Lect. Univ. Dr. ANGELA KALLO [310139]

[anonimizat]-Procesare computerizată a imaginii

Programul de studiu: Licență

LUCRARE DE LICENȚĂ

CONTRAPUNCT

COORDONATORI ȘTIINȚIFICI:

Prof. Univ. Dr. ȘTEFAN DOREL GĂINĂ GERENDI

Lect. Univ. Dr. ANGELA KALLO

ABSOLVENT: [anonimizat]-DAN COTFAS

Cluj Napoca

2017

INTRODUCERE

Nu este un secret că aparatul de fotografiat a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] a [anonimizat] a putea retrăi acele sentimente o dată cu trecerea anilor.

[anonimizat] o [anonimizat] ,,artă fotografică”, [anonimizat], gustul și culoriile din farfurie.

Pentru a face niște fotografii cât mai reușite trebuie să ținem cont de următorii factori: lumina, lumina este unul dintre cei mai importanți factori pe care trebuie sa-i [anonimizat], [anonimizat]; compoziția, [anonimizat], trebuie poziționată în așa fel încât să aibă un impact puternic asupra celui care privește fotografia; [anonimizat] a obține o fotografie reușită; [anonimizat] o poveste, [anonimizat] ,,citească” mesajul fotografiei.

[anonimizat], sunt necesare ca să promoveze o cât mai bună reprezentare și promovare a [anonimizat]. [anonimizat], întelegand o [anonimizat], expresivă a [anonimizat], fabulos, fantastic.

CAPITOLUL 1

ISTORIA FOTOGRAFIEI. INSPIRAȚIE

1.1 Istoria fotografiei

Termenul de fotografie vine din grecescul.“photos" – lumină și “graphein" –.a desena.

Tehnica fotografică conține.moduri variate de.producere a unor imagini.permanente pe suprafețe sensibile.prin operațiunea fotochimică.a luminii sau a altei.forme de radiație sau prin tehnici.mult mai actuale de.captare a imaginilor prin.mijloace electronice.

În zilele de astăzi.fotografia ar.un rol foarte important.ca mediu informațional,.ca o unealtă în slujba.științei și industriei,.ca o formă de artă.sau ca un hobby.foarte răspândit. Este esențială în afaceri.[anonimizat].folosită în publicitate,.documentare, fotojurnalism și în.multe alte domenii.

[anonimizat].la cercetările în spațiu la cele subatomice se.bazează pe fotografie. Istoria dezvoltării.fotografiei arată că în.[anonimizat].era domeniul câtorva.profesioniști deoarece necesita.aparate mari și plăci.[anonimizat].în primele decenii ale.secolului al XX-lea, odată.cu introducerea roll-filmului și.a aparatului portabil, a captat.atenția unui public larg.

În ziua de azi.industria oferă fotografilor profesioniști și amatori o.mare varietate de aparate.și accesorii.

În fotografie lumina este esențială. Aproape toate.formele de fotografie se.bazează pe proprietățile unor.cristale de argint, compuși.chimici ai argintului.și a unor halogeni.(bromină, clorină sau iodină),.sensibile la lumină..Aceste cristale se găsesc.sub formă de emulsie.(o peliculă fină gelatinoasă).care se află în filmul.fotografic.

Fotografia se bazează.așadar pe principii fizice.și chimice. Principalul principiu chimic utilizat este sensibilitatea la lumină a compușilor argintului..Principiile fizice care guvernează sunt.cele ale opticii și.ale fizicii luminii. Termenul.generic de lumină se referă.la porțiunea vizibilă.din spectrul radiațiilor.electromagnetice, care includ.unde radio,.raze X, raze gamma, infra-roșii și.ultra-violete. Pentru ochi unda.cea mai lungă este roșu,.iar cea mai scurtă.albastru.

Dar oare cum a.aparut fotografia.pentru ca mai apoi să.evolueze în ceea ce este.în ziua de azi? Care este.începutul istoriei.științei fotografice?

Prin recunoașterea.faptului că anumite substanțe chimice îsi schimbă nuanța sau culoarea datorită expunerii la lumină a început dezvoltarea proceselor fotografice. Dupa anii 1820 a început cercetarea pentru a reuși fixarea.permanentă a imaginii obținută prin expunerea la lumină. De atunci și până în ziua de azi procedeele chimice și optice ale proceselor fotografice au fost îmbunătățite de oamenii de știință.

Fotografia cea mai veche care s-a păstrat este datată din 1826 sau 1827 și este imaginea unei curți interioare văzută de la fereastra.sa de către francezul Joseph Nicéphore Niepce. Fotografia a necesitat o expunere de 8 ore. Rezultatul obținut a fost un pas enorm pentru cercetarea în domeniul fotografiei.

Fig. 1 ,,Vedere de la fereastra din Le Gras”, Nicephore Niepce

Fig. 2 ,,Boulevard du Temple, Paris”, Louis Daguerre

Încercari notabile de a captura imagini sunt și cele ale britanicilor Thomas Wedgwood și Sir Humphry Davy la sfârșitul secolului XVIII. Din pacate, ei nu au reușit să fixeze cu succes imaginile pe care le-au creat. Imaginea lui Niepce, deși bine fixată pe hârtie, nu avea calitatea necesară care ar fi asigurat adoptarea acestei noi tehnici. A trebuit ca un alt om de știință, Louis Jacques Mandé Daguerre, care a devenit asociatul lui Niepce și a continuat să lucreze independent după moartea acestuia, să aducă aceste prime tentative la un nivel care să asigure succesul la public. Daguerre a creat imagini simple direct pe suport de metal. A făcut experimentele în anii 1830, iar în 1839 a facut anunțul istoric al descoperirii procesului ce avea să poarte numele său. Acesta implica expunerea unei plăci de cupru argintată, developarea imaginii în vapori de mercur și fixarea acesteia în soluție de sare. Imaginile rezultate erau foarte fragile la atingere și trebuiau să fie protejate de o sticlă, dar erau capabile să păstreze și cel mai mic detaliu.

