Lect. Univ. Dr. Ion Tutueanu [618663]

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” BACAU
FACULTATEA DE INGINERIE
SPECIALIZAREA INGINERIE ECONOMICA IN DOMENIUL MECANIC

LEGISLATIA PROPRIETATII INTELECTUALE

EVOLUTIA REGLEMENTARILOR DREPTULUI DE
PROPRIETATE INTELECTUALA IN ROMANIA

TITULAR DE CURS:
Lect. Univ. Dr. Ion Tutueanu

Student: [anonimizat], grupa 731

2

Contents

Evolutia dreptului de proprietate în istoria statului românesc. …………………….. 2

Dreptul de proprietate – reglementări legislative și constituționale ………………. 6

Dreptul de proprietate – reglementări internaționale …………………………………. 9

Dreptul de proprietate – în dreptul intern (perioada post-aderare) …………….. 11

Bibliografie …………………………………………………………………………………………. 12

3
Evolutia dreptului de proprietate în istoria statului românesc.

Apărută în același timp cu apariția omului pe pământ, proprietatea stă la baza dezvoltării
societății omenești și reprezintă una dintre problemele fundamentale ale existenței
individuale și ale societății umane.1 Proprietatea reprezintă o noțiune esențială care dă
expresie accesului suprem al omului, luat individual sau în colectivitate, la însușirea bunurilor
naturale sau create prin activitatea umană.2 Cunoaștera istoriei dreptului de proprietate
ajută la înțelegerea dreptului actual al proprietății. Juristul francez Eugène Lerminier 3
3considera că:”dreptul trebuie studiat istoric, fără cunoașterea istoriei, a ceea ce a fost și a
durat înainte de noi, am rămâne întotdeauna incompleți, ignoranți și nedrepți, dacă am
încerca să disprețuim trecutul, am pierde înțelegerea prezentului și a propriilor noastre legi.”
Dreptul de proprietate în perioada geto-dacică, potrivit scrieriilor vremii, se prezintă atât sub
forma proprietății colective cât și a celei individuale. Potrivit scrierilor lui Horațiu “Geto-dacii
au cunoscut și proprietatea obștii teritoriale, obștea care exercita o proprietate colectivă
asupra pământului împletită cu folosința individuală”. În ceea ce priveste proprietatea
privată acestia și-o exercitau în materia bunurilor, doar în ceea ce privește exploatarea
minelor, vitelor și sclavilor, trebuie menționat că proprietatea minelor de aur aparținea
regelui. 4În perioada daco-romană sunt consacrate trei forme distincte ale dreptului
proprietații: proprietatea quitară, proprietatea provincială și proprietatea peregrină .5
Cetățenii romani aflați în Dacia erau singurii care aveau privilegiul proprietații quitare,
deoarece aceasta putea fi exercitată doar asupra lucrărilor romane, putând fiind exercitată
pe baza ficțiunii ius italicum. Proprietatea quitară era de patru feluri: asupra pământului,
asupra sclavilor, asupra vitelor mari și asupra vitelor mici. Primele forme de proprietate
quitară au fost asupra vitelor și sclavilor, urmând mai apoi să se extindă și asupra
pământului. Proprietatea provincială a luat naștere pornind de la regimul juridic pe care îl
aveau teritoriile noi cucerite de romani. După cucerirea, noilor teritorii, treceau în ager
publicus, fiind atribuite spre folosință provinciilor. Romanii desemnau acestă folosintă prin
sintagma possesio vel usufructus (uzufruct/ posesiune), pe când modernii desemnau acestă
folosintă prin sintagma proprietate provincială întrucât această folosintă prezenta trăsăturile
unui drept real. Provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter vivos și mortis
causa, le putau greva cu sarcini, le puteau urmari în revendicare (rei vindicatio), întrucât în
formula acestei actiuni se introduce fictiunea că provincialul este cetatean roman, astfel
încât și peregrinul putea intenta acțiunea în revendicare. Acesta mai putea fi dobândită și
printr-o variantă a uzacapiunii romane, cunoscută în Dacia Traiană sub denumirea de
prescriptio largi temporis . Provincialul recunoștea proprietatea supremă a statului roman
asupra acelui pământ prin plata anuală a unei sume de bani numită stipendium sau tributum.

