Lect. univ. dr. Ioana Vasiloiu [309092]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

Științe administrative

Asistență managerială și secretariat

Lucrare de licență

Coordonator științific:

Lect. univ. dr. Ioana Vasiloiu

Absolvent: [anonimizat]-Aimée Ciuhulescu

București

Iunie 2018

[anonimizat]:

Lect. univ. dr. Ioana Vasiloiu

Absolvent: [anonimizat]-Aimée Ciuhulescu

București

Iunie 2018

Cuprins

Motto:

„Arhivele sunt tezaure prin care se legitimează poporul nostru în fața lumii întregi.”

Nicolae Iorga

„…[anonimizat]-n depărtare, [anonimizat] a [anonimizat], între malurile-i rupte, [anonimizat]…

… [anonimizat], [anonimizat], pe-o colină dezvelită…”

Alexandru Vlahuță – „România pitorească”

Argument

Termenul de „arhivă” [anonimizat], [anonimizat], archeia, născute în timpul activității sale. De la greci denumirea de arhivă a trecut la romani (archivum), pe care au moștenit-o popoarele zilelor noastre. [anonimizat]. „[anonimizat], grupuri mari de documente de o [anonimizat], departamentale (județene), istorice, curente, documentele se află grupate în fonduri și colecții.” [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] o mulțime de clădiri valoroase ale căror istoric merită cunoscut de cât mai multe persoane. Arhivele, [anonimizat] a conștiinței de sine a popoarelor, constituie condiția sine qua non pentru reconstituirea istoriei unui popor. Astfel, [anonimizat], încercând să extrag informații cât mai prețioase pe care să le încorporez în studiul de caz. Castelul Iulia Hașdeu este unul dintre cele mai însemnate obiective turistice din zonă și este considerat unic în patrimoniul cultural din România prin prisma istoricului și a arhitecturii.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a poveștii. Astfel, în primul capitol voi realiza o [anonimizat], de la construire până la înființarea Muzeului Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, [anonimizat] o analiză de sondaj cu titlul „Necesitatea arhivelor clădirilor de patrimoniu”, acestea fiind urmate de concluziile și anexele aferente.

Capitolul I

Introducere în Arhivistică

1.1 Ordonarea arhivei „B. P. Hașdeu” și valorificarea bunurilor de patrimoniu

Arhivistica este știința care are ca obiect de investigare studiul și organizarea documentelor și izvoarelor scrise pe suporți ușor deteriorabili, în temeiul cărora se efectuează verificări de bază și practice cu scopul de a stabili cele mai eficiente modalități de grupare, selecționare, inventariere, păstrare și valorificare a documentelor. Arhivele ocupă un loc de seamă în activitatea cercetătorilor din domeniul istoriei, filologiei, lingvisticii, bibliologiei, ele oferindu-ne informațiile de primă importanță pentru elaborarea lucrărilor, pentru verificarea și consolidarea științifică a unor ipoteze și teorii.

Pentru a înțelege modul în care s-a ordonat fondul arhivistic „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, consider necesară tratarea modului de prelucrare a arhivelor, conform teoriei arhivistice și legislației în vigoare.

Termenul de document, în sens arhivistic, definește toate sursele pe suporți friabili, create prin intermediul grafiei, fotografiei, înregistrărilor audio, video sau altor imagini, care prezintă un interes pentru cercetarea istorică, iar în sens larg, termenul este unul generic, înglobând inscripțiile, urmele de civilizație materială, acte, adică toate categoriile de surse ce pot transmite date istorice.

Fondul arhivistic este definit ca fiind „totalitatea documentelor create în decursul vremii de organele de stat, de alte organizații sau de persoanele fizice care au îndeplinit funcții sau misiuni de răspundere în stat sau au avut un rol deosebit în viața politică, socială, economică, științifică, culturală sau artistică a țării, care constituie izvor de cunoaștere a istoriei patriei, a dezvoltării politice, economice, sociale și culturale a țării”. Colecția arhivistică este rezultatul grupării tuturor documentelor deținute de un creator, conform unui criteriu stabilit în avans.

Unitate arhivistică este orice document, material arhivistic constituit organic și conservat ca atare, fiind elementul component principal al unui fond arhivistic sau al unei colecții arhivistice, acesta ocupând o poziție individuală într-un instrument de evidență a arhivei din care face parte.

Cuvântul arhivă are două accepțiuni: prima desemnează grupul de documente ce se referă la o persoană fizică, la activitatea unei organizații/instituții, la o națiune, constituite fiind cu scopul de a fi păstrate. Cel de-al doilea înțeles al cuvântului semnifică instituția, unitatea, biroul special amenajat pentru a primi, colecta, conserva, păstra documentele, cu scopul valorificării și cercetării acestora.

În funcție de importanța lor practică și științifică, arhiva se împarte în: arhiva curentă, arhiva de depozit si arhiva istorică. Arhiva curentă este constituită din documente ce au intrat în posesia unei organizații, ce au fost trimise sau create în interiorul acesteia, acestea fiind rezultatele activității de zi cu zi a oricărei instituții, documente care sunt păstrate la compartimente un timp limitat, de obicei limita maximă fiind de 2 ani, perioadă în care acestea sunt grupate în dosare ce urmează a fi înaintate la arhiva unității. Arhiva de depozit este un stadiu intermediar între arhiva curentă si cea istorică, în care dosarele constituite la compartimente sunt depozitate într-un spațiu special amenajat pentru o perioadă determinată de timp; de aici dosarele se predau printr-un protocol reprezentat de procesul-verbal de predare-primire și inventare la Arhivele Naționale, moment în care documentele iau caracterul de arhivă istorică.

Conform Instrucțiunilor privind activitatea de arhivă la creatorii și deținătorii de documente, materialul arhivistic trebuie să urmeze pașii unor operațiuni stabilite și stipulate în lege: selecționare, ordonare/grupare și inventariere.

Selecționarea documentelor este o operațiune arhivistică de bază, deoarece prin acest proces sunt stabilite valorile științifice și practice ale documentelor ce aparțin unei instituții, cu scopul de a le înlătura pe cele inutile. Din cauza faptului că acest proces nu este reversibil, responsabilitatea creatorilor și deținătorilor de documente este la un nivel foarte ridicat.

În efectivul oricărei instituții producătoare și posedante de documente funcționează câte o comisie de selecționare, întemeiată prin hotărârea sau comanda directorului respectivei organizații. Această comisie de selecționare este formată din președinte, secretar și un număr impar de membri, aleși din rândul specialiștilor ce reprezintă birourile centrale producătoare de documente de arhivă. Conducătorul compartimentului de arhivă este întotdeauna secretarul comisiei de selecționare. Anual, dar și la nevoie, de obicei atunci când secretarul face o sesizare, președintele trebuie să întrunească comisia de selecționare. Cel care face cunoscute comisiei inventarele dosarelor cu au termenele de păstrare expirate este secretarul. Atunci când comisia de selecționare remarcă greșeli de cuprindere a unui document la un anumit termen de păstrare sau stabilește că acesta ar fi trebuit să fie păstrat permanent, documentele se mută la inventarele adecvate termenului lor nou de păstrare, la compartimentul de muncă și anul corespunzător. La terminarea lucrării, comisia întocmește un proces-verbal, care se înaintează spre încuviințare biroului de conducere al unității. Comisia efectuează în primul rând selecționarea documentelor create de unitatea în care activează, dar și a celor elaborate de alte instituții, ce sunt păstrate în depozitul unității. Atunci când comisia de selecționare recomandă ca anumite dosare să fie eliminate, inventarele acestora, alături de procesul-verbal încuviințat de conducerea instituției și însoțite de inventarul documentelor create în perioada pentru care se realizează selecționarea și pentru care s-a stabilit un termen de păstrare permanent, în câte un exemplar, se trimit mai departe, pentru confirmare, la Arhivele Naționale, în cazul unităților centrale, sau la direcțiile județene ale Arhivelor Naționale, în cazul unităților locale. Arhivele Naționale sau departamentele lor județene pot găsi de cuviință că anumite dosare trebuie să fie păstrate permanent, deși acestea au termene de păstrare temporară. În vederea confirmării lucrării de selecționare, comisia de control a Arhivelor Naționale verifică documentele, ce trebuie păstrate ordonate, pe rafturi.

