Lect. Dr. Ionuț -Alexandru Tudorie Ivanov Mina [622752]

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „JUSTINIAN PATRIARHUL”
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

LUCRARE DE LICENȚĂ

„PANAG IOTAE CUM AZYMITA DISPUTATIO”
TRADUCEREA ȘI STUDIUL CRITIC
AL UNUI DIALOG POLEMIC DIN SECOLUL AL XIII -LEA

Profesor Îndrumător: Student: [anonimizat] -Alexandru Tudorie Ivanov Mina

BUCUREȘTI
2019

2

3
ARGUMENT

Istoria ne privește pe toți prin implicațiile ei din prezent . Facem istorie și suntem parte
integrantă a acesteia, iar disocierea de predecesorii și de succesorii n oștri este imposibilă.
Mâncăm roadele pe care le -au semănat strămoșii noștri. Iar dacă roadele nu sunt întotdeauna
bune, suntem datori să cultivăm prezentul mai bine decât înaintașii. De aceea , istoria se cere
cercetată și, în mod special, înțeleasă, pentru a nu mai repeta greșelile străbunil or sau pentru a
le crea un viitor mai bun celor care vor veni după noi.
Pe lângă rolul extrem d e important pe care -l joacă istoria, aceasta constituie o poveste
extraordinară a umanității ce nu poate fi epuizată niciodată. Întotdeauna vor rămâne suficiente
documente, locuri, vestigii, detalii revelatoare pentru umanitate, ce așteaptă să fie cercetate,
studiate, înțelese și povestite de viitoarele generații de istorici. Ist oria este un tezaur
inepuizabil, ce aștea ptă doar oameni i pasionați care să -l descopere , să-l scoată la iveală , să-l
șlefuiască și să-l facă accesibil lumii.
Având aceste gânduri în minte și pasionat fiind de istorie, am ales să încununez cei
patru ani de studii din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” cu o
cercetare în domeniul Istoriei Bisericești Universale.
Am ales, în colaborare cu domnul profesor îndrumător, Lect. Dr. Ionuț -Alexandru
Tudorie , un text care m -a provocat încă de la prima lectură. Este vorba despre un text polemic
în limba greacă, datând din secolul al XIII -lea. Pe lângă traducerea din limba greacă, text ul a
ridicat numeroase probleme, mai ales din cauza multelor accente populare. Din cauza
elementelor mitologice și a multelor simboluri pe care autorul le introduce pe parcursul
textului, a trebuit să recurg la dicționare de mitologie și simboluri pentru a putea face
accesibilă traducerea, pe cât e cu putință.
De asemenea, având de -a face cu un pamflet, multe dintre ironii le destinate
împăratului, Biseri cii Latine sau ereziilor erau ascunse în spatele unor vorbe cu tâlc ori a unor
imagini simbolice. De aceea, a trebuit să al oc un timp și un spațiu mai larg decât anticipasem
elementelor de interpretare a textului.
Deși neexperimentat în domeniul istoriogra fiei, fără mijloacele și instrumentele
necesare unei cercetări importante, dar cu râvna și cu dorința de a elabora o cercetare

4
pertinentă, am elaborat această lucrare de licență în care am investit toate eforturile în ultimul
an.
Conștient fiind de faptul că istoria ne privește pe toți și că așteaptă să fie descoperită,
în primul rând, de istorici și apoi de către noi toți, am încercat să fac aduc lumină peste acest
colț al istoriei mai puțin cercetat. Pe parcursul a câtorva pagini am acceptat să joc rolul unui
povestitor ce participă la nararea marii povești a omenirii. Am scris ac eastă lucrare cu speranța
de a limpezi și de a face accesibil textul pentru toți cei care vor citi acest studiu.

5
CUPRINS

ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 3
CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 5
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 7
CONTEXT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 10
1. Contextul politic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 10
2. Problemele interne ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 15
2.1. Arseniții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 15
2.2 Politica internă ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 18
3. Contextul religios ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 20
3.1 Pregătirea Sinodului de la Lyon ………………………….. ………………………….. ……….. 20
3.2 Urmările Sinodului de la Lyon ………………………….. ………………………….. ………… 24
MEDALIOANE DE EPOCĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. 27
1. Mihail al V III-lea Paleologul ………………………….. ………………………….. …………………. 27
2. Patriarhul Arsenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 30
3. Ioan al IX -lea Be kkos ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 31
4. Manuel Holobolos ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 33
5. Teodor Mouzalon ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 34
PANAGIOTAE CUM AZYMITA DISPUTATIO ………………………….. ………………………….. . 37
1. Localizarea istorică a textului ………………………….. ………………………….. ………………… 37
2. Editorul textului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 39
3. Note și comenta rii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 58
REZUMATUL ALTUI DIALOG ÎN CHESTIUNEA AZIMIȚILOR ………………. 62
1. Editorul textului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 62
2. Note și comentarii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 78
INTERPRETAREA TEXTULUI ………………………….. ………………………….. …………………….. 80
1. Elemente de interpretare simbolică ………………………….. ………………………….. …………. 80
1.1 Catârul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 81
1.2 Paradisul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 83
1.3 Soarele ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 86

6
2. Elemente mitologice ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 88
3. Interpretarea textului ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 92
4. Evaluarea textului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 105
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 108
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 111

7
INTRODUCERE

Istoria scindării Bisericii Creștine a preocupat generații întregi de cercetători. Mulți
dintre aceștia au propus diferite date pentru a identifica Marea Schismă a Bisericii Creștine.
Adevărul este însă că această sciziune s -a petrecut pe parcursul a mai multor s ecole, în care
comunicarea dintre Apus și Răsărit a lipsit . Schisma a r putea fi considerată, mai degrabă , un
proces, decât un eveniment.
Odată cu sfârșitul perioadei Sinoadelor Ecumenice încep să apar unele liste ale
erorilor , care identificau diferențele dintre creștinismul latin și cel bizantin. Debutând timid în
timpul patriarhului Fotie și limitându -se la punctele esențiale ale credinței, diferențele ajung la
un număr covârșitor, fiind identificate în domenii din ce în ce mai diverse ale vieții sociale,
dovedindu -se, în mod aparent, din ce în ce mai puțin importante.1
Totuși, aceste diferențe , care au fost neglijate de unii cercetători, fiind considerate
neimportante, demon strează cât de adâncă era diferența dintre cele două societăți , încă din
secolul al XIII -lea. De exemplu, p entru bizantini, un om care consuma animale considerate
spurcate de societate grecească era socotit, fără îndoială, un sălbatic, ce nu putea fi numit
creștin autentic.
Din categoria listelor bizantine ale erorilor latine f ace parte și textul pe care -l vom
analiza în această lucrare.
Textul de bază al acestei lucrări a fost publicat în anul 1893 , în volumul Anecdota
graeco -byzantina , de către Afanasii Vasiliev. Textul datează din secolul al XIII-lea și prezintă
un dialog, ce are loc între reprezentantul bizantin al creștinismului autentic , Panaghiotis
Constantin, și cel latin, un cardinal venit în delegație la Constantinopol. Dialogul nu a avut loc
în realitate, fiind un pamflet împotriva po liticii unioniste a împăratului.
Din păcate, textul este incomplet, iar partea de sfârșit, care întregește viziunea asupra
mesajului lipsește. Din această cauză, am simțit nevoia introducerii unui al doilea text, o
versiune prescurtată, de dată mai târzie, dar completă. Această versiune a Dialogului a fost
publicată de Nikolay Fomich Krasnosel țev în volumul: Addenda k izdaniju A. Vasil`eva:

1 Există 36 de acuze în Opusculum contra Francos cf. Donald MacGillivray NICOL, „Popular Religious Roots of
the Byzantine Reaction to the Second Council of Lyons” , în The Religious Roles of the Papacy: Ideals and
Realities (1150 -1300), Ed. Pontifical Institute of Medieval Studies, Toronto, 1989, p. 323

8
Anecdota graeco -byzantina. Am ales să o introduc imediat după versiunea de bază, pentru a
conferi continuitate logică textului.
Pentru a putea înțelege textul Disputei dintre Constantin și cardinal trebuie să
înțelegem foarte bine c ontextul redactării acestui pamflet . De aceea, am ales să alcătuiesc o
scurtă introducere în contextul istoric, politic și bisericesc, al celei de -a doua jumătăți a
secolului al XIII -lea, pe care am așezat -o la începutul lucrării. Orice text este tributar
concepțiilor vremurilor, iar o înțelegere fidelă a textului este abs olut imposibilă fără
înțelegerea temeinică a concepțiilor din perioada istorică respec tivă sau fără înțelegea
contextului politic și bisericesc.
Astfel, este necesară cunoașterea contextul ui în care se afla societatea bizantină în
perioada de după R ecucerirea Constantinopolului (1 261). Existența însăși a Imperiului
Bizantin era pusă sub semnul întrebării , iar puterile occidentale doreau reluarea stăpânirii
latine asupra Constantinopolului . Toate măsurile consecutive R ecuceririi Constantinopolului
reprezintă eforturi de a as igura continuitatea politică bizantină a Imperiului. Pericolele care
atentau la integritatea Constantinopolului erau iminente, Carol de Anjou căutând supremația în
bazinul Mării Mediterane. Toate măsurile pe care Carol le va lua după bătălia de la Benevento
(1266) vor avea drept țintă o pregătirea unei viitoare campanii în teritoriile grecești , pentru
obținerea supremați ei latine asupra Răsăritului.
În schimb, m ăsurile luate de Mihail al VIII -lea erau menite să asigure liniștea externă
prin stoparea planurilor celui mai iminent pericol: regele Carol al Siciliei. Deși a făcut multe
compromisuri, care pe termen scurt nu s-au dovedit a fi utile, totuși Mihail are meritul de a fi
reușit stoparea planurilor lu i Carol și , totodată , eliminarea celui mai iminen t pericol ce atenta
la siguranța Constantinopolului.
De asemenea, un rol important pentru înțelegerea corectă a textului îl ocupă situația în
care se găsea Biserica în deceniile de la mijlocul secolului al XIII -lea. O puternică schismă
scinda Biserica bizantină , cauza fiind înlăturarea din scaun a Patriarhului Arsenie Auto reianos.
Schisma a căpătat o nuanț ă politică, societatea bizantină fiind polarizată . Sinodul de la Lyon
(1274) și tentativa nereușită de unire au adâncit aceast ă schismă, oferindu -i încă un motiv
opoziției pentru afirmarea ilegitimității împăratului. Represaliile impuse de împărat pentru
acceptarea unirii au făcut ireconciliabilă o eventuală împăcare între împărat și opoziția
înverșunată.

9
În partea finală, am analizat textul de bază al lucrării, adică versiun ea inițială a lui A.
Vasiliev. Așa cum vom vedea, t extul este încărcat de o puternică latură folclorică și
mitologică, dar și simbolică, autorul vorbind mai mult în alegorii , decât într -un limbaj curat și
obiectiv. De aceea, am considerat necesară interpretarea textului, pentru a descifra și limpezi,
pe cât posibil, acest pamflet, care, la prima vedere, ar putea cădea pradă ispitei neglijării.
Consider deosebit de important acest text pentru că indică felul în care erau percepuți
latinii în societatea bizantină și, totodată, modul în care bizantinii se raportau la posibilitatea
unirii.
Așadar, lucrarea de față își propune să răspundă, pe cât e cu putință, întrebării: a fost
schisma un eveniment , ce poate fi plasat precis istoric, la o anumită dată, sau a fost un proces,
ce s-a desfășurat pe parcursul a mai multor secole? Și, mai ales, de unde proveneau toate
aceste prejudecăți bizantine împotriva latinilor, care se dovedesc de cele mai multe ori
nefondate?

10
CONTEXT

1. Contextul politic
Contextul politic extern era deosebit de dezavantajos pentru Imperiul Bizantin în a
doua jumătate a secolului al XIII -lea. După cucerirea capitalei, Mihail a neglijat apărarea
granițelor orientale, fapt ce a facilitat ulterior înaintarea musulmanilor spre Europa. De
asemenea, în Apus, grecii nu aveau o reputație prea bună, pierzându -și chiar și ultimele
simpatii după evenimentele din anul 1261 și, mai ales, din cauza reticenței puternice împotriva
stăpânirii l atine a Constantinopolului.2 De altfel, noul plan al Apusului începea să prindă
contur: o cruciadă împotriva „schismaticilor ” bizantini era absolut necesară. Motivul principal
consta în neîncrederea latinilor în bizantini, cei dintâi considerând că, în tim pul cruciadelor,
bizantinii nu au fost loiali războiului sfânt. Acesta era momentul perfect pentru înlăturarea
unor asemenea incertitudini. Mai mult, papalitatea însăși, în timpul lui Clement al IV -lea, nu
mai părea dispusă la negocieri, ci dorea supunerea necondiționată, fi e de bunăvoie, fie prin
război.
Din anul 126 1, timp de mai mult 4 ani, cel mai mare pericol posibil pentru Imperiu era
reprezentat de regele Siciliei, Manfred. În acest sens, M ihail a inițiat un dialog pentru unirea
Bisericilor cu papa Urban al IV -lea, care, la rândul lui, se temea de puterea regelui Siciliei.
Dialogul cu U rban va rămâne nefinalizat din cauza lipsei de int eres față de acest subiect, atât a
papalității, care spera într -o victorie a a ngevinilor în fața lui Manfred – fapt ce i-ar fi asigurat
protecția seculară – cât și a lui Mihail, pentru care conflictul Hohenstaufen -Angevin
reprezenta un moment de respiro.3
Dialogul dintre basileul bizantin și papalitate va fi reluat odată cu alegerea noului p apă,
Clement al IV -lea. Acum termenii dialogului se schimbaseră destul de mult; vechea Romă
avea un nou campion al credinței latine, în p ersoana fratelui regelui Franței, Caro l de Anjou.
Acesta dorea să -și demonstreze calitățile sale de conducător și avea planuri destul de
ambițioase. Orice fel de motiv de temere din partea papei a fost înlăturat. D upă înfrângerea
totală a lui Manfred la Bătălia de la Benevento din 1266 papalitatea se bucura de o colaborare

2 Steven RUNCIMAN , Vecerniile Siciliene, Mihai Moroiu (t rad.), Ed. Nemira, București, 2011 p. 160
3 Deno John GEANAKOPLOS , Emperor Michael Palaelogus and the west, 1258 -1282: a study in byzantine -latin
relations , Ed. Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1959, p. 196

11
strânsă cu puterea seculară reprezentată de Carol, iar eventualele negocieri cu bizantinii
trebuiau reevaluate . Chiar din tratativele purtate între Mihail și Clement reiese că papa nu mai
avea niciun motiv pentru a negocia unirea, ci dorea doar supunerea bizantinilor și tot odată
expansiunea puterii sale ; mijloacele prin care s -ar fi realizat „unirea” erau mai puțin
importante.
La doar 10 zile distanță de răspunsul său, în care îl sfătui a pe Mihail să accepte unirea
și, în consecință, nu va avea motive să se teamă de eventuale atacuri din partea latinilor,
Clement al IV -lea mijlocește o reconciliere între fostul împărat latin de Constantinopol,
Balduin, și regele Siciliei, Carol. Condițiile alianței anti -bizantine semnate la Viterbo au fost
deosebit de avantajoase pentru Carol .4 Dar iminența pericolului pentru bizantini era
demonstrată, mai ales, de angajamentul luat de regele Siciliei, acela de a întreține o armată de
două mii de cavaleri timp de un an.5 De asemenea, principele Guillaume al Ahaiei încheie, la
rândul său, o alianță cu regele Carol, prin care promite ajutor împotriva bizantinilor.6 Carol
avea în vedere crearea unui Imperiu M editeranean, dar pentru îndeplinirea acestui plan
ambițios era nevoit să încheie alianțe puternice . Pentru a-și spori influența și puterea, el
încheie o alianță matrimo nială cu casa regală a Ungariei.7
De altfel, situația în peninsula Balcanică îi era foarte puțin favorabilă lui Mihail.
Regele Serbiei, Ștefan Uroș era căsătorit cu Elena, fiica fostului împărat latin de
Constantinopol, Balduin. În Bulgaria, domnea Constantin Aslan, fiind căsătorit cu sora
împăratului minor Ioan al IV -lea8, pe care Mihail l -a îndepărtat de la domnie prin orbire. Cei
doi conducători, influențați fiind de resentimentele soțiilor lor față de Mihail al VIII -lea, aveau
toate motivele să nu întrețină relații amicale cu basileul bizantin. În occident, Mihail nu avea
niciun aliat, însuși papa fiindu -i prieten lui Carol în politica sa anti -bizantină.
Situația, pe plan extern, îi era deosebit de ostilă împăratului Mihail, iar o mare alianță
anti-bizantină putea fi oricând organizată, avându -l în frunte pe Carol. Mihai l a fost salvat și
ocrotit de fiecare dată. După alianța de la Viterbo dintre regele Siciliei și Balduin, în 1268,

4 La moartea lui Guillaume, principatul îi revenea fiului lui Carol, Filip de Anjou, sau fiilor lui Filip. În cazul în
care nu existau asemenea succesori, principatul îi revenea chiar lui Carol. Cf. D. J. GEANAKOPLOS , Emperor
Michael Palaelogus and the west ,1258 -1282… , p. 197
5 S. RUNCIMAN , Vecerniile Siciliene, p. 162
6 S. RUNCIMAN , Vecerniile Siciliene , p. 162
7 S. RUNCIMAN , Vecerniile Siciliene , p. 163
8 S. RUNCIMAN , Vecerniile Siciliene , p. 172

12
Carol este atacat de către Conradin. După această expediție neprevăzută a pretendentului la
tronul sicilian, războiul împotriva bizantin ilor este amânat pentru 1270 . În toată acea
primăvară în por turile din Marea Adriatică navele au fost pregătite și verificate.9
A doua oară, Mihail a avut șansa inițiativ ei lui Ludovic al IX -lea. Piosul rege francez a
dorit ca, înainte d e moarte, să mai me argă într -o cruciadă împotriva musulmanilor. Carol, în
calitate de frate a -l acestuia, a fost nevoit să participe activ la această cruciadă, motiv ce l-a
obligat pe regele Siciliei să amâne din nou marea expediție împotriva bizantinilor . Totuși,
pentru c a expediția să nu fie inutilă, Carol îl convinge pe Ludovic să pornească la război
împotriva Tunisului. Acesta era un punct strategic pentru realizarea planului imperial, astfel
regele sicilian își putea extinde influența și pe coasta sudică a Mării Meditera ne.
Deși își dorea mai mult un atac împotriva bizantinilor, Carol este obligat să pornească
la război împreună cu fratele său. După încheierea expediției din Tunis, acolo unde armata sa
fusese decimată de boală, pe drumul de întoarcere spre Sicilia, Carol suferă o nouă pierdere. O
furtună violentă îi surprinde armata în largul coastelor vestice ale Siciliei.10 Acum, adversarul
lui Mihail, din cauza pagubelor suferite, avea nevoie de mai mult timp pentru a porni un război
împotriva bizantinilor.
Totuși, re gele sicilian reușește să își sporească influența și presiunea, când, în urma
unui conflict între moștenitorii despotului Mihail de Epir, Carol cucerește Durazzo în 1271, iar
în lunile următoare pătrunde adânc în teritoriile albanez e. Pe 21 februarie 1272, regele Siciliei
încheie un tratat cu albanezii prin care, în schimbul protecției militare împotriva g recilor, el și
succesorii săi primeau titlul de rege al Albaniei.11
Totul mergea prost pentru planurile basileului bizantin. Car ol își consolida puterea prin
diferite alianțe, iar popularitatea lui Mihail era mai scăzută ca niciodată. Atât pe plan intern,
cât și pe plan extern avea deosebit de mulți inamici. Mai mult decât atât avea motive serioase
să fie alarmat de creșterea puter ii și încrederii lui Carol, mai ales după luptele câștigate
împotriva unor adversari importanți precum Conradin și emirul Tunisului. Curia papală îi era,
de asemenea, ostilă lui Mihail, preferând ca unirea bisericească să aibă loc, mai degrabă, prin
restau rarea Imperiului Latin decât printr -un sinod.12

9 S. RUNCIMAN , Vecerniile Siciliene , p. 164
10 S. RUNCIMAN , Vecerniile Siciliene , p. 169
11 D. J. GEANAKOPLOS , Emperor Michael Palaelogus and the west,1258 -1282…, pp. 233 -234
12 D. J. GEANAKOPLOS , Emperor Michael Palaelogus and the west,1258 -1282… , p. 239

13
După alegerea noului papă în persoana lui Grigorie al X -lea, ambițiile lui Carol sunt
limitate. Planurile lui Grigorie difereau în mare măsură de cele ale lui Carol. Dorința cea mai
mare a noului papă era org anizarea cât mai rapidă a unei cruciade la Locurile Sfinte, iar pentru
aceasta avea nevoie de ajutorul basileul ui bizantin. Capitala bizantină era așezat ă strategic,
astfel încât o cruciadă de mari dimensiuni avea nevoie de un Constantinopol aliat, fapt ce a
fost subliniat de multe ori de -a lungul cruciadelor. Mai mult, Mihail, în căutarea unui aliat în
occident, se arătase dispus să negocieze unirea Biseri cilor și să se implice în organizarea unei
cruciade împotriva musulmanilor. Papa Grigorie a ales să nu schimbe nimic din c ondițiile
unioniste clementine, tonul însă părea mult mai conciliator.13 Pentru noile planuri papale un
eventual război anti -bizantin e ra total indezirabil deoarece ar fi fost o ris ipă de timp ș i de
resurse . Ajutorul pentru Locurile Sfinte, pe care Grigorie îl intenționa, trebuia acordat imediat.
Sinodul convocat de papa Grigorie al X -lea pentru anul 1274 și posibilitatea unei noi
uniri, chiar dacă era una formală în viziunea lui Mihail, reprezentau pentru Imperiu l Bizantin o
nouă salvare în fața intențiilor expansioniste ale lui Carol de Anjou. Miza acestei uniri era
aceea că regele Siciliei dacă ar fi pornit un război împotriva unui împă rat de aceeași credinț ă,
atunci ar fi fost considerat că inițiază un război fratricid . Carol nu mai putea avansa ideea unui
război împotriva Imperiului „schismatic ” pentru triumful religiei catolice. De altfel, prin
Unirea de la Lyon Bizanțul devenea un fe l de protectorat papal14, iar Carol se vedea, din nou,
în imposibilitatea de a -și îndeplini proiectul unui Imperiu Mediteranean. Era a treia oară când
Carol se vedea oprit din planurile sale de un eveniment neprevăzut .
Perioada următoare (1276 -1280) a adus cu sine o serie de pontificate scurte, care n -au
putut conferi continuitate planurilor vechiului papă. D upă moartea lui Grigorie, Carol a fost
prins de problemele interne , dorind să -și impună favoritul în scaunul papal pentru a -l ajuta la
îndeplinirea planurilor sale.
În Bizanț, c ondițiile papale nu au putut fi acceptate de masele populare bizantine, în
conștiința cărora evenimentele monstruoase din timpul Cruciadei a IV -a erau încă vii. P ână la
urmă, trecuseră doar două generații de la acest tragic eveniment al vieții constantinopolitane.

13 D. J. GEANAKOPLOS , Emperor Michael Palaelogus and the west,1258 -1282… , p. 240
14 D. J. GEANAKOPLOS , Emperor Michael Palaelogus and the west,1258 -1282… , p. 277

14
De altfel, veștile despre persecuțiile suferite de dreptcredincioși în Cipru și în Grecia latină
soseau continuu în capitală.15
Deși ales prin sprijinul lui Carol, Ioan al XXI -lea (1276 -1277), mulțumit fiind de
mărturisirile de credință prestate de oficialii bizantini, i -a interzis regelui sicilian să -și îndrepte
forța asupra bizantinilor.16
Odată cu alegerea papei Martin IV contextul devine foarte potrivn ic Imperiului
Bizantin. Martin era favoritul regelu i Siciliei, un vechi prieten al casei regale franceze și
totodată un patriot desăvârșit. Era cel care se implicase în alegerea lui Carol pentru tronul
sicilian.17 Martin , spre deosebire de predecesorii, săi nu era dispus la compromisuri cu un
împărat „schismatic ”, dimpotrivă își dorea o alianță cu regele sicilian, compatriotul său.
Răsăritul reprezenta, atât pentru Martin, cât și pentru Carol, un nou prilej pentru expansiunea
jurisdicției papale și a puterii regale franceze.
După ce refuzase să -i primească pe delegații bizantini, Martin , în 1281 , oferă
binecuvântarea papală pentru un tratat încheiat între Carol și Filip, fiul lui Balduin, pe de o
parte, și Republica venețiană, pe de altă parte. Acest tratat prevedea, din nou, o cruciadă
împotriva „grecilor schismatici ”, pregătită pentru luna aprilie a anului 1282.18 Delegații lu i
Mihail au fost primiți ulterior cu răceală, fiindu -le înmânată excomunicarea lui Mihail pentr u
că ar fi colabora t cu „schismaticii ”.
Și de această dată Dumnezeu i -a ocrotit pe bizantini! Vecerniile siciliene au fost de
această dată evenimentul salvator , care a marcat regresul p uterii angevine în Sicilia și odată cu
acestea Carol nu mai putea reprezenta un pericol pentru imperiu. Vecerniile siciliene au avut
loc chiar în Vinerea Mare, în acel an Paștele fiind sărbătorit mai devreme decât de obicei, pe
29 martie 1282. Era a cincea oară când, în decurs de doar câțiva ani, bizantinii erau salvați de
o campaniei îndreptată împotriva lor, iar de această dată inamicul principal părea definitiv
înfrânt.

15 S. RUNCIMAN, Vecerniile Siciliene , p. 202
16 S. RUNCIMAN, Vecerniile Siciliene , p. 203
17 S. RUNCIMAN, Vecerniile Siciliene , p. 218
18 S. RUNCIMAN, Vecerniile Siciliene , p. 221

15
2. Problemele interne
Pe plan intern, Mihail Paleologul sufer ea în urma uzurpării tronului imperial, fiind
puternic c ontestat de partidul zeloților. Măsurile luate de Mihail în continuare i -au sporit
acestuia starea de nepopularitate. Mihail a dat dovadă de necunoaștere a etosului bizantin,
considerând că pentru aceștia asigurarea bunăstării temporale a imperiului este m ai importantă
decât continuitatea credinței ortodoxă. Politica lui unionistă i-a scăzut , cu atât mai mult , din
popularitate, diverse facțiuni unindu -se împotriva politicii sale. Zeloții, arseniții, anti –
unioniștii, anti -latinii, cu toții aveau un scop comu n ce-i unea: opoziția față de politica greșită
a basileului. Mihail s -a văzut pus în fața unei mari mase ostile de oameni care reprezenta
majoritatea imperiului. Arătând o ambiție deosebită, neobosită, fermă, Mihail nu numai că nu
a luat în considerarea ab andonarea politicii sale, ba chiar a apelat de multe ori la represalii
pentru supunerea răzvrătiților.
2.1. Arseniții
În Europa Occidentală exista o dispută între două tabere susținătoare a două concepții
diferite privitoare la relația dintre Stat și Biserica.19 Probabil contactele dintre latini și
ortodocși, au marcat și frământările bizantinilor transpuse în două partide politice, fiecare
susținător al unui alt tip de reglementare a relației Basileu – Biserică.
În societatea bizantină de la mijlocul secolului al XIII -lea existau două partide
puternice , opuse, aflate într -un permanent conflict. Societatea bizantină își împărțea admirația
între partidul zeloților și cel al oamenilor politici, al moderaților. P artidul zeloților se distingea
prin scopurile sale politice îmbinate cu scopurile religioase. Ei erau adepții supremației
Bisericii în relațiile ei cu puterea efemeră , politică. Împăratul însuși nu era cu nimic mai
presus decât un om obișnuit și, drept urmare, nu trebuia să se amestece în tr eburile bisericești.
Biserica trebuia să fie liberă, să nu sufere nicio ingerință externă. De asemenea, aceștia , fiind
preocupați eminamente de viața bisericească, puneau accentul exclusiv pe viața morală și
duhovnicească, nefiind preocupați de educație sa u de studiul științelor vremii.

19 Ionuț -Alexandru TUDORIE , Autoritatea imperială în criză: Mihail al VIII -lea Paleologul (1252 -1282) și
raporturile statului bizantin cu biserica , Ed. Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2016, p.106

16
De cealaltă parte, partidul oamenilor po litici era adeptul unei teorii a iconomiei20, prin
care se înțelegea că puterea politică avea libertate deplină atunci când exis ta o amenințare
externă sau apă rea o situație neprevăzu tă. Dacă situația o cerea, împăratul avea dreptul de a
interveni chiar și în treburile bisericești. O putere temporală liberă era esențială pentru
bunăstarea națiunii. Adepții acestui partid proveneau din rândurile clerului de mir și a celor
din straturile mai educate ale societății.
Patriarhul Arsenie (1254 -1260; 1261 -1265) este figura centrală care a marcat acest
conflict dintre puterea pământească, reprezentată de împărat, și puterea spirituală, reprezentată
de Biserică. Conflictul acesta va marca a doua jumătate a secolului al XIII -lea în lumea
bizantină ș i este cunoscut sub numele de schisma arsenită .
Motivul care a determinat controversa dintre împărat și patriarh a fost uzurparea
tronului de către Mihail al VIII -lea, cel ce va înființa cea mai durabilă dinastie bizantină.
Mihail , mânat de propriile ambiții imperiale, a susținut un complot împotriva celui care
asigura regența împăratului minor Ioan al IV -lea, Gheorghe M ouzalon. După moartea lui
Mouzalon din 1 258, Mihail a fost ales în calitate de regent.
Arsenie a cerut asigurări din partea lui Mihail și l-a determinat pe acesta să asigure,
printr -un jurământ solemn, respectarea drepturilor împăratului minor. Mihail a reușit să ajungă
co-împărat în 1259, fiind uns de patriarh. Odată cu recucerirea capitalei, Patriarhul Arsenie îl
încoronează pe Mihail și pe soția acestuia în Catedr ala Sfânta Sofia. Tânărul împărat, Ioan al
IV-lea, este ținut departe de aceste e venimente , ulterior fiind înlăturat de la domnie prin orbire .
Aspirând la un statut mai înalt, neglijând drepturile legitime ale descendentului lui Teodor al
II-lea și, mai mult decât atât, încălcându -și propriile jurăminte, Mihail îl orb ește pe tânărul
Ioan, eliminându -l pe tânărul împărat legitim . Drept urmare, p atriarhul Arsenie îl excomunică
pe împăratul Mihail în ianuarie 126221.
După repetate presiuni pentru ridicarea excomunicării, patriarhul Arsenie a rămas ferm
pe poziție, fiind dispus să ridice exc omunicarea doar în cazul unei abdicări din funcție. În
1265, un sinod ținut în Constantinopol hotărăște depunerea patriarhului Arsenie și exilarea lui
în insula Prokonnesos22.

20 Aleksandr A. VASILIEV, Istoria Imperiului Bizantin, Ionuț -Alexandru Tudorie, Vasile -Adrian Carabă,
Sebastian -Laurențiu Nazâru (trad.), Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 623
21 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 112
22 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 113

17
Partidul zeloților, după depunerea patr iarhului Arsenie și după schisma bisericească
produsă de susținătorii acestuia , se va identifica total cu partidul arsenit. Partidul moderat , în
schimb, susținătorul teoriei iconomiei, se va identifica, după instaurarea patriarhului Iosif I
(1266 -1275) , cu partidul iosefit, susținător al aceleiași atitudini tolerante23.
După depunerea sa, Patriarhul Arsenie nu a mai recunoscut niciuna dintre hirotoniile
săvârșite de succesorii săi, fapt ce va determina o puternică ruptură în interiorul Bisericii.
Arseniții considerau că harul este inefici ent în cazul Sfintelor Taine săvârșite de clerici
hirotoniți după anul 1265. Schisma a continuat să se adâncească , astfel încât „în interiorul
caselor, familiile erau divizate, într -un chip purtându -se tatăl și în alt chip fiul, la fel mama și
fiica, nora și soacra.”24
Arseniții au beneficiat de sprijinul monahilor pentru propagarea ideilor arsenite, dar nu
numai. Un rol impo rtant l -a jucat o putere cel puțin misterioasă; acești reprezentanți misterioși
erau numiți de popor „oameni ai lui Dumnezeu” .25 Ei erau „cerșetori, purtători de veșminte de
sac, pelerini, neghiobi, rătăcitori enigmatici, alienați și alți indivizi cu reputa ție proastă”26.
Totuș i, faptul că erau numiți „oameni ai lui Dumnezeu” denotă că erau respectați ș i bine
receptați de către popor, chiar dacă descrierile acestora sunt de multe ori negative.
În perioada Unirii de la Lyon, problema schismei arsenite suferă o tăcere și o neglijare
desăvârșită în izvoarele istorice .27 Societatea bizantină era măcinată de o altă problemă
importantă: unirea cu latinii. În acest context, este lesne de înțeles că arseniții, cunoscuți
pentru rigorismul și pentru faptul că mi litau pentru libertatea totală a Bisericii, nu au putut
admite supunerea Bisericii în fața intereselor politice ale împăratului. Arseniții au fost cei care
au format rezistența împotriva împăratului și a unirii, îngroșând liniile de rezistență anti –
unionis te, anti -latine și anti -imperiale. Aceasta schismă a continuat să tulbure Biserica până pe
14 septembrie 1310, atunci când, în timpul lui Andronic al II -lea (1282 -1328) și a patriarhului
Nifon I (1310 -1314), osemintele fostului patriarh Arsenie au fost așe zate în catedrala Sfânta
Sofia.28

23 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 115
24 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 117
25 A. A. VASILIEV , Istoria Imperiului Bizantin , p. 624
26 A. A. VASILIEV , Istoria Imperiului Bizantin , p. 624
27 A. A. VASILIEV , Istoria Imperiului Bizantin , p. 625
28 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 125

18
Așadar, p utem vorbi de un nucleu care s -a păstrat continuu, pe toată durata domniei
lui Mihail al VIII -lea, aflat într -un permanent conflict cu puterea imperială . Aceste divergențe
au survenit din cauza lipsei de autoritate de care suferea împăratul. Îndepărtarea brutală de la
domnie a tânărului împărat legitim , conflictul cu patriarhul Arsenie și, în mod special, politica
sa unionistă au sporit resentimentele bizantinilor față de persoana lui Mihail.
2.2 Politica internă
Constrâns de situația ne favorabilă pe plan extern și dorind să desăvârșească unirea cu
latinii , Mihail a întreprins unele persecuții izolate, încă din anul 1273. În acel an au avut de
suferit trei dintre cei mai importanți actori ai perioadei unioniste. Cartophy laxul29 Ioan Bekkos
a fost întemnițat din cauză că i -a numit pe latini eretici într -un sinod const antinopolitan,
ulterior acesta își va schimba punctul de vedere, devenind chiar lid erul partidei unioniste.
Filosoful Manuel Holobolos, fost retor la curtea imperială (1265 -1273) și Iov Iasites, autorul
unui răspuns anti -latin, au suferit torturi publice f oarte crude.30
Acest tip de persecuții au fost continue până în anul 1279. M utilările, exilările,
întemnițările erau pedepse regulat administrate celor care se declarau împotriva unirii și
îndemnau la atitudini sfidătoare față de puterea imperială.
Fiind amenințat de profețiile unor călugări care anunțau iminența morții basileului,
Mihail a întreprins o campanie de represalii mai aspră în perioada iulie-septembrie 1280. În
această perioadă au loc mult mai multe cr uzimi: orbirea fraților Manuel ș i Isaac Kom nenos
Rahoul, mai mulți călugări sunt orbiți, alți demnitari au fost mutilați.31
Reacțiile anti -unioniste au fost susținute de o literatură polemică subversivă anti –
latină .32 Această literatură portretiza erorile și inovațiile latinilor , în raport cu măreția și
adevărul ortodoxiei, iar basileul bizantin era ridiculizat pentru că a putut fi de acord cu
absurditățile latine. Acest tip de literatură s -a propagat foarte repede în epocă, fiind foarte
cunoscut în societatea bizantină. Din acest motiv, în anul 1280 Mihail emite un decret prin

29 Chartophylax – un titlu pe care îl purta, de obicei, un diacon cu atribuții notariale și de arhivar. Cu timpul rolul
și importanța sa au crescut, ajungând să fie princi palul asistent al patriarhului. Cf. A. K AZHDAN , The Oxford
Dictionary of Byzantium, vol. I, Ed. Oxford University Press, New York, 1991, pp. 415 -416
30 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 152
31 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , pp. 192 -193
32 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , pp. 168 -169

19
care era dispusă interzicerea citirii și răspândirii acestor texte.33 Mai mult, cine nu ar fi distrus
aceste texte imediat, intra sub incidența decretului, iar cei care se dovedeau a fi autorii
pamfletelor su fereau pedeapsa capitală. Mihail se afla într -o asemenea lipsă de popularitate,
încât poporul ajunsese să -l considere un al doilea Iulian34, atât era de mare repulsia
credincioșilor față de măsurile pe care basileul le luase împotriva propriului său popor și a
propriei sale Biserici. În aceste texte, după unirea de la Lyon, grecii unioniști erau reprezentați
ironic cu tiare și inele ca semne ale latinizării lor.35
Uimitoare este ambiția lui Mihail, care observând ostilitatea bizantinilor față de latini
și, cu atât mai mult, față de unirea bisericească, a continuat neobosit să încerce îndeplinirea
condițiilor papale. Nu s -a lăsat impresionat nici de rezistența populară, nici de ostilitatea
clericilor, nici de tomosurile dogmatice trimise de călugării de la Sfâ ntul Munte .
El era conștient de ostilitatea bizantină față de o eventuală unire , din acest motiv , a
dorit într -un sinod local să -și arate unitate a de viziune cu împărații predecesori .36 Și-a dat
seama de nepopularitatea sa și de semnele de întrebare care se ridicau cu privire la
legitimitatea sa ca împărat. În același sinod , a afișat o atitudine reducționistă, eliminând
eventualele pretenții papale care ar fi iscat opoziția clerului și a poporului. Chi ar și reduse
excesiv, pretențiile papale erau foarte greu de acceptat de bizantini. Se constată, astfel, că
Mihail era perfect conștient de reticența și sensibilitatea grecilor față de subiectul unirii.
Mihail însuși îi propune lui Clement ca unirea biseri cească să se discute pe teritoriul oriental,
în cadrul unui sinod, realizând că bizantinii nu vor accepta alt fel unirea. Clement refuză o
astfel de condiție, iar Mihail, aflându -se în dezavan taj, cedează deliberat. Pretențiile papale
cresc progresiv și aju ng să fie total nerealist. Condițiile ajunseseră să fie inacceptabile, cea mai
gravă fiind pretenția de a deține controlul asupra hirotoniilor grecești.37 Atitudinea papală era
de înțeles; era în avantaj și doreau supunerea totală a adversarului. Mihail tre buia să facă tot
posibilul pentru a stopa ambițiile angevine, în consecință, el a considerat necesar să sacrifice
stabilitatea internă pentru obținerea liniștii externe.

33 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 170
34 I.-A TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 194
35 D. J. GEANAKOPLOS , Emperor Michael Palaelogus and the west,1258 -1282…, , p. 263
36 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 148
37 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 188

20
Cu un spirit donquix otesc , împăratul a făcut tot posibilul pentru a înfrânge ostilitatea
față de latini și atașamentul față de Biserică al dreptcredincioșilor. Iar sfârșitul nu i -a fost deloc
unul plăcut, la moarte fiind excomunicat de ambele Biserici, neavând prieteni nici între l atini,
nici între greci. Mihail a fost gata să plătească un preț prea mare pentru speranța unirii38 și
pentru salvarea imperiului de pericolul extern. Totuși, din persistența lui Mihail, înțelegem că,
pentru el, eventualele avantaje obținute erau mai impor tante decât tumultul intern stârnit de
persecuțiile împotriva opozanților.