1 Bîrsan C., Drept civil.Drepturile reale principale , ed.a II-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București,
2007, p.27.
2 Oprișan C., Regimul general al proprietății în România , în Studii de drept Românesc, nr. 1/1995, pp.5-35.
3 Jean Louis Eugène Lerminier, 1803-1857, jurist și istoric
4 Molcuț E., Topârceanu N., Istoria statului și dreptului românesc , Editura Universității Titu Maiorescu, București,2002,
p.18;
5 Idem, op. cit., p.26-27;

4
Proprietatea peregrină era purtată doar asupra construcțiilor și bunurilor mobile. Perioada
cuprinsă între secolele IV-VIII e.n. s-a remarcat în domeniul proprietății prin proprietatea în
devălmașie asupra mosiei obștii sătești cât și proprietatea individuală asupra terenurilor
destinate agriculturii. Prima desprindere din cadrul proprietății în devălmășie a fost pentru
casă și curte, iar mai apoi a fost atribuit din câmpul de cultură obștească un lot de pământ
pentru intrega familie numit sort. Lotul în stapânire individuală poartă denumirea de raclă
sau lot matcă. Stapânirea individuală putea fi extinsă prin desțeleniri și defrișări , ce puteau fi
întreprinse numai cu acordul Adunării megieșilor. Acele stăpâniri dobândite prin muncă
proprie purtau denumirea de stăpâniri locurești . Întregul teritoriu, în timpul societății
feudale, aparținea Domnului, în virtutea lui dominium eminens. În calitatea sa de proprietar
eminent, Domnul dădea cuvenita aprobare și publicitate tuturor actelor juridice referitoare
la orice mutare de proprietate. În virtuatea acestor prerogative, șeful statului confirma
stapânirea pământului proprietarilor ale căror acte de proprietate au fost furate, pierdute
sau distruse. În aceleași privilegii se încadrau și prevederile privind retractul succesoral,
instituția numită “darea calului” prin intermediul căreia se inființau sate pe terenuri defrișate
sau desțelenite. De asemenea exista o proprietate subordonată denumită dominium utile
pentru nobili, cler, țăranii liberi și aserviți. Originea acestui sistem se regăsește în dreptul
roman.6 În feudalismul dezvoltat în Țara Românească și Moldova au existat în paralel mai
multe forme de proprietate: proprietatea feudală-domnească, boierească sau
mănăstirească/bisericească. Proprietatea bisericescă, fiind compusă din donații particulare
sau din danii domnești, avea un caracter filantropic, conferind titularului largi prerogative în
privința administrării și a dreptului de judecată. În schimb proprietatea boierescă era una
individuală, care se obținea atât prin vânzare cumpărare, schimburi, donații sau prin
testament cât și prin donații domnești conditiionate de indeplinirea obligațiilor de vasalitate
fața de Domn. Prima fază a regimului turco-fanariot face referire la primele creații juridice
scrise, repectiv pravilele bisericești și pravilele laice, Cartea românească de învățătură și
Îndreptarea legii, redactate la jumătatea secolului al XVII-lea, nu aduc schimbări importante
referitorare la reglementarea acestui drept. Totuși se simte o influență a bisericii, ceea ce
pune accent pe diferența dintre bunurile laice și cele religiose, precum și între proprietatea
laică și cea bisericească. A doua fază a regimului turco-fanariot poate fi considerată perioadă
în care din punct de vedere juridic, încep să fie puse bazele unei societăți premoderne și
moderne. Principalele scrieri juridice redactate spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul
secolului al XIX-lea, sunt Pavliniceasca Condică a lui A.I.Ipsilanti (1780), Codul lui Andronache
Donici (1814), Codul Calimach (1817), Legiuirea Caragea (1818), au fost legiuiri ce au avut
inspirație juridică europeană. În aceea perioadă, dreptului de proprietate i se recunoștea un
caracter absolut. Tot în acestă perioadă domnii fanarioți încearcă să desființeze drepturile
straveghi de proprietate ale țăranilor și boierilor, conferindu-li-se domnilor, în virtuatea lui
dominum eminens, prerogativă ce a fost recunoscută în Legea țării.
În anii 1831-1832, istoricii fac referire la cele doua Regulamente Organice7, care menționau
“drepturile sfinte ale proprietății”, folosind termenii de boier-proprietar și țăran-muncitor.
Era o limitare absolută a dreptului de proprietate al boierului asupra terenului său. De

6 Hanga V., Istoria dreptului românesc. Drept cutumiar , Editura Fundației Minerva, Iași, 1993, pp.56-57.
7 Guțan M., Istoria dreptului românesc , Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2004, p.163.

