Lect. univ. dr. Ileana Burnichioiu [309188]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOLOGIE

SPECIALIZAREA: CERCETAREA ARHEOLOGICĂ INTERDISCIPLINARĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:

Lect. univ. dr. Ileana Burnichioiu

Absolvent: [anonimizat]

2018

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOLOGIE

SPECIALIZAREA: [anonimizat]:

Lect. univ. dr. Ileana Burnichioiu

Absolvent: [anonimizat]

2018

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………… p. 00

CAPITOLUL I. DSCUȚII ISTORIOGRAFICE ………………………………………………….. p. 00

I.1. Antecedentele cercetării …………………………………………………………………………. p. 00

I.2. Contextul politic și militar. Prezența teutonă la Cetatea Severinului …………… p. 00

CAPITOLUL II. DESCOPERIRI ALE CONTROVERSATULUI TIP MONETAR ……………………………………………………………………………………………………………………………. p. 00

II.1. Tezaurul de la Šurany (Slovacia) ………………………………………………………….. p. 00

II.2. Colecția numismatică „Mănăstirea Bizere” ……………………………………………. p. 00

II.3. „Tezaurul” de la Vinerea …………………………………………………………………….. p. 00

II.4. Descoperirea de la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului ………………….. p. 00

II.5. Colecția numismatică Alfred Heintz ……………………………………………………… p. 00

II.6. Descoperirile de la Sibiu și Moșna …………………………………………………………p. 00

II.7. Descoperirea de la Volyns (Ucraina) …………………………………………………….. p. 00

II.8. Descoperirea de la biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Socovce (Slovacia) ……………………………………………………………………………………………………………………………. p. 00

II.9. Descoperirea de la Hlohovca (Slovacia) ………………………………………………… p. 00

CAPITOLUL III. PROBLEMATIZAREA FALSIFICĂRII ………………………………… p. 00

III.1 Prolog ………………………………………………………………………………………………. p. 00

III.2. Falsificarea monedelor de tip Redwitz/[anonimizat] ………………………………. p. 00

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………. p. 00

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE ………………………………………………………………………… p. 00

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………… p. 00

LISTA ILUSTRAȚIILOR ………………………………………………………………………………….. p. 00

PLANȘE …………………………………………………………………………………………………………….. p. 00

INTRODUCERE

„…s-a îndurat domnul meu … și mi-a dăruit haraghie

de bani, ca să fie în țara domniei mele, precum în țara lui…”

În cazul lor, în primul rând, frapează arealul mare în care sunt înregistrate, dar și bibliografia consistentă din punct de vedere cantitativ (din România, Ungaria, Slovacia, Ucraina, Croația, Serbia și Bulgaria), față de frecvența extrem de redusă cu care apar în descoperiri arheologice sau cu alte prilejuri, inclusiv în mediul online. Totodată, datarea emisiunii în discuție variază foarte mult de la o cercetare la alta, fapt ce complică și mai mult înțelegerea ei.

Piesele pe care le avem în atenție au pe avers, de-a lungul marginii, un decor perlat, iar central este reprezentat un personaj în picioare, cu vedere frontală și figura încoronată. În mâna stângă, personajul ține un glob cruciger sau o cruce cu brațe inegale, iar în mâna dreaptă un sceptru/buzdugan. Pe revers, de-a lungul marginii, se observă același decor perlat, iar în partea centrală apare un blazon în interiorul căruia este redată o cruce cu brațe egale, având terminații despicate în coadă de rândunică (ancorate). Însemnul heraldic este timbrat de o coroană deschisă. Atât pe avers, cât și pe revers poate fi observată o varietate foarte mare de sigle atât latine, cât și chirilice, subiect la care vom reveni. Pe parcurs, vom aborda și variabilitatea iconografică a aversului.

În urma aprofundării istoriografiei subiectului, am putut constata că mare parte a ipotezelor propuse ar putea fi plauzibile până la un punct, însă ușor de infirmat în raport cu alte fapte și teorii. Spre exemplu, autorii străini atribuie, încă, această emisiune lui Nicolae Redwitz, în timp ce numismații români consideră că aparține Țării Românești și astfel ar fi de inclus într-un corpus al monedelor medievale românești. De aceea, un prim obiectiv al lucrării vizează trecerea în revistă și discutarea principalelor interpretări legate de tipul monetar menționat. Al doilea scop este repertorierea pieselor de acest tip din zona Transilvaniei, pe baza inventarelor numismatice din muzee.

Întrucât am constatat existența unui număr mic de piese provenite din cercetări arheologice, am optat pentru extinderea eșantioanelor de studiu cu piese apărute în mediul online și cu analiza celor deja publicate.

CAPITOLUL I. DISCUȚII ISTORIOGRAFICE

Tipul monetar care face obiectul acestei lucrări a iscat de-a lungul timpului o serie de controverse între numismații români și maghiari, legate de posibilul emitent, de nominal și chiar de locul baterii. Este vorba despre așa-numitele monede subdivizionare „cruciate”, anepigrafe, emise de domnitorul muntean Dan al II-lea sau de comitele cameral al monetăriei din Sibiu, Nicolae Redwitz, care a fost totodată și maestru al Ordinului Teuton.

I.1. Antecedentele cercetării

Istoriografia acestui tip monetar debutează cu cercetările lui Jakab Rupp, care mai întâi îl alătură monedelor din perioada lui Matia Corvin, foarte probabil datorită siglelor (K-B, K-V), apoi îl vede ca având o posibilă proveniență străină. Cum Rupp a avut la dispoziție numai trei astfel de piese, el a rămas nedumerit în multe privințe, inclusiv în legătură cu personajul reprezentat pe avers, pe care-l considera rege sau erou. În acest caz s-ar impune o întrebare, ce fel de alt „erou” mai apare pe monedele medievale? Eventual sfânt.

O cercetare în adevăratul sens al cuvântului, apare odată cu descoperirea tezaurului de la Ipolyság, astăzi în sudul Slovaciei, publicat de László Réthy în 1891. În articolul apărut sunt demontate ipotezele lui Rupp, Réthy plasând cronologic emisiunea în timpul lui Sigismund de Luxemburg, prin analogizare cu reprezentările de pe ducații maghiari. Datorită blazonului, acesta atribuie piesele cruciate lui Nicolae (Klaus) Redwitz, în calitate de maestru al Ordinului Teuton. În acest caz, am putut determina și componența tezaurului, deși, după clasificările lui Rupp, toate piesele au fost identificate ca fiind denari. Pe baza descrierilor lui Réthy, tezaurul era alcătuit din 28 ducați maghiari și 22 parvi de la Sigismund de Luxemburg și 53 de piese „nedeterminate”. O bună parte din cele 53 sunt de tipul cruciat, iar câteva ar fi monede emise de Mircea cel Bătrân, însă din păcate în studiul lui Réthy nu sunt date cifre exacte în această privință. Pe cele cruciate, Réthy le-a împărțit în trei categorii, în funcție de estetică, diametru și sigle. În final, Réthy a cocluzionat că acest tip monetar nu ar avea legături cu emisiunile regale maghiare, ci ar fi „denari de un caracter deosebit, adică denari bănești”.

Studiul lui Réthy este contrazis parțial de Ilie Minea, în legătură cu teritoriile de graniță stăpânite de teutoni; în ce privește baterea monedelor noastre, Redwitz nu ar fi bătut monedă în calitate de ban de Severin, ci în calitate de „camararum monete regalis Cibiniensis comes”, foarte probabil la monetăria din Sibiu, alături de emisiunile regale. De asemenea, Minea presupune că aceste monede nu au fost bătute pentru o anumită regiune, ci ar fi avut curs pentru întreg regatul Ungariei, tocmai datorită descoperirii lor foarte departe de banat.