3. Contextul religios

3.1 Pregătirea Sinodului de la Lyon
Problema ce a tulburat cel mai mult societatea bizantină a fost Unirea de la Lyon .
Pentru eliminarea pericolelor externe ce amenințau imperiul, Mihail al VIII -lea a considerat că
un compromis bisericesc era necesar. Carol de Anjou amenința granițele bizantine și se
pregătea, în mod vădit de o ofensivă împotriva Imperiul Bizantin. În fața unui asemenea atac,
mai ales după daunele făcute de Cruciada a IV -a, defensiva bizantină era depășită. Soluția
imaginată de Mihail pentru oprirea planurilor lui Carol de Anjou de su premație a constat în
oferirea unui com promis în materie de credință .
Pe măsură ce dialogul unionist a avansat, pretențiile latinilor au fost din ce în ce mai
exagerate, ajungând, în cele din urmă, ca Mihail aproape să-i ofere pap ei supunerea Bisericii
Ortodoxe.
Inițiativa unirii i -a aparținut împăratului Mihail al VIII -lea, care cu ocazia alegerii
noului papă, în persoana lui Urban al IV -lea (august 1261 ), a trimis o delegație la Roma.
Delegația purta două scrisori : una adresată noului papă, care era invitat la Constantinopol
pentru reluarea tratativelor de unire a Bisericilor, iar cea de -a doua epistolă î i era adresată
episcopului Nicolae de Cr otone, care, de asemenea, era invitat în capitală pentru o analiză a
doctrinei Bisericii39. După un schimb de scrisori, papa Urban a acceptat propunerea inițiată de
Mihail, trimițând atât o scrisoare, în 1263, în care detalia doctrina latin ă, cât și o delegație,

38 D. J. GEANAKOPLOS , Emperor Michael Palaelogus and the west,1258 -1282…, p. 276
39 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 134

21
formată din 4 călugări franciscani, la Constantinopol pentru a discuta problema unirii
Bisericilor .40
Un rol important , care a contribuit la energia cu care Mihail a susținut unirea , l-a jucat
convorbirea cu epi scopul Nicolae de Cotrone. Acesta, ajuns la Constantinopol în anul 1262, i –
a demonstrat împăratului că la mijloc este , de fapt , doar o neînțelege re. El a încercat să
dovedească, cu citate din Sfinții Părinți și din scriitori latini , că, în realitate , atât părinții latini,
cât și cei greci sunt de acord și mărturisesc aceeași credință.41 Chiar și formula Filioque era
considerată ca fiind argumentată de ambele tradiții. Mihail s -a arătat atât de încântat de
dialogul purtat cu episcopul Nicolae, încât i -a trimis o epistolă papei, în care afirma această
nouă viziune.
După o pauză mai mare de 2 ani, Mihail reia cores pondența în 1266 cu noul papă,
Clement al IV -lea (1265 -1268). După lupta de la Benevento, Carol de Anjou era noul campion
al scaunului roman. P apa privea, acum, mult mai detașat problema , având ca aliată puterea
seculară și nemaifiind nevoit să se alieze c u basile ul latin .
Pentru Clement, extinderea puterii regelui Siciliei asupra Imperiului Bizantin ar fi fost
sinonimă extinderea autorității sale peste Biserica bizantină. Astfel negocierea a fost purtată de
pe o poziție de putere, în termeni destul de cat egorici, de către papa Clement. Mihail i -a
propus în prima epistolă ca unirea Bisericilor să se fie discutată într -un sinod, care să aibă loc
în Orient. La rândul lui, papa îi răspunde pe 4 martie 1267, printr -o altă scrisoare, că un sinod
nu este necesar pentru unirea bisericească, ci o mărturisire de credință semnată și acceptată
atât de împărat, cât și de cler și credincioși ar fi fost de ajuns pentru ca unirea să aibă loc.
Drept pretext pentru refuzarea variantei unui sinod, papa a invocat știrbirea aut orității papale și
îndoielile care s -ar fi putut ridica cu privire la dogme în cazul convocării unui asemenea sinod.
Mărturisirea de credință pe care bizantinii ar fi fost nevoiți să o accepte cuprindea: formula
Filioque , doctrina purgatoriului, enumerare a celor șapte Taine ale Bisericii (Confirmare/
Mirungerea fiind săvârșită exclusiv de episcop) și primatul episcopului Romei , aceasta
devenind o veritabilă formula fidei42.
Mihail era pus într -o situație foarte grea. Era conștient că Biserica Ortodoxă nu ar fi
putut accepta o astfel de supunere totală față de papalitate și ar fi stârnit o antipatie mult mai

40 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 135
41 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 136
42 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 139

22
mare în rândul credincioșilor față de imperialitate. Astfel că a înce rcat să amâne problema
unirii bisericilor, trimițând o nouă scrisoare în care îi făcea cunoscut ă papei ideea sa de a
organiza o cruciadă în Orient. Totodată și -a mărturisit temerile cu privire la un eventual atac al
latinilor asupra Imperiului.
Papa a răma s în continuare ferm în propunerea sa, răspunzându -i printr -o scrisoare, pe
data de 17 mai 1257, lui Mihail că nu are de ce să se teamă dacă va accepta unirea și va
semna mărturisirea de credință. Totuși hotărârea lui Clement părea a fi fost deja luată, l a doar
10 zile după emiterea scrisorii, a susținut coaliția antibizatină de la Viterbo, care prevedea
restaurarea Imperiului Latin de Constantinopol43. Astfel papa era asigurat că -și va extinde
autoritatea asupra Răsăritului prin oricare din cele două mijlo ace. O eventuală cucerire latină a
Constantinopolului ar fi fost sinonimă cu extinderea autorității papale, iar supunerea Bisericii
bizantine ar fi însemnat o victorie fără luptă, din care papa ar fi avut poate mai mult de câștigat
decât dintr -un eventual conflict.
După o perioadă de vacanță, cea mai mare din istoria instituției papale (1268 -1271), în
septembrie 1271 este ales în calitate de papă, Grigorie al X -lea. Acesta, după o perioadă în
care a fost delegat la Locurile Sfinte, s -a arătat interesat de organizarea unei Cruciade
împotriva sarazinilor, motiv pentru care avea nevoie de sprijinul Imperiului Bizantin. Modul
cel mai facil de obținere a ajutorului , în vederea organizării războiului, era cel al unirii, totuși
ideea unei cuceriri latine a Constantinopolului nefiind total abandonată. În acest sens, Grigorie
s-a arătat deosebit de atras de ideea unui dialog cu bizantinii, drept urmare Mihail a fost
informat de intențiile noului papă.
Papa Grigorie a trimis o scrisoare care făcea cunoscute planurile sale de or ganizare a
unui război împotriva necredincioșilor pentru protejarea Locurilor Sfinte și de a iniția tratative
pentru unirea bisericească. Mihail s -a arătat deosebit de încântat de această propunere a papei,
mai ales, că până acum împăratul bizantin fusese singurul inițiator al dialogul ui pentru o
eventuală unire bisericească, fapt ce -l punea automat într -o poziție de cesionare . Noul papă s -a
arătat dispus să păstreze condițiile clementine pentru o eventuală unire, dar a convocat și un
sinod unde să fie disc utate toate aspectele unirii . Împăratul trebuia , în continuare , să semneze
acea formula fidei în prezența celor 4 călugări franciscani.44 Dacă totul ar fi decurs cum

43 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 140
44 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 146

23
trebuie, unirea era proiectată să fie anunțată la Sinodul de la Lyon, la care era invitat să
participe și împăratul sau măcar să trimită delegați.
Mihail reduce pretențiile papale la numai trei aspecte : primatul papal, dreptul papei de
a fi apelat ca judecător și re înscrierea acestuia în diptice. Era o perspectivă reducționistă
deoarece pretenț iile clementine erau mult mai elaborate față de cele prezentate de Mihail al
VIII-lea45. El și-a susținut perspectiva reducționistă la Sinodul convocat la Constantinopol în
primele luni ale anului 1273, acolo unde a afirmat că politica sa unionistă este o c ontinuare a
politicii lui Ioan al III -lea Dukas Vatatzes (1221 -1254), lucru ce -i argumenta legitimitatea unui
astfel de demers . În ciuda acestor asigurări și a faptului că pretențiile papale sunt inofensive și
nu atacă dogma Bisericii, participanții la si nod s -au arătat destul de reticenți față de
propunerile imperiale. Pentru a elimina temerile cu privire la unirea bisericească, Mihail îi
însărcinează pe Constantin Meliteniotes și pe Gheorghe din Cipru să alcătuiască un tomos
istorico -dogmatic, în favoarea unirii, cu citate de din Părinții Bisericii.46 Acest tomos a fost
dezbătut într -o adunare ecleziastică convocată de patriarhul Iosif I, fiind respins de aceasta.
Înainte de plecarea delegație i la Lyon, patriarhul și împăratul au ajuns la un consens
pentru a obține pacea în imperiu. Patriarhul Iosif declarând că nu va susține unirea47, a
acceptat să se retragă la mănăstire până la reîntoarcerea delegației de la Lyon. În cazul în care
unirea ar f i avut loc , atunci el trebuia să se retragă din scaunul patriarhal, în caz contrar
păstrându -și scaunul patriarhal.48
Lucrările Sinodului de la Lyon au debutat pe 7 mai 1274 . Sinodul avea trei mari puncte
ce trebuiau dezbătute: restaurarea unei conduceri cr eștine la Locurile Sfinte, unirea celor două
Biserici, reformarea morală a Bisericii latine.49 Delegația greacă, din cauza unei furtuni, în
care daruri de mare preț destinate oficialilor latini au fost pierdute, a ajuns mai târziu.
Delegația imperială era formată din fostul patriarh Gherman al III -lea, Teofan, mitropolitul
Niceei și marele logothet Gheorghe Acropolites, împuternicitul împăratului pentru a presta
jurământul de credință, mărturisind credința Bisericii romane și recunoscând primatul

45 Cf. I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 139 și Henry C HADWICK , Răsăritul și Apusul: o istorie a
scindării creștinătății , Irina Bazon (trad.), Ed. Doxologia, 2016, p. 352
46 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în c riză, p. 148
47 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 148
48 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p.154
49 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 145

24
acesteia.50 În cadrul slujbei săvârșite, Simbolul niceean a fost intonat atât în greacă, cât și în
latină, fragment ul „care de la Tatăl și de la Fiul purcede” fiind repetat de 2 ori.51 Împăratul
trimisese prin Gheorghe Acropolites o scrisoare scrisă cu cerneală de aur , în care recunoaște
adaosul Filioque, doctrina purgatoriului și primatul papal, cerând ca Bisericii gre cești să -i fie
acordată permisiunea de a rosti Crezul fără adaos.52 Deși au fost prezenți teologi de marcă,
mai ales din partea latină: cardinalul Bonaventura sau Albert cel Mare, totuși la acest sinod nu
a avut loc nicio dezbatere teologică despre Filioque sau purgatoriu. În ultima sesiune a
Sinodului a fos t citită Cum sacrosanta prin care era afirmată purcederea din Tatăl și din Fiul
„nu ca prin două principii, ci ca dintr -un singur principiu”.53

3.2 Urmările Sinodului de la Lyon
La sfârșitul secolului al XIII -lea existau deja suficienți factori care să stârnească
resentimentele bizantinilor față de latini. Începând de la disputa patriarhului Fotie cu papa
Nicolae referitoare la Filioque , continuând cu anul 1054, data la care orgoliile cardinalului
Humbert și ale patriarhului Cerularie s -au intersectat și sfârșind cu Cruciada a IV -a, atunci
când ruptura dintre Răsărit și Apus a d evenit definitivă, toate aceste evenimente reprezentau
istoria unei continue rupturi bisericești. S upunere a forțată a Bisericii bizantine nu era
nicidecum soluția pentru o eventuală unire, ci un factor de activare și întărire a puternice lor
resentimente bizantine față de latini , acumulate în decursul ultimelor patru secole.
Pretențiile papale au fost in vers proporționale cu încrederea acordată împăratului
Mihail al VIII -lea și bizantinilor în genera l; pe măsură ce pretențiile creșteau, încrederea față
de bizantini se micșora.
După încheierea Sinodului de la Lyon, patriarhul Iosif a refuzat să se retragă,
manifestându -și dezacordul față de unire, mai cu seamă față de definiția dogmatică. El a fost
obligat de un sinod întrunit la Constantinopol să se retragă. Unirea est e proclamată pe 16
ianuarie 127 5 în palatul Blachernai din Constantinopol.54 În ciuda dezaprobărilor venite atât

50 H. CHADWICK , Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății , p. 355
51 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 162
52 H. CHADWICK , Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății , p. 356
53 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 163
54 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 166

25
din partea patriarhului retras, Iosif, cât și din partea călugărilor de la Sfântul Munte55, Mihail
nu renunță la unire, ci dorește să o întărească.
În 1275 este ales un nou papă în persoana lui Inocențiu al V -lea, căruia Mihail îi
trimite o delegație. Inocențiu păstrează condițiile unirii prevăzute anterior, dar devine
categoric și îl amenință pe Mihail că, în cazul în care nu ar accepta să depună o nouă
mărturisire de credință, nu -i va putea opri pe Filip de Courtenay și pe Carol de Anjou să
pornească un eventual război împotriva bizantinilor. Totuși , se remarcă două înăspriri ale
condițiilor față de perioada anterioară: toții clericii trebuiau să mărturisească supunerea
conform unei formula fidei , care va fi indexată și p ăstrată în Biblioteca papală, iar formula
Filioque trebuia introdusă în Simbolul de Credință56, anterior Mihail cerând o îngăduință în
privința acestei probleme.
Conflictul dintre unioniști și antiunioniști a izbucnit în anul 1276, iar măsurile nu au
întârziat să apară. Patriarhul unionist Ioan Bekkos, succesorul lui Iosif, a organizat două
sinoade, desfășurate în 1276 și 1277, în care cele trei puncte privitoare la prerogativele papale
erau considerate legitime. De asemenea, s -a hotărât ca toți „adversarii păcii” să fie caterisiți,
în cazul în care erau clerici, sau să fie excomunicați, dacă erau laici57. Această măsură venea
să-i liniștească și să -i asigure pe latini de bunele intenții imperiale și patriarhale față de unire,
la scurt timp Bekkos trimițând o scrisoare în care erau prezentate măsurile luate.
Dacă Inocențiu al V -lea și Ioan al XXI -lea s -au dovedit a fi foarte puțini flexibili,
inflexibilitatea de care a dat dovadă noul papă, Nicolae al III -lea (1277 -1280), a fost cu atât
mai mare. Pe lângă condițiile prevăzute anterior, a accentuat introducerea Filioque în Simbolul
de Credință și a dorit ca toți clericii, indiferent de treapta pe care o ocupă, să fie confirmați de
către Biserica latină, o condiție ce nu ar fi putut fi acceptată de către greci. Papa a trimis o
delegație la Constantinopol pentru a obține noi mărturisiri de credință din partea oficialilor
bizantini. Mihail, pentru a -i asigura pe trimișii papali de sinceritatea mărturisirilor unioniste,
le-a arătat trimișilor măsurile pe care le -a luat contra adversarilor unirii.58

55 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 167
56 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 175
57 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , pp. 177 -178
58 „Astfel, ambasadorii au avut ocazia să îi vadă pe protostrator -ul Andronic Paleolo gul, pinkernes Manuel
Komnenos Rhaoul, Isaac Komnenos Rhaoul, fratele acestuia, și Ioan Cantacuzino, vărul lui Andronic Paleologul.
Aceștia erau ținuți cu lanțuri în jurul gâtului, fiecare ocupând câte un colț al aceleiași încăperi.” Cf. I.-A.
TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 190

26
Persecuțiile contra anti-unioniștilor începuseră încă dinainte de Sinodul de la Lyon și
de proclamarea unirii. În anul 1273, Manuel Holobolos, fost retor la curtea imperială,
împreună cu Iov Iasites, autorul unui răspuns anti -latin, au suferit o crudă tortură publică.59
Persecuțiile au început să devină generale, în special , după proclamarea unirii. A stfel, mulți au
fost persecutați în perioada 1275 -1279, dintre care majoritatea au fost fie exilați, fie lipsiți de
libertate, cazurile de tortură cum ar fi cel al lui Meletie Măr turisitorul, căruia i -a fost tăiată
limba în vara anului 127560, fiind izolate. Se consideră că Mihail, însoțit de patriarhul Bekkos
ar fi ajuns la Sfântul Munte, acolo unde ar fi incendiat mănăstirea Zografu, călugării fiind
uciși, iar cărțile distruse, în încercarea celor doi oficiali de a impune unirea61. Cercetările
recente au demonstrat însă că este vorba de o confuzie, aceste persecuții petrecute la Sfântul
Munte având loc în perioada Sinodului de la Ferrara -Florența.62
În urma profețiilor privitoare la iminența morții împăratului și a propagării rezistenței
anti-unioniste prin scrieri polemice anti -latine , Mihail a început represaliile. El a emis un
decret în iulie -august 1280 prin care interzicea citire textelor polemice, iar autorilor acestor
texte le era administrată pedeapsa capitală .63 Persecuțiile împotriva adversarilor unirii se
înăspresc, având loc foarte multe mutilări, dintre care amintim câteva, cum ar fi: orbirea
fraților Manuel și Isaac Komnenos Rahoul sau tăierea nasului medicului Perdikkas.64
Totuși, visul și eforturile unioniste ale împăratului aveau să fie spulberate odată cu
alegerea papei Martin al IV -lea. În iulie 1281 Carol de Anjou, Filip de Courtenay și Republica
Sfântului Marcu semnează o alianță anti -bizantină. Această cauză îl avea printre susținători pe
însuși papa Martin. Fiind conaționalul lui Carol de Anjou și considerându -i pe bizantini
nedemni de încredere, Martin îl excomunică pe basileul bizantin în data de 18 noiembrie 1281.
Drept răspuns Mihail poruncește scoate rea numelui papei din diptice. O dată cu moartea
basileului bizantin se încheie și visul utopic al unirii celor două Biserici.

59 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 152
60 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 182
61 H. CHADWICK , Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății , p. 359
62 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p.183
63 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 170, p. 192
64 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 192

27
MEDALIOANE DE EPOCĂ

1. Mihail al VIII -lea Paleologul (1261 – 1282)
În cronica venețiană Chronicon Marchiae Tarvisinae et Lombardiae Mihail este
descris ca fiind „un om viclean și abil, care știe că munca unei persoane capabile cuc erește tot
și, mai ales, că toate lucrurile se supun banilor.”65
Mihail s-a născut în 1224 și a murit în anul 1282, pe data de 11 decembrie, în satul
Pachomios, în Tracia. A fost o persoană care a escaladat ierarhia politică destul de rapid,
profitând de asasin area regentului George Mouzalon. Ar putea fi considerat un om fără
scrupule, având în vedere că a fost chiar implicat în complotul asasinării reg entului Mouzalon,
chiar în anul 1258, în momentul funeraliilor basileului decedat.66 Imediat după asasinarea lui
Mouzalon, a fost numit megas doux67, iar pe 13 noiembrie 1258 a fost numit despotes .68 El a
reușit să ajungă co -împărat în 1259, fiind uns de patriarhul Arsenie. Odată cu recuc erirea
capitalei, Mihail a neglijat drepturile împăratului minor, probabil socotind că această reușită îi
aparține total. În concepția bizantină, prin faptele concrete era exprimată voia divină, de a ceea
„mijlocul cel mai sigur prin care Dumnezeu dovedea că nu -l mai sprijină pe împărat era
declanșarea dezastrelor și a calamităț ilor.”69 Probabil că, potrivit acestei concepții, Mihail a
interpretat recucerirea capitalei drept o dovadă a bunăvoinței lui Dumnezeu față de intențiile
sale. De altfel, în mentalitatea bizantină nimic nu se poate realiza fără voia lui Dumnezeu.70
Mânat fiind de propriile ambi ții și considerând că meritul recuceririi capitalei nu putea
fi cedat atât de ușor în fața unui tânăr împărat fără experie nță, Mihail decide că este timpul să
domnească singur. Astfel că după înfrângerea unei coaliții anti -niceene și recucerirea
Constantin opolului din 1261, Mihail este încoronat de patriarhul Arsenie pe data de 15 august

65 D. J. GEANAKOPLOS , Emperor Michael Palaelogus and the west,1258 -1282… , p. 191
66 Hans -Georg BECK, Istoria Bi sericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin , Vasile Adrian Carabă (trad.), Ed. Nemira,
2012, p. 394
67 Megas doux – comandantul flotei cf. . Alexander K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, Ed.
Oxford University Press, New York, 1991, p. 1330
68 Despotes – titlu oficial aplicat lui Dumnezeu, patriarhului și episcopilor, dar mai cu seamă împăratului. Titlul
despotes, care a fost creat în secolul al XII -lea, ocupa cea mai înaltă treaptă pe scara ierarhică, atribuit numai
împăratului și co -împăratulu i. Cf. . A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. I, p. 614
69 Alain DUCELLIER , Bizantinii , Simona Nicolae (trad.), Ed. Teora, București, 1997, p. 85
70 Împărăteasa Irina îi spune lui Nichifor I: „Nimic nu se face fără voia lui Dumnezeu, împăraț ii domnesc numai
prin voia lui Dumnezeu.” Cf. A. DUCELLIER , Bizantinii , p. 85

28
1261 . Pentru a fi sigur de domnia sa și pentru ca tânărul împărat să nu poată pretindă
moștenirea tronului, îl înlătură pe Ioan al IV -lea, orbindu -l.
Mihail a întâmpinat o rezistență pe care nu a mai întâlnit -o niciun alt uzurpator71, din
cauza măsurilor pe care acesta le luase împotriva poporului său. De asemenea, un alt motiv
pentru care domnia sa a întâmpin at atât de multă rezistență a fost neglijarea provinciilor
orientale. Mânat fiind de dorința de a stopa un eventual atac din partea latinilor, care doreau
restaurarea Imperiului Latin, Mihail a neglijat provinciile Bitinia și Asia Mică.72 Aceste
provincii au fost foarte apreciate de împăraț ii lascarizi, care le -au acordat o importanță
deosebită. De fapt, aceasta a fost o greș eală tactică deosebit de gravă. Din cauza neglijării
frontierelor și provinciilor orientale , mai târziu, va fi facilitată înaintarea otomană spre
teritoriu l european. In tervenind în forță împotriva răscoalelor iscate de nemulțumirea populară ,
lipsa de popularitate a lui Mihail și rezistența față de politica acestuia au crescut foarte mult .
Mihail era atras mai mult de mirajul Apusului și totodată era nevoit să se implice în
politica apuseană pentru a -și asigura siguranța externă. Aspirația lui Mihail era aceea de a
aduce vechiul Imperiul Roman cât mai mult sub în sfera politică a Apusului, as tfel încât
Constantinopolul să fie din nou considerat Noua Romă .73 Acesta era idea lul său, dar Mihail
însuși era conștient de faptul că nu beneficia de suficientă forță pentru a se impune în politica
apuseană. Occidentul se supunea pontificatului papal, iar împăratul bizantin, pentru a -și
îndeplini planurile , avea nevoie de susținere pontificală . Pentru moment era suficient ca
papalitatea să -l oprească pe regele sicilian , Carol de Anjou, în cazul unui viitor atac al
Constantinopolului.
Când Mihail al VIII -lea a inițiat dialogul cu papa Urban, papalitatea nu se afla într -o
poziție foart e confortabilă: se simțea amenințată de politica lui Manfred, nu întreținea relații
prea amiabile cu Hohenstaufenii și era în căutarea unui campion al papalității care să preia
puterea politică în Sicilia, înlăturându -l pe Manfred. Mihail se afla într -un m oment prielnic, în
care ar fi putut negocia pe picior de egalitate cu p apa. Situația avea să se schimbe odată cu
papii succesori. După eliminarea acestor motive de îngrijorare, papalitatea nu a mai fost
dispusă să poarte un dialog în privința unirii. Chiar dacă scrisorile au continuat să circule pe
axa Constantinopol -Roma, dialogul era aproape inexistent. Având sprijinul lui Carol, care -și

71 H.-G. BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin , p. 393
72 H.-G. BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin , p. 395
73 H. CHADWICK , Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății, p. 352

29
dorea foarte mult să recucerească vechiul Constantinopol, papalitatea a simțit că dialogul nu
mai putea fi purtat ca până acum , de aceea a stabilit foarte clar termenii în care unirea ar fi
putut fi declarată.
În ciuda situației nefericite în care se afla, șansa i -a surâs de fiecare dată lui Mihail.
Întâi Conradin îl va ataca pe Carol, imediat după alianța de la Viterbo di n 1268. Deși îl va
învinge pe atacator, regele sicilian va fi nevoit să amâne atacul asupra Constantinopolului. A
doua oară însuși regele francez, Ludovic al IX -lea îi va deturna planurile fratelui său, Carol.
Regele sicilian se va vedea nevoit să renunțe din nou la planurile sale, cedând în favoarea unei
cruciadei împotriva Tunisului organizată de regele francez. A treia oară, voința papei Grigorie
al X-lea va prima în fața dorinței lui Carol. Noul papă dorea să organizeze o cruciadă la
Locurile Sfinte pen tru a proteja stăpânirea și continuitatea latină în Palestina. Pentru
îndeplinirea planurilor sale, Grigorie avea nevoie de ajutor bizantin, de aceea, regele Siciliei
va fi nevoit să -și amâne din nou planurile. Dar poate cea mai surprinzătoare înfrângere a lui
Carol, care -i va zădărnici definitiv planurile a fost cea din 1282. În cursul vecerniilor siciliene ,
Carol va fi alungat din Sicilia, iar stăpânirea angevină va fi îndepărtată. Acest eveniment a fost
salvator pentru Constantinopo l, Carol fiind acum incapabil să atace Constantinopolul.
Se pare că Mihail s -a considerat adevăratul salvator al poporului său, pentru că în
Autobiografia , scrisă la sfârșitul vieții, povestește că el singur a reușit să alunge stăpânirea
angevină din Albania și să stârnească Vecerniile Siciliene.74
Mihail a demonstrat în această perioadă tumultoasă, de după recucerirea
Constantinopolului, că este un diplomat iscusit. Poate că de multe ori s -a dovedit a fi prea
puțin cunoscător al etosului bizantin, considerând că unirea bisericească dintre Orient și
Occident nu este o problemă într -atât de importantă încât să nu poată fi negociată. S -a înșelat
cu siguranță, dar meritele diplomatice nu -i pot fi negate, el reușind prin alianțe, intrigi și
negocieri să consolideze stăpânirea bizantină asupra Constantinopolului.
În 1282, Mihai l a murit excomunicat atât de Biserica Bizantină cât și de cea Latină.
Mai mult, din cauza apostaziei acestuia, Biserica a interzis reînhumarea rămășițelor lui într-un
loc corespunzător demnității imperiale. El nu a avut parte de o slujba de înmormântare, ci a

74 Michael ANGOLD , „Byzantium in exile”, în The New Cambridge Medieval History , David Abulafia et alii
(eds.), vol.V, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2008, p. 567

30
fost acoperit cu pământ în timpul nopții într -o mănăstire din Nea Moni, ulterior fiind mutat în
mănăstirea din Selymbria (1289).75

2. Patriarhul Arsenie (nov. 1254 – feb./martie 1260; mai/iunie 1261 – primăvara
1265)
Arsenie a fost figura care a marcat istoria bisericească a secolului al XIII -lea. A fost
simbolul de luptă contra politicii imperiale, care, de multe ori, s -a dovedit a fi abuzivă. De
asemenea, a fost un personaj atât de îndrăgit de o parte a societății bizantine, încât Biser ica
însăși a suferit o schismă ce va dura mai multe decenii, până în timpul lui Andronic cel Bătrân,
mai exact 14 septembrie 1310, atunci când schismatici au revenit în sânul Bisericii.76
Arsenie se numea din botez Gheorghe și s -a născut în Constantinopol î n jurul anului
1200. A intrat în monahism la mănăstirea Oxeia (Insula Prinților) și a murit în Prokonnesos pe
30 septembrie 1273.
El a fost ales patriarh de Niceea în anul 1254 de către împăratul Teodor al II -lea
Lascaris. Intenția împăratului era aceea de a avea un patriarh docil, care să nu se opună
politicii sale. Această speranță provenea din faptul că Arsenie nu era un om foarte instruit, iar
o promovare peste meritele sale, după cum gândea Lascaris, i -ar fi asigurat recunoștința
patriarhului.77
Arsenie nu a fost însă un instrument docil în mâinile puterii, ci dimpotrivă a animat
viața internă a Constantinopolului bisericească și politică prin ciocnirile dintre ideile sale și
cele ale basileului. Dar recunoștința față de vechiul împărat, Teodor, și față de urmașii acestuia
a rămas vie în inima patriarhului Arsenie. După moartea lui Teodor al II -lea a servit ca
protector al lui Ioan al IV -lea. Imediat după alegea lui Mihail în fruntea regenței, patriarhul
Arsenie și Sinodul patriarhal au cerut prestarea un or jurăminte solemne prin care drepturile
împăratului minor trebuiau respectate.78 El l-a încoronat pe Mihail al VIII -lea, dar dându -și
seama de adevăratele intenții ale Paleologului a refuzat mai mult de un an (1260 – 1261) să -și
îndeplinească atribuțiile patriarhale. Văzând că acesta nu are de gând să respecte drepturile
împăratului minor, Arsenie protestează și se retrage la o mănăstire obscură la începutul anului

75 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 292
76 A. A. VASILIEV , Istoria Imperiului Bizantin , p. 625
77 A. A. VASILIEV , Istoria Imperiului Bizantin , p. 624
78 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 110

31
1260 .79 După recucerirea Constantinopolului, poziția lui Mihail era mai sigură ca oricând, în
consecință, patriarhul Arsenie a acceptat să -l încoroneze pe Mihail și pe soția acestuia în
catedrala Sfânta Sofia.
Arsenie nu a putut trece cu vederea uzurparea tronul ui de către Mihail și, cu atât mai
puțin, orbirea și îndepărtarea de la domnie a tânărului împărat Ioan al IV -lea. De aceea, n u a
ezitat chiar să -l excomunice pe noul basileu pentru încălcarea jurământului de a -i asigura
tronul tânărului moștenitor. În ian uarie 1262 , aflând cu întârziere de orbirea lui Ioan al IV -lea,
Arsenie decide să -l excomunice pe Mihail.80 De fapt, acesta a fost chiar evenimentul ce a
generat schisma arsenită, aruncând Imperiul într -o nou criză.
Mihail , timp de trei ani, a așteptat în z adar iertarea din partea lui Arsenie , care nu avea
să vină niciodată . A comandat un sinod în 1265 care l -a depus pe Arsenie și l -a trimis apoi în
exil în insula Prokonnesos , la mănăstirea Sfântul Nicolae81, acolo unde va sta până l a moartea
sa (30 septembrie 1273 ). După moartea sa, în anul 1285, în cadrul unei ceremonii de conciliere
a arseniților cu Biserica, osemintele patriarhului Arsenie au fost mutate din insula
Prokonnesos în Constantinopol, în catedrala Sfânta Sofia.82

3. Ioan al IX -lea Bekkos (26 mai 1275 – 26 dec. 1282)
S-a născut l a Niceea undeva între 1230 și 1240. Este menționat pentru prima oară în
calitate de cartophy lax al Sfintei Sofia. El a servit ca ambasador al lui Mihail al VIII -lea, fiind
trimis în Serbia la curtea lui Ștefan Uroș în 1268 și în Tunisia la Ludovic al IX -lea, în 1270.83
S-a făcut remarcat ca susținător al cauzei anti -latine în cadrul unui sinod. D in cauză că
i-a numit pe latini eretici într -un sinod constantinopolitan , Bekkos a fost întemnițat de către
împărat . El a fost un anti -unionist convins, în închisoare, însă, s tudiindu -i pe autorii latini, și-a
schimbat părerea. Întemnițat fiind în turnul Anemas, situat în apropierea palatului Blachernai ,
el a primi un florilegiu cu citate din Sfinți Părinți, atât greci, cât ș i latini. Acest florilegiu avea
în centru problematica purcederii Duhului Sfânt. După studierea acestei culegeri de texte,
Bekkos a susținut în fața împăratului că, teologic vorbind, nu există diferențe esențiale între

79 H.-G. BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin , p. 394
80 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 112
81 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 113
82 I.-A. TUDORIE , Autoritatea imperială în criză , p. 292
83 A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, p. 1055

32
învățătura latină și cea bizantină de spre purcedere.84 Viziunea diametral opusă asupra
problemei purcederii Duhului Sfânt prin care Ioan l -a surprins pe împărat, l -au determinat pe
cel din urmă să -l elibereze. Această hotărâre i -au provocat pe unii să -l acuze de oportunism,
totuși este foarte posibil ca el să fi fost convins de veridicitatea convingerilor sale.85
Cert este faptul că a fost un om deosebit de cult, „un om înțelept, maestru al elocinței și
al științelor.”86 Se pare că a fost un cunoscător al operelor Sfântului Chiril al Alexandrie i, care
a vorbit despre Filioque în scrierile sale, ba mai mult, a întocmit un florilegiu cu 123 de citate
din scrierile acestui Sfânt Părinte.87 A afirmat despre Sfântul Fotie că ar fi avut un caracter cu
multe scăderi și că nu a fost împotriva inovației Filioque , ci a fost vorba de simple
resentimente între Fotie și Nicolae.88 Aceste afirmații, în mod evident, au stârnit indignarea
bizantinilor pentru care patriarhul Fotie era un sfânt.
El a devenit capul partidului unionist și la scurt tim p, în anul 1275, a fost ales patriarh
ecumenic. De-a lungul patriarhatului său el s -a dovedit a fi un unionist convins, dedicându -și
activitatea implementării unir ii. În anul 1276 convoacă un sinod care nu doar că a confirmat
unirea, dar a și prevăzut pedepse sau chiar ex ilarea pentru cei care pentru cei care se declarau
împotriva acesteia.89
Între el și Mihail a izbucnit un conflict, din cauza că i -a cerut împăratului să fie mai
îngăduitor cu oponenții săi. Drept urmare el a fost suspendat din funcție între martie – august
1279. După moartea lui Mihail a fost depus, iar în 1283 un sinod l -a condamnat pentru erezie
și a fost exilat în Prousa. A fost din nou condamnat de un alt Sinod în 1285 și și-a petrecut
ultimii ani ai vieții în închisoarea Sfântul Grigorie, nedori nd să renunțe la viziunea sa
unionistă. A murit în anul 1297, în aceeași fortăreață din golful Nicomidiei.90

84 I.-A. TUDORIE , Autorit atea imperială în criză , pp. 149 -150
85 H.-G. BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin , pp. 402 -403
86 A. A. VASILIEV, Istoria Imperiului Bizantin , p. 620
87 H. CHADWICK , Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății , p. 357
88 H. CHADWICK , Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății , pp. 357 -358
89 M. ANGOLD , „Byzantium in exile”, p. 565
90 A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, p. 1055

33
4. Manuel Holobolos
Manuel Holobolos a fost un retor renumit în a doua jumătate a secolului al XII -lea, în
Constantinopol. „ S-a născut aproximativ la anul 1245. A intrat în serviciul împăratului Mihail
al VIII -lea ca grammatikos91 încă de tânăr și a compus câteva discursuri pentru anii de început
ai domniei lui Mihail. Când, în 1261, Mihail a ordonat orbirea și întemnițarea lui Ioan IV
Lascaris, Holobolos și -a exprimat public opoziția, în consecință buzele și nasul i -au fost
mutilate ca pedeapsă.”92
Căzând din grațiile împăratului, Manuel a fost închis în mănăstirea Înaintemergătorului
din Constantinopol și a luat numele de Maxim.93 În ciuda acestor evenimente, Pachymer es
mărturisește că însuși pat riarhul ecumenic Gherman i -a cerut împăratului să -l ierte. Motivul
pentru care noul patriarh cerea eliberarea și iertarea lui Manuel era acela că își dorea să -l
numească în fruntea Școlii Bisericii, ca succesor al lui G heorgh e Acropolites, Holobolos fiind
un „om de o extraordinară capacitate intelectuală și desăvârșit erudit.”94 Împăratul a consimțit
iertarea și „l -a declarat retor însemnându -l cu semnul crucii și cu actul oficial, după obicei.”95
El a devenit profesor probabil la Școala de gramatică de la biserica Sfântul Pavel, ce va fi
transformată în Școală patriarhală.96 Căzut din nou în dizgrația împăratului, Holobolos este
orbit și trimis la o mănăstire din Marea Marmara. Pedeapsa lui survine în anul 1273, în urma
dezaprobării politicii unioniste a împăratului . El s -a întors în Constantinopol și a f ost un
element activ în condamnarea unioniștilor după anul 1283. Pe lână titlul de retor (profesor de
retorică), Manuel a deținut și titlul de protosynkellos97, conform unei scrisori ce i -a fost

91 Pe lângă înțelesul de savant sau profesor, putea avea sensul de scrib sau secretar cf. A. K AZHDAN , The Oxford
Dictionary of Byzantium, vol. II, p. 866
92 . A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, p. 940
93 A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, p. 940
94 Georgii P ACHYMERES , Historiae , IV, 14, p. 160 apud Pr. Dr. Cristian GAGU, Teologie și umanism în epoca
paleologilor, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2007, p. 251
95 Georgii P ACHYMERES , Historiae , IV, 14, p. 160 apud Pr. Dr. Cristian GAGU, Teologie și umanism în epoca
paleologilo r, p. 252
96 Pr. Dr. Cristian GAGU, Teologie și umanism în epoca paleologilor , p. 253
97 Termen ce poate face referire la fie la rangul „protosinghel”, titlu acordat unui ieromonah, fie este un cuvânt
derivat de la „synkellos”. Acest termen îl desemna pe sfe tnicul patriarhului (sau episcopului); el locuia împreună
cu patriarhul, împărțind aceeași chilie. Această instituție a luat amploare, cu timpul ajungând să includă, printre
altele, titluri ca „protosynkellos” și „proedros ton protosynkellon”. Cf. A. K AZHD AN , The Oxford Dictionary of
Byzantium, vol. III, Ed. Oxford University Press, New York, 1991, p. 1994

34
adresată de dominicanul Simon în 1299. El a murit undeva între 1310 și 1314 la
Constantinopol și a predat până la moartea sa.98

5. Teodor M ouzalon
Informațiile despre Teodor Mouzalon nu sunt foarte abundent e, dar acesta este un
personaj destul de important pentru datarea corectă a textului.
Prima membră cunoscută a familiei Mouzalon este Teodora Mouzalonissa, care a trăit
undeva în secolul al XI -lea.99 Această familie și -a atin s apogeul în secolul al 13 -lea, când
Teodor al II -lea Laskaris l -a numit pe prietenul său din copilărie, Gheorghe Mouzalon, megas
stratoped arches .100 De asemenea, același împărat i -a numit pe frații lui în funcții oficiale, pe
Andronic megas domestikos101, iar pe Teodor protokynegos .102
După moartea lui Teodor al II -lea, Gheorghe Mouzalon și Andronic au fost omorâți în
1258 , deoarece Mihail își dorea să preia regența asigurată de Gheorghe Mouzalon. Celălalt
frate, Teodor și -a păstrat influența asupra lui Mihail și a fost numit ὁ λογοθέτης το ῦ γενικοῦ.
Se pare că Teodor a fost elevul lui Grigorie de C ipru, alături de alți învățați ai timpului ,
precum: Nichifor Chumnos, Manuel al Neocezareii și Teodor Xanthopulos.103 Mihail văzând
capacitatea lui și fiind interesat în mod particular de Teodor , l-a numit pe acesta ὁ λογοθέτης
τοῦ γενικοῦ. Tot la recomandarea împăratului, Mouzal on se căsătorește cu a cincea fiică a lui
Ioan Comnen Cantacuzinul, numele acesteia fiind însă necunoscut.104
Teodor Mouzalon este menționat mai jos, în text , ca fiind logothet. Prima menționare
istorică a lui Mouzalon ca logothet datează dintr -un crisobul din 19 martie 1277 , care era

