mărim imaginea, se trece la studiul porilor , a
cicatricilor, liniilor albe și marginilor de creste.
Se mai poate avea în vedere și faptul că în afară de criteriul strict cantitativ, cel referitor
la numărul detaliilor coincidente are importanță și criteriul calitativ, respectiv
coincidența unor detalii de frecvență mai redusă, mai spectaculoase.
Identitatea de relief creator al unei urme mai poate fi demonstrată în practica criminalistică și prin unirea într -un contur închis al detaliilor descoperite, contur care va
avea aceeași formă și dimensiune pe cele două dactilograme comparate, sau prin îmbucșarea a două dactilograme, respectiv decuparea lor după un același traseu și

20
alipirea jumătăților reciproc inversate. Prin acest procedeu se poate identifica o persoană
în situația continuității liniare a traseelor de pe o jumătate pe cealaltă.

§ 3. Urmele de picioa re

Noțiuni generale
La locul săvârșirii unei infracțiuni, alături de diferite categorii de urme se pot întâlni și urme de picioare. Acestea pot să fie urme ale piciorului desculț, cunoscute ca urme
plantare, deoarece apar sub forma unor urme de relief papilar specifice plantei piciorului
(tălpii). Mai pot fi întâlnite urme ale piciorului acoperit de ciorap și urme de încălțăminte, cel mai frecvent întâlnite.
Urmele de picior pot să fie urme statice, caracteristice mersului normal, urme dinamice de alunecare, urme de volum sau de suprafață, de stratificare sau de destratificare.
Modul de formare al unei urme de volum presupune trei etape în desfășurarea mersului normal. În prima etapă, se atinge cu călcâiul obiectul primitor și există o ușoară
împingere înspre înainte a materialului din zona boltei piciorului. A doua etapă
presupune apăsarea întregii tălpi pe suprafața solului, iar în a treia etapă se calcă doar pe
partea anterioară a tălpii, constatându- se și o ușoară împingere înapoi a materia lului din
zona bolții. Pe măsură ce crește viteza de deplasare, urmele sunt mai puțin evidente pentru partea posterioară, tendința fiind ca la viteza cea mai mare, deplasarea să se facă
numai pe partea anterioară a tălpii. Aceste aspecte trebuie avute în v edere în situația în
care se crează urme experimentale cu încălțămintea presupusă a fi utilizată la cominterea unei infracțiuni.
Fixarea urmelor de picioare se poate realiza prin mai multe procedee.
Descrierea în procesul -verbal de cercetare de la fața l ocului. Se arată zona în care s -a
găsit urma, natura obiectului primitor, culoarea acestuia, numărul, distanța și poziția
urmelor față de diferite obiecte din jur. Se procedează apoi la descrierea lor amănunțită,
cu toate detaliile. Se fac măsurători: a lu ngimii, pe axa longitudinală de la vârful tălpii
până la partea proeminentă a tocului. Se măsoară lățimea maximă a pingelii, dacă este posibil, lățimea în zona arcadei sau a bolții, și separat, lungimea și lățimea tocului.
La urma piciorului desculț se a rată dacă pot fi distinse reliefuri papilare, se fac
măsurători ale lungimii în sensul distanței de la vârful degetului mare la extremitatea călcâiului,
sau, după alți autori, de la extremitatea degetului cel mai proeminent, la extremitatea călcâiului.

21
Se măsoară lățimea în zona călcâiului, în zona tarsiană (cea mai îngustă), în zona metatarsiană
(cea mai lată) și se pot înregistra valori unghiulare ale poziției degetelor față de linia lor de
bază.
O altă metodă presupune încadrarea urmei într -un dreptung hi care poate la rândul lui să
fie format dintr -o rețea de pătrate egale, așa- numita Rețea Causse.
b. Fotografia urmelor de picioare este al doilea mijloc de fixare utilizat în practica
criminalistică. Într -o primă etapă se fotografiază urmele în ansambl ul lor, în cazul în care sunt
mai multe, după metoda fotografiei schiță. Apoi se fotografiază fiecare urmă separat, executând fotografii de tipul obiect principal. În final, dacă este vorba de detalii care pot fi utile
identificării, se fac fotografii de la distanțe caracteristice modalității de fotografiere a detaliilor.
În funcție de natura obiectului primitor și de tipul de urmă formată, se alege și modalitatea de
iluminare corespunzătoare (o singură sursă de lumină, două surse, una principală și una
secundară, din lateral, etc.). Fotografiile urmelor izolate se pot face alături de un instrument de
măsură, după metodologia fotografierii la scară.
c. Fixarea prin mulaj a urmelor de adâncime metodă care permite și ridicarea urmei
de la fața locului. Înaint e de mularea propriu -zisă sunt necesare niște operațiuni de pregătire a
urmei. Se îndepărtează eventualele obiecte sau impurități care au ajuns în urmă după formarea
ei. Excesul de apă esteîndepărtat utilizându -se o pară de cauciuc, o pipetă și în final, h ârtie
sugativantă. Se împrejmuiește urma cu un parapet din carton, celuloid, o fâșie de tablă maleabilă sau un material provenit din cel primitor de urmă. Dacă urma este formată într -un
material friabil ale cărui detalii s -ar putea distruge când se toarnă pasta de mulare, se recomandă
pulverizarea de șerlac sau colodion care au rolul de a conferi rigiditate interiorului urmei.
Pulverizarea se face în plan vertical pentru ca jetul să nu distrugă detaliile și particulele de lac
să se depună în peliculă ca o ploaie fină.
În situația în care materialul prezintă goluri prin care s -ar putea pierde o cantitate din
pasta de mulaj, se recomandă fie sitarea de gips care apoi se stropește cu o ploaie fină de apă și se lasă să se întărească, fie sitarea de pulbere de ceară, parafină sau rășină care apoi se
încălzește cu o rezistență portabilă, care se va întări în câteva momente, acoperind golurile.
După formarea acestor cruste protectoare (șerlac, ceară, colodion, etc.) se pulverizează o
cantitate mică de ulei care să permită desprinderea mai ușoară a mulajului propr iu-zis. În
afară de ulei, pentru o desprindere mai ușoară, dacă se fac mulaje în ceară, parafină sau rășină, peste fondul urmelor se poate presăra pudră de talc.
Pasta de mulaj se prepară din gips dentar, cu o granulație foarte fină, capabil să redea
cele mai mici detalii care pot fi utile identificării. Pasta se prepară într -o capsulă de

22
cauciuc, de 2 -3 litri, în care se toarnă gips și apă și care se fluidizează până obținem o
pastă de consistența smântâni i. Se toarnă cu lingura pasta cam până la jumătatea
grosimii pe care vrem să o obținem, după care se așează în interior cu rol de armătură
bucățele de sârmă, crenguț sau orice avem la îndemână, după care se toarnă restul
amestecului. Se mai poate îngloba ș i o buclă de sfoară de care să poată fi legată o
etichetă pe care să se indice natura infracțiunii, locul găsirii urmei, numele tehnicianului criminalist, etc.
Mulajul de gips, la o temperatura de 20- 30 grade face priză în 40- 50 de minute.
Ridicarea mulaju lui solidificat se face prin săparea de jur împrejur și prinderea lui din
lateral. După uscarea definitivă se spală prin clătire în apă rece, fără a utiliza perii pentru curățarea urmei.
Ridicarea urmelor de adâncime în zăpadă se poate face cu gips sau uti lizând sulf topit.
Alături de urma de adâncime în zăpadă se construiește un rezervor la o altitudine mai
ridicată care comunică cu urma printr -un canal. Se topește o cantitate de sulf într -un vas
metalic, se amestecă constant pentru a- i scădea temperatura fără a apărea centrele de
cristalizare specifice solidificării și în momentul în care temperatura a scăzut îndeajuns, se toarnă în rezervorul situat deasupra urmei. Sulful se va scurge prin canal, umplând
urma fără a deforma detaliile, având în vedere temp eratura sa scăzută. Întărirea
mulajului de sulf se face foarte repede și detaliile reținute sunt foarte fidele. d. Transferul pe peliculă adezivă a urmelor de suprafață. În situația în care există
urme de stratificare cu detalii foarte fine, caracteristice reliefului plantar, procedeul de aplicare este același ca și la urmele de mâini, doar că sunt necesare dimensiuni mai mari
ale peliculei folio utilizate. Se va avea în vedere că imaginea de pe pelicula folio
reprezintă negativul urmei de pe obiectul prim itor.

Cărarea de urme este formată dintr -un șir de urme consecutiv create de ambele
picioare pe același traseu. Cărarea poate fi formată din urme de picior desculț sau urme
de încălțăminte. Alături de caracteristici de grup și individuale ale fiecărei ur me în parte,
cărarea în ansamblul ei oferă și alte informații utile cercetării criminalistice. Se stabilește direcția de mers, sensul deplasării, locurile de staționare, se poate aprecia
viteza de mers , dacă este vorba de una sau mai multe persoane, etc.
Dacă există posibilitatea de a face o comparație în zona de pătrundere a perimetrului infracțional și zona de părăsire a locului faptei se poate sesiza dacă infractorul părăsește

23
locul cu o sarcină purtată, dacă a consumat băuturi alcoolice la locul faptei, dacă s -a
accidentat în locul comiterii infracțiunii, ș.a.m.d.
Elementele cărării de urme care pot fi măsurate și înregistrate sunt următoatele:
linia mersului este formată din segmentele care unesc centrele urmelor lăsate de
călcâiul pașilor succesivi, având forma unei linii frânte.
lungimea pasului este distanța dintre extremitatea urmei călcâiului unui picior, până la
extremitatea urmei călcâiului celuilalt picior. Se fac mai multe măsurători pentru fiecare
picior, făcându- se o medie a lungimii pasului drept și a pasului stâng.
lățimea pasului este dată de dreapta din partea interioară a urmelor lăsate de un picior
până în partea interioară create de celelalt picior. Lățimea se poate descrie ca fiind
variabilă de la 0 la un număr pozitiv de centimetr ii, dar există și situații în care
interioarele depășesc linia de direcție a mersului, înspre partea opusă.
unghiul pasului reprezintă deschiderea măsurată în grade dintre linia de direcție a
mersului și axa longitudinală a urmei de picior. Unghiul pasului poate să fie pozitiv, nul
sau negativ. Unghiuri foarte deschise trădează anumite profesii ( balerine, etc. ) sau stări
fiziopatologice (graviditate) , unghiurile nule trădează profeșii cum ar fi cea de
navigator, constructor pe schele la înălțime care trebu ie să- și mențină echilibrul în
situații instabile, iar unghiurile închise trădează afecțiuni ale sistemului locomotor.

Cărarea de urme se fixează prin descrierea amănunțită în procesul -verbal de cercetare de
la fața locului, înregistrându -se toate elemen tele măsurabile. Se fixează prin fotografie,
de tipul fotografiei schiță care în unele situații se impune să fie de tip panoramic.

Studiul urmelor de picioare în condiții de laborator.
Poate oferi date legate de tipul și mărimea încălțămintei, se opt obs erva detalii care la
urmele plantare sunt legate de crestele papilare, iar la urmele de încălțăminte apar
datorită unor defecte de fabricație, reparații curente, sau unei uzuri specifice modului de
a călca al fiecărei persoane. Se poate face o estimare a t aliei unei persoane, ținând cont
de faptul că lungimea tălpii reprezintă aprozimativ 1/7 din înălțimea individului. Urmele de picior, studiate în raport cu locul și obiectele pe care au fost descoperite, în
interacțiunea pe care o au cu alte categorii de u rme pot conduce la stabilirea modului de
comitere al infracțiunii.

24
§ 4. Urmele lăsate de dinți

A. Aspecte generale
Dinții omului au caracteristici generale și individuale, ale căror particularități pot fi observate chiar și în timpul vorbirii, dar mai al es în urmele create prin mușcare. Dinții
fiind cele mai dure organe ale omului, lasă urme în principal ale celor din părțile anterioare ale arcadelor dentare, respectiv incisivii, caninii, premolarii, mai rar molarii.
În funcție de natura obiectului primit or și de forța cu care dinții acționează asupra sa,
urmele pot fi de suprafață sau de adâncime. Când dinții pătrund în masa obiectului primitor, urmele de adâncime sunt în același timp și dinamice, mai ales când prin
mușcare s -a desprins o parte din obiect ul respectiv, cum se întâmplă în cazul unor
produse alimentare.

Caracteristicile individuale ale dinților omului care pot fi măsurate și observate, sunt:
lățimea; aspectul muchiei tăietoare; distanțele dintre ei; poziția pe cele două arcade;
gradul difer it de uzură; aspecte legate de unele tratamente stomatologice. Toate aceste
caracteristici constituie elemente apte de a conduce la identificarea persoanei care a creat urmele de mușcătură.
Pe corpul omului, dinții creează de obicei urme de adâncime, dar , datorită elasticității
pielii, ele devin de suprafață. Dacă leziunile produse sunt superficiale, la nivelul epidermei apar echimoze, dacă sunt mai intense apar excoriații, iar dacă mușcarea a
lezat și derma, urmele sângerează și devin cruste, care specif ic reacției organismului,
cresc în volum depășind nivelul epidermei. Aceste urme nu pot oferi date foarte exacte legate de dimensiunea și distanța dintre dinți, cum se poate distinge în cazul urmelor din
resturile alimentare, deoarece există această reacți e de răspuns a organismului viu. Cu
toate acestea, urmele imprimate care apar sub forma unor zone afectate mai întinse, pot fi măsurate ca orientare, trsându -se niște axe longitudinale prin centrul lor. Măsurându-
se unghiurile dintre aceste axe se pot determina pozițiile pe care le au dinții respectivi în arcadele dentare. Bineînțeles, pot fi observate eventualele lipsuri ale unor dinți față de
formula dentară obișnuită a omului.
Deoarece urmele de dinți dunt întotdeauna vizibile, căutarea și descoperirea l or nu
constituie o problemă.

25
B. Fixarea urmelor de dinți
a. descrierea urmelor de dinți în procesul -verbal de cercetare la fața locului se face în
două etape. În primul rând se arată pe ce obibiecte au fost descoperite, locul în care se
află obiectele, n umărul urmelor, forma și aspectul sub care se prezintă. Dacă pe același
obiect sunt mai multe mușcături, se notează și distanța dintre ele. În cazul urmelor de pe corpul uman se specifică dacă este viu sau nu și se descriu ca prezență pe anumite părți
anatomice ale corpului sau raportate ca anumită distanță față de anumite repere (față de
nas, gură, etc.) . În a doua etapă se descriu amănunțit urmele, poziția fiecăreia față de
celelalte, distanțele dintre ele, mărimea lor. La descrierea excoriațiilor sau ech imozelor
se specifică dacă există diferențe de culoare și nuanță ele.
b. fotografia urmelor de dinți parcurge două etape. Întâi se fotografiază grupul de
urme – dacă sunt mai multe – în așa fel încât să poate fi distinsă zona corpului
primitoare de urmă, cu obiectivul aparatului de fotografiat perpendicular pe suprafața
fotografiată. Dacă este vorba de urme de suprafață se poate utiliza lumina naturală sau o sursă artificială situată în spatele aparatului de fotografiat, iar dacă urmele sunt de
adâncime, p e lângă izvorul de lumină situat în spatele aparatului, se mai luminează urma
cu un izvor seundar ca intensitate, situat în lateral, în așa fel încât razele incidente care cad obic șă creeze umbre care evidențiază mai bine detaliile.
Ulterior, se fac foto grafii după metoda detaliilor când obiectivul se află la distanță de 5 –
10 cm de urmă, utilizându- se aparate cu burduf extensibil, inelele intermediare sau
apelând la funcția macro a aparatelor digitale. Pentru realizarea fotografiei la scară, alături de ur mă se așează o riglă gradată sau o panglică gradată în centimetri și
milimetri.
c. fixarea și ridicarea prin mulaj a urmelor de adâncime se poate face numai după
descriere și fotografiere și numai după recoltarea de pe obiectele purtătoare de urmă a
altor categorii de probe care e posibil să fie afectate de operațiunea de mulare. Pregătirea
urmei în vederea mulajului presupune constituirea unei împrejmuiri din materiale cum este plastelina, pentru obținerea unei grosimi corespunzătoare a mulajului. Urmele care
sunt în resturi alimentare cu consistență scăzută (unt, ciocolată, brânza topită) sunt pulverizate cu șerlac pentru a le spori rezistența și a se putea conserva detaliile în tipul
turnării pastei de mulaj. După operațiunile de pregătire ale urmei se p regătește pasta de
mulaj din gips dentar și apă, pa stă cu o fluiditate medie. După 30- 40 min, mulajul poate
fi ridicat și transportat pentru a fi studiat comparativ cu mulajele luate experimental de
la suspecți.

26

C. Expertiza urmelor de dinți
Permite să s e facă distincția între mușcătura de om sau de altă specie animală, se poate
aprecia vârsta aproximativă a persoanei, modul cum a fost realizată mușcătura.
Examinându- se caracteristicile individuale se poate identifica autorul mușcăturii.
Smalțul dinților suferă modificări datorită uzurii în timp astfel încât pe suprafața lor se
creează un microrelief. În situația în care obiecte primitoare de urmă de genul resturilor
alimentare au o consistență potrivită, ele pot reține sub formă de microstriațiuni aceste
aspecte clar identificatoare ale dinților. Prin comparația continuității liniare dintre
urmele descoperite la fața locului și urmele create experimental, se poate ajunge la o
concluzie certă de identificare.

§ 5. Urmele de buze

A. Noțiuni genrale
Este cunoscut faptul că buzele omului au caracteristici individuale redate de un sistem complex de cute denumite riduri coriale. Ansamblul acestor riduri constituie așa -numitul
relief labial.
Din punct de vedere anatomic, buzele reprezintă peretele anterior al cavității bucale, și
au în exterior un țesut epiterial iar în interior, un țesut conjunctiv foarte bine vascularizat. Marginea liberă, denumită și „roșul buzelor”, zonă de tranziție între piele și
mucoasă, este cea care poartă relieful papilar sub forma un or riduri orientate vertical și
orizontal. Această zonă este în principiu mereu umedă datorită secrețiilor din cavitatea bucală și intră în contact cu alimentele sau alte obiecte care în mod necesar sunt atinse
de buze în timpul activităților umane. În contact cu aceste produse, buzele omului lasă
urme care pot să fie urme de suprafață, mai rar de adâncime, urme de stratificare,
vizibile sau în stare latentă. Suprafețele obiectelor primitoare de urmă trebuie să fie
netede, astfel încât ele să primească, să rețină și să redea fidel detaliile reliefului labiar.
Urmele acestea pot să fie statice sau dinamice. Din punct de vedere al identificării, cele statice prezintă importanță criminalistică. În situația în care o persoană trage un singur
fum dintr -o țigară, sau bea o singură dată dintr -un pahar se creează urme statice utile
identificării. Atingerile repetate ale aceleiași suprafețe fac ca ridurile să se suprapună și să nu mai poată fi identificată persoana care a lăsat această categorie de urmă. Urmele
dinami ce pot fi utile în sensul recoltării substanțelor care s -au depus prin stratificare,

27
analiza acestora putând aduce unele informații utile cercetării criminalistice. Urme de
adâncime ale buzelor se găsesc foarte rar și doar în materiale cu plasticitate accentuată,
cum ar fi untul, margarina, marmelada, și unele sortimente de ciocolată.

