Lect. Univ. Dr. Ionuț Ștefan [617833]

UNIVERSITATEA “DANUBIUS” DIN GALA ȚI
FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII
INTERNAȚIONALE

LUCRARE DE LICENȚĂ
CONSERVATORISMUL CA IDEOLOGIE ACTUALĂ A
SPAȚIULUI UNIUNII EUROPENE

Coordonator:
Lect. Univ. Dr. Ionuț Ștefan

Absolvent: [anonimizat]
2017

2
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………. ………………………… ……3

Capitolul I: ASPECTE GENERALE PRIVIND PARTIDELE POLITICE ……………………….. …5
I.1.Partidele politice și criterii de definire ale acestora ………………………………… …………………………. ..7
I.2.Rolul partidelor politice ……………………………………………………………. …………………………………….13
I.3.Funcții ale partidelor politice în societatea contemporană ……………………… …………………………. ..16

Capitolul II: CONSERVATORISMUL ……………………………………………… …………………………… …20
II.1.Definirea termenului de conservatorism ……………………………………………. …………………………. …20
II.1.1.Formele conservatorismului ……………………………………………. ………………. ……………….24
II.1.2. Trăsături și principii ale conservatorismului ……………………………. …………………………25
II.2.Abordarea istorică a conservatorismului clasic ………………………….. …………………………. …………27
II.2.1. Idei conservatoare pe parcursul istoriei …………………………………………………………… …30
II.3.Surse și consecințe ale conservatorismului ……………………………………………………………………. …32

Capitolu l III: CONSERVATORISMUL CA IDEOLOGIE ACTUALĂ A SPAȚIULUI
UNIUNII EUROPENE ……………………………………………………………………………….. ………………. ……35
III.1.Conservatorismul în prezent ………………………… ……………………………………………………………….37
III.2.Doctrina conservatoare în Uniunea Europeană …………………………………… …………………………. .45
III.3.Perspective ale conservatorismului în diferite ț ări ale Uniunii Europene ……………………… …….48
III.3.1.Conservatorismul în Franța ……………………………………………….. …………………………. ..50
III.3.2.Conservatorismul în Marea Britanie ……………………… …………………………………. ……..53
III.3.3. Conservatorismul în România ………………………………………………………………… ……..56
III.3.4.Conservatorismul în Finlanda ……………………………………….. …………………………. …….59

CONCLUZI I…………………………………………………………………………………………………………….. …….62
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………. ……………………………………………… ………….6 5

3
INTRODUCERE

Începuturile istorice ale ideologiei conservatoare s -au făcut simțite în anii Revoluției din
Franța și în următoarele decade ce au urmat acestui eveniment de referință a m odernităției.
Gândirea conservatoare a evoluat în secolul al XIX -lea, iar în prima parte a secolului al XX -lea,
aceasta s -a confruntat cu marile schimbări ale civilizației și a cunoscut fenomene de criză, de
identitate și de soluții, criză pe care a depăși t-o în a doua jumătate a secolului trecut, când a fost
restructurată ca neoconservatorism.
Fără să dispună de o definiție unică și concretă, dintotdeauna conservatorismul i -a
reprezentat pe toti aceia care se declară partizani politici ai oricărui sistem s ocial, se preocupă să
asigure continuitatea ordinii politico -sociale legitimată istoric și se străduiesc să respingă
revoluțiile care, inevitabil, ar modifica -o.
Astfel, mentalitatea conservatoare din trecut și de astăzi este aceea care consideră că
schimb ările profunde și inovațiile sociale nu sunt benefice și nici necesare. Particularitatea
conservatorismului a fost evidențiată prin respingerea organizării ideologice și a oricărei forme de
sistematizare a ideilor sale, deoarece societatea nu poate fi orga nizată prin apelul la programe și
teorii.
Conservatorismul este doctrina politico -socială care redă sistemului spiritul conservator,
idealul social axat pe ordine și stabilitate. Politica de tip conservator susține permanența ordinii
politico -sociale zise “istorice” și respinge posibilitatea ca sistemele noi să fie bune, mai aproape de
natura ființei umane decât cele din trecut, pretinzând că trăsăturile fundamentale ale fiecărei
societăți în parte sunt imutabile.
Conservatorismul modern, situat la dreapt a liberalismului, a fost și rămâne adversar
doctrinar și ideologic al tuturor sistemelor de idei ce se situează pe scala orientărilor politice la
stânga sa. Conținutul doctrinei rezultă atât din pozițiile asumate cu privire la puterea politică,
libertate, democrație, ordine socială și religie, cât și din câteva noțiuni -cheie precum autoritate,
tradiție, ierarhie, providență, profeție, inegalitate, elite ș.a.
Lucrarea de față intitulată “Conservatorismul ca ideologie actuală a spațiului Uniunii
Europene” are ca temă principală modul cum s -a manifestat și cum a evoluat de -a lungul timpului,
până în zilele noastre, politica de tip conservator în spațiul european. Astfel, în capitolele sale,

4
lucrarea prezintă numeroase perspective cu privire la această ideologie , modul cum s -a făcut
simțită în diferite state ale Europei și modul cum a persistat în concordanță cu modernizarea de
astăzi.
Primul capitol “Aspecte generale privind partidele politice” enumeră multiple criterii de
definire ale partidelor politice, rolur i și funcții ale acestora în societatea contemporană. Am
considerat necesară prezentarea mai detaliată a acestui termen pentru a înțelege mai bine
semnificația acestuia și pentru a explica includerea conservatorismului în doctrinele politice. Ca
orice ideo logie, conservatorismul trebuie să reflecte anumite idei, concepții filozofice, interese și
aspirații proprii care să demonstreze tendința de păstrare a vechiului și de respingere a noului.
Capitolul al II -lea “Conservatorismul”este destinat strict acestei ideologii, cuprinzând
detalii cu privire la toate aspectele. Dacă în primul capitol vorbeam despre partide politice la
general, în acest capitol, ne axăm doar pe ceea ce înseamnă partidul conservator, termenul de
conservatorism, concepția conservatoare și comportamentul adepților acestei ideologii.
Practic, tot ceea ce ține de conservatorism se referă la identitatea istorică a poporului,
afirmarea unor valori, conservarea lor și a tradițiilor. În ciuda modernizării destul de rapide,
conservatoriștii au con tinuat să susțină vechile forme ale vieții politice, economice și culturale,
având convingeri politice care susțin dezvoltarea treptată în detrimentul schimbărilor bruște. Toate
aceste acțiuni au avut loc nu pentru că lucrurile noi sunt denaturate, ci pent ru că multe lucruri
vechi sunt autentice.
Cercetarea efectuată se oprește la capitolul al III -lea “Conservatorismul ca ideologie
actuală a spațiului Uniunii Europene”, care este de altfel și titlul lucrării. Acest ultim capitol începe
cu o prezentare a ter menului ideologie, apoi detaliează felul cum se manifestă conservatorismul în
zilele noastre. Deși tradiția este un element indispensabil pentru existența conservatorismului,
acesta a fost nevoit să se adapteze cerințelor contemporane și să se modernizeze odată cu trecerea
timpului, păstrându -și totuși principalele trăsături care îl caracterizează. În următoarele două
subcapitole, am încercat să prezint unele informații referitoare la spațiul Uniunii Europene pentru
început, apoi am oferit exemple de conse rvatorism din trecut și de actualitate în state europene
precum România, Franța, Marea Britanie și Finlanda.
Este important de specificat faptul că această încăpățânare a conservatorilor de a -și susține
cu tărie ideile nu a fost dusă până la extremă, deoar ece, deși inițial antidemocratici, conservatorii
au sprijinit democrația în societățile unde aceasta a evoluat și a devenit o parte a țesăturii sociale,
a modului tradițional și obișnuit de viață.

5
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND PARTIDELE POLITICE

În pofida faptului ca partidele politice sunt privite în momentul de față ca grupuri în care
puterea conferită de către stat este utilizată pentru satisfacerea nevoilor personale ale fiecărui
individ ce face parte din grup, acestea sunt indispensabile în tr-o societate democrată, dat fiind
importanța acestora dată de legătura directă ce există între partidele politice, stat și sistemul
democrației.
Rolul partidelor politice s -a transformat din elaborarea variantelor pentru o dezvoltare
actuală și viitoare a societății și a rezolvării dificultăților și contradicțiilor din societate într -o luptă
acerbă pentru deținerea puterii. Un partid politic care a obținut puterea, de regulă, o folosește pentru
a intimida și a obstrucționa alte formațiuni sau grupuri pol itice. Lansarea de către partidele
dominante a competițiilor neoneste submină logica normală a competiției politice, în consecință
descurajând implicarea și participarea cetățenilor în procesele politice.
Lupta dintre partide este cea mai închegată expres ie a luptei politice, economice și sociale, a
luptei pentru puterea în stat și tocmai de aceea presupune forme, mijloace, strategie și tactică
adecvate raportului de forțe dintr -o etapă istoricește determinată, tradițiilor democratice de
organizare și acți une, nivelului de cultură și gradului de civilizație, problemelor specifice din viața
poporului în rândurile căruia își desfășoară activitatea în țara respectivă.
Grație propriilor acțiuni, partidele politice se bucură de un nivel de încredere destul de j os
comparativ cu alte instituții ale statului. Acest dezechilibru al încrederii se datorează, în cea mai
mare parte, prestației publice a partidelor noastre de -a lungul anilor. Slăbiciunile guvernării
postdecembriste, implozia autorității, corupția endemic ă, campaniile de manipulare a opiniei publice
au contribuit și ele la subminarea încrederii în posibilitatea normalizării situației în progresul țării.
Indiferent cât de multă încredere are societatea în partidele politice, nicio altă instituție nu
poate să le înlocuiască în rolul pe care îl au ele. Dacă ar fi să judecăm lucrurile la rece, dar nu prin
prisma sondajelor, ne vom convinge că doar existența unor partide politice libere și viguroase poate
oferi o voce poporului.
Profesionalismul, în această ar ie de ocupație, rămâne un deziderat. Oamenii politici nu au
deprins subtilitățile unui limbaj specific, nu au, încă, reacția pentru a lua o hotărâre rapidă și

6
eficientă, nu au obișnuința de a utiliza cu discernământ expertiza existentă. Cauzele care au dus la
această situație sunt pe de o parte, deficitul pregătirii profesionale, pe de altă parte, modul defectuos
în care se desfășoară recrutarea și promovarea „cadrelor” la nivelul structurilor de conducere din
partide.
Cheia succesului pentru oricare parti d este numărul sporit de membri. Membrii la râ ndul lor
aduc alț i membri. Iar cei din urmă la râ ndul lor aduc votanți, simpa tizanți. Sunt pescuiți membri c ât
mai influenți (Primari, Consilieri, Șefi d e Direcție, Afaceriști etc.). Vâ nătoarea de membri nu se
oprește niciodată. Termenul de popor este înlocuit cu termenul de electorat, a cărui rost se rezumă la
aplicarea ștampilei pe buletinul de vot. Astfel ajungem să fim priviți ca un mijloc, prin care partidele
acced în parlament. În goana după voturi, nimeni nu se abține de la promisiuni uriașe și irealizabile.
De fiecare dată promisiunile sunt generoase și garantate și în majoritatea cazurilor nu sunt realizate.
De la proprietarul de sclavi la omul politic modern cerșetor de voturi, toți “mai marii” de
ținători de puterese se oferă ca subiecți activi în spectacole de manipulare prin care își caută calea
către stima public. Vedem politicianul ultimelor secole ca cerșetor de voturi în campanile electorale.
Vedem umilirea pe care politicienii o acceptă din 4 în 4 ani, umilire necesară participării lor la jocul
politic de tip democratic prin își caută cele mai seducătoare ritualuri ce țin să amintească
cetățeanului că oamenii puterii sunt totdeauna puși în slujba sa.1
Aceasta se consideră a fi manipularea necesar ă în stabilirea oricărui regim politic, iar
rezistența deținătorilor puterii la provocările mari venite din partea unor competitori în momentul
actual ține de gradul în care aceștia opțin convingerea poporului cu privire la realismul și moralitatea
proprii lor proiecte.
În prezent, numărul celor care fac politică, cu știință sau fără știință, crește considerabil și
scad, totodată, șansele de a mai găsi un om care să -și rezerve tot timpul exclusiv politicii. Prin
urmare, omul politic ser ios trebuie să aibă in dependență asigurată, ad ică să aibă o ocupație
profesională și, în același timp, permanentă, fără a cădea în teorie plutocrată sau aristocrată, care
consideră că cel ce nu are un venit nu trebuie să facă politică.
Nu ne rămâne decât să sperăm că vor exista pe viitor oameni care vor dispune de posibilități
economico -financiare substanțiale, dar care , înțelegând rolul și obligațiile lor sociale , își vor folosi
tot timpul pentru satisfacerea intereselor publice, se vor implica în activitatea permanentă a
partidelor serioase, cu programe elevate, consacrându -și activitatea vieții interne a partidului.

1 Stănciulescu, Ștefan . “ Violență, mir și revoluție”. București: Editura All Educational. 1998. Pag. 98

7
I.1.Partidele politice și criterii de definire ale acestora

Politica, ca formă a activității social -istorice, cuprinde participarea oamenilor la conducerea
societății, relațiile dintre clasele sau dintre grupurile sociale în lupta pentru cucerirea puterii de stat,
mijloacele și metodele de realizare practică a țelurilor lor în acestă luptă.2
Încă din timpurile cele mai îndepărtate, odată cu stratificarea societ ății în clase au apărut
diversele forme de organizare politică a societății.
Partidul politic, însă, în accepția științifică a termenului, ca asociație cetățenească, bazată pe
comunitatea de idei, privind organizarea și conducerea societății, a apărut în perioada revoluțiilor
burgheze, din necesitatea organizării și mobilizării maselor populare în așezarea societății pe bazele
societății moderne. De -a lungul istoriei moderne și contemporane, partidele politice s -au format ca
rezultat al activității ideolo gice și politice conștiente într -o formă de unire a celor mai activi
reprezentanți ai claselor și grupurilor sociale.
Partidele apar în secolul XVIII -XIX , deși neavând această denumire, acestea au existat în
forme incipiente încă din Antichitate. Partide le politice apar în interiorul Parlamentului și sunt niște
forme de organizare contestate în numele unității politice. În societatea modernă partidele politice s –
au impus ca realități incontestabile. Procesul apariției lor trebuie privit în stransă corela ție cu apariția
și dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaț a publică.
Numeroasele definiții care i -au fost date partidului politic sunt legate de istoria acestui tip de
organizație politică și de diferite elemente de mare î nsemnătate pe care autorii definițiilor le -au
considerat satisfăcătoare și suficiente pentru a individualiza acest tip de organizare a intereselor
sociale.
Vom prezenta în continuarea lucrării, câteva dintre definițiile date conceptului de partid
politic.
În lucrarea „Doctrinele partidelor politice”, Dimitrie Gusti, prezintă partidele politice ca
fiind o asociație liberă de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune, asociație ce
reprezintă, în principal, interesele unei clase sau gru pări sociale, urmărind să ajungă la putere și să
înfăptuiască un program social, să guverneze pentru realizarea unui țel comun în societate și care își
desfășoară activitatea după un statut de funcționare.3

2 Căpreanu , Ioan .” ISTORIA PARTIDELOR POLITICE ROMÂNEȘTI (De la 1859 -2002) ”. Iași: Editura Tipo Moldova,
2009. Pag.9
3 Gusti , Dimitrie . “Doctrinele partid elor politice. 19 prelegeri publice organizate de Institutul Social Român ”.
București: Cultura Națională, 1924. Pag. 53

8
O altă definiție, este dată de Benjamin Constant , pentru care un partid politic este o reuniune
de indivizi care profesează aceeași doctrină politică, în sensul că împărtășesc o perspectivă comună
de reprezentare a realității social -politice.
În viziunea lui Kelsen H., partidul reprezintă o formațiune care grupează indivizii care au
aceeași opinie pentru a le asigura o influență veritabilă în gestionarea afacerilor publice. Adăugând
ideea de influențare și scopul unei astfel de organizații politice, Kelsen reușește să se apropie de o
definiție destul d e modernă a partidului politic.
Debbasch și Pontier, spun în „Introduction a la politique”(1995) că, în analiza politică a
ultimilor ani, o serie de autori au definit partidele punând accent, îndeosebi, pe preocuparea lor
esențială – orientarea spre cucer irea puterii politice. Se dă astfel o definiție, precum: Un partid
politic este o grupare organizată pentru a participa la viața politică, în vederea cuceririi parțiale sau
totale a puterii, având scopul de a face să prevaleze interesele și ideile membrilo r săi.
La Palombara și Weiner consideră că pentru a putea defini partidele politice este necesară
îndeplinirea a patru criterii.
Trebuie să fie vorba de o organizație durabilă care supraviețuiește fondatorilor săi. Un partid
nu este doar o adunare de fid eli ai unui lider charismatic. Un partid nu este cu adevărat un partid
decât în măsura în care și -a rutinizat regulile de funcționare și de succesiune și își creează o tradiție
îndelungată.4
Este necesar să fie o organizație completă, atât la nivel local, cât și național, între care să
existe o relație de colaborare în permanență. Conducerea partidelor trebuie să fie bine informată și
să existe o bună aplicare a deciziilor centrale de către ansamblul grupurilor locale.
Obiectivul organizației trebuie să fi e cucerirea puterii, atât la nivel național, cât și la nivel
local. Mijlocul de câștigare a puterii trebuie să fie căutarea sprijinului popular, mai ales în procesele
electorale. Acest criteriu ne arată că un partid politic este un mediator, o interfață în tre sistemul
politic și corpul social.5
O altă definiție, care arată evoluția proto -partidelor către partidele mode rne, este cea dată de
Max Weber: „Prin partide, trebuie să înțelegem asociații care se bazează pe un angajament (formal)
liber, având scopu l de a procura șefilor lor puterea în sânul unei grupări și militanților lor activi
șanse – ideale sau materiale – de a urma scopuri obiective, de a obține avantaje personale sau de a le
realiza pe ambele.”6

4 Bréchon , Pierre .” Partidele Politice ”. Cluj -Napoca: Editura EIKON, 2004. Pag. 30 .
5 Ibidem . Pag. 31 .
6 Bréchon , Pierre .” Partidele Polit ice”. Cluj -Napoca: Editura EIKON, 2004. Pag. 32 .

9
Weber pune accentul pe caracterul asociativ și r elațional al unui partid politic, format din
indivizi și sub -grupe care luptă pentru același interes. Acesta subliniază, de asemenea, punând
accent pe obiectivul cuceririi puterii, că șefii sunt beneficiarii puterii, mulțumită militanților și
acțiunii aces tora, de a face să fie votat partidul. Un alt element important prevăzut în definiție, este
cel privitor la adeziunea în partid, care trebuie să aibă un caracter obligatoriu liber.
Un lucru interesant de remarcat, este cel al partidelor de origine neparl amentară. Acest
subiect a fost bine analizat de Maurice Duvenger, care dă exemple de astfel de partide: Par tidul
laburist englez creat de Trade U nions, partidele agrariere scandinave create de grupurile
profesionale și de cooperativele agricole, și chiar c rearea de partide de către grupuri religioase sau
de către unele asociații de foști combatanți. Este vorba despre un grup social sau un grup de interese
care dă naștere unui partid cu scopul de a face cunoscută o anumită concepție despre societate și să
aducă la putere aleși favorabili acestei ideologii. Duvenger, este de părere că aceste partide sunt mai
centralizate și mai disciplinate decât cele de origine parlamentară din cauza controlului exercitat de
către organizațiile care le susțin.
Între partidel e ce aparțin aceluiași sistem geografic există o anumită conexiune, acestea
acționând în același mediu politic, definit de un cadru instituțional, de norme, de tradiții, de cultura
politică. Partidele trebuie să se confrunte în aceleași competiții electora le. Acestea trebuie să fie
distincte unele față de altele, să intervină competitiv în fața unei probleme și acțiunea lor să țină cont
de cea a concurenților.
A vorbi de un sistem de partide înseamnă, de fapt, a sublinia caracterul interdependent al
acțiu nii acestora.7 De cele mai multe ori, aceste interdependențe sunt opoziții, dar ele se pot
constitui în relații de alianță. Există cazuri în care alianța se realizează împotriva unui adversar,
formând o coaliție de partide pentru a se îndepărta de la pute re un partid dominant sau pentru a
împiedica un partid minoritar să obțină poziții de putere. În alte situații, alianța poate fi generală, dar
pe un anumit aspect special, cum ar fi mascarea șomajului.
Regimul politic și tradiția unei țări influențează t ipul de interdependență între partide. Un
partid poate fi luat în considerare ca aparținând unui sistem politic dacă acesta influențează tacticile
și strategiile partidelor concurente pentru accesul la guvernare.
Partidele politice sunt locuri de creație ideologică, acestea neputând asigura succesul
candidaților săi în alegerile electorale doar prin a arăta cât de competenți, cât de charismatici, cât de
devotați sunt. Într -o societate în care nivelul școlar este într -o continuă ascensiune, un partid trebui e

7 Ibidem. Pag. 51

10
să arate că propune o politică adaptată la situația în cauză. Un partid nu poate face abstracț ie de
ideologie, acesta trebuie să î și construiască o anumită concepție despre om și despre lume, în care
cetățenii să se poată regăsi. Ideologia unui partid po ate fi mai mult sau puțin structurată. Astfel,
partidele comuniste sunt bazate pe o ideologie puternică, născută din teoriile lui Marx și ale
continuatorilor săi.
Ideologia unui partid poate fi, de asemenea, urmărită prin intermediul discursurilor
candida ților săi și aleșilor săi, a căror tonalitate nu este înt otdean a identică cu cea a militanților și al
căror conținut uneori poate să se îndepărteze de programul partidului.8
Cea mai răspâ ndită clasificare a sistemelor de partide d istinge: partidul unic, bi partit ismul și
mutipartitismul. Bipartitismul se înscrie în cadrul democrației plura liste și liberale. El oferă
cetățenilor o alegere clară și suficientă , iar la nivelul puterii , o majoritate netă.
Bipartitis mul presupune acordul celor două partide asupra problemelor fundamentale ale
societății. El poate funcționa normal numai dacă este sigur că un partid nu va profita de perioada cât
guvernează pentru a schimba regimul politic. Se practică în Marea Britanie și în Statele Unite ale
Americii.
Multipartitismul este forma frecvent folosită în democrațiile pluraliste și liberale. La nivelul
alegătorilor oferă fiecă ruia o alegere mai largă și mai bine adaptată la gama opiniilor ce pot exista
într-o societate. La nivel ul puterii are efecte diferite în funcție de modalităț ile de practicare. Pentru
constituirea echipei guvernamentale, de regulă, sunt necesare coalițiile de partide. Deseori însă ,
multipartitismul antrenează instabilitate a guvernamentală.
Maurice Duvenger adoptă o clasificare a partid elor în partide de stânga și partide de dreapta
și consideră această opoziție ca având un caracter natural. Partidele de dreapta sunt partide burgheze
și partide de cadre, în timp ce partidele de stânga sunt partide de masă cu recrutare populară.9
Semnifi cația inițială a stângii era aceea de a contesta ordinea socială existentă la un moment
dat, de a milita pentru schimbare prin revoluție. Dimpotrivă, dre apta, în forma sa de început,
susținea acceptarea „de plano” a ordinii sociale existente sau pentru ref orme treptate, în continuitate
și nu prin rupturi dramatice.
Sartre și alți gânditori consideră că vechea distincție (stânga -dreapta), a devenit inaplicabilă
în condițiile societății contemporane, unde grupuri de presiune și mari corporații internaționale ,
influențează și determină, într -o măsură considerabilă, traiectoria evoluției politice.