5
exemplu, în cazul unei moșii de întindere medie, proprietarul dispunea de 1/3 din moșie, iar
restul de 2/3 trebuiau date cu drept de folosință țăranilor muncitori. Prin urmare, boierul
păstra doar nuda proprietate fără a avea dreptul să degreveze proprietatea de drept real
grevată prin lege.
Conceptul modern de proprietate, ia naștere prin reformele lui Al.I. Cuza fiind astfel
reglementate proprietatea funciară, industrială sau comercială. Tot în acestă perioadă tăranii
au fost împroprietăriți prin reforma agrară, astfel cele 2/3 din moșie date în folosință prin
intermediul Regulamentelor Organice, devin acum proprietatea acestora fără despăgubire.
Art.480 din Codul Civil definea proprietate ca “dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și
dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determitate de lege.” Codul
mai facea referire și la diferitele atribute ale dreptului de proprietate cum ar fi nuda
proprietate , posesia și detenția, de asemenea mai sunt reglementate și celelalte drepturi
reale cum ar fi servituțiile sau uzufructul.8

8 Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc , Editura Press Mihaela SRL, București, 1999, p.204.

6
Dreptul de proprietate – reglementări legislative și constituționale

Dreptul de proprietate potrivit dispozițiilor din Codul Civil de la 1864 și a Constituției de la
186699 avea un caracter sacru și inviolabil. Constituția de la 1923, face referire la dreptul de
proprietate în dispozițiile sale, făcând mențiuni că bogățiile subsolului se află în proprietatea
statului, se garantează dreptul de proprietate de orice natură, precum și creanțele asupra
statului și se prevede că nimeni nu poate fi expropiat decât după caz de utilitate publică și
după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită pe cale judecătorească.
Odată cu schimbările regimului politic, în perioada de socialism și comunism, s-au adus
nenumărate schimbări în materia dreptului de proprietate. Prevederile Constituției din 1948
făceau referire la naționalizarea mijloacelor de producție, exproprierea colectivitățiilor
moșierești și colectizivarea proprietățiilor agricole. 10 10Constituțiile din 1948 și 1952
prevedeau renunțarea la domeniul public, iar cea din 1965 menționa că mijloacele de
producție sunt proprietate socialistă. Astfel se crează o limitare a proprietății individuale și
se diminuează semnificativ prerogativele dreptului de proprietate stipulate în Codul Civil de
la 1864 precum și din Constituția din 1923. În această perioadă există proprietatea socialistă
de stat, proprietatea cooperatistă și proprietatea personală. Acesta din urmă conferea
posibilitatea persoanelor fizice de a avea o locuință, bunuri mobile de folosință casnică, cele
strict personale și eventual un autoturism de producție natională, achiziționat de pe piața
internă.
După înlăturarea regimului comunist în 1989, apar noi reglementări cu privire la dreptul de
proprietate. În art. 41 și 135 din Constituția României din 1991 se prevedeau două forme ale
dreptului de proprietate: proprietate publică și proprietate privată. Tot aici mai erau
consacrate și prevederi privind ocrotirea proprietății private, în mod egal, indiferent de
titurarii ei.
Art. 42 al.2 din Constituție face referire la grantarea și ocrotirea egală a proprietății private,
indiferent de titular a fost redactată în condițiile în care, la momentul adoptării legii
fundamentale, era încă vie amintirea concepției potrivit căreia proprietatea de stat era
apărată mult mai viguror decât proprietatea așa zisă de grup și decât proprietatea
individuală.
Tot atunci s-au reluat în prevederile Constituției, dispozițiile din art. 481 din Codul civil
precizându-se că nimeni nu poate să fie expropriat decât pentru cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, iar atunci când se execută lucrări
de interes general autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu
obligația de a despăgubi pe proprietar pentru daunele aduse subsolului plantațiilor sau
construcțiilorși pentru alte daune imputabile autorității. Despăgibirile menționate anterior
erau stabilite de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergență, prin intermediul
instanței.
Cât privește proprietatea privată existau unele limitări privind exercitarea absolută. În