B. Cercetarea la fața locului a urmelor de buze
Căutarea urmelor de buze se face pe obiecte care în mod obișnuit sau accidental ar putea
să fie atinse de buze. În cazul în c are buzele sunt încărcate cu materiale alogene, cum ar
fi rujul, ciocolata, sau alte substanțe, urmele sunt vizibile și ușor de descoperit. De cele mai multe ori însă, urmele sunt în stare latentă, datorită depunerilor de secreții din
cavitatea bucală care ajung pe buze. Se vor cerceta obiecte care au suprafețele netede și
lucioase capabile să redea detaliile ridurilor coriale, astfel se examinează pahare, tacâmuri, instrumente muzicale de suflat, instrumente stomatologice, resturile
alimentare, mucurile de țigară și chiar corpul uman poate să poarte astfel de urme.
Pentru descoperirea urmelor în stare latentă, ca și în cazul celor de mâini, se examinează la lumină naturală sau cu o lanternă suprafețele sub diverse unghiuri de incidență. Dacă
nu obținem rez ultatele scontate, se examinează obiectele cu lampa cu ultra -violete, într –
un spațiu adus la obscuritate. Urmele de buze vor avea o luminiscență ușor albăstruie datorită substanțelor de natură organică ce intră în compoziția lor. Odată descoperite se
trece la evidențierea lor, folosind aceleași metode de pulverizare sau vaporizare, ca și în
cazul urmelor de mâini. Etapa de fixare a acestor rezultate presupune descrierea în procesul -verbal de cercetare de la fața locului, fotografierea, efectu area de mulaje dacă
este cazul și ridicarea prin transfer pe peliculă folio. Obiectele care sunt de mici dimensiuni, pot fi ridicate și ambalate corespunzător, în vederea transportării la
laborator, pentru a fi examinate în condiții optime.
C. Examinarea criminalistică a urmelor de buze presupune obținerea de material de
comparație de la suspecți. În acest scop, ca materiale suport pentru prelevarea experimentală a urmelor se utilizează lamele de sticlă, coli de hârtie albă, precum și
obiecte de natura celor purtătoare de urme, toate sterilizate. În studiul comparativ al
urmelor în litigiu cu urmele create experimental, se pornește de la examinarea trăsăturilor generale ale buzelor (formă, dimensiune, aspectul comisurilor sau
extremităților laterale, etc) și apoi la stud iul caracteristicilor individuale, de detaliu, ale
reliefului labial. Aici pot să apară detalii cum ar fi bifurcația, confluența, fragmente de linie, puncte coriale, intersecția, și diverse forme concave sau convexe de dimensiuni și

28
poziții caracteristice. Pe baza trăsăturilor generale expertul poate să estimeze tipul
antropologic al persoanei, vârsta, sexul, și să facă o distincție între urma lăsată de buza
superioară și cea lăsată de buza inferioară.
Examinarea și comparația detaliilor reliefului labial poate conduce la concluzii certe de
identificare a persoanei care a creat urma de la locul faptei.

§ 6. Urmele lăsate de îmbrăcăminte
A. Aspecte generale
În timpul săvârșirii infracțiunii, infractorul poate să lase la locul faptei urme de reproducere al e pieselor sale de îmbrăcăminte. Obiectele primitoare ale acestor urme pot
să fie solul, zăpada, suprafețe proaspăt vopsite, și alte obiecte capabile să primească și să rețină astfel de urme. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte pot fi găsite la fața locului ca
urme statice sau dinamice, urme de suprafața, de stratificare sau de destratificare și urme de volum. Urmele de adâncime se crează mai ales în situația în care obiectele primitoare
sunt de plasticitate accentuată, cum este solul umed argilos, zăpada umedă, betonul
proaspăt, etc. Indiferent dacă sunt de suprafață sau de adâncime, urmele de
îmbrăcăminte permit distingerea unor caracteristici generale legate de tipul de țesătuă,
moduri de împletire a fibrelor, unele cusături la îmbinarea dintre părțile comp onente ale
piesei de îmbrăcăminte, dar pot surprinde și elemente proprii, specifice, care pot conduce la identificarea obiectului creator. Aici ar putea fi distinse caracteristici de
uzură, mărimea, forma și cusătura caracteristică unor reparații sau modif icări ale unei
piese de îmbrăcăminte. În situația în care apar urme dinamice, acestea nu pot servi la identificarea obiectului creator, dar pot furniza informații utile legate de modul săvârșirii
infracțiunii.

B. Cercetarea la fața locului a urmelor de î mbrăcăminte
Aceste urme sunt vizibile și de dimensiuni destul de mari, așa încât descoperirea lor nu
prezintă dificultăți. Fixarea acestor urme presupune descrierea în procesul -verbal de
cercetare unde se arată pe ce suport s -au găsit, suportul lor general , distanța față de alte
obiecte – ca informații generale. Se descriu apoi eventualele detalii care pot fi sesizate,
respectiv forma țesăturii sau tricotajului, particularități de uzură, eventualele reparații, prezența unor corpuri străine.

29
În a doua etapă se fotografiază ca obiecte principale, după care, în cazul existenței unor
detalii, acestea vor fi fixate după metoda fotografierii detaliilor. În cazul urmelor de
adâncime se pot face mulaje cu gips dentar, capabil să reproducă detaliile prezente pe
aceste urme.
C. Examinarea în condiții de laborator a urmelor de îmbrăcăminte se poate face
comparându -le fie direct cu piesa de îmbrăcăminte presupus a fi lăsat aceste urme, fie cu
fotografii sau mulaje a le unor urme create în mod experimental. În procesul de creare
experimentală a urmelor se utilizează obiecte primitoare de urmă, constituite din
material de aceeași natură cu cel în care a fost descoperită urma la locul faptei. În
funcție de existența unui număr suficient de detalii, expertul poate ajunge să identifice
efectiv piesa de îmbrăcăminte creatoare de urmă.

§ 7. Urmele instrumentelor de spargere
A. Instrumentele utilizate la comiterea spargerilor sunt foarte variate. Cel mai
frecvent sunt folosite scule, unelte sau diverse obiecte aflate la îndemân ă, dar infractorii
specializați pot să -și confecționeze dispozitive speciale în vederea comiterii spargerilor.
Datorită varietăților acestor instrumente și urmele lăsate sunt foarte diverse, o clasificare
a acestora putând fi făcută în funcție de modul lor de formare.
a. Urmele de tăiere sunt create de instrumente care au una sau mai multe extremități
ascuțite, care prin exercitarea unei presiuni dintr -o singură parte (cuțitul, dalta) sau din părți
opuse (cleștele, foarfeca), secționează obiectul primitor . Chiar dacă macroscopic apreciem
muchia tăioasă ca fiind continuuă și liniară, în fapt, chiar după prelucrarea în procesul de
fabricație există un microrelief sesizabil prin intermediul unui instrument optic de mărit. Odată cu utilizarea normală a instrumentului apar deformații mai accentuate datorită uzurii specifice
activității desfășurate. Urmele create sunt dinamice și prezintă importanță criminalistică
deoarece imperfecțiunile lamelor tăietoare se imprimă sub forma de striațiuni paralele pe suprafețele secționate. Succesiunea de striațiuni paralele va reda pe suprafața secționată
caracteristicile lamei creatoare, distanța dintre striațiuni fiind determinată de unghiul sub care a acționat obiectul creator de urmă. Unghiul de atac este diferit , după cum c el care a acționat , a
utilizat instrumentul cu mâna dreaptă sau mâna stângă . Aceste aspecte se au în vedere atunci
când, în condiții de laborator, se creează experimental urme de comparație de același fel, cu
obiectul presupus a fi fost folosit la comitere a infracțiunii. Acțiunea unui instrument cu o
singură lamă tăietoare apare în secțiune sub forma literei V, pe când instrumentele cu două fălci

30
ce acționează din sensuri opuse au secțiunea în forma literei X, plecând de la exterior spre
interiorul obiectul ui. Examinarea și comparația urmelor în litigiu cu cele obținute experimental
se va face cu ajutorul unui instrument optic de mărit, deoarece microstriațiunile caracteristice sunt de foarte mici dimensiuni.
Sfredelele de lemn și burghiele au deasemenea la capetele așchietoare un sistem de două
lame tăietoare care prin rotire desprind bucăți de talaș sau șpan din obiectul primitor care este
găurit. Examinând urmele unor astfel de dispozitive se pot obține informații de gen, respectiv
tipul instrumentului utilizat, dimensiunea sa, sensul în care a acționat și dacă se pot distinge microstriațiuni în orificiul practicat sau pe șpanurile rezultate, se poate identifica obiectul
creator de urmă. Se va ține seama că șpanurile prezintă pe suprafața lor negativul str iațiunilor
imprimate pe porțiunea corespunzătoare a orificiului.

31
Capitolul 2
URMELE BIOLOGICE

Din categoria urmelor biologice face parte marea masă a urmelor de materie biologică
umană, îndeosebi produsele de secreție, excreție, sângele și țesuturi le umane. Secrețiile
principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile includ: urina, materiile
fecale, sperma, sputa, voma, meconiul, vernix, caseoza s.a.. Țesuturi moi sunt: pielea, țesutul
muscular, masa cerebral. Dintre țesuturile dure menționăm: oasele, dinții, unghiile și firele de
păr. Urmele olfactive fac obiectul odorologiei judiciare.
După cum reiese din vasta practică judiciară și așa cum se învederează în literatura de
specialitate, la fața locului se întâlnesc mai multe ca tegorii de urme ( sânge, alte țesuturi moi,
fire de păr, diverse excreții și secreții), în multe cazuri ele fiind associate, ceea ce impune
metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.
Față de frecvența cu care sunt întâlnite cazul săvârși rii infracțiunilor de violență (omor,
viol, tâlhărie, loviri), în accidente de circulație, de muncă, în explozii și incendii, precum și
calitatea elementelor capabile să ofere date stiințifice de individualizare a faptei, putem
aprecia ca cele mai importan te urme biologice, cele de sânge, salivă, spermă și firele de păr.
În cadrul acestei categorii o parte a doctrinei include si urmele de miros.
Se consideră că cercetarea criminalistică a urmelor biologice se situează în zona de
interferență a criminalisticii cu medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico legală, ci de o cercetare interdisciplinară, proprie
expertizei biocriminalistice, sau ceea ce este numit în practică expertiza completă.

STUDIUL URMELOR DE SÂNGE

1. Noțiuni introductive
. Urmele de sange au valoare de identificare datorita posibilitatilor de a determina
regiunea anatomica sau organele din care provin, natura lor (arterial si venos), grupa
sangvina, prezenta alcoolului sau a unor microbi, timpul (cu aproximatie) care s -a scurs de la
savarsirea faptei, daca provine de la o persoana sau persoane diferite etc. De aceea org de urmarire penala trebuie sa cunoasca pe langa valoarea de identificare a acestor urme, si cateva
notiuni privind proprie tatile fziologice si compozitia sangelui. O persoana adulta poate avea o
cantitate de 4 -5 litri de sange, ceea ce reprezinta a 13 -a parte din greutatea corpului.
Principalele sale componente sunt plasma si elemente celulare: gloulele rosii numite si

32
hamat ii sau eritrocite, globule albe numite si leucocite si trombocitele. Sangele omului are
caracteristici proprii, care ne ajuta sa deosebim urmele de sange uman de sangele provenit de
la alte vietuitoare. Astfel, sangele de la pasare, gasit adesea la fata lo cului, in apropiere de
cadavru sau pe obiectele presupuse a fi fost folosite la
savarsirea faptei, poate fi cu usurinta deosebit de sangele uman, pt. ca nu are globule rosii. In
raport de compozitie si de alte criterii de diferentiere, putem determina zona anatomica sau
organul din care provine. Astfel, sangele arterial este mai deschis la culoare, iar eel venos este mult mai inchis. De asemenea, sangele provenit de la creier contine in plus fibre sau celule
nervoase, ceea ce ii confera un timp de coagulare mai indelungat. Dupa ce a iesit din
organism, sangele se oxideaza, isi schimba culoarea caracteristica, capatand culori tot mai inchise, proportional cu trecerea timpului. Urmele de sange de pe imbracaminte sau de pe alte
suporturi pot fi distruse, pana l a disparitie prin folosirea unor substante chimice sau prin
simpla spalare cu apa. Oricare ar fi procedeele folosite pt. a face sa dispara petele de sange, raman urme caracteristice, care pot fi evidentiate
Crearea unei întreruperi a continuității, în ori ce mod, la nivelul peretelui vascular, va
avea drept consecință, pierderea din vasul sanguin a unei cantități oarecare de sânge, care se
poate regăsi pe corpul persoanei ce sângerează, precum și pe alte obiecte, corpuri sau locuri.
Din punct de vedere c riminalistic prin urma de sânge se înțelege lichidul extravazat
dintr -un sector al aparatului cardiovascular și depus pe un anumit suport, în procesul săvârșirii
unei infracțiuni sau în legătură, cu aceasta.
Urmele de sânge, datorită frecvenței lor în câmpul infracțional, cat și posibilităților de
indentificare pe care le oferă inclusiv furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei, dețin o pondere particulară în
cadrul urmelor biologice. Prezența urmelor de sânge la locul faptei presupune vătămarea integrității corporale,
prin leziuni deschise, a unor persoane sau animale. Ele se recoltează de pe obiectele de la fața locului, corpul victimei sau agresorului, de pe instrumentel e utilizate, direct din mediul
săvârșirii faptei sau pe drumul parcurs de persoanele cu leziuni sângerânde. În funcție de cantitatea lichidului sangvin, natura obiectului primitor, precum și a unghiului de incidență,
urmele de sânge au forme și aspecte dif erite. După modul de producere, se prezintă sub formă
de dâră, dacă în timpul scurgerii individul se afla în mișcare, de picături în grup sau izolate, când era în stare de repaus relativ și ca forme continue, rezultate din ștergerea mâinilor, a
picioarelor sau a obiectelor acoperite cu sânge.

33

După unghiul de incidență, de contact cu obiec tul suport, urmele de sânge pot fi rotunde
sau alungite. Forma rotundă e determinată de căderea sub unghi drept, iar forma alungită,
când unghiul de incidență a fost ascuțit. În cazul căderii sub un unghi drept și de la o înălțime
de pănă la 25 cm, picătur a de sânge are formă rotundă și marginile netede; de la o inălțime de
25 – 150 cm, picătura are marginile dințate; iar atunci când distanța de cădere depășește 150
cm, picătura de sânge are marginile dințate foarte pronunțat, cu stropi pe margini sub formă
de raze . Desigur că aceste forme se intâlnesc când obiectul primitor are o suprafață destul de netedă și nu poroasă, absorbantă caz în care urmele nu formează pelicule, la suprafață fiind
absorbite.
Culoarea urmelor de sânge nu este aceeași pe toată perioada existenței lor, și au aspecte
diferite, după condițiile în care s -au format și condițiile în care au fost păstrate până la
descoperirea lor. Asupra culorii urmelor de sânge acționează vechimea caantitatea, natura suportului precum și alți factori: temperature, lumina, diverși, agenți fizici și chimici, externi
sau interni. Astfel, o urmă proaspătă are culoarea roșie- stacojie și un luciu caracteristic. Cu
timpul luciul dispare, urma devine solzoasă iar culoarea variază spre maroniu și negru, datorită proceselor de putrefacție și a acțiunii factorilor menționați, într – un strat foarte subțire
urma are culoare gri – verzuie.

Poziția și forma urmelor de sânge sunt utile la stabilirea modului de săvârșire a faptei,
iar cantitatea lor ajută la determina rea vasului sanguin lezat și gradul în care a fost vătămat.
O influență importantă asupra urmelor de sânge o au acțiunile exercitâte de om,
respectiv de persoana care încearcă îndepărtarea petei prin răzuire, spălare sau prin
distrugerea suportului sau a porțiunii care conține urma cum ar fi, spre exemplu arderea
prosopului, a batistei; decuparea unei porțiuni din material, etc. Aceste acțiuni nu au rezultatul dorit de fiecare data fie datorită naturii suportului – materialele absorbante – fie ca urmare a

34
modului în care s -au format – împrăștiere. Alte modificări pot apărea datorită contactului
suportului purtător de urme cu alte materiale. Toate aceste aspecte trebuie reținute și nu
trebuie scăpate din vedere de către experții care efectuează cercetarea l a fața locului.