8 Bréchon , Pierre . “Partidele Politice ”. Cluj -Napoca: Editura EIKON, 2004. Pag. 86
9 Ibidem. Pag. 94

11
H.R. Patapievici opinează că „decesul binomului stânga -dreapta este consecința morții
relative a ideologiilor și, în mod decisiv, rezultatul revenirii majorității st atelor europene la ideile
liberalismului democratic. Astăzi, ceea ce eventual am mai putea numi drepta și stânga desemnează
două atitudini ca re diferă numai prin accent în cadrul unei atitudini care admite atât valoarea de
neînlocuit a individualismului, c ât și virtuți ile epistomologice ale capitalismului”.10
De remarcat că însăși viața politică există și se sprijină pe o construcție dih otomică și
presupune, pe cale de consecință, o dispunere de tip binar în arealul teoriei și acțiunii politice. Așa –
zisul „ anacronism” al divizării spectrului politicului în doi poli, renunțarea la criteriul ideologiilor
opuse, constituie doar teme de interes speculativ. Efectiv, în orice societate democratică disputa
puterii se duce între dreapta și stânga. La fel se structur ează și așezarea partidelor pe eșichierul
politic.11
Pericolul ce pândește atât dreapta, cât și stânga este extremismul, acesta apropiind în mod
paradoxal contrariile până la echivalență, deoarece mijloacele folosite sunt asemănătoare, rezolvările
și rezul tatele similare: intoleranța, nerespectarea drepturilor omului,violența, dictatul, brutalitatea,
crima. Adversarul comun al extremismului de dreapta sau de stânga este democrația.
Dreapta și stânga rămân indiscutabil cuvinte „cheie” în acest domeniu, aces tea surprizând
esența universului politic bazat pe raporturi antagonice între entități bine individualizate și
contrapuse.
Categoriile care se pot distinge în cadrul partidului politic și în rândul susținătorilor direcți
sau indirecți ai acestuia sunt de l a membri activi, până la simpatizanți sau electorat.
Alegătorii reprezintă grupul cel mai larg de persoane care împărtășesc aceeași opinie politică.
Aceștia sunt cei care votează cu partidul , nefiind membri de partid în sens juridic. Votanții se pot
împărț i în două categorii: cei care sunt fideli partidului, care votează cu acesta în orice situație și cei
care variază în funcție de circumstanțe de la partid la partid.
O altă categorie de susținători ai unui partid sunt simpatizanții. Aceștia nu sunt membri de
partid, dar împărtășesc aceeași opinie, sunt interesați de diferitele manifestații ale partidului,
participă la reuniuni publice și, uneori, donează sume de bani partidului.
Aderenții sunt membri de partid care au semnat o adeziune pentru intrarea în partid. În
România, fiecare partid politic trebuie să aibă cel puțin 10 .000 de aderenți pentru a fi înscris la
tribunal.

10 Patapievici , H.R . “Cerul văzut prin lentilă ”. București: Editura Nemira, 1995. Pag. 30 9
11 Iorgulescu , Adrian . “DREAPTA. Principii și perspective ”. Cluj -Napoca: Editura Dacia, 2000. Pag. 77

12
Acea parte dintre aderenți care sunt activi se transformă în militanți. Aceștia își dedică o
parte din timpul lor rezolvării unor sarc ini de partid pe care și le asumă. Unii dintre militanți devin
funcționari de partid, aceștia putând fi plătiți pentru activitățile desfășurate și recrutați, eventual,
pentru a fi lideri de partid.
Cea mai înaltă categorie este reprezentată de liderii de partid. Aceștia răspund de întreaga
activitate a partidului și hotărăsc cu privire la strategia de partid, programul, doctrina și căile de
acțiune ale partidului. În România, legea prevede în mod expres că liderii de partid sunt aleși în mod
democratic, pr intr-o strategie de delegare de putere de jos în sus. O altă funcție ce revine liderilor de
partid este cea a reprezentării partidului în relațiile cu autoritățile publice și cu partidele, fie acestea
din țară sau din străinătate.
Un alt aspect semnificat iv în ceea ce privește partidele politice este cel legat de resursele
acestora, sursele de venit care ajută la afirmarea, dezvoltarea și durabilitatea acestora.
Prima resursă a unui partid este sigla sa (dă recognoscibilitate unui partid politic și asigură
publicul asupra valorilor, principiilor, și acțiunilor pe care acel grup le promovează).
Cea de a doua resursă, de maximă importanță este data de bani care asigură în condiții
concurențiale capac itatea unui grup politic de a ră spunde exigențel or electorale. Banii nu sunt o
resursă public recunoscută, din cauza suspiciunii de corupție. Problema corupției și a clientelismului
politic a adus în discuție modalitățile de control asupra finanțării partidelor politice, finanțare care
nu este în mod ab solut transparentă.
Numărul de membri reprezintă o a treia resursă a grupurilor politice. Orice partid își afirmă
în mod public numărul de membri pentru a demonstra propria capacitate de mobilizare. În funcție de
tipul de partid , raportul număr de membri finanțare variază. În cazul partidelor de cadre , finanțarea
acțiunii politice se realizează prin obligația de a plăti un cuantum din veniturile pe care le au toți
demnitarii și funcționarii publici ce aparțin acelui partid. În cazul partidelor de masă fina nțarea se
face pe bază de cotizație. Cu cât numărul de membri este mai mare cu atat fondul bănesc crește.
Competența este o altă resursă a partidelor politice și constă în capacitatea partidelor de a
atrage tehnicieni pentru rezolvarea unor anu mite probleme și pentru elaborarea unor anumitor
politici publice coerente.
O a cincea resursă este informația care presupune atât accesul privilegiat la informațiile
necesare pentru maximizarea competenței cât și capacitatea partidului de a oferi partene rilor și
mass – mediei informații specifice.
Alte două resurse sunt imaginea grupului și susținerea electorală.

13
Toate resursele prezentate pot fi utilizate în măsura în care partidul dispune de capacitatea de
a se relaționa la instituțiile publice și privat e și de a crea rețele de comunicare.
Este imposibil de realizat o definiție unică a partidelor politice, având în vedere diferitele
caracteristici, contexte și moduri de funcționare a acestui tip de relație socială.
Așadar, nici una dintr e definiții nu va fi capabilă să cuprindă toate semnificațiile unei întregi
realități social -politice aflate în mișcare și schimbare, concluzia la care ajungem este aceea că
puterea politică trebuie definită contextual, caracteristicile și natura acesteia neputând fi pri nse într -o
definiție unică.

I.2.Rolul și f unctiile partidelor politice î n societatea contemporană

Rolul și funcțiile partidelor politice sunt determinate de natura și poziția în societate a
categoriei sociale ale cărei interese le reprezintă.
O privire retrospectivă în istorie, exidențiază că cea mai înaltă înfăptuire pe care a produs -o
spiritul omenesc în decursul timpului este organizarea politică, reflectată în existența statului și
partidelor politice. Principiile de organizare politică izvorasc din alcătuirea și dispozițiile spiritului
omenesc, din legitățile de dezvoltare a spiritului omenesc. Politica ar fi, așadar, oglindirea evoluției
spiritului omenesc.12
Sistemele de partide contribuie decisiv la amplificarea funcțiilor de conducere și organiz are
socială, de participare a cetățenilor la viața politică, de influențare conștientă a evoluției societății.
Din rolul ce revine î n societate partidului politic într-un regim democratic, reiese și
specificul activității individuale a omului politic, acea sta rezumându -se la:
– Contribuția, după specializare și pricepere, la cercetarea nevoilor obștești și a soluțiilor ce
trebuie adoptate pentru satisfacerea lor.
– Să ia parte activă la înfăptuirea liniei politice a partidului respectiv, care are sarcina
satisf acerii unor interese obștești.
– Să contribuie prin acțiunile sale la propaganda și viața proprie a partidului în care activează.
Rațiunea de a fi a partidelor constă în accesul la guvernare sau în cucerirea puterii. Funcția
curentă și permanentă, înainte de toate, a partidelor este de a asigura medierea între cetățeni și stat,
între societatea civilă și societatea politică. Aceasta este o funcție de mobilizare care se manifestă

12 Căpreanu , Ioan . “ISTORIA PARTIDELOR POLITICE ROMÂNEȘTI (De la 1859 -2002) ”. Iași: Editura Tipo Moldova,
2009. Pag.18

14
continuu, dar cu deosebire în perioada alegerilor când se stabilește o coresponde nță reciprocă între
societate, pe de o parte , și partide politice pe de altă parte. S -ar putea aprecia că ele reprezintă
interfața dintre societate și stat. De asemenea, în sistemul politic și social nu există un alt mijloc, în
afara partidelor, care să pe rmită cetățenilor să -și aleagă felul în care doresc să fie guvernați.
Partidele participă în chip esențial, indiferent de mijloacele auxiliare utilizate în campaniile
electorale, la actul cel mai de preț al vieții politice constituționale: alegerea repreze ntanților.
Astfel, între structurarea votului și recrutarea personalului cu capacitate de guvernare, există
o relație foarte strânsă. Din acest punct de vedere, un partid este deopotrivă o școală de formare a
celor care vor ocupa posturile guvernamentale și parlamentare. În acest sens Kay Lawson consideră
că dintre toate insituțiile și organizațiile bazate pe libertatea de asociere, numai partidele aspiră în
mod deschis și neechivoc „ să asigure legătura dintre mase și puterea publică pentru a -și plasa
reprezentanții organizației lor în posturi în care ei pot exercita această putere în numele maselor”.
Totodată, se poate aprecia că oamenii și programele formează o unitate inseparabilă, căci
toate partidele se organizează și se mobilizează în scopul realizăr ii unui proiect politic global.
Acesta este mai mult decât un simplu program, decât discursurile liderilor, mai mult chiar decât
doctrina partidului. Acest proiect este purtătorul unei anume idei despre interesul general, despre
binele public, idee născută din conflictele sociale majore. Astfel, funcțiile partidelor sunt strâns
legate de acest proiect politic fondator și de oamenii care sunt purtătorii acestuia.
Din acest punct de vedere, G.Voicu exprimă o idee adiacentă, și anume că „partidele sunt
simulta n producători și produse pe piața politică, aceasta fiind definită ca loc în care se schimbă
produse politice contra sprijinului politic (material sau simbolic) și al voturilor ”.
Caracterul funcțional și benefic al partidelor se manifestă prin prezența lor generalizată în
toate sistemele politice competitive, în timp ce dictaturile caută mereu să le interzică.13
Din multitudinea categorizărilor funcțiilor și rolurilor partidelor, o funcție rămâne constantă
în fiecare caz, aceea de mediere. Este una esențială întrucât partidele sunt veritabile relee pentru
voința politică a societății sau a unor segmente sociale.
Fiind intermediare între opinia publică și puterea politică, partidele exercită o funcție de
educație politică a cetățeanului și structurare a opinie i publice. Această funcție nu este exclusivă a
partidelor politice, ea fiind exercitată și de către mass -media, de grupele de interes, de toți actorii
care se fac auziți pe scena politică. Partidele sunt într -o continuă examinare a situației ță rii, ajută l a
apariția temelor puternice ale dezbaterii politice și vin cu rezolvări pentru aceste probleme.

13 Bréchon , Pierre . “Partidele Polit ice”. Cluj -Napoca: Editura EIKON, 2004. Pag. 118

15
De asemenea, partidele comportă o funcție programatică, având obligația de a anunța
soluțiile pe care le propun și ce politică ar aplica în cazul succesului. Programul propus ia naștere de
cele mai multe ori dintr -un compromis, fiind rezultat în urma unor discuții interne.
O altă funcție a activității interne a partidelor este cea a selecției personalului politic. Este
posibil ca un candidat să se prezinte făr ă etichetă politică, dar șansele sunt mai mari dacă există o
cerere de învestitură din partea unui partid important și se asigură, totodată, mijloacele financiare
necesare finanțării campaniei. Partidele au un rol de filtru al candidaților, lupta p entru în vestitură
purtându -se, în primă fază, î n interiorul partidului. Având această funcție, partidele au un rol
important în apariția elitelor politice.
Când sunt la putere, partidele sunt obligate să coordoneze și să controleze politica
guvernamentală, deși a ceastă coordonare este de multe ori teoretică. Multe dintre guverne sunt
guverne de coaliție, așadar, fiecare partid al coaliției nu are decât o influență limitată asupra
guvernului. Guvernul este în contact cu toate grupurile de interese, în timp ce parti dul la putere nu
are legături privilegiate decât cu unele dintre ele.
Un alt control exercitat de către partide, este cel asupra aleșilor, care nu este deloc ușor,
aceștia având tendința de a se autonomiza față de partidul ai căror membri sunt.
O funcție specială îndeplinită de către partid este cea de soci abilitate, cu ajutorul căreia,
indivizii de întâlnesc și astfel se creează între aceștia legături.

În urma unei analize exhaustive a funcțiilor partidelor inventariate de științele politice de -a
lungul timpului, Anthony King a stabilit că acestea pot fi reduse la un număr de șase:
– structurarea votului;
– integrarea și mobilizarea marelui public;
– recrutarea liderilor politici;
– organizarea guvernării;
– determinarea politicilor publice;
– coalizarea interesel or.
Acestea, apar astfel în forma reorganizată de P.H. Merkl:
1. recrutarea și selectarea personalului conducător apt pentru posturile guvernamentale;
2. conceperea programelor și politicilor pentru guvernare;
3. coordonarea și controlul organelor guvernamentale;

16
4. integrarea societară prin satisfacerea și concilierea cererilor de grup sau prin asimilarea unui
sistem comun de credințe sau ideologie;
5. integrarea socială a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor și prin socializare politică;
6. funcția de contra -organizație.
Dincolo însă de acestea, trebuie precizat că toate acestea sunt în primul rând funcții ideale,
aceasta întrucât, partidele nu execută în mod necesar toată gama acestor funcții (sau altele). Ceea ce
rămâne de subliniat ca rol fundamental al part idelor politice este contribuția lor la echilibrul sistemic
al unei societăți democratice, căci, democrația nu rezidă în partied, ci între partide.

I.3. Partidul Conservator

Evoluția societății umane de la epoca medievală la cea modernă este de neconcepu t fără o
prealabilă apariție și dezvoltare a unei ideologii care să promoveze principiile democratice de
dreptate, fraternitate și egalitate, atât de necesare înfăptuirii procesului material și spiritual.14
Nu se poate vorbi de înființarea efectivă a unui partid conservator sau liberal, înainte de
Unirea Principatelor, deși existaseră, desigur, idei liberale, progresiste, conservatoare și oameni
remarcabili care să le reprezinte, să le promoveze. Pe parcursul timpului, opțiunile s -au materializat,
manifestâ ndu-se în forme relativ clare și distincte, în paralel cu încercarea de a înființa structuri
politice moderne.
Pe 3/5 februarie 1880 un grup de 88 de oameni politici, din tre dintre care amintim pe Lască r
Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Ioan Emanoil Florescu, Alexandru Lahovari, Titu
Maiorescu, Petre Mavrogheni, Grigore Paucescu, Vasile Pog or, Theodor Rosetti, Alexandru Ș tirbei,
Grigore Triandafil etc., puneau bazele Partidului Conservator. Se propune o platformă și un statut ,
inițiatorii având obliga ția de a plăti o cotizație anuală. Nucleul acestuia era Clubul central de la
București, dar conducerea operativă o exercita un comitet, alcătuit dintr -un președinte, un
vicepreședinte și cinci membri. Accesul în Clubul central se făcea pe baza unor recoman dări
susținute de doi dintre fondatori, iar apoi de votul favorabil a minim 2/3 din jumătatea membrilor
săi. Adunarea generală, factorul de decizie cel mai important în partid, se reunea la solicitarea a cel
puțin 20 dintre membrii Clubului central. Ea sta bilea componența comitetului de conducere și vota
bugetul.

14 Anastasie, Iordache. „Originile și constituirea Partidului Conservator din România”. București: Editura Paideira,
1999. Pag. 5

17
În anul 1880 a fost adoptat și programul partidului, ce era mai presus de toate temele care
conturaseră în timp doctrina conservatoare, anume, atașamentul pentru evoluția organică a societății,
pentru susținerea unui progres măsurat și continuu, pentru acțiunea concretă, coerentă a unui
executiv reticent la imitațiile excesive sau la construcțiile politice abstracte, pentru respectarea
valorilor tradiționale.
Partidul Conservator a avut ca priorita te îndeosebi opțiunile și interesele moșierimii (membri
cei mai importanți ai săi fiind mari proprietari agricoli), însă nu în exclusivitate. Formațiunea nou
constituită s -a axat mereu pe personalități, pe elite și s -a dovedit destul de închistată în forme le sale
organizatorice. Conservatorii militau pentru dezvoltare, dar combăteau falsificarea sau exagerarea ei
și adesea o contrapuneau moralei.
Primul presedinte al Partidului Conservator a fost Manolache Costache Epureanu, care
ocupase de -a lungul timpulu i poziții importante în ierarhia politică, fiind deputat, senator ori
ministru în mai multe rânduri. În septembrie 1880, Manolache Costache Epureanu s -a stins din
viață. Câteva luni mai târziu, pe 20 decembrie, clubul central din București și delegații din provincie
alegeau în fruntea partidului pe Lască r Catargiu, care a conturat și un nou statut al partidului.
Potrivit acestuia, Adunarea generală și Comitetul dirigent erau organele centrale ale Partidului
Conservator.
Lască r Catargiu a condus Partidul Co nservator până în 1899, f iind în această perioadă de
două ori prim -ministru al României. De activitatea camerelor și a cabinetului din anii 1891 -1895
sunt legate o serie de măsuri privitoare la definirea clară a unor atribuții în administrația locală, în
organizarea ministerelor, a învățământului profesional, în eficientizarea și ieftinirea creditului
agricol sau în structurarea domeniului minier.
În 1884 a luat naștere o grupare politică hibridă, numită Partidul Liberal Conservator, care se
afla sub conduc erea lui Las căr Catargiu și Grigore Vernescu. Noua formațiune, care avea ca organ
central de presă jurnalul România, era o formulă politică de conjunctură îndreptată împotriva
guvernării lui Ion C. Brătianu.
Dupa Lască r Catargiu, Partidul Conservator i -a avut ca președinți pe Gheorghe Gr.
Cantacuzino (1899 -1907), Petre P. Carp (1907 -1913), Titu Maiorescu (1913 -1914) și Alexandru
Marghiloman (1914 -1925). Până în 1918 la conducerea României s -au succedat nu mai puțin de
șapte guverne aflate sub coordonarea a cestor personalități politice remarcabile.
Frământat de convulsii interioare și conflicte interpersonale, Partidul Conservator intră
aproximativ de la începutul deceniului doi al secolului al XX-lea, într -o fază accelerată de disoluție.