În 1921, Constantin Moisil cita pentru prima dată, în cronica revistei pe care o coordona, fragmente dintr-un document care ar susține presupunerile lui I. Minea în privința arealului circulației pieselor cruciate, printr-o posibilă uniune monetară maghiaro-valahă. În aceeași lucrare, se făcea referire la dreptul monetar al domnului muntean Dan al II-lea, pus în legătură cu ajutorul primit din partea regelui maghiar pentru dobândirea tronului prin înlăturarea lui Radu al II-lea Praznaglava. Autorul presupune că domnul valah își pierduse acest drept, exercitându-și-l numai în calitate de delegat al lui Sigismund și nu în cea de domn al Țării Românești cu drepturi depline. Așadar, o inedită situație de drept internațional rezultă din următoarele paragrafe: „… dominus meus naturalis graciosissimus, tantam nobis graciam condonavit, quod nos in kamera nostra fillerenes vulgariter et parvos denarios faceremus…”, în continuare: „ut idem denarii in isto sic ambulant sicut ibi in Braso et in regno Hungarie”. Documentul s-a păstrat în două versiuni: latină și slavonă, dar există unele diferențe între ele, deși ambele au fost emise la Târgoviște în 10 noiembrie 1424. Același paragraf din textul slavon, tradus în limba română, spune că:

„…s-a îndurat domnul meu craiul asupra domniei mele și m-a primit drept slugă credincioasă a sa și mi-a dăruit haraghie de bani, ca să fie în țara domniei mele, precum în țara lui; tot așa să se bată și în țara domniei mele…”.

În paragraful documentului din urmă nu mai sunt specificate nominalele (fillerenses și parvos). Textul face parte din privilegiul comercial acordat brașovenilor de către domnitorul Țării Românești, Dan al II-lea, care s-a păstrat în arhiva orașului Brașov. Raportat la acest document, Moisil constată anumite aspecte legate de relația vasal-suzeran între regele Ungariei și domnul muntean, cum ar fi: obligativitatea munteanului de a emite o monedă de valoarea denarilor pentru a putea circula paralel în ambele țări și identificarea nominalului ban cu denarul. Uniunea monetară între cele două state vecine este pusă pe seama stării economice precare atât a regatului, cât și a Țării Românești. După invaziile turcești din perioada 1420-1424, în zonele devastate a rămas să se bată numai monedă măruntă. Dintr-un document din 4 aprilie 1425, emis în Alba Regală, în care Sigismund îi cerea lui Dan să nu impună brașovenilor monedele sale numite ducați, știm cu siguranță că ducatul muntean a continuat să circule („…monetam vestram, que in vulgari Wolachali ducat nuncupararetur”). Moisil încheie spunând că Dan al II-lea emite ducații în ultima perioadă a domniei, reproducându-i pe cei bătuți de înaintașul său, Mihail I. Părere împărtășită și de Costin Kirițescu ce susținea ipoteza baterii „noului” ducat al lui Dan al II-lea în intervalul 1427-1431, al ultimei domnii. Greutatea ducatului cunoscut de la Dan al II-lea este de 0,60 g (ratio: 350 piese la marca de 210g).

Revenind la Moisil, acesta mai adaugă că foarte probabil rezultatul acestei reforme a contribuit într-o mare măsură la sfârșitul activității monetare muntene, totul întâmplându-se în preajma anului 1426 când Dan al II-lea va fi înlocuit de Radu al II-lea, adus de turci ca domn în Țara Românească. În 1427, Dan al II-lea și-a reluat domnia prin închinare către turci, participând alături de ei la expediții în Moldova.

Sigur că nu trebuie să ne mire că ducații circulau în 1425, când Sigismund îi cerea domnului muntean să nu impună moneda proprie brașovenilor, chiar dacă Dan al II-lea nu a bătut astfel de monedă până atunci. Știm cu siguranță că ducații bătuți sub Mircea cel Bătrân și Mihail I erau în circulație chiar și după 1427, fapt care reiese în urma analizării tezaurului de la Ipolyság, ce are în componență și ducați maghiari care încep să circule abia din 1427.

Unele dintre concluziile lui C. Moisil sunt discutate și combătute de Octavian Iliescu, printr-un discurs contrar, legat de pierderea dreptului monetar și de exercitarea acestuia de către domnul muntean. Contraargumentarea începe cu faptul că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu au obținut niciodată, prin concesie de la un mare suveran vecin mai puternic, în temeiul vreunui raport de subordonare, dreptul de a bate monedă ori de a folosi un însemn heraldic propriu, de altfel drepturi exercitate în mod firesc. Exercitarea dreptului monetar al celor doi voievozi nu a necesitat recunoașterea, confirmarea ori îngăduința niciunei autorități externe. Cu privire la jus monetae, O. Iliescu crede că între Dan al II-lea și Sigismund a existat o altă înțelegere decât cea sesizată de C. Moisil în urma analizării documentului mai susmenționat. Convenția monetară dintre cei doi ar fi generat avantaje economice pentru ambele părți, ușurând circulația mărfurilor și a banilor între Țara Românească și regatul Ungariei, cât despre afectarea dreptului monetar al voievodului muntean nu poate fi vorba. În urma unei analize atente a privilegiului vamal acordat negustorilor brașoveni începând de la Mircea cel Bătrân, confirmarea aceluiași privilegiu de către Radu al II-lea și reînnoirea lui de către Dan al II-lea la 23 octombrie 1422, se constată menținerea acelorași taxe stabilite pentru aceleași mărfuri. În privilegiul acordat la 10 noiembrie 1424, redactat în slavonă și latină, se remarcă tarife mai scăzute, favorabile negustorilor brașoveni și, după cum au observat C. Moisil și O. Iliescu, nominalul ban se identifică cu denarul.

Pentru aproape 50 de ani acest tip monetar a fost „uitat”/ignorat de istorici, abia în anii ’80, relansându-se discuțiile în legătură cu el. Acestea au reînceput cu cercetarea Elenei Isăcescu care infirma atribuirea acestor monede Ordinului Teuton, considerându-le emisiuni ale Țării Românești. Totodată, încerca o datare pe baza descoperirilor de până în 1980 și concluziona că s-ar fi bătut în decursul mai multor domnii, de la Mircea cel Bătrân până la Dan al II-lea. În sprijinul afirmației cum că aceste monede aparțin Țării Românești autoarea aduce argumente legate de siglele slavone prezente pe unele piese, comparate cu siglele de pe monedele lui Vladislav I Vlaicu. Isăcescu afirmă că aceste monede ar fi început să fie bătute din a doua parte a domniei lui Mircea și le împarte în două categorii: prima categorie cu monede având sigle chirilice cu diametru de 14-15 mm, iar a doua cu monede având sigle latine, cu diametru de 11-13 mm, emise de la sfârșitul domniei lui Mircea. În final, consideră că monedele au fost bătute în intervalul 1396-1430, posibil la Severin.

Într-un studiu foarte amplu, tot din 1980, Ana-Maria Velter argumentează atribuirea acestor monede lui Dan al II-lea. Cercetarea se bazează pe un tezaur transferat în 1971 de la Muzeul Banatului din Timișoara la Muzeul de Istorie al României. Autoarea împarte cele 43 de monede ale „tezaurului de la Timișoara” în patru grupe, după modelul tunicii cu care este înveșmântat personajul reprezentat pe avers și după forma sceptrului/buzduganului ținut în mâna dreaptă. Reprezentarea masculină încoronată este comparată cu cea de pe ducații lui Mircea cel Bătrân, Mihail I și Dan al II-lea, astfel iconografia pieselor cruciate fiind considerate apropiate celei de pe monedele lui Mircea. Autoarea continuă cu o descriere a însemnelor universale ale puterii, sceptrul, coroana și crucea din mâna stângă. Ce omite Ana-Maria Velter este prezența globului cruciger în loc de cruce de pe unele piese, în special de pe cele plasate în grupa A.