STUDIUL URMELOR REZULTATE DIN PROCESUL
FIZIOLOGIC AL ORGANISMULUI

1. Expertiza urmelor de spermă

A.Noțiuni generale Urmele de spermă provin din lichidul seminal rezultat din secreția
glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale firești sau de preversiune sexuală, al masturbării, poluției nocturne sau al ejaculării datorate unor stări patologice. În cazul
sinuciderilor, mai ales la spânzurati, se produce o evacuare de lichid seminal la fel ca în
timpul actului sexual.
Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biolgice, întâlnite în diverse
împrejurări care numai aparent au frecventă redusă. De regulă, prezența lor este caracteristică
săvârșirii de infracțiuni cu un grad de periculozitate deosebit sau al căror mo d de săvârșire
prezintă anumite particularități. Așa sunt, de exemplu, omorul și infracțiunile cu privire la viața sexuală. (violul, raportul sexual cu minori, seducția, relațiile sexuale între persoane de
același sex, perversiunea și corupția sexuală, in cestul) sau sinucideri ale bărbaților prin
spinzurare, accidente. Aceste urme se formează, prin depunerea spermei eliminate pe diferite obiecte din imediata apropiere de locul în care se produce ejacularea, cum ar fi, de exemplu,
hainele de pat, lenjeria d e corp, prosoape, batiste, uneori hainele, ciorapii, pereții, covoarele,
corpul victimei sau al infractorului, mai ales pe coapse, fese, abdomen, perii pubieni, mâini, axilă sub sânii.victimei, în vagin, anus, etc.
După cum se afirmă în literatura de specialitate, urmele seminale pot reprezenta nu
numai dovada unei infracțiuni, ci aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei.
Importanța urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rczidă nu numai din faptul că
ele servesc la clarificar ea unot probleme referitoare la împrejurările săvârșirii faptei, ci mai
ales, la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului de suspecți, unii autori susținând chiar posibilitatea identificării persoanei.
Urmele de spermă sunt valorificate în procesul identificării criminalistice după anul
1925, când omul de știință japonez K. Yamakami a stabilit că unele secreții ale corpului
omenesc ca sperma, secreția vaginală, sputa și altele au aceleași proprietăți de g rupă ca și

35
sângele și ele corespund la om grupei sangvine. Formele și aspectele de prezentare a urmelor
seminale depind de natura și forma suportului, modul în care lichidul seminal a venit în
contact cu suportul respectiv, durata de timp scursă de la form are și până în momentul
descoperirii lor, bolile de care suferă persoana respectivă, iar în cazul când sunt lăsate de mai mulți bărbați influențează și acest factor. Obiectele abordante, cum ar fi țesăturile de bumbac,
în zonele cu spermă încă proaspătă, s unt de culoare gri deschis, lipicoase la pipăit, iar după
uscare zona în cauză este aspră amintind de pânza scrobită.
Pe obiectele absorbante, ca și țesăturile din fibre sintetice, suprafețele netede ale
obiectelor de lemn, fier, sticlă înainte de uscare petele de spermă se prezintă sub formă de
masă vâscoasă lipicioasă de culoare gri deschis, uneori cu ușoare nuanțe de sânge diluat.
După deshidratare au aspectul de cruste strălucitoare care privite sub un unghi ascuțit
amintesc de suprafața solzului de p ește. Fibrele păturilor de lână sau din diferite blănuri,
precum și perii pubieni, amintesc de părul dat cu fixativ. Prin frecarea lor ușoară se creează o pulbere albicioasă
Indiferent de starea în care se află, deshidratate sau semifluide, sub razele ul traviolete au
o fluorescență proprie, albăstruie. Nu trebuie uitât faptul că asemenea fluorescență se
întâlnește și la alte pete de natură organică, cum sunt cele de urină, mucus.

B.Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de spermă
a. Căutarea și descoperirea urmelor de spermă

Urmele de spermă se descoperă prin cercetarea
obiectelor chiar cu ochiul liber la lumina naturală a zilei. În
lipsa acesteia, obiectele suspecte se luminează cu o lanternă,
de buzunar sub diferite unghiuri de incidență, a razelor de
lumină. Se poate recurge, la nevoie, la utilizarea lămpii
portative de ultraviolete, după ce s -a creat în prealabil o
vizibilitate redusă, în zona cercetată.

Ordinea cercetării obiectelor suspecte de a fi purtătoare de urme de sp ermă este
determinată de particularitățile locului faptei, în cazul în care la locul faptei se găsește și
corpul victimei, acesta se examinează mai întâi, cu concursul medicului legist. Astfel, urmele
seminale se vor căuta pe coapse, fese, sub sâni, abdome n, pe mâini, în orificile naturale, pe

36
perii pubieni. Se continuă apoi cu lenjeria de corp, îmbrăcămintea exerioară a victimei dupa
care se trece la examinarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare a acestor urme. În ordine, se
cerecetează lenjeria de pat covoarele din apropiere, parchetul, prosoapele, chiuvetele, băile
precum și alte obiecte apte de u primi și păstra urmele de spermă. Atunci când locul faptei e un câmp deschis urmele de spermă se mai caută pe pământ, iarbă, frunze, flori precum și pe
alte obiecte pe care s -ar fi putut depune în timpul infracțiunii cercetate.
b.Fixarea și ridicarea urmelor de spermă

Se realizează, prin descrierea în procesul verbal de cercetare la fața locului și prin
fotografiere. În procesul descrierii se arată obi ectele pe care au fost descoperite,
starea în care ele se află culoarea lor, specificându -se totodată și ce fel de alte urme se găsesc
în imediata lor apropiere. Fotografierea, ca mijloc de fixare a acestor urme, nu se prea utilizează. Totuși se pot fotog rafia obiectele pe care urmele de spermă au fost descoperite,
zonele obiectelor pe care se află urmele.
Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biogice
precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul
element asupra căruia se îndreaptă examinarea. De aceea, se ridică întreg obiectul purtător de
urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi. Urmele dispuse pe o suprafață tare
(perete, parchet) nu se răzuie, ci se decupează.In cazul picăturilor aflate pc păr, acestea se
recoltează prin tăierea firelor, iar de pe piele recoltarea se face prin umezirea cu apă distilată sau glicerină a petei și transferarea pe o hârtie de filtru. Această ultimă operație se efectu ează
de un cadru de specialitate, în condiții de laborator. Aceleași precauții se au în vedere și la ambalarea obiectelor purtătoare de urme seminale, transportul lor trebuind să se facă în stare uscată, ferite de căldură și lumina soarelui. Manipularea și ambalarea acestor obiecte se face
în așa fel încât suprafețele pe care se află urmele să nu vină în contact cu nici un obiect străin, cum sunt de exemplu, pereții ambalajului. Hainele de pat, îmbrăcămintea, când se pliază
pentru ambalare se ține cont ca p lierile să nu se facă prin zonele cu urmele în cauză. Măsurile
mai sus menționate se explică și prin aceea că, datorită rezultatelor unor cercetări relativ recente, s -a ajuns la concluzia că stabilirea calității de secretor și determinarea antigenelor din
sistemul AB0 sunt mai sigure în cazul urmelor de spermă în comparație cu urmele vechi de sânge, noile metode permițând stabilirea grupei sangvine din petele de lichid spermatic cu o
vechime de peste un an.

37
URMELE SUB FORMA FIRELOR DE PĂR

A. No țiuni gene rale.
DEFINIȚIE

Firul de păr este un constituent al epidermului, parte anexă a pielii, iar din punct de
vedere structural este o producție cornoasă filiformă.

Pentr
u a
incad
ra
firele
de
par
in cadrul urmelor biologice, acestea au fost asimilate cu urmele si denumite “urme de natura piloasa” sau “urme sub forma firelor de par”. Valoarea de identificare a firelor de par este
mai redusa in comparatie cu celelalte urme biologice, datorita posibilitatilor pe care le ofera
produsele cometice de a le sch imba foarte usor culoarea si alte trasaturi proprii.
Acestea sunt cercetate deoarece concura la restr ângerea cercului de persoane de la
care ar putea proveni, putând furniza informații privitoare la vârsta aproximativă, starea de
sănătate, sexul persoanei, împrejurările în care s -au desprins de la locul de crestere (rupere,
smulgere, taiere sau cadere naturala), zona corpului de unde s -au desprins (cap, gene,
sprancene, axila, regiune pubiana etc.) .
Cu prilejul săvârșirii mai multor feluri de înfracțiuni, la locul faptei, alături de alte
urme, rămân și urme sub forma firelor de păr. Ele provîn din zonele păroase ale corpului, datorită procesului fizio logic obișnuit al organismului ori din cauza unor acțiuni ca tăierea,
ruperea sau smulgerea din rădăcină,cu ajutorul anumitor instrumente ori nemijlocit cu mâna
După detașare, firele de păr se depun pe cele mai variate obiecte de la locul faptei, pe
dușumele, canapele, fotolii, pături, covoare, în chiuvete, pe instrumentele corp- delict,
pe corpul victimei sau a făptuitorului Când infracțiunea se comite în câmp deschis ori în curți, grădini, livezi, aceste urme
se depun pe pământ, iarbă, flori, frunze de arbusti, iar în accidentele de circulație pe

38
vehiculele angajate în accident, corpul victimelor, pe diferite obiecte aparținătoare
persoanelor participante etc.
Prezența firelor de păr la locul săvârșirii infracțiunii este de reală utilitate pentru organele judiciare. Prin cantitatea, starea și locul în care sunt descoperite, părțile
anatomice principale, proporția substanțelor componente, acestea au o contribuție însemnată la elucidarea multor probleme ce se ridică în legătură cu infracțiunea, ca
fenome n obieciv ce s -a desfășurat în timp și spațiu, cu persoanele implicate în
săvârșirea ei. Locul unde sunt descoperite, cantitatea în care se află, raportul lor cu urmele de altă natură furnizează date utile pentru stabilirea modului în care s -ar fi
putut comite fapta respectivă
Dar, putem spune că aceste urme, descoperite la locul faptei de peste un secol și
jumătate sunt valorificate prin examinarea lor în condiții de laborator, folosîndu- se
substanțe și mijloace tehnice în continuă perfecționare, ajungân du-se în zilele noastre
până aproape de identificarea persoanei de la care provin, având concursul și al unor
probe de altă natură.
O primă reducere a sferei persoanelor suspecte, prin determinarea sexului persoanei de la care provine firul de păr, pe baz a cromozomilor din celulele somatice umane, în
care sunt 46 de cromozomi, adică 23 perechi, din care 22 perechi de cromozomi autosomali și perechea 23 din doi cromozomi sexuali: la sexul feminin totdeauna
apare structura cromozomilor "XX" și la cel masculî n "XY". Această distincție pe
sexe deschide posibilitatea limitării, în continuare, a cercetărilor asupra unui grup mai restrâns de persoane.
Timpul scurs de la desprindere influențează, aspectul firului de păr, astfel firuI tăiat recent are o secțiune pl ană in funcție de obiectul tăietor iar după 48 de ore marginile
încep a se rotunji
Reduceri și mai perceptibile a sferei persoanelor suspecte de a fi lăsat firele de păr de
la locul faptei se realizează și prin alte procedee de examinare din arsenalul ul timelor
cuceriri ale știintei. Așa, de pilda, prin folosirea microscopiei electronice se poate stabili cu mare probabilitate dacă firul de păr în litigiu aparține sau nu persoanei de la
care s -au prelevat modelele de comparație, iar prin activarea cu neutr oni se poate face
cu certitudine excluderea și se stabilește cu probabilitate dacă firul de păr în litigiu aparțîne persoanei de la care s -au prelevat modelele de comparatie.
Alți autori, însă, pretind cu argumente destul de convingătoare că în urma exami nării
firelor de păr prin microscopia clasică se ajunge pînă la identitate, adică la precizarea

39
că "firul de păr în litigiu aparține sau nu persoanei de la care s -au recoltat modelele de
comparație, deoarece firelor de păr, alături de caracteristicile din cadrul speciei, mai au
o serie de variații individuale moștenite privînd structura, dimensiunea, ondulația,
secțiunea transversală, pigmentația și altele, care păstrează anumite particularități
individuale în toate regiunile corpului, precum și la anumite vârste.
Legat de această problemă, a identificării persoanei după firele de păr descoperite la
locul faptei, socotim că nu întâmplător se mai poartă încă discuții, desi astăzi se
cunosc variate procedee științifice de cercetare a firului de păr, cu ajutor ul unor
mijloace tehnice de mare precizie. Științific
este de mult stabilit că, afară de natura organismului fiecărui individ, luat ca existență
fizică, asupra părului influențează foarte mulți factori, dintre care exemplificativ pot fi
amintiți: alimentația, locul de muncă, vârsta, sexul, tratarea părului, zona geografică a
individului etc.
Factorii mediului ambiant produc modificiri în colorația firului de păr. La 180 C temperatură părul blond devine roșcat, părul brun se înnegrește, iar cel al b dobândește culoarearoz. L -a
250 C apar ondulații artificiale, iar între 300 -400 C
se produce carbonizarea. De asemenea, substanțele chimice decolorează esențial firuI natural
de păr.
Asemenea factori, care, la rândul lor, se schimbă în perioade scurte de timp,
influențează atât asupra aspectului exterior al părului, cât mai ales asupra compoziției
sale chimice. Sub influența acestor factori, aspectul exterior al părului suferă
schimbări perceptibile în privința gradului de gresare, nuanței de culoare și a luciului,
asupra formelor capătului distal, sau substanțelor aderente de pe tijă. Influența acestor factori se simte și mai mult asupra concentrației elementelor chimice din compoziția părului, concentrație care diferă de la o zonă la alta a corpului uman . Mai mult decât
atât, chiar părul capului, desi peste tot contine cam aceleași elemente, concentrația lor diferă de la o zonă la alta a capului.
Astfel putem reține factori importanți, cum sunt diferența de concentrație a elementelor chimice la nivelul f irului de păr, chiar aparținând aceluiași individ, în
funcție de zonele corpului de unde provin(chiar și zonele capului), la care adesea putem adăuga durata lungă de timp dintre momentul recoltării urmei și cel al
prelevării probei de comparație de la pers oanele suspecte, factori care datorită
stabilității lor reduse în timp, ridică serioase probleme identificării criminalistice. Aceasta nu înseamnă că firele de păr descoperite la fața locului ar fi lipsite de

40
valoare pentru cercetarea criminalistică, chiar și în procesul de identificare.
Pentru a nu greși este necesar ca totdeauna, în procesul cercetării și
valorificării firelor de păr descoperite la locul faptei, să se țină seama de situația
concretă în această privința, chiar dacă pășim cu mai multă prud entă spre identitate,
cum credem că justificat se recomandă atât de unii autori care se conduc mai mult după posibilitățile ceva mai vechi de examinare a firului de păr, cât și de cei care au în
vedere utilizarea mijloacelor tehnice de actualitate, cum ar fi spectrofotometria de
absorbție atomică, apreciem că nu -i un motiv de descurajare, de renunțare la examenul
firului de păr în condiții de laborator, pentru valorificarea sa în procesul cercetării criminalistice. Reducerea sferei
persoanelor suspec te de a fi lăsat la fața locului urme sub forma firelor de păr este de
mare utilitate pentru organele judiciare în activitatea lor, desfăsurată cu scopul
descoperirii infractorilor și stabilirii adevărului în cauzele cercetate. Deci,
însemnătatea incontest abilă a firelor de păr, ca urme ale infracțiunii, evidentiază
necesitatea descoperirii și valorificării lor prin procedeele corespunzătoare recomandate de știinta criminalisticii.
B. Examinarea morfologică a firelor de păr
Firele de păr sau probele de natură textilă furnizează informații suplimentare în
procesul de investigare criminalistică.
Examinarea morfologică a firelor de păr se realizează la microscop (ex. Nikon Eclipse 80) și
are ca scop:
a. diferențierea firelor de păr față de alte fibre vege tale sau sintetice;
b. stabilirea naturii umane sau animale (specia);
c. stabilirea caracteristicilor morfologice ale firelor de păr (zona de proveniență –
regiunea păroasă a capului, zona pubiană, axială etc.),
d. mod de detașare, culoare naturală/ artif icială,
e. lungime, grosime,
f. proveniența părului de la o persoană în viață sau de la un cadavru,
g. existența acțiunilor specifice de degradare datorate agenților termici, electrici sau cauzate de acțiunea paraziților, agenților patogeni etc.);
Astăzi , firele de păr, fiind supuse mai multor examene de laborator, se constată: vârsta
aproximativă a persoanei în cauză și grupa sanguină, precum și identificarea persoanei
pe baza profilului A.D.N.

41
STUDIUL URMELOR OLFACTIVE

A. Noțiuni introductive

Urmele de miros sunt caracteristice atât omului cât și animalelor precum si altor
substanțe care conțin elemente volatile și fac obiectul odorologiei judiciare. Formarea urmelor de miros este inevitabilă și involuntară, orice persoană lăsându- și
moleculele d e miros peste tot pe unde trece, formând astfel o amprentă olfactivă pe fiecare din
obiectele atinse, iar oprirea sau încercarea de a suprima aceste molecule de miros este practic
imposibila.
Conținutul urmelor olfactive reprezintă un buchet format din ma i multe mirosuri,
dintre care ponderea principală o are mirosul specific sau de bază al corpului respective,
adăugându -i-se mirosul profesional și cel ocazional.
Mirosul specific este rezultatul proceselor metabolice din organism și materializate în
emanații volatile, caracteristice transpirației,respirației sau altor secreții și excreții organice,
descuamarea pielii – de o mare complexitate chimică.
Aceasta compoziție este influențata de factori ca alimentație, medicamentație sau starea de sănătate și igi ena corporală.
Intensitatea mirosului specific este direct proporțională cu intensitatea stărilor de
emoție, cu solicitările fizice sau stările fizicopatologice pe care le are individul iar in stare de
stres aceste emanații volatile pot creste de cca. 4 ori.
Mirosul profesional este determinat de specificul locului de muncă, de locuință sau
locul în care a stat mai mult timp. Aceste mirosuri pot fi foarte puternice, cazul celor care
lucrează in uzine chimice, fabrici de cosmetice, tăbăcării, cazărmi mili tare etc.
Mirosul ocazional este rezultatul unui contact întâmplător cu diverse medii sau
substanțe folosirea produselor cosmetice etc.
Exploatarea urmelor olfactive în investigațiile criminalistice s -a impus datorită
proprietății acestora de a se forma invariabil la simpla trecere a persoanei printr -un anumit
loc, însă prezintă și anumite neajunsuri cum ar fi: limitarea lor în timp sau imposibilitatea omului de a le percepe și exploata fără ajutorul câinelui de urmărire.Astfel o urmă olfactivă
formată in condiții închise poate persista de regulă cca: 20 de ore, dar există și situații în care
urme olfactive au fost exploatate cu success la 35 -40 de ore de la producerea lor ( cazuri de
locuri închise lipsite de curenți de aer sau emanații volatile puternice )

42
Temperatura ridicată, vântul, ploaia, intervenția oricăror factori poluanți,chiar si
trecerea altor personae prin zona respective conduc la degradarea urmei. De asemenea
densitatea obiectului primitor influențează durata urmei dupa cum absorb sau respin g
moleculele de miros (iarba sau zăpada va păstra mult mai bine mirosul, decât cimentul sau gresia).
În funcție de persistența urmelor acestea se clasifică in:
urme proaspete,cu vechime de până la o oră
urme normale, cu o vechime de până la 3 ore
urme re ci, mai vechi de 3 ore.
Limita normală de prelucrare este de aprox. 6- 7 ore.