18
În toamna anului 1 912, se produce ruptura dintre cei trei fruntași ai partid ului din acel moment: P.
Carp, A. Marghiloman și T. Maiorescu.
Izbucnirea primei conflagrații mondiale găsește formațiunea într -o stare de acută dezbinare și
lipsă de voință politică. În atari condi ții, practic, după Co ngresul din 1915, aceasta se desființează,
cu toate că unele organizații locale își vor perpetua activitatea până după terminarea războiului.15
De subliniat, totuși, că agonia Partidului Conservator avea în principal o bază socio –
econom ică, anume fărâmițarea și treptata dezmembrare a clasei moșierești petrecută în primele
decenii ale veacului al XX -lea. Îmbătrânit, fără un program de guvernare și mai ales fără o platformă
pregn ant enunțată pe zona dreptei, acesta iese de pe scena politic ă autohtonă, lăsând în urma sa un
imens loc gol.16
Ulterior, au apărut și alte grupări conservatoare, precum Partidul Conservator -Progresist,
Partidul Conservator -Independent sau Grupul Conservator Unionist, dar acestea nu au putut rezista
în competiția po litică cu liberalii și au dispărut.
Scurta istorie a Partidului Conservator se împletește cu istoria evoluției ideilor fondatoare
care condiționează și justifică întemeierea sa, ele însele strâns intercondiționate de evoluția societății
românești postdecem briste.
În 1991, a luat naștere Partidul Umanist din România, precursorul actualului Partid
Conservator. Vremurile erau de teribilă confuzie politică, dar și doctrinară. Nemultumirea față de
trecut era omniprezența, dar în esență unii considerau că trecutu l a eșuat din cauză că ideologia sa de
bază, comunismul, era structural greșită, în timp ce alții credeau că structurile comuniste erau
principial corecte, dar fuseseră prost gestionate în ultima parte a perioadei ceaușiste. Disputa
ideologică era profund poluată de considerații politice și chiar politicianiste, oamenii trecând cu
ușurință de la un punct de vedere de principiu la celălalt în funcție de perspectivele de succes politic
ale formațiunilor care întrupau respectivele idei. Mai mult o faceau deter minați de interesul de a
evita ca propriul lor trecut să le devină un handicap politic, sau de speranța că a “prinde” un curent
politic ascendent le va asigura o carieră profitabilă.
Anul electoral 2004 consacra definitiv Partidul Umanist pe scena politică românească.
Primind 6% din voturi la alegerile locale, PUR -uI demonstrează că este independent politic: de
acum încolo, orice alianță se negociază de la egal la egal, de la partid parlamentar la partid
parlamentar. Așa se negociază de pildă alianța electo rală de la alegerile parlamentare din 2004.

15 Iorgulescu , Adrian .” DREAPTA. Principii și perspective ”. Cluj -Napoca: Editur a Dacia, 2000. Pag. 272
16 Ibidem. Pag. 273

19
Conjunctura politică cunoscută, rezultatul contradictoriu dintre alegerile parlamentare și cele
prezidențiale care amenințau cu o gravă instabilitate politică , au determinat PUR -ul să -și declare
sprijinul parlame ntar pentru un guvern de dreapta fără a avea pretenția să facă parte din acesta: țara
avea nevoie de un guvern. Totuși, la insistențele președintelui țării, PUR -ul a acceptat să intre la
guvernare.
Vechea tradiție conservatoare din România este reînviată astăzi. La Congresul din 7 mai
2005 al Partidului Umanist din România, fondat în 1991, au fost adoptate în unanimitate principiile
conservatorismului politic. Astfel, Partidul Umanist din Romania a devenit Partidul Conservator.
Partidul Conservator este un partid care se poziționează pe esichierul politic autohton într -o
poziție d e centru -dreapta. Are o doctrină conservatoare modernă, care îmbină valorile clasice
(respectul pentru familie, pentru tradiția creștină, pentru o adevarată ierarhie a valorilor, p entru
patriotism, pentru ordine și legalitate), cu cele pe care exigențele modernității ori ale societății de
astăzi le impun cu necesitate (atașamentul pentru libertatea de expresie, de posesie, de acțiune a
individului, pentru creativitatea și onoarea sa , pentru armonia socială, pentru promovarea inițiativei
private și conturarea unei economii stabile de piață, pentru restrângerea intervenției statului în
domeniul economic, pentru ideea europeană).
Este în fond rațiunea de a exista a oricărei politici de tip conservator , de a fi atentă la
provocările realității, ale stării de fapt, de a valorifica toate cunoștințele dobândite prin experiență.

20
CAPITOLUL II
CONSERVATORISMUL

II.1.Definirea termenului de conservatorism

Termenul de “conservatoris m” face parte din câ mpul semantic al verbului “a conserva” care
înseamnă a păstra, a preserva, a salva; “conser vator al unui muzeu”, semnificaț ie uzuală în secolul al
XIX-lea în vocabularul francez și apoi în cel rom ân, știut fiind că termenul pătrunde în rom ânește pe
filiera franceză17. Conservatorismul este considerat at ât o viziune politică, c ât și un fel de a fi, o
ideologie care pune accent pe “identitatea istorică a poporului, pe realitățile spirituale și spre
deosebire de viziunea de st ânga, nu are ca sco p negarea, ci afirmarea unor valori, conservarea lor”18.
Astfel, conservatorismul este una dintre cele trei ideologii politice semnificative în Occidentul
ultimelor două veacuri, alături de liberalism și socialism. Etimologia noțiunii de ideologie provine
de la cuvântul grecesc “eidos” = imagine și “logos” = ști ință, adică învățătura despre idei19.
Ideologia reprezintă o multitudine de idei coerente și explicative care evaluează condițiile sociale,
ajută oamenii să -și înțeleagă locul pe care îl ocupă în socie tate, scopul fiind acela de supravie țuire a
tradițiilor, a poporului în sine.
Însă ideea conservatoare nu implică un atașament complet și n ecenzurat față de orice tradiție;
aceasta nu presupune ecuația veche, îmbătrânită și maniheistă “tradițional=bun, n ou=rău”.
Atitudinea conservatoare nu se confundă cu orice atitudine reacționară și nu se bazează pe utopia
inversă a reeditării trecutului. Axa conservatorismului nu este supremația absolută și caracterul
sacrosanct al tradițiilor, ci numai ascendența și necesitatea tradițiilor; acestea constituie cadrul
indispensabil al funcționării oricăror aranjamente sociale “raționale”. Conservatorismul este un fel
special de tradiționalism . Principiul “rațional” își pierde orice valoare atunci când tradiția nu a creat
consensul asupra înțelesului și aplicabi lității sale. Iar atunci când acesta poate fi aplicat cu succes,

17 http://filosofiepolitica.wordpress.com/elemente -de-doctrina/partidul -conservator/is toria-partidului -conservator/
18 http://facultate.regielive.ro/cursuri/stiinte -politice/conservatorismul -istorie -universala -1952.html
19 Nisbet, Robert. “Conservatorismul” . București: Editura DU Style, 1998. pag.19

21
aceasta se datorează nu principiului în sine, valabilității sale universale, ci consensului public
subadiacent care permite funcționarea lui. Mai prec is, tradițiile legitimează orice formă de orânduire
socială.
Cei care sunt adep ți ai acestei ideologii se numesc conservatori. Termenul de “conservator”
înseamnă pur și simplu “păstrător, cel care refuză schimbarea, loial fa ță de r ânduielile existente în
prezent”20. Acesta reprezintă un prim sens al cuv ântului. Un al doilea sens al lui se suprapune par țial
cu “tradi ționalismul”, de aceea Karl Mannheim definea conser vatorismul ca un “tradiționalism
devenit conș tient”. Acești doi termeni au ca trăsătură comună dorin ța de a păstra cu cea mai mare
grijă tradi țiile și obiceiurile, Încerc ându-se evita rea oricărei schimbări. Însă, aceștia se diferen țiază
prin faptul că tradi ționalismul este un concept sociologico -generalizant vechi de când lumea, în
vreme ce conservatorismul este un concept istorico -sociologic, care desemnează un fenomen
modern, istoric și sociologic determinat. Prin urmare, g ândirea conservatoare ține de ascenden ța și
necesitatea tradi țiilor. Există și un al treilea sens al cuv ântului “conser vator” care exemplifică efortul
de a sintetiza libertatea și tradi ția. Acest ultim sens a apărut datorită impactului modernizării care se
făcea sim țită pe toate planurile (economic, social, moral, politic, etc.). Marii scriitori și gânditori ai
secolelor X VIII-XIX erau preocupa ți de felul cum va percepe poporul aceste schimbări și care va fi
reacția cea mai potrivită asupra evolu ției societă ții.
În opinia lui John Gray, conservatorii recunosc că, înainte de orice altceva, chiar înainte de
libertate, oamen ii de au nev oie de un cămin, de un grup de instituții și de un mod de viață pe care le
simt ale lor.21
În ceea ce prive ște rela țiile conservatorismului cu celelalte două ideologii politice, liberalism
și socialism, cel dint âi le repro șează acestora că pled ează pentru a șezarea vie ții comunitare pe bazele
aranjamentelor “ra ționale” deliberate, precum institu ții, structuri de organizare, reglementări
normative, juridice, politice sau morale, care sunt deduse din abstrac ții intelectuale: principii,
idealuri, te orii.22
De aici rezultă că ideologia conservatoare nu are principii clare și că nu este tocmai adepta
politicii bazate pe acestea. Diferen ța dintre conservatori și liberali mai poate fi arătată și prin faptul
că cei din urmă cred în raționalitatea anumito r principii, precum principiul maximei libertă ți
individuale egale sau principiul reducerii dreptă ții la egalitate, și cer realizarea lini știi și consensului

20 Nemoianu, Virgil. “Rom ânia și liberalismele ei. Atrac ții și împotriviri” . Bucure ști: Editura Funda ției culturale
române, 2000. pag.75
21 Gray, John. “Dincolo de conservatorism și liberalism”. București: Ediție All, 1998. Pag.142
22 Mungiu -Pippidi, Alina. “Doctrine politice. Concepte universale și ralită ți rom ânești”. Iași: Editura Polirom, 1998.
pag.76

22
societă ții asupra lor; pe c ând conservatorii sunt de părere că principiile ra ționale nu comandă și nici
nu determină consensul public, ci valoarea și valabilitatea lor este determinată de acesta.
Așadar, conservatorismul se conduce după convingerea că nu există solu ții “de -a gata”,
prefabricate, la problemele comunită ților omene ști, nici principii uni versale de rezolvare a acestora23
deoarece ele au valabilitate limitată și locală și nimeni și nimic nu garantează succesul lor și în viitor
pentru rezolvarea problemelor de tipul celor pe care le -au rezolvat anterior.
Soluțiile conservatoare sunt adaptati ve pentru că urmăresc eficacitatea practică, posibilă doar
prin analizarea problemei și adaptarea solu țiilor la realitatea existentă la un moment dat. De aici
rezultă dimensiunea adaptativă a conservatorismului. Atitudinea conservatoare se bazează pe ideea
că libertă țile individuale trebuie întotdeauna limitate de obliga țiile individuale a șa cum libertatea de
cunoa ștere și de experimentare trebuie cenzurată prin obliga ția de a respecta tradi ția, pre țioasă
pentru autenticitatea ei. Cu alte cuvinte, conservat orii n u concep înlăturarea tradi țiilor, ci preferă o
libertate limitată.
Conservatorismul își concentrează efortul nu asupra construcției unor modele ideale de
aranjament social “rațional”, a conceperii de norme, reguli, principii, idealuri care să guvern eze
existența socială, ci asupra obiectivului pragmatic al dezvoltării și optimizării formelor de viață
materială sau spirituală. Politica proprie conservatorismului nu constă în nimic altceva decât în
practi ca obișnuită, “cotidiană” a rezolvării problemel or unei comunități omenești, fiind o “politică a
imperfecțiunii” și a compromisului. Conservatorismul nu este decât un pragmatism politic .
Pragmatismul conservatorismului implică un imens scepticism față de mecanismele economice
exemplare, soluții -algoritm care nu trebuie decât să fie aplicate corect, după tipic, modele sociale,
rețete politice. În absența principiilor și a formulelor universale, se pune întrebarea: cum poate
aspira conservatorismul la o implicare politică activă pentru depășirea obstacolel or cu care se
confruntă o comunitate? Pe de o parte, prin regândirea fiecărei situații -problemă pe baza datelor ei
particulare, a caracteristicilor specifice. Rezultatul acestei regândiri este, bineînțeles, o propunere de
rezolvare; însă nu una extrasă din tr-un rezervor anterior de soluții -tip, ci una axată pe un aranjament
pragmatic ad -hoc, pe baza datelor specifice situației; soluțiile conservatoare nu sunt nimic mai mult
decât aranjamente pragmatice adaptative . Asistența socială, sistemul de ajutorare a membrilor
defavorizați ai comunității au luat naștere ca astfel de aranjamente adaptative (ele sunt datorate nu
socialiștilor, ci conservatorilor britanici care l -au inițiat în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea). Soluțiile conservatoare sunt adaptati ve nu pentru că urmăresc perpetuarea situației existente, ci

23 Mungiu -Pippidi, Alina. “Doctrine politice. Concepte universale și ralități rom ȃnești” . Iași: Editura Polirom, 1998.
pag.76

23
pentru că urmăresc eficacitatea practică, imposibil de atins fără o adaptare la particularitățile
locale. Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic . Pe lângă dimensiunea adaptat ivă,
conservatorismul are și o dimensiune critică . Acesta reclamă depășirea obstacolelor sociale nu prin
inventarea de panacee, ci prin critica oricăror panacee. Plăsmuirea de panacee și de rețete universale
constituie o înclinație permanentă a gândirii, i ar această înclinație se manifestă cu atât mai intens cu
cât problemele și suferințele oamenilor sunt mai acute. Conservatorismul nu se poate baza pe altceva
decât pe experiență . Gândirea realistă, critică, de tip pragmatic nu are altă sursă de inspirație decât
experiența. David Hume, unul din tre părinții fondatori ai viziunii conservatoare, afirma că
experiența are meritul de a ne fi prevenit cu privire la propria -i fialibilitate. Pragmatismul
conservator, ca și tendința de a reacționa critic la orice rețe te universale sau principii canonice
determină și o altă caracteristică extrem de semnificativă: contextualismul . Un cunoscut exemplu, în
acest sens, este oferit de atitudinea Partidului Conservator din Marea Britanie față de controlul
economiei exercitat d e stat; în contextul de la 1830, atitudinea sa a fost favorabilă menținerii acestui
control, pe ntru ca în contextul din 1890, aceasta să devină negativă.
Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea moderației și a creșterii treptate , nu pe
aceea a s chimbării radicale și bruște. Conservatorismul este desigur un gradualism ; dar nu pentru că
ar avea oroare de schimbarea bruscă în sine, ci dintr -un anumit simț al realității: pentru că nu crede
că ceva important (deci, înrădăcinat într -o formă de viață om enească) poate fi schimbat brusc.
Așadar, a fi conservator înseamnă a avea o atitudine de susținere a vechilor forme ale vieții
politice, economice și culturale. Această doctrină politică pledează pentru apărarea ordinii
tradiționale, având convingeri pol itice care susțin dezvoltarea treptată în detrimentul schimbărilor
bruște. Dar oamenii nu au devenit conservatori pentru că au descoperit că multe lucruri noi sunt
denaturate, ci pentru că au descoperit cât de multe lucruri vechi erau autentice.

II.1.1 .Formele conservatorismului

De-a lungul timpului, conservatorismul a îmbrăcat mai multe forme24:
1. Conser vatorismul tradițional care rămâne rezistent la orice tentativă de pătrundere a unor noi
tradiții sau idei recente.
2. Reacționarismul care reprezintă o at itudine potrivnică față de progres.

24 Iliescu, Adrian, Paul. „Conservatorismul anglo -saxon” . București: Editura All, 1994. pag.56

24
3. Conservatorismul cultural care reprezintă păstrarea tuturor valorilor materiale și spirituale
create de omenire și a institu țiilor necesare pentru comunicarea acestor valori.
4. Conservatorismul indi vidualist care cau tă să -și îndeplinească interesele personale și se
preocupă de obținerea unui avantaj individual. Spre deosebire de conservatorii tradiționaliști
care consideră că oamenii sunt legați inevitabil într -o rețea a interdependențelor,
individualiștii vorbesc des pre oameni politici precum Ronald Reagen și Margaret Thatcher.
Pentru aceștia, problemele sociale apar din “prea mult guvernământ”, iar soluțiile ar fi
readucerea cheltuielilor pentru asistența socială și dezvoltarea pieței libere, mergând până la
privatiz area unor sectoare vitale pentru econ omia națională.
5. Conservatorismul religios protestează împotriva remiterii evoluționismului în școli împotriva
avorturilor și anumitor practici sexuale. Filosofia conservatoare s -a făcut apărătoarea
drepturilor bisericii , ale clasei sociale, ale familiei și ale proprietății împotriva pretențiilor
ridicate de teoria drepturilor naturale, ca și împotriva nou apărutei doctine utilitariste, dar și,
pe de altă parte, împotriva statului național, democratic, a cărui influență e ra în creștere25.
6. Neoconservatorism este denumirea aplicat ă uneori expresiilor conservator ismului din secolul
al XX-lea, dar s -a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cris talizată în a doua
jumătate a anil or ’70. Acesta avea ca principale caract eristici atitudinea critică față de “statul
bunăstării”, respectul pentru piață, respectul pentru valorile ș i instituțiile tradiționale,
afirmarea egalității șanselor și respingerea egalitarismului.
Criticând atât individualismul cât ș i colectivismul, a su sținut solidaritatea ce decurge din
faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunități i (familie, biserică, națiune),
inegalitatea ar e rădăcini naturale și politice, iar libertatea apare ca un drept legal, în cadrul
parametrilor tradiției și ai legii.
II.1.2 . Trăsături și principii ale conservatorismului
Doctrina conservatoare are ca trăsături următoarele26:
a. Omul este fundamenta l ființă religioasă, întruchipare a rațiunii, a instinctului și a emoției, iar
religia este fun damentul societăți i civile.
b. Societatea este produsul natural, organic al evoluției istorice treptate; instituțiile existente
întruchipează întelepciunea generații lor trecute.

25 Nisbet, Robert. “Conservatorismul” . București: Editura DU Style, 1998. pag.46
26Ball, Terence, Dagger, Richard . “Ide ologii politice și idealul democratic”. Iași: Editura Polirom, 2000. pag.99 -124

25
c. Omul presupune, alături de rațiune, instinct și emoție; pr udență, judecată, experiență și
obicei.
d. Comunitatea este mai presus de individ; drepturile oameni lor derivă din îndatoririle lor.
e. Răul este înrădăcinat în natura umană, nu în institu țiile sociale.
f. Exceptând sensul moral, oamenii sunt inegali, însă nu din punct de vedere moral , ci ca
urmare a orga nizării sociale complexe care presupune existența diferitelor clase și grupuri.
O alt ă trăsătură esential ă a gândirii conservatoare este aderența la concret . Particularul este
înțeles de către conservatorism prin continuarea trecutului. Semnificatul unui f apt particular rezultă
din ceea ce e în spatele lui, în trecut, din ceea ce e prefigu rat în germene. Progresistul tr ăiește
prezentul ca început al viitorului, în timp ce pentru cons ervator prezentul e ultima etap ă a trecutului.
Conservatorismul se manifes tă și ca o reacție a elitei împotriva unor stări de fapt. "Cu
slăbirea legăturilor de castă, de clasă, de corporație, de familie între oameni, ei primesc un important
impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gân di decât la ei
înșiși, de a se închide într -un feroce individualism unde orice virtute publică e destinată să piarǎ"27.
Sunt afirmațiile lui Alexis de Tocqueville . Tot acesta consideră societatea modernă ca pe o societate
în care "nimic nu este sănătos", în care "fiecare se simte fără încetare asediat de frica de a coborî și
de mania de a se ridica; și aceasta pentru că banul, care a devenit semnul distinctiv de categorisire a
fiecăruia, a cucerit o extraordinară mobilitate trecând neîncetat dintr -o mâna înt r-alta, transf ormând
condiția individului, înș elând și dărâmând familii…" și Tocqueville acuză frenezia de îmbogă țire cu
orice preț, căutarea doar a bucuriilor materiale, chemând elita conservatore să reacț ioneze.
Tot Tocqueville este cel care constată c um, încet, cetățenii devin tot mai egali și mai
asemănători între ei și fiecare dorește să fie așa cum sunt toți ceilalți. De aici rezultă o altă trăsătură
a conservatorismului și anume anti-conservatorismul. Oamenii au multă curiozitate, dar puțin ti mp
liber. Fiind agitați și activi, aceștia au mai puțin timp de gândire. Astfel, ideile generale îi slăbesc de
analizarea cazurilor particulare. Vor succes, dar fără mare efort.
Conservatorismul mai poate fi înțeles și ca un tip de ra ționalitate ceea ce înseamn ă că
ideologia conservatoare nu este doar o doctrină între altele, ci un mod de a vedea lumea omului;
acesta nu este doar o simplă procedură politică, ci un anumit comportament față de viață. Acest
lucru duce inevitabil la dezinteres mărit pestru treburile publice, pentru problemele comune.