98 A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, p. 940
99 A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, p. 1420
100 Megas stratopedarches – era un termen prin care era denumit un comandant de armată, destul de puțin folosit
în texte. În secolele XIII – XIV, aflăm din cartea ceremoniilor că locul său era între protostator și megas
primikerios . Acesta era responsabil cu aprovizionarea armatei. Cf. A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of
Byzantium, vol. III, pp. 1966 -1967
101 Megas domestikos – comandantul militar suprem (după împărat) cf. A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of
Byzantium, vol. II, p. 1323
102 Protokynegos – cel dintâi vânător al împăratului cf. A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol.
III, 1991, p. 1745
103 Cf. Rodolphe G UILLAND, „Les Logothètes: Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin”, în
Revue des études byzantine 29 (1971), p. 106 și Costas CONSTANDINIDES , Higher education in Byzantium in the
thirteenth and early fourteenth centuries (1204 –ca. 1310) , Ed. Zavallis Press, Nicosia, 1982, p. 36
104 R. G UILLAND, „Les Logothètes…”, p. 107

35
destinat republicii venețiene. Aici Teodor este menționat ca deținând titlul: ὁ λογοθέτης το ῦ
γενικοῦ.105 Se pare că înainte de această dată el a fost un simplu soldat .
Exasperat fiind de faptul că Teodor Mouzalon s -a declarat î mpotriva politicii religioase
a împăratului, Mihail a ordonat ca acesta să fie bătut de propriul său frate, Leon.106 Motivul
pentru care acesta a fost supus unei astfel de prac tici este chiar refuzul lui Teodor de a merge
într-o delegație la Roma în anul 1280.
Neputând suporta dizgrația în care a căzut și faptul că i -a fost retras c ontrolul asupra
afacerilor stat ale, Teodor a cedat în fața lui Mihail ș i s-a supus politicii acestuia. El și -a
recăpătat înaltele atribuții, iar , după moartea lui Ghe orghe Acropolites, cu puțin înainte de
moartea lui Mihail, va fi numit chiar în funcția de Megas Logothetes.107
Inițial, logothesia (λογοθέσιον) nu era un titlul nobiliar, ci o clasă de înalte funcții de
stat, toate de ordin financiar. I storia mesobizantină, sec. VII -XI, a cunoscut mai multe c lase de
logotheți, dintre care cea mai importantă era cea a Logothetul ui General (ὁ λογοθέτης το ῦ
γενικοῦ λογιστηρίου seu ὁ γενικός λογοθέτης ). Acesta era șeful administrației financiare de
stat; el coordona o veritabilă armată de agenți financiari, hartulari, comiși, inspectori,
perceptori, supervizori, secretari etc., în 12 birouri, care repartizau și verificau toate impozitele
datorate statului, țineau la zi registrele de ca dastru, ba chiar judecau și toate proces ele în care
era angajat fiscul.108

105 Cf. Marie -Louise C ONCASTY , „La fin d’un dialogue contre les latins azymites”, în Akten des XI internat.
Byzantinistenkongresses, Ed. C. H. Beck , München, 1958, p. 88
106 cf. A. K AZHDAN , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, p. 1421; R. G UILLAND, „Les Logothètes…”, p.
107
107 R. G UILLAND, „Les Logothètes…”, p. 107
108 De asemenea , pe lângă ὁ λογοθέτης το ῦ γενικοῦ λογιστηρίου, mai existau și: 1. Logothetul armatei (ὁ
λογοθέτης το ῦ στρατιωτικο ῦ) era funcționarul imperial responsabil cu plata soldelor în armat a bizantină, dar și cu
aprovizionarea și înzestrarea acesteia, supervizând în general toate cheltuielile militare: recrutarea trupelor,
construcția de fortificații, taxarea regimentelor, sau exceptarea lor etc. Avea în subordine alte 7 tipuri de
funcționar i: hartulari, secretari, legatari, mandatari, mesageri și tot felul de responsabili cu împărțirea plăților. 2.
Logothetul drumurilor (ὁ λογοθέτης το ῦ δρόμου) care era directorul poștei imperiale; avea în subordine tot felul
de inspectori și comisari de pol iția drumurilor și a frontierelor, curieri, notari, protonotari, hartulari, curatori,
mandatari etc.. Mai interesant este faptul că el era șef peste Biroul Barbarilor , adică era șeful agenților
diplomatici bizantini în străinătate (corpul apocrisiarilor), le organiza deplasările, dar se ocupa și de primirea
ambasadorilor străini; culegea informații de la diplomați, la modul oficial, dar și neoficial, desigur, ceea ce îl
transforma într -un fel de șef al spionilor, am spune, mai ales că avea în subordine și c orpul traducătorilor; el
superviza recrutarea interpreților de limbi străine (slavă, latină, arabă, armeană, georgiană etc.) din rândurile
emigranților, al deportaților sau al prizonierilor de război; pe străinii din Constantinopol îi supraveghea
îndeaproa pe, cu tot protocolul (un palat era păstrat mereu liber pentru cazarea ambasadorilor străini). În general,
exercita o jurisdicție specială asupra tuturor străinilor din Imperiu, care, toți aveau privilegiul de a nu fi sub

36
Ὁ λογοθέτης το ῦ γενικοῦ a devenit un titlu atât de important mai ales datorită faptului
că, în vremea lui Andronic al II -lea, împăratul l -a lăsat pe Theodor Methochites să se ocupe
singur de toate treburile statului.109 Se pare că încă de la finalul secolului al XIII -lea, acest titlu
a devenit o treaptă intermediară spre funcția mai înaltă de Megas Logothetes.110
Teodor Mouzalon a fost implicat și în disputele bisericești, după cum observăm el a
fost un opozant înflăcărat al politicii unioniste. Fiind un cunoscător desăvârși t al dogmelor, a
luat parte la toate disputele religioase din timpul său. A participat la evenimente importante ,
precum condamnarea lui Bekkos din 1285 din palatu l Blachernai sau alegerea patriarhului
Atanasie din 1289.111
Teodor Mouzalon, menționat aici, e ste un personaj cunoscut, făr ă îndoială, e vorba
Logothetul General al lui Mihail Paleologul, cel care după 1282 va deține funcția de Mare
Logothet până la moartea sa din anul 1294. Acesta i -a succedat în această funcție , cel mai
probabil, cunoscutului Gheorghe Acropolites.

jurisdicția locală; participa acti v la elaborarea politicii externe, la securitatea internă, dar și în ceremonialul aulic.
Nu e greu de înțeles de ce arabii îl socoteau, ca importanță, imediat după împărat. 3. Logothetul turmelor (ὁ
λογοθέτης τ ῶν ἀγελῶν) era un funcționar auxiliar în grija căruia se aflau întinsele domenii de stat din Capadocia
și Frigia, unde se creșteau herghelii întregi de cai, catâri, măgari și multe turme de cornute, destinate armatei
bizantine; dată fiind importanța vitală a cavaleriei, arma principală a epocii, astfe l de ferme militare și crescătorii
de prăsilă aveau un rol foarte important. Prin urmare, acest logothet se ocupa prin (5 tipuri de) protonotari,
curatori, comiși, hartulari și inspectori de grajduri de bunăstarea și de apărarea acestor domenii. Au mai exi stat și
alte clase de logotheți, cu rol mai puțin cunoscut: 4. Logothetul pretoriului (λογοθέτης το ῦ πραιτωρίου), un înalt
funcționar pe lângă eparhul Constantinopolului, care avea, se pare, atribuții judiciare și polițienești, pretoriul fiind
una din prin cipalele închisori ale Orașului, și 5. Logothetul domeniilor (λογοθέτης τ ῶν οἰκειακῶν), superiorul
oikeiakoi -lor, funcționarii gospodăriei imperiale, adică un fel de administrator al domeniilor private ale
împăratului, cu funcții diplomatice, fiscale și judiciare. În general, acești supraveghetori financiari, logotheții, au
fost foarte utili Imperiului în perioa da lui de glorie, pentru că nu exista o centralizare, nu exista un buget unic și
general al imperiului, ci doar bugete parțiale, provinciale sau municipale,; logotheții evitau interferențele
financiare și făceau efortul conștient de a face să corespundă ch eltuielile cu încasările. Însă datorită pierderilor
teritoriale din Asia Mică, odată cu slăbirea Imperiului, toate aceste funcții și -au pierdut treptat din importanță.
Deja din 1081 împăratul Alexios Comnenul a simțit nevoia să creeze funcția de logothet a l birourilor ( ὁ
λογοθέτης τ ῶν σεκρέτων), un fel de supervizor general, cu autoritate nu doar asupra finanțelor, ci chiar asupra
întregii administrații civile. Mai târziu, această funcție generoasă va deveni, sub dinastia Anghelilor, la mijlocul
secolului X II, cea de mare logothet ( ὁ μέγας λογοθέτης); logothesiile din veacurile trecute, logothetul general
etc., devin doar trepte către demnitatea superioară, de mare logothet. Însă decăderea imperiului a fost atât de
mare, încât chiar și demnitatea de mare log othet a devenit decorativă. După 1453 termenul, de Mare Logofăt, a
trecut în Moldova, unde a părăsit sfera fiscală, pentru a se ocupa doar de treburile interne și de relațiile Domnului
cu boierii; a fost abolită în sec. XIX. cf. Louis BRÉHIE R, Les Institut ions de l´Empire byzantin , Éditions Albin
Michel, Paris, 1970, pp. 210, 224, 244, 301 și passim .
109 R. G UILLAND, „Les Logothètes…”, p. 18
110 R. G UILLAND, „Les Logothètes…”, p. 18
111 R. G UILLAND, „Les Logothètes…”, pp. 107 -108

37
PANAG IOTAE CUM AZYMITA DISPUTATIO

1. Localizarea istorică a textului
Încă din începutul textului observăm o problemă de datare istorică, pentru că avem de –
a face cu un patriarh ecumenic, în persoana lui Arsenie Autoreianos (1255 -1259; 1261 -1264),
care nu este contemporan cu papa Grigorie menționat în text, pe care -l putem i dentifica
aproape sigur cu Grigorie al X -lea (1271 -1276). Ipoteza ca acțiunea Disputei să aibă loc în
timpul patriarhului Arsenie este destul de puțin probabilă, mai ales că se face referire la o
impunere a unirii din partea Bisericii Latine, or, în acea p erioadă, dialogul dintre împăratul
Mihail și papalitate se afla la început.
Acțiunea textului este destul de greu de plasat istoric, dar în linii mari putem deduce,
din descrierea inițială, că intenția autorului este aceea de a plasa dialogul în perioada imediat
următoare unirii. În această perioadă au avut loc chiar și persecuții ale împăratului Mihail, care
erau îndreptate împotriva celor ce nu acceptau unirea, persecuții constante până în anul 1279.
Un alt element important îl constituie afirmațiile cu privire la Ioan Bekkos, ca fiind trimis al
papei și purtând mitra papală. Cunoaștem, însă, că Bekkos a fost chiar și întemnițat pentru
părerile sale antiunioniste de către împăratul Mihail, iar schimbarea sa de opinie a survenit
abia în anul 1273.
Relatarea cu privire la purtarea mitrei papale de către acesta ar trebui să ne îndemne la
două concluzii logice. În primul rând, trebuie să concluzionăm că patriarhul
Constantinopolului era, de fapt, Ioan Bekkos, mai ales că numele patriarhului Arsenie nu va
mai fi pomenit de acum încolo. În al doilea rând, acțiunea textului trebuie restrânsă la perioada
1275 -1276, adică perioada dintre întronizarea lui Bekkos și moartea papei Grigorie.
Discuția referitoare la data redactării acestui pamflet este mai complexă. Î n linii mari,
cercetătorii sunt de acord că textul a fost scris în perioada cuprinsă între Sinodul de la Lyon
(1274) și moartea lui Mihail al VIII -lea (1282).112 Dacă admitem ipoteza pe care am prezentat –

112 A. Vassiliev, primul care redactează acest text, propune anul 1274 ca dată probabilă a redactării
textului cf. Asterios ARGYRIOU, „L’image de l’occident a travers quatre textes de polemique anti -latine et anti-
musulmane”, în Byzantine Forschungen. International Zeitschirft für Byzantinistik , Ed. Adolf M. Hakkert,
Amsterdam, 1996, p. 194. D. J. Geanakoplos susține, de asemenea, că textul a fost redactat la puțin timp după
convocarea Sinodului de la Lyon. Cf. Deno John GEANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union with
Rome after the Council of Lyons”, în Interaction of the „Sibling” Byzantine and the Western Cultures in the

38
o mai sus, că acțiunea Disputei se desfășoară între an ii 1275 -1276, putem restrânge această
perioadă între înscăunarea lui Bekkos ca patriarh al Constantinopolului (1275) și, bineînțeles,
moartea lui Mihail al VIII -lea (1282).
Totuși, există un element foarte important în text care ne ajută să restrângem, ch iar mai
mult decât atât, perioada în care a fost redactat textul. Teodor Mouzalon este menționat ca
fiind cel mai de seamă susținător al cauzei unioniste: „ș i între cei care acceptaseră deja
chestiunea azimei primul era, pe de o parte, logothetul Teodor Mouzalon…” . Despre Teodor,
așa cum am menționat mai sus, cunoaștem că a devenit Logothet General abia în anul 1277,
anterior acestei date fiind so ldat. În acel moment atât patriarhul Arsenie, cât și papa Grigorie
al X-lea erau decedați. De asemenea, cunoaș tem că el fost un opozant desăvârșit al politicii
unioniste a împăratului Mihail, iar schimbarea de viziune asupra acestei probleme bisericești
va surveni abia după anul 1280.
Așadar, nu ne rămâne decât să prop unem ipoteza redactării textului în perioada
cuprinsă între aderarea logothetului Teodor Mouzalon la politica unionistă (probabil undeva
după anul 1280) și moartea lui Mihail al VIII -lea (1282). Autorul plasează, așadar, acțiunea în
trecut, în urmă cu câțiva ani, atunci când tratativele de unire și d elegațiile papale erau mult mai
numeroase.
Autorul, așa cum vom putea vedea în textul de mai jos al Disputei, este un opozant al
unirii ecleziastice. După cum am menționat la începutul lucrării, mare parte dintre opozanții
unirii bisericești au fost din r ândurile arseniților. De asemenea, în timpul controversei
unioniste, mențiunile istorice cu privire la schisma arsenită sunt din ce în ce mai puține,
această problemă intrând într -un con de umbră, în special din cauza faptului că, în acel
moment, altele er au problemele care frământau societatea bizantină.
Este foarte posibil ca autorului să -i fi scăpat anumite detalii tehnice, dar prin ceea ce
susține, el își demonstrează apartenența la partida arsenită. El se încurcă în datarea istorică, dat

Midle Ages and Italian Renaissance (330 -1600), Ed. Yale University Press, Ne w Haven, 1976, p. 157. M.
Concasty propune perioada de după 1277 ca perioadă probabilă a redactării textului. Cf. M.-L. C ONCASTY, „La
fin d’un dialogue contre les latins azymites”, p. 89. T. Kolbaba consideră, de asemenea, că textul este redactat
după 1274 , mai probabil după 1277. Cf. Tia M. KOLBABA , The Byzantine Lists: errors of the Latins ,
Ed.Univeristy of Illinois Press, Chicago, 2000, p. 179. A. Argyriou plasează mai larg perioada probabilă a
redactării textului, între Sinodul de la Lyon (1274) și moar tea lui Mihail Paleoloul (1282) cf. Asterios ARGYRIOU ,
„Remarques sur quelques listes greques enumerant les heresies latines” , în Byzantine Forschungen. International
Zeitschirft für Byzantinistik , Ed. Adolf M. Hakkert, Amsterdam, 1972, p. 22.

39
fiind faptul că scrie acest pamflet la o diferență de 5 -6 ani față de acțiunea textului, și uită
anumit e aspecte, cum ar fi faptul că patriarhul Arsenie fusese exilat de împărat încă din anul
1265 și trăise în exil până la moartea sa (1273). Cu alte cuvinte , în mintea autorului, Arsenie
era adevăratul patriarh, care trăia în exil pedepsit pe nedrept de împărat , iar nu Bekkos, acest
trimis papal plin de însemne ale latinității . Arsenie a fost un chip deosebit al secolului al XIII –
lea, fiind un simbol al luptei anti -imper iale, demonstrându -și curajul prin anatematizarea
împăratului și, mai ales, prin menținerea deciziei și a ref uzului de a -l ierta pe Mihail. Așadar,
imaginea descrisă de autor este, cel mai probabil, una creată în mod deliberat.

2. Editorul textului
Singurele informații pe care le deținem despre editorul textului de bază a l acestei
lucrări , Afanasii Vasiliev, provin de la profesorul Universității Imperiale din Moscova,
Serghie Sobolevski. A cesta, după cum însuși mărturisește, s -a ocupat de ducerea la bun sfârș it
a operei de editare , începută de Afanasii Vasiliev, a unor texte vechi, valoroase în limba
greacă. Volumul este intitulat: Anecdota graeco -byzantina113 și cuprinde o serie de 18 texte
grecești. Acesta a fost publicat în anul 1883 la Moscova.
Despre copilă ria lui A. Vasiliev nu cunoaștem prea multe lucruri. Nu se cunoaște locul
în care s -a născut, dar știm că s-a născut în luna mai a anul ui 1855. A studiat filologia la
Universitatea din Moscova. Între altele, aici a putut studia cu profesori foarte renumiți ,
precum: Teodor Buslaev (în rusă: Фëдор Ивáнович Буслаев, 1818 -1897) sau Nicolae
Tihonravov (în rusă: Николай Сáввич Тихонравов, 1832 -1893 ).
În 1882, după ce a susținut examenul de „magistru” universitar, a plecat pentru a studia
în alte țări, precum: Austria, Serbia și Italia, de unde a copiat un număr însemnat de
monumente din codice. Îngrijitorul ediției mărturisește că documentele redactate în volumul
Anecdota graeco -byzantina reprezintă doar o parte din totalitatea documentelor copiate de
Vasiliev.
Se pare că, în timpul călătoriilor sale de studiu, s -a îmbolnăvit foarte grav, motiv
pentru care a revenit în țară. Boala a evoluat rapid, iar la scurt timp a murit în Tbilisi , pe 12
decembrie 1889 , pe când ave a doar 34 de ani.114

113 Afanasii VASILIEV , Anecdota graeco -byzantina , Moscova, 1893
114 Cf. A. VASILIEV , Anecdota graeco -byzantina , Moscova, 1893

40

PANAG IOTAE CUM AZYMITA DISPUTATIO

Ἐπί τῆς βαςιλείας Μιχα ὴλ τοῦ Παλαιολόγου ἀρχιερατεύοντος Ἀρσενίου το ῦ
οἰκουμενικο ῦ πατριάρχου κα ὶ ἀνθυπατεύοντος κύ ρου Εὐφροςύνου ἐν Κωνσταντινουπόλει
ὁπότε ἐξῆλθεν Ἰωάννης ἀπὸ τοῦ πάπα σελλωχαλινωμένην ἒχων τήν μούλαν κα ὶ ἐπάνωθέν
ἐστιν θίβη κα ὶ ἒσωθεν τῆς στήλης ἐστιν ὁ πάπας. ὁ δὲ Βέκκων φορ ῶν τὴν μίτραν, ἣ λέγεται,
δακτυλίδιον ε ὶς τὸν δάκτυλον α ὐτοῦ ἢγουν τὸ σημεῖον τοῦ πάπα. Κα ὶ ἐλθόντων ἐν τῷ
παλατίῳ ἐξῆλθεν ὁ βασελεὺς καὶ ἲστατο ἒσωθεν τῆς πόρτας τοῦ παλατίου κα ὶ ἐξωθεν οί
γαρδυνάλιοι μ ὲ τῆς μούλας. καί ἐλθὼν ὁ βασιλεὺς ἐπίασεν τὸ χαλινάρι τ ῆς μούλας κα ὶ
οἱ μὲν ἒξ γαρδυνάλιοι ἲστα(ν)το ἐκ δεξιῶν,, οἱ δὲ ἓτεροι (ἒξ) ἐξ εὐωνύμων. ἐπροσκύνησεν ὁ
βασιλεὺς τήν σήλην τοῦ πάπα λέγων· ε ἰς πολ(λ)ὰ ἒτη, δέσποτα. τα ῦτα ἐπροσκύνησαν κα ὶ τὸν
Παλαιολόγον ο ἱ δώδεκα γαρδυνάλιοι λέγοντες πρ ὸς τὸν βασιλέα· πολυχρόνιον ποιήςῃ ὁ θεὸς
τὴν ἁγίαν βασιλείαν σου, δέσποτά μου ἃγιε. Γρηγόριος ὁ πάπας χαιρε τεῖ τὴν ἁγίαν βασιλείαν
σου, δέσποτά μου ἃγιε. Kaὶ εὐλόγησαν α ὐτὸν καὶ τὸν βασιλέα o ἱ δώδεκα γαρδυνά ριοι. εἱθ'
οὓτως ἀπῆρθεν ὁ βασιλεὺς ἐσέβασέν τους ε ἰς τὴν αὐλὴν τοῦ παλατίον κα ὶ ἐμνημόνευσεν
τοῦτον εἰς τὰ δίπτυχα κα ὶ εἰς τὰς ἐκφωνήσεις κα ὶ εἰς τὴν ἐ(υ)φήμην. Ὃδε (=τότε?) λέγουσιν
οἱ γαρδυνάλιοι πρ ὸς τὸν βασιλέα· Γρηγόριος ὁ πάπας, ἂκρον ἀρχιερεὺς τῆς πρεσβυτέρας Ρώμης
ἒστειλέν μας πρ ὸς τὴν βασιλείαν σου ε ἰς τὸ μεταλαβε ῖν ἂπαντας το ὺς χριστιανο ὺς τῆς
ἀζύμου αἱρέσεως. κ αὶ προσκυνήσας α ὐτὸν ὁ βασιλεὺς συνήθροισεν δ ὲ ἂπαντας ἐν τῷ παλατίῳ
μετὰ τοῦ ὁμόφρονος Βέκκου. Κα ὶ μεταλαβόν των αὐτῶν τῆς ἀζύμου αἱρέσεως ἦν πρῶτος ὁ
μὲν λογοθέτης Θεόδωρος ὁ Μουζάλος, ὁ Τζακανδύλις κα ὶ ὁ πενθερὸς αὐτοῦ καὶ Ἰωάννης ὁ
Πάπυλος ὁ ψιλός, ὡσεὶ Μελέτης, κύρος ὁ Γεν(ν)άδιος καὶ ὁ Μαλέας ὁ πρωτο(πα)π ὰς καὶ
ἕτεροι τῶν ἀφρόνων α ὐτῶν. τοῦ δὲ χριστονύμου λαο ῦ ὑπέρμαχος ἦν Ὁ(λο)βόλος μετά τ ῶν
μαθητῶν αὐτοῦ ὧν τὸν ἀριθμὸν τριακόσιοι τριάκοντα ἕξ, δν διὰ τὴν ἀκροβυστία(ν)
συντηρήσας. κα ὶ ὥσπερ λέων ἐνώπιον αὐτῶν ἐστιν καθελ ὼν αὐτὸν ἀπὸ τὴν βασιλείαν. ὁ δέ
ἐστιν ἐνώπιον α ὐτῶν ὁ παναγιώτης κ ὺρ Κωνσταντ ῖνος ὅςτε ἐποίησεν μ ὲ τὸν πρῶτον
γαρδυνάλιον ἔλεγξι(ν). το ῦτον δὲ ὁ Παλαιολόγος το ῖς γαρδυνα λίοις ἐκδέδωκεν , μᾶλλον δὲ
εἰπὼν ἐπάφησεν (sic)· μ ὴ δέξασθέ τινας εἰς διάλεξιν ε ἰ μὴ βλέπῃ αὐτὸς αὐτὸν πρόσωπον
πρὸς πρόσωπον οἱ δύω καὶ λόγον

41
DISPUTA (DIALOGUL1) LUI PANAHIOTIS CU AZIMITUL2

Pe vremea împărăției lui Mihail Paleologul3, pe când păstorea ca patriarh ecumenic
arhiereul Arsenie4, iar ca eparh în Constantinopol era Dl. Eufrosin, a venit atunci Ioan5 ca
trimis al papei, având o catârcă înșeuată și deasupra (ei) un coș (împletit), iar înlăuntru (lui)
având sigiliul papal6. Unul dintre adepții lui Bekkos pu rta mitra (papală) despre care se spune
că reprezenta un (fel de) mic degețel din degetul (papei) lui, adică semnul (prezenței) papei7.
Și venind ei la palat, i -a întâmpinat împăratul care s -a așezat înăuntrul porților palatului, iar în
afara (porților) (a u stat) cardinalii cu catârca (papală). Și venind împăratul s -a apropiat de
frâiele catârcei (în semn de respect), iar cei șase cardinali au stat pe dreapta, în timp ce alți
șase (au stat) pe stânga. Împăratul s -a închinat către sigiliul papei, zicând: „În tru mulți ani,
Stăpâne!“ Către acestea (catârca și sigiliul papei) și către Paleolog s -au închinat apoi și cei
doisprezece cardinali zicând către împărat: „(Întru) Mulți ani să țină Dumnezeu sfântă
împărăția ta, sfinte Doamne al meu ( seu al nostru); papa G rigorie8 salută (pe) sfânta Ta
Domnie, sfinte Doamne al meu (al nostru)“. Apoi cei 12 cardinali i -au binecuvântat pe el
(patriarh) și pe împărat. Îndată ridicându -se, împăratul i -a venerat pe cei (ce se aflau în) din
curtea palatului și l -a pomenit pe aces ta (papa Grigorie) în diptice, în ecfonise (rugăciuni) și în
elogiu. Aceasta (acestea) zic9 (atunci) cardinalii către împărat: „Papa Grigorie, arhiereu
suprem al preoției romane, ne -a trimis pe noi către Domnia Ta pentru acceptarea de către toți
creștinii a ereziei ( seu a practicii) azimei“. Și închinându -i-se, împăratul a strâns din nou la
palat pe toți, împreună și pe cei de o simțire (adepții) cu Bekkos. Și între cei care acceptaseră
(deja) chestiunea (lit. erezia) azimei primul era, pe de o parte, logo thetul Theodor Mouzalon,
apoi Țicandilis și socrul acestuia, Ioan Papilos cel Chel, dar și Meletie, Dl. Ghenadie,
protopopul Maleas și alții dintre smintiții lor. Pe de altă parte, apărător al poporului
binecinstitor era Holobolos10 cu ucenicii săi, în număr de 33611, cel care și -a păzit (cu grijă)
prepuțul ( seu fecioria). El este ( seu era) precum leul înaintea lor (contra -opinenților seu
susținătorii latinilor) și era preferatul Domniei. Însă Kyr (Dl.) Panaghiotis Constantin este ( seu
era) cel care înaintea acelora a făcut (sic!)12 dezbatere (lit. acuzație) cu primul cardinal13.
Paleologul l -a livrat pe acesta cardinalilor, zicând că mai mult l -a silit: „Să nu luați nimic în
dezbatere dacă cei doi nu s -ar vedea unul pe altul față către f ață, și la cuvânt

42
συνάραι πρ ὸς αὐτὸν οὐκ ἠθέλησεν ε ἰ μὴ τῆς κορτύνας ἔξω γίνεσθαι . Ἐπεὶ δὲ καὶ τοῦτο
γέγονεν, ἐνάλοδαν (sic) α ὐτοῦ τὴν δουλομένην διαλεχθ ῆναι ἔλεγον. ὅθεν καὶ ὁ
Κωνσταντ ῖνος κύρου παναγιωτάτου (sic) μέσον στ ὰς τοῦ βήματος ἐνώπιον το ῦ βασιλέως κα ὶ τῆς
πανδήμους (συνάξεως?) τ ὴν διέλεγξιν οὕτως ἐποίησεν.
Εἶπεν πρὸς τὸν γαρδυνάλιον· τί ζητε ῖς, τί γυρεύεις;
Λέγει ὁ γαρδυνάλις· πρ ῶτον ἕνα σε ἐρωτῶ.
Λέγει ὁ παναγιώτη ς· ὅπερ θέλεις λέγε.
Λέγει πρ ῶτον ὁ γαρδυνάλις· ε ἴχαμεν κραμβία καὶ ἐδέναμεν ε ἰς τὴν ῥίζαν τους ρβ ᾿
φαρία κα ὶ ἐχλημίτιζαν κα ὶ. ἕνα τοῦ ἄλ(λ)ου τὴν φωνὴν δὲν ἤκουε.
Λέγει αὐτώῷ ὁ παναγιώτης· ἡμεῖς εἴχαμεν ἐκατὸν δύο χαλκωματάδες κα ὶ ἐχάλκευαν
χάλκωμα ἕνα καί εἷς τοῦ ἐτέρου ταὴν φωνὴν οὐκ ἤκο(υ)εν.
Καὶ γελάσας ὁ γαρδυνάλις λέγει αὐτῷ ὁ παναγιώτης· τί γελ ᾶς, γαρδυνάλιε; τ ὰ
τοιοῦτα λάχανα ε ἰς τοιοῦτα τζουκάλια βράζουν.
Λέγει ὁ γαρδυνάλις· πόσας φύσεις ὁμολογεῖς;
Λέγει αὐτῶ ὁ παναγιώτης· πόθεν με ἐρωτᾷς, πλὴν τὴν ἔνσαρκον ο ἰκονομίαν ἢ ἀπὸ
τῆς Χριστοῦ γεννήσεως κα ὶ ἕως ἄρτι;
Ἀποκριθεὶς ὁ γαρδυνάλις λέγει· ἀπὸ τῆς Χριστοῦ γεννήσεως κα ὶ ἕως ἄρτι.
Ἀποκριθεὶς ὁ ποναγιώτης ὑπὲρ ὅ· φύσεις μ ὲν dύο ἤγουν θεότης κα ὶ ἀνθρωπότης,
ὑποστάσεις δ ὲ τρία· πατ ήρ, υἱὸς καὶ ἅγιον πνεῦμα, τὰ τρία ἕν (καὶ ἕν) τριάς ς, ο ὐσία μία.
ἀκατάληπτος γάρ ἐστιν ἡ θεότης καθ ὼς καὶ ὁ προφήτης Δαυ ὶδ λέγει· κα ὶ ἔκλινεν ἐκ τού –
του εἰς τοῦτο, πλὴν ὁ τρυγίας α ὐτόν οὐκ ἐξεκενώθη.
Λέγει ὁ γαρδυνάλις· τ ὸ πνεῦμα τὸ ἅγιον τὸ κύριον τὸ ζωοποιὸν τὸ ἐκ τοῦ πατρὸς
ἐκπορευόμενον ἢ συμπορευόμενον;
Λέγει ὁ παναγιώτης· ὁ πατὴρ οὐδ᾿ ὅλως κατ ῆλθεν ἐπὶ τῆς γῆς, ἀλλὰ τὸ
πνεῦμα τὸ ἅγιον καί ὁ υἱὸς ἐσαρκώθη.
Καὶ πάλιν ὁ γαρδυνάλις λέγει· ἐρωτῶ σε. ἄβροχος καιρός ποταμόν κατηβάζει κα ὶ ὁ
ποταμὸς πόρον ο ὐκ ἐχει.

43
să (nu) se repeadă deodată (unul) către altul, a dorit el (împăratul), nici (dacă) ceva s -ar fi
petrecut dincolo de cortină ( seu în culise)“.
Prin urmare, așa s -a și întâmplat, (cei doi) au vorbit pe rând pe tema adusă în dezbatere
(lit. despre ceea ce s -a supus a fi discutată). Deci, Dl. Panaghiotis Constantin, stând în mijloc,
la tribună14, a făcut astfel demonstrație (lit. respingere), înaintea împăratului și a tot poporul:
A zis el către cardinal : „- Ce cauți? Ce te învârtești?“
Zice cardinalul: „ – Mai întâi una îți cer.“
Zice Panaghiotis: „ – Zi ce dorești!“
Zice întâi cardinalul: „ – Aveam la noi o plantă (potageră) pe rădăcina căreia am altoit
(lit. am legat) 102 fire (de altă plantă rezistentă)15, (și) care s -au implantat (cu bine); (și) dar
nici unul (dintre noi) nu a înțeles limba (lit. vocea) celuilalt“.
Îi spune lui, Panaghiotis: „ – (Și) noi am avut 102 meșteri (în cupru) care au făurit (lit. au
forjat din bronz) un singur vas de bronz ( seu extrem de rezistent); și nici unul (dintre noi) n -a
dat ascultare de glasul celuilalt.“16
Deoarece cardinalul râdea, Panaghiotis îi spune: „ – (Pentru) Ce râzi cardinale? Atâtea
legume în (tot) atâtea oale fierb.“
Zice cardinalul: „ – Câte firi (φύσεις) mărturi sești?“
Panaghiotis îi zice: „ – Din ce punct de vedere mă întrebi? Înainte de Întrupare, sau de la
Nașterea lui Hristos și până acum?“
Răspunzând, cardinalul zice: „ – De la Nașterea lui Hristos și până acum.“
La aceasta răspunzând Panaghiotis (zice): „ – Pe de o parte două firi, adică dumnezeiască
și omenească, iar pe de altă parte trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; cele trei (sunt) una
și (una sunt) cele trei, o (singură) fire (ο ὐσία). Că Dumnezeirea este necuprinsă
(incomprehensibilă), după cum z ice și proorocul David: și îl trece de la unul la altul, însă
Drojdia Lui nu s -a vărsat (lit. nu S -a epuizat) (Psalmi 74,8).“
Zice cardinalul: „ – Duhul Sfânt, Domnul, De -viață -făcătorul, (Cel ce) din ( ἐκ) Tatăl
purcede sau împreună -purcede?“
Zice Panaghiotis: „ – Nu Tatăl întreg (complet) S -a coborât pe pământ, ci Duhul Sfânt și
Fiul întrupat.“17
Iarăși cardinalul zice: „ – Te întreb (ce înseamnă) râul care scade în anotimpul secetos și
râul care nu mai are curs?“

44
Ὁ παναγιώτης λέγει· ἄβροχος καιρός ἐστιν ὑπεραγία μου θεοτόκος, ὁ ἀπέραστος
ποταμός ἐστιν ὁ Χριστὸς ὁ υἱὸς τοῦ θεοῦ τοῦ ζῶντος, οὐκ ἠμπορεῖ ἄνθρωπος ἐξαριθμῆσαι
τὴν θεότητα.
Λέγει ὁ γαρδυνάλις· ζεύγη βο ῶν δώδεκα, παρα σπαρτάδες δ ᾿ ἐθέρισαν τ ὸ
χωράφιον κα ὶ ἐποίησαν μώδια γ ᾿.
Λέγει αὐτῶ ὁ παναγιώτης· τ ὰ ζεύγη τῶν βοῶν εἰσιν οἱ δώεκα ἀπόστολοι. ο ἱ
παρασπαρτάδες ε ἰσὶν οι τέσ(σ)αροι εύαγγελισταί. τ ὰ μώδια τὰ γ᾿ ὁ πατήρ, υἱὸς καὶ τὸ ἅγιον
πνεῦμα.
Καὶ ὁ γαρδυνάλις λέγει· ή θεότης πο ῦ ἐπαναπαύεται;
Λέγει ὁ παναγιώτης· ὅπου ἐθέλησεν α ὐτοῦ ή βασιλεία καὶ ἐπὶ τοὺς ἀγαθοὺς
ἀνθρώπους, καὶ τὸ πονηρὸν πνεῦμα ἐπαναπαύεται ἐπὶ τοὺς πονηρο ὺς ἀνθρώπους.
Καὶ ὁ γαρδυνἀάλις (λέγει)· αί ψυχα ὶ τῶν δικαίων πο ῦ εἰσιν;
Ὁ παναγιώτης λέγει· ε ἰς τὸν παράδεισόν ε ἰσιν, αἱ δέ τῶν ἁμαρτωλῶν εἰς τὴν κὀλασιν.
καὶ πάλιν ὁ παναγιώτης λέγει· ὅτι ὡσεὶ περιστεραί ε ἰσιν τῶν διακαίων α ἱ ψυχαὶ καὶ ἡ
ῥητορικὴ λέξις λέγει ὡς τρυγῶναί εἰσιν εἰς τὸν παράδεισον, ἡ δὲ Γραφὴ λέγει ὥσπερ
μειράκιόν ε ἰσιν αἱ ψυχαὶ τῶν δικαίων κα ὶ καθαραὶ εἰς τὸν παράδεισον καὶ ἀγάλλονται, τ ῶν δὲ
ἁμαρτωλῶν αἱ ψυχαὶ ὡς χελώνὰις εἰσὶν καὶ ὡς κανδόχειροι ε ἰς τὴν κόλασιν κα ὶ ὡς νυκτο –
κέρακοι μιμιτα ὶ τοῦ διαβόλου· καθ ὼς ἐποίησαν τ ὰ ἔργα αὐτοῦ τοῦ ἀντιχρίστον, ο ὕτως
εἰσὶν εἰς τὴν κόλασιν κα ὶ τρικυμίζονται.
Λέγει ὁ γαρδυνάλις· κα ὶ πόσοι οὐρανοί εἰσιν;
Ὁ παναγιώτης λέ γει· εἷς οὐρανός ἐστιν αὐτοειδὴς καὶ σφαιροειδ ὴς καὶ ὥσπερ
σφῦρα χαλκὸς καὶ ὥσπερ πάγος, ο ὕτως ἐστὶν ὁ οὐρανός.
Λέγει ὁ ἀζυμίτης· κα ὶ πῶς ψάλλουσιν Α ἰνεῖτε αὐτὸν οἱ οὐρανοὶ τῶν οὐρανῶν;
Λέγει ὁ παναγιώτης· το ὺς ἀποστόλους το ὺς δώδεκα κα λεῖ καὶ ζ᾿ αἰῶνας καὶ τοὺς
ἀνθρώπους κα ὶ τὰς ἐκκληςίας κα ὶ πᾶν ὅρος ἀνθρώπινον ο ὐρανοὺς αὐτοὺς λέγων.
Καὶ ὁ ἀζυμίτης λέγει· καὶ ἐπάνω τοῦ οὐανοῦ τί έστὶν;
Λέγει ὁ παναγιώτης· ὕδωρ καὶ ἐπάνω σκότος κα ὶ πῦρ καὶ ἐπάνω τόξος κα ὶ ἐπάνω
θρόνος κα ὶ ἐπάνω τοῦ θρόνου ἡ θεότης κα ὶ ἐπάνω φώς ἀέναον.
Καὶ ὁ ἀζυμίτης λέγει· κα ὶ ὑποκάτω το ῦ οὐρανοῦ τί ἐστιν; ὁ παναγιώτης λέγει· ἀήρ,
αἰθὴρ καὶ νεφέλαι.
Καὶ ὁ ἀζυμίτης· ὑποκάτω τῆς τί ἐστιν