Ordonarea este procesul prin care se grupează documentele pe fonduri și colecții, pe baza unor criterii.

O dată pe an, actele se ordonează în dosare, pe probleme și potrivit termenelor de păstrare ale fiecăruia, acestea fiind prevăzute de nomenclatorul dosarelor. Nomenclatorul dosarelor este întocmit de către fiecare creator pentru propriile documente. Nomenclatorul se elaborează sub forma unui tabel în care se înscriu, pe domeniile de activitate, categoriile de documente deja ordonate pe chestiuni și termene de păstrare. La înscrierea documentelor, indicativul dosarului va fi înregistrat atât în registrul de intrare-ieșire, la rubrica corespunzătoare, cât și pe fiecare act în parte. Stabilirea termenului de păstrare a fiecărei unități arhivistice se realizează luând în socoteală legislația în vigoare, importanța practică pe care le au documentele privind activitatea unității creatoare și, în mod special, importanța științifică a textelor pe care le conțin documentele. Pentru documentele la care s-a hotărât păstrarea permanentă, se notează cuvântul „permanent”, sau prescurtarea „P”, iar pentru documentele la care s-a hotărât păstrarea temporară, se notează cifra corespunzătoare numărul anilor păstrării (l, 3, 5, etc.). Într-un dosar se ordonează documentele ce se referă la aceeași chestiune, cu același termen de păstrare. Nomenclatoarele sunt acceptate de direcția de administrare a instituții producătoare de acte și sunt admise mai departe, central, de către Arhivele Naționale și local, de departamentele județene ale Arhivelor Naționale. După soluționarea lor, actele se ordonează în dosare, potrivit nomenclatorului și se dau în primire la arhivă, în al doilea an de la înființare. Pentru a se preda la secția de arhivă, dosarele trec printr-un proces de operațiuni: documentele ce formează dosarul se clasifică de obicei cronologic sau, în alte situații, după alte norme (criteriu alfabetic, geografic, etc.); atunci când în întocmirea dosarului se folosește ordinea cronologică, acestea se ordonează crescător, actele vechi fiind aflate deasupra, iar cele mai noi dedesubt; de asemenea, se înlătură acele, clamele, agrafele metalice, filele nescrise, dubletele (…), pe coperta dosarului se notează: denumirea unității și a compartimentului creator, indicativul din inventar, anul, indicativul din nomenclator, datele de început și de sfârșit, numărul de file, volumul și termenul de păstrare.

Inventarierea este procesul prin care unitățile arhivistice sunt luate în evidență, rezultând inventarul fondului sau al colecției, după încheierea ordonării materialului arhivistic. Fiecare dosar cu același termen de păstrare, ce sunt create de un compartiment de muncă în decursul anului de activitate, este inclus într-un inverntar. În acest sens, fiecare compartiment are obligația de a elabora câte un inventar pentru fiecare termen de păstrare specificat în nomenclator la respectivul compartiment. Inventarele se elaborează în 3 exemplare în cazul actelor cu termen de păstrare temporară și în 4 exemplare în cazul actelor permanente, câte un exemplar din acestea rămâind la compartimentul ce înmânează inventarele, iar celelalte se predau odată cu dosarele, la arhivă. Dosarele ce nu s-au finalizat în cursul unui an, de asemenea, dosarele care trebuie să rămână la un anumit birou din motive legitime, se notează în inventarele anului respectiv, cu mențiunea că dosarul nu a fost predat, iar la o predare ulterioară se menționează acest fapt. La rubrica numită „Conținutul dosarului”, se vor însemna tipul de document, spre exemplu, scrisoare, rapoarte, ordine, etc., de documente, creatorul, adresantul, problema sau chestiunile pe care le conține și intervalul la care se referă. Alcătuirea, inventarierea și înaintarea documentelor la arhivă sunt toate obligații pe care le are fiecare compartiment creator și deținător de acte. Înaintarea acestora la arhivă se realizează printr-un acord stabilit între cele două părți, privind o programare la o dată ulterioară.

Clasificarea arhivelor este o acțiune indispensabilă, aceasta având scop teoretic, dar și practic. Criteriile după care se clasifică arhivele sunt:

Criteriul posesorului arhivei:

arhive deținute de unitățile creatoare;

arhive deținute de Arhivele Naționale;

arhive deținute de unități și persoane, diferite de cele creatoare.

Criteriul formării arhivei:

arhive curente;

arhive de depozit;

arhive istorice.

Criteriul proceselor istorice:

arhiva la destinatar (documentul era conservat de persoana căreia îi era destinat);

arhiva la emitent (documentul era conservat de persoana creatoare);

arhiva administrativă (documentului i se realiza o copie în vederea păstrării acesteia într-un registru).

Criteriul ordonării sociale:

arhive de feudalism;

arhive de modernism;

arhive de capitalism;

arhive de socialism.

Criteriul creatorului arhivei:

arhive generale (ex.: ale Arhivelor Naționale);

arhive de administrare (ex.: ale administrației locale);

arhive judiciare (ex.: ale tribunalelor);

arhive de poliție;

arhive comerciale (ex.: Ministerul Comerțului);

arhive de evidență;

arhive de armată;

arhive de sănătate;

arhive sociale;

arhive de cultură (ex.: ale muzeelor);

arhive școlare (ex.: ale liceelor);

arhive bisericești;

arhive proprii;

arhive de familie.

Criteriul materialului pe care sunt scrise arhivele:

hârtie;

lemn;

mătase;

fișe metalice

papyrus;

pergament;

scoarță de copac.

Criteriul perceperii:

arhive vizuale;

arhive audio;

arhive audio-vizuale.

Analizând cele de mai sus, putem concluziona că fondul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu conține documente ce aparțin Arhivelor Naționale, arhive în proprietatea altor organizații (Muzeul Memorial), istorice, culturale, totodată familiale, cuprinzând în mod special arhive vizuale. Se pare că mare parte din documentele familiei au rămas conservate la muzeu, instituția având o arhivă proprie, independentă, cu libertate de organizare, însă și fondul aflat la Arhivele Naționale este destul de bogat.

Arhiva de la Câmpina este amplasată într-o clădire anexată castelului, construită odată cu acesta, alături de bibliotecă. Aici putem găsi toate documentele familiei, inventariate cu ajutorul Registrelor pentru Evidența Analitică a Bunurilor Culturale (Anexa 1), pe lângă expoziția bogată a muzeului, ce conține aproximativ 300 de exponate, valorificând bunurile ce fac dovada însemnatei vieți și opere a marelui învățat, de o enormă valoare istorică și culturală: fotografii, documente, manuscrise, piese de mobilier și obiecte personale, tablouri; arhiva lui Bogdan Petriceicu Hașdeu; planurile, schițele acestuia pentru Castelul Iulia Hașdeu; primele exemplare ale volumelor lui Bogdan Petriceicu Hașdeu și ale fiicei sale.

Bunurile culturale de valoare excepțională se clasează în Patrimoniul Cultural Național care are un regim juridic special, statul asigurând protejarea acestora. În acest sens, din patrimoniul Muzeului Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu” 39 de bunuri culturale mobile au fost clasate în Patrimoniul Cultural Național, prin Ordinul 2571 din 18 septembrie 2008 al Ministerului Culturii și Cultelor, din care 5 în categoria juridică „Tezaur” și 34 în categoria juridică „Fond”, după cum urmează:

Evidența patrimoniului cultural este o activitate prioritară pentru cunoașterea, protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural. Ea se realizează la nivel instituțional, teritorial și central. Conform Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, în cadrul activității de evidență, obligațiile sunt următoarele:

La nivel de instituție, deținătorii specializați de bunuri culturale au obligația de a întocmi inventarul bunurilor culturale din colecțiile lor, de a realiza fișe analitice;

La nivel local, direcțiile județene pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național au obligația să întocmească evidența bunurilor culturale susceptibile de clasare aflate la deținători nespecializați;

La nivel național, Institutul de Memorie Culturală centralizează evidența bunurilor culturale mobile și administrează documentele care au stat la baza întocmirii inventarelor.