9 Costituția de la 1866 a fost elaborată prin respectarea principiului suveranității poporului, menționându-se un
regim bicameral al reprezentanțiilor și separarea uterilor în stat. În acesta stipulându-se prevederi privind competență
decizională a instituțiilor statului, reglementând accesul la putere și garanta drepturile civile.;
10 Berceanu B., Istoria constituțională a României, în context internațional , Editura Rosetti, București, 2003,p.458.

7
categoria acestor limitări intrau: respectarea sarcinilor privind protecția mediului, asigurarea
unei bune vecinătăți, interdicția de a dobândi terenuri pe teritoriul României cetățenii străini
și apatrizii, precum și orice alte limitări prevăzute de legile speciale.
Referitor la prezumția dobândirii licite a averii care nu poate fi confiscată decât atunci când
această prezumție este răspurnată, urmând ca bunurile destinate, folosite sau rezultate din
infracțiuni să fie confiscate, în condițiile legii. Proprietatea publică era reglementată în art.
135 din Constituție, făcându-se referire că bunurile cu acest regim sunt inalienabile, ele
putând fi însă închiriate sau date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor de interes
național sau local. Aceasta aparține statului sau unităților administrativ teritoriale. Se mai
faceau referire la proprietatea privată prin mențiuni că poate aparține oricărui subiect
de drept, statul sau unitățile administrativ-teritoriale pot fi titulari ai dreptului de proprietate
privată. În acest caz, poziția lor sub aspect juridic, este de egalitate cu oricare alt titular al
unui asemenea drept, potrivit art. 41 al.2, proprietatea privată fiind ocrotită în mod egal de
lege, indiferent de titular.11 Propunerea legislativă de revizuire a Constitituției12a cărei
constituționalitate a fost analizată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.148/2003 1313, a
modificat textele privind proprietatea ca o consecință a obiectului principal al promovării
legii de revizuire, respectiv acela al creării cadrului legislativ pentru integrarea României în
Uniunea Europeană și pentru aderare la Tratatul Atlanticului de Nord. Având în vedere faptul
că integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea dispozițiilor acquis-
ului comunitar privitoare la libera circulație a capitalurilor, la drepturile cetățenilor europeni
de a investi și de a dobândi bunuri în condiții de egalitate cu cetățenii români, reglementarea
constitutională anterioară revezuirii, respectiv art. 41 al.2 teza finală, îngrădea posibilitatea
realizării acestor obiective prin faptul că interzicea cetățenilor străini și apatrizilor să
dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Astfel art. 41 al. 2 modificat facea
referire la faptul că proprietatea privată era garantată și ogrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular, iar cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană și
alte tratate internaționale la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condițiile
prevăzute de legea organică, precum și prin moștenirea legală.14 Legea 429/2003 a modificat
atât art.41, cât și art.136 din Constituția din 1991 acestea devenind, în urma renumerotării
operate la republicarea Constituției art.44 și respectiv art.136. În plus față de reglementarea
Constituției din 1991, art.136 al.2 teza I din Constituția revizuită introducea noțiunea de
„garantare și ocrotire prin lege” a proprietății publice, ceea ce corespunde unor obiective
economice, juridice și politice: protejarea unităților administrativ-teritoriale împotriva unor
acțiuni ale structurilor de putere la nivel central; protejarea proprietății publice contra
eventualelor acțiuni ilegale, chiar ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, de
trecere nejustificată a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat. Normele

11 Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A, Murar I, Vasilescu F., Vida I, Constituția României comentată și adnotată ,
Editura R.A. Monitorul Oficial, București, 1992, p.295 și urm..
12 Devenită Lege de revizuire a Constituției României nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr.669 din 22
septembrie 2003 și în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003
13 Decizia Curții Constituționale nr.148/2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției
României a fost publicată în Monitorul Oficial nr.758/29.10.2003
14 Enache M, Reginul juridic al proprietății în România , p.12.