În aceeași perioadă, a anilor 1830, fizicianul britanic William Henry Fox Talbot făcea propriile sale experiențe. Primele succese le-a avut în 1835 și includeau imprimarea imaginii frunzelor unei plante făcute cu aparatul său.de fotografiat în miniatură (supranumit și aparatul ,,cursa de soareci”). Acestea erau imagini negative imprimate pe hârtie, preparate cu soluții de săruri de argint, sensibile la lumină, fixate întâi în săruri obișnuite și, mai apoi, la sugestia lui Sir John Herschel (renumitul –/astronom englez), în trisulfat de sodiu, cunoscut și ca ,,hypo”.

Următorul pas important în cercetarea lui Talbot a fost descoperirea unei imagini “latente", produsul invizibil a expunerii scurte, care putea fi developat chimic.

Dorința publicului de a se încânta.de fotografii în culori.este accentuată de frecvența cu care coloratul de mină a fost folosit la primele fotografii. În special metoda aceasta a fost folosită în cazul daguerreotipului. Daguerrotipistul londonez William Edward Kilburn a avut cel mai mare succes în colorarea fotografiilor sale, dându-le o tentă naturală.

În 1855 fizicianul James Clerk Maxwell a determinat baza teoretică a fotografiei în culori. Maxwell a înțeles principiul culorilor primare care sunt baza pentru restul culorilor.

La începutul secolului XX s-au petrecut mai multe experimente, astfel încât în 1904 frații Auguste and Louis Lumicre au anunțat dezvoltarea unei tehnici. În 1907 și-au patentat descoperirea sub Autochrome plates.

Acesta va rămâne cel mai popular proces, rezistând competițiției cu mulți alți producători până în anul 1935, când a apărut Kodachrome, care folosea roll-filmul.

Următorul pas în dezvolatrea fotografiei este apariția la sfârșitul anilor 80 a roll-filmului. Meritul pentru această descoperire îi revine americanului George Eastman. În 1884 Eastman a inițiat roll-filmul, care permitea expuneri multiple, fiind mai practic ca negativul pe sticlă. Dezvoltarea tehnicii fotografice a continuat prin cercetările lui Eastman. Acesta, angajat timp de 14 ani la o banca, și fiind pasionat de fotografie, și-a înființat în 81 o companie care făcea și distribuia în toată America plăci fotografice pe bază de colodiu umed. Dar el, avea o idee inovatoare, aceea de a înlocui plăcile de sticlă, fragile și neconfortabile. Inițial, a încercat cu o hârtie tratată cu niște substanțe speciale. După, cu ajutorul unui chimist a scos primul suport pentru fotografie transparent, suplu, și aconstruit o mașină nouă adaptată la acesta. În 1888, Eastman a denumit invenția sa KODAK, pentru că se poate pronunța la fel în aproximativ toate limbile cunoscute. A făcut un aparat ușor de fotografiat și un film care.permitea 1OO de expuneri. Fotografiile erau făcute de un amator, care apoi dădea aparatul lui Rochester și primea pozele înapoi imprimate , ca și apartul său încărcat cu film nou, totul pentru 10 dolari. În aceeași perioada, Eastman a lansat sloganul publicitar al firmei, care a făcut înconjurul lumii și nu a fost uitat nici în 100 de ani: ,,You press the button, we do the rest!”. Succesul a fost uriaș. Ajungea să apeși un singur buton, pentru ca să devii magician. Fotografia nu mai era apanajul specialiștilor, devenise accesibilă tuturor oamenilor.

Dupa 100 de ani de la acele evenimente, metoda nu s-a schimbat, dar perfecționările aduse erau multiple. Sensibilitatea culorilor era mult îmbunătățită, placa devenind sensibilă și razele ultraviolete, la infraroșii și la razele X. Lumina artificială permitea fotografierea noaptea și în camerele întunecate, dar și mărirea imaginilor. Ultima fază în dezvoltarea științei fotografice este fotografia digitală. Camerele cu roll-film sunt cam date uitării de majoritatea consumatorilor, exceptându-i pe profesioniștii tradiționaliști. Camerele digitale, în memoria lor digitală, înregistrează fotografia, ca apoi să poată fie mutată pe alte suporturi, cum ar fi calculatorul sau hârtia. Avantajele sunt imense, cel mai important fiind spațiul incomparabil mai mare de stocare a pozelor.

Fig. 3 „O fundă de stofă”, James Clerk Maxwell

Fig. 4 „Lansarea Cape Canaveral, 1950”, fotografii NASA

1.2 Artiști de influență

Giuseppe Arcimboldo s-a născut în 1527 la Milano și a decedat în 11 iulie 1593 la Milano. A fost un pictor italian reprezentant al manierismului, cunoscut mai mult datorită figurilor alegorice realizate prin combinația diverselor viețuitoare și fructe (legume, pești, păsări, fructe, cărți …), legate metaforic de subiectul reprezentat.

Tatăl său, Biagio Arcimboldo, descendent din o ramură secundară a unei familii aristrocrate milaneze, a fost tot pictor, angajat pentru decorarea ,,Domului din Milano”. Contactul lui Giuseppe cu literatura și arta a fost favorizat de relațiile de amiciție ale tatălui său cu Bernardino Luini, elev al lui Leonardo da Vinci. Giuseppe începe activitatea artistică în anul 1549, în atelierul tatălui său, lucrând mai aparte la schițele pentru realizarea vitraliilor din Dom.