45
Panaghiotis zice: „ – Anotimpul secetos este (o semnifică pe) Preasfânta mea Născătoare
de Dumnezeu; râul de netrecut (impenetrabil)18 este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, iar
omul nu poate să cuprindă (vreodată toată) Dumnezeirea.“
Zice cardinalul: „ – Cu 12 perechi de boi, plugarii (trăgând împreună) au recoltat (un
petic de) pământ și au făcut 3 banițe de grâu.“
Îi zice lui Panaghiotis: „ – Perechile de boi sunt cei 12 Apostoli, plugarii sunt cei 4
evangheliști, cele 3 banițe (semnifică pe) Tatăl, Fiul și Sfântul Duh“.
Și cardinalul zice: „ – Dumnezeirea unde se odihnește?“
Zice Panaghiotis: „ – (Acolo) unde și -a dorit (să fie) împărăția Lui, în oamenii buni; pe
când duhul rău se sălășluiește în oamenii răi.“
Și cardinalul (zice): „ – Sufletele celor drepți unde sunt?“
Panaghiotis zice: „- În paradis sunt, iar ale păcătoșilor (sunt) în chin“. Și reia
Panaghiotis: „Sufletele drepților sunt ca porumbeii și vorbirea retorică ( seu metaforică) zice că
sunt ca turturelele în paradis, iar (Sfânta) Scriptura zice că sufletele drepților sunt (ca) tinere
(de vârstă tânără) și curate în paradis, și slăvite (vesele); pe când sufletele păcătoșilor sunt ca
broaștele (țestoase), ca vase rele19, în chin, ca încornorații de noapte, îl imită pe diavolul; căci
din moment ce au făcut faptele lui antihrist, tot așa sunt în chin și întreit se pedepsesc (precum
antihrist).“
Zice cardinalul: „ – Și câte ceruri sunt?“
Panaghiotis zice: „ – Este un singur cer, mereu -același (imuabil), de formă sferică (sferic)
și ca un ciocan de bronz ( seu dur), ca și înghețat (fix); a șa este cerul.”20
Zice Azimitul21:„- Atunci de ce se cântă în psalmi: Lăudați -l pe El cerurile cerurilor ?
(Psalmi 148,4)“
Zice Panaghiotis: „ – Pe cei 12 Apostoli îi numește (semnifică), (dar) și cele 7 veacuri
(seu 77), oamenii, bisericile și tot obiectul ( seu sensul) omenesc, (tot) la aceste ceruri se
referă“.
Și Azimitul zice: „ – Și deasupra cerului ce este?“
Zice Panaghiotis: „ – Apă!, și deasupra (acesteia) Întuneric și Foc, și deasupra (acestora)
Curcubeu22, și deasupra (lor) Tronul și deasupra tronului – Dumnezeu (Dumnezeirea) și
deasupra (Lui) Lumină veșnică.“
Și Azimitul spune: „ – Și dedesubtul cerului ce este?“
Panaghiotis zice: „ – Aer, eter (spațiu) și nori.“
Și Azimitul: „ – Dedesubtul pământului ce este?“

46
Ὁ παναγιώτης λέγει· ὕδωρ καὶ ὑποκάτω σκότος καὶ ὑποκάτω πῦρ καὶ ὑποκάτω ᾅδης
καὶ ὑποκάτω ἔρεβος εἶτα ὁ τάρταρος ὅν κληρονομο ῦσιν οἱ ἀμαρτωλοί. Πάλι(ν) λέγει
ὁ παναγιώτης. τί ἔναι αὐτὰ τά με ἐρωτᾷς, ὧ γαρδυνάλι(ε); ἐγὼ χάριτι τοῦ Χριστοῦ μου
καὶ δι᾿ εὐχῶν τῶν γονέων μου κα ὶ τοῦ διδασκάλου μου γιν ώσκω πόσας πιθαμ ὰς ἔχει ἡ
θάλασσα τα βάθος καὶ τά θεμέλια το ῦ οὐρανοῦ καὶ τά συστήματα τ ῶν ὑδάτων κα ὶ τά
κινούμενα γινώσκω κα ὶ τά τάγματα τ ῶν ἀγγέλων κα ὶ τὰς λεγεῶνάς τε κα ὶ τὰς μυριάδας
καὶ τὸν ἀριθμὸν τῶν δαιμόνων.
Ὁ ἀζυμίτης ε ἷπεν· τὰ ἄστρα τοῦ οὐρανοῦ μονά εἰσιν ἤ ζυγά;
Λἐγει ὁ παναγιώτης· ἐάν ἦσαν ἄλ(λ)α τόσα ἦσαν ζυγά, ἐπειδὴ αὐτά ἦν μονά (sic).
Ὁ γαρδυνάλις λέγει· πόσα τάγματά ε ἰσιν τῶν ἀγγέλων
Καὶ ὁ παναγιώτης λέγει· δέκα τάγματά ε ἰσιν τῶν ἀγγέλων, τ ὸ καθὲν τάγμα ἔχει
δώδεκα λεγε ῶνας καὶ ὁ καθὲν λεγεὼν ἔχει ιβ᾿ μυριάδας, ἐξέπεσαν κα ὶ ἄγγελοι μυριάδας ρμδ ᾿
καὶ ἐγένοντο δαίμονες καὶ ἐπέμειναν τάγματα Θ ᾿· ἄγγελοι, ἀραγγελοι, θρόνοι, κυριότη τες, τὰ
πολυόμ(μ)ατα σεραφ ὶμ καὶ τὰ ἑξαπτέρυγα χερουβίμ, ε ἷτα ἐνέμειναν ἄγγελοι αγαθο ὶ ⁁αρς.
καὶ ἀπέχει ὁ οὐρανός ἀπὸ τῆς γῆς μς᾿ πιθαμάς, τουτέστιν ἡ πιθαμὴ τοῦ Χριστοῦ μου
χιλίας πιθαμὰς ἀνθρωπίναις. κα ὶ τί εἶπεν ὁ Χριστός; Ἄλ(λ)ος εἶχεν (δέκα) δραχμάς κα ὶ
ἐπολλύμη (= ἀπώλλυ?) τ ὴν μίαν κα ὶ ἐλυπήθη ὑπὲρ τῆς μιᾶς, ἤγουν περὶ τοῦ ἐνὸς τάγματος
ὅπερ ἐξέπεσεν. δι ὰ τοῦτο καὶ εἰς ἐν(ν)ήα τάγματα θέλουν κριθ ῆ(ναι) οἱ ἄνθρωποι· βασιλε ῖς,
πατριάρχαι, μητροπολίται, ἐπίσκοποι, ἱερεῖς, ὑποδιάκονοι, διάκο νοι, ἀναγνῶσται καὶ πᾶς ὁ
χριστόνυμος λαός.
Ὁ ἀζυμίτης λέγει· καὶ τῆς θαλάσσης τά βάθος πόσον ἐστίν;
Λέγει ὁ παναγιώτης· ⁁αρqς' μυριάδας πιθχμ ὰς θεϊκάς ἐστιν τὸ βάθος.
Λέγει γαρδυ νάλις· πο ῖον ἐποίησεν ὁ θεὸς πρῶτον, τὸν οὐρανὸν ἢ τῆν γῆν;
Ὁ παναγιώτης λέγει· τ ὸν οὐρανόν, δι ὰ τοῦτο καὶ ὁ Χρυςόστομος λέγει ὅτι
πᾶς χτίστης πρ ῶτον θεμελιώνει ε ἶτα σκέπει, ὁ δὲ θεὸς πρῶτον ἐσκέπασεν ε ἶτα
ἐθεμελίωσεν.
Ὁ γαρδννάλις λέγει· πο ῖον ἔναι πλεόrερον, ὁ οὐρανὸς ἢ ἡ γῆ
καὶ ὁ παναγιώτης λέγει· (ο ὐρανὸς) ὅτι πᾶς ὁ σκέπων πλεονάζει τοῦ σέπους (sic) ἵνα
μὴ χαλάςῃ τὸ θεμέλιον κα ὶ χαθῇ.
Καὶ ὁ γαρδυνάλις λέγει· πο ῖον ἔναι πλέον, ἡ θάλασσα ἢ ἡ γῆ;
Ὁ παναγιώτης λέγει· ἡ γῆ ἡ στερεὰ ἔναι ἓν μέρος κα ὶ ἡ ἔρημος ἓν μέρος καὶ ἡ
σκοτεινὴ ἓν μέρος κα ὶ ἡ θάλασσα τετραμι ῶν

47
Panaghiotis zice: „ – Apă! Și dedesubtul (apei) Întuneric, și (mai) dedesubt Foc, și (mai)
dedesubt Infernul23 și (mai) dedesubt Abisul24 și apoi Tartarul25 pe care îl moștenesc
păcătoșii“. Iarăși zice Panaghiotis: „(Dar) ce sunt acestea ce mă întrebi tu, cardinale? Eu, cu
harul Hristosului meu și prin rugăciunile părinților mei și ale dascălului meu, știu câte palme
are marea, adâncul, temeliile cerului și a dunările (totalitatea) apelor; cele mișcătoare (eu le)
cunosc, și cetele îngerilor și legiunile lor, ca și miriadele și numărul demonilor.“
Azimitul a zis: „ – Astrele cerului sunt unice sau perechi?”26
Zice Panaghiotis: „ – Dacă ar fi diferite (toate) acele (astre) câte ar fi perechi, atunci
acestea ar fi unice.“27
Cardinalul zice: „ – Câte sunt cetele îngerilor?“
Și Panaghiotis zice: „ – Sunt 10 cete de îngeri (și) fiecare ceată are 12 legiuni, fiecare
legiune având 12 miriade; 144 de miriade ( seu o ceată) de î ngeri au căzut și s -au făcut demoni
și au (mai) rămas 9 cete: Îngerii, Arhanghelii, Tronurile, Domniile, Serafimii cei cu ochi mulți,
Heruvimii cei cu 6 aripi, apoi îngeri buni au (mai) rămas 110628. (Iar) Cerul de Pământ se
întinde ( seu distanța) la 946 de palme29, adică o palmă de -a lui Hristos (lit. Hristosul meu)
(face cât) o mie de palme omenești30. (Și) Ce a zis Hristos? „Altul avea (10) drahme și
pierzând pe una“ (Luca 15,8) și fiind întristat pentru acea una – adică pentru ceata (una) care a
căzut!31 De aceea a binevoit (Hristos?) ca și oamenii să se deosebească (tot) în 9 cete:
împărații, patriarhii, mitropoliții, episcopii, preoții, ipodiaconi, diaconi, citeți și tot poporul
binecinstitor.”
Azimitul zice: „ – Și adâncul mării cât (de mare) este?“
Zice Panaghiotis: „ – 1196 de miriade de palme dumnezeiești este adâncul mării.32“
Zice cardinalul: „ – Ce a făcut Dumnezeu mai întâi, cerul sau pământul?“
Zice Panaghiotis: „ – Cerul!, căci de aceea zice (și) Gură -de-Aur că orice ctitor pune mai
întâi fundația și apoi acoperă; dar Dumnezeu mai întâi a acoperit și abia apoi a pus fundația.“33
Cardinalul zice: „ – Care este mai mare, cerul sau pământul?“
Zice Panaghiotis: „ – Cerul, deoarece tot ceea ce acoperă este mai mare decât cel
acoperit, ca să nu se lase ( seu afunde) și să nu se crape temelia.“34
Și cardinalul zice: „ – Care este mai întins (mai mare), marea sau pământul (uscatul)?“
Panaghiotis zice: „ – Pământul solid ( seu uscatul locuit) e o parte, (pământul) pustiu
(nelocuit, dar cunoscut) e o parte, (pământul) ob scur ( seu necunoscut, neexplorat) o parte, iar
marea e de 4 ori (părți).”

48
Καὶ ὁ γαρδυνάλις λέγει· κα ὶ ὁ παράδεισος π ῶς ἐστιν;
Ὁ παναγιώτης λέγει· τετραπλο ὺς παρὰ τοῦτον ἤγουν μέσον φθοράς κα ὶ ἀφθαρσίας
γίνεται.
Λέγει ὁ γαρδυνάλις· κα ὶ ποταπός ἐστιν ὁ παράδεισος;
Λέγει ὁ παναγιώτης· ἐκ τῆς θαλάσσης πύκτη κα ὶ ἐνδότερον (ὕδωρ?) ἐρυθρόν, ζυγός
βουνίων ὁμαλός, στρογγυλόν, χορ ταρίδες ε ἰς τοῦτο ὅσον ἀνάγει ἄνθρωπος τεσ(σ)άρους
χρόνους κα ὶ κατάγει χρόνους β ᾿. καὶ ἔξωθεν κάλαμος κα ὶ ἔσωθεν ὁ παράδεισος ἃ
ὀφθαλμὸς οὐκ εἶδεν καὶ οὖς οὐκ ἤκουσεν κα ὶ ἐπὶ καρδίαν ἀνθρώπου ο ὐκ ἀνέβη. Κα ὶ ἐν
μέσω τοῦ παραδείσου ἐστὶν τὸ ξύλον τῆς ζωῆς, ἕως τοῦ οὐρανοῦ ἔνι τὸ δένδρον
χρυσοειδ ὲς καὶ περισκέπει τ ὸν παράδεισον κα ὶ ἔχει ἀπὸ ὅλων τῶν φυτῶν τῶν ξύλων
κεκωλυσμένων αὐτόν. εἰς τὴν ῥίζαν του ε ἰσὶν βρύσαις δύο, ἡ μία βρύση ἔχει μέλι κα ὶ γάλα,
ἡ δὲ ἑτέρα ἐστὶν ἡ ἀθάνατος πηγή, ἐξ ἧς ἐξέρχονται ποταμο ὶ τέσ(σ)αροι· Φυςών, Γεών,
Τίγρις κα ὶ Ἐ(υ)φράτης κα ὶ διέρχονται τ ὸν κόσμον ὅλον. Καὶ τὸ ὕδωρ τὸ περικυκλούμενον
ἔξω τοῦ παραδείσου ἔχει διάσταsιν ἑκατέρωθεν γ ῆν μίλια ἑκατόν, δι ᾿ ὃ ῥωμένοι
(=ῥεόμενοι) ο ἱ ποταμοὶ ἐξέρχων ε ἰς τοὺς αἰῶνας καὶ μετὰ ταῦτα διαιρο ῦντες ἀνώτερον.
Καὶ ὁ γαρδυνάλις λέγει· κα ὶ ὁ κεραυνὸς πόθεν γίνεται κα ὶ ἡ ἀστραπή;
Καὶ ὁ παναγιώτης λέγει· φων ὴ τῆς βροντῆς (σ)ου ἐν τῷ τροχῷ. Ζωγραφίζουσιν δ ὲ καὶ
ἱστοριογράφοι πρόσωπα τέσ(σ)αρα· ἀνθρώπου, ἀετοῦ, ταύρου κα ὶ λέοντος, ὥστε εἰσὶν οἱ
τέσσαροι ε ὐαγγελιστα ὶ καθὼς καὶ Ἱερεμίας φησίν· ᾄδοντα, βο ῶντα, κεκραγότα κα ὶ λέ-
γοντα· ᾄδει ἀετός, βοᾷ ὁ ταῦρος, χραυγε ῖ ὁ λέων καὶ λέγει ὁἄνθρωπος. Κα ὶ ἡ φιλοσοφικ ὴ
τέχνη λέγει ὅτι δύο νεφ ῶν συγκρουομένων κα ὶ σπαραττομένων τ ῶν δύο νεφ ῶν (sic)
ἐξέρχονται δύο ἄνεμοι, ψυχρ ὸς καὶ θερμός, ὧν συγκρουομένων γίνεται κτύ πος. Λέγει δ ὲ καὶ
ἡ ῥητορικὴ λέξις, ὁ Ἑρμογένης ὁ ῥήτωρ ῥητόρων· ὅτε δὲ τὸ ὕδωρ τοῦ οὐρανοῦ
ἀποπίπτεται ἀπὸ ἑνὸς τόπου καὶ συγκρουομένων (sc. τ ῶν δύο ὑδάτων) γίνεται ἔκτυπος. Λέγει
δὲ ἡ γράμματικ ὴ λέξις, τὸ δωδεκάσχεδον το ῦ Δημοσθένη καὶ τοῦ Ἀχιλλέως· τριακόσιοι
ἄγγελοι κρατο ῦσιν τὸν οὐρανὸν καὶ δώδεκα στύλοι κα ὶ δώδεκα στοάς, κα ὶ τριακόσιοι ἄγγελοι
κρατοῦσιν τὴν γῆν καὶ δώδεκα στύλοι κα ὶ δώδεκα κάμαρες, κα ὶ διὰ τοῦτο δωδεκάλοφος
καλεῖται ὁ οὐρανὸς καὶ ἑπτάλοφος. Κα ὶ τριακόσιοι ἄγγελοι κρατο ῦσιν τὴν θάλασσαν κα ὶ οἱ
δώδεκα στύλοι κα ὶ οὶ δώδεκα κά μαρες, κα ὶ τριακόσιοι ἄγγελοι κρατο ῦσιν τὴν ἀστραπὴν καὶ
βροντήν· γένονται δ ὲ χίλιοι διακόσιοι ἄγγελοι. συναπαν τουμένων δ ὲ ἀυτῶν

49
Și cardinalul zice: „ – Și paradisul cât (de mare) este?“
Panaghiotis zice: „ – E împătrit față de aceasta ( seu de patru ori mai mare decât cerul),
adică este (se află) la mijlocul dintre stricăciune ( seu moarte) și nestricăciune ( seu nemurire).”
Zice cardinalul: „ – Și în ce fel este paradisul?“
Zice Panaghiotis: „ – Ca un atlet de mare (înotător)35 și ca (un) roșu (mai) intim36, (este)
asemănător jugului de flori37, (e) rotund38, plantele (ierburi seu vegetație densă) în el (cresc)
cât crește omul în 4 ani și țin (lit. deapănă) 2 ani39; și pe dinafară (sunt) ca paiul (uscat), dar pe
dinlăuntru40 (e) paradisul celor ce „ ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu
s-a suit“ (I Cor. 2,9). Și în mijlocul paradisului este copacul (lit. lemnul) vieții, (înalt) până la
cer, e copac (ca) de aur și acoperă în întregime paradisul; și are cuprinse în el toate mlădiț ele
(tuturor) copacilor (din lume). La rădăcina lui este ( seu sunt) două izvoare: un izvor are miere
și lapte, celălalt este izvorul nemuririi, din care ies (curg) patru fluvii: Fison, Gheon, Tigru și
Eufrat, care (lit. și) străbat toată lumea. Și apa care înconjoară paradisul (lit. apa curgătoare în
cerc în afara paradisului)41 are distanță față de pământ ( seu față de uscat), de ambele părți ( seu
maluri), de 100 de mile42; din această (apă) provin (lit. ies) în veci (toate) râurile curgătoare și
care curg, d upă aceea, mai departe (pe pământ).“
Și cardinalul spune: „ – Trăsnetul și fulgerul de unde provin?“
Panaghiotis zice: „ – Sunetul tunetului Tău (este) în vârtej (Psalmi 76, 17). Totuși, istoricii (Sf.
Scripturi, infra) au descris (lit. zugrăvesc) patru fețe: om, vultur, taur și leu – care sunt cei 4
evangheliști – după cum zice și Ieremia (proorocul)43: croncănind, mugind, răgând și
vorbind44: Vulturul croncănește! Taurul mugește! Leul rage! Și omul vorbește45. În arta
filozofică se spune că doi nori, lovin du-se și agitându -se, din cei doi nori ies două vânturi,
recele și caldul, care, ciocnindu -se unul de altul, se produce sunetul. În expresia retorică,
Hermoghen – ritorul ritorilor46, zice că atunci când ploaia (lit. apa din cer) cade într -un loc
anume47, (și) lovindu -se (seu doi stropi de ploaie – n. ed.), se petrece sunetul. (Dar și în) Arta
gramaticii – (precum) cele 12 (aforisme) ale lui Demostene48 și (ale lui) Ahile49 – se zice: în cer
domnesc 300 de îngeri, și 12 stâlpi, și 12 portice; iar pe pământ stă pânesc (alți) 300 de îngeri,
cu (alți) 12 stâlpi, și cu (alte) 12 bolți. Din această cauză cerul se cheamă (că are) 12 creste și
7 coline50. Apoi, și (alți) 300 de îngeri stăpânesc marea, și (alți) 12 stâlpi, și (alte) 12 bolți, (în
fine) tot 300 de îngeri stăpânesc fulgerul și tunetul. Deci sunt (în total) 1200 de îngeri ( seu
spirite), care adunându -se împreună

50
καὶ συγκρουομένων γίνεται ἔκτυπος μέγας καὶ ἐκ τῆς ἠχήσεως το ῦ πυρὸς αὐτοῦ γένεται ἡ
ἀστραπή· το ῦτον ὁ κεραυνό
Ὁ γαρδυνάλις λέγει· εἰπέ μοι το ῦ ἡλίου τὸν δρόμον, πῶς ἀνατέλ(λ)ει ἐν τῇ ἀνατέλῇ
καὶ (ὑ)πάγει ἐν τῇ δύσει καὶ πάλιν εὑρίσκεται ἐν τῇ ἀνατολῇ;
Ὁ παναγιώτης λέγει· ἄκουσον περὶ τοῦ ἡλίου· ὁ ἥλιος κα ὶ ἡ σελήνη κα ὶ
τὰ νέφη καὶ οἱ ἄνεμοι καὶ ἡ πρόορος ἐνθύμησις το ῦ ἀνθρώπου κα ὶ ἡ σκιὰ καὶ τὸ ἐνύπνιον
καλοῦνται σώματα κα ὶ πρά(γ)ματα· σώματα δ ὲ ὅτι θεωρῶνται, πράγματα δ ὲ ὅτι κρατῶνται. ὁ
ἥλιος ἀνάπλαστος ἔνι καὶ ἀνθρωπόσαρκος κα ὶ ἀνθρωπομίμητος κα ὶ ὁδηγοῦσιν αὐτὸν τὴν ἡμεραν
καὶ δεκαπέμτε χιλιάδες ἄγγελοι. Μερίζεται δ ὲ ὁ ἥλιος εἰς τρεῖς σάρκας ε ἰς μίμησι(ν) τῆς
σαρκὸς (sic) κα ὶ εἰς μίμησι(ν) το ῦ πατρός, εἰς ἀκτῖνας τοῦ υἱοῦ καὶ εἰς πῦρ τοῦ ἁγίου
πνεύματος. Τ ὸ δὲ πῦρ ἄγγελοί τῳ δίδωσιν ὡς οἱ λαμπτῆρες τῶν ἀκτίνων, στέμ(μ)α ,θει κὸν καὶ
χιτῶνά εἰσιν. Ὥταν βασιλεύ ῃ ὁ ἥλιος ἐκδύουσιν α ὐτὸν οἱ ἄγγελοι κα ὶ παραδίδουσιν τ ὰς
θείας στολ ὰς αὐτοῦ τὸν ζωοδότην μου Χριστόν, κ ἀκεῖνος οὖν ἔρχεται παρ ὰ τῆς θαλάσσης
ὅπου σχίζεται ἡ θάλασσα ἀπὸ δυσμῶν ἕως ἀνατολῶν καὶ ἀπελαύνει το ῦτον ἡ θάλασσα μετὰ
τῶν κυμάτων α ὑτῆς καὶ ἐξημερόνεται ἐν τῇ ἀνατολῇ. Γυρίζει δ ὲ ὁ οὐρανὸς τὴ(ν) ἡμέρα(ν)
φορὰς τρεῖς, ὁμοίως δὲ καὶ τὴν νύκτα, τροχοειδ ῶς ὥσπερ μύλος.
Καὶ ὁ λατῖνος εἶπεν· καὶ πῶς οὐδὲν γυρίζει ὁ ἥλιος καὶ ἡ σελήνη μετ ὰ τοῦ οὐρανοῦ;
Ὁ παναγιώτης ε ἶπεν· ἄκουσον κα ὶ περὶ τούτον, τα ῦτα θεώρησον· ὅσα κρέμονται ε ἰς
τὸν οὐρανὸν ὑπὸ νεφελῶν εἰσιν ὥσπερ κανδήλια ἐν τῇ ἐκκληςίᾳ καὶ ἀπέχουσιν α ὐτὰ ὑπὸ
(=ἀπὸ?) τὸν οὐρανὸν τριακοςίας πιθαμάς θεϊκάς.
Ὁ ἀζυμίτης εἶπε· καὶ ὁ ἥλιος πῶς ἀνατέλ(λ)ει;
Ὁ παναγιώτης ε ἶπεν· ὁ Χριστὸς ὁ υἱὸς τοῦ θεοῦ τοῦ ζῶντος δίδει τ ὸ στέμ(μ)α τ ῶν
ἀγγέλων κα ὶ ἐνδύουσι τὸν ἥλιον καὶ ἀνατέλ(λ)ει κα ὶ εὐθὺς δύο ὄρνεα καλούμενα γρύψι, τὸ
ἓν καλεῖται φίριξ (=φοίνιξ?) κα ὶ τὸ ἕτερον χαλέδρις ὡς ἀπὸ πηχῶν ἐ(ν)νέα κα ὶ βρέχουσιν
τὸν ἥλιον ἵνα μὴ καύσῃ τὸν κόσμον· κα ὶ ἀπὸ τοῦ πυρὸς καίονται α ἱ πτέρυγες τ ῶν ὀρνέων κα ὶ
ἀπομένουσιν μόνον τ ὰ κρέη. Κα ὶ πάλιν ὑπάγουσιν ε ἰς τὸν ὠκεανὸν καὶ λούονται κα ὶ πάλιν
πτεροῦ(ν)ται, κα ὶ ἀπ᾿ αὐτῶν τῶν ὀρνέων ἐπαίρνουσιν μίμησιν ο ἱ ἀλέκτορες κα ὶ ὀνομάζονται κα ὶ
αὐτὰ πρὸς τὴν φύσιν. ἔχουσιν δὲ καὶ αἷμα εἰς τὴν ἀμασχάλην κα ὶ τρώει (=τρώγει) τους κα ὶ
κνήθονται. Γαργαλιζομένων δ ὲ αὐτῶν ἀπὸ τοῦ αἵματος

51
(seu simultan) și făcându -și discordanță (lit. lovindu -se unul de altul), se face mare scandal și,
din zgomotul focului acestuia, se face (un) fulger. Acesta este trăsnetul.“
Cardinalul zice: „ – Spune -mi despre traseul soarelui: cum (?) răsare de la Răsărit și
(cum) apune la Apus, și apoi cum iarăși apare în Răsărit?“
Panaghiotis zice: „ – Cât privește soarele, ascultă! Soarele și luna și stelele și norii și
vânturile și predicția (lit. cunoașterea dinainte) (lor) de către om și umbra și hipnoza ( seu
viziunea di n somn) se numesc «obiecte» și/sau «evenimente». «Obiecte», întrucât pot fi (lit.
sunt) observate, iar «evenimente», deoarece nu pot fi controlate (lit. ele domnesc). Soarele este
modelat (în imaginar), ca (având) și (un) corp omenesc și ca imitându -l pe om, și (deci) îl
conduc pe el (pe drumul) zilei (cei) 15000 de îngeri. Iar soarele se împarte în trei (părți):
corpul – spre imitarea întrupării lui Hristos; lumina – spre imitarea trupului (lui Hristos?),
(dar) și spre imitarea Tatălui, prin raza ( seu razele) Fiului și prin focul Duhului Sfânt
[afirmarea Sf. Treimi -n.n.]; și (în fine) focul – (semnifică pe) îngerii (care), ca niște lumini(țe)
de raze, îi (re)dau (soarelui) veșmântul și coroana divină. Pentru ca soarele să domnească,
îngerii trebuie să -l dezbrace pe el (de cele vechi) și să -i predea lui veșmintele divine, (adică)
pe Hristosul meu Dătătorul de viață, și acest fapt, desigur, provine de la mare: când marea se
separă de la Apus până la Răsărit, (și) marea îl împinge pe acesta (pe soare) cu valur ile ei și se
oprește ea (lit. liniștește) în Răsărit. Iar cerul se învârtește de 3 ori pe zi, tot așa (de trei ori) pe
(timp de) noapte, în cerc, precum piatra de moară.“
Și latinul zice: „ – Și cum nici soarele, (și) nici luna nu se învârtesc odată cu ceru l?“
Panaghiotis a zis: „ – Ascultă și despre aceasta! Cugetă așa! Toate câte sunt suspendate
pe cer, sunt sub nori precum candele într -o biserică, și sunt la o depărtare de 300 de palme
divine sub cer.“51
Azimitul a spus: „ – Și (atunci) soarele cum (mai) răs are?“
Panaghiotis a spus: „ – Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, dă îngerilor coroana (soarelui) și ei
îl îmbracă pe soare și el răsare, și îndată două păsări, numite grifoni52, (plus) una numită firix53
și alta haledris, cam de 9 coți54, și (ele) udă soarele ca să nu ardă cosmosul. Și de la focul
(soarelui) aripile păsărilor se aprind și le rămâne doar carnea (moartă). Și iarăși se duc în
ocean ( seu în marea exterioară), plonjează (în apă) și iarăși prind aripi și de la ele însele
păsările se trezesc p recum cocoșii (de dimineață – n.n.), iar acestea li se datorează (lit. se
încredințează) firii lor. Căci având sânge la subsuoară, le mănâncă și se scarpină. Deci,
excitându -se ele de la sânge,

52
ἐξυπνοῦσιν καὶ προγνώθη τους κτύπος τ ῶν ὀρνέων χάριτι τοῦ Χριστοῦ καὶ σημαίνουσιν τ ὴ(ν)
ἀνάστασιν το ῦ Χριστοῦ.
Ὁ ἀζυμίτης λέγει· κα ὶ τί λέγουσιν;
Ὁ παναγιώτης λέγει· ὁ εἷς λέγει· πο ρεύου, ὁ ἕτερος· φωτοδότα, ὁ τρίτος· δὸς τὸ φῶς, ὁ
τέταρτος· τ ὸν κόσμον, κα ὶ ἐνπληροῦσιν οἱ τέσσαροι ἤγουν ὁ Χριστός.
Ὁ ἀζνμίτις εἶπεν· ἕνα λόγον ἔχω νά σε ἐρώτήσω· μικρ ὸν ἐρώτημάν ἐστι, ἐπειδὴ τὰ
μεγάλεια το ῦ θεοῦ ἠξεύρεις.
Παναγιότης ε ἶπεν· ειπέ.
Ὁ ἀζυμίτης εἶπεν· ἠξεύρεις, πόσας κορυφ ὰς ἔχουν τὰ γένειά μου;
Ὁ παναγιώτης ε ἶπεν· χωρικέ, ε ἰπέ μοι τὰς ῥίζας σὺ καὶ ἐγὼ νὰ εἰπῶ τὰς κορυφάς.
Πάλιν ὁ παναγιώτης λέγει· ἐγὼ λέγω να σε ἑρωτήσω τίποτες ἀκριβὸν πρᾶγμα καὶ
βαρύ(νο)μια δι ὰ τὸ ὅσον ἐρωτςᾷς, γινώσκω δ ὲ ὅτι ἱκανός εἰμι τοῦ ἀποκριθῆναί σε εἰς ὅσο(ν) με
ἐρωτᾷς.
Ὁ λατῖνος εἶπεν· ἐγὼ οὐ γινώσκω το ῦ ἀποκριθῆναί σε.
Ὁ παναγιώτης ε ἶπεν· ἐπεὶ ἠξεύρεις τέχνας ἓξ τῶν γραμμάτων φιλοσοφίαν, ῥητορικήν,
γραμματικήν, ῥωμαικήν κα ὶ φράγγικα καὶ τὰς διδασχαλίας το ῦ διαβόλου κα ὶ ἐγὼ μόνον
ἠξεύρω τρεῖς καὶ ἅπας (=ἀπάσας) κεκολοβωμένας, ὅτι μαθητής ε ὶμι, καὶ πῶς πέφυκεν ν ὰ
ἠξεύρω ἐγὼ πλέον παρά σεν (=σε);
Καὶ ὁ λατιῖνος· ἄκουσον, κύρις μου· γέρας τίμιον, ο ὐ τὸ πολυχρόνιον, καίτοι μικρόν,
οὐ μικρὸν ἐδόθη χάρις.
Ὁ παναγιώτης λέγει· περ ὶ τῶν γενείων σο ῦ μοι ἐρωτᾷς τὸ πὀσας ῥίζας ἔχουσιν; κα ὶ
ὅσας ῥίζας ἔχουσιν τὰ γένειά σου κα ὶ τὰ μα(λ)λία σου, τόσας ἔχουσιν καὶ κορυφάς. Ἐρωτῶ
σε καὶ τὰ ἐγὼ διὰ τὴν αἵρεσιν ὅπερ ἔχετε ἐσεῖς οἱ φράγγοι· δι ὰ τὶ τὴν ὑπεραγίαν Θεοτόκον
οὐ Θεοτόκον κηρύττετε, ἀλ(λ)ὰ σάντα Μαρία ἤγουν ἁγίαν ποιεῖτε αὐτήν; ἠμεῖς δὲ ὑπεραγίαν
Θεοτόκον κηρύττομεν α ὐτὴν διότι ἔτεκεν τὸν βασιλέα οὐρανοῦ τε καὶ γῆς. Διὰ τί τοὺς
τρεῖ(ς) σου δακτύλους ο ὐ βάλ(λ)εις ν ὰ ἐγκαινῇς τὸ πρόσωπόν σου ἕως τοῦ στήθους κα ὶ τοῦ
ὀμφαλοῦ σου καὶ νὰ ἐνδύεσαι τ ὸ ὅπλον τοῦ Χριστοῦ μου, τὸν σταυρὸν, ἀλλὰ ποιεῖτε τὸν
σταυρόν σας ἀνάποδα μ ὲ τοὺς δύο σας δακτύλους, κα ὶ τὸ σχῆμα τοῦ Χριστοῦ μου
πολεμεῖς; ἀντὶ τοῦ ἠθέλετε ἐνδύεσθαι ἐσεῖς ἐκδύεσθε α ὐτόν. Διὰ τί τὰς ἁγίας
εἰκόνας οὐ προσκυνε ῖτε νὰ ἀσπάζεσθε α ὐτὰς ἐκ πόθου κα ὶ πίστεως,

53
se trezesc (l a viață), fiindu -le cunoscut (mai) dinainte sunetul păsărilor ( seu bătaia aripilor),
datorită lui Hristos, ele și vestesc învierea lui Hristos.“
Azimitul zice: „ – Și ce zic ele?“
Panaghiotis zice: „ – Unul zice: «Vino!», celălalt: «Dătătorule de lumină!!», al treilea:
«Dă lumină!!», al patrulea: «Universului!!», și se împlinesc îndată cele patru (porunci) sau,
mai bine zis, Hristos (împlinește).“
Azimitul a spus: „ – Un singur lucru am să te mai întreb; e o chestiune minoră față de
mărețiile lui Dumnezeu pe care le -ai descoperit (până acum).“
Panaghiotis a zis: „ – Zi.“
Azimitul a zis: „ – Ai explorat câte erau culmea bărbii mele.“55
Panaghiotis a zis: „ – Sărmane! (lit. Țărane!) Spune -mi mie rădăcinile, iar eu îți voi spune
culmile tale.“ (Și) iarăși zice Panag hiotis: „Eu zic (că e timpul -n.n.) să te întreb (și eu) vreun
lucru exact, căci am obosit din cauza la câte ai întrebat tu (lit. întrebi) (până acum); însă știu că
sunt suficient de inteligent ca să -ți (pot) răspunde la câte mă vei întreba (lit. întrebi).“
Latinul a zis: „ – Eu nu știu ce ți -aș fi răspuns.“
Panaghiotis a zis: „ – În timp ce tu știi (lit. ai știut) cele 6 arte ale literelor: filozofia,
retorica, gramatica, latina și franceza și învățăturile diavolului, eu știu (lit. am știut) doar 3,
plus (lit. și) toate cele ce -mi lipsesc, căci ucenic sunt; și cum tu te -ai silit să afli, eu mai mult
decât tine.“
Și latinul: „ – Ascultă, Domnul meu, (drept) plată de cinste ți -a fost dat ție nu mulțimea
anilor56 – mică într -adevăr – ci mult har (lit. nu mic)“.
Panaghiotis zice: „ – Mă întrebi pe mine despre barba ta, câte rădăcini are? Câte rădăcini
au barba și perii tăi, tot atâtea și vârfuri sunt (lit. au): Te întreb (deci) și eu pe tine despre
erezia în care ați căzut voi (lit. o aveți), francii: *Din ce cauză p e Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu nu o proclamați voi Născătoare de Dumnezeu, ci doar Santa Maria sau simplu
Sfânta o numiți (lit. faceți) pe ea? Noi însă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu o proclamăm
(pe ea), fiindcă l -a născut pe împăratul cerului și a l pământului! *Din ce cauză nu faci (tu)
crucea cu trei degete (lit. lovești ca să înnoiești) pe fața ta, până la piept și (până) la buricul
tău, să te îmbraci cu arma Hristosului meu (?), ci faceți (voi) crucea anapoda (invers), cu
(doar) două degete, și astfel combați (tu) forma Hristosului meu? Și, în loc să doriți a vă
îmbrăca (cu Hristos), voi vă dezbrăcați de El! *Pentru ce sfintele icoane nu le cinstiți voi,
sărutându -le cu pasiune și credință,

54
ἀμὴ στέκεστεν (=σθε) ε ἰς τὰ γόνατα γονυπετο ῦντες καὶ ψιθυρίζοντες κα ὶ ποιεῖς μὲ τοὺς
δὺο σου δακτύλους τ ὸν σταυρὸν εἰς τὴν γῆν καὶ ἀσπάζεσαι α ὐτὸν εἶτα καταπατε ῖς αὐτὸν καὶ
διαβαίνεις κα ὶ γίνεσαι σταυροπάτης; Δι ὰ τὶ τὸ πνικτὸν τρώγετε; δι ὰ τί φλεβοτομε ῖς εἰς τὸ
γυαλί σου, ε ἶτα πλένεις (=πλύ -) αὐτὸ καὶ πίνεις; διὰ τί τοὺς κύνας ταγίζεις ε ἰς τὰ πινάκιά
σας, εἶτα πλένεις τα κα ὶ τρώγεις; δι ὰ τί τοὺς κατζοχοίρους τρώγεις κα ὶ τοὺς βαθράκους,
ἄρκους τε κα ὶ κουρούνας, τ ὰ βδελυκτὰ καὶ μεμωλυσμένα;
Ὁ γαρδυνάλις ε ἶπεν· ὀ Πέτρος ὅταν ἐπείνασεν ο ὐκ εἶπεν ὁ ἄγγελος· ἀναστάς, Πέτρε,
θύσον κα ὶ φάγε, ὅταν ἐκατέβην εἰς ὀθόνην;
Ὁ παναγιώτης ε ἶπεν· εἰς ἐκεῖνο ἐμιαροφάγησε ὁ Πέτρος, γαρδυνάλιε, ο ὐχί, ἀλλὰ αὐτὰ
ἀναδοτικὰ καὶ δογματικά εἰσιν· εἶπεν καὶ ὁ ἄγγελος ἐκ δευτέρου· ἃ ὁ θεὸς ἐκαθαίρισε σ ὺ
μὴ κοίνου. ε ἰπε μοι, κα ὶ πῶς ποιεῖτε αἴτιον τὸν Πὲτρον ἐσεῖς; Διὰ τί τὴν δευτέρα(ν) τ ὴν
α᾿ τῆς σαρακοστ ῆς τρώ(γε)τε τ ὸ κρέας, κα ὶ τὸ τυρὶ, ὅπου οἱ δαίμονες φρίττουσιν καὶ οἱ
ἄγγελοι ἀγάλ(λ)ονται κα ὶ ἡμεῖς οἱ χριστιανο ὶ καὶ τὸ νερὸν νηστεύομεν, κα ὶ ἐσεῖς χάνετε
ὅλην τὴν σαρακοστήν σας;
Ὁ γαρδυνάλις ε ἶπεν· καὶ ἐσεῖς οὕτως ποιεῖτε.
Ὁ παναγιώτης ο ὺχί, γαρδυνάλιε, το ῦτο οὐ ποιοῦμεν πῶς λέγεις· ἡμεῖς τὴν
κυπιακὴν τῆς τ(υ)ρινῆς τὴν ἡμέραν ἀποκρεώνομεν κα ὶ σεβαίνομεν εἰς τὴν ἁγίαν νηστείαν,
ἐσεῖς δὲ τὰς δύο ἡμέρας τρώγετε καὶ χάνετε τὴν σαρακοστήν σας. Ἄλλον. τὸ ἀλληλούϊα ο ὐ
ψά(λ)λετε ἕως τὴν μεγάλην παρασχευήν, πορεύεσαι ἀξυπόλυτος κα ὶ ἐκβάνεις τ ὸν σταυρὸν
ἀπὸ τὴν γωνιά(ν) σου κα ὶ λέγεις· ἐπῆγεν εἰς Ἱεροςόλυμα κα ὶ πάλιν ἦλθεν. Ἀλλὰ δὴ καὶ τὸ
σα(β)βατοκύ ριακον τῆς σαρακοστ ῆς αἱ γυναῖκές σας κα ὶ τὰ παιδία σας τρώ γουσιν τυρ ὶ καὶ
ὦα καὶ γάλα καὶ βούτυρον, τ ὸ δὲ κρέας μόνον νηστεύετε. κα ὶ ἂν ἀῥῤωστήσῃ τινάς, λέγετε·
ἂς φάγῃ κρέας. Δι ὰ τί οἱ ἱερεῖ(ς) σας γυνα ῖκες οὐ λαμβάνουσιν; καθ ὼς λέγει μέγας ὁ
Βαςίλειος, ὅτι οὐδεὶς ἄξιος τῶ(ν) συνδεδεμένων τα ῖς σαρκικα ῖς ἐπιθυμίαις κα ὶ ἡδοναῖς
δουλεύειν σοι, βασιλε ὺς τῆς δόξης. ἀλλ᾿ ὁ Χριστὸς διὰ τὴν ἀσθένειαν τ ῆς σαρκὸς ὥρισεν
νὰ λαμβάνῃ παρθένος παρθένην κα ὶ παρθένοι κριθήσονται ὅτι πρῶτον συνοικέσιον (= -κή-)
παρθενία καλε ῖται, αὐτὸ δὲ ταμεῖο(ν) ἔχει ἡ ἐ(κ)κλησία, διὰ τοῦτο λέγει· ο ὓς ὁ θέὸς ἔζευξεν
ἄνθρωπος μ ὴ χωριζέτω ὅτι καὶ ἡ ἐκ(κ)λησία ἐπίγειος οὺρανός ἐστιν. διὰ τοῦτο οὐ κωλύει τὸν
ἄνθρωπον τ ὸν ἱερέα ἔχει(ν) γυνα ῖκα, ἐσεῖς δὲ γυναῖκας οὐ λαμβάνετε, ἀλλ᾿ ἔχετε πουλακίδας
(=παλλ—)