1.2 Folosirea documentelor de arhivă

Constituie izvoare istorice și alcătuiesc Fondul Arhivistic Național al României documentele create de-a lungul timpului de către organele de stat, organizațiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare și religioase, precum și de către persoanele fizice. Conform Legii Arhivelor Naționale, documentele ce aparțin Fondului Arhivistic Național al României pot fi accesate și utilizate în următoarele situații: cercetare științifică, informare, soluționareare unor chestiuni administrative, diverse acțiuni în scop educațional, redactarea unor publicații sau eliberarea, la nevoie, a unor copii sau a unor acte oficiale. „Documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României pot fi consultate, la cerere, de către cetățeni români și străini, după 30 de ani de la constituirea acestora. Pentru documentele la care nu s-a împlinit acest termen, cercetarea se poate face numai cu aprobarea conducerii unității creatoare sau deținătoare.”

Potrivit legislației, documentele mi-au putut fi oferite pentru cercetare după ce am urmat toate demersurile necesare primirii acordului de acces și studiu. Astfel, unitățile arhivistice aflate în administrarea și păstrarea Arhivelor Naționale pot fi cercetate în sălile de studiu exclusiv în scopuri științifice/jurnalistice, în vederea documentării, informării și elaborării de lucrări de specialitate, studii, articole, comunicări, expoziții, emisiuni radio, TV, etc.

Conform Regulamentului sălilor de studiu, accesul la cercetare s-a realizat în baza unui permis ce mi s-a eliberat gratuit, pe loc, la cerere. Permisul este nominal și netransmisibil, eliberat în baza cererii de acces și a cărții de identitate, are valabilitate doi ani de la emitere și îmi oferă acces în toate sălile de studiu ale Arhivelor Naționale. Apoi mi-au fost puse la dispoziție Lista fondurilor și colecțiilor date în cercetare și instrumentele de evidență existente în sălile de studiu (inventare, fișe de inventar, indici cronologici, cataloage, îndrumătoare, fișiere/cataloage de bibliotecă), pe suport de hârtie. În vederea studierii materialului documentar selectat, am completat un buletin de comandă sub semnătură proprie și fișe de control pentru ziua lucrătoare următoare.

Privind Castelul „Iulia Hașdeu”, am găsit următoarele surse: la Arhivele Naționale există documente din intervalul anilor 1861-1907, fondul B.P. Hașdeu, cu indicativ de inventar 611. O grupă importantă a fondului o constituie documentele ce conțin corespondența familiei. Un alt loc important îl reprezintă cărțile de vizită primite, pe lângă celelalte documente ce pot fi găsite, cum ar fi: devize, chitanțe, facturi, procese, încercări literare ale Iuliei Hașdeu, însemnări de la ședințele de spiritism, fotografii, precum și planul monumentului de la Câmpina.

În Arhiva Muzeului Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, parcurgând Registrul pentru Evidența Analitică a Bunurilor Culturale, ce conține toate inventarele colecției „B.P. Hașdeu” aflate la castel, am descoperit sute de manuscrise și fotografii, cu ajutorul secțiunilor bine-organizate ce informează asupra numărului de inventar, data intrării în patrimoniu, denumirea sau titlul și autorul obiectului, descrierea și numărul fișei de fototecă, materialul, dar și starea de conservare, precum și alte detalii.

De asemenea, în Biblioteca Muzeului Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, se găsesc importante volume ce reușesc să stârnească interesul oricui, cum ar fi „Romanul vieții lui B.P. Hașdeu” al scriitorului Ionel Oprișan, „Etymologicum Magnum Romaniae – Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor” sau „Sic cogito. Ce e viața? Ce e moartea? Ce e omul?” cărți scrise de savant, și chiar jurnale ale Iuliei.

Capitolul II

Istoricul Castelului Iulia Hașdeu

2.1 Scurtă cronologie a Câmpinei

„Amplasat într-un adevărat amfiteatru natural, municipiul Câmpina este situat pe Valea Prahovei și este înconjurat de trei râuri (Câmpinița, Doftana, Prahova), care au modelat terasa Câmpina.” Câmpina este un municipiu din județul Prahova, localitate atestată documentar prima dată la 8 ianuarie 1503, când a fost amintită ca sat în registrele negustorilor brașoveni ce făceau comerț cu târgurile din Țara Românească. (Anexa 2).

Numele orașului, Câmpina, semnifică podiș, platou, de la românescul „câmp”. În jurul anului 1900, a avut loc o polemică pe această temă între doi mari savanți ai timpului, Sextil Pușcariu și Bogdan Petriceicu Hașdeu. Cel dintâi susținea că numele orașului are origine latină, provenind din cuvântul „Campus – Campinus”, ce înseamnă câmp, termenul referindu-se la aspectul de platou, câmpie pe care este așezată localitatea. Cel din urmă susținea că denumirea Câmpinei este de origine slavă și derivă din „Kopina”, ce înseamnă „rug de mure”. Iorgu Iordan, în lucrarea sa de specialitate, „Toponimia românească”, citându-l pe lingvistul Vasile Bogrea, care susținea că numele orașului ar însemna „spinos”, ajunge la concluzia că termenul are origine românească și semnifică „șes neted” (între coline).

La data de 16 aprilie 1861 se introduce iluminatul stradal cu felinare cu gaz lampant, Câmpina fiind la momentul acela cel de-al șaselea oraș din țară iluminat în acest fel. Apoi, la 3 ani mai târziu, în 1864, prin hotărârea semnată de Cuza Vodă, Câmpina devine oraș. În același an, atrași de zăcămintele de petrol, primii cetățeni străini se stabilesc în localitate. În 1890 se constituie prima schelă petroliferă din țară. La data de 17 septembrie 1895 se înființează în oraș societatea „Steaua Română”, care își începe activitatea în toamna anului 1987, când intră în funcțiune și rafinăria acesteia, fapt care marchează inițierea afacerilor și industriei petroliere în România. La acea vreme, rafinăria „Steaua Română” a fost desemnată cea mai complexă din Europa, aceasta putând prelucra aproximativ 1200 tone pe zi. În anii următori, Câmpina înflorește din ce în ce mai tare: se amenajează o hidrocentrală, se construiește castelul Iulia Hașdeu, se înființează școala germană, se introduce apa curentă, se construiește „Casa cu Grifoni” (1902 – prima casă iluminată electric, actualul sediu al Primăriei Câmpina), se fondează prima școală de maiștri sondori din Europa, se amenajează o termocentrală și se întemeiază societatea „Astra Română”.

De asemenea, este un lucru cunoscut faptul că multe personalități ale culturii românești au locuit în Câmpina pentru scurte perioade de timp sau chiar s-au stabilit aici, printre care amintim: Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, George Barițiu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Constantin Istrati, Nicolae Grigorescu și Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Stema municipiului Câmpina (Anexa 3), potrivit hotărârii privind aprobarea proiectului modelului de steag al Municipiului Câmpina, este compus dintr-un scut tăiat în două, cu mediană orizontală. În partea de sus, pe fundal albastru, este amplasat Castelul „Iulia Hașdeu”, argintiu, în dreapta este desenat soarele, auriu, cu imagine umană, cu șaisprezece raze, iar în partea de jos, pe fundal roșu, o sondă petrolieră, argintie, pe un vărf verde. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint, cu cinci turnuri crenelate.

Semnificația elementelor însumate:

Clădirea Castelului „Iulia Hașdeu” este simbolul municipiului Câmpina și, simbolic, element de legătură cu Universul;

Soarele care veghează localitatea un impresionant număr de zile pe an;

Sonda de argint simbolizează vechile activitați de extragere a țițeiului;

Coroana cu cinci turnuri simbolizează faptul că localitatea are rang de Municipiu.

Semnificațiile culorilor de pe stemă sunt:

Albastru reprezintă aerul, dar și apa (râurile Doftana și Prahova) și simbolizează blandețea, frumusețea și buna credință, amintind și legea creștină;

Roșu reprezintă simbolul măririi, al bucuriei, îndrăznelii și generozității, puterea de viață și energie stramoșească;

Verdele simbolizează natura, viața, tinerețea, renașterea, speranța, vigoarea și prospețimea.