B.Cercetarea fixarea și prelevarea urmelor de miros

Descoperirea urmelor olfactive se face cu ajutorul câinelui de urmărire, acesta dispunând față
de om de un număr de pest 30 de ori mai mare de celule olfactive, putând astfel selecta un
miros din alte 200. Calitățile ce servesc la descoperirea urmelor olfactive sunt în funcție de rasa pregătirea
sau sexul câinelui.Astfel dintre cei cu o acuitate olfactiva superioară este c âinele lup
(ciobănesc german)
Pentru prelucrarea urmelor câinele de urmărire va fi dirijat de conducătorul său care îi
cunoaste comportamentul posibilitățile atunci când găsește urma dar și când este obosit, sub directa îndrumare a organului judiciar. As tfel în cadrul cercetării la fața locului dacă se
consideră oportun folosirea câinelui de urmărire, acestuia i se va da spre prelucrare urma de miros înaintea desfășurării altor activități de cercetare (cu exceptia salvării victimei) pentru a se evita cont aminarea zonei de alte mirosuri inutile. Specialistii recomandă ca ori de câte ori
la fața locului se găsesc urme de picioare sau obiecte suspecte purtătoare de miros, cei care efectuează cercetarea să nu se apropie la o distanță mai mică de 2 -3 metrii pen tru a nu crea
urme olfactive suplimentare Pe parcursul acțiunii câinelui nu trebuie exclusă lipsa unei coincidențe între cărarea de urme și urma de miros datorită deplasării acesteia sub acțiunea vântului, sau folosirea de către infractori a unor substanțe menite să altereye sau irite mirosul
câinelui de urmărire.
Fixarea și prelevarea urmelor olfactive se face prin acoperirea lor cu o bucată de pânză
lipsită de orice miros „țesătură textilă de fixare a mirosului”, timp de 20- 30 de minute, apoi se
ridică cu o pensetă de asemenea dezodorizată și se introduce într -un vas de sticlă steril care
fiind închis ermetic și în încăperi speciale, va putea păstra urma timp de mai mulți ani.
Examenul odorologic comparativ se face cu modele olfactive de comparație prel evate
de la persoanele suspecte în cel mult 24 de ore de la obținerea modelelor, astfel reducându- se
riscul de eroare la 1 -2%.

43
Capitolul III
BALISTICĂ JUDICIARĂ

§ 1. Noțiuni generale despre armele de foc

Balistica judiciară este acea ramură a criminali sticii care elaborează metodele și
mijloacele tehnico -științifice de studiere a armelor de foc de mână sau de umăr , a
munițiilor acestora și a urmelor împușcăturii, în vederea identificării armei cu care s -a
tras, a celui care a utilizat -o și a modului cum s-a comis infracțiunea5

5 I.Mircea , op.cit., p.165. .
Orice armă de foc are destinația de a expulza un proiectil spre o țintă oarecare. Ca părți
componente principale ale unei arme de foc, distingem:
A. Țeava – un cilindru de oțel special care asigură direcția ce va fi urmată de proi ectil.
Materialul din care este confecționată țeava trebuie să fie rezistent la frecare, presiuni și
temperaturi ridicate.
B. Mecanismul de tragere – compus din piese fixe și mobile metalice (închizător,
trăgaci, cui percutor, camera de explozie, gheară extractoare, ejector ș.a.) care permit
alimentarea cu muniție, inițierea focului de armă și e vacuarea tubului ars.
Patul sau mânerul – are rolul de a permite utilizarea convenabilă a armei.
Ținând seama de evoluția armelor de foc, vom avea în vedere echipar ea diverselor
modele de armament cu mecanisme de dare a focului, sisteme de alimentare cu muniție
sau dispozitive accesorii de ochire de o complexitate variabilă .
Realizarea împușcăturii presupune o succesiune de operațiuni desfășurate manual sau
automat în funcție de tipul armei de foc . Prima constă în introducerea cartușului în
camera de explozie, unde este blocat prin intermediul închizătorului. Apoi este apăsat trăgaciul ce eliberează cuiul percutor, care lovește capsa de inițiere situată în partea
posterioară a cartușului. Pulberea din tubul cartușului ini țiată de flacăra capsei arde
foarte rapid de gajând o volum foarte mare de gaze cu presiuni de pâna la 4000 de bari.
Tubul cartușului fiind fixat în camera de explozie, presiunea va împinge proiectilul pe
canalul țevii , aceasta fiind singura posibilitate de destindere a gazelor. Ultima operațiune
presupune extragerea tubului ars și ejectarea acestuia prin spațiul eliberat de deblocarea
închizătorului. În desfășurarea acestor operațiuni se crează urme al e pieselor fixe sau
mobile ale mecanismului de tragere pe tubul cartușului și urme ale țevilor ghintuite pe proiectil, urme deosebit de utile pentru cercetarea criminalistic ă.

44
Succesiunea operațiunilor desfășurate în interiorul armei și factorii ce acționează asupra
proiectilului pe această durată constituie obiectul de studiu al balisticii interioare .
În continuare de la momentul părăsirii țevii pâna când proiectilul atinge ținta , sau cade
datorită pierderii totale a energiei sale cinetice , vom discuta din punctul de vedere al
balisticii exterioare . Presiunea dezvoltată de arderea rapidă a pulberii îi imprimă
proiectilului o viteză inițială la momentul părăsirii țevii care poate atinge valori de peste
1000 m/s. Deplasarea liberă a proiectilului poartă numel e de traiectorie și este
influențată, ca formă și distanța parcursă, de rezultanta compunerii a trei forțe
principale: energia cinetică ce propulsează proiectilul opozabilă forței de frecare cu
aerul și accelerației gravitaționale corespunzând masei proiectilului. Rezultatul acestei
interacțiuni este reprezentat de o fază ascendentă a traiectoriei – asimilabilă unei drepte,
în care energia fiind foarte mare, proiectilul parcurge o distanță apreciabilă cu deviații
minime de la direcția inițială , și o fază de scendentă – cu un aspect curbat pronunțat , în
care energia epuizându- se, datorită frecării și gravitației, proiectilul ajunge în final pe
sol. În acest context, legat de parcursul unui proiectil, putem defini bătaia maximă ca
fiind distanța maximă la care acesta poate ajunge și bătaia eficace distanța până la care
intrarea în contact poate provoca răni unui organism. Se poate deci constata că bătaia
eficace depinde de o anumit ă limită a energiei cinetice pe care o posedă proiectilul la un
moment al parcursu lui său și este influențată deasemenea și de secțiunea acestuia.
În situația contactului sau pătrunderii unui proiectil într -un obiect sau organism, efectele
acestui fapt și diferitele posibilități de manifestare ale acestuia sunt studiate de către balist ica terminală
6
Țevile ghintuite prezintă în secțiune transversală o succesiune de goluri și plinuri ,
respectiv niște canale, ce parcurg întreaga lungime răsucindu -se sub formă de spirală. Canalul
unei țevi ghintuite imprimă proiectilului o mișcare de rotație în jurul propriei axe longitudinale.
O astfel de mișcare elicoidală asigură o stabilitate crescută proiectilului, o bătaie mai lu ngă
respectiv o precizie mai mare. Majoritatea armelor de foc moderne sunt echipate cu țevi .
Armele de foc pot să fie clasificate după mai multe criterii ; din punct de vedere al
importanței criminalistice menționăm clasificările: 1. După suprafața canalului țevii , armele sunt cu țeavă lisă (netedă) și cu țeavă
ghintuită. Din prima categorie fac parte în general armele confecționate până la mijlocul
sec. XIX, puștile de vânătoare, unele arme de tir și de semnalizare.

6 A.Galluser§

45
ghintuite, iar urmele ghinturilor de pe proiectile sunt de utilitate maximă în identificarea armei
cu care s -a tras.
Dimensiunea secțiunii unei țevi este definită de calibru care este caracterizat diferit în
funcție de tipul de canal interior al țevii. La armele cu țeavă ghintuită calibrul reprezintă
distanța în mm între două plinuri opuse (în cazul numărului par de ghinturi) sau între un plin și golul opus (în cazul num ărului impar de ghinturi). La armele cu țeavă lisă calibrul se definește
printr -un număr abstract invers proporțional cu diametrul real al țevii. Practic se consideră că
dintr -o cantitate de un fun t de plumb (aproximativ 0,5 kg) se pot turna un număr diferit de sfere
egale ca diametru. Astfel țeava lisă care are diametrul egal cu cel al unei sfere făcute din a patra
parte dintr -un funt de plumb este de calibrul 4 corespunzând unui calibru de 24 mm al unei țevi
ghintuite, iar un diametru egal cu cel al unei sfere făcute din a douăzecea parte a aceleiași cantități de plumb este de calibrul 20 corespunzând unui calibru de 16 mm al unei țevi
ghintuite.
Armele ghintuite mai pot fi clasificate și în funcție de calibru astfel: calibru mic ( ≤6,35
mm) , mediu (6,35 – 9 mm) și mare ( ≥9 mm). După lungimea țevii se utilizează clasificarea în
arme cu țeavă: scurtă ( ≤ 20 cm), medie (20 – 50 cm) și lungă ( ≥ 50 cm).
2. După modul de funcționare armele sunt neautomate, semiautomate și automate
a. Armele neautomate sunt caracterizate de fap tul că încărcarea , declanșarea focului,
scoaterea tubului ars se efectuează manual ca operațiuni distincte. Dintre acestea fac parte unele
arme militare cu țeavă lungă, diferite revolvere, unele arme de tir și armele de vânătoare cu
țeavă lisă.
b. Armele semiautomate folosesc o parte din energia gazelor ce expulzează proiectilul
sau reculul ca forță ce acționează asupra peretelui posterior al camerei de explozie, pentru a
ejecta tubul ars și pentru a arma mecanismul de tragere. Du pă ejectarea tubului ars, un nou
cartuș neexp lodat este împins de un resort din încărcător în camera de explozie. Pentru
următoarea tragere este nevoie de o nouă apăsare pe trăgaci. Asfel de arme sunt pistoletele și
pistoalele mitralieră.
c. Armele autom ate folosesc presiunea gazelor ca și cele semiautomate, dar ciclul de
funcționare este complet, respectiv cât timp trăgaciul este apăsat se produce și percutarea
muniției. Practic se po ate elibera un număr variabil de focuri, ținând seama de cadența propri e
armei și capacitatea încărcătorului, atât timp cât degetul apasă trăgaciul . Armele militare de
tipul pistoalelor mitralieră și puștilor mitralieră sunt arme automate, dar care, prin intermediul
unei pârghii, pot fi trecute și pe funcționare în sistemul s emiautomat.

46
3. Alte clasificări pot fi după destinație: arme de luptă, sportive, de vânătoare, cu
destinație specială (semnalizare, start etc.); după modul de fabricație: produse în serie,
artizanale sau modificate.

§ 2. Muniția armelor de foc
Muniți ile armelor de foc sunt denumite cartușe și se deosebesc între ele în funcție de
caracteristicile constructive ale canalului țevii cărora le sunt destinate , după calibrul acestora
sau după destinația specifică unei arme.7
B. Tubul cartușului este confecționat din alamă sau un alt aliaj metalic care presupune
un oarecare grad de elasticitate, astfel încât după darea focului și expulzarea proiectilului să
poată fi extras ușor din camera de explozie a armei. Forma sa este cilindrică, uneori îngustată ca
diametru în partea superioară, deschisă, unde este sertizat proiectilul. Partea inferioară, î nchisă,
are de obicei strunjit un canal pe exterior sau este mai proeminentă ca diametru, delimitând rozeta. Scoaterea tubului ars se face de către gheara extractoare care se agață d e marginea
inferioară a tubului, respectiv în canalul exterior .
I. Cartușele armelor cu țeavă ghintuită sunt diferite ca formă, volum (în sensul
cantității de pulbere conținute) și calibru. Părțile componente principale sunt: A. Glonțul sau proiectilul este situat în partea frontală a cartușului și prin expulzarea sa
pe gura țevii este îndreptat spre ținta aleasă de utilizatorul armei. Gloanțele au o greutate mare
în raport cu volumul lor, scopul lor fiind distructiv. Deasemenea distanțele la care ajung și
viteza lor sunt influențate de acest raport , dar și de o formă aerodinamică.
Materialul utilizat inițial pentru confecționarea gloanțelor a fost plumbul, dar datorită maleabilității crescute ale acestui material deformările la incidența obiectelor dure
împiedică penetrarea lor. Ținând seama de acest aspect gloanțele se confecționează cu
un înveli ș mai dur, respectiv un miez de plumb cămășuit cu alamă sau alte aliaje mai
dure. Există și gloanțe cămășuite cu oțel sau confecționate în întregime din oțel (cu
putere de pătrundere crescută), gloanțe explozive (interzise de convențiile privind muniția de război), gloanțe trasoare (prevăzute cu o cantitate de material pirotehnic
pentru reglarea dinamică a tirului), etc.
Partea de la bază a glonțului este cilindrică sau ușor tronconică pentru a permite
sertizarea sa în partea superiară a cartușului , dar în partea superioară se subțiază luând o formă
ogivală necesară îmbunătățirii calităților sale aerodinamice și a puterii de pătrundere.

7Mircea I., op.cit, pag.168.

47
C. Capsa de inițiere sau detonantă este situată în centrul rozetei sau la unele tipuri de
muniție sub forma unui inel pe circumferința rozetei. Spre exterior capsa este acoperită de un
înveliș metalic subțire ușor deformabil. Spre interiorul tubului comunică prin unul sau mai
multe canale ce sunt închise de o foiță subțire de staniol. Încărcătura de inițiere este constituită dintr -un amestec ce conține fulminat de mercur sau stifnat de plumb, substanțe care se aprind
datorită șocului mecanic produs de lovitura cuiului percutor. Flacăra străpunge foița de staniol și inițiază aprinderea încărcăturii principale, de azvârlire, din interiorul tubului.
D. Pulberea sau praful de pușcă, constituie încărcătura care prin ardere produce o mare
cantitate de gaze, a căror presi une pune în mișcare proiectilul expulzându- l pe gura țevii.
8

8 Mircea I .,op.cit, pag.169. Praful
de pușcă este cunoscut în Orient de 1500 de ani, dar în Europa a pătruns doar în secolul XIII.
Pulberea clasică are o ardere mai lentă este mai neomogenă și degajă o cantitate mare de
reziduuri fiind cunoscută ca pulbere neagră sau cu fum; este constituită dintr -un amestec de
salpetru (azotat de potasiu), sulf și cărbune. Pulberile moderne sunt mai omogene, nu sunt
sensibile la umezeală, ard mai rapid și dezvoltă presiuni mult mai mari fiin d denumite pulberi
coloidale sau fără fum; sunt amestecuri bazate pe compuși ai piroxilinei și nitroglicerinei coloidale.
II. Cartușele armelor cu țeavă lisă prezintă unele distincții ale componentelor față de
cele discutate anterior.
A. Proiectilul poate fi uni c (bilă, breneke) sau multiplu, respectiv o încărcătură de sfere
de plumb sau aliaje ale acestuia. Dacă au diametru sub 5,5 mm sunt denumite alice, iar
dacă sunt mai mari se numesc mitralii.
B. Tubul cartușului poate fi confecționat și din carton pr esat sau plastic dar rozeta este
întotdeauna metalică.
C. Capsa de inițiere are același rol și amplasament ca și în cazul anterior .
D. Pulberea utilizată este de obicei cea neagră, cu fum.
E. Bura are rolul de a separa pulberea de proiectilele multiple – alice sau mitralii. Bura
clasică este confecționată din pâslă, uneori hârtie sau cârpe – în cazul reutilizării tubului.
Cartușele moderne au în partea superioară un „păhărel” de plastic ce conține alicele, al
cărui „picior” face separarea de pulbere.
F. Ron dela are rolul de a închide gura tubului. Clasic era confecționată din carton
presat, cartușele moderne având presate spre interior marginile superioare ale
„păhărelului” de plastic ce conține alicele.

48
Spre deosebire de muniția armelor cu țeavă ghintuită , uneori se practică refolosirea
tuburilor de muniție pentru arme cu țeavă lisă, prin reumplerea lor cu pulbere, proiectile
și înlocuirea capsei de inițiere .

§ 3. Urmele armei imprimate pe muniție
Resturile de muniție reprezentate de tuburile arse și proie ctilele recuperate de la locul
faptei poartă urme create de armă în procesul tragerii. Aceste urme comparate cu cele
rămase pe tuburi și proiectile trase experimental cu arme presupus a fi fost folosite,
conduc la identificarea armei cu care s -a tras, impl icit a făptuitorului.
A. În cazul armelor cu țeava ghintuită glonțul are un calibru efectiv cu ceva mai mare
decât calibrul nominal al țevii tocmai pentru a intra forțat pe canalul țevii și pentru a
micșora pierderile de gaze care s -ar putea strecura prin canalele ghinturilor. Parcurgând
lungimea țevii pe cămașa proiectilului se imprimă urmele ghinturilor sub forma unor striațiuni paralele macroscopice și microscopice.
Urmele macroscopice, vizibile cu ochi ul liber, sunt sub forma unor perechi de zgârieturi
paralele produse de plinurile reliefului interior al țevii. Examinând aceste urme se
distinge numărul ghinturilor, distanța dintre ele, lățimea lor, sensul de răsucire, se poate
măsura înclinația lor care permite aflarea pasului ghinturilor, toate acestea fiind
informaț ii de gen care permit identificarea tipului de armă utilizat.
Examinând la microscop suprafața proiectilului se poate distinge un microrelief reprezentat tot de un sistem de striațiuni paralele datorat particularităților specifice unei
anumit e țevi, ceea ce poate conduce efectiv la identificarea armei cu care s -a tras.
Particularitățile microreliefului prezent la nivelul ghinturilor din interiorul unei țevi rezultă din însăși procesul de fabricație, condițiilor de utilizare și păstrare a armei ,
tipului de muniție folosit și a uzurii corespunzătoare tragerilor repetate. Având în vedere acești factori tragem concluzia că microrelieful are o evoluție constantă în timp,
utilizarea frecventă a armei conducând la modificări semnificative ale acestuia . Se
impune deci recuperarea cât mai rapidă a armei presupus a fi fost folosită la comiterea unei infracțiuni și efectuarea unui numă r limitat de focuri la bancul de probe pentru
obținere materialului de comparație.
Pe tubul tras se pot descoperi alte cate gorii de urme datorate pieselor fixe și mobile ale
armei. Cuiul percutor sau cocoșul lasă o urm ă de o anumită dimensiune , profunzime și
cu o formă caracteristică pe capsa detonantă. Extractorul lasă o urmă caracteristică pe
partea anterioară a inelului roz etei, iar ejectorul marchează partea posterioară a acesteia.

49
Pozițiile specifice ale acestor categorii de urme oferă informații de gen necesare
stabilirii tipului de armă utilizat. Marginile încărcătorului și închizătorul pot lăsa
deasemenea urme caracteri stice pe tub.
Toate aceste urme de pe tub pot fi examinate și microscopic din punct de vedere al
microstriațiunilor invizibile pentru ochiul liber. Ca microstriațiuni, cu rol important de
identificare certă a armei utilizate, mai există posibilitatea de a descoperi urme ale
microreliefului interiorului camerei de explozie imprimate pe tub în momentul creșterii
bruște a presiunii gazelor rezultate în urma arderii pulberii.
B. La armele cu țeavă lisă dacă sunt utilizate cartușe reîncărcate se vor examina doar
urmele rămase pe capsă, deoarece în celelalte zone apare posibilitatea prezenței unor urme provenind de la mai multe împușcături. La cartușe utilizate doar o singură dată
putem folosi și celelalte posibilități de examinare a urmelor de pe tub.
Ca identificare de gen referitoare la calibrul armei de vânatoare utilizate, în cazul când nu sunt recuperate tuburi arse , este utilă recuperarea burei de la locul faptei.