55
în schimb stai ( seu stați) în genunchi, îngenunchind și murmurând, faci crucea cu două
degete (ale tale) pe pământ și o săruți pe ea ( seu pe jos), apoi o calci și pășești (peste ea) și
devii (astfel) călcător de cruce? *Pentru ce pe (animalul) sugrumat voi îl mâncați? *Pentru ce
(după ce) tai vâna de sânge în cupa ta (de sticlă), apoi o speli și (continui) să bei (din ea)?
*Pentru ce (după ce) îi hrănești pe câini din tăvile/farfuriile tale, apoi le speli și mănânci (din
ele în continuare)? *De ce mănânci tu ( seu voi, frâncii) arici, broaște, urși, ciori (lit. un fel de
stăncuțe), adică pe cele scârboase și necurate?“
Cardinalul a zis: „ – (Apostolul) Petru, în timp ce mulțumea (lui Dumnezeu), nu i -a zis
(oare?) îngerul: „ – Sculându -te Petre, sacrifică și mănâncă! pe când i s -a arătat (lit. coborât)
cele din pânză? (Fapte 10,13; 11,17)“
Panaghiotis a zis: „ – La acea (propunere)57 Petru a zis: N u!, cardinale, însă aceste
(chestiuni) sunt (mult mai) semnificative și dogmatice. A doua oară a zis și îngerul: „ cele ce
Dumnezeu a purificat, tu nu le întina “ (Fapte 10, 15; 11,9). Spune -mi mie cum îl faceți voi pe
Petru responsabil? *Pentru ce în două ( zile) din prima (săptămână) a Patruzecimii ( seu din
Postul Mare) mâncați carne și brânză (?), pe când demonii se -nfioară, îngerii se bucură și noi,
creștinii, postim (chiar) și de apă, iar voi stricați întreg Postul vostru (Mare)?”
Cardinalul a zis: „ – Și voi faceți (tot) așa.“
Panaghiotis: „ – Nu, cardinale, așa ceva, cum spui tu, noi nu facem! Noi, în Duminica
brânzei lăsăm sec ziua și respectăm sfântul post. Voi însă încă două zile mâncați (de dulce) și
stricați Postul vostru (al) Păresimilor. Pe de altă parte: *nu cântați Aliluia până la Vinerea
Mare; *mergi58 încălțat și *scoți crucea de pe fruntea ta [ seu vârful (γων ία) tău] și zici: «a fost
la Ierusalim și se (mai) duce iarăși». *Altminteri, și până în prezent, sâmbăta -duminica ( seu
weekend -urile) din P ostul Mare, femeile și copii voștri (lit. tăi) mănâncă brânză, ouă, lapte și
unt, și doar de carne postesc (lit. postiți voi). *Și dacă se îmbolnăvește cineva, ziceți: «Hai, să
mănânce carne!» *Pentru ce preoții voștri (lit. tăi) nu -și iau femei?, căci zic e Marele Vasile că
«nimeni din cei legați cu pofte și desfătări trupești (lit. carnale) nu (e) vrednic a sluji Ție,
Împărate al slavei »59, iar Hristos, din cauza slăbiciunii trupului, a hotărât60 ca să ia o fecioară
curată (lit. fecioară -fecioară), și ca fec ioarele să fie cinstite, căci la început căsătoria se numea
«feciorie»; acest tezaur are Biserica, de aceea (se) spune: « ceea ce Dumnezeu a unit, omul să
nu despartă » (Mt.19,6; Mc.10,9) și că Biserica este « cer pământesc ». De aceea nu împiedică
pe bărbatul -preot să aibă femeie; voi însă femei nu (vă) luați, *ci aveți concubine, iar (preotul)

56
καὶ ἀποστέλ(λ)ει τ ὸν δοῦλον αὐτοῦ καὶ φέρνει τὴν π(ου)λακίδα α ὐτοῦ, ἐκεῖνος δὲ σβένει τὸ
κερὶ καὶ ἀνέρχεται α ὐτὴ(ν) ὅλην τὴν νύκτα, ε ἶτα ἐξέρχεται κα ὶ ποιεῖ μετάνοια(ν) ε ἰς αὐτοὺς
ὁμοίους α ὐτῷ λέγων· συγχωρή σατέ μοι, ἀδελφοί, ὅτι ἐφαντάστηκα, κα ὶ λαμβάνει
συγχώρησιν καὶ εἰσέρχεται κα ὶ λειτουργε ῖ. Ἄλλον. ὅτι βαστάζει τ ὸ σῶμα τοῦ Χριστοῦ εἰς τὸ
πουγγί του κα ὶ εἰς τὴν βρακοθηλείαν του κα ὶ ὑπάγει πρὸς νεροῦ του καὶ εἰς γυναῖκα καὶ
ἁμαρτάνει ε ἰς τὴν ψυχήν του. κα ὶ λέγει· νερ ὸν οὐκ ἔχει. καὶ οὐ βλάπτει λειτουργ ῶν πεντε
φορὰς τὴν ἡμέραν κα ὶ τὴν νύκτα πέντε δέκα φορ ὰς εἰς ἓν βῆμα, καὶ ἐὰν εἰσέλθῃ εἰς τὴν
λειτουργίαν ν ὰ ὑπάγη εἰς ἀναγκιόν, ἐκδύεις τὴν ἀλ(λ)αγήν σου κα ὶ ὑπάγεις εἰς χρεία(ν)
τοῦ σώματος κα ὶ πάλιν εἰσέρχεται…

57
îl îndepărtează pe robul său și o preia el pe femeia (lit. concubina) lui; el șterge ceara61 și se
urcă pe ea toată noaptea, apoi se duce și face metanie la semenii lui, însuși zicându -le: «Să mă
iertați, fraților, căci am fost înșelat! », și ia iertare și intră și slujește (lit. face liturghie). Alta.
*Fiindcă (preotul latin) poartă cu sine Trupu l lui Hristos în punga sa de bani sau (și) într -un
nod de cârpe, Îl duce cu sine când face pipi (lit. la apă) și (când merge) la femeie, și
păcătuiește contra sufletului său. Și zice: n -are apă! ( seu n-ai ce -i face!), *și că nu greșește
slujind (Sf. Liturg hie) de 5 ori zi și noapte ( seu în 24 de ore)!, *sau de 15 ori la un altar!62,
dacă de nevoie intră în Liturghie să (o) aducă, te dezbraci de inovația (lit. schimbarea) ta și -ți
aduci folos trupului și iarăși intră.. “
[FINALUL LIPSEȘTE]

58
3. Note și comentarii

1 Termenul grecesc δι άλεξις presupune ambele sensuri: o discuție în contradictoriu, deci o dispută, disputatio , sub
formă de întrebări și răspunsuri, deci și un dialog în același timp. Traducerea acestui text s -a făcut după A.A.
Vassiliev, Anecdota Graeco -Byzantina , pars minor, Moscova, 1893, p.179 -188.
2 Este vorba despre un creștin occidental în general, un ad ept al Bisericii latine romane apusene. De câteva
secole, în Apus, papalitatea folosea în cult azima, adică săvârșea Sfânta Liturghie (misa romană) cu pâine
nedospită, ostia. Creștinii ortodocși bizantini s -au arătat foarte deranjați de această inovație, p entru că în Răsărit
se folosea doar pâinea dospită, artos, și -i numeau pe toți creștinii apuseni cu termenul batjocoritor de azimiți ;
ecourile acestei contradicții nerezolvate până azi, dospit -nedospit, se fac simțite în textul de față. În text, sub
această titulatură se face referire la un cardinal anonim, venit de la Roma.
3 Împăratul bizantin Mihail al VIII -lea Paleologul (1258 -1282)
4 Arsenie Autoreianos a fost patriarh, între anii 1254 -1259 și 1261 -1264.
5 Deși unii interpreți îl identifică pe acest Ioan cu călugărul minorit Ioan Parastron, mai multe ediții grecești
publicate s -au referit explicit la Ioan Bekkos, fără a -l numi patriarh. Cf. I.-A. T UDORIE , Autoritatea imperială în
criză , pp. 51 -52 (n. 171)
6 E vorba despre un obiect incert astăzi, menționat rarisim în izvoare: ἡ στήλη τοῦ πάπα. Am preferat traducerea
lui aproximativă ca „sigiliul papal” deoarece termenul de „sigiliu” reunește cele două calități ale acestui obiect: 1)
era portabil și 2) era se mn de autoritate superioară, impunând un respect maxim, ca și cum l -ar fi întruchipat pe
însuși papa. În realitate, ἡ στήλη însemna în epocă „coloană de piatră verticală”, „columnă”, „stelă”, „pilastru”
sau „bornă”; însă acestea obiecte erau fixe, nicidecu m portabile într -un coș, pe catâr, ca în textul nostru. Sensul
de „sigiliu” mai este dat și de funcția acestor coloane care erau ridicate, fie pentru a sprijini un zid, fie pentru a
marca un hotar, fie pentru a împrospăta memoria trecătorilor despre unele acte publice, gravate în piatră; de aici
și sensul de comemorare, dar și de act, tratat sau decizie scrisă. Prin urmare, dacă nu era vorba de un corp de
sigiliu în sine, o capsulă -simbol, o clepsidră, ἡ στήλη ar putea fi înțeles și ca o bulă papală, poate chiar o definiție
teologică, adică un document (pergament) scris sigilat, firește, cu sigiliul papei. La fel de bine, putea fi un permis
de liberă -trecere, un pașaport sau o scrisoare de acreditare de cel mai înalt rang. Dar, după cum se va vedea
imediat, protocolul exagerat al împăratului înaintea acestui „sigiliu al papei”, faptul că i se închină, că îi strigă „ –
Întru mulți ani, Stăpâne!”, induce ideea că „sigiliul” acesta era mai mult decât un simplu obiect util: era ceva de o
autoritate intrinsecă, un fel de icoană (pictată) a papei, un tablou sau o statuie; dacă nu cumva, un basorelief
sculptat în piatră; sau poate un prețios altar portabil (un triptic) în care era inserată cumva (prin turnare,
imprimare sau sub o altă tehnică) efigia papei. Oricare di n aceste sensuri s -a pierdut azi. În fond, dacă ar fi fost o
bulă, un document scris sigilat, cel mai firesc lucru ar fi fost ca să i se dea citire în ședința festivă, dar acest lucru
nu se întâmplă! În plus, însăși exprimarea greacă: ἔσωθεν τῆς στήλης ἐστὶν ὁ πάπας pare să sugereze că „papa e
(închis) înlăuntrul stelei”, ca și într -un sicriu, chivot. Reținem așadar, până la urmă, efortul autorului acestui
Dialog de a impresiona de la bun început, de a da conotații grave evenimentului, de a -l face prezent l a aceste
dezbateri pe însuși papa, în carne și oase dacă s -ar fi putut.
7 Expresia τ ὸ σημεῖον τοῦ πάπα repetă și întărește semnificațiile expresiei ἡ στήλη τοῦ πάπα, supra . Cu alte
cuvinte, toată autoritatea papei era 100% prezentă. Această stare de lucrur i producea năucire totală: pe de o parte,
se dorea ca acest gen de simboluri să inspire maiestate și solemnitate, să impună respect și tăcere, dar mai ales
trebuia să insufle ascultare și obediență totală în chestiunile care urmau să fie dezbătute. Vocea R omei trebuia
urmată necondiționat; când papa se pronunța, când „Petru a vorbit!”, nu mai era loc de comentarii. Dar, pe de altă
parte, situația inspira în același timp teatralism, ironie fină și ridiculizare din partea bizantinilor, a căror aroganță
va putea fi remarcată imediat, în continuare; însăși expresia „degețel pe deget” venea să sancționeze
triumfalismul suporterilor papei. Cu alte cuvinte, disputa începea într -o atmosferă deja tensionată.
8 În această perioadă, cunoaștem un papă Grigorie al X -lea, care a cârmuit între anii 1271 -1276, dar și un alt papă
Grigorie al IX -lea, care își încheia păstorirea în 1241. Este de observat că patriarhul Arsenie, nu a fost
contemporan cu nici un Grigorie ca papă. În consecință, dacă nu este o eroare de nume în t ext – întrucât Arsenie

59

ar fi putut fi contemporan doar cu doi papi, cu Alexandru IV (1254 -1261) și cu Urban IV (1261 -1265) –, nu mai
ne rămâne decât să considerăm întreg Dialogul un text apocrif, imposibil de datat exact istoricește. Însă cadrul
general al textului rămâne cu siguranță secolul al XIII -lea, post 1274 (Sinodul de la Lyon), și ante 1282 (moartea
lui Mihail al VIII -lea).
9 Autorul folosește selectiv, fără logică, când timpul prezent, când timpul trecut la redarea Dialogului .
10 E vorba de Manue l Holobolos, chiar secretarul împăratului Mihail Paleologul.
11 În alt manuscris, la N.F. Krasnoselcev, Addenda k izdaniju A. Vasil`eva: Anecdota graeco -byzantina , Moscova,
1893, Odessa, 1898, p. 76, acest Holobolos e menționat cu doar 60 de ucenici.
12 De o bservat – și în continuare – utilizarea în textul grecesc, în aceeași frază, a timpului prezent și, imediat, a
unui timp trecut, alternanță incomodă în limba română.
13 Nota ed. spune că textul e ambiguu și că e limpede că trebuie citit în ordine inversă, dacă nu s -ar socoti ca ceva
neglijabil: „ păstrându -și (fecioria), era preferatul Domniei. Și precum leul înaintea acelora este ( seu l-a pus) pe
Preasfințitul etc. “. Cu alte cuvinte, comparația cu leul îl viza pe Panaghiotis Constantin, nu pe Holobolos.
14 Vima (βήμα) era, în vechime, una din cele două platforme pe care stăteau, în curtea de judecată, întrebătorul și
apărătorul împricinatului.
15 Metaforă stranie a cardinalului, de a vedea credința creștină ca o plantă portaltoi – lit. „o varză”, κραμβία, sa u
orice fel de plantă de grădină), pe care au putut fi altoite alte 102 fire rezistente, sau altoiuri legumicole. Însă
figura de stil îi permite recunoască și să justifice logic nevoia inovațiilor romane apusene; în alte epoci, mai
tensionate, responsabili tatea inovațiilor va fi pusă pe seama bizantinilor.
16 Afirmația este în ton cu cea de mai înainte, Părinții Bisericii au dat unitate și au apărat aceeași credință creștină,
asemănată cu un singur vas de bronz, χάλκωμα. În felul acesta, el sublinia ideea că Biserica răsăriteană nu este
autoare de inovații.
17 Din acest răspuns se vede sensul ambivalent al purcederii ( ἐκπόρευσις): cardinalul întreba cu siguranță despre
purcederea din Tatăl, atacând Treimea ad intra , în chestiunea Filioque; însă Panaghiotis i -a răspuns în alt sens, al
purcederii în lume, mai bine zis al ieșirii (κατήλυσις) Treimii spre cele din afară, ad extra, ocolind savant și
conștient să intre în spinoasa problemă a lui Filioque . Mai târziu, la Sinodul de la Ferrara -Florența, se va putea
constata ravagiile pe care această ambivalență/confuzie le poate avea în teologie, și că este neapărat necesar ca
termenul purcedere – ἐκπόρευσις să fie reținut strict doar pentru Treimea ad intra, adică al purcederii Duhului
Sfânt din Tatăl.
18 Termenul πόρος, folosit de cardinal, permite o dublă semnificație: fie este vorba de un râu secat, uscat, fără
curs de apă; fie este vorba de un râu fără trecere, fără pod, imposibil de trecut. Încă o dată, Panaghiotis alege, în
răspunsul său, o semnificație conven abilă liniei sale teologice.
19 Termenul κανδόχειροι nu l -am putut traduce decât aproximativ; nu l -am aflat în vreun dicționar. Ar putea
însemna și un soi de animal.
20 În orice caz, teoria Pământului plat nu putea concepe decât un cerul semi -sferic, de tip clopot.
21 Este prima dată în text când cardinalul latin e numit „azimit“, termen care a dat și numele acestui Dialog.
22 Termenul τόξος are o polisemie derutantă: arc; săgeți ; tragerea cu arcul; curcubeu, dar și arc de boltă .
23 Infernul, ᾅδης, în mito logia greacă era locuința morților.
24 Abisul, ἔρεβος, în mitologia greacă era fiul Haosului și fratele Nopții.
25 Tartarul, τ άρταρος, în mitologia greacă era fundul adâncului lumii, vast, pâclos și înghețat, aflat sub Infern la
depărtare ca „cerul de pământ“, însă uneori confundat cu Infernul.
26 Termenul ἄστρον înseamnă astru, adică orice fel de corp ceresc, inclusi v stelele. Probabil, cardinalul se referea
nu la perechi de stele – termenul stea ἀστήρ având sens restrâns -, ci la perechea „lună -soare“ și la posibilitatea ca
în univers să mai existe astfel de perechi de aștri.
27 Răspunsul lui Panaghiotis Constant in rămâne cumva obscur. El postulează doar – prin folosirea timpului
imperfect în propoziție condițională: „dacă“ – posibile perechi de aștri, ferindu -se să ofere certitudini, cum spera
cardinalul, căci a forma sau nu, cu certitudine, perechile de aștri de pinde, în fond, de inteligența observatorului.
Perechile (observate de mintea omenească) din aștrii diferiți dovedea, în modul cel mai firesc, că e vorba aștri

60

unici și singulari, exemplul: soare -lună. Se întrevede și posibilitatea perechilor de aștri asemănători , însă aștrii
care nu pot forma perechi din nici un punct de vedere sunt, cu atât mai mult, unici și irepetabili.
28 E neclar dacă e vorba de 1106 de indivizi, de miriade sau de legiuni de îngeri; se mai observă și că atotștiința
lui Panaghiotis Constantin pălește: deși anunță 9 cete îngerești, nu poate enumera decât 6.
29 Afirmația e extrem de interesantă și hazardată, emanată de verva discursului, fără nici o legătură cu subiectul în
discuție (cetele de îngeri), și parcă pentru a suplini carența de memorie a celor 9 cete, vezi nota de mai sus.
30 Cum 946 palme omenești e o distanță, totuși, ridicol de mică, Panaghiotis recurge la analogia: «palma lui
Hristos este egală cu 1000 de palme omenești». ne cere să înțelegem 946 de palme de -ale lui Hristo s, sau 946000
de palme omenești! Dacă admitem că o palmă (omenească) are 0,24 m, rezultă o distanță de 227040m, sau aprox.
227km (de la Pământ la Cer)!
31 Trimiterea la Evanghelie îi permite vorbitorului abil revenirea la tema cetelor îngerești.
32 O distanță apreciabilă, adică 11960000000×0,24m, înseamnă 2870400km, aprox. 3 milioane de km era adâncul
mării. De sesizat că cerul părea, pentru vorbitor, în vremea aceea, mai aproape decât fundul mării!
33 Cf. Facere 1, 1
34 Dovada unui raționament simplist: dac ă Pământul e fundația, iar Cerul acoperișul, ar rezulta că un cer mai mic
ar strica pământul, în special marginile, care n -ar fi acoperite de cer !
35 Raiul s -ar asemăna, cu alte cuvinte, cu senzația înotului în mare: efort ușor și plăcut, libertate și tea mă, plutire
în imensitate.
36 Deși editorul sugerează că „roșu“ ar semnifica „apa“ ( ὕδωρ?), nu se poate spune despre apă că e roșie în mod
obișnuit! Nici sângele roșu nu poate fi subînțeles pentru că, în general, sângele nu e simțit la modul intim, decât,
poate, în caz de boli coronariene. Rămâne ca acest roșu să se refere la vin și la senzația de moleșeală pe care o
aduce acesta în corpul omenesc. Cu alte cuvinte, raiul s -ar asemăna, în accepțiunea vorbitorului, cu beția, a
corpului, a simțurilor, trăită f oarte intens, adică „mai intim“. Așadar, primele două descrieri ale raiului sunt înotul
și beția, ceea dă sens traducerii acestui pasaj.
37 Plantele avute în vedere (βουν ίων) redau, în expresia grecească, nu tot felul de ierburi, ci un anume soi de
plante aromatice și medicinale din familia mărarului (chimen, coriandru, anason, fenicul etc.), numite și
umbelifere. Jugul din astfel de flori nu poate produce decât o senzație specială, extrem de plăcută; altminteri,
jugul e un simbol al chinurilor, când e de realizat din lemn sau fier.
38 Raiul rotund ar trebui să fie un simbol al perfecțiunii.
39 Metafora «cât crește omul (în) patru ani» face locul obscur: asocierea de către vorbitor a unor verbe
complementare ca sens: ἀνάγει (el crește; ridică; scoate; re aduce) și κατ άγει (el scade; coboară; deapănă; readuce;
revine) poate induce ideea unui subiect comun, adică «omul scade în doi ani». Însă o astfel de traducere e
imposibil de înțeles. Înălțimea obișnuită a unui om de 4 ani e de cca. 1m; asta e, se pare, î nălțimea plantelor din
paradis. Însă durata de 2 ani ne duce cu gândul că și în rai plantele trebuie să aibă un ciclu de vegetație (deci nu
sunt veșnice!), deși unul mai mare decât cel obișnuit (de 1 an).
40 O nouă asociere de cuvinte complementare ca se ns: ἔξωθεν, înăuntru – ἔσωθεν, în afară, prin care Panaghiotis
Constantin vrea să facă dovada de om inteligent, care se exprimă paradoxal. Or, dacă plantele din rai sunt uscate
ca paiele, atunci acest lucru justifică observația din nota de mai sus, că nu o mul e subiect.
41 Paradisul ar fi deci o mare insulă -continent în centrul lumii, din moment ce e înconjurată de ape.
42 Mila romană era de 1000 de pași, adică 1478m; prin urmare, e vorba de 147800m, sau aprox. 147km! de ape
care mărginesc Paradisul de rest ul lumii.
43 Confuzie: nu Ieremia, ci profetul Iezechiel 1, 5 -14 descrie cele „patru fiare“, cu câte 4 fețe fiecare (om, leu, bou
și vultur), „asemănătoare chipului omenesc“. Tot la Iezechiel 1,14 găsim posibila explicație a introducerii acestui
subiect straniu: „fiarele (4) alergau înainte și înapoi ca fulgerul“.
44 Este interesant că Liturghia ortodoxă se regăsesc și azi, în rugăciunii anaforalei, exact aceste expresii: ᾄδοντα,
βοῶντα, κεκραγ όντα καὶ λέγοντα, dar traducerea de acolo este alta: „(cântarea de biruință) cântând, strigând, glas
înălțând și grăind“, și c u referire la strigătele „miilor de arhangheli, miriadelor de îngeri, ale heruvimilor și
serafimilor“, și fără vreo legătură cu „fiarele“ lui Iezechiel, cum considera Panaghiotis Constantin.

61

45 Concluzia nerostită a vorbitorului e că strigătele celor 4 fiare ar produce tunetul!
46 Hermoghen din Tars, retor grec din secolul al II -lea d. Hr., supranumit Lustruitorul , care a compus o serie de
tratate retorice, foarte populare și mult comentate.
47 Nota editorului: „care loc, e trecut cu vederea“.
48 Demost ene, 384 -322 î.d.Hr., om politic și orator atenian, considerat cel mai mare orator al Antichității.
49 Probabil Ahile Tatius din Alexandria, un scriitor grec din secolul al II -lea a cărui faima a fost dobândită în
urma lucrării sale: τὰ κατὰ Λευκίππην κα ὶ Kλειτoφῶντα
50 Am preferat să traducem -λόφος întâi prin creastă („12 creste“) și apoi prin colină („7 coline“) pentru a da
cursivitate textului care pare monoton. Literalmente traducerea sună „12 creste și 7 creste“, fără înțeles: dacă
crestele ar fi 12 dup ă numărul stâlpilor, celelalte coline sunt 7 fără nici o justificare.
51 Este vorba de palme divine, iar nu omenești.
52 Pasăre mitologică cu cap de vultur, corp de leu, urechi de cal
53 Editorul presupune că e vorba de pasărea fenix. Pasăre mitică de origine etiopiană, de o frumusețe neasemuită,
înzestrată cu o longevitate extraordinară și care poate, după ce a ars pe rug, să renască din propria cenușă. Cf.
Jean CHEVALIER , Alain GHEERBRA NT, Dicționar de simboluri , vol. II, Ed. Artemis, București, 1994 , p. 41
54 Ținând seama că un cot are 0,48m, înseamnă că lungimea păsărilor era de doar 4,32m!
55 Ironie evidentă, taxată imediat de bizantin. Mai interesant e faptul că latinul vorbește despre barba sa, adică ar
fi putut purta barbă. După cum știm latinii, în general, își rădeau bărbile.
56 Nota editorului: „se pare că e scos ceva“.
57 Editorul în no ta spune că în codice e varianta: „în ceea ce te tulbură“.
58 Lui Constantin îi scapă, în verva discursului, noțiunile de singular sau/și plural ale verbelor; le alternează după
cum îi vine mai bine criticii sale; stilul său e unul neîngrijit și caustic.
59 Cuvinte din rugăciunea cântării heruvimice, existente și azi în Sf. Liturghie.
60 Că Hristos Însuși a hotărât căsătoria preoților e un fel de supralicitare a vorbitorului bizantin.
61 Expresia «a șterge ceara» are înțelesul de „a rupe pecetea, a anula înțel egerea prealabilă“; intranzitiv, ar
însemna că prelatul latin își încălca singur votul castității la care era angajat; pe când, la modul tranzitiv, sensul
frazei ar fi că necinstea pe o femeia deja căsătorită sau că dezvirgina o fecioară.
62 Ultimele acuzaț ii sunt că latinii au inovat, slujind mai multe liturghii în aceeași zi și la același sf. altar.

62
REZUMATUL ALTUI DIALOG ÎN CHESTIUNEA AZIMIȚILOR

Așa cum am amintit încă din introducere, dat fiind faptul că textul de bază al
acestei lucrări este incomplet, am considerat că este necesară includerea acestui Rezumat al
Dialogului în textul lucrării . Editorul, Nikolay Fomich Kransoselțev , pe baza textelor
editate de A. Va siliev și M. Speranskiy și a altor două manuscrise din secolul al XVI-lea,
respectiv al XVIII -lea115, a publicat o ediție critică completă a textului grecesc. Textul pe
care îl vom reda mai jos este , de fapt, o versiune prescurtată a Di alogului. Aceasta a fost
publicată de N. F. Kranoselțev pe baza unui manuscris de la mănăstirea Cutlumuș , din
secolul al XVI -lea116, în volumul: Addenda k izdanіju A. Vasil'eva: Anecdota graeco –
byzantina .117

1. Editorul textului
Nikolay Fomich Krasnoselțev (1845 -1898) a fost istoric și arheolog bisericesc. S –
a născut în familia unui preot și a absolvit Seminarul Teologic din Ufa și Academia
Teologică din Kazan, în 1870. Î n același an a fost admis ca profesor la Seminarul Teologic
din Samara, iar î n 1871 a fost ales să fie trimis în Italia cu o bursă de studii, pentru a
cerceta și analiza documente ale istoriei creștine.
În 1889 este ales profesor de Istorie bisericească la Universitatea din
Novorossiisk , catedră pe care o va ocupa până la moartea sa . În fiecare vară călătorea la
Sfântul Munte, ocazie cu care aduna materiale și manuscrise valoroase. A murit la numai
52 de ani, pe 11 septembrie 1898 la Constantinopol , fiind îngropat într -un cim itir din
districtul Șișili a Istanbulului (pe partea europeană).118

115 Atheniensis gr. 472, ff. 218r –229r, secolul al 18 -lea, păstrat în colecția Bibliotecii Naționale din Atena;
Panteleimonensis gr. 842, ff. 147 –153, secolul al 16 -lea, text incomplet, în arhiva Mănăstirii Sfântul
Pantelimon din Muntele Athos apud. Ionuț Alexandru TUDORIE, „Et tenentes frenum equi ipsius… . A new
approach to the 13th-century relationship between the Byzantine emperor and patriarch”, în The Patriarchat
of Constantinople in Context and Comparison , Christian Gastgeber at alii (eds), Ed. Österreichischen
Akademie der Wissenschaften, Viena, 2017, p. 36 (n. 29)
116 Cutlumusiensis gr. 177, ff. 7 –14 apud. I. A. TUDORIE, „Et tenentes frenum equi ipsius…” , p. 36 (n. 29)
117 Nikolay Fomich K RASNOSELȚEV , Addenda k izdanіju A. Vasil'eva: Anecdota graeco -byzantina,
(Moscova, 1893), Odesa, 1898, pp. 76 –83
118 Cf. расносе л ев, Никола й Фо и ч (KRASNOSELȚEV , Nikolay Fomich) ,
<https://ru.wikipedia.org/wiki/ расносел ев ,_Николай _Фо ич > 15 aprilie 2019.

63
Se pare că l -a cunoscut pe Afanasii V asiliev, pe care -l amintește și în titlul lucrării
sale. De asemenea, el însuși mărturisește în introducerea volumului că intenționează să
ajute la editarea textelor adunate de Vasiliev, dar care nu au putut fi publicate în primul
volum.119 Acest volum al lui Krasnoselțev are meritul de a cuprinde texte care i -au fost
necunoscute lui A. Vasiliev. Moar tea prematură a profesorului a pus capăt planurile sa le de
editare a unui al doilea volum, care să cuprindă manuscrisele needitate ale lui Vasiliev.
Volumul de față este publicat în anul 1898 la Odesa și se consituie ca o anexă a volumului
anterior, al lui Afanasii Vasiliev publicat în anul 1893 la Moscova.

119 Cf. N. F. K RASNOSELȚEV , Addenda k izdanіju A. Vasil'eva…, pp. 4 -5

64
Περὶ τῶν ἀζυμιτῶν ἑτέρα διάλεξις σύντομος γενομένη
παρὰ Κωνσταντίνου Παναγιώτου μετ ὰ τὸν γαρδυνάλεον
Εὐφρόσυνον Κωνσταντινουπόλεως.

Ἐν ἐκείνῳ τῷ καιρῷ ἐλήλυθεν ὁ Βέκος Ἰωάννης ἐκ τοῦ πάπα τῆς πρεσβυτέρας
Ρώμης μετ ὰ τῶν ιβ᾿ γαρδυνάλεων. ἔλαβεν οὖν ὁ ἄνωθεν Ἰωάννης μούλας θίβην. Κα ὶ
ἔσωθεν εἶχεν τοῦ πάπα τὴν στήλην· ἔσυρεν δὲ τὴν μοῦλαν σελλοχαλινωμένην μέ σον
τοῦ παλατίου, κα ὶ μέσα ἦτον τὸ ὑπόμνημα το ῦ πάπα ἐξῆλθεν οὖν ὁ βασιλεὺς
Παλαιολόγος καὶ ὑπήντησεν α ὐτὴν καὶ λαβόντος αὐτὴν ἐκ δεξιῶν καὶ ἀριστερῶν
ἦλθον μέχρι το ῦ παλατίου. Ε ἶτα εὐφήμησεν ὁ βασιλεὺς τὸν πάπαν λέγων· τ ὴν στήλην
τοῦ δεσπότου καὶ ἁγιωτάτου ἡμῶν πάπα προσκυν ῶ ἐν τῇ πόλει· οἱ δὲ γαρδυναλαίοι
εὐφήμησαν τ ὸν βασιλέα λέγοντες· πολυχρόνιον ποιήσ ῃ ὁ Θεὸς τὸ κράτος τῆς βασιλείας
σου, δέσποτα βασιλε ῦ. ἐμνημόνευσεν δ ὲ ὁ βασιλεὺς τὸν πάπα εἰς τὴν ἐκφώνησιν κα ὶ
εἰς τὰ δίπτυχα λέγων· το ῦ παναγιωτάτου ἀρχιερέως Γρηγορίου τ ῆς πρεσβυτέρας Ρώμης
ἀποστολικο ῦ καὶ οἰκουμενικο ῦ πατριάρχου πολλὰ τὰ ἔτη. ὅμως δὲ βασιλεὺς καὶ οἱ
γαρδυνάλοι ἠθέλησαν ἵνα ἑνώσωσι τ ὴν πίστιν δι ὰ τὴν αἵρεσιν τῶν ἀζυμιτῶν· ἦλθον
οὖν ἐκ τῶν ἀζυμιτῶν οὕτως· Βέκος Ἰωάννης, ὀ λεγόμενος λογοθέτης Οεό δωρος ὁ
Μουζάλων, ὁ ἐρτηκαντιλίτης, ὀ Παραστομουλ ὰς, Ἰωάννης ξηρὸς, ὁ Πισιδίας Μεστ ὸς, ὁ
Μαρκιανὸς καὶ ὁ Μαλέας ὁ ποτὲ πρωτοπαπ ᾶς καὶ ἕτεροι τῶν ἀφρόνων. Το ῦ δὲ
χριστωνύμου λαο ῦ ἦσαν οὗτοι· ὁ Ὁλοβόλος μετ ὰ τοῦ ἐξήκοντα μαθητ ῶν αὐτοῦ.
Καὶ ὁ κύρις Κωνσταντ ῖνος ὁ παναγιώτης. ἄνοιαν δε ἔχουσιν οἱ ὁρθόδοξοι μετὰ τοῦ
βασιλέως δι ὰ τοῦ υἱοῦ τοῦ Λασκάρι το ῦ Ἀνδρονίκου, ὅτι διὰ φαρμάκων α ὐτὸν
ἐπότισαν κα ὶ ἀπέκτειναν.
Καὶ στὰς ὁ Κωνσταντ ῖνος ὁ Παναγιώτης ἔμπροσθεν τ ῶν ἀζυμίτων ἔφη· εἰπέ μοι,
ἀζυμῖτα αἱρετικὲ καὶ τετυφλωμένε, τί θέλεις ἡμᾶς ἐρωτᾶν διὰ τὴν ἀληθινὴν πίστιν
ἡμῶν;
Ὁ ἀζυμίτηs ἀπεκρίθη· κραμβὶν εἴχαμεν ἕνα καὶ ἐδέναμεν εἰς τὴν ρίζαν α ὐτοῦ ρβ᾿
φαρία κα ὶ ἕνα τοῦ ἄλλου τὴν ἀχιλιμιτρισμ ὸν οὐκ ἄκουεν.
Παναγιώτης. Κα ὶ ἡμεῖς εἴχαμεν ρβ᾿ χαλκωματάδες καὶ ἐχάλχευαν ε ἰς ἕνα χάλκωμα.
Καὶ ἕνας τοῦ ἄλλου τὸν κτύπον ο ὐκ ἤκουεν. γελάσας δ ὲ ὁ ἀζυμίτης, ἔφη ὁ παναγιώτης·
τὶ γελᾷς, τὰ τοιαῦτα λάχανα εἰς τοιοῦτον χάλκωμα βράζουσι.
Ἀζημ. Πσας φύσεις ὁμολογεῖς;
Παναγ. Πρὶν τοῦ Χριστοῦ, μὲ ἐρώτησες, ἡ μετὰ τὴν γέννησιν;
Ἀζυμ. Μετ ὰ τὴν γέννησιν.

65
Rezumatul altui Dialog dintre
Constantin Panaghiotis și cardinalul Eufrosin al Constantinopolului63
în chestiunea azimiților

În vremea aceea64 a venit Ioan Bekkos de la papa de la Roma cu 12 cardinali. Acest
Ioan primise (de acolo) o catârcă cu coș împletit, iar în ăuntru avea sigiliul papal; el trăgea
o catârcă înșeuată (de frâie) înăuntrul palatului, iar în interior era (avea) memoriul papei.
Deci a ieșit Paleolog împărat și a întâmpinat -o (pe catârcă!) și luând -o (de frâiele) de -a
dreapta și de -a stânga, au mers ( toți) până la palat. După aceea împăratul l -a binecuvântat
pe papa, zicând: „Mă închin în (fața întregului) Oraș la sigiliul preasfântului nostru domn
și Papă!”, iar cardinalii l -au binecuvântat pe împărat, zicând: „(Întru) Mulți ani să țină
Dumnezeu stăpâ nirea împărăției tale, Stăpâne împărate!” Deci, împăratul l -a pomenit pe
papa în ecfonis și în diptice zicând: „Preasfințitului arhiereu Grigorie din preoțimea Romei,
Patriarh ecumenic și apostolic, mulți ani!65”
Totodată, împăratul și cardinalii au dorit să-și unească credința în ceea ce privește
erezia azimiților. Din partea azimiților au venit astfel: Ioan Bekkos, cel numit logothet
Teodor Muzalon, Țicandilitis (cel cam tâmp)66, Parastomulas, Ioan cel uscat, Mestos al
Pisidiei, Marcian și Maleas cel odin ioară protopop și alții dintre proști. Din partea
poporului (numit) creștin erau însă aceștia: Holobolos cu 60 de ucenici ai săi și Dl.
Panaghiotis Constantin. Însă (pricină de) nebunie aveau ortodocșii cu împăratul din cauza
fiului lui Lascaris al lui And ronic, fiindcă i -au dat să bea otrăvuri și -l omorâseră.67
Și stând (jos) înaintea azimiților, Constantin Panaghiotis a zis: „ – Spune -mi (așadar),
azimitule eretic și orb, ce dorești să ne întrebi despre credința noastră cea adevărată?”
Azimitul a răspuns: „ – Aveam la noi o plantă (potageră) pe rădăcina căreia am altoit
(lit. am legat) 102 fire (de altă plantă rezistentă); și nici unul nu (trebuie) să asculte de
inepția celuilalt.”68
Panaghiotis: „ – Și noi am avut 102 meșteri (în cupru) și ei au făurit (lit. a u forjat din
bronz) un vas de bronz ( seu extrem de rezistent); dar nimeni nu a auzit strigătul (lit.
sunetul) celuilalt”. Râzând însă azimitul, Panaghiotis i -a zis: „ – De ce râzi? Legume de –
acestea fierb în vas ca acesta.”
Azimitul: „ – Câte firi mărturiseș ti?”
Panaghiotis: „ – Înainte de Hristos, m -ai întrebat, sau după nașterea lui Hristos?”
Azimitul: „ – După nașterea Lui.”