Având în vedere proveniența, consider necesară o amintire a descrierilor cât și a metrologiei pieselor din „tezaurul de la Timișoara”:

În studiul dumneaei, Ana-Maria Velter le-a categorisit astfel:

Grupa A (Planșa II. Fig.1-11)

Grupa B (Planșa II. Fig.12-19)

Grupa C (Planșa II. Fig. 20-29)

Grupa D (Planșa II. Fig. 30-43)

Domnitorul în același costum în aceeași atitudine. Baterea este neîngrijită. Silueta ese disproporționată, capul mare, cu ochii foarte proeminenți, cu barbă ascuțită. Jupa este mai scurtă, fără cute, mulată pe corp. Buzduganul este mult turtit și este ținut chiar de dedesubtul măciuliei. Coroana este mare, cu patru fleuroane. Pastila monetară este mai mare.

Greutate exprimată în g; Diametru exprimat în mm; S – simboluri; L – litere; C – combinate simboluri și litere; ? – irecognoscibil.

De obicei, pe monedele maghiare suveranii poartă în mâna dreaptă sceptrul cu decor superior sub forma unui fleuron, excepție făcând reprezentările lui Ladislau I ce apare redat ținând securea. Țarii bulgari preiau de la bizantini crucea înaltă, cnezii Serbiei și Bosniei sunt reprezentați în două feluri, cu un sceptru al cărui terminație este un fleuron și cu o spadă având vârful în sus, a cărei mâner are butonul sub formă de disc. În Țara Românească, la emisiunile lui Radu I, domnitorul este figurat ținând în mâna stângă scutul heraldic. Pe emisiunile lui Mircea, domnitorul are în aceeași mână globul cruciger, simbol universal al puterii. Prin urmare, judecat în ansamblu, acest tip monetar nu se poate înscrie în niciuna dintre aceste emisiuni.

Cu privire la revers, crucea cu brațe egale și ancorate este elementul prezent pe emisiunile divizionare ale domnitorilor Dan I și Mircea cel Bătrân. Nimic special până acum, crucea fiind un simbol al creștinătății, prin care este arătată poziția voievozilor față de puterea otomană în continuă ascensiune, însă coroana ce timbrează scutul, reprezentată pe controversata emisiune, nu mai apare în iconografia numismatică a monedelor din Țara Românească, în schimb, este folosită cu mare frecvență pe emisiunile regilor maghiari.

Ana-Maria Velter justifică această combinație a componentelor aversului și reversului monedelor noastre prin tratatele de alianță încheiate între Dan al II-lea și Sigismund de Luxemburg, în care voievodul român l-ar recunoaște pe regele maghiar drept suveran, recâștigându-și tronul cu ajutorul lui. Trebuie menționat că între 1425 și 1431, în actele oficiale maghiare, în lista marilor demnitari, funcția de ban al Severinului era vacantă, acest lucru însemnând că voievodul Dan nu și-a însușit titulatura de ban al Severinului. Autoarea face apel la aceleași documente emise la Târgoviște, de care s-a folosit și Constantin Moisil în 1921, respectiv 1934, periodizând emisiunea în raport cu documentul. De asemenea, notează faptul că voievodul român primise „drept de batere” a monedei cu o lună înainte de a fi alungat din scaunul voievodal de către Radu al II-lea, în 1426. La numai patru luni de la părăsirea țării, lui Dan i se poruncise să nu-și impună moneda în teritoriile regale ale Ungariei unde se refugiase. În acest caz, este firească întrebarea: unde a bătut monedele domnul muntean?

Din emisiunile lui Dan al II-lea se cunoșteau numai ducați, de altfel foarte rari, asemănători cu cei ai lui Mircea cel Bătrân și Mihail I, însă nu se cunoștea moneda divizionară. În baza celor mai sus-amintite, se poate presupune că așa-numita emisiune anepigrafă Nicolae Redwitz a fost de fapt emisă sub patronajul voievodului muntean. De asemenea, s-ar putea trasa paralele între scurta perioadă în care acesta a emis monedă și frecvența redusă a descoperirilor.

Editorii volumului Monetele lui Mircea cel Bătrân revin asupra acestei probleme, făcând câteva mențiuni cu privire la monedele cruciate, amintind unele păreri apărute în istoriografie de-a lungul timpului, însă foarte pe scurt. Au fost aduse în discuție câteva monede de tip quarting surfrapate cu tipul Dan al II-lea/Redwitz, astfel încadrând cronologic emisiunea din vara anului 1430 până în mai sau iunie 1431.

I.2. Contextul politic și militar. Prezența teutonă la Cetatea Severinului

S-a afirmat în mai multe rânduri că monedele din tipul la care ne referim ar avea o strânsă legătură cu banatul Severinului, mai exact, cu cetatea Severinului, deținută pentru o bună bucată de vreme de cavalerii teutoni sub comanda lui Redwitz.

În anul 1429, regele împărat Sigismund de Luxemburg decidea mobilizarea unei armate de 2000 de soldați cu scopul fortificării zonei de sud a regatului, pe linia Dunării, în banatul Severinului, teritoriu care aparținea Ungariei: „custodiam et defensam locorum finitimorum ad Portam usque Ferream”. Decizia a fost luată datorită iminentei amenințări a armatei otomane venite dinspre sud și datorită „fragilității” politico-economice a vecinilor valahi sub conducerea lui Dan al II-lea (care, de altfel, în decursul zbuciumatei sale domnii, lipsit de alte opțiuni, devine vasal lui Sigismund). În vara anului 1432, cetatea Severinului era asediată de trupele turcești. După eveniment, se pare că Redwitz a părăsit Severinul, pornind în căutarea lui Sigismund pentru a-i cere ajutor. Cetățile de la Dunăre, aflate sub comanda sa, erau într-o stare critică. Apoi, în toamna lui 1432, cu ocazia disputei dintre Alexandru Aldea și Vlad Dracul, turcii intervin în Țara Românească și atacă din nou cetățile bănățene. Din corespondența comandorului de Osterrode, Wolfram von Saunsheim, aflăm că trei dintre cetăți au fost prădate și distruse, iar efectivul militar care a mai supraviețuit a fost luat prizonier. A urmat confruntarea din martie-aprilie 1433 cu un deznodământ mult mai tragic decât precedentul. În urma conflictului, pentru o jumătate de an lipsesc orice fel de date, dar, cum presupune și Costin Feneșan, foarte probabil în această perioadă totul a evoluat din rău în mai rău. Situația îl împinge pe Redwitz să exprime în una din scrisorile către marele maestru Paul von Russdorf intenția de a părăsi banatul dacă Sigismund nu-i va oferi sprijin. La 2 ianuarie 1434, Redwitz primește un răspuns „echivalent unei condamnări la moarte”. Pentru că nici Ordinul nu beneficia de o condiție materială bună, ajutorarea „fraților” mobilizați în banat a fost cu neputință, așadar, singura speranță rămânea la Sigismund ori la nobilii maghiari. Russdorf își încheie scrisoarea prin a-l povățui pe Redwitz ca toate acțiunile lui să fie făcute cu mare băgare de seamă pentru a nu leza imaginea Ordinului și a nu da împăratului motive de ocară. În acest timp însă, Sigismund era preocupat de politica vestică. Sub amenințările neîncetate ale turcilor, cetățile de la Dunăre sunt părăsite de Redwitz și de trupele sale, foarte probabil la începutul anului 1434, apărarea fiind lăsată în seama forțelor locale. Un ultim act al episodului prezenței teutonilor în banat se presupune că s-a petrecut în toamna lui 1435, când Sigismund îi cere lui von Russdorf să trimită delegați care să încheie socotelile cu trupele lui Redwitz. Pe de altă parte, cu privire la decesul cavalerului Redwitz nu se cunoaște nimic sigur. Sunt unele afirmații că ar fi murit după 1435, altele cum că s-ar fi întâmplat la 31 martie 1437.