§ 4. Urmele împușcăturii
Aspectul și caracteristicile urmelor descoperite pe corpurile atinse de loviturile armelor
de foc variază în funcție de factorii principali și factorii suplimentari ai împușcăturii. În literatura de specialitate urmele împușcăturii sunt clasificate și descrise sub diferite
denumiri în funcție de factorii cauzatori.
Astfel, unii autori români fac o împărțire în factori primari determinați de acțiunea
directă a proiectilului și factori suplimentari determinați de acțiunea pulberii, a
compoziției capsei și a reziduurilor de pe țeavă
9, alții adoptă o împărțire în urme
principal e enumerate ca urme de perforare și ieșire a glonțului, urme de pătrundere,
urme de ricoșare, proiectile, tuburi, capse, obiecte purtătoare ale urmelor create de
piesele armei și urme secundare rezultat al unor factori suplimentari, alții decât
proiectilul10; o altă opinie prezintă problematica sub forma expertizei urmelor
principale ale tragerii datorate glonțului și expertizei urmelor secundare ale tragerii
datorate factorilor secundari11

9 Suciu C ., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pag. 347.
10 Cârjan L. , Criminalistică – Tratat , Editura Pinguin Book, București, 2005, pag. 380.
11 Stancu E., Tratat de Criminalistică, Editura ACTAMI, București, 2001, pag. 269. , pentru ca într -o altă prezentare urmele împușcăturii să fie
clasific ate în urmele proiectilului în corpul uman, urmele în funcție de distanța de

50
tragere, urmele create de glonț pe diverse obiecte, urmele tragerilor de la distanță
mică și urmele tragerilor cu arme de foc cu alice și mitralii12
In literatura străină de speci alitate urmele împușcăturii sunt tratate oarecum diferit,
respectiv sunt abordate distinct problemele legate de reziduurile tragerii, distanța față de
țintă.
13 și problemele legate de așa numita balistică terminală sau lezională14, ori
modalitățile de examina re a reziduurilor rămase pe diferitele corpuri15
A2 Canalul de pătrundere este reprezentat în principiu de un traseu rectiliniu,
continuare a traiectoriei proiectilului în interiorul corpului lovit. Trebuie să avem în .
În această lucrare din rațiuni strict didactice, vom ordona diferitele categorii de urme ale
împușcăturii în funcție de factorii cauzatori ai urmelor și de distanța între locul de tragere și corpul lovit de proiectil. În acest fel urmele create numai pe obiecte situate la
distanțe relativ mici fața de gura țevii și datorate unor alți factori decât proiectilul vor fi considerate urme secundare, iar cele care rămân pe obiecte situate la o distanță
oarecare, dar create de către acțiunea proiectilului sau de substanțe provenind de la
suprafața acestuia, le vom defini ca urme primare. Se poate observa că vom considera
urme primare cele prezente pe obiecte lovite de proiectil indiferent de distanța față de gura de foc, pe când cele secundare vor fi găsite doar pe obiecte aflate la distanțe mici,
nu întotdeauna lovite de proiectil, deci datorate unor alți factori care nu se pot manifesta
peste o anumită limită de distanță.
Ținând seama de aceste considerații clasificarea urmelor împușcăturii va fi astfel:
A. Urme primare – datorate factorului principal – glontele (sau proiectilul), sunt
prezente pe corpul lovit indiferent de distanța dintre gura de foc și țintă .
A1. Orificiul de intrare caracterizat de sintagma „minu s țesut”, respectiv
proiectilul antrenează țesuturi de la suprafață spre interior pe direcția sa de înaintare.
Forma sa circulară este apropiată ca dimensiune de calibrul proiectilului, cu variații ale
dimensiunii legate de natura și consistența corpului lovit. În cazul când proiectilul lovește un corp după un ricoșaj prealabil, situația în care nu- și continuă drumul cu vârful
îndreptat înainte rotindu- se în jurul propriei axe longitudinale, forma orificiului de
intrare poate fi a unei secțiuni oarecare cor espunzând unghiului sub care proiectilul, ce
se rostogolește, atinge ținta.

12 Mircea I ., Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1999, pag. 172- 175.
13 Marlet R., Les Experts – Mode d’emploi, Editions FAVRE, Paris, 2007, pag.136.
14 Gallusser A., Bonfanti M., Schutz F., Expertise des armes à feu, Presses polytechni ques et universitaires
romandes, Lausanne, 2002, pag.77- 86, 129- 152.
15 White P., Crime Scene to Court, The Royal Society of Chemistry, Cambridge, 2005, pag.287- 292;
Buquet A., Manuel de criminalistique moderne, Presses Universitaires de France, Paris, 2 008, pag.32- 33.

51
vedere fap tul că unda de șoc corespunzătoare energiei proiectilului produce o cavitate
temporară de dimensiuni mai mari decât cavitatea remanentă, în interiorul unui corp
caracterizat de o oarecare elesticitate parcurs de către proiectil. Efectele cavității
temporar e la nivelul corpului uman se manifestă ca distrugeri ale țesuturilor și ruperi ale
vaselor de sânge din vecinătatea canalului propriu -zis. În interiorul obiectelor canalul de
pătrundere are secțiunea sub forma unui trunchi de con cu baza mică reprezentată de
orificiul de intrare. Există posibilitatea ca proiectilul să fie deviat în interiorul unui corp
și canalul să aibă în consecință un traseu neregulat, sau, în cazul fragmentării
proiectilului în interiorul corpului, de la un anumit punct să constatăm prezența mai
multor canale ce se continuă pe direcții diferite. În cazul în care proiectilul sau
fragmentele de proiectil nu mai au suficientă energie ele pot să rămână în interiorul
corpurilor lovite, în aceste situații avem canale de pătrundere închise sa u oarbe.
A3 Orificiul de ieșire are de obicei un diametru mai mare decât calibrul
proiectilui, marginile sale fiind răsfrânte spre exterior. Acest aspect apare datorită
pierderii de energie în interiorul corpului, scăderii vitezei de rotație în jurul prop riei axe
pâna la o schimbare a modului de deplasare, în sensul înaintării prin rostogolire, ceea ce duce la deformări prin împingere și smulgere a materialului pe o suprafață mai mare
decât cea corespunzând calibrului propriu- zis, la părăsirea corpului străpuns . Smulgerea
de material poate fi constatată și la orificiul de ieșire dintr -o placă de lemn, fibrele fiind
desprinse în sensul ieșirii proiectilului.
A4 Inelul de ștergere – această categorie de urme apare sub forma unor
depozite, mai mult sau mai pu țin consistente, depuse circular în jurul orificiului de
intrare, constituite din impurități șterse de pe suprafața exterioară a glontelui.
Materialele antrenate de proiectil le suprafața sa pot proveni din uleiul de armă întrebuințat la întreținerea țevii, din depunerile de praf sau rugina din interiorul țevii ori
chiar din fragmente alogene recoltate de proiectil pe timpul parcurgerii traiectoriei pâna
la țintă. Examinarea consistenței inelelor de ștergere, în cazul unui corp atins de mai
multe lovituri provenind de la aceeași armă, permite determinarea ordinii focurilor care
s-au tras asupra unor zone diferite ale aceluiași corp.
A5 Inelul de metalizare – format din particole metalice desprinse din stratul
exterior al proiectilului datorită acțiunii ghinturilor și chiar particole metalice, antrenate
datorită frecării intense, din materialul interior al țevii armei de foc; aceste particolele
metalice semidesprinse din cămașa proiectilului sau lipite pe aceasta sunt depuse
circular în jurul orificiului de intrare într -un material mai dur (țesutul osos din interiorul

52
corpului uman). Inelele de ștergere și metalizare se pot suprapune dacă glontele
întâlnește, ca prim contact, un obiect de duritate crescută (o coală de tablă metalică).
Urme primare le putem co nsidera și pe cele care apar la nivelul colilor de sticlă
străpunse de proiectil. Astfel putem distinge fisuri concentrice în jurul orificiilor care
apar în situația vitezelor mari de pătrundere, însoțite și de fisuri radiale, în cazul unei
viteze mai scăz ute a proiectilului .
B. Urme secundare – datorate unor factori suplimentari, alții decât proiectilul, se
întâlnesc numai pe corpurile aflate la distanțe relativ mici față de locul de unde s -a tras.
B1 Inelul de contuzie datorat factorului suplimentar reculul. Apare sub forma
unei echimoze circulare, corespunzătoare conturului țevii armei de foc. Tendința de echilibra efectul de retragere al armei, în momentul expulzării proiectilului, conduce la
reacția involuntară de a împinge arma spre înainte cauzând astfel o contuzie. Această
categorie de urme apare doar în cazul tragerii cu arma lipită de corp sau de la 1- 2 cm.
B2 Ruperi (sfâșieri) ale țesuturilor și țesăturilor – datorate factorului
suplimentar presiunea gazelor rezultate în urma arderii pulberii, gaze care împing
proiectilul spre exterior. Când gura țevii se află la distanțe mici, sub 5 cm, față de corpul
lovit de proiectil, gazele pătrund în interiorul corpului având încă o formă relativ
cilindrică corespunzătoare condițiilor restrictive impuse d e deplasarea în interiorul
cilindric al țevii. Brusc, dispărând constrângerea reprezentată de cilindrul de oțel al țevii, se manifestă fenomenul de destindere, respectiv egalizarea presiunii de citeva zeci sau
sute de atmosfere a gazelor cu presiunea norma lă a atmosferei terestre. Prin urmare,
gazele ies violent din interiorul corpului spre exteriorul cu presiune scăzută, determinând sfâșieri ale țesuturilor și țesăturilor pieselor de îmbrăcăminte, ruperi cu aspect de cruce sau stea. Dimensiunile orificiul ui devin implicit mai mari, marginile
sunt răsfrânte în afară, și, dacă nu ținem seama de prezența celorlalte categorii de urme secundare, un astfel de orificiu de intrare are aspectul unui orificiu de ieșire.
B3 Arderi (pârliri) ale țesuturilor și țesăt urilor – datorate factorului
suplimentar temperatura ridicată (flacăra de la gura țevii) a gazelor expulzate.
Gazele rezultate în urma unui proces de ardere rapidă a pulberii au temperaturi ridicate.
Oxigenul din aerul de la extremitatea țevii se aprinde contribuind la formarea flăcării de
la gura țevii, care, la distanțe variabile în funcție de cantitatea și calitatea pulberii,
produce pârliri ale firelor de păr sau ale tegumentelor (pergamentarea pielii) sau
materialelor aflate la distanțe de 10 – 15 cm.

53
B4 Tatuajul împușcăturii – datorat factorilor suplimentari particole
incandescente sau în stare semiarsă de pulbere. Arderea pulberilor negre inferioare
nu se desfășoară cu aceeași viteză în întreaga masă a încărcăturii, prin urmare o anumită
cantitate de particole incandescente sau semiarse există în curentul de gaze arse ce
însoțește proiectilul. Aceste particole pătrund în interiorul epidermei formând așa numitul „tatuaj” al împușcăturii, dispus circular în jurul orificiului de intrare în corpuri
situate la distanțe sub 30 cm față de extremitatea liberă a țevii.
B5 Manșonul de afumare – datorat factorilor suplimentari particole arse de
pulbere (reci). Cantități variabile (funcție de cantitatea și calitatea pulberii) de particole arse, reci, sunt expu lzate pe direcția de tragere. Aceste reziduuri se depun sub forma
unui manșon de afumare pe corpuri aflate la distanțe de până la câteva zeci de cm față de locul tragerii. Forma manșonului este specifică unghiului sub care se afla țeava față
de corpul lovi t, iar consistența sa variază în funcție de distanță, cantitatea și calitatea
pulberii din încărcătura de azvârlire.
Reziduuri ale tragerii pot fi întâlnite nu numai pe corpurile atinse de împușcătură, ci și
pe mâinile sau fața trăgătorului în funcție de modelul de armă folosit.
O categorie aparte de urme ale împușcăturii sunt urmele de ricoșeu, caracterizate de
lungime, profunzime și unghi (sau plan) de deviere; valorile acestora variază în funcție de unghiul de incidență al proiectilului la suprafața at insă, tipul de proiectil și de
consistența corpului intersectat. În aceste situații este posibil să fie prezente, alături de urma de ricoșeu, și unele categorii de urme secundare ale împușcăturii în funcție de
distanța față de gura de foc.
C. Urmele tragerii cu alice sau mitralii au caracteristici proprii datorate faptului că
proiectilele multiple se desfășoară, odată ieșite pe gura țevii, sub forma unui con cu baza îndreptată spre țintă, așa -numita „împrăștiere”.
În funcție de raza de împrăștiere a alicelo r, de pe suprafața unui obiect atins de lovitura
armei de foc, se poate estima distanța de la care s -a tras . Forma circulară sau elipsoidală
a suprafeței de împrăștiere a alicelor, oferă informații legate de unghiul sub care se afla țeava față de obiectul lovit. În situația tragerilor de la distanțe mici câteva zeci de cm,
sau chiar la 1 -3 m în cazul țevilor choke (țevi cu diametrul micșorat în partea finală,
pentru o grupare mai strânsă a alicelor), orificul de intrare este unic dar prezintă
neregularități pe circumferință. Pot apărea și orificii mici, izolate, la distanțe apropiate
de cel central. Datorită dimensiunilor, formei și greutății reduse proiectilele multiple au
energia cinetică mai mică , deci o putere de pătrundere mai redusă, în majoritatea

54
cazurilor ele rămânând în interiorul obiectului lovit, la capătul unui canal orb de
pătrundere.
În general pulberea utilizată la acest tip de muniție este cea neagră, în urma arderii
degajându- se o cantitate sporită de reziduuri ce se vor depune sub formă de urme
secundare pe obiecte situate la distanțe mai mari, de ordinul metrilor, față de cazul
pulberii coloidale.

§ 5. Cercetarea la fața locului în infracțiunile comise cu arme de
foc
Activitățile principale desfășurate de organele judiciare presupun căut area, examinarea
primară, fixarea, ridicarea și transportul urmelor în vederea examinării lor în condiții de
laborator.
Măsurile imediate și cu caracter general ce trebuiesc luate concomitent sunt:
acordarea de asistență medicală victimei dacă este în viaț ă;
delimitarea locului faptei și interzicerea accesului persoanelor neautorizate ;
strângerea de informații primare de la eventualii martori oculari;
protejarea împotriva distrugerii ori contaminării a obiectelor sau suprafețelor purtătoare de
urme .
În cont inuare se cercetează amănunțit perimetrul locului faptei în vederea:
descoperirii urmelor create prin săvârșirea faptei;
descoperirii armei corp -delict;
descoperirea urmelor de muniție folosite;
stabilirea locului de unde s -a tras;
ridicării și ambalării u rmelor găsite.
Urmele frecvent întâlnite în asemenea cazuri sunt : corpul victimei, urme de natură biologică
(sânge, țesuturi ), cartușe neexplodate și resturi de muniție (proiectile, tuburi arse), arma
corp-delict sau componente ale acesteia, urme de picioare sau ale mijloacelor de transport,
precum și diferite obiecte pierdute sau lăsate intenționat la locul faptei, etc.
Arma poate fi descoperită la locul faptei abandonată de autor sau asezată în așa fel încât să indice versiunea unei sinucideri, dar de foa rte multe ori arma lipsește și trebuie căutată în
perimetrul cercetat sau în locuri presupus a fi folosite de către cei suspectați. Odată
descoperită arma se ridică manipulând -o în așa fel încât să nu fie atinse suprafețele
purtătoare de urme. Se asigură pentru a nu se declanșa accidental cu țeava îndreptată spre sol, apoi se verifică dacă mai are muniție în camera de explozie și în încărcător. Se

55
protejează gura țevii pentru ca să poată fi recoltate și studiate reziduurile împușcăturii în
condiții de labor ator. Se examinează piesele armei consemnându -se poziția în care au fost
găsite. Ambalarea în vederea transportului se face în așa fel încât să nu se distrugă, prin
contact, eventualele urme existente pe suprafața armei.
Gloanțele din corpul victimei sunt extrase de medic. La extragerea proiectilelor care au lovit
diferite obiecte se are în vedere necesitatea de a nu crea urme sau deformații noi. Resturile
de muniție recuperate sunt așezate separat în ambalaje corespunzătoare (cutii cu vată,
pungulițe steri le de plastic etc.), în așa fel încât diferitele categorii de urme prezente pe
suprafața lor să nu se distrugă sau contamineze.
Urmele de sânge descoperite la fața locului pot indica în funcție de:
culoare și vâscozitate date legate de timpul scurs de la comiterea faptei ;
formă, dimensiune și poziție informații referitoare la poziția participanților, la ansamblul
acțiunilor desfășurate în timpul săvârșirii infracțiunii.
Prezența urmelor factorilor suplimentari poate furniza date despre distanța de la care s -a
tras, ordinea executării focurilor provenite de la aceași armă, unghiul de orientare al țevii
față de obiectul atins și alte informații legate de armă și muniția folosită. De menționat că în cazul tragerii printr -un obiect folosit ca paravan sau utilizî ndu-se dispozitive de tipul
amortizorului de sunet, urmele secundare pot lipsi chiar dacă țint a s-a aflat la distanță mică
față de locul tragerii.
Stabilirea locului, distanței și direcției de unde s -a tras constituie o sarcin ă importantă a
criminalistului. În principiu se pornește de la aspectul general al locului faptei, se iau în
considerație caracteristicile resturilor de muniție descoperite care oferă informații despre
tipul de armă utilizat, urmele împușcăturii primare, secundare sau de ricoșeu și se are în
vedere și posibilitatea ca proiectilul să se fi aflat fie în faza ascendentă fie în cea
descendentă a traiectoriei sale. Toate aceste date interpretate coerent pot conduce la aflarea
pozițiilor părților implicate, chiar a reconstituirii întregului „ film” al desfășurării faptelor.
În afară de probele materiale examinate, a căror interpretare duce la formularea unor ipoteze sau concluzii certe, criminalistul va avea în vedere și conținutul declarațiilor persoanelor
implicate, indiferent de calitatea lo r procesuală.

§ 6. Expertiza balistico -judiciară
Examinarea armelor , muniției, obiectelor purtătoare de urme ale împușcăturii se face în
cadrul expertizei balistice. Aparatura și metodele utilizate sunt deosebit de variate pornind
de la mijloce optice de mărit până la analize fizico -chimice de mare complexitate.