Lui Giuseppe i se atribuie ciclul cu 48 de compoziții pe tema vieții Sfintei Caterina din Alexandria, vitralii realizate de un maestru german în 1556 . Arcimboldo avea deja faima unui pictor valoros. Ultima apariție a numelui său în arhivele ,,Domului din Milano” a fost în anul 1559, cu referință la crearea desenului pentru o tapițerie adresată Domului din Como; motivele altor șapte tapițerii aparțin tot lui probabil, luând în seamă tematica și stilul caracteristic al bordurilor bogate.

Milano, ca și restul Italiei de Nord, se afla din anul 1525 sub suveranitatea casei de Habsburg. În 1562, Arcimboldo a fost chemat de către împăratul Ferdinand I la curtea imperială din Viena. Împăratul Maximilian II, fiul acestuia, îl numește în 1564 ,,pictor al curții”. El se bucură de un bun renume, nu doar pentru pictură, dar și pentru lucrări decorative la anumite festivități, lucrări de arhitectură, scenografie, hidraulică etc. În primii 2 ani de activitate la Viena face numeroase portrete membrilor familiei imperiale și primele versiuni ale ciclurilor ,,Cele patru elemente” și ,,Cele patru anotimpuri”, în maniera devenită tipică, constând în compozițiile alegorice din fructe, obiecte și legume. Aceste tablouri au fost prezentate împăratului de Anul Nou în 1569.

Fig. 5 „Cele 4 anotimpuri”, Giuseppe Arcimboldo

Fig. 6 „The Greengrocer”, Giuseppe Arcimboldo

Klaus Enrique (născut în 1975) este un sculptor mexican-german post-contemporan și fotograf cunoscut pentru recreația la portretele pictorului italian Giuseppe Arcimboldo.

Enrique a crescut în Mexico City. A studiat genetica la Universitatea din Nottingham, Anglia, și a primit un MBA de la Columbia Business School din New York City.

Artistul Klaus Enrique a folosit o varietate de materiale sălbatice pentru a crea sculpturile sale, multe dintre acestea fiind inspirate din munca pictorului Giuseppe Arcimboldo din secolul al XVI-lea. El a facut portretul Mona Lisa din fructe, al prințesei Diana din petale de flori și o reprezentare înfricoșătoare a lui Darth Vader din insecte moarte.

Din cauza gradului mare de perisabilitate a naturii materialelor, Enrique nu și-a expus sculpturile, dar le fotografia și realiza expoziții.

Fig. 7 „The replace of The Greengrocer by Arcimboldo”, Klaus Enrique

Edward Henry Weston (24 martie 1886 – 1 ianuarie 1958) a fost un fotograf american din secolul al XX-lea. A fost numit ,,unul dintre cei mai inovativi și influenți fotografi americani” și "unul dintre maeștrii fotografiei secolului XX". De-a lungul carierei sale de 40 de ani, Weston a fotografiat un set tot mai vast de subiecte, inclusiv peisaje, scene de viață, nudi, portrete, scene de gen și chiar parodii capricioase. Se spune că el a dezvoltat o abordare quintessentially americană, și special californiană, față de fotografierea modernă "din cauza concentrării sale asupra poporului și a locurilor din Occidentul American. În 1937, Weston a fost primul fotograf care a primit Fellowship Guggenheim, iar în următorii doi ani a produs aproape 1400 de negative folosind camera de vizualizare de 8×10. Unele dintre cele mai faimoase fotografii ale sale au fost luate de copaci și de pietre de la Point Lobos, California, în apropiere de locul în care a trăit mulți ani.

Fig. 8 „Pepper No. 30”, Edward Weston

Vik Muniz este un artist și fotograf brazilian. Inițial, un sculptor, Muniz a devenit interesat de reprezentările fotografice ale operei sale, concentrându-se în cele din urmă asupra fotografiei. În primul rând, lucrează în serie, Muniz încorporează în practica sa obiecte cotidiene, cum ar fi diamante, zahăr, fire, sirop de ciocolată și gunoi, pentru a crea imagini imaginare îndrăznețe, ironice și adesea înșelătoare, culese din paginile culturii pop și istoria artei. Opera sa a fost întâmpinată atât cu succes comercial, cât și cu recunoașterea critică și a fost expusă în întreaga lume.

Vik Muniz citează mulți oameni ca fiind inspirațiile lui. El este un student auto-proclamat al lui Buster Keaton. El a decis să devină artist după ce a văzut lucrările artiștilor postmodernici, Cindy Serman și Jeff Koons. Muniz, la fel ca și acești artiști, redă imaginile populare în lucrarea sa. Muniz spune că nu crede în originale. Mai degrabă, el afirmă că el crede în individualitate. Muniz lucrează pentru a reputa temele și a prezenta aceste teme vechi într-o lumină diferită pentru spectator.

În seria de terasamente a lui Muniz, Imaginile lucrărilor de terasament, arată o asemănare puternică cu mișcarea din anii 1970, Earthworks. Cu toate acestea, spre deosebire de mișcarea Terasamentelor, care au fost influențate de culturile antice, seria lui Muniz arată un impact uman distinct asupra naturii.