Despre monedele aflate aici în discuție se mai spune că au fost realizate la Severin de către teutoni, afirmație apărută în baza presupunerii că Redwitz ar fi bătut aici monedă banală, ținând seama și de funcția sa comite cameral al monetăriei regale din Sibiu. În sprijinul teoriei este invocat și un precedent al baterii de monedă la Severin în vremea lui Mircea cel Bătrân. Însă, despre această monetărie nu avem informații documentare că ar fi funcționat în perioada despre care vorbim, și anume, 1429-1434. Mai mult, în corespondențele teutonilor apar menționate numai monetăriile de la Sibiu și Brașov.

Numismatul german Erich Neumann cataloghează acest tip monetar ca făcând parte din emisiunile Ordinului Teuton. Dar, comparând iconografia monedelor teutone cu a celor discutate aici, putem observa că maniera de execuție este total diferită. Pe de altă parte, în campaniile de cercetare arheologică din cetatea Severinului, întreprinse în perioada 1965-1969 și în 1988, au fost identificate doar două astfel de piese, dintr-un total de 241 de monede. Așadar, avem prea puține informații provenite din descoperiri arheologice locale pentru a putea considera cetatea Severinului drept loc al emiterii pieselor cruciate. Se mai cunosc 11 tezaure descoperite în jurul cetății, unul cu piese datate în secolul al XIII-lea, celelalte în secolul al XV-lea, însumând aproximativ 5000 monede, dar componența este necunoscută încă. Publicarea lor ar mai putea oferi „surprize” și eventuale contribuții la subiectul de față.

CAPITOLUL II. DESCOPERIRI ALE CONTROVERSATULUI TIP MONETAR

II.1. Tezaurul de la Šurany

Cea mai semnificativă descoperire de monede cruciate de până acum, s-a înregistrat în arealul slovac. În 1981 a fost descoperit un tezaur cu o mare cantitate de monede, mai exact 3035 de piese confecționate din cupru și argint însumând 1,2 kg. Este vorba de ceea ce este cunoscut în istoriografie drept „tezaurul de la Šurany”. Marele tezaur ar fi fost ascuns la mijlocului deceniului al treilea al secolului al XV-lea datorită raidurilor husite. În componența lui sunt: 2894 quartingi, 5 parvi, 12 ducați, toate de la Sigismund de Luxemburg, o monedă rectangulară de la Albrecht margraf al Moraviei, un groș de la Alexandru cel Bun și 122 de monede de tip Redwitz/Dan al II-lea. Pe baza acestor 122 de monede, numismații slovaci Rudolf Kujovský și Jan Hunka fac o amplă analiză în urma căreia sunt relevate anumite ipoteze inedite. Una dintre ele arată că monedele cruciate au fost bătute în monetăriile regale, dar și în una valahă necunoscută, pentru soldații mobilizați în banatul Severinului sub comanda lui Nicolae Redwitz. Monedele ar fi putut servi ca plată pentru soldați, dar și pentru achiziționarea de bunuri necesare întreținerii garnizoanei. Odată încheiat episodul teuton din banat, în 1434, unii din cei rămași în viață au plecat spre casă prin teritoriile Ungariei și Slovaciei de astăzi, având asupra lor bani de acest tip. Autorii mai afirmă că monedele cruciate rămase au fost topite, iar din metalul rezultat s-au bătut monede oficiale ale lui Sigismund. Aceștia presupun că pe avers este figurat comandantul Redwitz cu însemnele puterii, afirmație care după părerea mea este greșită. Nu avem cunoștință de niciun funcționar regal care să se fi reprezentat vreodată pe o monedă regală maghiară.

Totodată, pe baza tipologiei buzduganului/sceptrului și a crucii/globului cruciger ținute de personaj în mâini, numismații slovaci împart monedele în două categorii. În prima le includ pe cele cu buzdugan ascuțit și glob cruciger, care ar fi fost bătute în monetăriile regale de la Buda, Kremnica, Sighișoara. La celelalte, personajul are în mâna dreaptă sceptrul/buzdugan cu terminația superioară sub forma unui fleuron, iar în stânga o cruce cu brațe inegale; acestea ar proveni dintr-o monetărie valahă necunoscută. Și în cazul acestor autori, teoria baterii monedelor pentru regiunea banatului este ușor de combătut dacă reamintim puținele descoperiri de acest fel tocmai din zona respectivă.

II.2. Colecția numismatică „Mănăstirea Bizere”

Trei piese aparținând tipului monetar vizat aici, nepublicate până acum, provin din „colecția” numismatică de la Mănăstirea Bizere (com. Frumușeni, jud. Arad). Acestea se află între cele 75 de piese pe care am avut ocazia să le prelucrez și care provin din cele 11 campanii de cercetare arheologică desfășurate în acel sit. Componența „colecției” denotă unele aspecte utile discuției de față. Din 75 de piese, singurele posibile de tip muntean sunt cele trei, restul fiind de factură maghiară și austriacă. Una face parte dintr-un mic „tezaur” cu 31 de monede (care în urma procesului de curățare, stabilizare și conservare a ajuns să numere numai 28). Cum am putut observa și în alte cazuri, și de această dată, moneda cruciată apare în compania unor monede de la Sigismund de Luxemburg. Componența „tezaurului”: parvi (două bucăți), quarting (23 bucăți), denar? Dan al II-lea/Nicolae Redwitz (o bucată), heller de la Matia Corvin (o bucată), obol tot de la Matia Corvin (o bucată). Din cele 31 de piese, unele au apărut grupate, altele izolate, într-un strat cu pământ gri închis fără incluziuni, la un interval de adâncime cuprins între -0,96 m și -1,20 m, în umplutura gropii mormântului numit convențional M111, dotat cu o cistă, având nișă cefalică, construită îngrijit, plasată în centrul capelei mănăstirii. Celelalte două piese sunt descoperiri fortuite, fără un context clar. Informații cu privire la metrologia celor trei monede, prezentate în ordinea descoperirii:

1. Nr. inventar: 17471/18; diametru: 13,80 mm; masa: 0,41 g; grosime: 0,41 mm; orientare: ↑O→; material: bilon, sigle avers: P-?, sigle revers: ilizibile (Fig. 1).

2. Nr. inventar: 17934; diametru: 11,14/12,09 mm; masa: 0,44 g; grosime: 0, 0,49~0,64 mm; orientare: ↑O←; material: cupru, sigle avers: ilizibile, sigle revers: ?-posibil B (Fig. 2).

3. Nr. inventar: 17947; diametru: 12,72/13 mm; masa: 0,29 g; grosime: 0,33~0,40 mm; orientare: ↑O←; material: bilon; sigle avers: ?-u, sigle revers: ilizibile (Fig. 3).