8
privitoare la dreptul de proprietate publică din Constituție stipulează doar chestiuni de
principiu, iar aspectele privind titularii, protecția juridică, obiectul și regimul juridic al
acestuia, modalitățiile de exercitare a conținutului dreptului sunt reglementate de legea
organică în materie, respectiv Legea 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, iar
din anul 2011 prin noul Cod Civil15, este reglementat în detaliu regimul juridic al proprietății
publice: precizarea atributelor dreptului, definirea noțiunilor de drept public/privat al
statului și al unităților administrativ-teritoriale, dobândirea dreptului de proprietate publică,
modalitățile de exercitare a atributelor dreptului, caracterele specifice ale dreptului de
proprietate publică, încetarea dreptului de utilitate publică.

15 Legea 287/2009 privind Codul Civil, republicată în Monitorul Oficial al Romîniei, nr.505/15.07.2011, cu modificările
ulterioare. În temeiul art.220 al.1 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil,
publicată în Monitorul Oficial nr. 409/10.06.2011 noul Cod Civil a intrat în vigoare la data de 01 octombrie 2011.

9
Dreptul de proprietate – reglementări internaționale

La nivel internațional, România este parte, la numeroase protocoale, convenții și tratate. În
materia protecției dreptului de proprietate găsim prevederi în art.1 din Protocolul adițional
nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertățiilor fundamentale, având
denumirea „Protecția proprietății” dispune că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul
la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză
de utilitate publică și în condițiile prevăzute de principiile generale ale dreptului
internațional.”
Art. 6 al.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană modificat prin Tratatul de la Lisabona16,
prevede că aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și libertățiilor fundamentale, face ca prevederile convenției să se aplice pe tot
teritoriul Uniunii Europene. Art. 17 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene
intitulat „Dreptul de proprietate” prevede: „Orice persoană are dreptul de a deține în
proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în
mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică,
în cazurile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste, acordate în timp util
pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosirea bunurilor poate fi reglementată prin lege în
limitele impuse de interesul general. Proprietatea intelectuală este protejată.” Pe lângă
acestea România a mai aderat la o serie de tratate și Convenții care vizează protecția
patrimoniului cultural cu valoare universală. În anul 1997, Parlamentul României a adoptat
Legea 150 privind ratificarea Convenției europene pentru protecția patrimoniului arheologic
(revizuită), adoptată la La Valetta la 16 ianuarie 1992. Această convenție cuprinde o serie de
dispoziții referitoare la: definirea patrimoniului arheologic, identificarea patrimoniului și
măsurile de protecție, conservarea integrală a patrimoniului arheologic, finanțarea cercetării
și a conservării arheologice, colectarea și difuzarea informațiilor științifice, sensibilizarea
publicului, prevenirea circulației ilicite a elementelor patrimoniului arheologic, asistența
tehnică și științifică mutuală, controlul aplicării convenției.17 Scopul acesteia este de a proteja
patrimoniul arheologic ca sursă a memoriei colective europene și ca instrument de studiu
istoric și științific. Tot în anul 1997 a fost adoptată Legea nr. 157 privind ratificarea
Convenției pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la Granada la 3
octombrie 1985. Această convenție cuprinde o serie de dispoziții ce se referă la: definirea
patrimoniului arhitectural, identificarea bunurilor de protejat, procedurile legale de
protecție, măsurile complementare, acțiuni politice de conservare, informare și formare,
coordonarea europeană a politicilor de conservare. Zece ani mai târziu, în 2007 a fost
adoptată Legea nr. 99 privind ratificarea Convenției privind protejarea patrimoniului cultural

16 Ratificat de România prin Legea 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 publicat
în Monitorul Oficial nr.107 din 12.02.2008. Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare
după ratificarea de către toate statele membre ale Uniunii Europene, la 1 decembrie 2009.
17 Mihăilă, M., Protecția bunurilor culturale în dreptul internațional public , Editura Lumina Lex, București, 2003, pp. 146-
147