Pe lângă sculptura, Muniz a început să experimenteze cu desenul și fotografia, combinând în cele din urmă aceste medii în seria Sugar Children, care a fost prezentată în show-ul Muzeului de Artă Modernă 13, alături de Rineke Dijikstra, An-My Le și Kunié Sugiura, În 1997. La Copiii de Zahăr, Muniz a fotografiat familiile care au lucrat pe plantațiile de zahăr din insula Caraibelor din Caraibe. Începând cu Polaroidele câtorva dintre copiii lucrătorilor de plantare, Muniz "a desenat" imaginile lor prin stropirea zahărului pe hârtie neagră și repografiere a acestor compoziții. Muniz sa confruntat cu critici pentru a profita de subiecții săi portret care trăiesc în sărăcie. Această critică este îndreptată, în principal, spre seria "Sugar Children", unde cercetătorii au subliniat că fotografiile subiecților continuă să trăiască în sărăcie și totuși pot aduce până la 5 cifre pentru aceste lucrări la licitație. După seria "Imagini în gunoi", Muniz a donat profiturile, de aproape 50.000 de dolari, de la Marat (Sebastiao) la colectivul muncitorilor, după licitarea în Marea Britanie. El ia fotografii de înaltă rezoluție a operelor sale care sunt fabricate din materiale netradiționale. El încearcă să facă arta mai accesibilă prin utilizarea de materiale comune, datorită credinței sale conform căreia lumea artei nu ar trebui să fie doar pentru elită. Muniz a declarat în documentul "Tărâmul deșeurilor" "Sunt în acest moment în cariera mea, unde încerc să mă îndepărtez de domeniul artelor plastice, deoarece cred că este un loc foarte exclusivist și foarte restrictiv de a fi. Capabil să facă este să schimbe viața oamenilor cu aceleași materiale cu care se ocupă în fiecare zi.

Fig. 8 „Sugar Children” project, Vik Muniz

Heikki Leis este un artist estonian contemporan. Nu ar trebui să ne surprindă faptul că iubim un pic de decădere în ceva frumos, iar seria superbă a lui, ,,Afterlife”, este combinația perfectă a celor două.

,,Am fost inspirat de niște cartofi pe care i-am lăsat o dată într-o oală prea mult timp. Ei începuseră să mucegăiască și, după o examinare mai aprofundată, culorile și texturile păreau destul de interesante pentru a face niște fotografii. “

Leis a început apoi să experimenteze cu diverse fructe și legume. El le-a lăsat uneori să se descompună timp de două luni, păstrându-le acoperite, astfel încât să nu se usuce. Când Leis a terminat, a fost cu adevărat terminat. "Sunt tentat să spun că le-am mâncat, dar adevărul este că tocmai le-am aruncat", a spus el.

Fig. 9 „Afterlife” project, Heikki Leis

Fig. 10 „Afterlife” project, Heikki Leis

Fig. 10 „Afterlife” project, Heikki Leis

CAPITOLUL II

ESTETICA URÂTULUI. FRUMOSUL ȘI URÂTUL ÎN ARTĂ

Dacă ar fi să definim frumosul, aceasta poate reprezenta o valoare estetică importantă care mai mult sau mai puțin caracterizează arta în principiu. Frumosul nu este un obiect în sine ci mai degrabă acesta se află în multitudinea obiectelor din jurul nostru, din această cauză frimosul este relativ și individual, ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi îl poate percepe cu totul altfel. Frumosul e ceva pe care îl consideri plăcit sau pur și simplu prezentabil. Aprecierea frumosului diferă de la persoană la persoană, din acestă cauză principiile pe care este bazat acest adjectiv se schimbă foarte des, nefiind posibil ca acestea să fie categoriste, totodată fiind și motivul pentru care oamenii aleg ceva ca fiind frumos, bazându-se pe studiile fiecăruia, mediul de viață, eperiențele și trăirile.

În schimb, frumosul fără urât nu poate fi perceput de către om. Dacă urâtul nu ar exista, nu am avea cu ce compara frumosul, astfel încat nu ne-am putea raporta la ceva concret.

Așa cum frumosul este relativ, urâtul poate fi caracterizat la fel, descrierea urâtului, sau a frumosului, este astfel o consecință a tuturor experiențelor acumulate din viața unei perosoane și diferă din cauza faptului că fiecare dintre noi avem altfel de percepții asupra lucrurilor, alte idei, alte concepții prestabilite.

De aceea, de cele mai multe ori, “estetica urâtului” este considerată ca fiind o contradicție în termeni, estetica, este în viziunea multora ceva frumos care nu poate trece de partea negativă și anume fiind o caracteristică a urâtului. Arta, este cea care slujeste atât frumosul cât și urâtul. Arta este cea care ia urâtul și îl transformă în ceva memorabil, în ceva nu deseori frumos, dar simbolic, metaforic, și astfel emoțional. Arta este cea care te poate face să te îndoiești de unele lucruri să te intrige lucri pe care le consideri nesemnificative până atunci, considerându-le fascinante acum.

Estetica urâtului este una din multele caracteristici ale artei, care nu respectă normele cu care lumea e obișnuită, nu respectă reguli ci doar creează, transformă urâtul în stări sufletești, iar prin cuvântul ,,estetica” îi atribuie adjectivului o anumită valoare.

Conform dex:

FRUMÓS, -OÁSĂ, frumoși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre ființe și părți ale lor, despre lucruri din natură, obiecte, opere de artă etc.) Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică; estetic. ◊ Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură (în trecut și arhitectură, poezie, muzică, dans). ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele. 2. Care place, care trezește admirație din punct de vedere moral. ◊ Expr.(Substantivat) A lua (pe cineva) cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente. 3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al stării atmosferei). 4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil. II. Adv. 1. În mod plăcut, armonios, estetic. 2. Potrivit, bine; așa cum se cuvine. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtări) a fi așa cum trebuie, cum se cere. A face frumos = (despre câini) a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi lăudabil. III. S. n. Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor și a obiectelor naturii etc. și care are ca izvor obiectiv dispoziția simetrică a părților obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc. – Lat. formosus.