2.2 Înființarea Castelului Iulia Hașdeu

Iulia Hașdeu s-a născut la 14 noiembrie 1869. La impresionanta vârstă de doi ani și jumătate, aceasta știa să citeasca și avea o memorie extraordinară, având abilitatea de a reține și recita lungi poezii. La vârsta de opt ani cunoștea limbile franceză, germană, engleză, pe care le vorbea fluent. La doar unsprezece ani a terminat școala gimnazială „Sf. Sava”, unde a obținut premiul întai, și a finalizat studiile urmând cursuri la Conservator.

În septembrie 1881 a plecat cu mama sa în Franța, la Paris, pentru a-și aprofunda studiile. Acolo a devenit eleva Colegiului Sévigné. La vârsta de șaisprezece ani a obținut bacalaureatul, fapt ce a îndreptățit-o să se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie de la Sorbona. Iulia a fost primul român ce urma să studieze la Universitatea Sorbona.

Ca activități extrașcolare, Iulia, având o minunată voce de soprană, făcea cursuri de canto cu tenorul Lawers, pictură în atelierul lui Maillart și învăța de asemenea latină și greacă. Moartea a frânt visele Iuliei, care la acel timp își realiza teza de doctorat, cu titlul „Filosofia populară la români: logică, psihologie, metafizică, etică și teodicee”. O mare criză a tuberculozei a avut loc în secolul al XIX-lea, care a ucis multe persoane tinere și prețioase.

La 29 septembrie 1888, la București, cu puțin timp înainte de a împlini nouăsprezece ani, Iulia cade victimă acestei boli, deși părinții acesteia făcuseră disperte eforturi în a o salva. Pentru Bogdan Petriceicu Hașdeu, profesor la Universitatea din București, director la Arhivele Naționale, specialist în domeniul istoriei, autor de opere literare, lingvist și filolog, moartea unicei sale fiice l-a marcat profund.

Singurul vis ce i s-a împlinit Iuliei, din păcate după moartea sa, a fost cel de a deveni o scriitoare cunoscută. Părinții acesteia au avut răbdarea și puterea necesară pentru a culege din caietele de scrieri cele mai frumoase și inspirate opere. Copil supradotat, Iulia a scris poezii, proză și teatru, opera sa în limba franceză fiind publicată de către tatăl său postum, la editura pariziana „Hachette”. Tatăl scria în prefața celui de-al treilea volum:

”Dacă eu public ceea ce Julia Hașdeu nu a publicat încă, sau ceea ce n-ar fi publicat deloc, este pentru că, aceste volume, pentru unii un pios monument ridicat în memoria defunctei de dragostea părinților săi, pentru alții o culegere de literatură, sunt de fapt, mult mai mult decât atât: trebuie sa fie pentru toți, în primul rand, o bogată contribuție la filosofia spiritului uman. Baratier, Chatterton și Julia Hașdeu au disparut înainte de a implini 19 ani, formând trei capitole ale aceleiași cărți, o carte care demonstrează nu numai că sufletul nu are vărstă, nici pe departe, ci că, din contră, un suflet foarte matur, «cavaler străvechi și emerit» vine uneori să stea un timp într-o ființă foarte tânără. Iar aici eu nu vorbesc ca un tată; eu gândesc și știu”.

De la moartea fiicei sale, Bogdan Petriceicu Hașdeu a consacrat un adevarat cult Iuliei și a hotărât că spiritismul este singura cale prin care își putea alina rănile și trăi mai departe, acesta neacceptând faptul că Iulia s-a stins și nu mai poate comunica cu ea.

Simbolismul, de asemenea, este alt aspect în care Hașdeu s-a refugiat, manifestându-se în mod special în construcțiile pe care le-a realizat. După cum Eliade spunea, „Simbolismul este un aspect imediat al conștiinței totale, adică al omului care se descoperă astfel, al omului care ia cunoștință despre poziția sa în univers.”

Primul monument pentru Iulia a fost cavoul din cimitirul „Bellu”, construit de Bogdan Petriceicu Hașdeu între anii 1888 și 1891. După cum acesta afirma într-una dintre operele sale, cavoul a fost ridicat și decorat fără a avea dinainte un plan stabilit, fiecare detaliu fiindu-i transmis „într-un mod inconștient (…) fie prin scrisoare foarte laconică, fie printr-o figură rudimentară”.

În vara anului 1893, familia Hașdeu petrece câteva zile în locuința de la Câmpina a lui Constantin Istrati. Bogdan Petriceicu Hașdeu, admirând și fiind parcă cucerit de parcul de lângă proprietatea prietenului său, se hotărăște să cumpere terenul pe numele soției sale pentru a înălța acolo Castelul în memoria fiicei.

„Cuprins la senectute de o neașteptată pasiune constructivă, B. P. Hașdeu începea la puțină vreme după terminarea cavoului-templu, clădirea unui alt mauzoleu dedicat permanentizării amintirii fetiței: castelul „Iulia Hașdeu” de la Cîmpina. (…) cumpără la 23 noiembrie 1893, o porțiune de teren arabil de cca un hectar (173,60/57,30 m.) pe platoul de deasupra Cîmpinei, pe șoseaua către Predeal, pentru care plătea 1300 lei. Pe acest loc – învecinat, după cum e specifica în actul de vânzare, la nord cu restul proprietății Gîrbăcica și „șoseaua națională Ploiești-Predeal, la sud cu proprietatea lui Ioniță Stoian; la est cu șoseaua națională și o parte din proprietatea lui Ioniță Stoian, [iar] la vest cu locurile de cultură ale dlui Leonida Savopel și Neculae Chițu” – istoricul înălța o clădire cu totul insolită pentru peisajul românesc.”

Tot în anii 1893-1894, acesta a făcut numeroase fotografii spiritiste (Anexele 4, 5 și 6) ce se găsesc și astăzi în arhivele muzeului, începând la București și continuând în castel, după finalizarea construcției acestuia.

Bogdan Petriceicu Hașdeu afirma că spiritul Iuliei este cel ce îl îndrumă întotdeauna și îi transmite direct sau indirect planuri de construcție, și, de asemenea, și spiritul fratelui său, Nicolae, i-a inspirat crearea diveselor detalii ale cavoului. Sugestiile erau primite direct sau cu ajutorul altor persoane, mediumi. În arhive, în manuscrisele spiritiste s-au păstrat o mulțime de documente care atestă mesajele recepționate din lumea de dincolo privind construcția cavoului, dar și a castelului.

Există, de asemenea, în arhive, o fotografie nedatată din timpul unei ședințe de spiritism (Anexa 7). Lucrurile ce îl uimeau și îl făceau pe savant să continue este faptul că toate sugestiile și planurile primite aveau sens, iar atunci când prindeau formă, toate visele păreau realitate. În turnul din miloc al castelului, „domul”, așa cum îl numea, există două sculpturi, una fiind bustul Iuliei, iar cealaltă îl înfățișează pe Iisus ce pare a se înălța. Bogdan Petriceicu Hașdeu, prevăzând parcă viitoarea realizare a celor două statui, în timpul unei ședințe spiritiste din 10 iunie, 1894, scria:„ Îngerul meu, Lili, îngerul meu, Nicolae, îngerii mei, când invoc pe unul dintre voi, nu uit niciodată că voi toți sunteți pentru mine un singur tot, cu Lili a mea ca centru și Christos ca vârf accesibil, marele mediator…” Pe cei doi, „Lili”, așa cum îi plăcea omului de știință să o numească pe Iulia, și Nicolae, îi menționează deseori în scrierile sale, așa cum se poate vedea și pe spatele unei fotografii a Iuliei Hașdeu soția alături de statuia lui Iisus. (Anexa 8 – față, Anexa 9 – verso)