66
Παναγ. Φύσεις μ ὲν δύο, θεότητα καὶ ἀνθρωπότητα. ὑποστάσεις δ ὲ τρεῖς· πατέρα,
υἱὸν καὶ ἅγιον πνεῦμα. Τὰ τρία ἕν ὁμοούσιον. ἀκατάληπτός ἐστιν ἡ θεότης, καθ ὼς
Δαβὶδ λέγει· καὶ ἔκλινον ἐκ τούτου ε ἰς τοῦτο πλὴν ὁ τρυγίας α ὐτὸν οὐκ
ἐξεκενώθη.
Ἀζνμ. Τὸ πνεῦμα τὸ ἅγιον ἐκ τοῦ πατρὸς καὶ ἐκ τοῦ υἱοῦ συμπορεύεται ἐκ
τοῦ πατρὸς ἐκπορεύεται;
Παναγ. Ὁ πατὴρ αἴτιός ἐστιν τοῦ υἱοῦ καὶ τοῦ πνεύματος καὶ τὸ πνεῦμα
ἐσκήνωσεν κα ὶ ὁ υἱὸς ἐσαρκώθη.
Ἀζυμ. Ἄβροχος καιρ ὸς ποταμὸν κατεβάζει. Κα ὶ ὁ ποταμός πόρον ο ὐκ ἔχει;
Παναγ. Ἄβροχος καιρός ἐστιν ἡ Παναγία. ἀπέραντος πο ταμός ἐστιν ὁ Χριστός, ὁ
υἱὸς καὶ λόγος το ῦ Θεοῦ τοῦ ζῶντος. Καὶ οὐδεὶς δύναται ἐξιχνιάσαι τ ὰ τῆς
[θεότητος] βάθη.
Ἀζυμ. Ζεύγη βο ῶν ς᾿. παρασπαρτάδες δ ᾿. καὶ ρν᾿. θεριστα ὶ. Καὶ εὐτύχησεν τ ὸ
χωράφιον κα ὶ ἐποίησεν μόδια γ’;
Παναγ. Ζεύγη βο ῶν ς᾿ οἱ ιβ᾿. ἀπόστολοι. παρασπαρτάδες δ᾿. οἱ εὐαγγελισταί. ο ἱ
ρν᾿. θεριστα ὶ οἱ ρν᾿. ψαλμοὶ τού Δαβίδ. Τ ὸ δε χωράφιον ἡ ὑπεραγία Θεοτόκος κα ὶ
ἐγεώργησαν τ ὴν πίστιν το ῦ Χριστοῦ ἤγουν τὴν ἁγίαν τριάδα.
Ἀζυμ. Ἡ θεότης πο ῦ ἀναπαύεται;
Παναγ. Ἔνθεν ἠθέλησεν ἡ αὐτοῦ θεότης, καὶ έν τοῖς ἀγαθοῖς τοῖς
χριστιανο ῖς. ὡς καὶ ἐπὶ τοὺς πονηρο ὺς τὸ πνεῦμα τὸ πονηρόν.
Ἀζυμ. Οἱ ἄγγελοι πο ῦ;
Παναγ. Ὅπου ὁ Θεὸς ἔταξεν.
Ἀζυμ. Οἱ ἀπόστολοι κα ὶ οἱ προφῆται;
Παναγ. Ἔνθεν προσέταξεν ὁ Οεός.
Ἀζυμ. Αἱ ψυχαὶ τῶν δικαὶων καὶ τῶν ἁμαρτωλῶν εἰς τὴν παράδεισον ἢ
οὔ
Παναγ. Οἱ φιλόσοφοι κα ὶ οἱ τεχνολόγοι λέγουν, ὅτι τῶν δικαὶων αἱ ψυχαὶ ὡς
αἱ περιστεραί ε ἰσι. Οἱ ρήτορες λέγουν, ὡς αἱ τρυγόναι ε ἰσὶν καὶ θεωροῦσιν τὴν
παράδεισον κα ὶ ἀγάλλονται. Α ἱ δὲ τῶν ἁμαρτωλῶν ὡς χελῶναι, ὡς σκαντζόχοιροι
καὶ ὡς νυκτοκόρακες, ὡς ἔπραξαν τῶν δαιμόνων τὰ ἔργα.
Ἀζυμ. Πόσοι ο ἱ οὐρανοί εἰσιν;
Παναγ. Οὐρανὸς αὐγοειδὲς καὶ σφαιροειδ ὴς ὁμοιος κρυ στάλλου.
Ἀζυμ. Καὶ πῶς λέγει ο ἱ οὐρανοὶ τῶν οὐρανῶν;

67
Panaghiotis: „Deci, (mărturisesc) două firi, dumnezeiască și omenească; (de
asemenea) trei Ipostasuri, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, într -o ființă (sunt) Cele Trei; (iar)
Dumnezeirea este de necuprins, după cum spune și David: și îl trece de la unul la altul ,
însă Drojdia Lui nu s -a vărsat (lit. nu S -a epuizat) (ps. 74,8).”
Azimitul: „ – Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul (împreună) sau (numai) din
Tatăl?”
Panaghiotis: „ – Tatăl este cauza Fiului și a Duhului, Duhul rezidă (lit. a locuit în), iar
Fiul s-a întrupat.”
Azimitul: „ – Sezonul uscat seacă (lit. scade) râul, iar râul nu mai are curs.”
Panaghiotis: „ – Sezonul uscat este Preasfânta (Fecioară); râul fără sfârșit este Hristos,
Fiul și Cuvântul Dumnezeului celui viu; și nimeni nu poate să cerceteze adâncurile
(dumnezeirii).”
Azimitul: „ – (Ce înseamnă că) Șase perechi de boi, patru plugari și o sută cincizeci de
secerători au muncit (lit. au prosperat de pe) un petic de pământ și au făcut trei banițe (de
grâu)?”
Panaghiotis: „ – Cele șase perechi de boi (înseamnă) cei doisprezece apostoli, cei
patru plugari (sunt) evangheliștii, cei 150 de secerători sunt cei 150 de psalmi ai lui David,
iar peticul de pământ este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu; (și) ei (toți) au produs (lit.
au muncit) credința lui Hristos, adică Sfânta Treime.”
Azimitul: „ – Unde se găsește (lit. se odihnește) Dumnezeirea?”
Panaghiotis: „ – (Acolo) unde a binevoit (lit. a voit) Dumnezeirea Lui și în bunii
creștini; după cum și duhul cel rău (se sălășluiește) în cei răi.”
Azimitul: „ – Îngerii unde (sunt)?”
Panaghiotis: „ – (Acolo) unde Dumnezeu i -a rânduit.”
Azimitul: „ – Apostolii și proorocii (unde sunt)?”
Panaghiotis: „ – Acolo unde Dumnezeu i -a repartizat.”
Azimitul: „ – Sufletele drepților și ale păcătoșilor (sunt) în rai sau nu?”
Panaghiotis: „ – Filozofii și profesorii69 ziceau că sufletele drepților sunt ca
porumbeii; retorii spuneau că sunt precum turturelele și (că) se bucură și contemplă
paradisul; însă sufletele păcătoșilor (sunt) ca țestoasele, ca aricii și ca somnambulii,
deoarece au făcut lucrurile demonilor.”
Azimitul: „ – Câte ceruri sunt?”
Panaghiotis: „ – Un cer strălucitor și sferic, asemenea cristalului.”
Azimitul: „ – Și cum se spune (atunci) „cerurile cerurilor?”

68
Παναγ. Ο ὐρανοὺς καλεὶ τοὺς ἀποστόλους, ο ἳ διηγοῦνται τὴν δόξαν τοῦ Θεοῦ
τὰ ἄνω καὶ τὰ κάτω.
Ἀζυμ. Ἀπάνωθεν το ῦ οὐρανοῦ τί ἐστίν ;
Παναγ. Ὕδωρ, πῦρ, θρόνος κα ὶ ἐπάνω αὐτοῦ ἐστὶν ἡ θεότης.
Ἀζυμ. Κα ὶ ὕποκάτωθεν τ ῆς γῆς τί ἐστιν;
Παναγ . Ὕδωρ, σκότος κα ὶ πῦρ καὶ ὑποκάτω τούτου ὁ ᾅδης καὶ ὁ
τάρταροs.
Παναγ. Πάντα, ἅπερ με ἐρωτᾶς έγὼ διὰ τῆς χάριτος το ῦ Χριστοῦ καὶ τῆς
εὐχῆς γενητῶν μου ἀποκρένομαι.
Ἀζυμ. Τὰ ἄστρα τοῦ οὐρανοῦ μονά εἰσιν ἢ ζυγά;
Παναγ. Μονά ε ἰσιν ὅτι καὶ τὰ τάγματα τ ῶν ἀγγέλων μονά εἰσιν. ὅτι ι᾿. τὰ
τάγματα ἦσαν καὶ ἐξέπεσεν τ ὸ ἕνα καὶ ἔμειναν θ᾿.
Ἀζυμ. Ποῖον ἐποίησεν ὁ Θεὸς πρῶτον, τὸν οὐρανὸν ἢ τὴν γῆν;
Παναγ. Τ ὸν οὐρανόν.
Ἀζυμ. Ποῖόν ἐστι πλέον ὁ οὐρανὸς ἢ ἡ γῆ;
Παναγ. Πᾶσα σκέπασμα πλέον ὑπάρχει.
Ἀζυμ. Ποῖόν ἐστι πλέον ἡ θάλασσα ἢ ἡ γῆ;
Παναγ. Ἡ θάλασσα κα ὶ ὁ παράδεισος διπλο ῦν τῆς θαλάσσης. ἐξέρχονται δ ὲ ἐξ
αὐτοῦ ποταμοί δ ᾿. Φηςῶν, Γεῶν, Τίγρης καὶ Ἐφράτης κα ὶ ἔρχονται ε ἰς τὸν
κόσμον.
Ἀζυμ. Ἡ ἀστραπὴ πῶς γεννᾶται;
Παναγ. Ὁ προφήτης φησίν φων ὴ τῆς βροντῆς σου ἐν τῷ τροχῷ καὶ πρόσωπα
δ᾿. ἀετοῦ, μόσχου, λέοντος κα ὶ ἀνθρώπου. ἤγουν δ᾿. εὐαγγελιστα ὶ ἐν τῷ τροχῷ· ὁ
ἀετὸς ᾄδει, ὁ μόσχος κράζει, ὁ λέων βο ᾷ καὶ ὁ ἄνθρωπος λέγει. Κα ὶ
συγκροτούμενοι ἐν τῷ τροχῷ κτύπον ἀποτελοῦσιν καὶ ὁ κτύπος ἀποστέλλει τ ὴν
ἀστραπήν, ὡς καὶ οἱ ρήτορες κα ὶ οἱ προφῆται λέγουσιν.
Ἀζυμ. Εἰπέ μοι, ὁ ἥλιος πῶς ἀνατέλλει κα ὶ δύνει ἐν τῇ θαλάσσῃ καὶ πάλιν
εὑρίσκεται ἐν τῇ ἀνατολῇ καὶ ἀνατέλλει;
Παναγ. Ὁ ἥλιος μερίζεται ε ἰς τρία· ὁ δίακος α ὐτοῦ ἐστὶν ὁπατήρ. Τ ὸ φῶς
αὐτοῦ ὁ υἱὸς καὶ λόγος το ῦ Οεοῦ. Αἱ ἀκτῖνες τὸ πνεῦμα τὸ ἅγιον. ὅταν
βασιλεύει, ε ἰσέρχεται ἐν τῇ θαλάσςῃ καὶ αὐτήν ἀπὸ δυσμῶν ἕως θαλάσσης
ἀνατολῶν. καὶ οὐpανὸs γυρίζει μίαν φορ ὰν τὸ ἡμερονύκτιον ὡς μύλος· κρέμονται
τοίνυν τὰ ἄστρα καὶ ἡ σελήνη κα ὶ ὁ ἥλιος ὥσπερ κανδήλιον ἔμπροσθεν ἁγίου. Κα ὶ
ὅταν ἀνατέλλῃ ὁ ἥλιος δίδοι ὁ Χριστός μου τ ὸ στέμμα κα ὶ ἀνατέλλει. Κα ὶ τρία
ὄρνεα βρέχουσιν α ὐτὸν ἐπὶ τὸν ὠκεανὸν ποταμόν. Τ ὰ ὀνόματα τ ῶν ὀρνέων, ὁ εἷς

69
Panaghiotis: „ – Ceruri numește pe apostoli, (ca) cei ce povestesc slava lui Dumnezeu
celor de sus și celor de jos.”
Azimitul: „ – (Și) ce este deasupra cerului?”
Panaghiotis: „ – Apă, Foc, Tronul și deasupra acestuia (a tronului) este Dumnezeirea.”
Azimitul: „ – Și dedesubtul pământului ce este?”
Panaghiotis: „ – Apă, Întuneric și Foc și mai jos decât acesta este Iadul și Tartarul
(iadului).” Panaghiotis: „ – La tot ceea ce mă întrebi eu aflu răspuns prin harul lui
Dumnezeu și prin rugăciunile părinților mei.”
Azimitul: „ – Astrele cerului sunt unice sau perechi?”
Panaghiotis: „ – Unice sunt, fiindcă și cetele îngeril or sunt unice. Erau 10 cete, dar
una a căzut și au rămas nouă.”
Azimitul: „ – Pe care l -a făcut mai întâi Dumnezeu: cerul sau pământul?”
Panaghiotis: „ – Cerul.”
Azimitul: „ – Ce este mai mare: cerul sau pământul?”
Panaghiotis: „ – Orice adăpost este mai mare (decât cel adăpostit în el seu cerul e mai
mare, fiind adăpostul pământului).”
Azimitul: „ – Ce este mai mare: marea sau uscatul (lit. pământul)?”
Panaghiotis: „ – Marea, iar paradisul e îndoit decât marea ( seu e dublu decât marea).
Din acesta (din rai) ies patru râuri: Fison, Gheon, Tigru și Eufrat și se duc în lume.”
Azimitul: „ – Fulgerul cum apare (lit. se întâmplă)?”
Panaghiotis: „ – Proorocul zice (că) „glasul tunetului Tău (este seu apare) în vârtej (lit.
roată)” (Ps. 76, 17) și (că) patru fețe (sunt): vultur, bou, leu și om (Iezechiel 1,10), adică
cei patru evangheliști în cerc; vulturul croncănește, boul mugește, leul rage și omul
vorbește; și, combinate în vârtej, (aceste voci) produc un sunet -șoc, iar (și) sunetul emană
fulger,70 precum spun retorii ș i profeții”.
Azimitul: „ – Spune -mi, cum răsare soarele și apune în mare și iarăși se găsește la
Răsărit și răsare (din nou)?”
Panaghiotis: „ – Soarele se împarte în trei: discul lui este Tatăl, lumina lui (este) Fiul
și Cuvântul lui Dumnezeu, iar razele (lui sunt) Duhul Sfânt.71 Când luminează pe cer (lit.
domnește), (soarele) intră în mare și o despică de la apusuri până la răsăriturile mării. Și
cerul se rotește o dată în 24 de ore (lit. o zi -noapte) ca o (piatră de) moară.72 Prin urmare,
astrele, luna și soarele sunt suspendate (pe cer), precum candelele (lit. o candelă) înaintea
sfântului (altar). Și când soarele răsare (lit. să răsară), Hristosul meu îi dă coroana și
răsare.73 Și 3 păsări îl stropesc (lit. îl udă) (pe soare) la fluviul de la oc ean. Numel e
păsărilor sunt: una este

70
γρύψ ὁ ἕτερος φοὶνιξ καὶ ὁ ἄλλος χαράνδρος καὶ βρέχουσι τ ὸν ἥλιον, ἵνα μὴ
καύσῃ τὸν κόσμον. Καὶ καὶονται αἱ πτέρυγες κα ὶ μένουσι γυμνὸν κρέας. Καὶ πάλιν
λούονται ε ἰς τὸν ποταμὸν καὶ γίνονται πτέρυγες α ὐτῶν ὡς πρότερον. Δι ὰ τοῦτο καὶ ὁ
άλέχτωρ προφήτης καλεῖται, ὅτι ἔχει αἷμα ἐντὸς τῆς πλευρᾶς αὐτοῦ καὶ γαργαρίζει
αὐτὸν καὶ γνώθει το ὺς κτύπους τ ῶν πτερύγων το ῦ γρύψηs κα ὶ κοπανίζει κα ὶ αὐτὸs
τὰς πτέρυγας α ὐτοῦ καὶ σημαίνει τ ὴν ἀνάστασιν τοῦ Χριστοῦ.
Ἀζυμ. Καὶ τί λέγει
Παναγ. Ὁ πρῶτος λέγει· «πορεύου φωτοδότα», ὁ ἕτερος λέγει· «δ ὸς φῶς τοῦ
κόσμου». ὁ τρίτος λέγει· «ζ ῇ ὁ Χριστός».
Ἀζυμ. Ἕναν λόγον ἔχω ἐρωτῆσαί σε. κα ὶ ἐὰν αὐτὸν εἴπῃς μοι, ἄλλον οὐκ,
ἐρωτῶ σε;
Παναγ. Ε ἰπέ εἴ τι θέλεις.
Ἀζυμ. Πόσας κορυφ ὰς ἔχουν τὰ γένειά σου;
Παναγ. Το ῦτο νοητικόν ἐστιν· ὅσας κορυφ ὰς ἔχουν, τόσας ρίζας ἔχουν. Οὐχί
μόνον τὰ γένεια σου ἀλλὰ καὶ τὰ μαλλία σου. ὅμως ἐγὼ ἔλεγα νὰ μὲ ἐρωτήσῃς
περισσότερον, ὅτι ἱκανός εἰμὶ τοῦ ἀπολογηθῆναί σοι.
Ἀζυμ. Ἐγὼ οὐκ οἶδα ὅ ἑπίστασαι;
Παναγ. Σ ὺ ἐπίστασαι τέχναις ἔξω τῶν γραμμάτων, ρη τορικὴν, φιλοσοφικήν
καὶ τὴν φραγγικ ὴν γραμματικ ὴν καὶ ἑλληνικήν . ἐγὼ δε ἐπίσταμαι τρε ῖς καὶ αὑταῖς
χολοβαῖς. ὅτι ἀκόμη ἀμαθής εἰμι.
Ἀζυμ. Γῆρας γὰρ τίμιον ο ὐ τὸ πολυχρόνιον μικρ ὸν οὐ μακρὸν ἐδόθη χάρις ἐνὴ
ἐδόθη [?];
Παναγ. Ἐφ’ ὅσον με ἐρώτησας ε ἰς τὰ τοιαῦτα ἐρωτήσω κἀγὼ περὶ των
αἱρέσεών σου. Ε ἰπέ μοι, ἀζυμῖτα, διὰ τί ὑμεῖς οἱ φράγγοι τὴν ὑπεραγίαν
Θεοτόκον λέγετε σάντα Μαρίαν καὶ δὲν λέγετε ὑπεραγίαν Θεοτόκον ὡς πάντων
βασίλισσαν ὡς γεννήσα σαν τὸν υἱὸν καὶ λόγον τοῦ Θεοῦ. Καὶ πάλιν διὰ τί οὐ βάλλετε
τοὺς δακτύλους σου το ὺς τρεῖς εἰς τὸ μέτωπον κα ὶ εἰς τὴν ζώνην κα ὶ εἰς τὸν
δεξιὸν ὦμον καὶ τὸν ἀριστερὸν, νὰ ποιῇς σταυρόν, ἀμὴ βάλλει; Τοὺς δακτύλους
σου τοὺς πέντε κα ὶ ποιεῖς σταυρὸν ἀπὸ τὸν ἀριστερὸν εἰς τὸν δεξιὸν καὶ ποιεῖs
σταυρὸν μὲ τοὺς δαχτύλους σου κα ὶ ἀσπάζεσαι α ὐτὸν καὶ τότε σηκώνεσαι κα ὶ διασ –
κελᾷς αὐτὸν καὶ γίνεσαι σταυροπάτης; δι ὰ τί τρώγετε τ ὸ πνικτὸν καὶ τὰ ἀγέννητα
καὶ τὰς χελώνας κα ὶ ἀλουποῦδες καὶ εἰς τὸ γαβάθι σου τρώγει ὁ κύνας σου κα ὶ τὸ
πλένεις κα ὶ τρώγεις κα ὶ σύ;

71
grifon, cealaltă e phoenix și alta e harandros , și ele îl stropesc pe soare ca să nu ardă
cosmosul. (Dar) Și aripile lor le sunt arse încât (lit. și) rămân carne goală. Și iarăși se
scaldă ele în râu și (iarăși) aripile lor devin ca mai înainte (sănătoase). De aceea se cheamă
cocoșul prevestitor (lit. prooroc), căci are sânge în coasta lui și îl excită în gât (să cânte
cucurigu la ore f ixe – n.n.) și are puterea să recunoască bătaia de aripi (lit. sunetele) a
grifonului (sănătos), sau (când) acesta își nimicește aripile și anunță învierea lui Hristos
(seu revenirea ciclurilor soarelui).
Azimitul: „ – Și ce zice grifonul?”
Panaghiotis: „ – Primul zice: Hai, Dătătorule de lumină! , celălalt zice: Dă lumină
lumii! , al treilea zice: Hristos, dă viață! ”74
Azimitul: „ – Un cuvânt am să te mai întreb și dacă mi -l spui ( seu îmi răspunzi), altul
nu te mai întreb.”
Panaghiotis: „ – Spune ceea ce dorești.”
Azimitul: „ – Câte fire (lit. vârfuri) sunt în barba ta?”
Panaghiotis: „ – Aceasta e (o chestiune) de gândire: atâtea vârfuri are (barba), câte
rădăcini are (lit. au), și nu doar barba ta, ci și părul (capului) tău. Totuși, eu ți -aș cere (lit.
am spus) ca să mă întrebi mai departe fiindcă aș fi (lit. sunt) în stare ( seu suficient de
inteligent) să -ți mai răspund (lit. să fi răspuns) ție.”
Azimitul: „ – Nu mai știu în ce (domeniu) ești tu capabil ( seu ce cunoștințe
stăpânești).”
Panaghiotis: „- Tu ești versat pe dinafară ( seu foarte stăpân) în mijloacele literare,
retorică și filozofie, în gramatica francă și greacă. Eu cunosc (doar) trei și astea –
incomplete, căci sunt pleșuv și ignorant.”
Azimitul: „ – Nu bătrânețea de mulți ani e valoroasă : (deși) mică, nu mare (vârstă) ți -a
fost dată, însă har (ca de) bătrân ți -a fost dat.”
Panaghiotis: „ – Pe cât m -ai întrebat tu despre acestea, și eu te voi întreba despre
ereziile tale. Spune -mi dar, azimitule, *de ce voi, frâncii, Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu îi ziceți Santa Maria și nu -i ziceți Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, precum
toți (creștinii), (dar și) Împărăteasă, ca ceea ce a născut pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu?
*Și iarăși, de ce voi nu duceți trei degete ale voastre (lit. tale) la frunte, la centură, la
umărul drept și la cel stâng, ca să vă faceți voi (lit. tu) crucea; în schimb, tu duci (toate)
cele cinci degete ale tale, și faci crucea de la stânga la dreapta, așa faci crucea cu (toate)
degetele tale și o săruți pe ea ( seu mâna?) și apoi te ridici și pășești peste ea și devii
călcător de cruce? *De ce mâncați (animal) sugrumat? și pe cele gestante75 și țestoase și
vulpi? *(De ce) (dacă) în strachina ta (de lut) mănâncă câinele tău, tu (doar) o speli și
mănânci și tu (din ea)?”

72

Τότε ὁ ἀζυμίτης αἰσχυνθεὶς εἷπεν· ὅταν ἐπείνασεν ὁ Πέτρος ἐκατέβην ἄγγελος μετ ὰ
ὀθόνιον κα ὶ δίχα πᾶσαν τὴν μιαροφαγίαν.
Ἔφη ὁ Παναγιώτης. Το ῦτο ἀναγωγικόν ἐστιν οὐχὶ εἰσαγωγικόν. Εἰπέ μοι
διατί τὴν καθαρ ὰν δευτέραν καὶ τρίτην, ὅταν φρίσσουν ο ἱ δαίμονες κα ὶ οἱ
χριστιανοί νηστεύουν τ ὸ τρίμερον, ὑμεῖς κρέας κα ὶ ὠὰ ἐσθίετε κα ὶ χάνετε ὅλην
τὴν ἁγίαν τεσσα ρακοστήν. Κα ὶ ὅταν ἔλθῃ ἡ καθαρὰ τετράδη κρύβεις τ ὸν σταυρὸν
καὶ ἀλληλούια [ο ὐ] λέγεις. κα ὶ λέγεις ὅτι ἔφυγε καὶ ἐπῆγε εἰς τὴν Ἰερουσαλήμ. κα ὶ
τὴν μεγάλην παρασκευ ὴν φέρνεις τ ὸν σταυρὸν καὶ λέγεις [ὅ]τι ἦλθε. διατί ο ἱ ἱερεῖς
σας yυναῖκας οὐ λαμβάνουσιν ἀλλὰ πορνεύουςιν; ἡμεῖς δε ποιοῦμεν τὴν ἐντολὴν τοῦ
Χριστοῦ καὶ πέρν[ει] παρθένος παρθένον, ἄσπιλος ἄσπιλον κα ὶ παραλαμβάνει αὐτὴν
ἐκ χειρὸς ἱερέως. κα ὶ ἔσονται ο ἱ δύο φύσεις ε ἰς σάρκαν μίαν κα ὶ γένεται ἱερεὺς
καὶ ἐστιν ἀναμάρτητος. ἀλλὰ οἱ ἱερεῖς σας ἔχουν παλακίδας κρυφ ὰς καὶ ποιοῦσι
τὴν μίξιν τ ῆς σαρκὸς μετ αὐτῆς. καὶ τὸ πρωὶ ποιεῖ μετάνοιαν κα ὶ λέγει συγχω ρήσατέ
μοι, ὅτι ἐπειράχθηκα ἐν τῇ νυκτὶ ταύτῃ. καὶ λαμβάνει συγχώρησιν κα ὶ λειτουργε ῖ.
καὶ λέγει ἀΐδεος έστὶν τῆς ἁμαρτίας καὶ ἁμαρτία οὐκ, ἔστι. καὶ πάλιν λειτουργ ᾶτε
μίαν καὶ δύο καὶ τρεῖς φορὰς τὴν ἡμέραν. κα ὶ ἐξέρχεται ἀπὸ τοῦ βῆμα ὁ ἕνας,
καὶ ἐμπαίνει ὁ ἄλλος καὶ ὅλα σας τὰ κρατοῦν σκύλοι κα ὶ λειτουργᾶτε.
Ἀζυμ. Λίθον ἔχομεν κα ὶ ἔχει τὴν σφραγίδα το ῦ πάπα καὶ ὅπου τὴν στήσωμεν
λειτουργο ῦμεν, ὡς καὶ ὑμεῖς αντιμίνσι κα ὶ τὸ σταυροπήγιον. Κα ὶ μένετε μετ ὰ τῆς
γυναικός σας. καὶ τότε κάμ νετε προαφορ ὰs καὶ λειτουργᾶτε;
Παναγ. Ὄχι ἀζυμiτα, α ἱρετικέ, φλύαρε. ἐὰν γυναῖκα πέςῃ μετὰ τοῦ ἀνδρὸς
αὐτῆς, προσφορ ὰς οὐ ποιεῖ, ἀλλὰ λέγει ἄλλης γυναικὸς καὶ σφραγίζει α ὐτάς. καὶ ἐὰν
τοῦτο γένηται ὑπὸ τῶν χιλίων μία οὐχ εὑρίσκεται. ἐὰν δὲ καὶ φωραθῇ ἐξομολογε ῖται
καὶ λαμβάνει κανόνα κ αὶ δουλεύει, κα ὶ παίρνει συγχώρησιν. ὅτι τὸ μιαρὸν ἅγιον
γίνεται. Ὑμεῖς δε πάλιν, ὁ μιαρὸς σᾶς βαπτίζει κα ὶ λέγει· βαπτίζω ἐγω τὸν δοῦλον
τοῦ Θεοῦ καὶ θεοποιεῖς τὸν ἐμαυτόν σου. κα ὶ βάνεις ἅλας εἰς τὸ στόμα το ῦ
παιδίου κα ὶ λέγεις· λάβε τ ὴν φρόνησιν· εἰπέ μοι τὶ μύρον μυρώνει τ ὸ παιδί;

73
Atunci azimitul rușinat a zis: „ – Când Petru a flămânzit, îngerul a coborât într -o
(bucată de) pânză în mod special (lit. separat) toată mâncarea necurată.”
A zis Panaghiotis: „ – Aici este (vorba) de un sens mai înalt (lit. anagogic seu
alegoric -spiritual), iar nu de (un sens) elementar (lit. isagogic seu fizic). *Dar spune -mi, de
ce în Lunea și Marțea Curată ( seu cu post desăvârșit), pe când demonii se înfioară și
creștinii (ortodocși) postesc câteșitrei zilele, voi (latinii) mâncați carne și ouă, și deschideți
gura (spre a mânca) întreg sfântul post al Patruzecimilor?76 *Iar când vine Miercurea
Curată ( seu de ajunat), tu acoperi crucea și Aliluia nu zici? *Și zici că a fugit și s -a adus la
Ierusalim și (doar?) în Vinerea Mare tu porți crucea și zici că merge (așa)? *Pentru ce
preoții tăi nu -și iau femei, însă curvesc? Noi însă împlinim (lit. facem) porunca lui Hris tos
și (preotul nostru) petrece (viața) în castitate conjugală (lit. fecioria în feciorie), cel nepătat
cu cea nepătată; o preia pe fecioară din mâna preotului ( seu prin taina cununiei) și vor fi
cele două firi ( seu bărbătească și femeiască) într -un singur trup, apoi devine preot și este
fără de păcat. Preoții tăi însă au concubine clandestine și fac unire trupească cu acestea (lit.
cu aceasta); iar dimineața devreme, el (preotul celib) face metanie și zice «iertați -mă, căci
am fost ispitit în această noap te» și primește iertare și liturghisește ( seu face sf. Liturghie)?
Și (cum? dacă) se zice că păcatul este pururea (ps. 50, 4), (totuși) el păcat nu are (lit. este)?
*Și iarăși, voi liturghisiți o dată, de două ori, ba chiar și de trei ori pe zi și (în timp ce) unul
iese din (sf.) altar ( seu își încetează slujirea), (și) apare alt (preot) (ca să slujească din nou
sf. Liturghie)77 *și (în general) voi liturghisiți în toate (lit. ale voastre) locurile pe unde
câinii umblă (lit. le stăpânesc).”
Azimitul: „ – Noi avem altar de piatră și acesta are pecetea papei și oriunde l -am
așeza, noi liturghisim ( seu facem sf. Liturghie) pe el, după cum și voi aveți antimisul și
înfigerea crucii.78 Și (din moment ce) stați cu femeia voastră, atunci (nu și voi, oare) vă
osteniți pentru profit și (tot) liturghisiți?”
Panaghiotis: „ – Nu, azimitule; ereticule; nerodule!79 Dacă femeia ar fi îndepărtată (lit. ar
cădea80) de către bărbatul ei, nu pentru profit ar face -o (bărbatul), căci i -ar (putea) zice altei
femei și s -ar (putea) căsători (lit. pecetlui) cu ea (lit. cu ele). Și dacă așa ceva (chiar) s -ar
(putea) întâmpla, (atunci) nu s -ar găsi un (caz) dintr -o mie (de s ituații). Și chiar dacă
(cumva) s -ar descoperi (vreun caz), (acela) s -ar mărturisi și ar primi canon (de pocăință) și
l-ar face (lit. ca un sclav) și ar primi iertare; căci (ceea ce e) impur (e posibil) să devină
sfânt. *Și iarăși la voi, când cel neboteza t (lit. murdar) vi se botează, se zice: «Te botez eu
pe (tine) robul lui Dumnezeu (cutare)!» (ca) și (cum) te divinizezi tu pe tine însuți; *și
presori sare în gura copilului și zici: «Să aibă înțelepciune!»; *spune -mi, cu ce mir
miruiești copilul (nou botezat)?

74
εἰπέ μοι, ἀζυμῖτα, ὁ Χριστὸς ἔννους καὶ ἔμψυχος ἐγεννήθη ἢ ἄνους καί ἄψυχος;
Ἀζυμ. Ἔννους καὶ ἔμψυχος.
Παναγ. Ἀμή πῶς ποιεῖs αὐτὸν ἄνουν καὶ ἄψυχον; οὐκ οἶδας ὅτι τὸ ἅλας ὁ μυαλός ἐστιν.
Καὶ ἀντὶ τῆς ψυχῆς τὸ προζύμι. ἀμὴ ποιεῖς τὸ ἄζυμόν σου ἄνευ προζυμίου κα ὶ ἄνευ ἅλατος
ἄνουν καὶ ἄψυχον. εἰπέ μοι, δι ὰ πόσων στοιχείων συνίσταται ὁ κόσμος;
Ἀζυμ. Ἐκ πυρὸς καὶ ὕδατος;
Παναγ. Κα ὶ τίς δύναται ἀνάψαι πῦρ ἐκ τοῦ ἀνέμου; κα ὶ ἐὰν πυριοβολήση τις,
ἐὰν μὴ σείςῃ τὴν χεῖρα αὐτοῦ καὶ ποιήςῃ ἄνεμον οὐκ ἀνάπτει πῦρ. οὕτως καὶ ταῦτα
πάντα. Δι ὰ δ’ στοιχείων συνίσταται ὁ κόσμος· δι ὰ πυρὸς καὶ ὕδατοs, ἀέροs καὶ γῆς.
οὕτως καὶ ἡμεῖς οἱ χριστιανο ὶ λαμβάνομεν τεσσάρων στοιχείων προζύμια· ἀλεύριον, ἅλας
καὶ θερμόν εἰς τὴν εὐλογίαν. κα ὶ ὑμεῖς, ἀζυμῖται, μόνον β’ ἀλεύρι καὶ κρύον νερ ὸν καὶ
νεκρωμένον ὥσπερ καὶ ὁ ἄνθρωποs, ὅταν ζῆ ἔνε θερμὸς καὶ ὅταν ἀποθάνῃ ἐστὶν
ψυχρὸς κρυσταλλώδης· ε ἰπέ μοι, ὁ Χριστὸς ζῇ καὶ ἀνάστασιν ὁμολογεῖς ἢ οὔ.
Ἀζυμ. Λέγω· ναί, ἀνάστασιν.
Παναγ. Ἀμηπῶς ποιεῖς αὐτὸν νεκρὸν καὶ διὰ τι οἱ ἱερεῖς ὑμῶν μετὰ χειρορτίων κα ὶ
δακτυλιδίων. ἐγὼ ἑρμηνεύω σας τά δύο σας ὀνόματα. φράγγοι ὅτι ἐφραγγελώσατε τ ὸν
Χριστὸν, ἐλατῖνοι ὅτι ἐλαττώσατε τ ὴν πίστιν κα ὶ ἀρνήθητε τ ὴν ἀνάστασιν.
Ἀζυμ. Τὸ δακτυλίδιόν ἐστιν ὁ ἀρραβών κα ὶ ἕτερα τῆς ἱερωσύνης;
Παναγ. Σφραγ ὶς ἐστὶν ὁ ἀρραβών. σύ δε α ὐτὸν κηρύττειs· ἤξευρε ἀζυμῖτα, ὅτι
ἑκατὸν πάπιδες ἐγένοντο, αφότου ἐχωρίσατε ἀφ’ ἡμῶν. πόσοι ἦαν ἐξ ἐνζύμων κα ὶ
ἐσώθησαν κα ὶ τεσσαράκοντα ἐξ ἀζύμων κα ὶ ἐχάθησαν· ὅμως ὁμοιεῖτε τοῦ ἀσώτου υἱοῦ.
ὅπου τὸν ἀπέστειλαν ο ἱ δαίμονες βόσκειν χοίρους κα ὶ τὰ κέρατα εἶναι ὅμοια ὑμῖν. καὶ ὁ
βρῶμος ὑμῶν ἔνε σημεῖον τῆς κολάσεως.
Ἀζυμ. Λέγει· π ῶς;
Παναγ. Ο ὐδεὶς τῶν φράγγων θέλει σωθ ῆναι. καὶ οὐδείς τῶν χριστιαν ῶν θέλει
κολασθῆναι ὅτι ἑβδομήκοντα ἁμαρτίαις ἐστὶν τοῦ ἀνθρώπου κα ὶ μόνον αἱ ἑπτά εἰσιν
ἀσυγχώρητοι.
Ἀζυμ. Ποῖαι;
Παναγ. Εἴ τις ἄνθρωπος γένη φονε ὺς ἑκούσιοs ὡς Ἰούδας καὶ εἴ τις εἰς πόρνον
φονευθῇ. καὶ εἴ τις εἰς μητέρα ἢ θυγατέρα ἢ ἀδελφὴν πέςῃ

75
*Spune -mi mie, azimitule, Hristos a avut (lit. s -a născut în trup) minte și suflet sau (a fost)
fără minte și fără suflet?”
Azimitul: „ – Cu minte și cu suflet!”
Panaghiotis: „ – Cum, dar, tu Îl faci fără minte și fără suflet? Nu știi că sarea
reprezintă (lit. este) rațiunea (lit. măduva), iar dospitul (lit. aluat) reprezintă (lit. este în
locul) sufletul? În schimb, tu faci azima ta fără dospire (lit. aluat) și făr ă sare, adică (îl
reprezinți pe Hristos) fără minte și fără suflet. Spune -mi din câte elemente (lit. stihii) e
constituit cosmosul?”
Azimitul: „ – Din foc și din apă!”
Panaghiotis: „ – Și cum este posibil să apară focul din vânt? Și dacă cineva ar scăpăra
foc, dacă însă nu și -ar mișca mâna sa și (nu) ar face vânt, nu ar aprinde focul; și așa toate
celelalte. Deci, din 4 elemente e constituit universul: foc, apă, aer și pământ. Prin urmare,
și noi creștinii punem (lit. primim) 4 elemente la ( seu în actul) dosp ire: făină, sare și
căldura înspre binecuvântare. Și voi, azimiții, numai 2: făină și apă rece, adică (lit. și)
moartă, ca și omul ( seu mort), în timp ce (cine) trăiește este cald și (abia) după ce moare
este rece, ca de gheață. Spune -mi, Hristos este viu și crezi (lit. mărturisești) în înviere sau
nu?”
Azimitul: „ – Zic, da, în înviere (cred).”
Panaghiotis: „ – Cum, dar, tu Îl faci mort?, și, de ce preoții voștri (Îl fac) cu palma (lit.
cu mâini -drepte81) și cu degetul mic (lit. degețele)? Vă arăt eu (lit. in terpretez) (ce
înseamnă) cele două nume ale voastre: frânci , deoarece voi l -ați biciuit pe Hristos82 și
latini întrucât ați lezat credința83 și ați negat învierea.”
Azimitul: „ – Degetul mic (nu) reprezintă (lit. este) (oare) garanția și celelalte ale
sfințeniei?”
Panaghiotis: „ – Pecetea este garanția (sfințeniei), însă tu (doar) o proclami. Să știi,
azimitule, că 100 de papi s -au petrecut (la voi) de când v -ați separat de noi: câți au fost (lit.
erau) din dospire ( seu de partea pâinii dospite) – s-au mântuit , iar 40 (care erau) din
nedospire ( seu favorabili azimei) – s-au lipsit (de mântuire). Totuși, voi sunteți asemenea
fiului risipitor, pe care l -au trimis demonii să pască porcii , dar (și) încornorații sunt
asemenea vouă84, încât (și) mirosul vostru (împuți t) vă e semn de pedeapsă (divină).”
Azimitul: „ – Spune, cum (adică)?”
Panaghiotis: „ – Nici un frânc nu dorește să fie mântuit, precum (și) nici un creștin nu
dorește să fie pedepsit, căci de 70 de păcate este omul (iertat), și doar cele 7 nu -i sunt
iertate.”
Azimitul: „ – Care?”
Panaghiotis: „ – Dacă vreun om (oarecare) ar face (păcat de) ucidere cu intenție, ca
Iuda85; și dacă cineva ar fi mort în curvie; dacă cineva și -ar îndepărta mama, fiica sau sora;

76
καὶ εἴ τις ἀπογνώςῃ καὶ βλασφημής ῃ τὸ πνεῦμα τὸ ἅγιον καὶ εἴ τις μὴ ὁμολογῇ τὴν
ἀνάστασιν κα ὶ εἴτις ἀναγνώςῃ βίβλους κα ὶ οὐ διδάσκει τ ὸν λαὸν καὶ πᾶs ὁ συμψάλλων κα ὶ
συνευχόμενος μετ ὰ τῶν ἀπίστων α ἱρετικῶν καὶ τῶν ἀζυμιτῶν, εἴη τὸ ἀνάθεμα.
Ἀζυμ. [Η] τίς ὤν σὺ καὶ λέγων τὸ ἀνάθεμα;
Καὶ ἀθυμήσαντος τοῦ ἀζυμίτου κα ὶ μὴ ἔχοντος ἀπολογηθῆναι, ἀπῆλθεν ὁ Βέκος
Ἰωάννηs πρ ὸς τὸν βασιλέα λέγων· ο ὐκ ἀκούεις, δέσποτα, ὅτι ὁ Παναγιώτης
ἀναναθεματίζει τ ὴν βασιλείαν σου πρὸς τὴν ἡμῶν μετριότητα. κέλευσον ἵνα ἀποθάνῃ
πικρῶς. ὁ δὲ βασιλεὺς ἐκέλευσεν, ἵνα ἀπακεφαλι σθῇ Παναγιώτης. ὁ δὲ Παραστομολ ᾶς
καὶ ὁ Τζικαντηλίτης λαβόντεs α ὐτὸν εἰς τὸ μέσον ἔστησαν. ὁ δὲ Παναγιώτης στ ὰs εἰς
προσευχὴν εἶπεν· εὐχαριστῶ σοι, Κύριε, ὅτι κατηξίωσάς με δι ὰ τῆς καλῆς σου
ὁμολογίας ἀποθανεῖν. καὶ ποιήσας τ ὴν ἐν Χριστῷ σφραγίδα ε ἶπεν· δόξα σοι, Κύριέ μου,
δόξα σοι, ὅτι ὑπερ τὴν ἀλήθειαν τ ὴν μαρτυρίαν ἐδεξάμην μετ ὰ τῶ μαθητῶν σου,
Χριστέ. Τα ῦτα εἰπὼν καὶ κλίνας τὴν κεφαλὴν αὐτοῦ ἀπέτεμον α ὐτὸν. καὶ οὕτως
ἐτελειώθην ὁ καλὸς σοφὸς κύριος Κωνσταντ ῖνος ὁ Παναγιώτης, ε ἰς ἀναίρεσιν τ ῶν
ἀζυμιτῶν.