56
Înaintea examinării armei și a muniției propriu -zise se caută și se ridică orice alte urme
prezente pe suprafața acestora cum ar fi urmele de mâini, urme de sânge, urme ale altor
substanțe.
Armele sunt descrise mai întâi din punct de vedere al tipului, modelului, anului de fabricație
(în acest sens există metode de reconstituire a seriei îndepărtate prin polizare de pe părțile componente ale armei). Apoi este verificată starea de funcționare, gradu l de uzură sau
integritatea pieselor componente (se pot face examinări nedistructive ale interiorului mecanismului prin gammagrafii). Se analizează cu ajutorul diferiților reactivi chimici sau
prin cromatografie compoziția reziduurilor recoltate din interiorul țevii și a altor cavități ale
armei.
Gloanțele și tuburile arse găsite la fața locului se examinează în două etape. Întâi, li se stabilesc mărimea, forma, greutatea, numărul, lățimea și sensul răsucirii urmelor de ghinturi
imprimate pe ele. A doua etapă a examinării presupune compararea obiectelor în litigiu cu
cele rezultate în urma tragerilor experimentale.
Recuperarea tuburilor se face cu ușurință, în schimb recuperarea gloanțelor necesită utilizarea unor sisteme de capturare nedistructivă și pe dis tanțe mult mai scurte decât bataia
propriu- zisă a armei. În acest scop se folosesc cutii umplute cu vată sau parafină, sisteme de
perdele din cauciuc sau cilindrii umpluți cu apă. Tragerile în interiorul unor astfel de
dispozitive permit recuperarea glontelui după distanțe de ordinul câtorva metri, datorită rezistenței mult mai mari pe care o întâmpină proiectilul la traversarea acestor materiale,
comparativ cu aerul. M aterialele parcurse nu vor crea urme suplimentare pe suprafața
priectilului și nu îl vor deforma, ceea ce va permite examinarea acestuia în condiții optime.
Există posibilitatea examinării separate a cămășilor celor două proiectile, dar cele mai
bune rezultate se obțin prin utilizarea microscopului comparator destinat cercetărilor
criminalistice de laborator. La urmele macroscopice se disting numărul ghinturilor,
distanța dintre ele, lățimea lor, sensul de răsucire, se poate măsura înclinația lor care
permite aflarea pasului ghinturilor, toate acestea fiind informații de gen care permit
identif icarea tipului de armă utilizat. Microurmele, sub formă de striații paralele, create
de microrelieful ghinturilor, reprezintă caracteristicile individuale ale țevii și ele conduc la identificarea armei. La tuburile folosite diametrul, forma și mărimea sunt
caracteristici de grup , iar microurmele lăsate de camera de explozie pe suprafața tubului,
ale cuiului percutor, extractorului, ejectorului constituie elemente individuale și au
aceeași valoare la identificarea armei ca și microurmele de pe glonț.

57
Coincidența perfectă, dată de continuitatea liniară, între urmele de pe cămașa glonțului
sau tubului corp- delict și urmele de pe cele trase experimental, conduce la concluzia că
ambele au fost trase cu aceeași armă. În schimb, necoincidența dintre ele, nu poate d uce
la concluzia că n -au fost trase cu aceeași armă, deoarece în timpul scurs de la comiterea
infracțiunii până la descoperirea armei, aceasta putea să sufere modificări de microrelief și, astfel, microstriațiile de pe obiectele comparate să fie diferite.
16

16 Mircea I .,op.cit , pag.180.

58
Capitolul IV
Expertiza criminalistică a scrisului de mână

Expertiza criminalistică a scrisului, denumită și expertiză grafică sau grafoscopică, are
ca obiect de cercetare scrisul de mână, considerat ca un ansamblu de mișcări și deprinderi
grafo -tehni ce 5.
Ea urmărește identificarea autorului unui scris, iar această identificare este posibilă fiindcă scrisul prezintă o mare calitate, aceea de a fi individual, propriu fiecărei
persoane. Deoarece această individualitate a scrisului se manifestă prin caracteristicile
sale generale și speciale, analiza unui scris, precum și compararea a două scrisuri, va
trebui să aibă în vedere tocmai aceste elemente.
Expertiza criminalistică a scrisului de mână reprezintă o activitate complexă și trebuie
pornit de la fa ptul că în toate domeniile criminalistice cercetarea are la bază metode generale,
valabile pentru orice examinare cu caracter științific. Expertiza criminalistică se bazează pe
diverse domenii ale științei, cum ar fi de exemplu expertiza scrisului care imp lică cunoștințe
de anatomie, fiziologie, psihologie lingvistică.
Trebuie remarcat și faptul că în domeniul grafismelor se ajunge la identificarea
scriptorului pe o cale imediată, indirectă, întrucât se compară scrisul contestat cu scrisul persoanei bănuit e, acesta din urmă dovedind în mod cert deprinderile sale grafice individuale.
Pentru a se putea recurge la expertiza grafică e necesar să se strângă materialele de
comparație, sarcină care revine organelor judiciare care solicită expertiza. E necesară ș i
stabilirea autenticității lor, lucru care este foarte dificil în cazul în care, spre exemplu, titularul acestora a dispărut ori a decedat.
În cadrul expertizei grafice pot fi rezolvate două categorii de probleme: principale și secundare. Între problemele principale putem aminti: identificarea autorului unui scris
sub formă de text, identificarea unei persoane care a scris cifre, stabilirea autenticității semnăturii sau depistarea unei semnături false. Problemele secundare pot fi
reprezentate de: stabilirea faptului că un scris este natural sau deghizat, dacă e afectat de semne de boală, bătrânețe, dacă scrisul respectiv aparține unei singure persoane sau
mai multor persoane, modalitatea de falsificare a unei semnături
6.
1.1. Materialele de comparație
Materialele de comparație se împart în două categorii: piese preconstituite, executate
anterior dispunerii expertizei, și piese scrise la cerere, executate la cererea organului
judiciar.

59
Strângerea materialelor de comparație este o sarcină ce revine în exclus ivitatea organului
judiciar care dispune expertiza.
Piesele de comparație libere , denumite și preconstituite, sunt realizate înafara
procesului judiciar, de cele mai multe ori la o dată anterioară examinării. Ele trebuie să
fie într -un număr amplu, cât mai aproape de scrisul în litigiu. Printre acestea amintim:
cereri, scrisori, autobiografii, declarații. Aceste probe trebuie depuse în original și ele trebuie să îndeplinească următoarele
condiții: să fie scrise în aceeași limbă cu actele de expertizat, să fie de același tip, să
fie scrise la o dată cât mai apropiată de data examinării, pe cât posibil instrumentul de scris și suportul să fie de același tip.
Modelele de comparație scrise la cerere sau experimentale, constă în probe luate și executate în vederea efectuării expertizei. Ele pot fi luate prin scriere liberă sau după
dictare. Uneori aceste probe sunt insuficiente, iar problemele cele mai mari apar în
cazul semnăturilor.
Potrivit unor autori ar mai exista și o altă metodă, și anume, cea a probelor
intermediare , întocmite după declanșarea procesului, dar care nu au valoarea probelor
libere, deoarece la data întocmirii lor partea putea să presupună că se va ajunge la
efectuarea expertizei și că vor putea fi folosite ca materiale de comparație. Aceste pot
consta în cereri de chemare în judecată, declarații, note explicative, notițe cu propuneri de probe, care au legătură cu cauza și scrisori adresate rudelor sau cunoștințelor .
1.2. Fazele cercetării criminalistice a scrisului de mână
Examinările prealabile

Expertiza grafică parcurge fazele proprii oricărui proces de identificare criminalistică și începe cu faza examinărilor prealabile care, deși are un caracter auxiliar, se
dovedește a fi foarte utilă, oferind posibilitatea de -a se înlătura nelămuri rile din timp.
Ea constă în examinarea actului pentru determinarea obiectului expertizei, constatarea faptului că scrisurile comparate corespund sau nu din punct de vedere calitativ și dacă
ele sunt suficiente, cercetarea împrejurărilor în care s -a solici tat expertiza.

Analiza separată sau examinarea intrinsecă

Înainte de- a compara scrisurile de expertiză pentru stabilirea identității sau
neidentității lor, ele sunt examinate separat în scopul determinării caracte risticilor

60
generale și speciale fiecărei persoane, urmărindu -se dacă nu este vorba despre un fals
prin imitare sau deghizare, inclusiv de un fals prin alterarea mecanică sau chimică a
textului8. Examinarea intrinsecă se continuă cu cea a obiectului de comparație.
Cercetarea separată reprezintă faza ,,statică’’ a examinării, pe când cercetarea comparată constituie faza ,,dinamică’’. Metoda de bază în examinarea separată este analiza prin care se
stabilesc caracteristicile scrisului, dar pentru o cunoaștere p erceptivă directă se va utiliza și
observația. Deci, în această etapă sarcina principală este de a determina și de a reda cât mai fidel caracteristicile, creându -se astfel baza sintezei, adică a comparării și a evoluării
ulterioare.
Examinările comparative

Examenul comparativ reprezintă metoda de bază folosită de expert în identificarea
criminalistică, și conduce la stabilirea asemănărilor și a deosebirilor dintre scrisul în
litigiu și cel de comparație. Examinarea se face direct pe scrisurile de comparaț ie, dar
de obicei se utilizează fotografii ale grafismelor.
Esența examinării comparative constă în raportarea însușirilor scrisului de identificat
la cele ale scrisului identificator, respectiv a caracteristicilor generale și speciale.
Analiza comparativ ă merge de la general spre particular, apoi la individual, în
conformitate cu ordinea logică a cunoașterii, modul de realizare fiind influențat de
specificul înscrisurilor comparate. Specialiștii optează pentru recurgerea la mai multe
procedee de comparare
9.

Finalizarea cercetării și punerea concluziei

În expertiza grafică concluziile nu se pot desprinde prin simpla relevare, ci doar dintr –
o estimare a valorii de identificare prezentată de caracteristicile examinate.
Deoarece scrisul nu este un proces mecanic, fiind supus influenței a numeroși factori și datorită naturii sale variabile care nu permite reproducerea exactă în cele mai mici
detalii nici chiar de către aceeași persoană, formularea unei concluzii trebuie precedată
de evaluarea caracteristicilor grafice. Evaluarea reprezintă cea mai dificilă sarcină a
expertului.
Având în vedere aceste considerente, după cum au remarcat unii autori, o mare importanță o
au ,,idiotismele grafice’’. Aprecierea valorii identificatoare se face pe baza unor criterii
subiective, a cunoștințelor și a experienței profesionale ale expertului. Nu trebuie să deducem

61
că datorită acestei aprecieri subiective expertiza scrisului ar fi relativă. Aspectul obiectiv este
dat de faptul că evaluarea respectivă devine o concluzie, adică un mijloc de probă în justiție
dacă se exteriorizează sub forma raportului de expertiză.
Totodată, concluzia care rezultă în urma examinării comparative a două scrisuri este și
ea consecința unui proces de apreciere cu caracter subiectiv, pe baza cunoșt ințelor și
experienței la care a ajuns expertul. Concluzia finală va trebui întotdeauna bazată pe
combinația tuturor caracteristicilor generale și speciale și nu pe câteva caracteristici separate,
oricât de valoroase ar fi acestea10.
Această etapă, a form ulării concluziilor, reprezintă ultima treaptă a procesului de
identificare criminalistică. Concluzia reprezintă o judecată nouă, nu doar fiindcă are un
caracter sintetic, ci și datorită conținutului informațional distinct de cel al judecăților analitice
anterioare.
În funcție de gradul de certitudine a părerii expertului și de posibilitățile sale de rezolvare se disting mai multe tipuri de concluzii.
Concluziile categorice sau certe constă într -un răspuns pozitiv sau negativ fără
echivoc. Când concluziile se îndreaptă cu siguranță în direcția identificării scriptorului, ele
vor fi pozitive. Când însă persoana bănuită ca autor al unui scris se exclude, ne aflăm în prezența unei concluzii negative
11. La baza unei asemenea concluzii stă convingerea
expertului că ansamblul calităților comune pe care le- a determinat între cele două scrisuri sunt
irepetabile și că provin de la un scriptor, sau dimpotrivă, că deosebirile dintre scrisuri sunt
tipice, nefiind urmare a unei schimbări deliberate sau a variabilității g rafismelor. Valoarea lor
probantă constă în faptul că ele sunt concordante cu realitatea obiectivă.
În ceea ce privește concluziile de probabilitate , ele reprezintă o părere dirijată în mod
negativ sau pozitiv, dar în mod incert12. Ansamblul caracteristicilor grafice din scrisul
în litigiu nu reprezintă valoarea individualizatoare absolută, căci există posibilitatea apariției sale și la alte scrisuri. Aceste concluzii sunt emise când examinarea
comparativă nu este eficace.
Deci, între cauzele care îl oblig ă pe expert să recurgă la aceste concluzii trebuie să
menționăm factorul cantitativ, adică volumul redus al scrisului în litigiu, respectiv o
cifră, o mențiune scurtă, precum și factorul calitativ, concluzia fiind determinată de
prezența asemănărilor sau a deosebirilor a căror valoare identificatoare este redusă.
Aceasta nu trebuie să fie concretizarea nesiguranței expertului, materializare a unui dubiu total, după cum susține Edmond Locard.

62
Ea oferă organului de urmărire penală sau de judecată o pistă pe care pot fi canalizate
cercetările ulterioare, ajută la doborârea versiunilor de anchetă, atrage uneori atenția asupra
unor aspecte neobservate în momentul dispunerii expertizei, după cum observă S.A.Golunski.
Trebuie să mai adăugăm și faptul că există si tuații care pot determina imposibilitatea
rezolvării problemei , în care stabilirea identității nu este posibilă nici măcar cu
probabilitate. Este cazul unor semnături foarte reduse, cu trăsături neliterare, sau a
unui număr redus de cifre. Și asemenea concluzii trebuie motivate în așa fel încât
organul judiciar să aibă certitudinea că nu se pot obține nici un fel de date din
examinarea grafică.
Merită reținută o afirmație făcută de Edmond Locard care sună în felul următor: ,,Nu
vă considerați niciodată obl igați să ajungeți la concluzii mai ferme decât cele furnizate de
cercetările tehnice…Dacă avem cea mai mică îndoială, s -o exprimăm.’’
Din prezentarea făcută trebuie să reținem că, o concluzie pentru a putea deveni adevăr
științific, trebuie să aibă o dubl ă fundamentare, obiectivă și subiectivă13.

63

Raportul de expertiză

Trebuie să precizăm că expertiza grafică se finalizează cu un raport de expertiză,
adică un material scris care conține date privind expertiza precum și concluzia la
care a ajuns expertul . Expertul este obligat să respecte obiectul expertizei așa cum
a fost dispus de către organul solicitant. Totodată, el trebuie să răspundă la toate întrebările și va aduce observații sau explicații suplimentare la cererea organului
solicitant. Acestea se menționează în cuprinsul concluziei.
Constatările expertului nu trebuie să omită nici una din tehnicile și procedeele
folosite, operațiunile fiind consemnate în detaliu.
În această privință părerile autorilor sunt împărțite. În timp ce unii dintre ei sunt de acord cu acest gen de raport, care ar putea dura luni de zile, alți autori conchid
spre un raport sumar, care să se finalizeze cât mai repede cu putință.
Credem că adoptarea unei căi de mijloc ar fi cea mai potrivită alegere, aspectele esențiale pentru fundamentarea concluziei nu ar trebui omise.
Redactarea raportului cu acest minim de cerințe ar contribui la posibilitatea expertizei de a- și atinge finalitatea
14.
În cazul în care în urma examinării raportului de expertiză organul judiciar constată că expertul a omis să cerceteze unele aspecte ale cauzei sau că examinarea nu acoperă sfera
tuturor aspectelor pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe de specialitate, se poate solicita efectuarea unui supliment de expertiză
15.
Raportul de expertiză este alcătuit dintr -o parte introductivă, o parte
descriptivă și concluzii și, după cum se poate observa, acest raport marchează
momentul final al activității de expertiză.

64
Capitolul V
Ascultarea persoanelor

§1. Pregătirea ascultării primare

Caracterul complex al probei testimoniale, importanța sa în stabilirea adevărului
în procesul judiciar, impune în egală măsură, o pregătire temeinică și minuțioasă. De altfel obținerea unor declarații veridice și complete, menite să ducă la aflarea adevărului
este in fluențată în mod hotărâtor și de modul în care se face pregătirea ascultării. Nu de
puține ori, lipsa de pregătire ori superficialitatea în efectuarea acestei activități au drept consecință obținerea unor declarații de slabă calitate, repetarea ascultării cheltuieli inutile
de timp și forțe și în ultimă analiză tergiversarea cercetărilor, cu urmări deosebite asupra finalității judiciare.
Pentru ca ascultarea martorului să dea cele mai bune rezultate, este necesar să fie
temeinic pregătită, prin studierea d osarului cauzei, cunoașterea relațiilor martorului cu
învinuitul, poziția lui în cauza respectivă și, în general, caracteristicile de bază ale personalității sale. De asemenea se va stabili când va avea loc ascultarea, ce forme de
invitație se vor folosi c u fiecare martor, care vor fi problemele ce urmează a fi lămurite
cu fiecare din ei, întrebările ce se vor pune și în ce ordine, asigurarea prezenței martorilor
la data și ora fixate pentru ascultare, asigurarea condițiilor în care se va desfășura
ascultar ea.
17
Examinarea minuțioasă a materialelor cauzei are drept scop stabilirea, în primul
rând, a faptelor și împrejurărilor ce se impun a fi clarificate prin ascultare, persoanele
Ca primă fază a activităților pregătitoare, studierea dosarului cauzei se impune cu
necesitate și are un rol de prim ordin în asigurarea cadrului propice desfășurării în bune
condiții a acestei activități. O studiere atentă, competentă, calificată a întregului material
existent în dosarul cauzei duce la evitarea unor consecințe negative în procesul ascultării. Pe bună dreptate se afirmă că, încă din această fază, organul de urmărire penală jalonează
cu rigurozitate, prefigurează întregul traseu al pro bațiunii judiciare, în care ascultarea
martorilor deține o pondere însemnată.