II.3. „Tezaurul” de la Vinerea

Un alt tezaur având în componență piese de tipul celui vizat, este cel de la Vinerea (jud. Alba), descoperit în 1965, ce conține monede și bijuterii. Intervalul de emitere al monedelor din acest tezaur se întinde pe parcursul a cinci secole (XIII-XVII). Este un tezaur de acumulare format din 396 de piese, cu o mare varietate de emitenți și cu materiale diferite, așadar cu o relevanță infimă pentru subiectul cercetării de față. Câteva date cu privire la proveniența monedelor din tezaurul de la Vinerea: comitatul de Tyrol (secolul al XIII-lea), Boemia (secolul al XIV-lea), Bologna (secolele XIII-XIV), Ungaria (mijlocul secolului al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XV-lea), Italia-Aquilea (secolul al XV-lea), Serbia (secolul al XV-lea), landul Leuchtenberg (mijlocul secolului al XV-lea), Austria (secolul al XV-lea), Polonia (sfârșitul secolului al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XVII-lea), Statul Papal (secolele XIV-XV), alături de două piese din Țara Românească? (secolul al XV-lea) prezentate ca emise de către Dan al II-lea (așa-numite „Nicolae Redwitz”). Se presupune că îngroparea tezaurului a avut loc în perioada 1620-1625. Și în cazul acestei acumulări de monede, cele două exemplare rămân singurele care ar putea fi muntene.

II.4. Descoperirea de la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului

O altă piesă a fost descoperită în timpul cercetării arheologice de la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, în 1975, și este prezentată ca făcând parte dintr-un mic „tezaur” format din 18 piese muntene și maghiare împrăștiate în șanțul de fundare al absidei, convențional numită „cea de-a doua biserică”. Sunt monede cu ajutorul cărora a fost posibilă datarea, având ca terminus post quem mijlocul secolului al XV-lea. Componența așa-numitului tezaur: Mircea cel Bătrân (două bucăți), Mihail I (două bucăți), Nicolae Redwitz/Dan al II-lea (o bucată), Ludovic I al Ungariei (o bucată), Sigismund de Luxemburg (parvi – patru bucăți), (quarting – o bucată), Albert I al Ungariei (două bucăți), Ladislau al V-lea al Ungariei (două bucăți), Vladislav I al Ungariei (o bucată).

II.5. Colecția numismatică Alfred Heintz

Încă o piesă pe care am putut să o analizez îndeaproape face parte din colecția numismatică Alfred Heintz ajunsă în anul 1966 în patrimoniul Muzeului Municipal „Ioan Raica” din Sebeș, colecție compusă din 1633 de monede. Cea mai mare parte o constituie moneda măruntă sigismundiană după cum urmează: 1104 parvi, 480 quarting-i, 47 denari, un ducat și o piesă Redwitz/Dan al II-lea. Acesta este considerat cel mai mare tezaur cu monedă de la Sigismund I cunoscut la nivelul anului 2011 în Transilvania și banat. Controversata monedă numită „Redwitz” are următoarele date metrologice: greutate 0,32 mm, diametru 1,44/1,42 mm. Analizând microscopic piesa, am observat urme de argintare pe suprafața materialului de bază care pare a fi un bilon cu un procent foarte mare de cupru (fig. 4). Am sesizat acest aspect în mai multe rânduri la descoperiri ale acestui tip monetar din zona Slovaciei și la câteva piese găsite în mediul online.

II.6. Descoperirile de la Sibiu și Moșna

Alte două descoperiri din Transilvania sunt cele de la Sibiu și Moșna. Piesa de la Sibiu este rezultată în urma unor cercetări arheologice foarte ample din Piața Huet. Din 163 de monede descoperite, doar două sunt de tip muntean: un ducat, fals de epocă, având ca posibili emitenți pe Mircea cel Bătrân sau Vlad I, și piesa cruciată Redwitz/Dan al II-lea. În ceea ce privește moneda descoperită la Moșna nu cunoaștem mai multe detalii. Din păcate periodicul în care este publicat studiul nu ne-a fost accesibil.

Din piesele găsite în afara arealului muntean, Gheorghe Buzdugan amintește o astfel de monedă ca descoperire izolată în nordul Moldovei.

II.7. Descoperirea de la Volyns (Ucraina)

În 2005 a fost descoperită întâmplător o alta în regiunea Volyns din nord-vestul Ucrainei, la granița cu Polonia, în lunca unui râu din imediata vecinătate a unei rute comerciale cunoscute încă din Evul Mediu. Vasyl Orlyk citează majoritatea punctelor de vedere; de asemenea, încearcă o descriere vizuală făcând anumite analogii cu ducații maghiari care îl au reprezentat pe avers pe Sf. Ladislau. În final, autorul o atribuie tot lui Nicolae Redwitz, ca emisă în banatul Severinului sub administrație teutonă între 1429 și 1435, folosind ca justificare titlul lui Redwitz de cămăraș al monetăriei regale de la Sibiu. Ca nominal, o consideră un echivalent al quarting-ului. Totodată socotește că după însemnele puterii, coroana, sceptrul și globul cruciger, personajul reprezentat pe avers este Sigismund, iar blazonul cruciat de pe revers aparține Ordinului Teuton. Coroana care timbrează blazonul este interpretată ca simbol asociat regelui împărat Sigismund.

II.8. Descoperirea de la biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Socovce (Slovacia)

Din seria pieselor asupra cărora am observat folosită tehnica fourrée fac parte cele descoperite la biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Socovce, din bazinul Turiec, situat în zona central–nord-vestică a Slovaciei, cu prima atestare documentară la mijlocul secolului al XIII-lea. În urma cercetărilor arheologice au fost descoperite șase astfel de monede (cu grad avansat de deteriorare) între latura estică a navei sudice și primul contrafort al corului. Acestea au ajutat la datarea uneia din multiplele faze de construcție ale monumentului, datare pe care autorii cercetării o preiau de la numismații slovaci Marián Samuel și Jan Hunka, anume 1430-1434 (Fig. 5).

II.9. Descoperirea de la Hlohovca (Slovacia)

Tot în Slovacia au fost descoperite absolut accidental două monede „sudate” din oxidare. Descoperirea a avut loc în anul 2010 în zona Hlohovca. În urma tratării lor cu acid citric, piesele au fost separate, putând să se observe că una este un ducat maghiar de la Sigismund, iar cealaltă o piesă Redwitz/Dan al II-lea. Se pare că în preajma anului 1431, zona în care au fost găsite cele două a avut parte de mari frământări datorită husiților. Autorul împărtășește în cea mai mare măsură ipotezele propuse de Rudolf Kujovský și Jan Hunka. Din păcate, aceste piese nu pot oferi foarte multă informație, dat fiind contextul descoperirii.

Cum afirmam în introducere, în urma constatării existenței puținelor piese de acest tip descoperite arheologic, am recurs și la cele găsite în mediul online. Așadar, am analizat 144 de monede vizualizate pe internet. Mare parte a acestora au fost obiectul unor licitații pe diferite site-uri de profil începând cu anul 2004 până în prezent. De asemenea, din cele 144 sunt și monede din componența unor colecții particulare. Din nefericire, la foarte puține din ele am beneficiat și de date metrologice. Prin urmare, la o asemenea cantitate de material, în condițiile date, varietatea reprezentărilor iconografice rămâne principala țintă pentru observații.

CAPITOLUL III. „ATELIERUL” DE FALSIFICARE

III.1. Prolog

În etologia umană, dorința de a eluda, ascunde, deturna și mai apoi modalitățile de substituire sunt legate și de dorința de acumulare, îmbogățire, și de aici variația mijloacelor de dobândire. Astfel, în decursul istoriei, fenomenul falsificării emisiunilor monetare are o pondere variabilă în structura circulației monetare, în funcție de epocă, în cadrul fiecărui stat, regiune sau oraș. Falsurile monetare se disting în principal de emisiunile oficiale, stilistic și prin diferențe ponderale sau de titlu. Un element în plus este reprezentat de modul de redare a imaginilor de pe aversul și reversul monedelor. Acestea pot avea de cele mai multe ori trăsături neclare, cu legende care indică numele statului sau al emitentului, ale căror litere sunt reproduse greșit, sunt inegale sau uneori chiar lipsesc.