Între 1894 si 1896 a înălțat Castelul „Iulia Hașdeu”, după planuri desenate chiar de el, inspirate de spiritul nemuritor al fiicei. Potrivit arhivelor, pe un manuscris spiritist, s-a păstrat în formă impecabilă o însemnare a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu: „Acest castel s-a zidit în anii 1894-1896, planul fiind dat de spiritul Iuliei B.P. Hașdeu prin medium B.P. Hașdeu, apoi desemnat arhitectonic de T. Dobrescu, construcțiunea de N. Angelescu”. (Anexa 10)

Prima schiță a castelului desenată de savant se găsește pe o foaie a unui manuscris spiritist ce datează din 3 septembrie 1893 (Anexa 11). Motivul pentru care Bogdan Petriceicu Hașdeu a hotărât ca deasupra intrării în castel să apară anul 1893 și nu 1894, când s-au inițiat lucrările de construcție, este chiar faptul că anul în care acesta a desenat planurile este mai important. De asemenea, din arhive reiese faptul că tot Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost cel ce a schițat diverse detalii, inspirat fiind de fiica sa, cum ar fi: poarta de fier a castelului (Anexa 12), panourile turnului (Anexa 13), portretul din turnul castelului (Anexa 14)

Cercetând documentele de arhivă, manuscrisele și scrisorile, s-au găsit referințe la „construcțiunea unui Castel al Doamnei Iulia B.P. Hașdeu, la Câmpina”, într-un mesaj datat la 22 aprilie 1894, ceea ce înseamnă că numele castelului construit în memoria fiicei amintește și de soție, cele două purtând același prenume. Data de 2 Iulie, gravată în piatră pe ornamentele terasei de la etaj, confirmă faptul că edificiul a fost special construit pentru cele două Iulii, celebrul om de știintă dorind inițial să-l numească „Castelul celor 2 Iulii”. De asemenea, în fiecare vară, la 2 iulie, acesta le celebra pe cele mai dragi ființe, lucru confirmat de spusele sale dintr-o conferință academică din 1903:

„Cât timp erau pe pământ amândouă: Iulia nevasta mea și Iulia fiica noastră, eu serbam totdeauna pe ale mele 2 Iulie în ziua de 2 Iulie. La 19 Iunie 1902- tocmai 2 Iulie stil nou – a răposta și a 2-a Iulie a mea. Ei bine, și de acum înainte eu voi serba liniștit și mulțumit, căci pentru mine, da, pentru mine ele n-au murit ”.

Clădirea castelului a fost condusă de Nicolae Angelescu, fapt confirmat atât de manuscrisul spiritist al lui Hașdeu, cât și de însemnările numelui acestuia pe devize, dar și pe planurile detaliate ale construcției, ce pot fi găsite la Arhivele Naționale.

Arhivele arată că planul inițial al Castelului aducea mai mult planului unei catedrale. În timp, el a fost modificat până la ajungerea la forma finală: trei turnuri de piatră decorate, cel din mijloc fiind cel care adăpostește templul (Anexa 15). Ușa de piatră a castelului, pe care se poate observa stema deasupra căreia se găsesc cuvintele „E pur si muove” (Galileo Galilei) și sub care stă deviza familiei Hașdeu, „Pro fide et patria”, (Anexa 16), avea un sistem de rotație și reprezenta intrarea principală. Stemei îi lipsește astăzi un element foarte important, coroana, ce se poate observa într-o fotografie cu soții Hașdeu pe terasa castelului (Anexa 17), aceasta fiind îndepărtată la prima restaurare a monumentului.

Frontonul intrării este reprezentat de o piramidă ce conține Ochiul Lumii, Ochiul Divin, acesta fiind simbolul cunoașterii, al unui Dumnezeu omniscient și omniprezent și care asigură legăturile dintre cer (vârful triunghiului) și pământ (baza triunghiului). După prima restaurare, ce a avut loc între anii 1958 și 1964, ochiul fusese acoperit de numele unei firme ce organizase în incinta castelului un muzeu, sub coordonarea Muzeului Regional de Istorie din Ploiești.

De o parte și cealaltă a ușii există două tronuri de piatră pe spătarul cărora sunt gravate douăsprezece legi și câteva simboluri: o pentagramă și șapte cercuri.

Cele douăsprezece legi au fost scrise de Vasile Cosmovici într-o ședință de spiritism din 18 decembrie 1890. Acestea au fost scrise inițial în limba franceză, mai apoi fiind traduse și gravate. Astăzi, la castel, doar unul dintre spătare mai păstrează șase din cele douăsprezece legi, celuilalt tron lipsindu-i bucata pe care au fost gravate celelalte șase legi.

Cele douăsprezece legi, grupate câte trei, sunt:

Legea religioasă:

Crede în Dumnezeu;

Crede în nemurirea sufletului;

Crede în darul comunicării cu cei duși;

Legea morală:

Iubește și ajută neamul;

Iubește și ajută pe cine te ajută și te iubește;

Iubește și ajută fără a precugeta la folosul tău;

Legea socială:

Nu te necinsti pe tine însuți, ca să te cinstească alții;

Nu necinsti pe alții ca să te cinstești pe tine însuți;

Nu necinsti munca, căci munca e viață;

Legea filosofică:

Când faptul ții, atunci adevărul știi;

Când nu vrei să crezi, atunci nu poți să vezi;

Când cauți dovadă atunci găsești tăgadă.

Pe fiecare tron există sculpturile unor sfincși feminini, păzitori ai intrării. Sfincșii în reprezentare feminină simbolizează taina, misterul, destinul.

Un manuscris din Arhiva Spiritită datat în anul 1891, la 7 iunie, dezvăluie faptul că în cavou trebuiau să apară și „figurile apostolilor”. Acestea au fost „comandate” și detaliate tot de către spiritul Iuliei, Bogdan Petriceicu Hașdeu adresându-i numeroase întrebări referitoare la statuetele ce urmau a fi lucrate, dovadă fiind un document nedatat ce poate fi găsit în Arhiva Spiritistă de la Arhivele Muzeului B.P. Hașdeu. Cu formula foarte cunoscută de adresare „Mon ange”, tatăl își întreba fiica; „busturi sau statuete?” , „teracotă sau…?”

După ce a primit răspunsurile așteptate, savantul a trimis sugestiile sculptorului Raphael Casciani, același specialist ce va realiza și sculptura lui Iisus din domul castelului, ce avea atelierul în Franța, la Paris. Figurile apostolilor s-au materializat în 1892, sub forma unor busturi lucrate în tercotă, cu o înălțime de aproximativ 30 centimetri. În cavou existau deja patru busturi, unul al lui Iisus, unul al lui William Shakespeare, altul al lui Victor Hugo și ultimul al Iuliei Hașdeu (realizat de sculptorul Ioan Georgescu în marmură de Carrara în 1890), ce pare a privi înspre celelalte trei, aceasta admirând enorm cel din urmă personaj, dovadă fiind corespondența dintre Iulia și B.P. Hașdeu, fata scriindu-i tatălui din Paris, la data de 22 mai 1885:

„Victor Hugo a murit astăzi, la ora unu și jumătate după amiază, la vârsta de 83 de ani, trei luni și patru zile. Și iată teribila veste! (…)

Chiar și acum când îți scriu, dragă tată, penița îmi tremură în mână, mă simt opresată și încerc în zadar să plâng. Oh! Nu se plânge în asemenea dureri!

Ah! Ce glorie! N-am putut niciodată să văd nimic mai presus de acest om. Viața lui m-a frapat la fel de mult ca și opera sa. Iar operele lui mă transportă, mă înalță. (…)

Cât mi-aș fi dorit să-l văd măcar o data! Aș fi păstrat toată viața imaginea lui sacră în inima mea. Dar, pentru că această supremă fericire mi-a fost refuzată, vreau cel puțin ca amintirea lui să nu mă părăsească niciodată. (…)

A murit Victor Hugo! Nu-mi pot reveni. Nu pot înțelege această moarte; nu, pur și simplu, nu pot.

Bună seara tată, nu sunt în stare să scriu altceva în acest moment!”

Se pare totuși că statuetele apostolilor au ajuns într-un final la castel, dispuse pe culoarul de la intrare, în întâmpinarea vizitatorilor. Astăzi, acestea au dispărut, alte detalii nefiind cunoscute.