URẤT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie; p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care provoacă repulsie din punct de vedere moral. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre vreme) Posomorât, ploios, friguros. II. Adv. într-un mod neplăcut, nepotrivit; imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr.A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.

Din punct de vedere estetic cele două noțiuni sunt explicate astfel:

Frumosul e o categorie fundamentală a esteticii. În accepția lui imediată, frumosul e armonie; poate fi numit tentația pentru perfecțiune, pentru desăvârșit. Frumosul este o tendință mereu constructivă, activă, o nazuință pozitivă către absolut.

Definirea frumosului continuă să rămână o problemă deschisă a esteticii, orice încercare de a fixa frumosul în formule sau definiții imuabile fiind riscantă. Frumosul este fenomenul estetic cel mai fluent. Având propria configurare, propria structură intimă, frumosul se impune ca un fluid care străbate și alte aspecte ale esteticului, obligă la corelarea lui cu o multitudine de manifestări ale spiritului uman. De aici rezultă și potențialul valoric deosebit de ridicat și multilateral uman al noțiunii de frumos.

Frumosul se constituie în relația dintre subiect și obiect în cadrul vieții sociale, având caracter social-istoric și nu natural. Fiecare epoca istorică are propriile criterii de apreciere a frumosului, frumusețea generală a realității naturale, sociale, umane, artistice, fiind percepută la nivelul exigențelor specifice ale epocii respective. Această nu exclude însă, recunoașterea frumosului peren al capodoperelor de artă.

Uratul este categoria estetică ce reflectă însușiri disarmonice, asimetrii, disproporții – mergând până la monstruos -, resimțite ca dezagreabile și respingătoare. Este în opoziție cu trăsăturile tradiționale ale frumosului. Urâtul este perechea corelativă a frumosului.

În artă, urâtul din realitatea cotidiană se transfigurează prin creația artistică, devenind expresiv, provocând o reacție care depășește neplacerea și se transformă în emoție artistică. Exprimarea urâtului în artă, uneori hipertrofiantă, nu constituie o nonvaloare, ci comportă avertismentele și semnificații critice constructive.

În realitatea cotidiană, spre deosebire de artă, urâtul este un adevarat flagel social, care trebuie combătut, în special prin promovarea permanentă a esteticului, a frumosului. Această necesitate reprezintă unul din fundamentele de baza ale esteticii industriale, fiind în atenția tuturor celor care s-au manifestat în acest domeniu, începand cu J.Ruskin și W.Morris și continuând până în zilele noastre.

Tudor Arghezi a fost care a introdus această noțiune de estetică a urâtului în poezia românească prin volumul de poezii ,,Flori de Mucigai”, ,,fiind cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea licricii românesti sub influența baudelairianismului.”

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,

Pe întuneric, în singurătate,

Cu puterile neajutate

Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul

Care au lucrat împrejurul

Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.

Sunt stihuri fără an,

Stihuri de groapă,

De sete de apă

Și de foame de scrum,

Stihurile de acum.

Când mi s-a tocit unghia îngerească

Am lăsat-o să crească

Și nu mi-a crescut –

Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Și mă durea mâna ca o ghiară

Neputincioasă să se strângă

Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

,,Flori de mucigai” este în primul rând una din nenumăratele stări ale poetului, descriind așadar efortul acestuia de a crea un produs unic, reflectându-i în același timp propria-i personalitate și totodată considerându-se a fi o însumare a stărilor sale interioare, frământărilor și tulburărilor eului poetic care duc în final la o anumită lucrare de artă.

Astfel, artistul își transformă propriul inconștient în artă, dezlănțuindu-și temerile, analizându-și concepțiile despre viață și totodată realizând că proprile sale idei contează, toate acestea fiind produsul unei neliniști artistice ale setei creatoare.

Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, în care florile sugerează frumusețea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifică uratul, răul, descompunerea și întunericul. Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea închisorilor, în care viață oamenilor este supusă reprimărilor, restricțiilor rigide. Titlul este, în același timp, reprezentativ pentru inovația limbajului arghezian numită estetică urătului, o modalitate artistică întâlnită în lirică europeană la Baudelaire, care scrisese "Florile răului". Asocierea celor două categorii estetice contradictorii, frumosul – reprezentat de floare – și uratul – sugerat de mucigai – oferă titlului o expresivitate șocantă și fascinantă totodată prin efectele estetice.

Toți marii poeți ai lumii au abordat problematica morții după propria lor concepție despre lume și viață. Astfel, George Bacovia în poezia “Plumb”, Lucian Blaga în poezia “Gorunul” au încercat să dea morții o formă cât mai sugestivă.

Dacă în poezia lui Bacovia se face corespondență între elementele din natură și stările sufletești – plumbul având drept corespondent metalul greu,cenușiu, cu sonoritate surdă ce sugerează apăsarea, greutetea sufocantă, cenușiul existențial, în poezia lui Blaga gorunul (specie de stejar,un arbore falnic) sugerează condiția omului în Univers, viață și moartea cuprinzând deopotrivă ființă umană și copacul.

Atmosfera poetică în cele două creații este dominată de un calm resemnat de natură folclorică amintind de atitudinea ciobanului moldovean din baladă populară ,,Miorița”. Această liniște aparență se strecoară insinuant în ființă eroului liric, iar laitmotivul liniștii prezent în fiecare secvență poetică se constituie că o anticipare a inexorabilului sfârșit.