77
dacă cineva ar refuza (să recunoască) și ar blasfemia pe Duhul Sfânt; dacă cineva nu ar
mărturisi (deschis) învierea; dacă cineva ar cunoaște carte (lit. cărți), dar nu ar învăța (lit.
învață) poporul; (precum) și oricine cântă și se roagă împreună cu necredincioșii, ereticii și
azimiții, ar fi anatema!”
Azimitul: „ – Cine ești (lit. fiind) tu ca să zici (lit. zicând) anatema?”
Descurajându -se azimitul și nemaiavând răspuns, s -a dus Ioan Bekkos către împărat
zicându -i: „Nu auzi, Stăpâne, că Panaghiotis anatematizează împărăția Ta, în comparație
cu îndurarea (lit. moderația) noastră?” El a îndemnat ca să fie omorât în chip amarnic, iar
împăratul a ordonat ca Panaghiotis să fie decapitat. Deci Parastomulas și Țicandilitis
luându -l, s-au așezat în centrul (adunării). Iar Panaghiotis, stând la rugăciune, a zis: „Îți
mulțumesc Ție, Doamne căci m -ai învrednicit pe mine ca să mor pentru mărturisirea Ta
cea bună!” Și, făcându -și semnul lui Hristos, a zis: „Slavă Ție, Doamne al meu, slavă Ție,
că pentru mărturisirea adevărului, Hristoase, m -ai primit între ucenicii Tăi!” Acestea
zicând, și plecându -și capul, i l -au tăiat (lit. l -au omorât).86
Și astfel s -a săvârșit înțeleptul cel bun, Dl. Constantin Panaghiotis, pentru
respingerea azimiților .

78
2. Note și comentari i

63 Cf. manuscrisului nr. 177, pp. 7 -14, din sec. XVI, aflat în biblioteca mănăstirii Cutlumuș, Sf. Munte Athos,
publicat de N.F. Krasnoselcev, Addenda k izdanij u A. Vasil`eva: Anecdota graeco -byzantina , Moskva, 1893,
Odessa, 1898, p. 76 -83.
64 Se induce senzația de atemporalitate: deși autorul Rezumatului dă multe alte amănunte, nu cunoaște timpul
exact al acestei dezbateri; de aici și puțina credibilitate a textului, care are toate șansele să fie apocrif.
65 Cu siguranță, ovația împăratului Paleolog viza exclusiv persoana papei: apelându -l și ca „patriarh
ecumenic”, titulatură ce aparținea doar patriarhului din Constantinopol, împăratul se arăta puternic afectat de
euforia momentului, impresionând plăcut partida suporterilor latini.
66 Traducerea aproximativă a termenului intraductibil ἐρτηκαντιλίτης s -a făcut ținând seama de cuvintele
ἐρκτός = posibil, realizabil, și κανθήλιος= împovărat, greoi, tâmp, prost. În realitate, se pare că e doar
coruperea unui nume propriu, Τζι καντηλίτης, personaj care va apă rea menționat astfel în finalul dezbaterii.
67 E vorba de Ioan (IV) Lascaris – fiul nevârstnic, de 8 ani, al împăratului Theodor II Lascaris de Niceea
(1254 -1258) – a cărui regență o uzurpase chiar Mihail Paleologul, pe când era general niceean (sept. 1258),
proclamându -se mega duce, despot și, în cele din urm ă, chiar basileu (1 ian. 1259). După recucerirea
Constantinopolului de la venețieni (25 iul. 1261), copilul Ioan Lascaris, de 11 ani, a fost detronat și orbit (25
dec. 1261) și îndepărtat de la putere. Din acest Rezumat aflăm că ex -protejatul Ioan Lascaris ar fi fost otrăvit
și omorât, dar acest lucru nu corespunde adevărului istoric. În realitate, el a supraviețuit în fortăreața
Dakibyza din sudul Mării Marmara până pe la anul 1305. În 1284, fiul și succesorul lui Mihail VIII,
Andronic II Paleologul l -a vizitat în închisoare și i -a cerut iertare pentru fapta reprobabilă a tatălui său și i -a
cerut să -l recunoască ca împărat legitim. Vezi John Julius NORWICH , Byzantium , vol.III, The Decline and
Fall, Ed. Alferd A. Knopf, New York, 1996, p. 257. Din text ar ma i reieși, dat fiind pluralul verbelor: „i -au
dat să bea”, ἐπότισαν; „l -au omorât”, ἀπέκτειναν, și faptul că ortodocșii au săvârșit această crimă; însă nu
poate fi decât o figură de stil, probabil pluralul majestății. În realitate, împăratul Mihail Paleolog i-a reprimat
crud pe toți simpatizanții nefericitului copil basileu (vezi cazul secretarului Holobolos, reprezentantul
ortodocșilor în dezbaterea de față), după cum am arătat supra. cf. Stelian BREZEANU , O istorie a Imperiului
bizantin , Editura Albatros, București, 1981, p. 173 -175. Întregul conflict la Gheorghe Pachymeres, Istoria
compusă (1261 -1308) , IV, 14, (anul 1267), apud L. BRÉHIER , Les Institutions de l´Empire byzantin , p. 197.
Aserțiunea Rezumatului este doar un ecou al marilor tulburărilor dinast ice (până la „nebunie”) din societatea
bizantină, pe fundalul cărora ar fi putut avea loc o astfel de dezbatere teologică bizantino -latină.
68 Lit. „tu nu asculta de ceea ce nu a fost verificat/măsurat de mii de ori” (τ ὴν ἀχιλιμιτρισμ ὸν οὐκ ἄκουεν),
adică nu asculta de vreo inepție. Latinul dorea să imprime discuțiilor principiul antic că doar moderația (τ ὸ
μέτριον) trebuie admisă; desigur, nu se referea doar la moderația în discuții, ci la stabilirea unui principiu
just, logic, fără eroare de raționamen t, convingător, în aflarea adevărului intrinsec al credinței creștine.
69 Literal οἱ τεχνολόγοι însemnează „cei care predau regulile artei”.
70 ὁ κτύπος ἀποστέλλει τ ὴν ἀστραπήν = din zgomot iese fulgerul, în sensul că fulgerul „scapă” ca dintr -o
explozie, tot așa cum aburul „scapă” dintr -o oală care fierbe; știința modernă spune despre fulger că este „o
descărcare” foarte puternică în timpul fur tunilor.
71 Panaghiotis Constantin are în vedere nu doar o metaforă, Sf. Treime ca Soarele, ci o meta -explicație la
modul fizic, după cum se va vedea în continuare.
72 Cosmografia Pământului plat, redată aici de prelatul bizantin, avea drept consecințe două mișcări de
rotație: respectiv, mișcarea soarelui în jurul Pământului, ziua pe cer, noaptea pe sub mări, în sens invers, dar
și mișcarea cerului (firmamentul, tăria) în jurul Pământului. Această cosmografie este astăzi pseudo -știință,
deși continuă să găsea scă susținători.
73 Se vede concepția că Fiul lui Dumnezeu intervine zilnic, la modul fizic, în distribuția soarelui pe cer.
Astfel, legile de bază ale Universului nu sunt intrinsec „legi”, adică mișcări proprii, auto -ritmice, imuabile,
impersonale, repe tative, la nesfârșit, ci sunt intervenții continue ale divinității, acte de voință susținută din
partea Creatorului. Asta deducem și din construcția condițională a frazei: „soarele ar putea să răsară doar
dacă Hristos îi dă coroana”; altminteri, el ar rămâ ne o simplă rocă. Coroana aceasta aparț ine lui Hristos, ca
slavă a învierii Sale, ca atribut dumnezeiesc, iar El o acordă sau o împrumută diferitelor corpuri cerești.

79

74 Verbul ζάω poate fi tradus în două feluri: la modul tranzitiv înseamnă a face viu, a da viață, a însufleți; la
modul intranzitiv înseamnă a trăi, a fi viu, a fi în viață. Am preferat traducerea „Hristos dă viață”, în loc de
„Hristos este viu” tocmai pentru că, în accepțiunea vorbitorului bizantin, abia strigătele celor trei păsări par a
pune în mișcare lucrurile în univers; asemenea comenzi cosmice fac întreg episodul și mai bizar.
75 Expresia τ ὰ ἀγέννητα (cele nenăscute) se referă aici, probabil, la prohibiția de a sacrifica pentru consum
animalul -femelă gestantă, sau care nu mai apucă să -și nască puii, când e ucisă înainte de termenul gestației.
76 Acuză ce face referire la primele două zile din Postul Mare. Occidentalii încep postul în Miercurea Cenușii,
iar cele două zile dinainte erau punctul culminant al Carnavalului.
77 Binația liturgică (liturghia multiplă) este interzisă în Biserica Ortodoxă.
78 τὸ σταυροπήγιον, în acest context, nu are legătură cu binecunoscuta instituție a stravropighiei patriarhale,
ci se referă, cel mai probabil, la ideea că și preoții din Bizanț puteau sluji oriunde Sf. Liturghie cu ajutorul
antimisului, sfințit în prealabil de către episcop, sfințind locul printr -o slujbă de punere a crucii, adică
înfigerea crucii în pământ.
79 Invective în serie, ce demonstrează, încă o dată, iritarea maximă a lui Constantin atunci când latinul îi
putea servi un răspuns plauzibil.
80 Verbul πίπτω este polisemantic, permite și variantele „dacă femeia ar muri” sau „dacă femeia ar cădea în
păcat care ar distruge căsătoria”; însă aceste variante socotim că nu se aplică în acest context, unde se fac
reproșuri pentru acțiunile intenționa te ale preoților, nu involuntare.
81 Termenul χειρορτ ίων l-am asociat cu χε ίρ, mână, și ὄρθιος, drept; adică „cu mâini drepte”.
82 Un joc de cuvinte: φράγγοι, franci, și respectiv φραγελλ όω, a biciui, citat de Panaghiotis Constantin cu
dublu γγ, sub for ma ἐφραγγελώσατε (ind. ao., II, pl.), voi ați bătut (pe Hristos).
83 De asemenea, joc de cuvinte, inventat de bizantin: ἐλατῖνοι > λατῖνοι, adică latinii, și respectiv ἐλαττόω, a
micșora, a dăuna, citat sub forma ἐλαττώσατε (ind. ao., II, pl.).
84 Expresia τὰ κέρατα, încornorați, vizează nu atât pe demonii încornorați, ci pur și simplu pe vitele cornute;
dar nu e exclus nici un joc de cuvinte intenționat, ca supra ..
85 Nu e vorba doar de păcatul sinuciderii – paralela cu Iuda, ci de orice păcat de ucidere voluntară.
86 Termenul ἀπέτεμον este foarte probabil o formă coruptă de la ἀπέθανον, ao.II p.III,pl., de la ἀποθνῄσκω, a
muri.

80

INTERPRETAREA TEXTULUI

1. Elemente de i nterpretare simbolică
Luat literalmente, textul pare o creație destul de absurdă , a unui autor bizantin
medieval nu prea bine pregătit. Mai ales , dacă admitem varianta cea mai probabilă, a
pamfletului, negând istoricitatea celor întâmplate, ajungem destul de ușor la o categorisire
superficială. Totuși, relevanța textului nu este importantă doar pentru că ne descoperă
mentalitatea bizantină, ci și p entru că textul exprimă o realitate ascunsă, mai presus de
cuvintele propriu -zise. Poate părea absurd că pentru astfel de pamflete, aparent inofensive,
împăratul a promulgat o lege care prevedea uciderea celor care citeau și nu distrugeau
imediat textele.
Pe de o parte, textul conține o adâncă ironie la adresa împăratului, acesta fiind
ridiculizat în descrierea ceremoniei de deschidere. Pe de altă parte, textul conține o latură
simbolică, pe ca re m-am străduit să o descopăr și să o prezint în această lucra re.
Simbolul exprimă în imagini ceea ce limbajul nu ar putea exprima în cuvinte. Din
această cauză , oricât de mult am încerca să explicăm realitatea din spatele cuvintelor
textului, nu vom putea pătrunde întru totul conotațiile sale. Ceea ce putem încerca – și am
încercat în ace st capitol – este să oferim o cheie simbolică, un prim impuls pentru a putea
înțelege latura mai puțin evidentă a textului. Dacă cuvintele ar fi putut epuiza sensurile la
care autorul s -a gândit, atunci, cu siguranț ă, nu ar fi apelat la simboluri, ci s-ar fi oprit la
cuvinte. Dar să nu uităm că textul este scris într -o altă epocă, în care se punea accentul pe
simbolistică, pe reprezentări spiritualizate , ba chiar și în scris, era pusă la mare cinste
reprezentarea spiritualizată a lucrurilor , iar nu cea materială . Simbolul unește o existență
fizică, morfologică, concretă cu o existență mai înaltă, mai presus de sensul per se al
cuvântului . Simbolul lucrează cu imagini, cu o realitate experimentală a lucrurilor, iar nu
cu o interpret are pur literal ă a cuvântului. Din acest motiv, simbolul trebuie interpretat și
poate fi, în consecință, subiectiv.

81
1.1 Catârul
Un prim element foarte important este descris în scena venirii delegației papale în
frunte cu un catâr . Această descriere este o ironie deosebită la adresa împăratulu i, a
patriarh ului Bekkos și, mai cu seamă, la adresa papalității și a întregii Biserici Latine.
Catârul este un hibrid care rezultă din împreunarea unui măgar cu o iapă. Hibridul
poate avea un simbolism pozitiv, dar aici nu este cazul. Acesta este semnul că „obiceiurile
și rânduiala firii nu pot fi tulburate în mod gratuit : înseamnă că a intervenit o forță de
undeva de dincolo.”120 Etimonul grec al cuvântului „hibrid” este hubris , care înseamnă
„împreunare contra firii”, „dezonorare”, „adulter”, „viol”.121 Este evident că însăși
rădăcina cuvântului are o conotație negativă. Deși, există hibrizi care au un aspect pozitiv,
aducând beneficii oamenilor – cum e cazul hibridărilor din horticultură și chiar zootehnie,
totuși hibr idul nu încetează să fie un element al dezordinii și al haosului. „Trecerea de la
hibridare la monstruozitate este foarte ușoară. Evul Mediu menține identificarea
monstruosului cu criminalul, dar îl îmbogățește cu o referire la aspectul diabolic.”122 De
asem enea, h ibridul este o împreunare împotriva legilor endogamiei, iar rezultatul nu poate
fi decât o corcitură. Cel mai adesea rezultatul împreunării împotriva legilor naturale, firești
este acela al sterilității hibridului.123
Nu întâmplător autorul a ales acest animal pentru a transporta litiera cu sigiliul
papal. Dincolo de simbolismul nefa st al măgarului, despre care vom vorbi mai jos, catârul,
ca rezultat al hibridării dintre un măgar și o iapă, are p ropria sa simbolistică. Textul dorește
să inducă ideea că latinii sunt doar o corcitură a adevăratei credințe. Este o adevărată
„împreunare împotriva firii” ceea ce papalitatea a făcut din Biserica Latină. Această
împreunare ilicită este identificată cu inovațiile latine, care au fost adăugate în mod greșit
vechilor credințe creștine. Partea finală descoperă acest înțeles al catârului, ca simbol al
unirilor nepermise, atunci când Panaghiotis începe să se dezlănțuie împotriva erorilor
latine. Astfel, catârul devine un simbol al Biser icii latinilor, în fruntea căreia se află papa,
ajutat de cei 12 cardinali care vin în delegație.124

120 Jean CHEVALIER , Alain GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. II, Ed. Artemis, București, 1994, p.
128
121 Dominique LECOURT , Dicționar de istoria și filosofia științelor, Laurențiu Zoicaș, Aliza Ardeleanu,
Camelia Capverde (trad.), Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 694
122 Georges CANGUILHEM , Knowledge of life, Stefanos Geroulanos, Daniela Ginsburg (trad.), Ed. Ford ham
University Press, New York, 2008, p. 137
123 D. LECOURT , Dicționar de istoria și filosofia științelor, p. 695
124 Este o ironie evidentă la adresa latinilor. Simbolic papa este Mântuitorul, iar cei 12 cardinali sunt cei 12
apostoli, desigur o caricatură a adevăratei Biserici.

82
Când vorbim de aspectul monstruos sau diabolic, putem vedea amenințarea care -i
paște pe drept credincioși. Sub chipul catârului sunt ascunse in tențiile diabolice ale
papalității, care dorește să introducă aceleași inovații și în Biserica bizantinilor. Autorul îi
atenționează pe cititori că sub masca unui animal inofensiv, așa cum este catârul, se află
„împreunarea împotriva firii”, amestecul dintre un creștinism autentic și erorile lati ne.
Informația referitoare la sterilitatea hibridului, implicit a catârului, nu ar trebui
neglijată. În cazul în care catârul este o imagine a Bisericii Latine, așa cum am menționat
mai sus, atunci sterilitatea lui este foarte importantă. Autorul a găsit mijlocul perfect prin
care să sugereze ariditatea credinței re zultate din hibridarea latină . Biserica latinilor este,
așadar, una stearpă, n eroditoare, tocmai pentru că au altoit dreapta învățătură cu inovații
eronate. Acest lucru este recunoscut și mai t ârziu, în text, atunci când cardinalul recunoaște
că a altoit pe rădăcina unei plante 102 fire. La ac eastă observație, Panaghiotis replică
tocmai contrariul, că 102 meșteri au făcut „un singur vas de bronz”, vrând să arate că
Biserica bizantinilor este un a clădită pe temelia părinților. Aceasta păstrează „vasul de
bronz”, rezistent, făcut de Sfinții Părinți și nu aduc inovații învățăturii lor. Biserica Latină ,
în schimb, a devenit stearpă prin propria ei ispită și dorința de a inova.
Putem înțelege în mod m ai deplin impactul simbolului catârului as upra cititorului,
dacă pătrundem și simbolismul măgarului. Măgarul are un simbolism nefast, este
întotdeauna simbol al neștiinței, întunericului, ba chiar a tendințelor satanice . „Măgarul, ca
Satana, înseamnă sexul libidoul, elementul instinctiv al omului, o viață care se desfășoară
toată pe plan pământesc și senzual. Spiritul călăuzește materia care trebuie să i se supună,
dar care scapă uneori de sub autoritatea lui”125. Biserica apuseană a uitat chemarea sa
spirituală și s -a mărginit la rolul lumesc , acesta pare a fi reproșul bizantin adus latinilor .
Chiar reproșurile finale vor scoate la iveală că preoții latini sunt indiferenți față de cele
sfinte, lipsiți de evlavie față de Fecioara Maria și față de Sfânta Cruce și, în același timp,
sunt concupiscenți , lascivi și imorali.
Totodată, este cunoscut faptul că, de cele multe ori, catârul este identificat cu
încăpățânarea. Ca simbol al încăpățânării, catârul , căruia Mihail i se închină , semnifică
încăpățânarea îm păratului în propria sa idee. Efectul comic este deplin. Mihail vine, în
semn de respect, să i se închine sigiliului papal, dar el sfârșește prin a se închina atât
sigiliului, cât și catârului, căruia îi adresează urarea: „Întru mulți ani, Stăpâne!” Pe de o
parte, Mihail mărturisește supunerea oarbă față de papalitate, închinându -se sigiliului. Papa

125 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. II, p. 279

83
este stăpânul împăratului bizantin; el acceptând orice pretenție papală, duce în derizoriu
idealul imperialității. El nu are nicio rezervă în a se închina unui catâr care transportă
sigiliul papal, dimpotrivă îi adresează urări bucuros. Pe de altă parte, Mihail mărturisește
că stăpânul său este, de fapt, catârul, adică încăpățânarea, dacă nu chiar prostia, de care dă
dovadă. El stăruie în încăpățânarea sa și nu vrea să renunțe la unire, oricât de ridicolă ar fi
situația în care se află.
Este revelator faptul că Bekkos este trimisul papei ; patriarhul nu are valoare de la
sine, ci singura sa autoritate este cea de sol al papei . Cu alte cuvinte, Ioan Bekkos este doar
un slujitor al intereselor papale. În acest context p utem să înțelegem fie că acesta este,
literal, doar un emisar papal , deci se pusese deja în slujba unirii, fie că , fiind un trimis al
papalității, nu are nicio va loare arhierească , adevăratul patriarh fiind cel depus , Arsenie, și
care între timp murise (1273) . Acesta poate fi unul din motivele pentru care titulatura de
patriarh îi este atribuită în continuare patriarhului Arsenie, depus încă din 1264. Oricum ar
fi, Bekkos este personajul negativ, pus în slujba papalității, care poartă chiar mitra papală.
Atitudinea autorului este una normală, ținând cont de contextul care premerge
perioada în care poate fi plasat acest pamflet. Cruciadele, Cucerirea Constantinopolul ui,
atitudinea stăpânilor latini față de creștinii ortodocși din teritoriile lor, termenii radicali de
care era condiționată unirea, toate acestea au lăsat răni adânci în conștiința bizantină.
Resentimentele bizantine și dorința ascunsă a papei sunt simbol izate prin venirea delegației
în fruntea căreia se află un simbol nefast, catârul. Totodată, putem vorbi de o imagine
oarecum jalnică, sărăcăcioasă, dat fiind faptul că o delegație atât de importantă are în
fruntea ei un singur catâr pe care se află sigili ul papal.
Observăm, așadar , satira profundă prin care sunt ridiculizați susținătorii papei.
Papalitatea este dornică să supună dreapta credință. Intențiile necinstite ale papei sunt
evidențiate prin transportarea litierei de către catâr. Iar ideea unirii e ste caricaturizată prin
încăpățânarea și aiureala de care dau dovadă cei prezenți. Împăratul se închină unui sigiliu
și are respect față de un cat âr, căruia îi adresează urări. Nici arhiereul în funcție nu este mai
prejos, Bekkos fiind doar trimisul papei, iar arhiereii adepți ai unirii poartă , la rândul lor,
mitră papală .

1.2 Paradisul
Imaginea paradisului în acest dialog este destul de confuză și greu de descifrat . Nu
putem înțelege cum Paradisul poate fi m ai mare de patru ori decât cerul . Probabil este o
afirmație hazardată a vorbitorului, prins în febra discuției. I maginea paradoxală este

84
întregită prin afirmația referitoare la dimensiunile arborelui vieții, care acoperă tot
paradisul. Trebuie să înțelegem aceste afirmații ca simple eror i ale vorbitorului, care
aprins fiind de discuție nu realizează implicațiile afirmațiilor sale.
Copacul vieții este situat în mijlocul raiului; este centrul lumii , aflându -se la
„mijlocul dintre stricăciune și nestricăciune”, așa cum afirmă Panaghiotis. După cum aflăm
din interpretarea simbolică, paradisul este punctul de comunicare dintre cer și pământ.126
Așadar, arborele vieții este situat chiar în centrul pământului, făcând legătura între cer și
pământ, între spiritual și um an. El este rotund, așa cum mărturisește vorbitorul, fiind
simbol al perfecțiunii. Paradisul este , de fapt , o insulă rotundă, separată „față de pământ ”,
adică de restul pământului . Paradisul este , în concepția bizantinului, o insulă -continent,
situată în c entrul lumii. Ideea că izvoarele curg de la rădăcina copacului vieții creează
imaginea diferențelor de relief, adică a unui loc mai înalt în care se află acest arbore.
Panaghiotis afirmă că paradisul se află „la mijlocul dintre st ricăciune și
nestricăciun e”. Acest concepție despre Paradis nu pare foarte surprinzătoare, fiind prezentă
și în redactarea vieții Sântului Andrei cel nebun pentru Hristos.127 Sfântul Andrei a trăit, în
mod cert, înainte de redactarea acestui pamflet, cel mai probabil în secolul X.128
Întrebat fiind cum e paradisul, Panaghiotis răspunde referindu -se la starea în care se
află drepții. Astfel, paradisul este ca un „atlet de mare” (înotător), ca un „roșu intim” și ca
un „jug de flori” .. Raiul s -ar asemăna, cu alte cuvinte, cu senzația înot ului în mare: efort
ușor și plăcut, libertate și teamă, plutire în imensitate. Am stabilit deja că roș ul intim face
referire la vin, nu la apă sa u la alt lichid de culoare roșie. Paradisul este asemenea vinului
și senzației de moleșeală pe care o aduce ace sta în corpul omenesc. Cu alte cuvinte, raiul s –
ar asemăna, în accepț iunea vorbitorului, cu beția corpului, simțurilor, trăită foarte inten s,
adică „mai intim“.
Plantele avute în vedere (βουν ίων) redau, în e xpresia grecească, nu orice fel de
ierburi, ci un anume soi de plante aromatice și medicinale din familia mărarului (chimen,
coriandru, anason, fenicul etc.), numite și umbelifere. Jugul din astfel de flori nu poate

126 Jean CHEVALIER , Alain GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. III, Ed. Artemis, București, 1994, p.
19.
127 „A adormit puțin și a văzut în vis o câmpie cu copaci necunoscuți. Unii erau uscați, alții arși, iar câțiva în
loc de roade aveau spini. Unii aveau rod mult și dulce, în timp ce alții aveau rod amar și rău -mirositor. Unii
aveau numai frunziș bogat, în timp ce alții aveau frunze putrede. În mijlocul lor era un copac frumos și foarte
roditor. Părea foarte înalt, cu roade felurite pe ramurile sale. Orice fruct căutai, îl găseai întotdeauna, pentru
că rodnicia lui nu înceta niciodată…” cf. Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos , Ștefan Nuțescu (trad.), Ed.
Evanghelismos, București, 2005, p. 102
128 Pentru ipotezele despre perioada în care a viețuit sfântul vezi: Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos , p.
8

85
produce decât o senzație specială, extrem de plăcută; altminteri, j ugul e un simbol al
chinurilor.
Este deosebit de dificil să distingem între ceea ce este material și ce este spiritual,
între fizic și metaforic în gândirea interlocutorului bizantin. Deși reprezentarea paradisului
propusă de vorbitor pare a fi una sensibilă, t otuși trebuie să înțelegem că intenția lui nu este
aceea de a face o descriere exactă – nici nu ar fi avut cum. Dincolo de excesul de zel pe
care-l dovedește Panaghiotis în stabilirea dimensiunilor exacte ale lucrurilor, pasiune ce se
manifestă constant de -a lungul întregului text, trebuie să vedem că el scoate în evidență
mai degrabă stările pe care sufletele drepților le trăiesc în rai. Nu este un pasionat al
reprezentărilor sensibile, dimpotrivă creează o metaforă puternică referitoare la „roșul
intim”.
Totuși, descrierea raiul ca stare și imaginea unui râu de lapte și miere, înțeles ca o
realitate fizică, par ireconciliabile. În paralel cu această afirmație a lui Panaghiotis,
Dumnezeu , în Sfânta Scriptură , le promite evreilor că -i va duce în „țara unde
curge lapte și miere” (Ieșire 33, 3), dar descrierea nu corespunde locului în care Dumnezeu
își va conduce poporul ales. Î n Canaan nu curgea nici lapte, nici miere, nici nu exista vreun
pământ într -atât de fe rtil încât să merite o astfel de descriere. Așadar, afirmația
interlocutorului biz antin nu ar trebui privită ca o mărturie a credinței sale într -un rai
sensibil, în care curge un râu fizic de lapte și miere. Nu doar că ar fi absurdă o astfel de
concepție, ci ar fi de neînțeles felul în care se potrivește acest mod de a percepe raiul cu
senzația jugului de flori și a înotului.
Sfântul Dionisie spune că învățăturile dumnezeiești sunt ca apa, laptele, vinul și
miere a: „pentru puterea lor de viață născătoare ca prin apă, crescătoare ca prin lapte, de
viață înnoitoare ca prin vin și curățitoare și păzitoare ca prin miere”129. În interpretarea
simbolică, laptele și mierea sunt simbol al creșterii (Isaia 7, 14 -15) și al dragostei
(Cântarea Cântărilor 4,11; 5,1).130 De asemenea, mierea este și un simbol al beatitudinii
spiritului.131 În aceeași notă, laptele semnifică nemurirea132 și cunoașterea133.
Râul de lapte și miere nu trebuie perceput într-un sens fizic , ci, mai degrabă, ca o
abundență a cunoașterii, a dragostei, a ne muririi, a stării de bine în care va petrece sufletul.

129 SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL , „Epistola IX, către Tit ierarhul”, în Opere complete, Pr. Dumitru
Stăniloae ( trad.), Ed. Paideia, București, 1996, p. 268.
130 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. II, pp. 301 -303.
131 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. II, p.302.
132 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. II, p. 200
133 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. II, p. 199.

86
Râul este o apă curgătoare, un izvor continuu, un belșug de daruri din care se revarsă
continuu harul lui Dumnezeu peste sufletele bune din paradis.
Însuși pomul vieții poate fi înțeles ca o analogie p entru Dumnezeu. Copacul în care
sunt mlădițele tuturor copacilor din lume este o trimitere evidentă la versetul Sfântului
Evanghelist Ioan: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în
el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. ” (Ioan 15, 5).
În concluzie, avem de -a face cu o nouă descriere care se bazează pe elemente
simbolice, iar nu pe o descriere materi ală a Paradisului. Altminteri, gândirea bizantinului ar
fi destul de ilogică, am întâmpina o disonanță ireconciliabilă între reprezentările spirituale
și cele materiale .

1.3 Soarele
Una dintre cele mai dificile descrieri ale textului este cea a răsăritului și apusului
soarelui. Aici argumentația lui Panaghiotis tinde să devină întru totul indescifrabilă.
Încărcată de un puternic aspect mitologic, descrierea este un amestec de elemente, cel
mitologic, fiind preponderent, dar nelipsind elemente științifice și chiar teologic e.
Întrebat fiind despre traseul soarelui, Panaghiotis face o distincție pertinentă între
obiecte și evenimente. Soarele este atât obiect , cât și eveniment, deoarece ca obiect poate fi
observat, iar ca eveniment nu poate fi controlat (de oameni) . Bizantinul se străduiește să
teologhisescă, dar rezultatul este o încercare nereușită în cea mai mare măsură .
Soarele este personificat nu doar ca om, ci ca însuși Hristos întrupat. Corpul
soarelui devine, astfel, un fel de veșmânt pe care îl îmbracă (sau este îmbrăcat de către
îngeri), tot așa cum Logosul a „îmbrăcat” corpul omenesc. Prin descri erea luminii soarelui
este afirmată Sfânta Treime. Lumina este cumva esența preexistentă care intră în corpul
solar, tot așa cum Fiul (persoană, nu ființă), care este din veci, intră în timp, în corpul
omenesc. Fiul are în sine („imită”) și imaginea Tatălu i și poartă și pe Duhul Sfânt ca foc.
Vorbitorul credea că lumina soarelui ar putea reda aceste aspecte multiple ale relațiilor
Treimii. În fine, para de foc a soarelui sunt slujitorii, îngerii ( cf. Ps. 103, 5), care, în
concepția lui Constantin, îmbracă s oarele cu noile simboluri ale domniei lui, haina și
coroana .

87
Încercarea de teologhisire poate fi înțeleasă mai bine în contextul în care Sfântul
Dionisie spune că veșmântul „luminos și înfocat înseamnă asemănarea cu Dumnezeu”.134
Așadar, veșmântul este diferit de corpul soarelui, fiind simbol al asemănării cu Dumnezeu.
Întreaga simbolistică a acestei descrieri este legată de evenimentul înveșmântării. Îngerii îl
dezbracă pe soare de „cele vechi” și îi predau haina asemănării cu Hr istos. Bizantinul lasă
impresia că soarele poate străluci, poate domni atât timp cât este simbolul lui Hristos, adică
doar atunci când primește veșmântul și coroana divină.
Desigur, în cazul Fiului lui Dumnezeu nu putem vorbi de o reînveșmântare, așa
cum lasă vorbitorul să se înțeleagă prin descrierea dezbrăcării de „cele vechi”. El sugerează
că această dezbrăcare de cele vechi și îmbrăcare în veșmânt luminos are loc în fiecare
dimineață. Cum în cazul Fiului lui Dumnezeu mărturisim că a asumat firea umană pentru
totdeauna, rezultă că această asemănare cu simbolul solar este desuetă în dogma
Hristologică, iar încercarea de teologhisire a lui Constantin este destul de artificială.
Paralela dintre soare și Hristos se descoperă mai profund în explicația cântecului
matinal al cocoșilor. Constantin Panaghiotis spune că, de fapt, cocoșul vestește învierea lui
Hristos. Și în interpretarea simbolică, paralela aceasta este deosebit de interesantă, cocoșul
fiind asemănat cu Mesia, pentru că el anunță ziua care u rmează nopții.135 El vestește
apropierea zilei încă de cu noaptea , la fel cum Învierea a vestit Lumina care a răsărit lumii,
izbăvirea din noaptea păcatului . Cum cocoșul face cunoscută învierea soarelui, iar soarele
este „imitarea” lui Hristos, cocoșul este un adevărat vestitor al Î nvierii Domnului, așa cum
spune Constantin.
Concepția potrivit căreia sorele este nemuritor, dar învie în fiecare dimineață ș i
moare la fiecare asfințit a fost destul de întâlnită.136 Toată descrierea care urmează este
strâns legată de această idee centrală: Hristos dă coroana (puterea) îngerilor pentru a -l
încorona pe soare. Explicația mitologică pe care Constantin o va o oferi pentru a -și susține
argumentația este mai puțin important ă. Atât timp cât „obiectele și evenimentele” sunt
rezultatul puterii divine este nesemnificativ felul în care au loc evenimentele . Evident,
trebuie să existe o succesiune logică pentru aceste evenimente naturale, dar nu trebuie să
pierdem din vedere adevăr atul scop al bizantinului : demonstrarea puterii d ivine asupra

134 SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL , „Ierarhia Cerească”, în Opere complete, Pr. Dumitru Stăniloae (trad.),
Ed. Paideia, București, 1996, p. 37
135 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. I, Ed. Artemis, București, 1994, p. 347.
136 Ivan EVSEEV , Enciclopedia simbolurilor religioase și arhetipurilor culturale, Ed. Învierea, Timișoara,
2007, p. 558

88
evenimentelor. Iar, pentru el, explicația este perfect valabilă atât timp cât poate recurge la
puterea divină.
Putem înțelege acest aspect , mai ales , din partea finală a explicației sale, dar și din
cea incipientă. Cele 4 păsări mitologice îl preaslăvesc pe Dumnezeu spunând: „Vino,
Dătătorule de lumină! Dă lumină Universului!” Îngerii sunt cei care îi dau, dar îi și iau
puterea soarelui. Așadar, fără intervenția divină, fără binecuvântarea lui Du mnezeu,
răsăritul soarelui nu ar mai putea fi un eveniment de la sine înțeles pentru oameni.
Răsăritul și apusul sunt evenimente raportate la puterea noastră, dar sunt simple obiecte în
puterea lui Dumnezeu. Ele rămân evenimente atât timp cât Dumnezeu le d ă puterea.
Întrebat fiind despre traseul soarelui, P anaghiotis încearcă o explicare mitologico –
teologică a lucrurilor. Pentru el rămâne important că Dumnezeu face să răsară soarele și tot
El este cauza apusului său. Restul detaliilor sunt argumente care în cearcă să îmbrace într -o
succesiune naturală ideea de bază. El nu recurge la partea mitologică până când cardinalul,
nemulțumit fiind de răspunsurile primite, nu îl iscodește și mai mult cu privire la felul în
care răsare soarele. În acest moment, vorbitor ul se vede nevoit să recu rgă la o descriere
mitologică a răsăritului și apusului soarelui, deosebit de confuză însă.
Pare de necrezu t că un credincios , educat de marele Manuel Holobolos – după cum
pretin de autorul – ar putea crede că asemenea basm e sunt adevărate. Totuși , trebuie să
admitem prezența evidentă a elementul ui mitologic, desigur, fără a uita că pentru bizantin
este importantă evidențierea faptului că pentru puterea divină nu există evenimente, ci
fiecare eveniment depinde de binecuvântarea lui Dumnezeu.