27 Mungiu -Pippidi , Alina. “Doctrine politice.Concepte universale si realitati romanesti” . Iași: Editura Polirom, 1998 .
pag.87

26
Pentru conservatori, valoarea și valabilitatea principiilor este determinată de consensul
public. Existența unei ordini sociale (tradiționale) raționale dă sens și valabilitate practică
aranjamentelor instituite delibe rat. Edmund Burke, fondatorul gândirii conservatoare, era de părere
că moravurile su nt mai importante decât legile deoarece , de moravuri depind, în mare măsură,
legile. Este indiscutabil că atitudinea conservatoare presupune respect și o anumită loialitate față de
tradiții, după cum, în multe cazuri, implică o anumită nostalgie față de trecut, chiar și, uneori, față de
chipul său oarecum întunecat.
Astfel, conservatorismul, oriunde și oricând s -ar manifesta, are câteva principii de bază care
reușesc să definească ideea conse rvatoare chiar și atunci când aceasta nu este definită ca atare. În
concepția lui Edmund Burke, statul conse rvator trebuie să instituie urm ătoarele principii28:
– Supremația legii. Pentru conservatori, oamenii sunt inegali prin natura lor i ntimă și egal i prin
posibilitatea fiecăruia de a dezvolta ceea ce are particular. De aceea, aceștia resping
conceptul burghez de egalitate, inclusiv în fața legii. Cu alte cuvinte, libertățile individuale
sunt mai importante decât egalitatea. Scrie Adam Mu tler: “Nimic nu vine în contradicție mai
mult cu libertatea… decât conceptul unei exterioare egalități. (…) Contradicție mai mare
decât aceea de a intro duce libertatea și de a distruge în același timp întreaga sferă de
individualitate dată de natură”29.
– Independența justiției.
– Sistem de guvernare reprezentativ ceea ce înseamnă că este împotriva concentrării puterii
politice în mâna oricui și mai ales a mulțimilor.
– Instituția proprietății private. Astfel, proprietarului avea anumite privilegii și prerogative
asupra unui bun.
– O politică externă menită să apere indepen dența politică. Echilibrul de putere este singurul
principiu realist pentru păstrarea păcii internaționale.
– Insistă asupra unei teorii organice a societății, care să includă o ierarhizare a grup urilor și a
claselor dar și o cooperare între ele. De aici reiese că ideea de comunitate și interesele sale
sunt totdeauna deasupra intereselor individuale.
– Își asumă un respect pentru tradiție și moștenirea culturală.
– Religia, care este un bun cultural tr adițional, trebuie să se bucure de respect.

28 Ball, Terence, Dagger, Richard . “Ideologii poli tice și idealul democratic”. Iași: Editura Polirom, 2000. pag. 99-124
29 Mungiu -Pippidi, Alina. “Doctrine politice. Concepte universale și ralități romȃnești” . Iași: Editura Polirom, 1998.
pag.76

27
De asemenea, gândirea conservatoare este aderența la ceea ce este imediat, concret.
Conservatorul pleacă de la un fapt singular și acționează imediat cu detalii concrete fără să se
preocupe de structura lumii în care trăiește. Aceasta este o deosebire de modul de a acționa liberal –
burghez, progresist, care pleacă totdeauna de la ceea ce ar putea fi posibil, trecând peste ceea ce este
dat imediat30.

II.2. Abordarea istorică a conservatorismului clasic

Înainte de a fi doctrină politică, conservatosimul a existat ca stare de spirit, atitudine și a
însoțit politicul de -a lungul evoluției sale istorice. Din punct de vedere istoric este greu de arătat care
este momentul real al apariției conservatorismul ca și doctrină politică unitară. Unii autori susțin că
un anumit fel de conservatorism a existat dintotdeauna în cultura umanității, însă este totuși greu de
acceptat că orice rezistență la schimbare este o formă a conservatorismului. De aceea, majoritatea
autor ilor con sideră că această ideolo gie se întemeiază ca o reacție la trecerea de la feudalism la
modernitate, fiind însă o doctrină a m odernității, care se uită înapoi cu nostalgie31.
Însă, se poate afirma că această doctrină politică își are rădăcinile în Revoluția franceză. Este
o reacție soc ială, politică, intelectuală la acest remarcabil eveniment care a creat condițiile sociale și
politice, determinând apariția conservatorismului. Aceste condiții s -ar putea rezuma astfel32:
a. Cu Revoluția franceză, complexul istoric o-social a devenit mai dinam ic și în cadrul acestuia
s-a relevat cu claritate importanța pentru ansamblu a oricărui component. S -a diminuat
corespunzător numărul unităților izolate, închise în sine, care mai înainte erau dominante. Au
fost înlăturale, de a semenea, elemente intermediare.
b. Dinamica complexului istorico -politic a produs tot mai mult o diferențiere socială. Au apărut
straturi sociale care reacționează mai mult sau mai puțin omogen. Unele acceptă noile
tendințe de dezvoltare.
c. Lumea ideilor și a i ntențiilor fundamentale vehiculate de aceste idei divide și curentele
sociale corespunzătoare acestor idei se manifestă corespunzător diferențelor sociale
reprezentate.

30 Mungiu -Pippidi, Alina. “Doctrine politice. Concepte universa le și ralități romȃnești” . Iași: Editura Polirom, 1998.
pag.87
31 http://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/lect -andrei -taranu -doctrine -politice.pdf
32 Mungiu -Pippidi, Alina. “Doctrine politice. Concepte universale și ralități romȃnești” . Iași: Editura Polirom, 1998.
pag.86

28
d. Această dividere în elemente care promovează sau împiedică dezvoltarea se referă tot m ai
mult la politică; aceasta devine autonomă și se constituie într -un nucleu în jurul căruia se
cristalizează straturile sociale.
Edmund Burke (1729 -1797) a fost părintele doctrinei conservatoare și membru în Camera
Comunei timp de aproximativ 30 de ani , fiind primul care a adresat unel e întrebări incomode cu
privire la relația dintre libertate și buna guvernare în Franța anului 1789. Pentru a înțelege ideile
acestuia este necesară mențiunea că ele au apărut în contextul în care Anglia , cu doar un secol
înaintea sa , trecuse printr -o revoluție, America abia își cucerise independența în 1776 și, cel mai
important, în Franța tocmai se desfășura ceea ce avea să fie cea mai sângeroasă revoluție din toate
timpurile. Acesta dorește apărarea ordinii sociale, a ideil or și instituțiilor tradiționale, fiind împotriva
înnoirilor și schimbărilor afirmate de revoluționarii francezi și de doctrinarii liberali. Opera
principală a lui Burke este „ Reflecții asupra Revoluției din Franța ” și reprezintă un fel de program
al conse rvatorismului clasic. Principalele probleme pe care irlandezul le abordează sunt în strânsă
legătură cu Revoluția, căci revoluționarii, concentrându -se exclusiv asupra drepturilor, intereselor și
alegerilor individuale, au pierdut din vedere nenumăratele m oduri în care oamenii sunt legați unul de
celălalt. Burke folosește o metaforă, comparând societatea cu o țesătură, în timp ce membrii săi
individuali sunt asemenea firelor ce se împletesc, de unde rezultă faptul că guvernământul și
societatea sunt produse ale naturii umane, deci necesare vieții.33
La începurile sale, conservatorismul susținea c ă ordinea tradițională est e ierarhică, monarhia
este form ă de guvernământ, iar instituțiile politice reprezint ă produsul unei dezvoltări îndelungate și
schimbarea ace stora de către oameni s -ar realiza împotriva legilor eterne, schimbările fiind apreciate
ca brutalizări ale istoriei.
Având la bază principiile statului de drept, doctrina conservatoare susține ideile inegalității
oamenilor, ale necesității existenței clas elor sociale, distincte și ierarhizate, rolul principal al
proprietății private în apărarea ordinii sociale, al religiei ca instituție fundamentală, al inegalității
indivizilor și claselor sociale ca ordine firească, înscrisă în natura umană, statului reve nindu -i
sarcina apărării și reglemetării acestei ordini sociale.
Această doctrină s -a manifestat și se manifestă în continuare prin mai multe variante:

33 Ball, Terence, Dagger, Richard . “Ideologii politice și idealul democratic”. Iași: Editura Polirom, 2000 . pag.100

29
– Conservatorismul clasic , de început, când avea la bază ideea conservării instituțiilor
tradiționale față de schimbările preconizate de revoluțiile burgheze și suținute de doctrina
liberală.
– Neoconservatorismul care a apărut în perioada interbelică și care a cunoscut și cunoaște o
răspâ ndire largă în țările dezvoltate, caracterizându -se prin susținerea instit uțiilor politice
tradiționale create, în principal, pe baza doctrinelor liberale.
Multe doctrine conservatoare din țările dezvoltate au o importantă componentă religioasă,
devenind doctrine democrat -creștine, care stau la baz a partidelor cu același nume.
Conservatorismul clasic este funda mentat pe tradiție, iar tradiția nu poate să ființeze făr ă
particular, fără regio nal; aceasta respinge abordarea generală (la nivelul întregii societăți umane).
Conservatorii clasici nu creează oamenilor impresia unui viitor strălucit, n u au un scop bine definit,
ci reamintesc în același timp oamenilor că singura cale de evoluție autentică este cea naturală, iar
tradiția este coordonata fundamentală de care trebuie să țină cont societatea. Esența gândirii conser –
vatoare este concentrată în faimosul dicton al vicontelui Falkland: ”Atunci când nu este necesar să
schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic.”34 Această afirmație nu se opune schimbării în
sine, ci numai schimbării inutile și inoportune, astfel accentul cad e pe evoluția
naturală. kkkkkkkkkkkkkk
În prezent , viziunea conservatoare, deși păstrează o serie de elemente din trecut, este relativ
diferită și este pusă mai ales în corelație cu liberalismul, ale cărui principii raționale au, din
perspectiva conservatoa re, valabilitate limita tă și locală, în sensul că se știe că ele s -au bucurat
uneori de succes, dar nu s-a cunoscut niciodată ansamblul factorilor specifici, locali, care au jucat un
rol vital în succesele respective. Din acest punct de vedere, conservator ismul contemporan are o
serie de trăsături bine definite. În primul rând este vorba despre o dimensiune adaptivă, căci doctrina
nu are niște principii și formule universale, conservatorismul reclamând regândirea fiecărei situații
pe baza datelor ei particu lare, a caracteristicilor ei specifice . Astfel, soluțiile conservatoare sunt
adaptative pentru că urmăresc eficacitatea practică, imposibil de atins fără o adaptare la
particularitățile locale, în speță la realitatea existentă la un moment dat. În al doile a rând se poate
vorbi despre o dimensiune critică, conservatorii susținând că cea mai importantă componentă a
efortului de rezolvare a problemelor omenești este a înțelege cât mai bine ce nu se poate face și
aceasta deoarece stă în firea omului să inventez e teorii neaplicabile și proiecte fantasmagorice. Aici

34 http://www.cadranpolitic.ro/?p=3444

30
apare importanța studierii trecutului și a tradiției, pentru a se observa ce a fost viabil și ce a dat greș
în istoria omenirii .

II.2.1.Idei conservatoare pe parcursul istoriei

Ideea conservatoare s e întemeiază pe tradiție și pe autoritate. În lipsa unei forțe
conservatoare care să le dezvăluie și să le cultive. Tradiția este îngropată în tradiționalism și
autoritatea, în autoritarism. De multe ori ideea de conservatorism se confundă cu tipologia
conservatorismului anglo -saxon și pe bună dreptate, pentru că cei care au dat cele mai multe direcții
de gândire în conservatorism au fost englezii și apoi americanii. Edmund Burke, în lucrarea sa
clasicizată deja, “Reflecții asupra Revoluției în Franța” , face apologia democrației deja instaurată în
Anglia în raport cu tirania făcută în numele poporului în Franța revoluționară. Desigur, democrația
la care se referă el nu este în nici un caz ceea ce se înțelege astăzi prin democrați, el se referea doar
la repre zentativitate, și aceasta doar a unui număr mic de cetățeni, și anume cei care plăteau taxe,
adică cei care, după opinia sa, meritau să fie numiți cetățeni.35
Pentru conservatorii secolelor XVIII -XIX, omul nu are o capacitate generală pentru altruism, fiind
mai mult o ființă care tinde spre relațiile cu cei apropiați lui, familia, prietenii și vecinii. În acest
caz, el pune interesul său mai presus de toate celelalte, înțelegând, însă, că acest interes poate fi
satisfăcut doar prin relație cu ceilalți. Astfe l, conservatorii pretind că încearcă să vadă omul din toate
perspectivele, fără false prejudecăți, dar și fără recurs la un optimism nefondat. Ei consideră astfel
că omul este un amestec de rațiune și sentimentalism, amestec care nu poate fi eludat printr -o teorie
sau alta.36 Legat de această concepție, Burke afirmă că omul este legat de comunitatea în care se
naște și se formează. Astfel viața în comunitate devine pentru el o a doua natură, pentru că ea
conține toate cutumele și regulile pătrate prin tradiț ie. Tradiția este, pentru conservatorism, cea mai
importantă componentă a comunității, pentru că prin ea se încearcă continuu ameliorarea condiției
umane. Insăși comunitatea, ca depozitară a tradiției se subordonează acestei funcții, devenind
creatoarea, d e facto a omului istoric. Omul ca entitate individuală abstractă, este neschimbat .
Comunitatea, însă, are existență temporală, fiind atât creatoare de istorie cât și beneficiara ei.

35 http://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/lect -andrei -taranu -doctrine -politice.pdf
36 Mungiu -Pippidi, Alina. “Doctrine politice.Concepte universale si realitati romanesti” . Iași: Editura Polirom, 1998.
pag.86

31
Comunitatea instituie conform cerințelor de moment toate elementele societ ății, dar ea nu poate
trece prea mult peste natura imperfectă a omului.
Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate deoarece pentru ei, oamenii sunt inegali
prin natura lor intimă și adevărata libertate constă în posibilitatea acordată fiecăruia d e a dezvolta
ceea ce are particular. Cu alte cuvinte, ei resping libertatea abstractă și egalitatea forțată a indivizilor
care nu au cum să fie egali. „Efectul libertății asupra indivizilor constă în faptul că ei pot face tot
ceea ce doresc; ar trebui însă să vedem ce doresc indivizii înainte de a îndrăzni să le transmitem
felicitări, care s -ar putea repede transforma în plângeri.”37 Guvernământul trebuie să reflecte istoria,
obiceiurile și prejudecățile, adică predispoziția de a prefera tradițiile familiare societății din care
cineva face parte, motiv pentru care Burke nu vine cu o soluție generală de guvernare, căci un sistem
care funcționează bine într -un stat poate avea rezultate dezastruoase în alte state.
Inegalitatea este doar o parte a conținutului t radiției, care înglobează și continuă să înglobeze toată
înțelepciunea umană, care este preluată pe parcurs, după ce a fost decantată și interiorizată social.
De aceea, tradiția este superioară creației umane particulare, care devine cel mult o parte a
întregului. Comunitatea este chemată, în aceste condiții, să gestioneze tradiția (inclusiv formele nou
preluate), căci prin comunitate , tradiția rămâne pururi vie. Burke spune că nici o revoluție sau
cataclism nu au distrus complet tradiția, ci până la urmă i deile respectivei revoluții au sfârșit prin a fi
încorporate tradiției.38
Acceptând inegalitatea ca pe un lucru natural, conservatorii acceptă și autoritatea ca pe o
structură normală și acceptă să i se supună în condițiile în care aceasta acționează în spi ritul legilor
și pentru buna viețuire a membrilor comunității. Așadar, ei dau întreaga putere comunității, dar
indirect, încât s -ar putea spune că individul este încă o dată neschimbat în colectivitatea pe care nici
într-un caz nu o poate controla, ba chia r căreia îi este dator fapt fiind "natura sa imperfectă". Deși îi
este recunoscut dreptul de a fi liber, această libertate nu și -o poate asuma decât în funcție de
înclinația comunității pentru gradul de li bertate al individului. S -ar putea accepta, prin pr isma
conservatoare, că omul îi este dator comunității, atât pentru statusul și libertatea sa, dar și pentru
toate inconvenientele pe care le determină naște rea și dependența . Astfel, în dihotomia individ –
societate, conservatorismul optează clar pentru a d oua, făcând -o responsabilă cu existența
individului social.

37 Ball, Terence, Dagger, Richard . “Ideologii politice și idealul democratic”. Iași: Editura P olirom, 2000. pag.100
38 http://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/lect -andrei -taranu -doctrine -politice.pdf

32
II.3.Surse și consecinț e ale conservatorismului

Abia în anul 1830, conservatorismul a devenit o parte a discursului politic în Anglia, însă
substanța sa filosofică a fost dezvăluită în 1790 de către Edmund Burke, în lucrarea sa “Reflecții
asupra Revoluției din Franța”care în esența ei, a fost o revoluție europeană. În paginile lui Burke, se
găsește formularea clară a importanței feudalismului și a altor structuri istoricește construite, precum
familia patriarhală, comunitatea locală, biserica, breasla și regiunea care dispăruse aproape complet
din g ândirea politică europeană a secolelor al XVII -lea și al XVIII -lea.
Pentru a înțelege efectul atât de rapid pe care l -au avut asupra minții occidenta le Reflecțiile
lui Burke, trebuie luat în considerare puternicul curent tradiționalist ce s -a dezvoltat în Europa
vestică, atât sub aspect doctrinar cât și emoțional, de -a lungul secolului al XVIII -lea. Astfel, foarte
puțini oameni ar fi putut egala convi ngerea atacului lui Burke la adresa iacobinilor și a legislației
acestora din Franța, dar, începând cu 1789, conservatorismul fundamental din mințile multora fusese
grav zdruncinat de Revoluție. Cuvintele “conservator” și “conservatorism”, cu referire la politică,
nu au apărut în Occident decât prin 1830; substanța lor însă le -a precedat cu mult timp apariția39.
În Anglia, Burke a avut de pierdut pentru apelul său adresat tradiționaliștilor din întreaga
Europă de a se uni împotriva Revoluției franceze. El a fost acuzat de mulți de o incoerență vecină cu
necredința față de orice principii , din cauză că acesta era împotriva “puterii arbitrare” a guvernului
britanic.
În Franța, asaltul împotriva modului tradițional de existență și de guvernare a fost dat de u n
mic grup de francezi, iacobini, dar, argumenta Burke, principiile esențiale ale chestiunii nu difereau
de cele care i -au îngrădit să vină în apărarea coloniștilor americani40. Tema principală era libertatea;
încălcarea libertății nu devenea mai ușor de ac ceptat prin aceea că minoritatea aflată la guvernare era
compusă tot din francezi. După părerea lui Burke, iacobinii agresau istoria si tradiția franceză în
aceeași măsură în care Compania britanică a Indiilor Orientale agresa cultura indiană.
Tocquevill e accentuat, în spiritul lui Burke, unicitatea Revoluției franceze, denunțând și el
aparenta asemănare dintre aceasta și Revoluția americană. Cea din urmă a fost opera unor oameni cu
o poziție socială destul de bună, cu mult mai bună decât aceea a revoluți onarilor francezi. El mai
scria că “ în toate analizele istoriei, nu găsim nici o mențiune a vreunei revoluții politice care să fi

39 Nisbet, Robert. “Conservat orismul” . București: Editura DU Style, 1998. pag.27
40 Ibidem. pag.29

33
luat o astfel de formă”41, adică forma Revoluției fran ceze; și s -a referit tot la insurecțiile religioase
din trecut, încercân d să găsească cel mai apropiat precedent al acestei revoluții în contrast cu cea
americană.
Dintre toate aspectele Revoluției cel care a șocat cel mai mult Europa a fost teroarea. Însă
Burke a considerat -o mai puțin perfidă decât mulțimea legilor adoptate de adunările revoluționare.
El considera că acest caracter neîngrădit al Revoluției era pus în evidență mai bine de legile menite
să anuleze în totalitate sau în cea mai mare parte ordinea socială tradițională și să umple golul creat
cu noile arme ale sta tului. De asemenea, el considera ca fiind primejdioasă și dorința conducătorilor
iacobini de a răspândi spiritul revoluționar în întreaga Europă. El scria: “Dacă văd bine lucrurile,
acesta nu e un război împotriva Franței, ci împotriva iacobinilor. Pornim la război împotriva unui
principiu … și nu ne putem închide între fortărețe”42.
Alte două curente ale secolului au atras atenția conservatorilor; unul religios, celălalt
filosofic. Primul a fost opera marelui John Wesley și a fost numit la început metodis mul. Metodiștii
au reprezentat o forță binefăcătoare în Anglia datorită faptului că, prin predicile lor non –
revoluționare adresate muncitorilor, revoluția care putea fi înfăptuită de clasele sărace a fost evitată.
Faptul că scopurile lor erau religioase și nu politice nu a modificat esențial impactul medotismului
asupra familiei, a enoriașilor și a ordinii civile.
În secolul al XIX -lea, pentru că se baza pe credința că Anglia freudală a fost mai civilizată
prin codurile ei cavalerești, prin aristocrații e i, Burke a declanșat un incendiu conservator menit să
distrugă filosofia progresului vrând să accentueze faptul că a existat de la început o atracție a
conservatorilor față de trecut și față de diversitatea modelelor oferite de acesta.
Toate aceste surse și aceste conflicte în ceea ce privește doctrina conservatoare au avut și
unele consecințe. După cum s -a citit mai sus, acuzațiile lui Burke și ale celorlalți conservatori
timpurii la adresa revoluționarilor și a gânditorilor iluminiști consta în neîncrede rea lor în existența
unei astfel de lumi pre -sociale. Conservatorii s -au împotrivit acestei lumi a presupuselor forțe și
modele naturale, considerând -o o ipoteză metafizică, o preocupare a imaginației în detrimentul
realităților istoricește constituite.
Ideeea de progres sau de dezvoltare, de evoluție sau de creștere, reflectă aceste mutații ale
interesului teoretic și chiar ale celui practic. În drept și în chestiunile privind guvernarea, ideile lui
Bruke despre această creștere au dus la crearea unui soi de sociologie a intelectualilor care
reprezintă un produs al schimbărilor politice și economice din Europa post -medievală. Apariția unei