Dacă în poezia lui G. Bacovia planul exterior este reprezentat în prima secvență poetică de metaforă – simbol ,,cavou” care reprezintă fie universul închis al târgurilor de provincie fie proprilu trup perisabil-o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală,în poezia lui L. Blaga planul exterior reprezentat de ,,turn” și ,,clopot” este interiorizat prin folosirea mărcilor gramaticale ale prezenței eului liric-verbe”aud”, pronume la persoană I singular ,,îmi.” Astfel individul este familiarizat cu liniștea deplină a morții: ,,îmi pare că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge”.

Abia în cea de-a două secvență din ,,Plumb” are loc interiorizarea planului exterior prin tehnică simetriei. Corespondentul ,,sicrielor de plumb” din planul exterior este ,,amorul”, căzut în somn, o stare premergătoare morții – prin poziția nefirească în care se află ,,Dormea întors amorul meu de plumb”. Același vers confirmă sensul general al liricii bacoviene:căderea ,mișcarea de involuție a vieții , prăbușirea în stările primare ale materiei. Existența umană este marcată de constrângerea socială și, mai ales de cea a iminentei morții. Mediul claustrant al cavoului simbolizează neputință depășirii propriei condiții-o sursă de suferință pentru întreagă lirică bacoviană. În cadrul evocat,poetul trăiește mai multe stări (singurătate, frig, somn) și este cuprins de sentimente diverse: tristețe, apăsare sufletească, pustiu, neliniște, disperare, angoasă, pe care le transmite și cititorului.

Nu aceleași stări neplăcute sunt transmise de creația blagiană: moartea nu este văzută că un sfârșit ci că o trecere către o lume superioară-un destin asemănător cu al arborelui sortit pierii, simbol al trecerii clipei ce duce spre moarte. El se găsește la margine de codru, că un prag al trecerii spre o altă viață.pacea cu ‘aripi moi’ amintește de imaginea mitică a îngerului morții cu aripi franțe.

Ideea consubstantiabilitatii vieții cu moartea este reliefată prin metaforele simbol “trunchiul, sicriul și scândurile” reprezentant treptele alunecării spre neființă. Epitetul adverbial ,,mut” creează o atmosfera solemnă de interiorizare a sentimentului dublei treceri a gorunului și a eroului liric,moartea unuia e moartea celuilalt. Ideea de reciprocitate este scoasă în evidență prin intermediul adjectivelor ,,tău, meu”.

Atât George Bacovia a cărui artă poetică îl reprezintă pe deplin în poezia ,,Plumb” cât și Lucian Blaga care gândește existența individului pe două coordonate, a vieții și a morții (ce se întrepătrund și se luminează reciproc cu seninătate), au încercat să orienteze discursul liric către problematica profundă existențială.

Problema vieții și a morții a preocupat mereu ființă umană, indiferent că acesta a fost abordată de omul simplu și transformată în superstiție sau de omul de știință, filozof, scriitor. Astfel tema vieții și a morții este o tema frecvent întâlnită atât în religie, cât și filosofie, în literatură, dar și în toate celelalte arte: pictură, muzică, sculptură, fotografie.

CAPITOLUL 3

PROIECT ARTISTIC

3.1 Descrierea proiectului

Prima dimensiune a proiectului meu de licenta este promovarea autentică și originală a reperelor fotografice care contribuie la reprezentarea și promovarea artei culinare. Însă luând act de apropierea stării de ultra-real, întalnită și în reprezentarea artei culinare prin fotografie, trec proiectul de licență și în a doua sa dimensiune care pornește de unde se termină ultra-realul ca și garant al evidențelor de real și propune și face posibil transferul evidențelor de real dinspre arta culinară spre modelări imagistice, de sursă și resursă fotografică, care trec mai departe de reprezentare și promovare și își propun instalare în orizontul fotografiei specifice comandamentelor artelor vizuale contemporane.

Astfel, evidențele de real investigate în teritoriul artelor vizuale în această două dimensiune a proiectului de licență vor fi supuse unor transformari și modelări specifice frontiere elastice dintre ultra-real si ireal, o frontieră gestionată din punct de vedere al imagisticii de conceptele tehnice și expresivității vizualității suprarealiste, colajiste, abstracționiste cât și a altor accesări și raportări de curente artistice specifice modernității si contemporanității artelor plastice, artelor vizuale, fotografiei, artelor intermedialității.

Găsind o farfurie cu mâncare în stare deteriorată, a colegilor mei din cămin, mi s-a stârnit interesul pentru acest proiect. Am căutat pe internet fotografii cu alimente mucegăite și am fost surprins cum ceea ce aruncam în coșul de gunoi poate sa fie un subiect atât de complex pentru fotografii. Căutând cât mai multe informații am descoperit proiectul ,,Afterlife” al artistului Heikki Leis, proiect din care m-am inspirat și eu pentru această lucrare.

Am ales mai multe feluri de mâncare și gustări din care am făcut un meniu, apoi am lăsat timpul să își facă treaba, e uimitor ce efect are trecerea timpului, chiar și asupra alimentelor.

Starea deteriorată a alimentelor m-a făcut să mă gândesc la diferența dintre frumos și urât, viață și moarte și la puterea timpului, totodată realizând că și din ceva ,,urât” se poate realiza ceva ,,frumos” prin artă. Așa m-am decis ca prin acest proiect să demonstrez că ceea ce la prima vedere pare nesemnificativ prin impactul de urât care îl avem la început poate să devină o surpriză pentru cel care privește fotografia, să îl facă să mediteze la frumosul din artă, la diferența dintre frumos și urât sau la impactul pe care îl are trecerea timpului asupra noastră.