Ușile laterale ale castelului sunt prevăzute cu grilaje simbolizând soarele, acestea aveau vitralii colorate în aceleași nuanțe în care erau pictate și grilajele: galben și verde-azuriu, iar deasupra lor se aflau încă doua simboluri: o cruce așezată vertical și o semilună așezată orizontal. Grilaje și vitralii există și la ferestrele castelului, geamurile fiind tăiate de o cruce, iar pe margini, sunt așezate paralel două oglinzi, cu scopul simbolic de a re-crea la infinit fiecare imagine ce trece printre ele.

Interiorul castelului este ornamentat cu picturi murale și marmură decorativă, în culori diverse. În fiecare turn lateral sunt trei camere și două anexe, pe vremuri fiind toalete.

În turnul stâng, orientat spre vest, se află salonul de recepție, camera Iuliei (camera cu cale) și sufrageria în care se găsesc portretele de familie pictate pe perete, fiecare fiind încercuit de câte o coroană de lauri, ce simbolizează eternitatea, triumful. Aceste portrete – medalion, îi înfățișează pe părinții lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru și Elisabeta; bunicul, Tadeu; fratele, Nicolae; soția, Iulia și fiica, Iulia.

În turnul din partea dreaptă se găsesc biroul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, camera de zi și camera în care aveau loc ședințele de spiritism. Mica încăpere din spatele biroului a fost numită de-a lungul timpului „camera albastră”, aceasta fiind vopsită în albastru, „camera de spiritism”, din motive evidente, „camera cu animale” sau „camera obscură”, denumire care a rămas până în ziua de azi. Astăzi, pictura de pe pereții acestei camere nu este restaurată sau reconstituită de curând, așa cum s-a întâmplat cu celelalte. Totuși există fragmente din opera pictorului Ion Țenț, pe fond albastru, un cap de înger, un ochi încadrat într-un triunghi și un fluture. Pereții biroului și cei ai camerei de zi sunt pictați cu motive florale și sunt încăperile cele mai luminoase în cursul zilei, deoarece turnul în care se află camerele respective, cel stâng, este așezat spre est, orientarea castelului fiind cu fața spre nord.

De asemenea, aflăm din descrierile pe care le-au făcut vizitatorii castelului faptul că în spatele statuii lui Iisus se afla bustul Iuliei „în mărime naturală și pictat în ulei”. Bustul stătea pe o masă, în stânga și dreapta acestuia aflandu-se două cutiuțe muzicale ce reproduceau cântecele „Recviem” și „Sursum”. Eugeniu Speranția, fiul mediumului ce îl ajuta pe Hașdeu, Th. Speranția, amintește în cartea sa și cele două melodii, descriindu-le astfel: Recviemul „o mică melodie, perlată, argintie, ceva ca o rugăciune din voci de copii” și Sursum ce „într-un ton mai grav, reda printr-o serie de acorduri impresionante un fel de marș (…) funebru, dar și triumfal”. Bogdan Petriceicu Hașdeu povestește în cartea sa „Sic Cogito” modul în care a fost creat Recviemul, primit de fiică cu ajutorul lui Vasile Cosmovici, medium, în Paris, la 1891. De asemenea, și imnul (cum îl numea savantul) Sursum a fost primit în mod extraordinar, direct, de B.P. Hașdeu, într-o ședință spiritistă ce a avut loc la 11 septembrie 1894.

Piesele de mobilier din partea de jos a domului, dar și celelalte elemente „sacre” care, prin dorința lui Hașdeu, amintită chiar și în testamentul acestuia, considerându-le averea sa, ar fi trebuit să fie „cruțate”, au dispărut fără urmă. În timp, chiar și fațada plină de simboluri inițial, s-a schimbat enorm. Astăzi, grilajele ce se află la intrările laterale sunt nevopsite, iar monograma „J.H.” a pierit. Ferestrele de lângă au rămas fără geamurile cu vitralii, de asemenea elementele de deasupra nu mai conțin ancorele din vârfurile triunghiurilor.

Bolta cerească albastră din cupolă, cu nori și îngeri, nu mai există. În locul cerului astăzi găsim pictura unui labirint în nuanțe de roșu și auriu. Această nouă pictură nu numai că nu a respectat cu fidelitate dorința lui Hașdeu, dar nu conține nici măcar un simbol al picturii comandate la ridicarea castelului.

În timpul celui de-al doilea ansamblu de restaurări a edificiului, doi pictori au propus acest nou proiect, acesta fiind imediat avizat de Direcția Monumentelor Istorice din subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, fără să există măcar un concurs de proiecte sau câteva procese de gândire. Prima restaurare din anul 1965 a fost motivul primei refaceri a picturii cupolei domului, realizată de pictorul Ion Țenț, ce afirma atunci că a pictat „așa cum a fost”, neatingând totuși nivelul artistului ce decorase pentru prima dată pereții castelului cu o boltă înstelată. Din păcate, nici acest aspect, nici amintirile, nici simbolismul important, nici manuscrisele lui Hașdeu ce reclamă: „albastrul este cerul plafonului” nu au avut importanță în alegerea temei viitoarei picturi.

Peretele de sub balconul metalic a fost și este nepictat, însă s-au descoperit în arhive un plan pentru acel spațiu, de pictură murală, schițat pe o filă de savant. Pe acea schiță, ca pe multe altele, Hașdeu își întreba fiica dacă aceste idei îi plac/ar fi posibile.

Acea schiță desenată de savant nu s-a realizat niciodată, aceasta fiind singurul document descoperit privind decorațiile de pe acel perete circular. De atunci se pune deseori întrebarea pictării acelui spațiu. Acolo a existat totuși un singur ornament, un fel de brâu decorativ, dar aflând planurile savantului, o reconstituire a acelei schițe, a decorațiilor descrise de Hașdeu, îi preocupă pe responsabilii castelului.

Toate simbolurile prezente în castel, sau cel puțin ceea ce a mai rămas din acestea, transmit mesajul lui Hașdeu. Ignorarea simbolurilor, scopului lui Hașdeu, memoria acestuia, au dus la diverse schimbări ale planurilor inițiale. Lucrurile nou-făcute, prin care nu s-a încercat măcar reconstituirea elementelor originale, pot avea o oarecare valoare artistică, dar cea memorială s-a năruit odată cu ele.

Astăzi, intrarea în castel se face imediat lângă ușa principală, prin turnul lateral din dreapta, pășind direct în salonul de primire; busturile celor douăsprezece apostoli nu mai există, oglinzile de cristal s-au schimbat cu oglinzi comune, bustul Iuliei din spatele lui Iisus de pe balcon nu mai poate fi găsit, de asemenea și cutiuțele muzicale, iar pe cupolă, în locul minunatei bolte cerești a fost realizată o pictură sub forma unui labirint.

B.P. Hașdeu a trăit aici zece ani, din 1897 până în 1907, când la 25 august s-a stins din viață. Soția murise cu 5 ani în urmă, tocmai la data de 2 iulie 1902. Pe lângă Castel, soții Hașdeu construiseră încă trei anexe, dintre care două au fost demolate în anul 1958, deși starea lor era bună. A treia a rămas neclintită și reprezintă astăzi biblioteca, arhiva și sala de lectură a Muzeului Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu”.

2.3 Muzeul memorial Bogdan Petriceicu Hașdeu

Bogdan Petriceicu Hașdeu a murit la data de 25 august 1907, la vârsta de 69 de ani. Cu puțin timp în urmă, acesta își realizase testamentul (Anexa 18), unde menționase șase numiți, dintre care numai trei au acceptat moștenirea testamentară. După moartea lui Hașdeu, executorii testamentari s-au confruntat cu mari probleme privind întreținerea patrimoniului. Nefiind rezidenți ai orașului, trăind timpuri grele și lovindu-se de diverse personaje ce pretindeau a fi moștenitori ai lui Hașdeu, trecând prin complexe și lungi procese, aceștia nu și-au putut concentra atenția asupra castelului, care, intrat în paragină, devenea pe zi ce trece o ruină.