41 Nisbet, Rob ert. “Conservatorismul”. Bucur ești: Editura DU Style, 1998 . Pag. 29
42 Ibidem. pag.35

34
noi clase economice a jucat un rol major în crearea unor breșe pe care intelectualii le -au putut ocupa.
Scopul lor com un era cel de a distruge creștinismul și aristocrația. Mulți dintre membrii acestei noi
clase ocupau ranguri înalte în ierarhia literelor și a științelor. Lumea le -a făcut dreptate și a trecut cu
vederea tendința negativă a principiilor lor particulare. Analizele sociologice și psihologice
referitoare la intelectuali există din belșug în generațiile de după Burke și Tocquiville, majoritatea
lor fiind scrise de conservatori până în vremuri relativ recente.
Cea mai mare contribuție a conservatorismului a fos t aceea de a transforma creațiile
medievale, tradiționale, la nivelul de experiență pentru realizările artei, literaturii și ale vieții înșăși.
Astfel, devotamentul față de modelele clasice s -a menținut și în secolul al XIX -lea când a început să
fie conc urat din ce în ce mai mult de un alt tip de devotament : cel față de adevărurile “organice”,
“comunitare” și “colective” ce puteau fi găsite în tradițiile și obiceiurile păstrate în cultura
europeană datorită proceselor regulate, ordonate ale continuității istorice. Datorită fascinației
conservatoare față de cele vechi și tradiționale, scriitorii și artiștii au început dintr -o dată să fie
văzuți ca depozitari ai tradițiilor, ai istoriilor și ai misticii naționale.
În conservatorism are loc o inversiune a p rogresului, a perspectivei liberal -radicale asupra
acestuia. Astfel, calitățile pe care moderniștii le prezintă în dorința lor de a demonstra evoluția
istoriei, adică tehnologia, democrația, individualismul, romantismul ș egalitatea, sunt privite de
conser vatori ca niște valori ambigue. Ei vor accepta doar într -o mică măsură că acestea sunt valori
benefice, deoarece ei consideră că în timp se vor transforma în forțe ce nimicesc viața: în
distrugători ai civilizației și ai moralei, în vestitori ai maselor, a i despotismului.
Conservatorii nu sunt contra progresului, ci contra falsificării acestui progres prin concepții
mistice. Ceea ce vor ei, este progresul real. Și progresul real, în concepția lor, nu poate funționa
decât alături de ridicarea sufletească. A încuraja prin toate mijloacele, chiar prin cele nepermise,
crearea unei burghezii în scopul de a avea prin ea o industrie națională, pentru ca apoi să se constate
că burghezia creată cu sacrificii enorme în loc să facă fabirici, face numai speculații de b ursă și că
țara are pe urma ei înmulțirea cămătarilor și nu pe a industriașilor, aceasta pentru conservatori nu
este progres politic, ci este politicianism de căpătuială.43 Ei nu vroiau ca statul să fie pe mâna tuturor
și instituțiile sale să se schimbe dup ă o zi pe alta.
Adevăratul conservator consideră că un progres real în politică constă doar în acele reforme
care sunt potrivite cu natura și dezvoltarea poporului asupra căruia ele se aplică; legea votată nu a re
valoare, oricât de just ar fi întocm ită, întru cât spiritul ei nu corespunde moravurilor și educației

43 Petre, Dan. “Doctinele partidelor politice”. București: Editura Garamond. pag.80.

35
intelectuale a cetățenilor.44 Conservatorii tind spre reforme practice, în care se ține seama de toți
factorii sociali: religie, morală, familie și cultură. Optimismul conservator întemeiat pe o co nștiință a
duratei și a limitei, absentă din ecuația oricărei nerealizări. Ambiția acestui exercițiu, departe de a fi
restrâns la sfera politicului propriu -zis, este aceea de a reda umanității un sens al normalității, pe
cale de a fi afectat de atacul hotă rât al guvernământului în expansiune și al relativismului moral
acționând ca alibi al căderii în barbarie.45
Criticile aspre ale conservatorilor față de ideea de progres reprezentau o negare a întregii
perspective propuse de ea asupra istoriei, o perspecti vă întemeiată pe supoziția că exi stă o unitate
uriașă numită “omenire”, care este aidoma unui individ ce trăiește de -a lungul timpului și își
îmbogățește treptat calitățile s ale intelectuale și morale odată cu trecerea secolelor. Această imagine
este mai m ult o metaforă decât o analiză și o înțelegere limpede a lucrurilor pentru că de fapt,
răspunsul conservator d at filosofiei progresiste afirmă că acest progres a dus la glorificarea societății
occidentale ca ultim scop al istoriei omenirii.

CAPITOLUL III
CONSERVATORISMUL CA IDEOLOGIE ACTUALĂ A
SPAȚIULUI UNIUNII EUROPENE

Am considerat necesară explicarea termenului de ideologie la modul general pentru a arăta
cum este privit conservatorismul ca o ideologie actuală a spațiului Uniunii Europene.
Sensul original al ideologiei, în secolul al XVIII – lea, când a apărut termenul, era reprezentat
de studiul științific al ideilor. Cuvântul „ideologie” este invenția unui cărturar francez, Antoine
Destutt de Tracy (1754 -1836), care a încercat în anii 1790 și la începutul anilor 1800 să fondeze
studiul sistematic al originilor ideilor. 46
Termenul de “ideologie politică” reprezintă totalitatea sistematică și structurată a ideilor
care, generic și funcțional sunt representative pentru interesele, aspirațiile și asteptările politice ale

44 Stanomir, Ioan. “Conștiința conservatoare”. București: Nemira, 2004. pag.33
45 Ibidem. pag.205
46Ball, Terence. Dagger, Richard. “Ideologii politice și idealul democratic”. Iași: Editura Polirom. 2000. Pag.19

36
unui grup sau clase sociale și care reflect realitatea social -politică, raportarea oamenilor la această
realitate pe baza experienței social -istorice a grupului respective și din care decurg norme de
comportament politic, ditective și orientări în acțiunea politică.47
Karl Marx (1818 – 1883), un filozof german , economist și publicist care aborda aceeași tema
ca de Tracy, vorbea despre conceptul de ideologie ca fiind un set sau un sistem de idei a căror
funcție era de a justifica și de a legitima conducerea societății de către clasa dominantă. Aceasta din
urmă e ste diferită de la o societate la alta, dar va fi întotdeauna clasa care controlează forțele
materiale. Ideologia maschează conducerea acestei clase prezentând relațiile sociale existente ca
fiind normale, naturale, necesare și eterne.
Conform lui Mannhe im, sociologia cunoașterii ne cere să facem o distincție între concepțiile
„totale” și cele „particulare” ale ideologiei. În opinia acestuia, termenul de „concepție particulară” se
folosește atunci când spunem că ideile și pozițiile unui grup de oameni căr uia i ne opunem, cum ar fi
partidele politice sau grupurile de interes, sunt „ideologice”. „Concepția totală” asupra ideologiei,
prin contrast, se referă la modalitățile caracteristice de a gândi ale unei întregi clase sau societăți sau
perioade istorice c um ar fi societatea medievală sau perioada modernă.
Extinzând noțiunea astfel, Mannheim a făcut mai dificilă definirea ideologiei, termenul
devenind poate prea vag pentru a fi folositor, aceasta fiind și perspectiva câtorva analiști social ai
secolului X X.
Prin urmare, pentru multe persoane, termenul „ideologie” rămâne unul peiorativ. În
concepția acestora, ideologiile nu sunt bune pentru că simplifică și distorsionează întotdeauna
problema. Chiar mai rău, ideologii își încurarează sprijinitorii în a c rede că ideologia lor are
monopolul asupra adevărului. Toți cei care nu sunt de acord, sunt inamici care stau în calea
adevărului, justiției și progresului – un inamic care trebuie să fie convins, fie trebuie învins.48
O ideologie, privită ca un set coeren t și comprehensiv49 de idei care explică și evaluează
condițiile sociale, ajută oamenii să -și înțeleagă locul în societate și oferă un program pentru o
acțiune socială și politică. Cu alte cuvinte, o ideologie îndeplinește patru funcții pentru oamenii care
o urmează:
 Explicativă prin care se oferă o explicație asupra cauzelor care fac condițiile sociale, politice
și econimice să fie așa cum sunt în special în timp de criză.
 Evaluativă cu ajutorul căreia oferă standarde de evaluare a condițiilor sociale.
 Orientativă pentru a oferi adepților ideologiei o orientare și înțelegere a indentității lor.

47 Tănăsescu, Florin. “Doctrine și instituții politi ce”. București: Editura Fundației România de mâine. 2004. Pag.66
48Ball, Terence. Dagger, Richard. “Ideologii politice și idealul democratic”. Iași: Editura Polirom. 2000. Pag.22
49Idem.

37
 Programatică ( prescriptivă) care stabilește un program general de acțiune socială și politică.
În concluzie, ideologiile politice îndeplinesc aceste patru funcții pe ntru că încearcă să lege
gândirea ( idei și credințe) de acțiune. Fiecare ideologie oferă o viziune a lumii politice și sociale așa
cum este ea și cum ar trebui să fie, în speranța de a inspira oamenii să acționeze fie pentru a
schimba, fie pentru a -și pre zerva modul de viață.

III.1.Conservatorismul în prezent

Una dintre cele mai importante componente ale comunității pentru conservatorism este
tradiția, deoarece prin ea se încearcă continuu îmbunătățirea condiției umane. Deși tradiția este un
element ind ispensabil pentru existența conservatorismului, acesta a fost nevoit să se adapteze
cerințelor contemporane și să se modernizeze odată cu trecerea timpului.
Din acest motiv, a apărut un conservatorism de tip nou. Instrumentele folosite de acesta sunt
libertatea presei și asociațiile autonome în toate domeniile, scopul fiind crearea unui spirit
conservator din partea celor buni, un spirit împotriva inovațiilor și improvizațiilor „grăbite” în
câmpul intelectual și social. Pentru implementarea unui nou conse rvatorism, s -a încercat înlăturarea
tendințelor distructive ale societății democratice de masă prin lărgirea sectorului societății civile,
conservând anumite valori determinate care să salveze integritatea intelectuală și morală a fiecăruia.
Altfel spus, s -a dorit salvarea individului de tirania majorității și obținerea autonomiei societății
civile în detrimentul opresantului aparat birocratic generat de societatea democratică de masă.
În continuarea lucrării, vom prezenta temele actuale ale conservatorism ului românesc.
1.Individul
Conservatorii din România văd ființa umană ca pe o sumă de atribute natural e. Libertatea de
acțiune, de posesie, de expresie, creația umană, onoarea ce implică respectul de sine și altruismul
sunt atributele pe care ar trebui să le posede orice individ.
Misiunea ce le revine acestora este aceea de a face tot ce este posibil din punct de vedere
politic pentru ca respectivele atribute să poată fi valorificate din plin și de către fiecare individ în
parte. Conservatorii doresc să asi gure aceste libertăți naturale prin măsuri legislative moderne,
democratice, în conformitate cu tot ce are mai bun teoria democratică și să promoveze capacitatea
creatoare umană, oriunde s -ar putea manifesta aceasta, asigurând în primul rând libertățile pr ecizate.
De asemenea, își exprimă convingerea că societatea poate fi mai bună dacă se ameliorează condiția

38
materială și morală a membrilor săi prin stabilirea și afirmarea atributelor umane fundamentale.
Criza democrațiilor apare de cele mai multe ori acol o unde indivizii nu -și pot manifesta aceste
atribute. De aceea, s -a ajuns la concluzia că afirmarea acestor atribute este asigurată prin creșterea
nivelului de trai pe plan economic și social.O bună stare economică a individului este în măsură să -i
asigure confortul interior, născut din ceea ce vrea și ceea ce poate să facă în viață. Mai pe scurt, se
referă la ideea de a fi original.
Conservatorii doresc să existe o societate în care sa nu existe frustrarea care subminează
bazele democrației, ci, din contr ă, să existe cât mai mulți indivizi care să se simtă împliniți cu ei
înșiși și cu posibilitățile lor de a face ceea ce natura le -a dăruit.
Așadar, omul pe care îl vede Partidul Conservator este unul al unei vieți mai bune, al unui
raport mai just între dor ințe și putința de a le satisface.
2. Familia
Partidul Conservator își propune să așeze la baza valorilor sale respectul și grija pentru
familie. Susținătorii acestuia consideră că familia este unitatea de bază a oricărei societăți, locul în
care se produc și se păstrează cel mai bine valorile umane. Totodată, se pune accent în mod
permanent pe tradiție și pe rezultatele pe care aceasta le exercită asupra prezentului și
viitorului.Aceasta influiențează modul în care se formulează pe scena socială, comportam entele,
principiile, instituțiile politice, moravurile. Tradiția se transmite și se păstrează cel mai ușor acolo
unde comportamentul uman este cel mai liber și cel mai puțin supus constrângerilor de orice fel.
Spațiul protector, în care există cea mai depl ină libertate de manifestare a propriilor valori, este
familia. Conservatorii doresc ca statul să încurajeze celula familială prin promovarea unei bune
educații, a unei siguranțe comunitare mai mari, a unui confort și lejerități de comunicare la nivel
microsocial. Prin intermediul legilor, aceștia sunt hotărâți să promoveze ideea că o bună conștiință a
apartenenței la o societate pornește de jos în sus, de la valorile pe care și le rezervă în mod
traditional familia. Omul se simte cel mai confortabil în sân ul nucleului familial și tocmai de aceea
este foarte important să contribuie la această siguranță a sa și la încurajarea unei adevarate culture
comunitare.
Dacă se reușește crearea cu adevărat a unui mediu propice în care celulele familiale se susțin
unele pe altele, atunci se ajunge la o societate de succes în care consensus se obține plecând de la
oameni și nu de la structurile de putere. Conservatorii sunt de părere că acel consens social care
pleacă de la năzuințele individuale este cel mai rezistent l a schimbările bruște ale societății, fiind în
același timp soluția cea mai sigură de a combate apatia politică. Aceștia susțin cu tărie că familia

39
este purtătoarea acestui mesaj de consens social și că numai ea poate rezolva problema distanței reci
dintre stat și cetățean. Numai pornind de jos, de la ceea ce reprezintă primele forme de interes uman,
putem avea o societate sănătoasă în care voința individuală poate fi armonizată cu voința generală a
corpului social.
Prin urmare, Partidul Conservator crede că normalitatea începe de la familie, iar susținerea
unei vieți familiale normale nu poate duce decât la normalitate.

3. Tradiția creștină
Credința, ca formă de coeziune socială, a jucat și va juca întotdeauna un rol important în
armonizarea spațiului soci al. Conservatorii doresc să fie promotorii libertății tuturor expresiilor de
cult, mediatorii și susținătorii eforturilor de a promova, achiziționa, recondiționa elementele de
patrimoniu cultural religios în măsura, în care acestea pot fi corelate ca parte a patrimoniului
național.
Aceștia sunt de părere că Statul și Biserica au misiuni diferite și susțin proiecte confesionale
cu caracter religios care pot duce la o mai bună formă de exprimare a valorilor, tradițiilor
fundamentale ale poporului. Modul în c are statul poate interveni în sfera religioasă nu trebuie să
depășească limitele legiferării specifice și susținerile voluntare ale unor proiecte benefice pentru
societate. Pe de altă parte, conservatorii speră ca implicarea instituțiilor religioase în via ța socială să
fie una consistentă, benevolă, neînregimentată politic. Biserica, prin valorile pe care le promovează,
poate face mult bine acolo unde instituțiile statului par suficient de rigide ca să poată acționa. De
asemenea, aceasta, alături de familie , poate crea acel minim de valori, de la care pornind, indivizii
pot deveni cu adevărat cetățeni ai societății lor.
Credința în valori tradiționale, în ideile universale de bine și drept, nu poate decât să îndrume
societatea pe drumul ei spre o mai mare i ntegritate și coerență. Deoarece credința întărește ideea
limitelor care ne sunt impuse natural și pe cea a dării de seamă, ea facilitează pe căi adiacente
înțelegerea a ceea ce este corect, decent și moral într -o societate.
În concluzie, Partidul Conserva tor consideră că religia promovează exact acele valori,
complemenare cu cele sociale, care duc la o formă individuală mai bună și mai tolerantă.

4. Ierarhia valorilor
Susținătorii acestei ideologii doresc să promoveze un model ierarhic al valorilor, conș tienți
fiind de inegalitatea naturală a oamenilor. Consideră că la vârful piramidei sociale trebuie să fie un

40
principiu de excelență, competență și moralitate, și asigură condiții egale pentru ca fiecare să poată
urca pe scara ierarhică potrivit propriilo r capacități și merite, astfel întărind percepția publică a
acestui fapt.
O societate modernă nu poate rezista și nici nu se poate perfecționa în afara acestui principiu
al performanței. Ierarhia valorilor nu este percepută ca o lege de fier a oligarhiei, ci ca un scop în
sine, ca un model menit să aducă în față tot ce este mai bun în societate. În aceeași măsură, se
dorește crearea acelor condiții egale în care indivizii pot să atingă performanța pe măsura capacității
lor.
Acest model cultural este recun oscut în toate activitățile cotidiene, iar o conștiință generală
activă a acestui lucru nu poate decât să ducă la proges. Principiul excelenței este cel care generează
succes începând cu activitățile sportive și terminând cu cele culturale. Ierarhia conser vatoare este
percepută astfel modern, în favoarea individului și a fiecăruia, departe de ierarhiile de drept divin
din trecut.
Așadar, Partidul Conservator își propune să creeze condiții egale pentru performanțe inegale
pentru că doar excelența și competi tivitatea sun singurele temeiuri pe care se poate clădi o societate
cu un viitor mai bun.

5. Patriotismul
Conservatorii vor să fie promotorii temperați ai ideii naționale și ai concepției excelenței
valorii din orice zonă mai spatiu social. Valoarea nați onală a fiecărei țări membre U.E. sau nu,
trebuie să fie gâdită ca o achiziție flexibilă, perfectibilă în marea familie europeană.
Fiecare stat dorește evitarea cu orice preț a comparațiilor pe acest palier cu alte valori
naționale. În locul comparației s e dorește o piață maleabilă de valori naționale în care fiecare
naționalitate europeană să aibă acces la statutul de originalitate, iar nu la cel de superioritate. Ideea
de naționalitate este egală cu sine oriunde s -ar afirma și nu suporta grade de compara ție sau de
analiză. Putem fi cetățeni ai oricărei țări fără să ne afirmăm superioritatea față de alte naționalițăți, ci
dimpotrivă, să admirăm caracterul de unicitate și de originalitate al fiecărei naționalități.
Sentimentul patriotic se poate traduce p rin ceea ce este util și benefic fiecărui popor.
Prin valorile pe care le promovează, conservatorii din toate țările europene doresc să confere
naționalității lor o etichetă de excelență specifică, astfel încât statul din care fac parte să nu fie mai
bun sau mai rău decât altele asemenea, ci complementar și tolerat.