Pe parcursul majorității epocilor istorice, valoarea monedei a fost atribuită în primul rând raportat la valoarea intrinsecă a metalului prețios din care era confecționată aceasta.

De obicei, modul de realizare a unui fals a fost reprezentat de aplicarea unui strat subțire de metal prețios, aur sau argint, peste o bucată de metal comun, cupru, plumb, fier sau staniu.

Evul Mediu reprezintă o epocă amplu analizată din punct de vedere numismatic, abordările vizând fenomenul falsificării emisiunilor monetare în literatura de specialitate, ocupând un loc aparte. Falsurile monetare au o importanță însemnată, aceste exemplare care au circulat uneori în cantități apreciabile au făcut astfel parte din economia unor structuri regionale sau chiar statale.

Așadar, cu problema falsurilor monetare s-a confruntat întreaga societate indiferent de perioada istorică, pe de o parte din cauza unei manipulări a valorii, chiar de către autorități, în scopul obținerii unor importante surse de venit prin scăderea titlului metalului prețios sau a greutății, fie din cauza unor ateliere clandestine.

Revenind la perioada medievală, fenomenul falsificării monetare se intensifică în vremea domniei regelui Sigismund de Luxemburg, fiind favorizat de devalorizarea banilor și diminuarea accentuată a metalului de valoare din monede. S-au falsificat în special monede cu valoare de piață mică, așa numita „monedă măruntă” cum ar fi obolul, quartingul și denarul. Din descoperirile de monede și din sursele istoriografice se poate constata că aceste fapte se accentuează în 1424 și 1427, regele fiind nevoit să ia măsuri oficiale în ceea ce privește falsificarea banilor.

Problema falsurilor este mult mai veche. Încă din sec al XIII-lea monetăriile erau date în arendă unor particulari ori unor orașe. În aceste monetării se băteau bani oficiali cu însemnele puterii centrale. Venitul monetăriei intra în visteria regală. Responsabil al monetăriei era prefectul cămării care avea în grijă buna desfășurare a producției emisiunii monetare, însă uneori se întâmpla ca acesta, în asociere cu un mare feudal să falsifice bani în scop personal. Din vremea lui Carol Robert este cunoscut cazul lui Ladislau Szárazberky pe care Nicolae Szatmári și Frichko, prefecții cămării, l-au obligat să bată bani falși. În 1352 un caz asemănător este cel al lui Nicolae și al fiilor săi Petre și Nicolae, care au fost pedepsiți cu confiscarea averii pentru batere de bani falși. În vremea lui Ludovic I, în Banat au avut loc numeroase procese în care țărani români erau acuzați de falsificare de bani. Baterea de bani falși era socotită trădare fiind pedepsită ca atare. Toți răufăcătorii, hoții, incendiatorii, falsificatorii de bani și sigilii, erau arestați, judecați, mutilați, decapitați, dezmembrați ori arși pe rug. Nu numai falsificatorii beneficiau de un astfel de tratament ci și cei care sabotau mărimea, greutatea, grosimea sistemul de batere ori finețea monedei. Încă din primul an de domnie al lui Sigismund I de Luxemburg, 1387, datează un act prin care regele conferă ius gladii familiei Károlyi din comitatul Satu Mare lui Ladislau și Andrei, fii lui Merhard, asupra făcătorilor de rele de pe domeniile sale, printre care se numără și falsificatorii de bani. La începutul secolului al XV-lea se cunosc o serie de procese ale hoților și falsificatorilor de monede în comitatele Somogy, Satu Mare, Maramureș și Ugocea. În anul 1409 sunt consemnate cazurile lui Iliaș fiul lui Sînmihai, Iacob fiul lui Johan Sandor, zis de Koch, ale lui Johan zis Minerul, Petru Auraru, Martinus zis de Konak, ce au fost deposedați de bunuri și condamnați la moarte pentru falsificare de monede, sigilii și acte. În 1422, cazul lui Posar Dominicus din Kawa, care a trebuit să plătească 54 de florini în nove nostre monete și doi cai, în valoare de 40 de florini, pentru delictul falsificării de monede. Dacă în secolul al XIV-lea pedeapsa era arderea pe rug, la jumătatea secolului următor, pe măsură ce puterea economică a nobilimii creștea, pedepsirea se rezumă la amenzi în bani sau bunuri. Perioada tulbure a domniei lui Sigismund a necesitat tot mai mulți bani pentru plata mercenarilor. Falsificatorii de monede nu trebuiau căutați în rândurile oamenilor simpli, a nevoiașilor, ci în rândul aristocraților. Perioada tulbure de care vorbeam în rândurile anterioare a dus și la un alt fapt, meșterii monetari nemaifiind controlați păstrează cantități de material prețios pentru sineși, dând drumul pe piață unei monede devalorizate. Datorită campaniilor împotriva turcilor, regele își petrece foarte mult timp în Transilvania și acordă importanță monetăriilor din teritoriu mai ales celei de la Sibiu unde mută baterea monedei de aur.

III.2 Falsificarea monedelor de tip Redwitz/Dan al II-lea

Tot în Slovacia a fost făcută o descoperire absolut unică în rândul controversatelor monede cruciate, și anume un atelier de falsificare monetare. Pentru perioada medievală, fenomenul falsificării monetare se intensifică în vremea domniei regelui Sigismund de Luxemburg, fenomen favorizat de devalorizarea banilor și diminuarea accentuată a metalului de valoare din monede. S-au falsificat în special monede cu valoare de piață mică, așa numita moneta minor, cum ar fi quarting-ul, parvus-ul și denarul. Din descoperirile de monede și din sursele istoriografice se poate constata că fenomenul a luat amploare în anii 1424 și 1427, regele fiind nevoit să ia măsuri oficiale privind falsificarea banilor. În această nelegiuire erau implicate persoane de la cel mai înalt nivel, până la omul de rând, iar în acest sens putem exemplifica cu un caz din spațiul nostru. Ioan Sărăcin, nobil din Țara Hațegului, bătea în propria gospodărie falsuri pe care le trafica peste munți, punându-le în circulație în Țara Românească. Demararea afacerii se petrecea la „umbra” unei persoane influente, Andrei Diacul, castelan al Hunedoarei. Dacă în secolul al XIV-lea pedeapsa era arderea pe rug, la jumătatea secolului următor, pe măsură ce puterea economică a nobilimii a crescut, pedepsirea se rezuma la amenzi în bani sau bunuri.

Revenind la atelierul în care se falsifica moneda Redwitz/Dan al II-lea, acesta este o descoperire speoarheologică din 2004-2005, la gura peșterii Jaskyňa pri Zlatej din regiunea Letanovce.

În zona nordică a regatului Ungariei, Slovacia de astăzi, delictul în cauză s-a practicat foarte intens, fiind descoperite peste opt astfel de ateliere clandestine, fie în peșteri, fie în apropierea unora din castele. În atelierul de la Jaskyňa pri Zlatej, alături de monedele în studiu, care erau majoritare, se falsificau și denarii mici ai lui Sigismund de Luxemburg. S-au descoperit foarte multe pastile monetare neștanțate, fragmente de tablă de cupru rămase în urma decupării pieselor, câteva artefacte din fier neidentificate, și de asemenea, monede din cupru ștanțate și argintate. În urma analizării artefactelor descoperite, cercetătorii au concluzionat că aceste monede cruciate foloseau ca valută locală în regiunea Spiš (nord-estul Slovaciei). Ar mai fi de adăugat o observație importantă cu privire la piesele ce provin din acest atelier, și anume, neglijența în execuție, în special la forfecare. Monedele „gata de pus în circulație” au diverse forme, numai circulare nu.