Nu ar trebui să surprindă pe nimeni afirmația că sensibilitatea este esențială nu doar în perceperea frumosului, ci și în perceperea urâtului. În mod obișnuit însă, suntem tentați să fim sensibili doar la ceea ce numim frumos și să respingem ceea ce numim urât, această respingere dând naștere la insensibilitate. Astfel, a întoarce spatele urâtului și a vedea doar frumosul este un gest de insensibilitate.

Este meritul enormei sensibilități a marilor artiști, excelenți cunoscători ai sufletului uman, acela de a înțelege cu mult înaintea esteticienilor (care până la Karl Rosenkranz identificau esteticul cu frumosul) „dreptul” și legitimitatea estetică a urâtului în efortul lor de a sonda și a scoate la lumină aspecte mai profunde și mai dramatice ale realității. Cufundându-se în zona întunecată și inconștientă a psihismului bazal, ei au descoperit o complexitate a Urâtului mai bogată decât se credea, reușind să transfigureze artistic și să dea formă unei vaste imagerii a Urâtului – diformității, dizgrațiosului, vulgarității, hidoșeniei, grosolanului, grotescului, nerușinatului, scârnavului, putredului, criminalului, vrăjitorescului, diabolicului, abominabilului, obscenului, mârșavului, terifiantului, monstruosului, macabrului etc.

Tocmai această atracție a sensibilității artistice nu doar spre polul pozitiv, luminos și paradisiac al existenței, ci și spre polul negativ, întunecat și diabolic al ei legitimează estetic Urâtul, motiv pentru care esteticienii îi vor acorda un „drept” în cetatea artei. Cea mai riguroasă teorie estetică despre urât îi aparține, în acest sens, germanului Karl Rosenkranz, care, în celebra sa lucrare Estetica Urâtului, apărută în 1853, a reușit să dea o fundamentare teoretică urâtului, conferindu-i, ca antinom al frumosului, statutul de categorie estetică.

Dacă frumosul și urâtul sunt noțiuni corelative, inseparabil legate, atunci sensibilitatea pentru urât este și trebuie să fie la fel de legitimă ca aceea pentru frumos. Așa cum nimeni nu se miră atunci când în biologie folosim noțiunea de boală, în etică noțiunea de rău sau în teologie noțiunea de păcat, tot așa nici în estetică nu trebuie să ne mire folosirea noțiunii de urât și a determinațiilor sale negative.

Urâtul a devenit o categorie estetică legitimă numai în măsura în care s-a putut integra planului transfigurării artistice și asimila sensurilor sau scopurilor estetice, unul dintre acestea fiind expresivitatea, care, șocantă în cazul urâtului, promitea un dialog mai fertil, mai profund și mai dramatic cu lumea.

De un adevărat apogeu sau triumf al urâtului se poate vorbi în viziunea suprarealiștilor, expresioniștilor și a unor opere de avangardă specifice primelor decenii ale secolului al XX-lea care, chiar dacă trimit la acel deziderat al „dereglării simțurilor“, nu au în vedere o subminare a frumosului sau o degenerare a artei, ci doar o zdruncinare a obiceiurilor, gusturilor și canoanelor burgheze.

Cum în viața reală, cotidiană, repudierea urâtului este absolut necesară, îi revine artei nobila misiune de transfigurare estetică a urâtului, astfel încât acesta să poată fi tolerat, asimilat, integrat, metabolizat și conștientizat. Astfel, scopul artei devine nu doar unul gratuit și pur estetic, ci și unul terapeutic – de purificare, eliberare și drenare a unor energii brute, negative într-o formă sublimată și acceptată (legitimată) social.

În opinia colectivă uratul reprezintă un lucru caracterizat în linii mari de aspectul "neplăcut" în cazul unei o imagini vizuale, iar în situația în care oamenii se referă la un gest/o fapta este identificat cu răul în sine. Sunt sigur că părinții adesea v-au spus "Nu face acest lucru pentru că este urat! "Ei bine, că de obicei, dacă pătrundem nițel în esență lucrurilor observăm că uratul, este la fel că multe alte lucruri, este o sabie cu două tăișuri.

Unii ar fi de părere că denumirea de "estetică a urătului" este contradictorie, întrucât estetică nu poate sluji decât frumosului, iar acesta din urmă se află la un pol opus urătului. Oare? Nu știu ce să spun în legătură cu felul în care alții văd așa-zisul"urat",dar după opinia mea o armonie există în aproape orice. Natură (în primul rând) are un fel al naibii de precis de a orândui lucrurile. Având în vedere că o câmpie plină de flori,dar în același timp și o mlaștina înconjurată de copaci uscați se definesc prin armodie deplină din punctul de vedere al culorilor (întâlnim nu de puține ori game cromatice!) și a multor altor aspecte,nu putem spune că prima este mai frumoasă decât cealaltă și nici invers. Așadar,am descoperit cheia unei estetici desăvârșite: armonia. Acum ne putem duce mai departe, și anume la ceea ce este realizat de ființă umană. Fără doar și poate intervine transformarea, ceea ce înseamnă că o armonie se distruge pentru a fi creată altă.

Câți oare reușesc să facă asta? Este adevărat că mulți încearcă, dar cei care sunt foarte aproape de reușită (pentru că niciodată nu poate fi vorba de perfecțiune) se pot numi cu mândrie "artiști".