41
Spre exemplu, în România, naționalismul se îndreaptă mai mult spre rigoarea economică. În
virtutea contractului simbolic dintre guvernanți și guvernați, singura formă de patriotism care trebui e
acceptată este cea care promovează binele comun în granițele recunoscute internațional. Un român
trebuie să se simtă patriot pentru că aparține unei culturi de sine -stătătoare, pentru că este egal cu alți
cetățeni europeni de alte naționalități și pentru că meritele sale sunt recunoscute ca fiind ale unei
comunități de cultură specifică.
Astfel, Partidul Conservator vede patriotismul ca o manifestare în spirit olimpic. O
competiție în care, chiar daca nu câștigi mereu, esti cel puțin la fel de mândru pen tru simplul fapt că
participi la ea din partea alor tăi.
6. Ordinea și legalitatea
Conservatorii cred că ordinea și legalitatea sunt o garanție a instituțiilor statului de drept,
nemaifiind astăzi apanajul unei culori politice, ci al unei societăți în ans amblu.
Ordinea economică presupune un climat de afaceri potrivit și legi care să exprime egalitatea
concurențială și performanța instituțională, cea politică presupune separația efectivă a puterilor în
stat concomitent cu instituții politice dedicate demo crației liberale, iar cea socială implică aplanarea
conflictelor care ar putea apărea, printr -o bună funcționare a instituțiilor abilitate să facă acest lucru.
Pentru a putea realiza un asemenea climat, schițat în linii generale, este absolută nevoie de o
justiție independentă și performantă la nivelul procedurile și “acquis -ul comunitar”. Scoaterea
justiției de sub dominarea politică este necesară oricărei democrații. Un stat, fie el și formal
democratic, devine efectiv un stat de drept atunci când are le gi bune care sunt aplicare fără
discriminare. Constituția fiecărei țări trebuie să dicteze principiile generale după care aceasta trebuie
să fie condusă, să fie performantă, democratică și să asigure o justiție ferită de orice imixtiuni.
Deci, Partidul Co nservator consideră că singura menire a legii trebuie să fie respectarea
libertății de acțiune care nu in tră în conflict cu oricare alta.
7. Restrângerea intervenției statului în economie
Specificitatea conservatorismului este aceea de a se adapta mereu la schimbare prin
valorizarea prezentului din perspectiva trecutului, iar acest lucru va face ca accentele hibride
doctrinare ale sale să fie nu numai reale, dar mai ales necesare.
De pildă, realitatea României de astăzi impune cu necesitate un neoconservato rism autohton
dispus să facă economie funcțională de piață cu strategii apropiate de cele liberale, dar și protecție
socială, o valoare specifică social -democrației. Pe lângă toate acestea, rămân desigur elementele de
bază ale conservatorismulu tradițional , un set de valori și convingeri care nu se schimbă indiferent

42
de contextul istoric – privind promovarea valorilor creștine, ale familei, ale individului ca un dat
natural, ale ierarhiei sociale etc.
Conservatorii din România promovează economia liberă de piață si non -intervenția statului
în economie. Majoritatea gânditorilor politici găsesc acest aspect ca pe unul menit să submineze și
chiar să distrugă elementele fundamentale ale conservatorismului. Susținătorii ideologiei sunt de
părere că se poate depăș i acest impas doar prin înțelegerea conservatorismului în termenii unei
administrări a realității sociale. Există cu adevărat pericole privind posibilitatea ca aderența la
valorile liberale ale economiei de piață să atace sau chiar să distrugă formele trad iționale de viață.
Este un risc asumat căruia conservatorismul de pretutindeni trebuie să -i facă față, acesta fiind cu atât
mai mare în momentele de stagnare sau de slabă dezvoltare economică.
Nesiguranța economică personală a zilelor noastre este momentu l critic pe care
conservatorismul trebuie să -l depășească atunci când se află la guvernare, prin asigurarea unui
echilibru stabil între procesele economice, libere să se autoregleze și prin protecție socială.
Conservatorii români își propun să promoveze ec onomia liberă de piață, asigurând în același
timp cadrul legal în care se poate înfăptui acest mecanism. Statul nu se poate retrage din economie
decât amenajând în prealabil stațiul legislativ propice acestui lucru, asigurând condițiile concurenței
libere și loiale. Non -intervenția economică ar duce la bunăstrare socială, însă drumul ce trebuie
parcurs necesită o atenție sporită asupra efectelor colaterale sociale pe care o asemenea liberalizare
le presupune.
De aceea, Partidul Conservator înțelege să adapt eze la realitatea concretă ritmul accelerat al
dezvoltării economice și sociale impus de condițiile istorice actuale.
8. Concurența liberă, loială (potrivit principiilor economiei de piață)
Adepții conservatorismului își propun scoaterea în evidență a ace lor proiecte legislative care
duc finalmente la o economie de piață funcțională. Scopul lor declarat este acela de a induce
mediului economic și de afaceri un caracter concurențial echitabil, bazat pe diminuarea birocrației și
pe mecanisme juridice perform ante, simple și favorabile agenților economice de orice fel.
Aceștia se referă la toate sectoarele economice și pun accentul asupra întreprinderilor mici și
mijlocii care sunt purtătoarele unui impuls economic flexibil, suplu și performant. Consideră în
același timp că dezideratul formării unei clase de mijloc autentice poate fi realizat prin plusarea pe
dezvoltarea acestui tip de întreprinderi. Ele măresc sfera întreprinzătorilor privați medii, dar și
calitatea condițiilor de muncă și salariile celor anga jați în astfel de activități economice mici și

43
mijlocii. Rezultatul final este o economie dinamică și o societate cu un standard de viață cât mai
bun.
Economia liberă de piață presupune printre altele eliminiarea oricăror monopoluri, asigurarea
de licitaț ii transparente pentru privatizarea diferitelor sectoare economice, prezența unui cadru
legislativ care să promoveze aceste valori. În acest mod, trebuie să existe o justiție economică, un
mecanism hotărât și intransigent în ceea ce privește sanționarea ab uzurilor economice grave, pentru
că evaziunea fiscală și corupția la nivelul interfeței dintre economic și politic sunt neajunsuri care
macină structura societății și chiar bazele democratice.
Așadar, Partidul Conservator are convingerea că mijlocul prin care pot fi evitate astfel de
fenomene negative este chiar afirmarea unei voințe politice și legislative clare în ceea ce privește
apărarea principiile concurenței economine libere și loiale. .
9. Acomodarea intereselor individuale cu cele comunitare (armo nia socială)
Conservatorii vor să elimine orice neîntelegeri dogmatice cu privire la o posibilă
inadvertență între cei doi poli de interes ai săi. Așadar, promovează valorile individuale, excelența
umană, știind totuși că aceste valori nu se pot manifesta din plin decât într -un cadru comunitar.
Prin urmare, tocmai familia, comunitățile organice în special sunt considerate a fi elementele
de bază ale societății în care să se manifeste valoarea umană. În opinia conservatorilor, omul nu are
valoare de sine s tătătoare decât în ceea ce s -ar putea numi sistemul de relații sociale. Valoarea
trebuie să aibă un sistem de referință, iar un individ nu are o bună calitate decât intr -un mediu social
cantitativ și calitativ. Comunitatea, la rândul ei, este valorizată de către cei care o compun. Este clar
că individul și comunitatea sunt un binom inseparabil, soluția optimă fiind favorizarea condițiilor în
care ambii pot căpăta substanță și credibiliate.
Sunt înlăturale confuziile iscate de alăturarea celor doi poli de i nteres prin asumarea
concomitentă a mai multor realități. Pe de o parte, omul ca individualitate, este interesat de
satisfacerea propriilor sale necesități, ceea ce poate fi o formă de egoism. Pe de alta parte însă,
egoismul său este limitat de faptul că e l presupune implicit un bine social. Concepția conservatoare
modernă vede binele individului în termeni de bine social și invers.
În concluzie, Partidul Conservator dorește astfel să se situeze dincolo de diferendele
doctrinare clasice și să ințeleagă cât mai bine o realitate care îndeamnă la asemenea argumente:
omul și comunitatea trebuie să fie inseparabile pentru că fiecare au să -și oferi unul altuia motive de
satisfacție și succes.

44
10. Ideea europeană
Istoria recentă comună a părții noastre de Europa ne îndeamnă să privim cu mai puțin
scepticism decât o fac conservatorii occidentali, construcția europeană. Cortina de fier a îndepărtat o
mare parte din statele centrale șî sud -estice ale bătrânului continent de valorile comune europene.
Așadar, reacția oricărei forțe politice din Europa Centrală și de Sud -Est este una de reintegrare
culturală în civilizația comună europeană.
Dacă nimeni nu contestă valoarea culturală comună a statelor europene, fie că sunt sau nu
membre ale Uniunii Europene, în termeni economici lucrurile stau diferit. Există cu siguranță state
occidentale care, în virtutea propriei lor performanțe economice, pot pretinde un loc diferit decât cel
definit de U.E. Spre exemplu, intrarea României în Uniunea Europeană este, dincolo de benef iciile
economice evidente, un pas de reparație istorică și un tratament sigur pentru mentalul nostru
colectiv zdruncinat atâtea decenii de către comunism. Acest fapt înseamnă și responsabilizarea
noastră proprie.
Prin urmare, Partidul Conservator este co nvins că o democrație solidă, împreună cu o
economie de piață performantă și cu o justiție independentă, se constituie cu argumente solide care
ne pot apropia de statele occidentale și ne pot integra în totalitate în spațiul european.

III.2. Doctrina con servatoare în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană reprezintă, în prezent, cadrul politico – juridic în care are loc procesul de
integrare europeană, precum și forma sub care se constituie și se înalță această construcție politico –
juridică, economică, soc ială și culturală – sâmburele esențial, motor al unității europene, în jurul
căruia gravitează un număr din ce în ce mai mare de state ale lumii, de primă importanță în viața
internațională.50
Uniunea Europeană reprezintă o entitate internațională apărută o ficial pe scena internațională
în anul 1993, odată cu intrarea în vigoare a unui tratat semnat cu câteva luni mai devreme în Olanda
de mai multe state occidentale. Acest tratat consemna dorința statelor participante de a întări
legaturile economice, social e și politce dinte ele în vederea realizării unei uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele europene.51

50Anghel, Ion. “Personalitatea juridică și competențele Comunităților E uropene/Uniunii Europene” . București: Editura
LuminaLex. 2007. Pag.4
51 Ghica, Lucian. “Enciclopenia Uniunii Europene”. București: Editura Meronia, 2007. Pag.25

45
Uniunea Europeană este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este
compusă din 27 state. Originile Uniunii Europene se trag de l a Comunitatea Europeană a Cărbunelui
și Oțelului(CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din șase state în 1958.
În anii următori, Uniunea Europeană s -a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut
puterea prin adăugarea d e domenii economice, sociale și politice în abilită țile sale. Tratatul de la
Maastricht a înfiin țat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Ultima amendare a
bazelor constitu ționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare l a 1 decembrie
2009. UE func ționează printr -un sistem hibrid de institu ții suprana ționale independente și
interguvernamentale care iau decizii prin negocieri între statele membre. Cele mai importante
institu ții ale UE sunt Comisia Europeană, Consiliul Europ ean, Consiliul Uniunii Europene, Curtea
Europeană de Justi ție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales la fiecare 5 ani
de cetă țenii europeni.52
În ceea ce privește conservatorismul din spațiul Uniunii Eurpene, în primă fază, acesta a
căzut sub influența clară a romantismului, părând că acesta este destinul ideologic al doctrinei.
Dimensiunea sa politică nu era profund diferită de cea a înaintașilor, numai că își radicalizase
poziția în ceea ce privește liberalismul de stat, pe care îl con sidera extrem de inoportun în
manifestarea libertății sociale (în sensul că ierarhia socială prestabilită nu mai era acceptată,
minimalizând rolul nobilimii în construcția societății, în special după apariția parlamentelor
populare).
De asemenea, poziția religioasă devenise, atât în Marea Britanie cât și în Germania, extrem
de percutantă, resimțind modernitatea ca o permanentă revoluție spirituală, dar nu neapărat benefică.
Prin romantism, conservatorismul capătă imaginea unui curent puternic impregnat de direcțiile
ideologice ale claselor dominante, lucru nu întru -totul adevărat, dar aparent extrem de pertinent. Prin
romantism, conservatorismul face apologia vieții la țară, a familiei țărănești, tradițional medievale,
capabilă de fericirea simplă a continu ității în comparație cu clasa proletară și mic burgheză, aflată
permanent în criză de identitate culturală sau națională și reușește să preia dimensiunea naționalistă
de la liberalism.
Conservatorismul își asumă dimensiunea națională a partidului pe care o opune încercării
statului liberal de a lărgi baza cetățenească a națiunii încă din 1830, anul nașterii oficiale a Partidului
Conservator din Marea Britanie. Pentru conservatori, revenirea la comunitatea națională era de

52http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83

46
maximă importanță, nemaiasumându -și riscurile create de contrastul dintre săraci și bogați, ce ar fi
putut să conducă la distrugerea națiunii engleze, care abia reușise să se formeze cât de cât.
Un mare reformator al conservatorismului, Disraeli, susținea un naționalism cu puternice accente
sociale. Reforma propusă de acesta a influențat puternic societatea britanică și întreaga societate
europeană a mijlocului secolului al XIX – lea. Acesta a înființat organisme guvernamentale sau cu
garanții de stat care să asigure pensii pentru muncitori, asistență socială pentru copii și pentru
persoanele defavorizate, școala generală obligatorie ș.a. Pe lângă acestea, a obținut micșorarea
șomajului britanic, pentru ca muncitorii britanici să ducă o viață mai bună atât din punct de vedere
material cât și p olitic.
Conservatorismul aplicat de Partidul Conservator din Marea Britanie după Disraeli a
dezvo ltat o linie politică cu puternice accente paternaliste care i -a permis detașarea de Partidul
Liberal și totodată intrarea în competiție cu Partidul Laburist.
Desigur nu în toate țările conservatorismul a avut exact același comportament. În țările din
Centru și Estul Europei, partidele conservatoare au jucat un rol important în clivajul posesori de
pământ versus lucrători agricoli. Rolul lor a fost mai puțin mo dernizator decât a conservatorilor
occidentali, fiind considerați mai degrabă reacționari decât modernizatori, temă care persistă și
astăzi în perspectiva asupra conservatorismului în general.
Începând cu secolul al XX -lea, principalul adversar ideologic al conservatorismului devine
socialismul. În primă instanță, conservatorismul se află într -o situație destul de dificilă în raport cu
socialismul care, la acel moment, era purtătorul unei ideologii extrem de atractive și aparent
echitabile. Apoi, organizar ea partidului era complet nouă și stabilă (modelul partidului de mase)
având un corpus electoral dedicat partidului, coordonat de sindicate și, în sfârșit, o ideologie stabilă
care propunea transformarea radicală a statului. Acestei realități, conservatori i nu îi puteau răspunde
decât cu vechile principii politice și morale ale secolului al XIX -lea. În al doilea rând, socialiștii
dădeau aparența unei uniuni politice transeuropene, pe când conservatorii din fiecare țară se referă
doar la politice societății lor, fără a avea legături statutare între diversele partide, iar după primul
război mondial o bună parte din partidele conservatoare de pe continent dispar.
Ideea conservatoare nu a dispărut însă, ci încearcă încă odată să se adapteze la noua
societate. În perioada interbelică, conservatorismul a avut o situație extrem de grea în special în
raport cu fascismul, pe care l -a potențat ideologic, și au încercat în anumite cazuri chiar să și -l
asume cum este cazul în special în țările din Centrul Europei – Polon ia, Slovacia, Ungaria. Aceasta
distorsiune ideologică a marcat epoca de după cel de al doilea război mondial, când a devenit foarte

47
grea distrugerea conotației cuvântului conservator. Totuși, în această epocă, conservatorismul, fie în
opoziție (de cele mai multe ori) fie la putere, începe să își construiască o nouă identitate politică și
economică care va deveni efectivă în anii '50, identitate care va marca definitiv imaginea sa.
Conservatorii și -au plasat rezistența în fața socialismului colectivist și p lanificator făcând
apel la legătura indisolubilă dintre libertatea economică și cea politică. Aceștia considerau că, în
ciuda prejudecăților ideologice, capitalismul este singura formă de economie care conduce la
fericire, pentru că este singura formă econ omică dreaptă și liberă. Socialismul, în dorința sa de a
egaliza întreaga societate,conducea la nedreptate și sărăcie, datorită planificării economice și
birocratizării excesive a societății.
Cei care au promovat acest tip de curent politic, teoretic și e conomic nu au fost neapărat
membri ai vreunui partid conservator, dar teoria lor a fost rapid îmbrățișată de conservatori care și –
au construi o nouă dimensiune politică pe baza acestor idei și care, în scurt timp, au fost puse în
practică de guvernele din familiile conservatoare.
Conservatorismul român se aseamănă cu conservatorismul european în genere. Dar, spre
deosebire de liberalism, acesta se revendica și dintr -o realitate românească proprie, din tradiții
proprii. Fie și parțial, acesta moștenește id eologic pătura conducătoare a Principatelor Române.
Legătura cu epoca modernă dintre români și vecinii lor de la nord și vest nu are semnificații
deosebite. În momentul în care românii intră în modernitate și caută contactul strâns cu civilizația
Occidentu lui, îl stabilesc direct cu englezii, francezii, germanii, austriecii, fără intermediari.
Uniunea Europeană și -a desemnat în anul 2000 propria deviză: “Unitate în diversitate”.
Pentru alegerile acesteia, s -a organizat un concurs în școlile din Uniunea Eur opeană la care au
participat aproximativ 80.000 de tineri cu vârste cuprinse între 10 și 20 de ani. În final, au fost
selectate șase propuneri, iar Parlamentul European a decis care va fi adoptată. Naționalitatea
creatorilor devizei câștigătoare a rămas pâ nă în prezent secretă.53

III.3.Perspective ale conservatorismului în diferite țări ale Uniunii Europene

Termenul de conservatorism a suferit o denigrare în ultimele secole de istorie și civilizație
europeană. O denigrare promovată deopotrivă de liberalism ul și democrația triumfătoare, dar și de
ideologiile de stânga și de extremă stângă. Termenul de conservatorism a servit ca antiteză

53 Matei, Horia. Neguț, Silviu. Ion, Nicolae .“Statele Uniunii Europene”. București: Editura Meronia, 2007. Pag.14

48
progresului și a devenit mai mult sau mai puțin o insultă. Nu -i mai puțin adevărat că au existat și
reușite de analiză a co nservatorismului în sens constructiv. Cele mai importante vin din cultura
britanică și germană.
Toți conservatorii împărtășesc dorința de a păstra ceva, de obicei modul de viață tradițional
din societatea lor. Însă, în calitate de poziție politică distinct ă, conservatorismul presupune mai mult
decât simpla dorință de a se opune schimbării.
Spre exemplu, conservatorii clasici apărau ierarhia socială tradițională, insistau asupra unui
guvernământ suficient de puternic încât să dirijeze pasiunile oamenilor și erau sceptici cu privire la
încercările de a promova libertatea individuală și egalitatea șanselor într -o societate competitivă. În
ceea ce privește conservatorii de la sfârșitul secolului al XX -lea, aceștia sunt individualiști, pledând
pentru reducerea m ărimii și scopurilor guvernului pentru a lăsa indivizii să concureze liber pentru
profituri. Acest curent conservator seamănă de fapt cu liberalismul clasic sau neoclasic.
Convingerea umană a conservatorilor este că ființele umane sunt și vor fi întotdeaun a slabe.
Mulți numesc conservatorismul ca o “filosofie politică a imperfecțiunii”54. Oamenii nu sunt atât de
inteligenți pe cât se cred, iar rațiunea lor nu este capabilă să anticipeze toate consecințele deciziilor
luate. De aceea, cele mai bune intenții sf ârșesc adesea prin a provoca cel mai mare rău.
Conservatorii consideră că orice încercare de a reface ființele umane prin reconstruirea
societății lor va sfârși într -un dezastru. Susținătorii radicali ai altor ideologii dețin viziunile unor
societăți utopi ce și cheamă la revoluție pentru a realiza societăți perfecte, însă conservatorii sunt
sceptici față de aceste pretenții ideologice.
În secolul al XX -lea, conservatorii erau împotriva societății de masă, neîntâmpinând cu
entiziasm schimbările simțite în ac ea perioadă. Din punctul lor de vedere, acestea conduceau
societatea întâi spre haos, apoi spre despotism. Aceștia credeau că în orice societate există un grup
restrâns care este potrivit pentru a guverna, prin capacități, experiență și temperament, în tim p ce
totalitatea este total nepotrivită.
Prin urmare, adepții conservatorismului s -au opus nivelării, principala caracteristică a
societății de masă, deoarece au fost suspicioși la încercările de a ajunge la o mare democrație sau
egalitate. Nivelarea cult urală este la fel de periculoasă ca și nivelarea financiară.
Însă, cu toate acestea, deși inițial antidemocratici, conservatorii au sprijinit democrația, în
societățile unde ea a evoluat și a devenit o parte a țesăturii sociale, a modului tradițional și ob ișnuit
de viață.

54 http://www.sferapoliticii.ro/sfera/153/art05 -Gherasim.html

49
III.3.1.Conservatorismul în Franța

Franța, oficial Republica Franceză, este o țară situată în Europa de Vest și reprezintă cel mai
vechi stat constituit în j urul unui domeniu regal, ini țial organizat în jurul regiunii Île-de-France a
cărei capitală este Parisul . De as emenea, Fran ța este membră a Consiliului Europei , membră
fondatoare a Uniunii Eu ropene și a zonei Euro .
În această țară, primele formațiuni politice apar o dată cu Revoluția din 1879, însă acestea
vor exista doar pentru o perioadă scurtă de timp, deoacere majoritat ea acestor “partide” erau extrem
de divizate și nu exista un consens al actorilor privind cadrul constituțional. Într-un mod destul de
ciudat, partidele franceze se nasc mult mai târziu, chiar dacă se presupune că expresia democratică și
expresia partizană se nasc și funcționează împreună. Franța s -a considerat întodeauna „mama
democrațiilor”, ca urmare a enunțurilor și principiilor universaliste care au fost date în urma
Revoluției din 1879, însă ea a trebuit să aștepte până la începutul secolului al XX -lea, pentru ca
partidele să se organizeze conform criteriilor unor specialiști. În timp ce regimul politic britanic se
baza pe o „alegere -decizie” și pe o monarhie guvernamentală, Franța se baza pe o „alegere –
reprezentare a poporului” și pe o republică parla mentară.
Astfel, începând cu anii '20, în Franța apar „cinci familii politice” constante pe scena
politică: comunistă, socialistă, radicală, la centru -dreapta – creștin -democrată, și la dreapta –
conservatoare. În secolul al XVIII -lea, grupurile conserva toare reprezentau imaginea noblimii și a
Bisericii. Acestea s -au format pentru a lupta împotriva principiilor Revoluției franceze și pentru a
apăra vechiul regim, reprezentând dreapta istorică. Conservatoriștii s -au înclinat spre un fel de
populism aristoc ratic, fondat pe ideea forțelor tradiționale și a loialității necorupte a poporului,
împotrivindu -se burgheziei (liberalilor), la rândul ei detestată de iacobini. Însă, în secolul al XIX –
lea, odată cu apariția mișcărilor muncitorești, aceștia s -au îndrepta t spre liberalism , cu toate că se
împotriveau acestuia, susținând nobilimea.
Partidul conservator apare ca un partid al competenței, inteligenței și rațiunii: un partid al
profesorilor, precum Guizot, și al publiciștilor, precum Thiers. Conservatorii avea u un mare respect
pentru Biserică, aceasta reprezentând în viziunea lor ordinea, ierarhia și disciplina și având un rol de
coeziune socială, care putea menține pacea între toți cetățenii.
În cea mai mare parte a secolului al XIX -lea și în secolul al XX -lea, Franța a fost condusă de
„moderați”. Există o anumită ambiguitate între termenii „conservator” și „moderat”, însă acești
termeni nu se pot evita. Aceștia aparțin aceluiași spectru politic și sunt mai ușor de plasat practic

50
decât de definit din punct de v edere teoretic. Însă, atunci când se tratează această problemă, nu din
punct de vedere filosofic, ci din punct de vedere politic, conservatorismul (atitudine moderată) se
autodefinește, nu în termeni teoretici, ci în termenii problemelor cu care se confrun tă. Din toate
acestea, rezultă tendința radicalilor de a se declara conservatori, adică acei revoluționari care și -au
atins scopul de a -și apăra noua ordine. Dar, în timp ce atitudinile oamenilor și ale partidelor se
schimbă o dată cu politica lor, doctrin ele evoluează mai încet. Acest fapt ne oferă paradoxul aparent
al liberalilor conservatori, al radicalilor conservatori, al social -democraților conservatori, chiar și al
comuniștilor conservatori, mai ales atunci când reprezentanții acestor grupuri obțin s atisfacție și
putere. După 1920, a avut loc fondarea partidului Comunist, care urma să complice și să simplifice
în același timp situația politică, conservatorii aflați la putere nemaiputând reacționa asupra propriilor
extremiști la fel de puternic ca împo triva celor de stânga.
De-a lungul timpului, s -au format mai multe partide de dreapta care erau fondate pe un
conservatorism fundamental și pe cultul pentru disciplină, pe o violență de paradă, exprimată prin
zgomot, atacarea sediilor și întrunirilor adve rsarilor politici, multă demagogie și doar câțiva
conducători. Însă, în anul 2002, toate aceste partide s -au unit și s -a fondat Uniunea pentru o Mișcare
Populară. Acestă nouă mișcare politică de dreapta are parte de mai multe influențe ideologice, cum
ar fi: conservatorism, creștin -democrație și liberalism; din păcate, aceasta își păstrează tradiția în
gaullism, republicanism, populism și radicalism.
Primul președinte al partidului Uniunii pentru o Mișcare Populară a fost Alain Juppè, însă
acesta a fost nev oit să demisioneze la 15 iulie 2004, după acuzațiile de corupție, iar la 29 noiembrie
2004, Nicolas Sarkozy, ministru de finanțe în acel moment, preia președenția partidului.
Astfel, prin această mișcare se încerca reducerea șomajului, libertatea economică , solidaritate
din partea statului și egalitate. Începând cu luna mai a anului 2002, s -a simțit dezvoltarea extremei
drepte, însă sistemul politic francez a depășit perioada extinderii politice, revenind la bipolaritate.
Acea formulă de coabitare, între ma joritatea parlamentară și majoritatea prezidențială, a eliminat
„opoziția” din viața politică franceză, iar din 2007, asistăm la o dominare din partea dreptei asupra
instituțiilor (de la nivel central si local ) importante.
Astfel, dacă înainte statul fra ncez reprezenta unul dintre cei mai mari și mai importanți
membri ai familiei occidentale, astăzi, acesta ocupă un rang secund în Europa. Răspunzător de
această decădere este un complex de cauze, precum tendința spre conservatorismul social și
economic, ca re nu s -a schimbat niciodată, și îndeosebi declinul demografic, început încă din secolul
al XVIII -lea și accentuat până într -o perioadă recentă, revirimentul actual venind cam târziu.