17 C. Aioanițoaiei, V. Bercheșan, în Colectiv, op. cit. 1989

65
care pot contribui la lămurirea lor, precum și modul cum trebuie să se desfășoare
ascultarea pentru realizarea scopului urmărit. Cunoscând problemele care urmează a fi
lămurite prin ascultare, organul judiciar are posibilitatea să determine ce persoane au
perceput sau ar fi putut să perceapă faptele și împrejurările de fapt referitoare la cauză și
care pot contribui, prin declarațiile lor, la elucidarea diverselor aspecte ale acestora.
Cu ocazia stabilirii persoanelor care urmează a fi ascultate în calitate de martor,
trebuie determinată o anumită ordine de prioritate, punându- se baza pe anumite criterii.18

18 C. Aioanițoaie, I -E. Sandu , în Colectiv, op. cit. p. 132
Astfel, în primul rând trebuie avute în vedere persoane care cunosc fapte, date, împrejurări referitoare la activitatea ilicită desfășurată. Apoi, trebuie av ut în vedere
modul în care persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de martori au luat cunoștință despre faptele și împrejurările pe marginea cărora vor trebui să facă declarații,
prioritate având, evident, cele care au perceput nemijlocit. Aceas ta nu înseamnă că
trebuie omise persoanele care au luat cunoștință indirect despre faptele, împrejurările ori stările de fapt care au avut loc.
În timpul studierii materialelor cauzei se impune să se acorde atenție deosebită
atât faptelor și împrejurărilo r la care martorii pot face declarații cât și altor împrejurări
cum ar fi: rolul martorilor în elucidarea anumitor aspecte ale cauzei, condițiile perceperii faptei în legătură cu care vor fi ascultați, momentele infracțiunii ce ar putea influența
perceperea în raport cu pregătirea și vârsta martorilor, raporturile martorilor cu părțile din
proces, personalitatea acestora ș.a. Pe baza acestor date se stabilesc direcțiile ascultării, ce
anume se poate obține de la fiecare martor în parte și, totodată, condiți ile obiective și
subiective care au putut influența procesul formării declarațiilor.
Atunci când se selectează martorii, în raport cu natura infracțiunii comise, trebuie
avute în vedere și persoanele care cunosc modul cum și -a petrecut timpul făptuitorul într-
o anumită perioadă, cele ce pot furniza informații cu privire la modul de viață și
comportarea acestuia și, nu în ultimul rând, persoanele care prin declarațiile lor pot
contribui la verificarea apărărilor formulate de către învinuiți sau inculpați, o ri la
caracterizarea acestora, deoarece o mare atenție trebuie acordată martorilor indicați de către învinuiți sau inculpați pentru dovedirea nevinovăției lor, susținerea argumentelor
invocate în apărare, dovedirea alibiurilor pe care și le -au creat.

66
Orientându- se asupra persoanelor care trebuie ascultate, organul judiciar trebuie
să țină cont de măsura în care declarațiile diverșilor martori pot contribui la aflarea
adevărului. Nu numărul mare de persoane ascultate, ci conținutul declarațiilor obținute
contribuie la realizarea acestui deziderat. Aspectul calitativ al problemei trebuie să fie o
preocupare constantă a tuturor organelor care desfășoară această activitate procesuală.
Nu numai atunci când în pricina dată urmează a fi ascultați un număr mare de
martori nu numai în cauzele ce comportă un anumit grad de complexitate, ci ori de câte ori anumite aspecte ale pricinii pot fi precizate prin declarații ale martorilor, rezultatul
studiului materialelor cauzei trebuie să îmbrace forma scrisă, organul judi ciar trebuie să
noteze toate împrejurările importante, toate aspectele ce urmează a fi dovedite, deoarece acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor.
Materializarea în formă scrisă a rezultatelor studierii datelor cauzei e impus ă pe
de o parte de limitele firești ale capacității de conservare în memorie a informațiilor, iar
pe de altă parte de însăși natura activității de cercetare a infracțiunilor, de frecvența
probei testimoniale în procesul penal.
Identificarea și precizarea cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în
calitate de martori este o problemă destul de delicată, care este necesară pentru stabilirea
tacticii adecvate care va fi folosită pe parcursul ascultării. Cunoașterea martorilor
presupune obținerea și ana lizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate.
În afara datelor de identificare trebuie să fie obținute cât mai multe informații legate de trăsăturile psihice ale persoanelor ce urmează să depună mărturie.
Pentru caracterizarea personalității martorilor este necesar să se cunoască:
– gradul de dezvoltare a gândirii
– interesele predominante de prezența cărora depinde, în mare măsură, calitatea
perceperii.
– starea sănătății în momentul perceperii
– mediul în care trăiesc, cu efect direct asupra experienței, intereselor etc.
– profesia și ocupația
– trăsăturile de caracter – hotărât, nehotărât, liniștit, agitat, vesel, trist, curajos,
sensibil, atent, nervos, impresionabil etc.

67
La toate cele amintite se mai adaugă apartenența politică, concepția despre lume
și viață, vârsta, antecedentele penale ș.a.
Dispunând de asemenea date, organul judiciar poate aborda ascultarea martorului
de pe o poziție care să- i asigure folosirea celor mai eficiente procedee tactice în vederea
obținerii unor declarații complete, sincere și veridice.
De cele mai multe ori, ordinea chemării martorilor nu e indiferentă: natura cauzei,
circumstanțele în care aceasta se înscrie, împrejurările ce urmează a fi precizate prin
ascultarea martorilor, natura raporturilo r existente între martori, necesitatea de a
împiedica contactul între martori și părți, reclamă chemarea martorilor într -o ordine sau
alta.19
Alteori, când martorii nu se cunosc, precum și atunci când deși cunoscuți, din
diverse motive, până în momentul prezentării la chemarea organului judiciar nu știu ce atitudine vor adopta ceilalți, prilejul de a se confrunta e oferit, cel mai adeseori de
chemarea în același timp a tuturor martorilor, de întâlnirea în localul organului judiciar. Dacă acestea sunt cauzele ce explică posibilitatea influențării martorilor, cu repercusiuni
dintre cele mai dăunătoare asupra veridicității declarațiilor, mijloace le de contracarare a Astfel, uneori se ivește necesitatea chemării succesive a martorilor, la anumite
intervale de timp, pentru a se evi ta contactul dintre ei. Alteori, tot considerente de ordin
tactic, legate de obiectul declarațiilor martorilor, impun chemarea acestora deodată. În astfel de situații, chemarea în același timp a martorilor e dictată și de necesitatea
confruntării lor în ca zul constatării unor neconcordanțe între declarații.
Participarea la proces, fie și în calitate de martor, reprezintă, pentru multe
persoane, o împrejurare cu rezonanțe deosebite; multe dintre acestea vin în contact pentru
prima dată cu un cadru puțin sau deloc familiar -mediul judiciar. De aceea,
încunoștiințarea martorului asupra datei și organului judiciar în fața căruia acesta urmează a se prezenta, declanșează o anumită stare emoțională sub imperiul căreia acesta
cu greu poate rezista tentației de a se confrunta cu ceilalți martori asupra atitudinii pe care
o vor adopta în fața organului judiciar, asupra aspectelor pe care le vor releva. Această luare de contact, această confruntare dintre martori include în sine posibilitatea
influențării declarațiilor .

19 A. Ciopraga, op. cit., p. 204

68
acestei tendințe rezidă în organizarea chemării astfel încât să se reducă la minimum
pericolul comunicării între cei ce urmează a fi ascultați în aceeași cauză.
Realizarea acestor deziderate presupune alegerea judicioasă a modalității de
încunoștiințare a martorului asupra datei, orei și organului judiciar în fața căruia acesta
trebuie să se prezinte. În funcție de interesele cauzei organul judiciar poate recurge la
citarea după normele obișnuite (organele poștale sau prin agenți însăr cinați cu înmânarea
citațiilor) la invitația scrisă sau verbală (de pildă, cu ocazia unei întâlniri cu martorul), la invitația telefonică la domiciliu sau la locul de muncă (de exemplu, chemarea neîntârziată
a unui martor prin ale cărui declarații, învinui tul sau inculpatul tinde să dovedească
alibiul invocat pentru a se evita punerea de acord a acestora).
Nu numai pericolul comunicării între martori, ci și alte consecințe defavorabile se
răsfrâng asupra calității depozițiilor, impun organizarea atentă a chemării martorilor. Astfel, citarea unui număr mare de martori ce urmează a fi ascultați în aceeași zi conduce
adeseori, la pierderi inutile de timp, la crearea unei stări de iritare, de nemulțumire într -un
cuvânt la crearea unei atmosfere improprii obține rii unor depoziții concrete și exacte.
Martorul aflat sub stăpânirea acestei stări și la gândul că ar putea fi chemat din nou în fața
organului judiciar, de regulă expediază depoziția într -un timp scurt, deliberat trece sub
tăcere împrejurări care îi sunt cunoscute, în dorința de a convinge organul judiciar că
declarațiile sale sunt inutile.
Alegerea locului unde martorii urmează a fi ascultați este de multe ori determinată
de considerente de ordin tactic. Legea nu fixează un loc anume. Așa fiind, ascultar ea se
poate face acolo unde organul judiciar consideră că acesta poate exercita o influență favorabilă obținerii declarațiilor, după cum, alteori, alegerea locului e impusă de situația
în care se află cel ce urmează a fi audiat.
De regulă, martorii sunt ascultați la sediul organului judiciar. Alteori, martorii pot
fi ascultați la locul unde se află la un moment dat, adică la domiciliu sau la locul de
muncă (când este necesară ascultarea de urgență a martorului sau e necesară realizarea
surprinderii), sau, în cazul martorilor a căror sănătate nu le îngăduie să se prezinte la
sediul organului judiciar, la locul unde se află sub îngrijire (instituție medicală, domiciliu etc. ) iar în cazul celor aflați în executarea unei pedepse privative de libertate la locu l
unde sunt internați. Când se scontează în forța evocatoare a locului săvârșirii infracțiunii

69
martorii pot fi ascultați la fața locului. Este interzisă ascultarea martorului la domiciliul
învinuitului sau al altor persoane care sunt interesate ca rezolvar ea cauzei să se facă în
favoarea lor. Nu este recomandabilă audierea la sediile unor persoane juridice, a unor instituții, servicii administrative ș.a.
20
Valoarea acestor informații de ordin general, menite a contura trăsăturile
caracteriale ale martorului, se co mpletează în mod util cu acele elemente care indică
poziția reală a martorului față de părți și pricină, cum ar fi raporturile de rudenie sau de altă natură cu învinuitul sau inculpatul
În anumite pricini penale declarațiile unor martori au un rol decisiv, de aceea,
cunoașterea personal ității celui de la care emană mărturia, sub raportul condiției sale
morale, se dovedește a fi indispensabilă. Calea pentru obținerea informațiilor care să prezinte în adevărata lumină pe cel ce
apare în calitate de martor o constituie investigațiile, cule gerea de date asupra
personalității martorului. Astfel de informații trebuie să pună la îndemâna organului
judiciar utile elemente de apreciere a martorului sub raportul creditului moral de care se
bucură în mediul social căruia îi aparține, adică elemente din care să se desprindă
considerația de care se bucură în rândul celor din jur, conduita acestuia în familie, la locul de muncă, în societate.
21 (amiciție, dușmănie, de asemenea nu trebuie
uitat că fiecare persoană, în funcție de trăsăturile sale morale, interpretează diferit faptele de genul celei săvârșite, producând în conștiința martorilor sentimente de revoltă, de ură
față de infractori, unele persoane socotesc aceste fapte manifestări condamnabile, pentru
altele, poate, sunt comportări firești într -o societate, deși reprobabile, iar altele le găsesc
chiar o justificare)
22
Utilitatea culegerii acestor informații sub un dublu aspect: pe de o parte astfel de
elemente îngăduie organului judiciar să -și formeze o imagine mai mult sau mai puțin
fidelă asupra celui ce apare în fața sa și pe această bază să acorde declarațiilor sale
creditul cuvenit, să le aprecieze exact în contextul probelor, iar pe de altă parte, în funcție , de interesare materială sau morală în rezultatul cauzei. În fine,
acestora li se adaugă necesitatea cunoașterii unor trăsături psihice și tem peramentale
definitorii.

20 E. Stancu, Criminalistică, București, Ed. Actami, vol. 2, 1995, p. 69
21 C. Suciu, op. cit., p. 582
22 I. Mircea, op. cit., p. 249

70
de trăsăturile de caracter, psihice și temperamentale, să adopte procedeele tactice cele mai
adecvate.
Fără a fi indispensabil, pla nul de ascultarea al martorilor este rezervat cazurilor
importante, cu adevărat dificile.23

23 A. Ciopraga, op. cit, p. 208; I. Mircea, op. cit., p. 249- 250 Utilitatea unui asemenea plan se resimte mai cu seamă
în acele pricini în care natura și sfera informațiilor presupuse a fi cunoscute martorului comportă un anumit grad de dificultate (de pildă, declarațiile martorului privesc
împrejurări legate de fapte comise într -un domeniu de strictă specialitate, mai puțin
cunoscut organului judiciar), când mărturia prezintă o importanță deosebită în pricina dată (constituie sing ura sursă de informare sau datorită ponderii pe care o deține în
ansamblul probelor e de presupus că va influența în bună măsură soluția cauzei) precum și atunci când activitatea de strângere a probelor efectuată până în acel moment
(declarațiile învinuitu lui sau inculpatului, cercetarea la fața locului, percheziția etc. )
învederează necesitatea precizării sau verificării prin declarațiile martorului a unui însemnat număr de aspecte. În cauzele mai puțin complicate precu și atunci când
declarațiile martorilor au un obiect restrâns, elaborarea unui plan nu e necesară. În astfel
de cazuri simpla notare a împrejurărilor ce urmează a fi dovedite, precum și ordinea
precizării lor se dovedesc a fi suficiente.
Elaborarea planului de ascultare a martorului se pl asează în momentul final al
activității de pregătire în vederea audierii și se întemeiază pe acele elemente rezultate în
urma studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a modalității și
ordinii de chemare a martorilor, a culegerii de informații cu privire la martorii importanți.
Planul de ascultare al martorilor atribuie aceste activități cu caracter organizat,
evită posibilitatea rămânerii nelămurite a unor aspecte, de asemenea evită posibilitatea
chemării martorilor pentru a fi re audiați într -un cuvânt asigură acel cadru propice pentru
obținerea unor declarații complete și fidele.
Practica s -a fixat asupra următoarei succesiuni a problemelor pe care trebuie să le
cuprindă planul de ascultare: indicarea într -o anumită ordine a împr ejurărilor ce urmează
a fi precizate, întrebările într -o succesiune firească prin care se tinde la stabilirea
împrejurărilor necunoscute, precizarea datelor deja existente în legătură cu acele împrejurări precum și alegerea momentului ascultării fiecărui martor.

71
Adaptarea planului la situațiile neprevăzute solicită organului judiciar o deosebită
gândire tactică, spirit de observație, capacitatea de a se orienta și rezolva aspectele nou
apărute, să dea dovadă de o mare răbdare, să aibă simțul detaliului, cu noștințe
aprofundate de psihologie practică și un spirit de analiză foarte dezvoltat.24
Dimpotrivă, atitudinea pasivă, indiferentă față de cele relatate de martor , graba,
impresia că ceea ce relatează martorul e bine cunoscut organului judiciar, sau chiar o subliniere în acest sens, necunoașterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit
martorului, îl conving că organul judiciar duce o muncă formală și poate fi ușor indus în
eroare. Lipsa de prețuire a organului judiciar față de declarațiile martorului se va reflecta
Așadar, obținerea unor declarații complete și fidele este condiționată, în bună
măsură, pe de- o parte, de condițiile în care se desfășoară ascultarea, iar pe de altă pa rte,
de atitudinea, de comportarea organului judiciar față de cel audiat.
Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes față de martor și
depoziția sa. În această privință organul judiciar trebuie să explice că faptul de a depune mărturie reprezintă o îndatorire, să sublinieze importanța declarațiilor sale sincere pentru
aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiției. Interesul față de depozițiile martorului trebuie să rezulte nu numai din explicațiile
date, din sublinierile făcute, ci să se degaje din întreaga atitudine a organului judiciar.
Calmul, seriozitatea, obiectivitatea organului judiciar, atitudinea plină de înțelegere față
de cei care datorită emotivității sporite, nivelului de instrucție redus sau faptului de a
apărea pen tru prima dată în fața unui organ judiciar, prezența publicului, solemnitatea
dezbaterilor fac ca martorul, de multe ori, să fie reticient, să- și cântărească spusele,
deoarece e convins că afirmațiile sale sunt urmărite și apreciate într -un anumit fel, pri n
prisma intereselor și pozițiilor lor, de toți cei de față, să comită inexactități sau să întâmpine dificultăți la expunerea faptelor.
Stăruința în cunoașterea adevărului, interesul manifestat față de depozițiile făcute
constituie factori care asigură ac ea atmosferă de încredere favorabilă unei comunicări
directe de la om la om, fac să sporească prestigiul organului judiciar, conving martorul de inutilitatea ascunderii adevărului.

24 A. Ciopraga, op. cit., p. 209; M. Basarab, op. cit., p. 280

72
în lipsa de interes a martorului față de declarațiile pe care le va da, ceea ce se va răsfrânge
negativ asupra plenitudinii și fidelității m ărturiei.
Succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reușește
apropierea martorilor, iar dificultatea constă în aceea că personalitatea fiecărui martor
este individuală, fiecare persoană reprezintă un unicat. Ori, măiestria celui ce co nduce
ascultarea constă tocmai în a găsi pentru fiecare un limbaj comun, o "abordare individuală" în știința de a "citi" psihologia martorului și a realiza contactul psihologic cu
acesta.
Pe lângă acestea în timpul ascultării trebuie creată ambianța propi ce: biroul în
care urmează a se face ascultarea trebuie mobilat sobru, fără obiecte în plus sau
nepotrivite (de pildă tablouri, statuete, etc.), ordinea desăvârșită, toate au rolul de a nu
distrage atenția martorilor de a nu se repercuta perturbator asupra capacității de
comunicare a faptelor.
Din toate cele expuse rezultă importanța ce trebuie acordată pregătirii ascultării
martorilor, în toate laturile sale componente. Numai realizând această activitate la parametrii calitativi maximi se va putea desfășu ra ascultarea în condiții optime, iar
rezultatele obținute vor servi la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei.
§2. Fazele ascultării primare a martorului.
Ascultarea propriu -zisă a martorilor reprezintă momentul în care se pune în
evidenț ă rolul regulilor de efectuare a acestui act procedural, act cu largă relevanță în
stabilirea faptelor și împrejurărilor unei cauze, într -un cuvânt, la aflarea adevărului.
Ascultarea primară a unui martor parcurge trei etape principale, respectiv procesul
ascultării primare a martorului este marcat în știința criminalisticii de trei faze, anume
verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale, relatarea liberă,
adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor.
Aceste faze ale ascultării corespund cu totul cerințelor criminalisticii.