Și cum artistul (a se lua că un termen colectiv) este dator să arate toate aspectele vieții și lumii înconjurătoare, operele sale (sculpturi,picturi, fotografii, opere muzicale, opere literare, etc) nu pot vorbi numai despre domnițe înconjurate de valuri de catifea și copaci roz.

Orice reflecție cu privire la relația dintre artist și moarte este dacă nu angoasantă, atunci cel puțin neliniștitoare. Acest lucru provine din faptul că tradiția literară și filosofică vede în cei doi termeni două noțiuni fundamentale, inimaginabile, aflate la granița inteligibilului. Pe de altă parte, știm încă de la Platon că artă este puntea dincolo de care se zărește absolutul și în funcție de acest lucru, apropierea celor doi termeni se deschide spre două direcții. Totodată trebuie să admitem că moartea constituie un obiect privilegiat al oricărei reprezentări artistice; așa cum nu trebuie să omitem nici faptul că orice artist se simte atras de ideea de a tematiza această situație.

Fără a fi o istorie a artelor, analiza conceptelor de frumos și urât se face prin intermediul exemplelor venite din zona artelor, din perspectiva canoanelor estetice elaborate de-a lungul timpului până în contemporaneitate. Exemplele se limiteaza la civilizația occidentală.

Avem de-a face cu un fenomen complex pe care autorul Umberto Eco îl tratează în mod original în ,,Estetica urâtului”. Dacă în cazul conceptului de frumusețe exemplele ies în întâmpinarea dorinței de cunoaștere, – capătă un înțeles larg, cu argumente ce nu țin doar de sfera artistică, deoarece adesea se face apel la morală, la noțiunea de bine, la concepte filozofice, în cazul definirii „urâtului“ lucrurile se complică și tendința de teoretizare se diminuează în favoarea unei prezentări analitice. În majoritatea perioadelor culturale, s-au scris „istorii ale frumosului“, urâtul fiind, în mod obișnuit, argumentat în opoziție cu acesta.

Fig. 11 „Untitled I”, Cotfas Iulian

La fotografierea alimentelor am folosit un aparat foto digital Canon 6D cu obiectivul Canon EF 75-300mm f/4-5.6, pe care l-am pus pe un trepied. Pentru a scoate în evidență subiectul am folosit fundal negru, iar ca iluminare am folosit un blitz Canon Speedlite 430EX III RT poziționat în partea laterală a subiectului.

Fig. 12 „Meniu”, Cotfas Iulian

3.2 Lista ilustraților

Fig. 13 „Untitled II”, Cotfas Iulian

Fig. 14 „Untitled III”, Cotfas Iulian

Fig. 15 „Untitled IV”, Cotfas Iulian

Fig. 16 „Untitled V”, Cotfas Iulian

Fig. 17 „Untitled VI”, Cotfas Iulian

Fig.18 „Untitled VII”, Cotfas Iulian

CONCLUZIE

În concluzie, prin acest proiect am reușit să demonstrez că prin arta fotografiei putem pune în valoare chiar și estetica urâtului. În primul capitol am trecut câțiva din numeroși artiști care m-au inspirat în alegerea acestei teme, creațile acestora fiind un punct de start pentru acest proiect.

În capitolul doi am definit termenii urât și frumos pentru a evidenția diferența dintre cele două substantive, apoi am analizat estetica urâtului și tema morții din punct de vedere istoric și teoretic prin analiza literară a operelor: ,,Flori de mucigai” de Tudor Arghezi, ,,Plumb” de George Bacovia și ,,Gorunul” de Lucian Blaga.

Umberto Eco descrie în cartea sa Istoria urâtului cum oamenii au făcut dintotdeauna diferența dintre frumos și urât, comparând aceste două adjective. Urâtul și frumosul după părerea mea nu trebuie comparate, ele fiind două adjective de sine stătătoare, puternice, devenind astfel ustensilele unui artist în lucrarile sale.

Un artist poate lua orice lucru nesemnificativ, transformându-l în ceva măreț, în ceva importand și nemaipomenit. Calitatea pe care acesta o poate atribui urâtului este extraordinară, felul în care acesta poate transforma sentimentele sale, emoțiile și trăirile în lucrări de artă este felul în care se exteriorizează, spunând lumii povestea sa, împărtășând experiențele sale, oferind, oferind astfel oamenilor o artă nouă de fiecare dată, aceștia încercând să o deslușească la rândul lor, bazându-se de data aceasta pe propriile experiențe.

În capitoul trei am descris proiectul artistic dezvoltat în raport cu artiștii menționați în primul capitol, estetica urâtului și tema morții, descrise în cel de-al doilea capitol.

BIBLIOGRAFIE

Umberto Eco „Istoria Urâtului”, Colectia Cultural, RAO, 2014

http://www.ipedia.ro/istoria-si-evolutia-fotografiei-96

https://playtech.ro/2015/o-scurta-istorie-a-fotografiei-sapte-momente-marcante/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Arcimboldo

https://en.wikipedia.org/wiki/Klaus_Enrique

https://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Weston

https://en.wikipedia.org/wiki/Vik_Muniz

https://www.wired.com/2012/05/afterlife-rotting-food/

http://revistaderecenzii.ro/umberto-eco-istoria-uratului-recenzie-de-mirela-teodorescu/

https://dexonline.ro/definitie/Frumos

https://dexonline.ro/definitie/uratul

http://www.creeaza.com/familie/diverse/NOTIUNI-CATEGORII-SI-PRINCIPII335.php

TEMA MORTII LA BACOVIA SI BLAGA

http://revistacultura.ro/nou/2015/04/legitimitatea-estetica-a-uratului/

http://strajerulsmith.blogspot.ro/2011/07/despre-estetica-uratului.html