51
Actualmente, atitudinea conservatoare a Franței se manifestă prin respi ngerea unor idei
moderne și a unui comportament extrem de libertin. Nefiind de acord cu unele hotărâri ale
conducerii, francezii conservatori luptă pentru dreptate și pentru bunăstrarea lor cu ajutorul unor
manifestații în stradă.
Problemele cu care se co nfruntă Franța de astăzi sunt de tip economic și social. Spre
exemplu, majoritatea francezilor de astăzi recunosc faptul că mărirea vârstei de pensionare este
necesară pentru a asigura supraviețuirea sistemului de pensii, însă cu toate acestea, conform tut uror
sondajelor de opinie publică, aproape 70% din francezi îi susțin pe demonstranții care ies în stradă
pentru a bloca micile reforme introduse de guvernul președintelui Nicolas Sarkozy.
Atitudinea franceză este un produs al îmbinării dintre o istorie po litică și intelectuală aparte
și o atitudine de respingere a elitelor care se află în prezent la putere, francezii demonstrându -și
înclinațiile lor extrem de conservatoare. Rezistența lor la schimbare reflectă negarea într -o anumită
măsură a realității. În zilele noastre, pasiunea franceză pentru egalitatea de șanse este mult mai mare
decât pasiunea pentru libertate și amenință astfel prosperitatea țării. Francezii nu sunt hotărâți dacă
să continue să apere lumea veche sau să înfrunte provocările unei lumi globalizate. Ezitarea lor este
o sursă de confuzie pentru cei mai mulți și o sursă de admirație pentru câțiva. Cert este că pare mai
ușor să explici comportamentul lor decât să îl înțelegi.
O altă împotrivire a francezilor este cea față de mariajului înt re persoanele de același sex.
Consiliul Constituțional de la Paris a validat interzicerea acestui tip de mariaj, deoarece în Franța,
potrivit legii, mariajul este o uniune doar între un bărbat și o femeie. Această decizie a fost o
lovitură grea pentru mil itanții drepturilor homosexualilor, deoarece 58% din populația franceză se
declară favorabilă acestui tip de mariaj. Însă, acesta nu este încă pe ordinea de zi în Franța, spre
deosebire de Belgia, Spania și Olanda care permit persoanelor de același sex să se căsătorească.
Au existat reacții diferite în rândul cetățenilor. Unii erau de acord cu această decizie, însă
alții au contestat -o spunând că s -a ratat o ocazie istorică de a pune capăt discriminărilor care există
în Franța fața de cei care practică ace astă pederastie și care continuă să rămână cetățeni de clasa a
doua, neavând acces la aceleași drepturi.
Partidul socialist din opoziție a cerut majorității parlamentare conservatoare să -și asume
responsabilitățile și să accepte o evoluție a legislației, lucru care s -ar putea întâmpla cu ocazia
campaniei electorale pentru prezidențialele din anul 2012. Mariajul între persoanele de sex opus este
legal în Olanda, Belgia, Spania, Portugalia, N orvegia, Suedia, Islanda dar și în Canada, Africa de
Sud, Argentina și în anumite state americane. Vârf de lance în această luptă a egalității drepturilor

52
pentru homosexuali putem spune că e ste Suedia, pionieră în acest domeniu chiar dacă Islanda a dat
exemplul cel mai răsunător: acolo, premierul țării, o femeie, s -a căsătorit anul trecut cu concubina ei.
Un alt aspect cu care Franța nu este de acord îl reprezintă modeling -ul practicat de că tre fete
mai mici de 16 ani. În urmă cu un an, revista franceză Vogue a făcut parte dintr -un scandal național
și internațional, când într -un reportaj apăreau fetițe îmbrăcate în femei fatale și care pozau în dive.
Franța propune acum să termine cu toate pe ricolele care derivă din modă. Un document
înmânat Guvernului de către senatorul conservator Chantal Jouanno, alarmează asupra fenomenului
definit ca “hipersexualizare” a minorelor de 12 ani, care, din punctul de vedere al experților, pune în
pericol atât bunăstarea psihologică și afectivă a copiilor, cât și principiul egalității între sexe.
Această decizie parlamentară are loc în contextul în care pe piață apar figuri noi de minori
care reprezintă imaginile unor firme mari. De asemenea, câteva școli primar e au interzis elevelor
tocurile înalte și machiajul.
Pentru a lupta împotriva acestei libertăți exagerate, senatorul conservator propune o serie de
măsuri, printre care se numără interzicerea minorelor sub 16 ani de a poza pentru o firmă de modă și
desfii nțarea concursurilor de frumusețe pentru acestea.
În concluzie, deși tendința franceză este de a păstra vechile tradiții fără să se simtă prea mult
aspectele modernității, idealul moral de inspirație conservatoare, bazat pe religie, patriotism, respect
pentru autoritate, a fost înlocuit încet -încet cu un ideal moral liberal, ajuns astăzi o emblemă a
societății franceze.

III.3.2.Conservatorismul în Marea Britanie

Marea Britanie este o insulă în vestul Europei și înconjurată de Marea Nordului, Canalul
Mânecii, Marea Irlandei și Oceanul Atlantic. Se mai folosește denumirea de Marea Britanie pentru
desemnarea celor trei țări componente ale Regatului Unit care se află pe această insulă: Anglia,
Țara Galilor și Scoția.
În acest stat, conservatorismul a respi ns organizarea ideologică și orice formă de
sistematizare a ideilor sale deoarece societatea nu poate fi organizată prin apelul la programe și
teorii. Totuși, o dată cu introducerea votului universal, presiunea electorală ce apăsa asupra tuturor
partidelor politice i -a făcut pe conservatori să răspundă nevoiilor momentului prin oferirea unor
inițiative și a unor principii clare. Astfel, conturarea ideologică a conservatorismului a continuat pe
parcursul intregului secol al XX -lea.

53
Conservatorii britanici rămân neîncrezători față de orice pozitivist care, sub forma unor legi
recomandă acțiuni sistematice care trebuie întreprinse pentru atingerea binelui social. În schimb,
gândirea conservatoare este deosebit de receptivă la avantajele pe care tradiția le ad uce.
Conservatorii nu cred că există formule aplicabile pentru obținerea unei bune guvernări.
Guvernământul este un produs social, indigen și ca atare trebuie să respecte istoria, obiceiurile
și prejudecățile unui popor. Astfel, așa cum nu pot exista legi ale bunăstării sociale, nu pot exista
nici ideologii care să poată asigura așa ceva. De aceea, conservatorismul s -a pronunțat împotriva
oricărei ideologii, refuzând să -și alcătuiască un program politic, afișând paseism și preferință pentru
lecțiile oferit e de trecutul istoric.
Cel mai important dintre reacționarii conservatori, contele Joseph de Maistre, a mers până la
a respinge ideea că oamenii sunt capabili să plănuiască și să întemeieze o constituție potrivită
societății lor. O constituție scrisă este de-a dreptul periculoasă, declara de Maistre, deoarece expune
slăbiciunile guvernământului: “ Cu cât este mai mult scris, cu atât instituția este mai slabă, motivele
fiind evidente. Legile sunt doar declarații de drepturi, iar drepturile nu se declară dec ât atunci când
sunt atacate, astfel că multitudinea legilor constituționale scrise nu arată decât multitudinea
conflictelor și pericolului distrugerii”.55
Cuvintele lui Maistre rămân emblematice pentru ceea ce a reprezentat conservatorismul
britanic până la începutul secolului al XX -lea. Teama de orice formă de sistematizare i -a făcut pe
conservatorii britanici să declare că parditul lor nu are nici o bază ideologică. Aceștia au
conștientizat că lipsa unei oferte politice și critica adusă societății de masă nu mai puteau asigura, în
cadrul sistemului de vot universal, menținerea partidului la guvernare.
Începutul secolului al XX -lea găsește în primă instanță conservatorismul britanic într -o
situație destul de dificilă în raport cu socialismul, care la acel mo ment era purtătorul unei ideologii
extrem de atractive și aparent echitabile. În fața partidelor de masă, conservatorismul, cu vechile
principii politce și morale, nu mai putea răspunde unei realități ce nu se conforma vechilor modele
de organizare politic ă a societății. Sub presiunea votului universal, conservatorii sunt nevoiți să
reacționeze la nevoile de claritate doctrinară cerute de electorat.
Însă, într -un final, aceștia s -au reîntors către principiile care -i definesc și în special către
valorile lib erale de la începutul secolului al XIX -lea, adaptându -le și revalorizându -le pentru
societatea britanică de după al doilea Război Mondial. Tradiția conservatoare a devenit un

55 Țăranu, Andrei. “Doctrine politice moderne și co ntemporane”. București: Editura Fundației Pro, 2005. Pag.43

54
angajament ideologic ce a oferit claritatea doctrinară de care partidul a avut n evoie în competițiile
electorale din secolul al XX -lea.
Șeful Partidului Conservator de astăzi este William Hague, ales în anul 1997. Acesta a
introdus principiul alegerii conducerii partidului de către membri, încercând să -și întinerească
partidul, sa -l facă mai atrăgător pentru tinerii alegători și să mărească baza de membri ai acestuia.
Actualii membri ai Partidului Conservator sunt foști elevi ai unor școli private, care lucrează
în cadrul unor firme particulare. Peste 90% dintre aceștia sunt proprietar ii unor locuințe, iar un sfert
dispun de venituri mai consistente. De exemplu, în anul 1994, aceștia câștigau peste 30.000 de lire
pe an.
De-a lungul anilor ’90, acest partid s -a confruntat cu probleme importante în ceea ce privește
mobilizarea populației în vederea susținerii de către aceasta a politicii partidului și apariția sa ca o
alternativă politico -economică. Astfel, baza de membri a scăzut, de la trei milioane în anul 1950, la
circa 250.000 în anul 1998.
Din pricina costurilor ridicate ale campanie i electorale și ale donațiilor și cotizațiilor
insuficiente, bugetul conservatorilor se află astăzi într -un moment critic. Mulți donatori tradiționali
din domeniul industrial și -au retras susținerea financiară.
Într-o altă ordine de idei, în zilele noastr e, conservatorismul britanic persistă într -o oarecare
măsură, ceea ce înseamnă că britanicii, pe de o parte, nu se pot despărți de Europa în totalitate și pe
de altă parte, nici nu își permit să nu fie total integrați în Europa. Mulți membri ai Partidului
Conservator din Marea Britanie și -au exprimat de -a lungul timpului euroscepticismul, fiind puțin
mai reticenți față de tot ceea ce înseamnă UE. Spre exemplu, din punctul de vedere al
conservatorilor, Marea Britanie nu va adopta niciodată moneda euro, ba c hiar mai mult, aceasta ar
trebui să părăsească definitiv Uniunea Europeană.
Astfel, pericolul ca Marea Britanie să părăsească UE nu este iminent, însă un vot favorabil ar
arăta cât de puțină încredere a mai rămas în Insulă pentru proiectul european, în co ndițiile în care
Europa se confruntă cu cea mai mare criză de la înființarea pieței comune. În privința acestei
probleme, în anul 2010, conservatorii și -au declarat dorința de a vota pentru referendum , însă
moțiunea a fost respinsă de către Parlament.
Însă, de curând, Partidul Conservator din Marea Britanie a confirmat că vă părăsi Partidul
Popular European – Democrații Europeni, cel mai numeros grup din Parlamentul European. Cu toate
că Partidul Conservator susține rămânerea Marii Britanii în Uniunea Euro peană, tot mai mulți
parlamentari conservatori britanici își păstrează euroscepticismul.

55
Până acum au existat speculații potrivit cărora, după acest eveniment, conservatorii britanici
ar putea să se alăture Uniunii pentru o Europă a Națiunilor (UEN), al do ilea grup politic cu viziuni
conservatoare din Parlamentul European.
Amploarea schimbărilor de mentalitate și de politici pe care le -a generat Partidul
Conservator este remarcabilă. Aceasta se datorează unei moșteniri extrem de dificile lăsate de
Partidul Laburist și faptului că nu a reușit să formeze un guvern majoritar, recurgând, în cursul
anului 2010, la crearea unei coaliții cu liberal -democrații, care nu a fost văzută cu ochi buni de
membrii situați mai pe dreapta din interiorul Partidului. Cu atât ma i mult că această coaliție a
necesitat anumite concesii din partea conservatorilor, cea mai semnificativă fiind reforma electorală
cu privire la reprezentarea proporțională, deși nu se cunoaște care va fi prețul politic plătit de liber –
democrați pentru coa bitarea cu Partidul Conservator. Apărarea coaliției în ochii propriului partid și a
electoratului conservator a reprezentat primul element de bază al sloganului Conferinței „Împreună
pentru interesul național” . Al doilea, care nu este mai puțin important, îl reprezintă necesitatea
susținerii unei politici largi pentru măsurile de austeritate extraordinare care sunt necesare pentru a
reduce deficitul bugetar și a reforma instituțiile statului. Beneficiile sociale vor fi reduse substanțial,
chiar la începutul Conferinței, pornind cu îndemnizațiile pentru copiii din familiile unde un părinte
câștigă mai mult de 43.875 lire sterline. În primul rând, conservatorii intenționează să reducă
cheltuielile publice cu 83 miliarde de lire până în 2014 și să micșoreze dra stic beneficiile sociale,
deși acest obiectiv nu va putea fi atins fără înghețarea salariilor, o contribuție mai mare a lucrătorilor
către fondul de pensii etc.
Măsurile extrem de nepopulare sunt prezentate drept singura soluție pentru renașterea
populară, renașterea țării. Această coaliție este concepută drept un fapt în interesul țării luptându -se
pentru expunerea publică a salariilor indecent de mari, reducerea salariilor miniștrilor, reducerea
impozitelor, impunerea unor restricții băncilor astfel încât acestea să mai reducă din beneficii
personalului de conducere și să crediteze mai convenabil micile întreprinderi etc.
În consecință, în Marea Britanie, conservatorismul a avut cele mai bune condiții de
manifestare, aceasta fiind împotriva unei integrări profunde în Uniunea Europeană.
Conservatorismul britanic se încadrează într -un regim stabilit, căruia îi apără caracterul aristocratic,
locuitorii Marii Britanii afirmând următoarea: “Suntem membri ai Uniunii Europene nu din
necesitate, ci prin actul nost ru de voință”56.

56 http://revistacultura.ro/nou/2012/02/ghici -cine-are-dreptate/

56
III.3.3. Conservatorismul în România

Una dintre țările membre ale Uniunii Europene cu o puternică gândire conservatoare este
România.
Vocația europeană a României a început să se manifeste cu pregnanță, încă de la începuturile
statului roman modern, marcate de reformele lui Cuza. În anul 19974, România devenea prima țară
din Europa Centrală și Orientală care stabilea relații cu comunitatea economică europeană. În anul
1993, România încheie acordul de asociere cu Uniunea Europeană și stat ele membre.57
În România, conservatorismul prezintă tot două aspecte ca în Occident:
1. Se manifestă ca reacție la spiritul revoluționar, în impulsionare unor transformări sociale
prea repezi. Principale creație a conservatorismului românesc este teoria fo rmelor fără fond,
considerată de unii cercattători drept un mod specific românesc de a răspunde provocării istoriei.
2. Ca o reacție la democrația de masă. Se caracterizează prin cultivarea spiritului de elită,
neîncrederea în inovațiile rapide și apărarea valorilor de cultură.
Gândirea conservatoare românească se naște din intersecția a două discursuri concurente și,
până la un punct, conflictuale: cel generat de elita politică conservatoare, activând direct în cadrul
diferitelor grupări și partide politi ce conservatoare, până după primul război mondial, și cel produs
de intelectualii angajați în spațiul public, definindu -se mai mult sau mai puțin polemic, ca fideli unei
direcții conservatoare.
Conservatorismul român a fost potrivnic conceptului de egalit ate, care -și avea originea în
concepția burgheză a proprietății. Oamenii erau inegali prin natura lor, susținea, spre exemplu, Al.
Lahovari, adevărata libertate fiind aceea de a lăsa fiecăruia posibilitatea să -și dezvolte propria -i
personalitate. P.P. Carp sau Barbu și Lascăr Catargiu erau împotriva libertății abstracte a individului
și propuneau libertatea comunităților organice. Tot astfel, ei combăteau concepția burgheză a
proprietății și propuneau o proprietate văzută ca o relație vie, reciprocă între p roprietate și
proprietar, o fuziune între persoane și lucruri. În același timp, conservatorismul românesc promova
un reformism concret, imediat, posibil. De aici, toate programele de reforme conservatoare voiau să
amelioreze, nu să schimbe și mai ales nu s ă schimbe dintr -o dată.
Conservatorismul critică democrația de masă și cultivă spiritul de elită, neîncrederea în mase
(uneori chiar disprețul față de ele). Carp compara omul politic cu un medic și poporul cu un pacient.
De aici și neîncrederea în inovații le rapide, pripite, în improvizațiile din câmpul social, economic,

57 Coman -Kund, Liviu. “Drept comunitar European” – Curs . Galați: 2008. Pag.1

57
intelectual, în schimbările de dragul schimbării. În ideea Junimii, apărarea valorilor în cultură și
luminarea maselor trebuie să preceadă lărgirii drepturilor politice. Un principiu al div ersității face ca
inegalitatea, de statut și avere, să fie acceptată ca un corolar natural al ordinii, iar egalității dintre
indivizi să -i fie preferată libertatea, ca valoare supremă.
Din perspectiva modernizării și dezvoltării economice a statului, conse rvatorii, punând în
centrul atenției marea proprietate, au dezvoltat teza potrivit căreia România era o țarăeminamente
agrară, industria urmând să dețină un loc secundar, acela de valorificare a resurselor agricole și a
bogățiilor subsolului. Dezvoltarea e conomiei naționale trebuia să se facă în strânsă legătură cu
capitalismul străin, în acest sens dezvoltând așa numita politică a „porților deschise”.
Toate acestea arată că atitudinea conservatoare este necesară astăzi. Conservatorismul
pledează pentru as igurarea unei evoluții organice, pragmatice a societății, pentru evitarea anarhiei,
experimentelor și crizei de autoritate. Conservatorul nu alege între terapia lentă și terapia de șoc:
calea lui este terapia fermă, bazată pe pași siguri. Pentru conservato rism, valorile fundamentale sunt
ordinea, stabilitatea și continuitatea. Aceasta presupune un minuțios management al riscului în
înțelegerea actului de guvernare. Conservatorul înțelege tranziția ca pe un proces esențialmente
cultural, cu preocupare pentru emanciparea mentalităților.
Pentru conservatori, po litica și cultura sunt cele două fețe ale aceleiași monede. Cultivarea
tradiției este important factor de stabilitate. Societatea este înțeleasă într -o viziune organică, ce leagă
persoanele printr -o țesă tură socială, a cărei urzeală este realizată tocmai prin valorile consacrate,
tradiționale. Omul este văzut în unicitatea sa, ca ființă excepțională, irepetabilă, care, prin protecție
constituțională, trebuie să devină o instituție a sistemului democratic. Conservatorismul, mai ales în
formele sale moderne, are o viziune complexă privind restrângerea rolului statului și garantarea
proprietății private. Dintre toate doctrinele dreptei, conservatorismul are cel mai pronunțat caracter
anticomunist. În acest fe l, conservatorismul poate fi un instrument doctrinar util în delimitarea clară
de comunism. Istoria a dovedit faptul că conservatorismul este instrumentul doctrinar cel mai
eficace în lupta împotriva extremismului, fie că e vorba de comunism sau de fascism . În lipsa unei
forțe politice conservatoare, socialismul populist a avut adversari politici friabili, ușor de infiltrat și
cu un mesaj cel puțin ambiguu.
Fară conservatorism, spectrul politic românesc este dezechilibrat. Sunt numeroase motivele
care ne în deamnă spre convingerea că doctrina creștin -democrată nu va avea audiența necesară
pentru a da o reprezentare coerentă și puternică dreptei românești. Revirimentul necesar al dreptei
românești, în plan cultural și politic, nu se poate face fără renașterea conservatorismului de tradiție