CONCLUZII

Cele 144 de monede găsite în mediul online, au permis stabilirea mai multor repere cu privire la o clasificare a monedelor cruciate și am reușit să le împart în două categorii, pe baza următoarelor observații:

Cele din prima categorie prezintă următoarele particularități:

Sunt de remarcat lipsa fineții în realizarea decorului perlat marginal, cât și formele imprecise și disproporționate ale personajului de pe avers, ce are în mâna dreaptă un buzdugan/sceptru cu terminația sub forma unui fleuron, iar în stânga o cruce cu brațe inegale. Ca detaliu iconografic am sesizat poziția labelor picioarelor personajului, ambele fiind îndreptate în aceeași direcție, stânga sau dreapta. Pe revers, atât coroana cât și scutul cruciat sunt realizate grosier și imprecis, iar în ceea ce privește siglele, acestea apar pe ambele fețe ale monedei, fiind identice cele de pe avers în raport cu cele de pe revers. Siglele sunt redate sub forma diferitor caractere chirilice, alteori simboluri (posibile flori de crin stilizate?). De menționat ar fi și materialul din care sunt confecționate, și anume cupru cu conținut redus de argint sau chiar cupru nealiat, de asemenea și diametrul ce pare a fi mai mare. Spun pare, deoarece, după cum am afirmat în introducere, din cele 144 de monede foarte puține beneficiază de date metrologice (Fig. 6).

Categoria a doua:

Decorul perlat marginal este mult mai fin executat, iar personajul de pe avers este proporționat mult mai bine. În mâna stângă are globul cruciger, iar în dreapta buzduganul/sceptru cu terminație în formă rombică ascuțită; siglele sunt latine, însă, sporadic apar și alte simboluri; poziția labelor picioarelor este dreapta-stânga; reprezentările de pe revers sunt mult mai precis și frumos executate; calitatea materialului pare superioară celui folosit pentru primul tip (Fig. 7).

Ca urmare a observațiilor de mai sus și a comparațiilor, putem spune că pare plauzibilă afirmația numismaților slovaci cu privire la monetăriile în care s-au bătut aceste piese. Tipul al doilea, descris mai sus, este mult mai îngrijit, matrițerii părând a fi avut mai multă experiență și îndemânare în raport cu cei ce au realizat primul tip. Așadar, putem presupune existența unei „industrii” monetare specializate, cu standarde ridicate, cum rar întâlnim la emisiunile muntene.

La nivelul cercetării noastre de până acum nu am identificat pentru perioada de interes a studiul nostru, anii 1425-1435, niciun atelier monetar muntean, iar sistemul de sigle al pieselor din categoria a doua corespunde în mare măsură celui maghiar.

Luând în considerare ideea de uniune monetară, acceptată în mai multe rânduri de o parte a autorilor de studii asupra monedelor cruciate și ținând cont de siglele pieselor, am putea considera că acestea au fost bătute în monetăriile regale ale Ungariei, dar și în Țara Românească, însă nu pentru uzul cavalerilor de la Severin, ci pentru uz general în ambele țări. Cantitatea redusă, raportată la tirajul unei emisiuni bătute în monetării regale, ne poate duce cu gândul la o perioadă foarte scurtă de emisiune, dar cu piese rămase în circulație la fel ca toate tipurile de monedă măruntă, foarte probabil până la sfârșitul domniei lui Sigismund de Luxemburg.

Cu privire la perioada și locul baterii, dacă acest fapt s-a întâmplat în proximitatea documentului din 1424, cum presupune Ana Maria Velter, și numai în Muntenia, există o mare problemă a echivalenței raportat la emisiunile regatului maghiar, care la acel moment avea drept cea mai mică valoare în circulație denarul mic sau așa-numitul parvus. Datorită falsificării foarte intense, acesta a fost scos din circulație în 1427. În același an, în urma scoaterii parvus-ului din circulație, a fost implementată o altă monedă de necesitate și anume ducatul (maghiar) de o calitate și cu dimensiuni asemănătoare monedelor abordate în acest studiu. Dar nici acesta nu se va mai bate din 1430, când va fi introdus un tip monetar cu titlul materialului la fel de asemănător monedelor Redwitz/Dan al II-lea și anume quarting-ul. O legătură între perioada baterii acestuia și monedele cruciate putem face prin piesele surfrapate menționate de N. Docan și Oberländer/Cândea. Trebuie să menționăm, totodată, că la piesele analizate pentru acest articol nu am identificat urme de surfrapare.

Analizând componența tezaurelor în care apar monede de tip Redwitz/Dan al II-lea, exceptându-le pe cele de acumulare, am putea presupune că au fost bătute anterior sau în preajma anului 1427, perioadă care nu ar avea nicio legătură cu cavalerul Redwitz și, de asemenea, posibilitatea baterii acestor monede în Cetatea Severinului.

Pentru moment, perioada baterii monedelor discutate aici, nu poate fi determinată cu exactitate. Din „mozaicul” reperelor care ar fi necesare clarificărilor ferme lipsesc elemente esențiale, așa că fiecare teorie pare plauzibilă și la fel de ușor infirmabilă, problema cercetării lor rămânând astfel deschisă.

LISTA ABREVIERILOR

AAR-SI – Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice. Academia Română. București.

AÉ – Archaeologiai Értesitö a Magyar régészeti, müvésyt-történeti és éremtani társulat tudományos folyóirata. Budapesta.

AH – Archaeologia historica. Masarykova univerzita, Filozofická fakulta. Brno.

BSNR – Buletinul Societății Numismatice Române. București.

CMA – Complexul Muzeal Arad.

CN – Cercetări Numismatice. Muzeul Național de Istorie a României. București.

CNA – Cronica Numismatică și Arheologică. Foaie de informații a Societății Numismatice Române. București.

DRH D. I. – Documenta romaniae hisroriae D. Relațiile între țările române vol. I.

MBR – Monede și Bancnote Românești.

MNIR – Muzeul Național de Istorie a Românilor.

NEUMANN – Erich Neumann

RMM-MIA – Revista muzeelor și monumentelor. Monumente Istorice și de Artă. București.

SCN – Studii și Cercetări de Numismatică. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”

București.

BIBLIOGRAFIE

Bogdan Ioan, Relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în sec. XV-XVI, vol. I, București, 1905.

Burnichioiu Ileana, „Capela Funerară”, în A. A. Rusu, I. Burnichioiu (ed.), Mănăstirea Bizere, vol. 1, Cluj-Napoca, 2011, p. 61-78.

Buzdugan Gheorghe, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede și Bancnote Românești, București, 1977.

Coza Mihaela, „Tezaurul monetar de la Vinerea (secolele XIII-XVII)”, în Apulum, XLI, 2004, p.387-393.

Dejan Monica, „VIII.3. Monedele”, în Daniela Marcu Istrate (coord.), Sibiu. Piața Huet. Monografie arheologică, vol. I, Alba Iulia, 2007, p. 113-117.

Eadem, „Monede descoperite cu ocazia săpăturilor arheologice de la Moșna (jud. Sibiu)”, în SCN, II (XIV), 2011, p. 175-186.

Docan Nicolae, „Studii privitoare la numismatica Țării Românești”, în AAR-SI, seria II, tom XXXII, 1909-1910, p. 475-483.

Feneșan Costin, Cavalerii teutoni în Banatul Severinului și la Dunărea de Jos în prima jumătate a secolului al XV-lea, Reșița, 2016.