A. Discuțiile prealabile25

25 I. Mircea, op. cit. p.258

73
Aceste discuții sunt purtate cu martorul înainte de relatările libere pe care le face
în legătură cu fapta cercetată, după aprecierea domnului profesor Ion Mircea, sunt bine
venite ca metodă tactică în procesul primei audieri, deoarece prin ele, de cele mai multe
ori, se poate atinge un dublu scop. Pe de o parte, aceste discuții ar contribui la coborârea tensiunii trăirilor emoționale ale martorului la nivelul activ normal, mărindu- i în același
timp încrederea în persoana organului judiciar. Pe de altă parte, tot procesul acestor discuții, desfășurat într -o atmosferă de continuă destindere sufletească, deschide
organului judiciar posibilitatea să -și formeze o imagine despre concepțiile morale ale
persoanei ascultate, nivelul său de cultură, pasiunile, preocupările extraprofesionale,
caracterul și temperamentul ei, etc.
Aceste discuții prealabile urmează imediat după luarea datelor personale, martorul
fiind solicitat să răspundă c u privire la datele de identificare – nume, prenume, etate,
adresă, și ocupație
26

26 N. Volonciu, "Tratat de proc edură penală", București, Partea generală, Volumul I, Editura PAIDEIA,
1997, p.171; I. Neagu, "Tratat de procedură penală", București, Editura PRO, 1997, p.237; Gh. Mateuț,
"Procedura penală", Partea generală, Volumul II, București, Editura Lumina Lex, 199 8, p.104. , urmărindu- se și confruntându- se răspunsurile acestuia cu mențiunile
din actul de identitate, aducerea la cunoștință a obiectului ascultării, atenționarea că au
obligația să s pună numai adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe în legătură cu
fapta cercetată și rostirea jurământului prevăzut de legea procesual penală.
Discuțiile prealabile pot să se refere la cele mai felurite activități profesionale,
preocupări științi fice, tehnice, literare, artistice sau sportive. Este bine, însă, ca organul
judiciar, după ce cunoaște, în general, pasiunile martorului să dirijeze discuțiile prin
întrebări subtile, cu manifestări de interes din partea sa, spre acele teme în care martor ul
se simte competent să discute ca un om cunoscător în materie, poate chiar mai bine informat decât interlocutorul său, deoarece în asemenea stări spirituale își exteriorizează,
voluntar sau involuntar, întreaga sa personalitate. Mai mult chiar, dacă orga nul judiciar
dispune de date concrete despre activitatea mai recentă a martorului, locurile în care s -a
aflat în ultima vreme, persoanele cu care a colaborat la elaborarea anumitor lucrări sau a
fost cu ele în excursii, la munte, la baluri ori la petreceri de altă natură, nu este lipsit de
sens să -l antreneze în discuții despre asemenea întâmplări, prin întrebări concrete, dar
ținând seama de personalitatea martorului sunt potrivite astfel de procedee.

74
Drept consecință, discuțiile prealabile, purtate cu martorul pe teme cu totul
diferite de scopul ascultării, însă deloc străine persoanei sale, conduc treptat la crearea
unei încrederi reciproce a interlocutorilor. Câștigarea încrederii martorului, apropierea sa,
reducerea tensiunii emoționale, într -un cuvânt crearea climatului psihologic favorabil
confesiunii se obține prin discuții libere, prin abordarea degajată a unor probleme care nu intră imediat pe terenul investigat, dar care privesc persoana martorului.
27
Subliniem că atitudinea calmă, încurajatoare sobră, civilizată, dar nu rigidă,
trebuie menținută pe întreaga perioadă a ascultării martorului, în special în ipoteza primei
audieri, când anchetatorul și martorul se află la primul lor contact.
28
Parcurgând această etapă, organul judiciar pe lângă faptu l că-și îndeplinește
obligațiile prevăzute de legea procesual penală, are posibilitatea să studieze martorii, să
observe modul cum reacționează față de situația în care se află, să desprindă concluzii
prețioase pentru adoptarea tacticii de ascultare.

Relatarea liberă sau spontană ori ascultarea povestirii martoruluiB. Faza relatărilor libere
29

27 I. Mircea, Despre tactica audierii primare a martorului, în Studia Universitas Babeș -Bolyai,
Jurisprudentia, Cluj -Napoca 1973, p. 273
28 E. Stancu, op. cit, p. 71
29 C.Aioaniței, I -E Iancu, op. cit., p.139; V.Bercheșan, T.Butoi, op. cit., p.101. începe cu
invitația din partea organului judiciar ca martorul să prezinte prin viu grai, cu cuvintele
sale, tot ce cunoaște despre infracțiune și persoanele implicate în săvârșirea ei. Această
etapă începe așadar prin adresarea unei întrebări generale, denumită întrebare temă – de
natură a da posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce știu în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire au fost solicitați să depună. De exemplu : "Arătați ce
cunoașteți în legătură cu accidentul de circulație produs la data de …. în locul … ?" ori : "Ce cunoașteți în legătură cu împrejurările săvârșirii furtului din data de … în paguba …?"
Adresâdu -li-se o astfel de întrebare generală, martorii au posibilitatea să
povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească, să prezinte tot ceea
ce cred că ar interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervențiile celui care
conduce ascultarea.

75
Un rol deosebit pentru clarificarea problemelor prin relatarea liberă îl are
atmosfera proprie povestirii martorilor, realizată de către cel care conduce ascultarea.
Pentru aceasta, ascultarea trebuie să fie făcută cu răbdare, calm și atenție. Relatările libere
ale martorului trebuie să se desfășoare, pe cât posibil, fără intervenția organului judiciar.În acest sens, se recomandă ca persoana care conduce audierea să nu intervină în
cursul expunerii prin întrebări, manifestări de nerăbdare, mimi că de aprobare sau
dezaprobare a celor declarate
30. Intervențiile prin întrebări nesugestive pot să fie utile
ascultării numai când se observă că martorul, intenționat sau întâmplător, se abate în
expunerea sa de la obiectul audirii, denaturând realitatea.31 Asemenea denaturări se pot
produce prin adăugarea din partea lui la ceea ce cunoaște, omisiunea unor secvențe din procesul săvârșirii infracțiunii sau a unor situații cunoscute, dar pierdute din vedere sau
ascunse intenționat, înlocuirea unor persoane sa u întâmplări cu altele ori transformând
unele situații reale cu altele.
32
Avantajele relatărilor libere ale martorului în procesul ascultării sale primare sunt
multiple. În primul rând, ele evidențiază limitele cunoștințelor martorilor la împrejurările
cauzei și a persoan elor implicate în săvârșirea ei. Apoi, prin fluența relatărilor libere se
reduce foarte mult influența organului judiciar asupra persoanei martorului. Un alt avantaj al acestor relatări libere rezidă în faptul că, prin ele, martorului i se deschide
posibil itatea de a prezenta ceea ce cunoaște în cauză printr -o povestire spontană, fără
opreliști artificiale, prin cuvintele și gesticulațiile sale. În fine, relatările sub această formă de prezentare deschid organului judiciar posibilitatea să facă aprecieri as upra
nivelului de dezvoltare a proceselor psihice, temperamentului, stării de emotivitate și gradului de cultură a martorului. Pentru a ilustra cele expuse exemplificăm prin
următoarea speță, respectiv cu Dosarul nr. 92/P/1991 aparținând Tribunalului Județ ului Indiferent de ce natură ar fi denaturările din relatarea liberă
a martorului, organul judiciar este chemat să găsească cea mai potrivită cale de a- l
readuce la obiectul ascultării făr ă să -i facă observații, apostrofări, amenințări sau
aprecieri nefavorabile asupra datelor deja prezentate de martori. O asemenea atitudine nu face decât să pună pe martori în dificultate, să- i inhibe, să -i îndepărteze ori să determine
poziția refractară a acestora, cu efect direct asupra calității declarației.

30 T.Bogdan, "Curs de psihologie juridică", București, 1957, p.213.
31 M. Basarab, op. cit, p. 285; C. Suciu op. cit., p. 583
32 T. Bogdan, op. cit., p. 214

76
Bihor. Analizând declarația martorului P. V., care printr -o relatare spontană a prezentat
tot ce cunoaște în legătură cu fapta comisă asupra prietenei sale B.V. care fiind lipsită de
libertate în mod ilegal, prin constrângerea ei de a nu părăsi locuința unde a fost condusă
forțat, după care a fost violată, a oferit posibilitatea organelor judiciare să aprecieze starea
puternică de emotivitate a martorului, care era pentru prima dată în contact cu justiția,
aflându -se și sub șocul nefastei întâmplări suferite de prietena sa.
Ascultarea poate lua sfârșit după parcurgerea acestei etape, atunci când, în cadrul
relatărilor libere, martorii au lămurit complet toate faptele sau împrejurările pentru care
au fost solicitați să depună. Astfel martorul C.N. lămu rind împrejurările în care inculpatul
V.N. a furat unele obiecte după ce a forțat în timpul nopții ușa de la intrarea apartamentului vecinului său, ocazie cu care infractorul a găsit pe masa din casă cheile de
contact de la motoreta părții vătămate, a luat -o și pe aceasta și a folosit- o conducând fără
a avea permis, după care a readus -o la locul ei, moment în care a fost surprins de martorul
C.N. care venea acasă și întrebându -l ce face cu motoreta, acesta a răspuns că este a lui
lucru suspect pentru că C.N . știa cu exactitate cine este proprietarul motoretei. Ascultarea
a putut lua astfel sfârșit deoarece în cadrul relatărilor libere martorul C.N. a lămurit toate
faptele pentru care a fost solicitat să depună.
33
Ascultând povestirea organul judiciar trebuie să-și noteze – în mod discret – atât
faptele, împrejurările, datele destinate a fi consemnate în declarațiile martorilor, cât și
problemele, aspectele neclare, omisiunile cu privire la care constată ezitări sau
contraziceri, urmând ca pe baza lor să fie f ormulate întrebări pentru etapa ascultării
dirijate.
34

În această fază a ascultării martorului, organul judiciar are posibilitatea să
formuleze întrebări concrete și clare în legătură cu toate ches tiunile ce interesează C. Faza întrebărilor și de ascultare a răspunsurilor
Urmează relatările libere, dacă martorul nu este suficient de clar în expunerea sa,
scapă anumite detalii, pe care – din alte date ale cauzei – rezultă că le cunoaște sau în
situațiile de rea -credință în prezentarea datelor ce au legătură cu fapta cercetată.

33 Dosar nr. 92/P/1991 Tribunalul Județului Bihor
34 V. Bercheșan, T. Stănică, op. cit, p. 102 -103; C. A ioanițoaie, I -E. Sandu, op. cit., p. 141

77
cercetarea criminalistică a faptei, chestiuni încă neclarificate prin relatările martorului.
Unii autori 35susțin ideea potrivit căreia întrebările ce urmează a fi puse martorului ar
trebui pregătite din timp de către organul judiciar încă înainte de începerea ascultării. Alți
autori36
1. Prima categorie de întrebări adresate la început martorului ar urma, deci, să se
refere la raporturile anterioare comiterii infracțiunii dintre persoanele participante în
proces și să continue cu întrebările care interesează starea generală a organismului său
din momentul perceperii evenimentului infracțional, dacă el nu le -a relevat în expunerea
liberă. În acest sens, i se cere să precizeze dacă în timpul săvârșirii faptei era sănătos ori
bolnav, obosit sau odihnit, înainte de muncă, în timpul procesului de producție ori după
terminarea orelor de serviciu. Aceste precizări sunt importante pentru explicarea unor
neconcordanțe, scăpări în expunere și în veder ea aprecierii probelor. Este știut că, stările , însă, cărora ne raliem și noi, se situează la polul diametral opus, considerând că
pregătirea din timp a întrebărilor n -ar avea sens logic din următoarele considerente:
înainte de audiere organul judicia r încă nu știa ce cunoaște martorul despre fapta
cercetată și în ce anume circumstanțe obiective și subiective a perceput și păstrat în
memorie infracțiunea, apoi martorul arată în relatările libere ceea ce știe despre faptă și în
ce condiții a perceput cele cunoscute, lăsând astfel fără obiect multe dintre întrebările
dinainte pregătite, în sfârșit, multe din întrebările care se cer a fi puse martorului sunt
determinate de relatările sale libere. Dar aceasta nu exclude libertatea organului judiciar
ca în f uncție de particularitățile infracțiunii și ale martorului, să -și delimiteze în prealabil
sfera datelor pe care dorește să le clarifice prin ascultarea martorului respectiv. În general, întrebările din ultima fază a ascultării au drept scop completarea
relatărilor libere, prin precizarea unor situații ori secvențe din procesul săvârșirii
infracțiunii, convingerea organului judiciar de siguranța martorului în privința datelor
prezentate, iar uneori determinarea martorului să revină asupra denaturărilor din
expunerea sa și să facă declarații sincere. Dar pentru succesiunea prezentării lor ar putea
fi ordonate în trei categorii, în atenție fiind momentul săvârșirii infracțiunii. Adică, prima
categorie de întrebări să privească unele situații anterioare infracț iunii, a doua din timpul
săvârșirii ei și a treia cele referitoare la unele întrebări ulterioare.

35 C. Suciu, op. cit., p. 583
36 I. Mircea, op. cit, p. 259; A. Ciopraga, op. cit., p. 218; C. Aioanițoaie, V. Bercheșan în Colectiv, p. 142

78
de boală ori cele de oboseală reduc simțitor concentrarea atenției omului asupra celor ce
se desfășoară în mediul înconjurător, din acestă cauză percepându- le doar parțial,
fragmentar, iar prin memorare reține și mai puțin din ce a perceput. O influență similară o
au și stările emoționale deosebit de intense, trăite de martor în timpul săvârșirii
infracțiunii. Drept consecință, procesul săvârșirii infracțiuni este perceput fragmentar37

37 T.Bogdan, op. cit. p.207 ,
iar prin memorare și în momentul reproducerii exagerează amploarea celor înregistrate. Tot în această categorie de întrebări, martorul este rugat să precizeze dacă s -a aflat sau nu
sub influența băuturilor alcoolice. În caz afirmativ, să arate felul băuturii consumate, în ce canti tate, cu cine și cu cât timp înainte de săvârșirea infracțiunii percepute nemijlocit.
Această precizare este necesară, deoarece efectul băuturilor alcoolice asupra sistemului nervos se manifestă prin scăderea sensibilității organismului și prin diminuarea atenției și
a judecății, coborând până la minim capacitatea perceperii și memorării fenomenului desfășurat în prezența sa.
2. A doua categorie de întrebări, referindu- se la săvârșirea propriu -zisă a
infracțiunii, trebuie să delimiteze toate activitățile d in procesul evenimentului
infracțional, cu precizarea circumstanțelor de loc și de timp în care s -a produs. Pentru
atingerea acestui scop, se impune ca întâi să fie formulate întrebările pentru precizarea
timpului și locului în care a fost săvârșită fapta, cu mijloacele și gradul său de iluminare,
fără a pierde din vedere natura, mărimea și numărul obiectelor din perimetrul locului respectiv. După răspunsurile primite și pe baza lor, întrebările se pot referi la procesul
săvârșirii infracțiunii, cu cele mai însemnate secvențe din conținutul lor.
În această ordine de idei, i se cere martorului să arate din ce moment a perceput
evenimentul, cu indicarea primei și ultimei secvențe din ceea ce a văzut. Nu este lipsit de
importanță să se clarifice dacă, concomit ent cu procesul săvârșirii faptei s -a mai produs
sau nu și un alt eveniment, de ce natură a fost, la ce distanță s -a desfășurat, cine l -a mai
observat.
Întrucât în majoritatea audierilor asupra datelor de acest fel martorii insistă în
expunerile lor liber e, astfel că întrebările puse vor fi doar de precizare a unor detalii sau
pentru reamintirea anumitor secvențe din procesul săvârșirii infracțiunii.

79
3. Intrebările din a treia categorie ar trebui să cuprindă pe cele prin care să se
urmărească aflarea acti vităților întreprinse de anumite persoane după săvârșirea
infracțiunii. Prin intermediul lor se descoperă raporturile create după săvârșirea
infracțiunii de către persoanele interesate în cauză. Asemenea raporturi, de multe ori,
evidențiază mobilul infracțiunii, persoanele participante la săvârșirea ei, legătura sa cu
aceste fapte infracționale, precum și volumul pagubelor materiale produse prin fapta
cercetată.
Ordinea și gruparea întrebărilor care urmează a fi puse martorului cu prilejul
audierii sale pr imare, se aleg în fiecare caz concret de către organul judiciar, ținând seama
de particularitățile cauzei și de persoana martorului respectiv. Astfel că, ordinea categoriilor de întrebări poate fi inversată, întrebările dintr -o categorie să fie grupate cu
unele întrebări din altă categorie sau chiar nici să nu fie puse.
După unii autori
38

38 C.Aioanițoaie, A.Ciopraga, E.Stancu, V.Bercheșan, T.Buhoi. întrebările care se folosesc la ascultarea martorilor se clasifică
în întrebări temă, întrebări problemă și întrebări detaliu. Întrebările temă – specifice etapei relatăr ii libere – sunt foarte generale și oferă
posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce cunosc sau consideră că interesează organul judiciar.
Întrebările problemă, sunt destinate să contribuie la lămurirea unui anumit aspect
din multitudinea faptelor, î mprejurărilor cunoscute de către martori. Asemenea întrebări
pot fi formulate astfel : "Care sunt semnalmentele persoanei pe care ați văzut -o?", "Ce
cunoașteți despre modul în care numitul … și -a petrecut timpul în ziua de … ?".
Întrebările detaliu, s unt mult mai concrete, folosirea lor având menirea să ducă la
obținerea unor amănunte de natură să asigure verificarea afirmațiilor martorilor. De
exemplu : "Cine mai era de față în momentul când a avut loc discuția la care vă referiți
?", "Cu ce era îmbrăcată persoana pe care ați văzut -o ?". Din categoria întrebărilor detaliu
fac parte și întrebările de completare, de referință (de precizare) și de verificare.
Pentru a diminua ori elimina influența pe care ar putea s -o exercite întrebările
puse trebuie să fie : directe, scurte, logice, clare – atât în formă cât și în conținut – să țină
seama de nivelul de pregătire a martorilor.

80
Este interzis a se adresa martorilor întrebări de natură să împiedice aflarea
adevărului în cauză, prin care îi pune în dificult ate, îi sugestionează, li se solicită să facă
aprecieri referitoare la clarificarea faptelor ce constituie obiectul declarațiilor, la gradul
de vinovăție al persoanei cu privire la care sunt ascultați. Întrebările sugestive conțin într –
o măsură mai mare sau mai mică răspunsul pe care urmează să- l dea martorii. Folosindu-
se astfel de întrebări, răspunsul martorilor nu va mai reflecta realitatea, întrucât, dintr -o
multitudine de motive, aceștia sunt tentați să preia răspunsul ce le -a fost sugerat prin
întreba rea pusă.
Ascultarea martorilor trebuie condusă și desfășurată într -o astfel de manieră încât
să se ajungă la determinarea acestora să declare adevărul, să se obțină acel "triumf"39

39 I.Andrei, I.Săroiu, "Triumful adevărului", Cluj -Napoca, Editura Cordial Lex, 1997. al
adevărului, putându -se ajunge, mai întotdeauna, la "TRIUMFUL ADEVĂRULUI ".