Pe de altă parte, persoane străine au violat proprietatea, intrând în castel și însușindu-și diverse obiecte valoroase, cum ar fi piese de mobilier, obiecte decorativa, opere de artă și chiar și cărți.

Din fericire, lumea a început să realizeze și să devină conștientă de valoarea nemărginită a monumentului, care se nimicea. Presa locală și nu numai vorbea deseori despre locație ca fiind un „templu metafizic” ajuns o „paragină scumpă”. Un jurnalist afirma chiar că dacă nu ar fi existat sculptura lui Iisus, parcă protejând monumentul, castelul s-ar fi năruit.

Începând cu anii 1950, au pornit inițiativele. Istoricii literari celebri Perpessicius și Călinescu au dat ideea creării unui muzeu memorial închinat savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu și strălucitei sale familii.

C.M. Ciocăzan, de profesie avocat, fiind unul dintre moștenitori, a donat partea asupra căreia avea drepturi dobândite prin testamentul întărit cu forme legale lăsat de Hașdeu, Ateneului Popular „Bogdan Petriceicu Hașdeu” care funcționa la Câmpina și purta grija cât mai mult cu putință castelului și viitorului său. Meritele organizării și pornirii acțiunilor în a crea muzeul memorial în castel se cuvin binevoitorilor erudiți ce erau și membri însemnați ai Ateneului.

La începutul anilor 1960, castelul exista deja în bazele de date a monumentelor de arhitectură și reprezenta și una dintre secțiile Muzeului Regional de Istorie din Ploiești. După prima etapă de consolidare, reparare și restaurare, care a avut loc între anii 1958 și 1964 (realizată de pictorul Țenț), a avut loc inaugurarea Muzeului Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu” și din aprilie 1965 a fost deschis vizitatorilor. După această restaurare, Ochiul Lumii de pe fronton a fost acoperit cu numele muzeului.

Din păcate, fragili fiind, după cutremurul de la 4 martie 1977, pereții castelului au dobândit crăpături (Anexa 19), tencuiala a căzut (Anexa 20), chiar și zidurile exterioare amenițând să se surpe (Anexa 21), astfel încât instituția ce începuse procesele de valorizare și conservare au închis imediat accesul, iar opera de arhitectură a fost nevoită să intre din nou într-un lung și complicat ansamblu de operațiuni menite să păstreze cât mai mult forma originală, deși multe dintre reparații au însemnat înlocuire, și nu refacere.

Așa cum se menționa și în celălalt subcapitol, restauratorii ce se ocupau cu picturile, persoanele specializate în refacerea unor opere de artă, au hotărât să creeze în dom o nouă pictură, citând în favoarea lor lipsa unor fragmente importante ale picturii originale, de asemenea argumentând că pictura executată de Ion Țenț era lipsită de maturitate: capete de îngeri înconjurați de nori, pe fond albastru. Deși există manuscrise și fotografii autentice despre cum arăta cupola (Anexa 22), niciodată nu s-au chestionat semnificațiile simbolistice ale imaginilor pictate acolo, cu atât mai mult nu s-a problematizat restabilirea decorațiunilor inițiale. Numai simpla idee că, după cum afirma Bogdan Petriceicu Hașdeu, domul, cupola castelului reprezintă un loc sacru, închinat de sculptura lui Iisus ce simbolizează mântuirea umanității, ar fi trebuit să determine pictorii să refacă opera cât mai aproape de original cu putință, sau cel puțin să transforme pereții într-o imagine a cerului.

Castelul „Iulia Hașdeu” a fost deschis din nou ca muzeu în anul 1995, luna februarie, restaurarea nefiind terminată, unele aspecte necesitând reparații chiar și în ziua de azi. De atunci, mii de vizitatori trec pragul minunatului castel, numărul acestora crescând în fiecare an, cu dorința de a afla sau a întări poveștile captivante de istorie a monumentului format de „cel mai învățat român din secolul al XIX-lea” (Mircea Eliade).

În muzeu sunt expuse definitiv importante elemente de patrimoniu, obiecte de familie, corpuri decorative, piese de mobilier, documente, fotografii, cărți, precum și alte opere de artă, sculpturi, tablouri.

Muzeul Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu” a rămas secție a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova până la decembrie 1998. De atunci, la începutul anului 1999, acesta aparține Consiliului Local și a Primăriei Municipiului Câmpina. De asemenea, acesta este trecut în lista monumentelor istorice ale patrimoniului cultural național al României, cu indicatorul PH-II-m-A-16395. Reprezentanții orașului, dar și colectivul de angajați ai muzeului sunt conștienți de importanța manifestărilor culturale care ajută la rememorarea vieții și operei familiei Hașdeu, așa că păstrează tradiția, organizând în fiecare an, la 2 iulie, „Sărbătoarea celor două Iulii”, dar și alte evenimente, cum ar fi „Iulia Hașdeu in memoriam” sau „Bogdan Petriceicu Hașdeu in memoriam”, unde se prezintă recitale muzicale, momente poetice sau dramatice, se realizează lansări de carte. De asemenea, autoritățile au înțeles că impunătoarei clădiri trebuie să i se restituie aspectul din trecut cât mai exact. În acest scop, specialiștii în muzeografie, savanții, istoricii și nu numai studiază și examinează bogata arhivă, strâng informații, încearcă să se apropie de enigmele produsului muncii creatoare a cărturarului Hașdeu, sperând la un viitor proces de restabilire.

În 1996 a fost sărbătorită împlinirea a 100 de ani de la ridicarea Castelului „Iulia Hașdeu”. Centenarul a fost scop de aducere aminte a familiei Hașdeu, dar și de inventariere a tuturor celor petrecute în timp, castelul fiind temă principală a diverselor povești ce au circulat de-a lungul secolului, mulți oameni nefiind capabili să înțeleagă mulțimea de elemente ce constituie energia clădirii, istoria, iubirea, simbolismul, punând eticheta unui loc ciudat, bizar. După cum spunea Bogdan Petriceicu Hașdeu, multe persoane nu pot descifra simbolurile sale, „neștiind de unde să înceapă și privind ca enigmă lucrul cel mai simplu”.

Pentru cei curioși și dornici să afle mai multe și să vadă cu ochii lor monumentul, vizita la Castelul „Iulia Hașdeu” poate însemna un moment de maximă emoție prin legătura directă cu detaliile simbolistice și energia, starea de spirit liniștită pe care ți-o oferă locul, situații ce depășesc așteptările, „Aici în fiecare loc materia spune ceva”.

Capitolul III

Analiza sondajului de opinie „Necesitatea arhivelor clădirilor de patrimoniu”

Realizând un sondaj de opinie cu titlul „Necesitatea arhivelor clădirilor de patrimoniu”, am încercat să aflu cât de multe cunoștințe au respondenții despre arhive, dar, mai mult de atât, să aflu părerea acestora privind documentele cu valoare istorică.

Astfel, am început chestionarul cu câteva date demografice, urmând apoi întrebări despre arhive în general, dar și despre rolul arhivelor în clădirile de patrimoniu.

Am avut un număr de 35 de respondenți, după cum urmează:

Așadar, dintre cei 35 de respondenți, 2 (5,7%) au sub 18 ani, 3 (8,6%) peste 45 de ani, iar majoritatea, 30 (85,7%) au între 18 și 25 de ani.

De asemenea, 9 (25,7%) dintre aceștia sunt de gen masculin, pe când 26 (74,3%) sunt de gen feminin.

Din punct de vedere al mediului de proveniență, 14 (40%) provin din mediu rural, iar 21 (60%) din mediu urban.

Privind ocupația, 23 (65,7%) dintre respondenți sunt studenți, 8 (22,9%) sunt angajați, 3 (8,6%) sunt elevi și doar 1 (2,9%) a declarat că nu are ocupație.