Gyöngyössy Márton, Főúri pénzverési jogosultak a 15. századi Magyarországon, în Századok, 150 (2), 2016, p. 341-368.

Hurmuzaki Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV, partea I, București, 1911.

Hunka Ján, Marián Soják, „Zaujímavé námety na minciach typu Redwitz v kontexte nových objavov”, în Numizmatika, 22, 2008, p. 27-31.

Iliescu Octavian, „Ducați necunoscuți emiși de doi voievozi ai Țării Românești în secolul al XV-lea”, în BSNR, 77-78, 1983-1985, p. 257-289.

Idem, Monetele lui Mircea cel Bătrân, Editura Istros, Brăila, 2008.

Isăcescu Elena, „Monedele atribuite lui Nicolae Redwitz”, în SCN, VII, 1980, p. 99-107.

Kirițescu Constantin, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, București, 1997.

Kujovský Rudolf, Jan Hunka, „Hromadný nález mincí z 15. storočia zo Šurian (K problematika quartigov a redwitzových mincí)”, în Slovenská Numizmatika, XI, 1990, p. 159-209.

Lászlo Réthy, „Redwitz Miklos szőrényi bán érmei”, în AÉ, III, 1891, p.193-198.

Mănucu-Adameșteanu Gheorghe, Katiușa Pârvan, Ana-Maria Velter, Aurel Vîlcu, Monedele medievale și moderne descoperite în București și în împrejurimi (secolele XIV-XIX), București, 2005.

Minea Ilie, Principatele Române și politica orientală a împăratului Sigismund, București, 1919.

Moisil Constantin, „Istoria monetei în România”, în CNA, Oct.-Dec., 1921, p. 32-41.

Munteanu Luminița, Maria Beldie Dumitrache, „Rezultatele cercetărilor la biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului – etapa 1975”, în RMM-MIA, I, 1976, p. 52-56.

Munteanu Teodor, „A Coin Hoard from the Time of Sigismund of Luxemburg in the Collection of the „Ioan Raica” Municipal Museum in Sebeș”, în Terra Sebus, 3, 2011, p. 271-337.

Neumann Erich, Die Münzen des deutschen Ordens in Preussen, des Herzogtum Preussen, Westpreussen sowie die Gepräge des deutschen Ordens in Mergentheim 1235-1801, Köln, 1987.

Oberländer-Târnoveanu Ernest, „Emisiunile monetare bătute pe teritoriul Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504), o analiză critică”, în CN, IX-XI, 2003-2005, p. 304-305.

Orlyk Vasyl, „The Finds of the Coins of the Severin Banat with the Symbols of the Teutonic Order in Volyn Region”, în The Finds of the Coins of the Severin Banat with the

Symbols of the Teutonic Order in Volyn Region, în Aktual’ni problemy numizmatyky u systemi spetsial’nykh haluzey istorychnoyi nauky, Kirovograd-Kiev, 2015, p. 46-47.

Pascu Ștefan, Constantin Cihodaru, Konrad Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervian, Documenta Romaniae Historica D. Relațiile între Țările Române, vol. 1, București, 1977.

Popa Cristian Ioan, Valea Cugirului din preistorie până în zorii epocii moderne, Cluj-Napoca, 2011, p. 544-552.

Rupp Jakab, Magyarország’ ekkorig ismeretes pénzei, vol. II, Buda, 1846.

Rusu Adrian Andrei, „Un falsificator român de monede de aur de la începutul secolului al XVI-lea: Ioan Sărăcin de Sălașu de Sus”, 2012. http://www.medievistica.ro/pagini/disc_conexe/texte/diverse/falsificator/falsificator.html (accesat în 28 aprilie 2018).

Samuel Marián, Jan Hunka, „Nález mincí typu „Redwitz“ z výskumu Kostola Narodenia Panny Márie v Socovciach”, în Slovenská numizmatika, XIX, 2011, p. 148-156.

Samuel Marián, Henrieta Žažová, „Kostol Narodenia Panny Márie v Socovciach (Výsledky archeologického a archívneho výskumu)”, în AH, 37 (2), 2012, p. 577-593.

Soják Marián, „Falšovanie mincí v stredoveku a novoveku v oblasti východného Slovenska (stručný prehľad stavu bádania za posledné desaťročie)”, în Daniel Haas Kianička (ed.), Baníctvo a mincovníctvo v dejinách Slovenska, Kremnica, 2013, p. 37-53.

Stângă Ioan, „Circulația monetară la Cetatea Severinului (secolele XIII-XVI)”, în CN, VII, 1996, p. 149-154.

Švec Aleš, „Nález drobných mincí z obdobia vlády žigmunda Luxemburského z Hlohovca”, în Denarius, 4, 2014, p. 72-76.

Velter Ana-Maria, „Date privitoare la un tezaur din sec. al XV-lea descoperit la Turda”, în CN, I, 1978, p. 32-41.

Eadem, „Câteva probleme de numismatică românească. Monedele atribuite lui Nicolae Redwitz”, în CN, III, 1980, p. 93-114.

LISTA ILUSTRAȚIILOR

Planșa I. Fig. 1. Monedele tip Redwitz/Dan al II-lea descoperite la Ipolyság (Apud, Réthy Lászlo, „Redwitz Miklos szőrényi bán érmei” în Archaeologiai Ertesitő, III (1891), p. 195; Fig. 2. Monedele de tip Redwitz/Dan al II-lea din colecția Cabinetului numismatic al Bibliotecii

Academiei (Apud, Elena Isăcescu, „Monedele atribuite lui Nicolae Redwitz”, în SCN, VII (1980), p. 103-104.

Planșa II. Cele 43 de monede din tezaurul de la Timișoara (Apud, Ana-Maria Velter, „Câteva

probleme de numismatică românească. Monedele atribuite lui Nicolae Redwitz”, în CN, III (1980), p. 98, 100, 102, 104.

Planșa III. Fig. 1-3. Monede de tip Redwitz/Dan al-II-lea descoperite la Mănăstirea Bizere (jud. Arad); Fig. 4-5. Monede de tip cruciat descoperite în tezaurul de la Vinerea; Fig. 6. Monedă din colecția Alfred Heintz; Fig. 7. Monedă descoperită în Piața Huet din Sibiu; Fig. 8. Monedă descoperită la Biserica Nașterea Maicii Domnului din Socovce (Slovacia); Fig. 9. Monedă descoperită în zona Hlohovca (Slovacia); Fig. 9. Monedă descoperită în regiunea Volyn (Ucraina).

Planșa IV. Fig. 1. Intrarea în peștera Jaskyňa pri Zlatej diere (Slovacia); Fig. 2. Planul peșterii și locul descoperirii atelierului de falsificare; Fig. 3. Fragmente de tablă de cupru rămase în urma forfecării monedelor; Fig. 4. Pastile monetare din cupru argintat, neștanțate, pregătite pentru batere.

Planșa V. Fig. 1. Piese ștanțate descoperite în atelierul de falsificare din peștera Jaskyňa pri Zlatej diere (Slovacia); Fig. 2. Împărțirea monedelor de tip Redwitz/Dan al II-lea în două categorii ; Fig. 3. Marcate pe harta Slovaciei locurile descoperirilor monetare de tip Redwitz/Dan al II-lea.

Planșa VI. Tabelu ce conține sursele electronice și date parțiale ale celor 144 de monede analizate, provenite din mediul online (paginile 35-42).

Planșa VII. Imagini avers/revers ale celor 144 de monede studiate, „culese” din mediul online (paginile 43-48).

PLANȘE

Planșa I.

Planșa IV

Fig. 1

Fig. 2

Fig. 3

Planșa VI.