10
subacvatic 1818 semnată la Paris în 2 noiembrie 2001.Aceasta are ca și principal scop protejarea
patrimoniului cultural subacvatic având în vedere faptul că intervențiile neautorizate asupra
patrimoniului cultural subacvatic reprezintă o amenințare la adresa acestuia și că este
necesară adoptarea de măsuri mai severe pentru a împiedica asemenea intervenții. În afara
acestora, România a mai aderat și la alte convenții privitoare la protecția bunurilor culturale
cu valoare universală. Dintre acestea putem aminti Convenția culturală europeană, încheiată
la Paris la 19 decembrie 1954 1919 și Convenția privind Agenția de cooperare culturală și
tehnică, semnată la Niamey la 20 martie 1970. 2020

18 Legea nr. 99/2007 privind ratificarea Convenției privind protejarea patrimoniului cultural subacvatic, publicată în
Monitorul Oficial nr. 276 din 25 aprilie 2007
19 Convenția culturală europeană, încheiată la Paris la 19 decembrie 1954 ratificată de România prin Legea nr. 77/1991,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 258 din 20 dec. 1991
20 Convenția privind Agenția de cooperare culturală și tehnică, semnată la Niamey la 20 martie 1970 ratificată de
România prin Legea nr. 118/1994, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 345 din 13 dec. 1994

11
Dreptul de proprietate – în dreptul intern (perioada post-aderare)

În doctrina de specialitate dreptul de proprietate este definit ca fiind acel drept subiectiv
care dă expresie apropierii unui lucru, permitând titularului său să exercite posesia, să
folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în inters propriu, în cadrul și cu
respectarea dispozițiilor legale. Codul Civil în art 552 preia dispozițiile art. 136 din Constituție
făcând referire la două forme ale dreptului de proprietate și anume: cea publică și cea
privată.
Pe lângă prevederile din Codul Civil mai sunt o serie de legi care reglementează dreptul de
proprietate, din acestea putem menționa: legile fondului funciar, legile privind retrocedarea
bunurilor mobile și imobile, legi privind regimul juridic al imobilelor aflate în proprietatea
statului, legea privind vânzarea terenurilor agricole situate în extravilan. Înainte de aderarea
la Uniunea Europeană, dar și după aceea condițiile pentru dobândirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor de către cetățenii români și apatrizi, precum și de către
persoanele juridice străine erau stabilite prin legea 312 din 2005. De îndată ce s-a împlinit
termenul de șapte ani de la aderare a luat ființă legea privind vânzarea terenurilor agricole
situate în extravilan catre cetațenii străini și apatrizi, dar fără a se menționa condiții speciale
pentru acestea.

12
Bibliografie

1 Bîrsan C., Drept civil.Drepturile reale principale , ed.a II-a revăzută și
adăugită, Editura Hamangiu, București, 2007, p.27.
2 Oprișan C., Regimul general al proprietății în România , în Studii de drept
Românesc, nr. 1/1995, pp.5-35.
4 Molcuț E., Topârceanu N., Istoria statului și dreptului românesc , Editura
Universității Titu Maiorescu, București, 2002, p.18;
5 Idem, op. cit., p.26-27;
6 Hanga V., Istoria dreptului românesc. Drept cutumiar , Editura Fundației
Minerva, Iași, 1993, pp.56-57.
7 Guțan M., Istoria dreptului românesc , Editura Universității Lucian Blaga,
Sibiu, 2004, p.163.
8 Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc , Editura Press
Mihaela SRL, București, 1999, p.204.
9 Berceanu B., Istoria constituțională a României, în context internațional ,
Editura Rosetti, București, 2003, p.458.
10 Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A, Murar I, Vasilescu F., Vida I,
Constituția României comentată și adnotată , Editura R.A. Monitorul Oficial,
București, 1992, p.295 și urm..
11 Enache M, Reginul juridic al proprietății în România , p.12.
12 Legea 287/2009 privind Codul Civil, republicată în Monitorul Oficial al
Romîniei, nr.505/15.07.2011, cu modificările ulterioare. În temeiul art.220 al.1
din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul
Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409/10.06.2011 noul Cod Civil a intrat în
vigoare la data de 01 octombrie 2011.
13 Mihăilă, M., Protecția bunurilor culturale în dreptul internațional public ,
Editura Lumina Lex, București, 2003,pp. 146-147.
14 Legea nr. 99/2007 privind ratificarea Convenției privind protejarea
patrimoniului cultural subacvatic, publicatăîn Monitorul Oficial nr. 276 din 25
aprilie 2007.