După întrebările demografice, au urmat întrebările despre arhivele din cadrul instituțiilor:

Credeți că este importantă arhiva într-o instituție?, având 7 (20%) respondenți ce au bifat „Mult” și 28 (80%) ce au bifat „Foarte mult”;

V-ar face plăcere să lucrați într-o arhivă?, având 9 (25,7%) respondenți ce au bifat „Poate”, 10 (28,6%) ce au bifat „Nu” și 16 (45,7%) ce au bifat „Da”;

Credeți că se respectă toate prevederile legislației în vigoare privind arhivarea documentelor?, având 8 (22,9%) respondenți ce au bifat „Nu”, 11 (31,4%) ce au bifat „Da” și 16 (45,7%) ce au bifat „Poate”;

Dacă nu, cum credeți că sunt sancționate neregulile? – Aici fiecare respondent a trebuit să introducă sancțiunea care cred că se aplică, având 1 răspuns „Mustrare verbală”, 1 „Închisoare”, 1 „Concediere”, 4 „Prin legea în vigoare”, 4 „Nu sunt sancționate”, 6 „Nu știu”, 7 „Amendă” și 11 „Niciun răspuns”, cei unsprezece respondenți bifând „Da” la întrebarea precedentă.

Ultimele întrebări au primit următoarele răpunsuri:

Considerați facile demersurile necesare primirii acordului de acces într-o arhivă?, cu 6 (17,1%) răspunsuri de „Nu”, 7 (20%) răspunsuri de „Poate” și 22 (62,9%) răspunsuri de „Da”;

Considerați că ar fi mai facilă digitizarea colecțiilor de documente?, având 3 (8,6%) răspunsuri de „Nu”, 11 (31,4%) răspunsuri de „Poate” și 21 (60%) răspunsuri de „Da”;

Considerați valoroase documentele care atestă istoricul unei clădiri de patrimoniu?, având 2 (5,7%) respondenți ce au bifat „Puțin”, 12 (34,3%) ce au bifat „Mult” și 21 (60%) ce au bifat „Foarte mult”;

Considerați importantă păstrarea documentelor cu valoare istorică?, având 9 (25,7%) respondenți ce au bifat „Mult” și 26 (74,3%) ce au bifat „Foarte mult”;

Credeți că se poate realiza un istoric al unui monument prin cercetarea documentelor de arhivă?, având 5 (14,3%) răspunsuri de „Poate” și 30 (85,7%) răspunsuri de „Da”;

Care este, în viziunea dumneavoastră, rolul principal al arhivelor?, având 4 (11,4%) respondenți ce au bifat „Organizare”, 5 (14,3%) ce au bifat „Promovarea valorilor”, 11 (31,4%) ce au bifat „Cercetare/Verificare”, 13 (37,1%) ce au bifat „Conservare”, iar 2 (5,8%) respondenți au notat în secțiunea „Altul…” propriul răspuns, și anume „Toate cele de mai sus”.

Pentru sondajul de opinie prezentat, chestionarul a fost instrumentul folosit, întrebările puse fiind de natură factuală, de cunoștințe, dar în special de opinie. De asemenea, am folosit întrebări cu variante de răspuns fixe, precum și întrebări mixte sau deschise. Obiectivele acestui sondaj sunt identificarea gradului de conștientizare cu privire la rolul arhivei în societate, măsurarea gradului de satisfacție privind metodologia folosită de aceste instituții, dar și identificarea cunoștințelor privind valorificarea documentelor cu valoare istorică.

Respondenții chestionarului „Necesitatea arhivelor clădirilor de patrimoniu” sunt majoritar femei, studente, cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani, ce provin din mediu urban.

Analizând rezultatele sondajului, putem concluziona faptul că publicul general are cunoștințe despre arhive în general, precum și abilități de înțelegere a valorii documentelor de arhivă, formând astfel o conștiință istorică.

Concluzii

Municipiul Câmpina din județul Prahova, fiind atestat documentar încă din 1503, când a fost amintit ca satul „Kympena” în registrele vigesimale ale negustorilor brașoveni, este un important oraș al culturii, aici alegând să creeze sau chiar să se stabilească numeroase personalități din domeniul artei, literaturii, filosofiei sau științei, printre care și Bogdan Petriceicu Hașdeu, care în anul 1897 se mută definitiv alături de familie în castelul-templu.

În multe dintre biografiile personalităților ce au ales Câmpina ca loc de odihnă și creație, apare motivul poziții pitorești a localității, climei și liniștii. Majoritatea au deținut terenuri și case în cea mai frumoasă parte a orașului, aceasta fiind cartierul Câmpinița, numele fiindu-i dat de râul ce străbate zona.

Fondul principal în care se pot găsi informații de o deosebită importanță și valoare se află la Arhiva Muzeului Memorial „B. P. Hașdeu”, acesta putând fi completat de documentele din Fondul B. P. Hașdeu al Arhivelor Naționale.

Cercetând acestea, descoperim o adevărată comoară istorică, existând în colecțiile familiei toată corespondența, diverse scrieri, însemnări, desene, planuri, jurnale; de asemenea, în Arhiva Spiritistă a geniului Hașdeu, bogată în documente, găsim manuscrise semnate de acesta și fotografii autentice.

Unitățile arhivistice din acest fond au o enormă valoare științifică, acestea fiind o importantă sursă istorică de informare atât pentru analizarea vieții savantului și a familei lui, cât și pentru studierea evoluției castelului, monument unic în lume din punctul de vedere al istoricului, simbolismului și arhitecturii. Prin studierea acestor documente, există posibilitatea realizării unui istoric a unei clădiri de patrimoniu, dar și a unei reconstituiri a dezvoltării locale pe perioada unui secol, urmărind în mod special evoluția uneia dintre cele mai importante edificii naționale, Castelul Iulia Hașdeu.

Anexe

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Anexa

Bibliografie

BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina: Arhivistică. Curs general. București: Editura Universității din București, 1997;

BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina: Arhivistică și documentaristică. Partea 1. Științele auxiliare ale istoriei. București: Editura Universității din București, 2000;

CARAGIALE, Ion Luca: O vizită la castelul ”Iulia Hașdeu”. Revista ”Epoca”, 27 iunie – 1 iulie 1897;

ELIADE, Mircea: Traité d’histoire des religions, Paris: Payot, 1949;

HAȘDEU, Julie: Oeuvres posthumes de Théâtre, légendes et contes. Paris: Hachette, 1890;

HAȘDEU – PETRICEICU, Bogdan: O nevastă româncă în traiul pământesc și-n viața după moarte. București: Editura Librăriei Socecu & Co., 1903;

HAȘDEU – PETRICEICU, Bogdan: Sic cogito. Ce e viața? Ce e moartea? Ce e omul?. București: Administrația ”Revista Nouă”, 1892;

HAȘDEU, Bogdan, Iulia: O corespondență pentru eternitate, București: Editura Vestala, 2016;

IORDAN, Iorgu: Toponimia românească. București: Editura Academiei RSR, 1963;

MERA, Laurențiu: Îndreptar Arhivistic. Cluj: Editura CartImpex, 2001;

OPRIȘAN Ionel: Romanul vieții lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. București: Editura Minerva, 1990;

SACERDOȚEANU, Aurel: Arhivistică. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1970;

SPERANȚIA, Eugeniu: Amintiri din lumea literară. București: Editura Pentru Literatură, 1967;

STAN, Doru: Arhivistică și documentaristică. Pitești: Universitatea din Pitești, 2005;

UNGUREANU, Gheorghe: Probleme de terminologie arhivistică. Revista Arhivelor, nr. 1/1965;

Act de vânzare nr. 3018/ 23 noiembrie 1893, autentificat prin Tribunalul Prahova (Muzeul Literaturii Române, ms. nr. 2055);

Arhiva Muzeului Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, Manuscrise spiritiste Hașdeu;

Arhivele Naționale, D.A.I.C., Fondul Bogdan Petriceicu Hașdeu;

Hotărârea de Guvern numărul 993/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 633/4 septembrie 2003;

Instrucțiuni privind activitatea de arhivă la creatorii și deținătorii de documente, aprobate de conducerea Arhivelor Naționale prin Ordinul de zi nr. 217/23 mai 1996;

Legea nr. 16/ 2 aprilie 1996 din Legea Arhivelor Naționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 71/9 apr;

Legea nr. 182/2000 privind Protejarea Patrimoniului Cultural Național Mobil, republicată în 2008;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Câmpina;

https://goo.gl/forms/clzo0PX8NyGeuqr22.