58
autohtonă. Conservatorismul și liberalismul, unite pe o bază populară, pot oferi nu numai o
contrapondere a stângii socialiste și populiste, dar și o soluție – singură, în opinia mea – pentru a
reda României, din prezentul să u sărăcăcios și temător, demnitatea istorică și morală.
Conservatorismul a potențat societatea românească modernă cu valoare și originalitate. Ceea
ce a încercat conservatorismul în România a fost să păstreze și să întărească individualitatea
poporului rom ân într -o vreme în care, prin legea dezvoltării sincronice a modernității,
individualitățile își ștergeau contururile.
Conform unui studiu efectuat,pe baza datelor culese în perioada 01 – 21 iunie 2011, de
compania International Brand Consultants, românii sunt printre cei mai conservatori ce tățeni din
Uniunea Europeană. Eș antion principal: 1.204 persoane, repr ezentativ pentru populatia țintă cu o
eroare de +/ – 2,9% la un nivel de incredere de 95%.
Circa trei sferturi dintre români se declară impotriva homos exualității și a prostituției, dar și
împotriva pedepsei cu moartea, arată un studiu realizat de Fundația Soros România în cadrul
programului Studii Electorale Românești.
Mai exact, peste 80% dintre români consideră homosexualitatea și prostituția ca fiin d
comportamente ce nu pot avea nicio justificare, iar procentul celor care au aceeași opinie despre
pedeapsa cu moartea este de 76%.58
Chestionați cu privire la gradul de acceptare față de comportamente precum sinucidere,
pedeapsa cu moartea, avort, minciun ă, prostitutie, homosexualitate, relații sexuale extraconjugale,
relațiile sexuale premaritale sau divorțul, cetățenii din România afișeazăun conservatorism extrem.
Dintre români,92% consideră că decizia de a te sinucide nu poate avea nicio justificare, în
timp ce doar 2% consideră că pot exista motive întemeiate în astfel de cazuri. Doar 7% dintre
respondenți au declarat că pedeapsa cu moartea poate fi justificată în anumite situații.
În ceea ce privește comportamentele din sfera familiei și vieții de cupl u, pentru 70% dintre
români relațiile sexuale extraconjugale sunt nejustificabile, dar mai mult de jumătate sunt de acord
cu relațiile sexuale premaritale.
Divorțul este cel față de care se manifesta rata de respingere cea mai scazută, cu un procent
de 39% dintre români care nu -i pot gasi nicio justificare, 18% aflati la polul opus și o majoritate de
43% care se declară a avea o atitudine neutra.
Șase din zece români consideră că minciuna nu poate fi niciodata justificată.

58http://www.ziare.com/social/romani/romanii -sunt-printre -cei-mai-conservatori -cetateni -din-ue-studiu -1125126

59
Realizatorii studiului afirmă că p rintre cauzele posibile ale acestui conservatorism se află atât
religiozitatea românilor, cât si perioada înde lungată de dictatură comunistă.

III.3.4.Conservatorismul în Finlanda

Finlanda (finlandeză Suomi, suedeză Finland) sau Republica Finlanda (Suome n tasavalta,
Republiken Finland) este o țară din Europa de Nord, membră a Uniunii Europene din anul 1995,
Națiunilor Unite și a zonei Euro.59
Războiul civil din Finlanda a fost un conflict între for țele "ro șiilor" (social -democra ții alia ți
cu comuni știi fin landezi) și cele ale "albilor" (aflate sub comanda Senatului conservator, care în
toamna precedentă reu șise formarea unui guvern de unitate na țională, care avea ca scop men ținerea
status quo -ului (să men țină independen ța și monarhia constitu țională).
Războ iul civil și războiul în continuare sunt două dintre cele mai controversate și încărcate
emoțional evenimente din istoria modernă a Finlandei. Aceste două conflicte sunt văzute ca două
puncte de cotitură ale soartei finlandeze, amândouă având o uria șă infl uență asupra politicii interne
și celei externe.
Cauzele care au generat războiul civil pot fi considerate a fi în principal polarizarea politică
cauzată de conflictul major dintre Imperiul Rus și Marele Ducat al Finlandei, entitate autonomă a
Imperiului țarist, care a debutat în 1889 odată cu lansarea politicii pan -slave și care s -a intensificat în
1899 odată cu primele încercări de rusificare a Finlandei. Una dintre primele consecin țe ale acestei
politici a fost desfiin țarea armatei Marelui Ducat al Finla ndei.
Până în acel moment, Senatul Finlandei reu șise să ducă cu succes o politică loialist
conservatoare fa ță de Rusia, având drept scop apărarea principalelor interese na ționale ale țării prin
autonomia acordată de puterea țaristă. Se aprecia în acele vre muri că "poporul" trebuie îndepărtat de
abordările politice radicale, care ar fi dus la iritarea Cur ții Imperiale de la Sankt Peterburg. Cum
această politică s -a dovedit până în cele din urmă gre șită, atât activi țtii de stânga, cât și cei de
dreapta s -au radicalizat.
Adevăra ții este un partid politic de orientare populistă din Finlanda, fondat în 1995 în urma
dizolvării Partidului Rural Finlandez. La sfâr șitul anilor 2000, Adevăra ții Finla ndezi au modificat
balan ța dintre partidele centriste finlandeze, cr escând rapid în popularitate datorită politicii lor
eurosceptice. Liderul mi șcării este Timo Soini. La alegerile din 2011, Adevăra ții Finlandezi au

59http://ro.wikipedia.org/wiki/Finlanda

60
devenit o amenin țare serioasă pentru partidele tradi ționale din Parlamentul Finlandei, ob ținând
scoruri asem ănătoare cu Partidul Coali ția Na țională, Partidul de Centru din Finlanda și Partidul
Social Democrat în sondaje.
Partidul combină politicile economice de extremă stângă cu ni ște valori sociale puternic
conservatoare.
În prezent, după o perioadă de 30 de an i, Finlanda are un nou președinte conservator.
Sauli Niinisto, candidatul Coaliției Naționale (conservatoare) este noul președinte al
Finlandei. Contracandidatul său Pekka Haavisto și -a recunoscut înfrângerea.Oricare dintre cei doi ar
fi câștigat, rezultat ul ar fi fost istoric pentru Finlanda, care a fost condusă în ultimii 30 de ani de
președinți social -democrați.Niinisto va avea cel mai probabil o conviețuire pașnică cu social –
democrații. În aprilie, partidul său a obținut cele mai multe voturi la alegeri le legislative și
conservatorii săi conduc o coaliție largă de guvernare, care îi include și pe social -democrați.60
Alegerile parlamentare din Finlanda au marcat o creștere vertiginoasă în preferințele
electoratului a naționaliștilor, care s -au remarcat pri ntr-un program antieuropean și împotriva
imigrației.61
Liberal -conservatorii din Finlanda au obținut 20% dintre opțiunile de vot ale alegătorilor, în
cadrul alegerilor legislative care au avut loc pe data de 05.02.2012.
Ei au fost urmați de social -democrați , cu 19,1% și de naționaliștii din Partidul Finlandezii
Adevărați, cu 19%. Pe locul patru se situează Partidul de Centru, cu 15,8% din opțiunile de vot.
Din cele 200 de mandate pentru Parlament, Comisia Electorală a acordat 44 conservatorilor,
42 social -democraților și 39 formațiunii Adevărații Finalndezi (dreapta naționalistă).
Pe de altă parte, și în anul 2012, conservatorii rămân cel mai mare grup ideologic din
SUA. În urma unei cercetări s -a ajuns la un rezultat cornform căruia 40% dintre americani con tinuă
să își descrie perspectiva drept conservatoare, 35% se descriu ca fiind modera ți și 21% liberali.
Acesta este cel de -al treilea an în care numărul conservatorilor l -a întrecut pe cel al
modera ților, după un deceniu în care statisticile au indicat o c oncuren ță strânsă între cele două
grupuri.
În domeniul culturii, filmele conservatoare fac mai mulți bani decât cele liberale. Prin
urmare, un studiu realizat de către un grup asociat Comisiei Creștine de Film și Televiziune afirmă
că filmele care promovea ză valori tradiționale precum capitalismul, patriotismul, creștinismul și
familia, au opținut profituri mai mari în anul 2011.

60http://www.adevarul.ro/international/finlanda -presedinte -homosexual_0_640736348.html #
61http://www.romania -actualitati.ro/conservatorii_finlandezi_castigatorii_alegerilor_legislative -28046

61
De asemenea, acesta a dezvăluit faptul că 91 de filme lansate anul trecut au abordat subiecte
conservatoare, având, în medie, profituri de 59 milioane de dolari în box office. În plus, 7 dintre cele
mai vizionate 10 filme ale anului 2011 au înregistrat un rating bun, având un conținut cu precădere
creștin, biblic sau moral. Pe de altă parte, cele 105 filme care au promovat valori liberale sau de
stânga au obținut, în medie, doar 11 milioane de dolari.
Raportul clasifică filmele folosind 24 de criterii, printre care se numără gradul de violență,
opinia legată de homosexualitate și feminism, corectitudinea politică, sexul și probl emele de mediu.
În ceea ce privește domeniul religios, este destul de evident că statele conservatoare sunt mai
religioase decât celelalte. Un alt strudiu arătă că oamenii din statele cu o orientare politică de natură
conservatoare sunt mai religioși decâ t cei care trăiesc în statele liberale și viceversa.
Acesta a con ținut două sondaje și s-a desfă șurat pe o perioadă de doi ani și jumătate. Primul
sondaj, cel despre spiritualitate, s -a desfă șurat în anul 2008 și a con ținut răspunsurile a 350.000 de
ameri cani la întrebarea: „Este religia o parte importantă din via ța ta?". Cel de -al doilea sondaj, al
cărui rezultat a fost publicat la 2 august 2010, a avut ca e șalon 90.000 de oameni care au trebuit să
aleagă unul dintre cele trei modele de orientare politică : conservator, moderat și liberal.
Rezultatele recentului sondaj (politic) arată că statele americane cele mai conservatoare din
punct de vedere politic sunt: Mississippi (53%), Wyoming (53%), Utah (51%), South Dakota (50%),
Alabama și North Dakota (49%). Conform primului sondaj (religios), efectuat în ianuarie 2009, prin
care s -a realizat un top al celor mai religioase 20 de state ale Americii, din cele 11 cele mai
conservatoare, doar două (Idaho și Wyoming) nu se regăsesc în topul celor 20. Din prima list ă, 5
state (Mississippi, Alabama, South Carolina, Oklahoma și Louisiana) s -au clasat în topul celor mai
religioase zece state americane.
De cealaltă parte, statele liberale aproape că nici nu s -au regăsit printre cele 20 de state mai
religioase ale americ anilor. Cele mai multe state liberale s -au dovedit a fi cele din regiunea nord -est
și de pe coasta de vest. În topul statelor liberale s -a clasat Rhode Island, urmat de Connecticut,
Vermont , Massachusetts, Colorado, New York, Oregon, Washington, New Jerse y, New Hampshire
și Maryland.
În consecintă, rezultatele întregului studiu au descoperit o mare legătură între orientarea
politică mai mult sau mai pu țin conservatoare și trăirea religioasă: locuitorii statelor conservatoare
acordă mai multă importan ță rel igiei, în timp ce pentru liberali, via ța spirtituală ocupă un loc
nesemnificativ.

62
CONCLUZI I

Conservatorismul românesc se aseamănă cu cel european, revendicându -se, însă, dintr -o
realitate și tradiții proprii. Din păcate, reprezentanții de vază ai curent ului nu au reușit decât
parțial, să -și fixeze formulele politice în social. Din punct de vedere strict doctrinar, ei nu au
excelat, neexistând , cu mici excepții, lucrări cu conținut ideologic, programe, platforme etc.
În trecut, se punea mare accent pe o ratorie (să nu uităm că majoritatea oamenilor politici ai
vremii aveau pregatire în domeniul juridic).
Prin urmare, putem descoperi mai degrabă o orientare ideologică, clar articulată, și mai
puțin o doctrină propriu -zisă, ca sistem coerent de principii, finalizată în documente programatice
esențiale.
Pentru a face politică de calitate, este vital ca aceasta să se realizeze în concordanță cu o
politică morală. Aceasta din urmă, presupune eficiența, capacitatea de a onora promisiunile,
puterea înteleasă ca mijloc, nu ca scop. Pentru adevaratul om politic, deținerea puterii constituie
șansa de împlinire a interesului național, a angajamentelor electorale și nu un exercițiu în sine sau,
mai grav, o etalare a orgoliului propriu.
Este bine știut și dorit faptul că avem nevoie de persoane tinere, realizate profesional,
necompromise, care să se angreneze în jocul politic din simț al responsabilității și dintr -un înalt
civism. Acești tineri trebuie să fie valori autentice, reprezentanți ai unei generații dinamice,
pragmatice, cutezătoare, să impună alte standarde.
Reașezarea societății românești pe toate palierele sale, este necesar să înceapă prin reforma
morală. Aceasta trebuie demarată prin reforma clasei politice.
Societatea nu și -a creat încă mecanismele de a -și identifica, selecta, promova și proteja
valorile umane. Noua clasă politică este prea nouă ca să fie politică și prea veche pentru a nu avea
veleități și nostalgii de castă socială.
Spiritul românesc este tentat să lege, prin tradiție, iertarea crești nească de uitare,
deturnându -se sensul just al iertării și riscând, astfel, ca istoria să se repete. Într -un spațiu
românesc profund european, și anume central -european, capabil să distingă valorile, chiar dacă
prudent în opțiuni și întârziat în reacții, u nii se străduiesc, încă, să ne convingă de captivitatea
noastră est -europeană.

63
Susținătorii conservatorismului sunt de părere că dezvoltarea societății este inevitabilă și de
drept, ei consideră progresul un fapt natural, rezultatul unor acumulări succesi ve, continue în plan
cantitativ și calitativ. Aceștia nu contestă nicidecum necesitatea obiectivă a devenirii, a creșterii, a
perfecționării mecanismului economic sau social, doar că văd dezvoltarea ca pe un proces liniar.
Conservatorismul a fost, în ulti mii 13 ani, marele absent al scenei noastre politice, cauză
care a marcat negativ dinamica interioară a democrației românesti.
Cauzele acestei realități politice sunt lesne de găsit. Politica românească de după 1989 a
fost lipsită de fantezie. Ea a fost în mare masură repetitivă, reluând forme defectuos reciclate ale
expresiilor politice comuniste sau interbelice. Pe când, conservatorismul, ca expresie politică, era
deja dispărut în interbelic. Tensiunile interne ale Partidului Conservator, lipsa unei gener ații tinere
care să rezolve criza de succesiune, consecințele economice ale reformei agrare, precum și
introducerea votului masculin universal, toate acestea au dus la dispariția conservatorismului de pe
scena politică a țării, o dată cu sfârșitul primului război mondial.
Consecințele au fost evidente pentru cursul politicii românești din acea perioadă. Dacă
Partidul Conservator și -ar fi putut depăși crizele și ar fi continuat să fie un actor important al
politicii românesti, este foarte probabil că România nu ar fi cunoscut – sau, în orice caz, nu la
amploarea știută – fenomenul legionar.
Ideologia conservatorismului european se construiește pe principiile interesului național, de
regulă, combinat cu conservarea tradițiilor social -economice și politice.
Țările în care întâlnim partide conservatoare tradiționale sunt: Danemarca, Finlanda,
Norvegia, Suedia. Acestea se caracterizează printr -o opoziție moderată la intervenția statului în
viața social -economică, având și o abordare de tip consensual pentru elabor area politicilor.
Partidele politice de tip conservator sunt mai importante decât partidele creștin democrate, în multe
cazuri ele fiind echivalentul creștin -democrației în opțiunile electorale. Atât creștin -democrația, cât
și partidele conservatoare repre zintă alternative la guvernări și ideologii social -democrate.
Dezvoltarea celor două familii politice în cadrul aceluiași sistem politic este, mai degrabă, o
excepție. Acolo unde există conservatorism puternic, familia creștin -democrată este ori implicită ca
ideologie, ori nu există. Marea Britanie, Scandinavia, Grecia, Spania sunt exemple pentru situații în
care, dacă familia conservatoare este puternică, anulează familia creștin -democrată. Austria,
Belgia, Italia, Olanda sunt exemple pentru situația inver să: acolo unde creștin -democrația este
puternică, familia conservatoare este slabă sau nu este deloc reprezentată.

64
În concluzie, conservatorismul este un curent important care se manifestă în numeroase țări
din spațiul Uniunii Europene, asigurând, în acest mod, o îmbinare armonioasă a tradițiilor cu
modernitatea și sprijinind democrația în societățile în care aceasta s -a instalat.

65
BIBLIOGRAFIE

1. Anastasie, Iordache. „Originile și constituirea Partidului Conservator din România ”.
București: Editura Paideira, 1999.
2. Ball, Terence, Dagger, Richard . “Ideologii politice și idealul democratic”. Iași: Editura
Polirom, 2000.
3. Bréchon, Pierre. ” Partidele Politice” . Cluj -Napoca: Editura EIKON, 2004.
4. Căpreanu, Ioan. ” ISTORIA PARTIDELOR POL ITICE ROMÂNEȘTI (De la 1859 -2002)”.
Iași: Editura Tipo Moldova, 2009.
5. Coman -Kund, Liviu. “Drept comunitar European” – Curs. Galați: 2008.
6. Iorgulescu, Adrian. “ DREAPTA. Principii și perspective” . Cluj -Napoca: Editura Dacia,
2000.
7. Iliescu, Adrian, Paul. „Con servatorismul anglo -saxon” . București: Editura All, 1994.
8. Ghica, Lucian. “Enciclopenia Uniunii Europene”. București: Editura Meronia, 2007.
9. Gray, John. “Dincolo de conservatorism și liberalism”. București: Ediție All, 1998.
10. Gusti, Dimitrie . “Doctrinele pa rtidelor politice. 19 prelegeri publice organizate de Institutul
Social Român” . București: Cultura Națională, 1924.
11. Mungiu -Pippidi, Alina. “Doctrine politice.Concepte universale si realitati romanesti” . Iași:
Editura Polirom, 1998.
12. Matei, Horia. Neguț, Sil viu. Ion, Nicolae .“Statele Uniunii Europene”. București: Editura
Meronia, 2007.
13. Nemoianu, Virgil. “România și liberalismele ei. Atracții și împotriviri”. București: Editura
Fundației culturale române, 2000.
14. Nisbet, Robert. “Conservatorismul”. București: Ed itura Du Style, 1998.
15. Patapievici, H.R. “ Cerul văzut prin lentilă”. București: Editura Nemira, 1995.
16. Petre, Dan. “Doctinele partidelor politice”. București: Editura Garamond, 1995.
17. Stănciulescu, Ștefan . “ Violență, mir și revoluție”. București: Editura Al l Educational. 1998.
18. Stanomir, Ioan. “Conștiința conservatoare”. București: Nemira, 2004.
19. Tănăsescu, Florin. “Doctrine și instituții politice”. București: Editura Fundației România de mâine.
2004.

66
20. Țăranu, Andrei. “Doctrine politice moderne și contemporane ”. București: Editura Fundației
Pro, 2005.
21. http://filosofiepolitica.wordpress.com/elemente -de-doctrina/partidul -conservator/isto ria-
partidului -conservator/
22. http://facultate.regielive.ro/cursuri/stiinte -politice/conservatorismul -istorie -universala –
1952.html
23. http://filosofiepolitica.files.wordpress.com/2008/03/lect -andrei -taranu -doctrine -politice.pdf
24. http://www .cadranpolitic.ro/?p=3444
25. http://revistacultura.ro/nou/2012/02/ghici -cine-are-dreptate/
26. http://www.sfer apoliticii.ro/sfera/153/art05 -Gherasim.html
27. http://www.ziare.com/social/romani/romanii -sunt-printre -cei-mai-conservatori -cetateni -din-
ue-studiu -1125126
28. http://www.adevarul.ro/international/finlanda -presedinte -homosexual_0_640736348.html#
29. http://www.romania –
actualitati.ro/conservatorii_finlandezi_castigatorii_alegerilor_legislative -28046
30. http://ro.wikipedia.org/