2. Elemente mitologice
După cum am menționat , există elemente care pot fi înțelese simbolic, dar există și
elemente care suferă un puternic accent mitologic. Poate cel mai evident și greu de înțeles
aspect al gândirii lui Panagh iotis este cel refe ritor cosmografie . Cum înțelegea el lumea?
Cum poate exprima distanța de la pământ la cer? De unde știe ce este dedesubt? Există o
structură ierarhică în organizarea straturilor cerești și a celor subpământene? Iată câteva
dintre întrebările la care acest capitol va încerca să răspundă.
Deși Constantin mărturisește că există „un singur cer”, „de formă sferică”, „mereu
același”, „înghețat”, totuși el afirmă că deasupra cerului există: Apă, Întuneric, Foc,
Curcubeul, Tronul, Dumnezeirea și Lumina. Din această reprezentare, printr -un „singur
cer” ar trebui să înțelegem, probabil, bolta cerească , adică ceea ce în Biblie se numește
„tărie” (Facerea 1,8). Făcând această echivalență între tărie și cer , putem vorbi de mai

89
multe ceruri, înțelese ca stratificări celes te. Ideea că există 7 sau 9 ceruri este destul de
întâlnită137, regăsindu -se în filosofia budistă, în islam și chiar în „Divina Comedie, acolo
unde există 9 ceruri138. Acest fel de a reprezenta cerul ține de o ierarhizare a stăr ilor, de la
cele mai dense la ce le mai spirituale.
Structura ierarhică a cerului se descoperă, mai ales, prin analogie cu straturile
subpământene. Acestea sunt corespunzătoare celor cerești, dar sunt ca o ierarhie inversată.
Straturile subpământene sunt: Apă, Întuneric, Foc, Infernul, Ab isul și Tartarul. În
interpretarea simbolică, imaginea acestei ierarhii inversate este foarte puternică. Dacă
ierarhia cerească este o ierarhie a iubirii, a armoniei, a păcii și ordinii, ierarhia
subpământeană, în schimb, este una a urii, a chinurilor și a haosului. Așadar, „creația”
diavolului este o simplă caricatură a ierarhiei divine .
Sunt trei elemente comune celor două ierarhii: apa, întunericul și focul. Bineînțeles
că nu putem vorbi de aceleași calități ale apei și în ierarhia divină și în cea diabolică. Apa
poate fi în același timp generatoare de viață și de moarte; poate fi creatoare și distrugătoare
în același timp.139 Bineînțeles că în ierarhia cerească se face referire la aspectele
binefăcătoare ale apei, pe când în reprezentarea pământească putem vorbi de aspectele
negative. Având în veder e că apa poate fi atât generatoare de viață , cât și de moarte,
înțelegem și locul pe ca re aceasta îl ocupă în ierarhie. Ea este situată la baza ierarhiei, fiind
cea mai puțin spirituală din ierarhia cerească , și cea mai puțin obscură din ierarhia
pământească .
Întunericul este asociat haosului și morții. Cum însă noaptea e prepararea unei noi
zile, întunericul e și o stare a unei fertile confuzii și a unei posibile revelații.140 Rolul
întunericul ui, în ierarhia subpământeană , este de la sine înțeles, acesta fiind întruchiparea
haosului și a morții; el este totodată și un element care stârnește frica. Așezat în ierarhia
cerească , el semnifică confuzia, necunoscutul, transcendența, limitarea omului, care nu
poate vedea mai sus de cer . Întunericul este o cenzură a puterii de înțelegere a omului în
ambele ierarhii.
Focul este încă din vechime un simbol al divinității, existând zei ai focului cu
caracter pozitiv încă din vechime. Totodată, focul are și un caracter distructiv, purtând cu

137 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. I, p. 286.
138 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. I, p. 290.
139 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. I, p. 109.
140 I. EVSEEV , Enciclopedia simbolurilor religioase , 2007, p. 293

90
sine un aspect diabolic.141 Nu de puține ori chinurile iadului sunt descrise sub forma unui
foc mistuitor veșnic.
Acestea sunt cele trei elemente comune ale celor două ierarhii, fiind așezate în
aceeași ordine. De aici straturile ierarhice înce p să se diferențieze. Dar există aspecte
comune, deoarece în ambele ierarhii straturile nu mai sun t doar simple zone indefinite
(Apă, Întuneric, F oc), ci acestea sun t identificate precis, având o denumire proprie. Astfel,
în ierarhia cerească urmează: Curcubeul, Tronul, Dumnezeirea și Lumina.
Curcubeul, în interpretarea simbolică, este calea de mediere între cer și pământ,
între lumea de aici și cea de dincolo, ascuns ă în spatele bolții cerești.142 În Sfânta Scriptură,
el este semnul legământului dintre Dumnezeu și om (Facerea 9, 13).
„În reprezentările lui Hristos ajuns în culmea gloriei, atât la bizantini, cât și la
romani, tronează în mijlocul unui curcubeu.”143 Curcubeul se află deasupra Întunericului și
Focului, astfel că el nu apare mereu, ci doar în anumite moment e este vizibil pe cer.
Curcubeul , fiind legătura dintre cer și pământ, mediere î ntre acestea, se află chiar la
mijlocul ceru rilor. Deasupra lui este chiar Tronul divin; nu mai există stări intermediare
sau premergătoare. Curcubeul poate fi înțeles și ca o lumină a armoniei, o lumină a
legământului materializată în curcubeu.
Un aspect interesant este că deasupra lui Dumnezeu mai există un strat: Lumina. Că
Dumnezeu se manifestă prin lumină nu este surprinzător, Hristos însuși mărturisește despre
Sine că este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12; 9, 5) . Probabil lumina la care se face referire este
cea care izvorăște din Dumnezeu, „Izvorul Luminii”.
În ierarhia su bpământeană urmează: Infernul, Abisul, Tartarul. Infernul, ᾅδης, în
mitologia greacă era locuința morților. Hades sau Pluton este zeul Infernului, fratele lui
Zeus și fiul lui Cronos și al Rheei144. Tărâmul morților unde locuiește Hades se numește,
de asemenea, Hades, adică infernul.
Abisul, ἔρεβος, în mitologia greacă era fiul Haosului și fratele Nopții. Erebos este
personificarea întunericului și a spațiului sumbru de sub pământ prin care sufletele ajung în
Hades.145

141 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. II, pp. 62 -67.
142 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. I, p. 420.
143 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. I, p. 421
144 William SMITH (edit.), Dictionary of greek and roman biography and mythology , vol. II, Londra, 1849,
pp. 318 -319
145 W. SMITH (edit.), Dictionary of greek and roman biography and mythology , vol. II, p. 47

91
Tartarul, τάρταρος, în mitologia gr eacă este fiul Eterului și al Pământului . În Iliada,
tartarul este un loc foarte departe sub pământ, atât de departe sub pământ cum este departe
infernul de cer; este închis cu porți de fier. Este locul în care sufletele rele sunt pedepsite
pentru păcatele lor.146 El este, însă, uneori confundat cu Infernul.
În această structură cosmografică, locul paradisului este foarte greu de identificat.
Deși locul său pare a fi pe pământ, fiind de patru ori mai mare decât cerul, iar cerul fiind
mai mare decât pământul – așa cum afirmă Panaghiotis – trebuie să concluzionăm că
paradisul nu se încadrează în această structură a lumii. Se pare că lumea în concepția
vorbi torului avea structura unui ou cosmic.147 În partea superioară sunt reprezent ate cele
șapte ceruri, la mijloc este spațiul dintre bolta cerească și pământ cu: aer, eter, nori, iar
dedesubt sunt cele șase straturi subpământene.
De asemenea, este greu de înțeles felul în care Panaghiotis înțelege mișcarea
cerului de trei ori p e zi și de trei ori pe noapte, devreme ce cerul este fix. Poziția soarelui
era probabil determinată de aceste mișcări ale cerului, care aveau loc în jurul unei axe
imaginare sau, așa cum spune vorbitorul, „în cerc, precum piatra de moară”. De asemenea,
pământul este fix, nu se poate mișca, deci nu se poate nici roti.148 În geocentrism, pământul
este considerat „rotund și plat, sub o boltă solidă”, concepție prezentă încă din vremea lui
Thales149 și foarte asemănătoare cu cea a interlocutorului bizantin.
Gândirea lui Panaghiotis este cu siguranță bizară, dar nici cercetările moderne nu
au reușit să dovedească prea multe lucruri. Desigur nu mai credem în astfel de descrieri
mitologice și le identificăm destul de rapid, atunci când este cazul, dar să nu uităm că ne
aflăm în fața unui text de secol XI II, când geocentrismul încă era singura teorie
cosmologică. Iar Constantin, în ciuda pregătirii pe care pretinde că o are, totuși nu este un
om de știință modern, ba nici măcar unul al timpului său.
„Deși schemele interpretative au evoluat profund de la Aristotel până în zilele
noastre, noțiunile și întrebările formulate se păstrează: interiorul este plin sau gol, străbătut
în întregime de canale sau stratificat, dens sau ușor, omogen sau eterogen, cald sau rece,
fluid sau solid?”150 Bineînțeles că acest lucru nu scuză cu nimic derapajele pe care le are
Constantin pe parcursul dialogului. Se observ ă că pe tot parcursul Disputei el încearcă să

146 William SMITH (edit.), Dictionary of greek and roman biography and mythology , vol. III, Londra, 1849, p.
980
147 J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. I, p. 286.
148 D. LECOURT , Dicționar de istoria și filosofia științelor, pp. 650 -653
149 D. LECOURT , Dicționar de istoria și filosofia științelor, p. 689
150 D. LECOURT , Dicționar de istoria și filosofia științelor, p. 1046

92
impresioneze cu ș tiința pe care o deține în o rice domeniu. Astfel că oferă măsurători exacte
ale distanței dintre cer și pământ, spune cu exactitate câți îngeri, câte legiuni și câte cete
sunt, dar este incapabil să le enumere. Oferă detalii despre paradis și dimensiunile sale, dar
care sunt întru to tul eronate, fără să ia în considerarea consecințele afirmațiilor sale.

3. Interpretarea textului
Începutul pare unul de pov este, care se pierde în timp, fiind marcat de foarte
multe inexactități. De altfel , singurele reper e temporal e sunt cele referitor e la domnia lui
Mihail, arhieria lui Arsenie și cele referitoare la eparhul Constantinopolului, un anume
Eufrosin.
Deși trimisul papei, Ioan, este ide ntificat de unii cercetători ca fiind Ioan
Parastron151, totuși părerea noastră este că acest Ioan este nime ni altul decât patriarhul în
funcție în acel moment , Ioan Bekkos . Prin simplul fapt că el este un latino fron, un adept al
ideilor latine, devine un trimis papal , un agent al latinității în Răsărit .
Ținând cont de faptul că acest text este, de fapt, o sati ră, o ironie profundă la
adresa unirii, consider că acest Ioan, trimis papal, ar trebui identificat mai degrabă cu
Bekkos, decât cu călugărul franciscan Ioan Parastron , despre care se cunoaște că a fost în
dese rânduri la Constantinopol la cererea papalită ții. De altfel, chiar din R ezumat ul
Disputei aflăm că e v orba de Ioan Bekkos .
Este descrisă , apoi, o recepție fastuoasă ce -l are în frunte pe împăratul Mihail
organizată pentru primirea acest ui alai, ce are în frunte sigiliul papal așezat pe un catâr.
Este desigur o altă ironie adresată împăratului care face o astfel de primire unui catâr,
tratându -l cu atât de mult respect, ca și cum papa ar fi fost prezent în persoană.
Încă un aspect important care ne demonstrează că trebuie să vorbim despre un
dialog din perioada post -sinodală este pomenire a numelui papei Grigorie în „diptice,
ecfonise și în elogiu”. Ceea ce înseamnă că delegația celor doisprezece cardinali venise cu
rolul clar de a des ăvârși unirea proclamată la Lyon . În acest context, cardi nalii, venind cu
scopul de a-i îndemna pe bizantini să accepte practicile latine, își fac cunoscută intenția cu
care au fost trimiși: „acceptarea de către toți creștinii a practicii azimei”.
Această menționare a practicii azimei este singulară în text , așa cum vom vedea,
referirile la practica azimei pe parcursul dialogului sunt aproape inexistente , în afara
termenului peiorativ „azimit” . Rămâne să admitem că, în concepția autorului, practica

151 D. J. GEANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 158

93
azimei este id entificată, în sens larg, cu inovațiile latine ș i nu face referire la impunerea per
se a azimelor în cult. Așadar , scopul venirii acestei delegații este, pe lângă ceremonialul de
desăvârșire a unirii, nu doar acela al acceptării de către bizantini a practicii azimei, așa cum
susțin cardinalii, ci accept area tuturor inovațiilor latine.
Probabil practica azimei ar trebui înțeleasă aici aseme nea termenului „azimit”,
menționat încă din titlu. Cum acest termen exprimă un întreg mod de a gândi, de a te
comporta, marcând atât o diferență vizibilă, cât și una i nvizibilă care caracterizează un
credincios, la fel și sintagma „practica azimei” ar trebui înțeleasă ca un conglomerat de
practici, nu doar ca una singură . Cu siguranță, cei doisprezece cardinali prin acceptarea
acestei practici de către bizantini se refe reau, nu numai la azimă, ci la eliminarea oricăror
discordanțe, ce -i diferențiau pe bizantini de latini.
Aflăm din text că adepții chestiunii azimei: Mouzalon, Ți candilis, Ioan Papilos cel
Chel, Meletie, Ghenadie, Maleas și alții, sunt persoane atestate istoric, fiind menți onate și
în istoria lui Pachymeres .152
Despre Holobolos și ucenicii săi , care sunt amintiți că ar fi în număr de 336, se
spune că și -au „păzit cu grijă prepuțul” . Este o expresie care referire face la integritatea
adevăr atei credințe, la puritatea și sinceritatea învățăturii , pe care o apăra celebrul retor al
epocii paleologe.
O altă interpretare a acestei expresii este legată de practică iudaică a circumciderii.
Bizantinii au condamnat practica utilizării azimei în cult , ca fiind de origine iudaică.
Latinii foloseau însă ostia, adică pâinea nedospită, pentru săvârșirea Sfintei Euharistii, de
aceea este posibil ca bizantinii să fi văzut în această utilizare a azimei o practică
iudaizantă.153 Astfel, autorul poate face referire la faptul că Holobolos apăra dreapta
credință în fața celor circumciși, adică a latinilor ce folosesc practici iudaice în cultul
Bisericii .
De asemenea, Manuel Holobolos este amintit ca fiind preferatul domniei.
Cunoaștem că a cesta a fost întâi secretarul lui Mihail ( grammatikos ), până în anul 1261,
când a pierdut bunăvoința noului împărat Mihail al VIII -lea, pentru că și -a exprimat
dezacordul față de orbirea tânărului împărat Ioan. Apoi, după intervenția patriarhului
Gherman, a fost numit retor la curtea imperială în perioada 1265 -1273, când a căzut din
nou în dizgrație, fiind mutilat. Este greu de înțeles în ce fel putea fi Manuel un preferat al
domniei, dacă autorul are în vedere domnia împăratului Mihail al VIII -lea.

152 D. J. GEANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 159
153 Cf. D. J. GEANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 159

94
Urmează un pasaj destul de greu de înțeles, dar din nota editorului reiese că
asemenea „leului” era, de fapt, Constantin Panaghiotis. Așadar comparația nu îl privește pe
Manuel Holobolos, ci pe ucenicul acesta, Constantin. De aceea , împăratul simte nevoia să-
i atenționeze pe cardinali în legătură cu pericolul care i -ar putea aștepta într -o eventuală
dispută. Primul cardinal ar putea fi înțeles , totodată , ca fiind cel dintâi și cel mai bine
pregătit, probabil un adversar pe măsura lui Constantin. Paleologul stabilește , într-un fel ,
regulile dezbaterii, cunoscând știința și pregătirea apărătorului bizantin. El își ia măsuri de
precauție, pentru ca reprezentații latini să nu fie prinși cumva pe picior greșit în cadrul
dezbaterii.
Despre această dezbatere aflăm că se desfășoară între „primul cardinal” și
Constantin, în fața împăratului și a întregului popor. Reprezentantul fiecărei tabere trebuia
să ia cuvântul pe rând de la tribună pe b aza unei teme aduse în discuție , fiecare
argumentându -și poziția. După cum v om observa întrebările latinului vor fi puse în așa fel
încât bizantinul să -și demonstreze știința, cunoașterea și măreția învățăturilor, iar partea a
doua se va contura într -o foarte puternică diatribă la adresa practicilor catolice. Intenția
este vădită: bizantinul poate răspunde cu brio întrebărilor latinului, în timp ce cardinalul nu
poate face față întrebărilor adresate de apărătorul ortodox.
Dialogul dintre cei doi debutează cu o butadă la ad resa inovațiilor latine. Altoirea
rădăcinii plantei cu 102 fire face referire evidentă la mutațiile latine din Evul Mediu. Cel
mai probabil acest număr este ales aleatoriu, dorind a exprima, mai degrabă, mulțimea
inovațiilor catolice, decât a preciza cu exactitate numărul acestora. În acest context,
sintagma „avea m la noi o plantă” face referire la învățătura de bază a Bisericii, adevărata
credință, pe care au fost „altoite” o mulțime de inovații. C ele 102 fire s -au implantat cu
bine, dar aceste inovații au distanțat Roma de Constantinopol, făcând ca „niciunul să n u
înțeleagă limba celuilalt”.
În aceeași notă, interlocutorul bizantin afirmă că au existat 102 meșteri care au
făurit un singur vas de bronz. Aceasta e o aluzie evidentă la Sfinți i Părinți care au
statornicit învățătura Bisericii. Așadar, dacă latinii au altoit 102 inovații pe învățătura cea
dreaptă a Bisericii, atunci cei 102 meșteri, Sfinții Părinți ai Bisericii , s-au pus de -acord și
au făurit un singur vas de bronz , adică un vas foarte rezistent, învățătura ortodoxă.
Pentru că latinul râdea, Panaghioti s recurge la o ironie foarte fină prin care
sugerează că, până la urmă, Biserica este cea care dizolvă aceste inovații latine, că acest
hibrid, creație a latinilor, este nimicit de adevărata învățătură făurită de Părinții Bisericii.

95
Urmează o discuție teologică despre firi. Deși nu se menționează, probabil
cardinalul face referire la firile Mântuitorului. Dorind să clarifice chestiunea și să -și
dovedească agerimea minții, Panaghiotis , după ce se asigură că întrebarea este cât se poate
de clară, diferenț iază atât între cele două firi ale Fiului lui Dumnezeu după întrupare, cât și
între cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi.
Deși termenii ousia și physis au fost definiți de Aristotel, totuși acești a au fost în
continuare confundați de -a lungul secolelor . Chiar și Sfântul Ioan Damaschin , în secolul al
VIII-lea, simte nevoia să clarifice diferența dintre ousia și physis . 154
Constantin încearcă di n nou să teologhisească, de această dată despre D umnezeire,
care, după cum bine remarcă bizantinul, este de necuprins. Acest pasaj este destul de greu
de înțeles, mai ales din cauză că autorul citează trunchiat un verset mai lung.155 Putem găsi
o interpretare similară și în viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos156, unde
paharul din „mâna Domnului” este firea umană a Mântuitorului, „vinul curat ” (în alte
variante : neamestecat ) este firea dumnezeiască a Mântuitorului. Totuși , nu găsim nici în
această scriere vreo referință cu privire la interpretarea drojdiei care nu s -a vărsat ca fiind
Dumnezeirea. Este cel puțin confuz felul în care interlocutorul bizantin face legătura între
drojdia paharului care nu se varsă, deși toți bea u din el, și Dumnezeirea incomprehensibilă.
Probabil putem vorbi de o încercare artificială de interpretare.
Cardinalul face, pe urmă, o scurtă referire la purcederea Duhului Sfânt, dorind să
dezvolte problema Filioque. Din răspunsul lui Constantin se vede sensul ambivalent al
purcederii ( ἐκπόρευσις): cardinalul întreba cu siguranță despre purcederea din Tatăl,
atacând Treimea ad intra , în chestiunea Filioque; însă Constantin i -a răspuns în alt sens, al
purcederii în lume, mai bine zis al ieșirii (κατήλυσις) Treimii spre cele din afară, ad extra ,
ocolind savant și conștient să intre în spinoasa problemă a lui Filioque . Mai târziu, la
Sinodul de la Ferrara -Florența, se va putea constata ravagiile pe care această ambivalen ță
le poate avea în teologie, și că este neapărat necesar ca termenul purcedere – ἐκπόρευσις să
fie reținut strict doar pentru Treimea ad intra, adică al pur cederii Duhului Sfânt din Tatăl.
Cardinalul îi testează agerimea minții interlocutorului bizantin p rintr-o alegorie
despre „anotimpul secetos” și „râul de netrecut”. Constantin admite provocarea
cardinalului și răspunde în aceeași manieră. Anotimpul secetos este Maica Domnului, iar

154 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN , Cuvânt despre dreapta credință: despre Sfânta Treime, despre Cântarea
Trisaghionului, Laura Enache (trad.), Ed. Doxologia, 2015, p. 41
155 „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine -mirositor, și îl trece de la unul la altul, dar drojdia
lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toți păcătoșii pământului.” (Psalmi 74,8)
156 Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos , pp. 172 -173

96
râul de netrecut este Hristos. Aceasta este probabil o referire la purur ea-fecioria Maicii
Domnului, care a fost fecioară și înainte și după naștere. Râul de netrecut este Hristos,
care, fiind „Fiul Dumnezeului celui Viu”, nu poate fi cuprins . Intenția vorbitorului poate fi
aceea de a arăta că zămislirea lui Hristos, Râul de n etrecut, nu a afectat pururea -fecioria
Maicii Domnului. Cu alte cuvinte, Hristos continuă să fie Dumnezeu, adică râu de netrecut,
iar Maica Domnului rămâne pururea -fecioară, adică anotimp secetos.
Cardinalul îl supune pe Constantin unui nou test alegoric, căruia cel din urmă îi
răspunde în aceeași manieră . Imaginea celor doisprezece boi, patru plugari și trei banițe de
grâu este un simbol al Bisericii și al propovăduirii credinței creștine în toată lumea.
Plugarii sunt cei patru evangheliști, care prin cei doisprezece apostoli au semănat cele trei
banițe de grâu, adică au răspândit în lume învățătura creștină despre Sfânta Treime.
La întrebarea unde se odihnește Dumnezeirea, Constantin răspunde că Ea se află în
oamenii buni, completând că duhul rău sălășlui ește în oamenii răi. După ce am identificat
mai sus elementele mitologice din gândirea bizantinului, ne -am fi așteptat ca Panaghiotis
să elaboreze un nou sistem prin care să identifice locul Dumnezeirii ori ar fi putut ca
sistemul său să fi e expus încă din acest moment al textului . De altfel, în sistemul său ,
identifică Dumnezeirea ca fiind al șaselea strat al cerului. Dar de această dată dă un
răspuns cât se poate de firesc, afirmând că Dumnezeirea se odihnește în oameni.
Dumnezeirea se află acolo „unde și -a dorit să fie împărăția Lui”, iar din Sfânta Scriptură
aflăm că „ împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul” fiecăruia (Luca 17, 21). Probabil gândul
la acest verset îl determină pe Constantin să afirme că Dumnezeirea se odihnește în
oamenii buni. Împărăția l ui Dumnezeu se află în cei buni, astfel că Însuși Dumnezeu este
prezent în sufletele lor.
Discuția despre sufletele oamenilor continuă, iar Constantin face o distincție clară
între cele două locuri în care pot ajunge sufletele după moarte. Am putea vorbi despre o
distincție dihotomică limpede, pentru a respinge concepția latină despre purgatoriu.157 Este
descrisă apoi starea fericită în care vor petrece sufletele celor drepți, care vor fi ca
turturelele și porumbeii, simboluri ale armoniei, frumuseții, ele f iind păsări eminamente
sociabile.158 În schimb, sufletele celor păcătoși vor fi ca broaștele țestoase, probabil o
aluzie la aspectul urât și bătrânicios al broaște i țestoase. Aspectul negativ al țestoasei poate
reieși chiar și din lentoarea cu care se deplas ează, ea fiind chinuită permanent de propria -i
incapacitate de a merge rapid.

157 Cf. D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 161
158 Cf. J. CHEVALIER , A. GHEERBRANT , Dicționar de simboluri , vol. III, pp. 122 -123; 394 -395.

97
Urmează partea în care este descrisă concepția autorului despre cosmologie ,
elaborare ce are evident rolul de a impresiona și surclasa interlocutorul latin.
Constantin se aprind e în discuția referitoare la cetele îngerești și încearcă epateze
prin cunoștințele sale. El afirmă , asemenea Sfântului Dionisie Areopagitul , că sunt nouă
cete îngerești, dar atunci când vrea să le enumere nu reușește să menționeze decât șase
dintre acestea. Spune că la început existau zece c ete îngerești, dar una a căzut și îngerii din
această ceată s-au făcut demoni. De asemenea, el împarte f iecare ceată în doisprezece
legiuni, fiecare legiune având doisprezece miriade (probabil tot un fel de subdiviziune), iar
cele 144 de miriade sunt probabil 144.000 de indivizi. Acest ultim număr este inspirat
probabil din Apocalipsa Sfântului Ioan (Apocali psa 7, 4), unde se vorbește despre cei
144.000 de drepți. Încercarea lui Constantin de a stabili cu exactitate numărul îngerilor
căzuți și a celor buni care au mai rămas este de prisos. În Sfânta Scriptură se spune despre
îngeri că sunt „mii de mii și miri ade de miriade” (Daniel 7, 10) , iar în alt loc „zeci de mii
de zeci de mii și mii de mii” (Apocalipsa 5, 11). Sfântul Dionisie Areopagitul spune, la
rândul său, că aceste versete ne dovedesc faptul că „cetele ființelor cerești sunt pentru noi
nenumărate .”159
În verva discursului său, Panaghiotis face afirmații hazardate, susținând că distanța
de la cer la pământ este de 946 de palme . Dar nu este vorba de o măsură omenească, ci de
una divină, o palmă divină fiind echivalentul a o mie de palme omenești. Aces t pasaj poate
fi inspirat din Biblie , acolo unde , de mai multe ori , o zi înaintea lui Dumnezeu este
echivalată cu o mie de ani omenești (Psalmi 89, 4; II Petru 3, 8). Probabil Constantin
Panaghiotis utilizează aceeași metodă de conversie și ajunge la acest rezultat surprinzător.
Cum 946 palme omenești e o distanță, totuș i, ridicol de mică, logica ne cere să
înțelegem 946 de palme de -ale lui Hristos, sau 946000 de palme omenești! Dacă admitem
că o palmă (omenească) are 0,24 m, rezultă o distanță de 227040m, sau aprox. 227km (de
la Pământ la Cer)! Motivul pentru care Constantin simte, totuși, nevoia acestei digresiuni,
fie și în treacăt sau doar furat de discurs, despre dist anța de la pământ la cer, este de
neînțeles.
El revine abil la discuția principală despre îngeri , făcând o analogie cu cele zece
drahme pierdute. Astfel că locul drahmei celei pierdute, adică a cetei de îngeri căzuți,
trebuie luat de oameni care se deosebesc, de asemenea, în alte nouă cete.

159 SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL , „Ierarhia Cerească”, p. 34

98
Observăm că distanța la care se află cerul față de pământ este mai mică decât
distanța până la fundul mării. 1196 de miriade de palme dumnezeiești este o distanță
apreciabilă, adică aproximativ 3 milioane de km era adâncul mării.160
În concepția lui autorului cerul am văzut că era unul singur, mereu același, ca o
cupolă. El afirmă din nou că cerul este mai mare ca pământul pentru că tot ceea ce acoperă
este mai mare decât cel acoperit. Cerul a fost făcut mai întâi ( cf. Facerea 1, 1) și abia apoi a
fost pusă fundația. Rezultă din acest fel de a explica lucrurile că cerul era exact ca o cupolă
ce se sprijinea pe pământ . Cel ce acoperă trebuie să fie mai mare decât fundația pentru ca
temelia să nu cumva să se crape sau să se lase. Observăm, felul simplist în care explică
Panaghiotis cosmosul, cerul fiind acoperiș al pământului. Prin urmare un cer de dimensiuni
mai mici ar stric a pământul, în special marginile, care n -ar fi protejate de bolta cerească.
Din pasajul următor aflăm o informație destul de confuză. Conform descrierii lui
Constantin, Paradisul este de patru ori mai mare decât cerul. Totuși din prezentarea
acestuia rezultă , în mod evident , că Paradisul se află pe pământ . Detaliile acestui tablou
prezentat de vorbitorul bizantin trebuie interpretate în mod simbolic. Paradisul este locul în
care sufletele simt dulceața, bucuria, despovărarea. Descrierea personală a rai ului este
îmbinată cu aspecte preluate din Sfânta Scriptură, din cartea Facerii: pomul vieții din
mijlocul raiului (Facerea 2,9), cele patru râuri ale Paradisului (Facerea 2, 11 -14).
Informațiile referitoare la proveniența tunetului și a fulgerului sunt, d e asemenea,
foarte confuze. După o scurtă încercare de explicare teologică a originii tunetului,
Constantin recurge la scrierile filozofilor. Panaghiotis este confuz când vorbește despre
cele patru fiare afirmând că este vedenia prorocului Ieremia, pe când aceasta îi aparține
prorocului Iezechiel (Iezechiel 1, 5 -14). În același capitol găsim o posibilă explicație
pentru care bizantinul recurge la o asemenea comparație: „fiarele alergau înainte și înapoi
ca fulgerul” (Iezechiel 1, 14) .
Este posibil ca aceasta să fie prima menționare din perioada medievală a lui
Hermogene în conexiune cu apusenii.161 Geanakoplos spune că nu a putut găsi acest pasaj
în scrierile lui Hermogene.162
Confuzia se desăvârșește atunci când interlocutorul bizantin decide să apeleze la
numere pe care le fundamentează pe operele unor filozofi, cum ar fi: Demostene și Ahile

160 11960000000×0,24m= 2870400km
161 D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 164
162 D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Rel igious Union…”, p. 349 (n. 33)

99
Tațios . Concluzia pe care Constantin o propune este aceea că 1200 mii de îngeri se adună
și, lovindu -se unul de altul, se face mare scandal, i ar din zgomotul acesta se face tunetul .
Urmează un alt pasaj în care bizantinul face eforturi deosebite pentru a -i putea
răspunde plauzibil cardinalului. Despre acest pasaj am vorbit și în interpretarea simbolică.
Așa cum am văzut, este vorba despre un sistem elaborat în jurul p uterii acordate de
Dumnezeu. Distincția dintre obiecte și evenimente , pe care o face Constantin la începutul
pasajului , este una foarte importantă . Această distincție descoperă adevărata intenție a
bizantinului, pentru care important era ca toate evenimentele să fie supuse binecuvântării
lui Dumnezeu, care face ca totul să se întâmple. Nu există legi impersonale,
nesupravegheate, care să acționeze de la sine, ci totul trebuie să primească autoritate de la
Dumnezeu. Întreaga prezentare pe care o fac e Constantin este în strânsă legătură cu această
idee centrală.
Cardinalul, fiind la rândul său surprins de „mărețiile lui Dumnezeu” pe care i le -a
descoperit Panaghiotis, îl ironizează pe bizantin. „Ai explorat câte erau culmea bărbii
mele” este o dovadă clară a ironiei latinului față de argumentarea bizantinului.
Dacă până acum textul a fost destul de echilibrat, s -a discutat fără patimă, acum
bizantinul se aprinde, devenind foarte aprig. Ironia latinului este taxată imediat de bizantin,
care îl acuză pe cardinal că ar cunoaște șase arte ale literelor, printre care și învățăturile
diavolului.
Cardinalul vrea să se îl îmbuneze pe interlocutor și îi recunoaște din meritele pe
care le are acesta. Totuși, Constantin nu poate uita atât de ușor i ronia cardinalu lui și începe
o lungă critică privind inovațiile latine. Acesta este momentul în care dialogul își schimbă
cursul inițial. Dacă până acum latinul îl întreba pe bizantin, iar acesta trebuia să răspundă,
acum bizantinul este cel care nu doar întreabă, ci acu ză practicile latine neconforme, în
opinia sa, cu învățătura de credință creștină.
Prima acuză contra latinilor este cea referitoare la numirea Maicii Domnului de
către latini cu simpla denumire de Santa Maria sau simplu Sfânta, eroare ce se repetă în
mai multe liste bizantine cu erori latine.163 E evident că pentru bizantini această denumire
era una problematică, scăzând oarecum importanța Maicii Domnului. Totuși, latinii nu pot
fi învinuiți că nu i -ar acorda o cinstire cuvenită Fecioarei Maria și cu sigura nță și aceștia o
numeau Maică a lui Dumnezeu. Probabil aceasta era o tendință de a le atribui latinilor

163 Ioan de Claudiopolis, Stilbes cf. T. M. KOLBABA , The Byzantine Lists… , p.53

100
practici și convingeri ale altor grupuri eterodoxe.164 Desigur, această denumire era folosită
de apuseni pentru a se referi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, iar interlocutorul
bizantin ved e în aceasta o atitudine ireverențioasă față de Maica Domnului. Faptul că
latinii o numesc simplu Santa Maria sau Sfâ nta este, în concepția bizantinului, o
nerecunoaștere a nașterii sale mai presus de fire.
Acuza referitoare la practica închinării pare să fie justă. La începutul secolului al
XIII-lea, în 1216, Papa Inocențiu a decretat că semnul Crucii trebuie făcut cu trei degete și
direcția trebuie să fie de la stânga la dreapta .165 Momentul schimbării practicii de închinare
în Apus trebuie să fi așadar la mijlocul secolului al XIII -lea. Panaghiotae cum azymita
disputatio este primul text care menționează că latinii se închină de la stânga la dreapta.166
Bizantinul îl acuză pe cardinal că nu cinstește sfintele icoane. Rolul icoanei în Apus
nu a fost niciodată unul similar cu cel din Răsărit, acestea n u erau considerate descoperiri
ale sfinților sau obiecte mai presus de realitate.167 În schimb , în Răsărit icoana nu a fost
privită ca un simplu tablou religios. „Icoana are propria ei lege. Ea nu caută, ca pictura, să
dea senzația de realitate, ci să producă un efect de ordin spiritual. Ea nu este nici realistă,
nici pur narat ivă, ci împrumută de la real trăsăturile necesare pentru a face să se recunoască
un personaj sau o scenă și, prin aceasta, se apropie de arta istorică. Ea caută înainte de toate
expresia prin jocul fizionomiilor, combinarea liniilor, a accesoriilor, a peis ajelor: din
realitate ea face un simbol.”168 Lipsa icoanelor din bisericile latine trebuie să -i fi șocat pe
bizantini, mai ales din cauza faptului că latinii nu se închinau, nu tămâiau și nu sărutau
icoanele în timpul ceremoniilor religioase.169
Bizantinul se declară scandalizat de faptul că latinii calcă în picioare semnul Sfintei
Cruci. Pro babil reproșurile bizantine fac referire la un ritual greșit perceput, cel mai
probabil la cel al îngenuncherii sau al prosternării (culcarea la pământ). Nu felul în care
sunt făcute aceste îngenuncheri sau prosternări sunt motivul reproșului, ci faptul că latinii
disprețuiesc Sfânta Cruce și o calcă în picioare. Legislația interzicea reprezentarea crucii
pe podea, încă din secolul al V -lea.170

164 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 53
165 Cf. D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 166 și Tia Kolbaba, p. 54
166 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 54
167 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 51
168 Louis BRÉHIER , Civilizația bizantină , Editura Științifică, București, 1994, p. 213
169 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 52
170 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 54

101
Reproșul că latinii mănâncă animale sugrumate este unul destu l de important, mai
ales că această practică este menționată încă din vremea patriarhului Fotie.171 Însăși Sfânta
Scriptură interzice consumarea animalelor sugrumate (Fapte 15, 20). De aceea e greu de
crezut că latinii chiar consumau asemenea animale, aceasta fiind mai degrabă o acuzație
nejustificată la adresa obiceiurilor latine.
„Pentru ce tai vâna de sânge în cupa ta, apoi o speli și continui să bei din ea?”
Esența acestui reproș este că vasul în care s -ar colecta sângele , devenea impur și impropriu
pentru a se consuma ulterior din el. Acest reproș poate face referire la o practică medievală
ce avea loc în Apus, numită „sângerare”. Potrivit acesteia corpul omenesc produce o
cantitate mai mare de sânge decât este nevoie, de aceea vă rsarea sângelui era benefică,
restabilind echilibrul intern al omului.172 Latinul nu este acuzat că ar consuma sângele, ci
reproșul constă în consumarea alimentelor dintr -un vas ce a fost pervertit. Este evident că,
în concepția bizantinului, vasul devenea spurcat și nu mai era permisă consumare din
acesta.
De asemenea, o alt ă acuză referitoare la necurăția vaselor din care mănâncă latinii
constă în faptul că latinii își coborau farfuriile sub masă și își hrăneau câinii. Exista
practica nobiliară în Apus în care nobilii își hrăneau câinii coborându -le mâncarea sub
masă. Acest reproș este repetat și într -un text rusesc din perioada medievală târzie.173
În aceeași notă, bizantinul îi acuză pe latini că ar consuma animale spurcate
(miarofagie ). Aceasta este poate una dintre cele mai controversate acuze ale lui
Panaghiotis la adresa apusenilor. Atunci când c ardinalul îi răspunde că însuși Sfântul
Apostol Petru a avut o revelație în care Dumnezeu îi descoperă: „cele ce Dumnezeu a
curățit, tu să nu le numești spurcate” (Fapte 10, 15; 11, 9) . Interpretarea lui Constantin este
bizară, afirmând că Petru nu a mâncat din cele spurcate. Până astăzi textul Scripturii se
interpretează în sensul arătat de cardinal. Totuși, bizantinul vrea să o demonteze prin faptul
că, în primul rând, Apostolul n -a consumat la propriu din cele cuprinse în pânză, n -a
răspuns invitației celeste. În al doilea rând, bizantinul susține că afirmația îngerului pare să
confirme ideea că cele curate nu trebuie amestecate de către om cu cele necurate („Cele ce
Dumnezeu a purificat, tu nu le întina). Evident, e o tehn ică abilă prin care Constantin,
răstălmăcind cuvintele Bibliei, scapă din problema în care s -a afundat. În al treilea rând,
prin afirmația sa: „aceste chestiuni sunt mult mai semnificative și dogmatice”, în tâlcuirea

171 D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 166
172 D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 349 (n. 42)
173 D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, pp. 166 -167

102
bizantinului, viziune nu se referea la propriu la animale curate și necurate, ci, probabil, la
populațiile ne -evreiești care trebuiau primit e la învățătura creștină.
Latinii chiar mâncau majoritatea animalelor pe care le menționează Constantin și
alte liste ale erorilor latine. De exemplu: co rmoranii, castorii, delfinii, broaștele țestoase,
porcii spinoși, pârși, toate aceste animale apăreau în meniurile banchetelor apusene din
Evul Mediu.174 Așadar, aceste animale erau consumate doar de nobili, fiind foarte luxoase,
latinii de rând nepermițându -și astfel de delicatese .
Această acuză poate fi întâlnită și în lista cu erori elaborată de Mihail Cerularie,
patriarhul Constantinopolului. În răspunsul său, patriarhul Antiohiei, Petru, îi reamintește
lui Cerularie că și bizantinii consumă astfel de a nimale considerate spurcate. „Bitinienii,
tracii și cei din Li dia mănâncă: coțofene, stăncuțe, turturele și porci spinoși.”175
Dar concepția aceasta despre animale spurcate este mult mai veche. În secolul al
IX-lea, niște ticăloși ar fi profanat mormântul unui păgân și pentru a obliga pământul să le
dea comoara au mâncat un câine (miarofagie). Văzând că au greșit, și -au mărturisit
greșeala și au primit o penitență.176
În acest caz, sunt scoase la iveală prejudecățile pe care le avea societatea bizantină.
De altfel, chiar și în zilele noastre există un standard minim după care evaluăm mâncărurile
ca fiind bune de mâncat sau nu. Exist, de asemenea, și în mentalitatea noastră distincția
între animale considerate curate și altele considerate necurate. Putem vorbi și de o posibilă
reminiscență iudaică în mentalitatea bizantinului, dar cred că nu este cazul. Mai degrabă,
cutumele societății sunt cele care îl determină pe Constantin să considere anumite animale
curate, iar pe altele necurate.
Diferența de postire es te un alt subiect sensibil atins de Dialog. El ne furnizează
date importante cu privire la diferențele de practică liturgică existente încă din ainte de
secolul al XIII -lea. Această diferențiere consistă în faptul că răsăritenii posteau – și postesc
până în zilele noastre – patruzeci de zile în afara Săptămânii Mari, care se constituie ca o
perioadă de postire mai aspră. Latinii în schimb posteau exact patruzeci de zile, în afară de
duminici, pentru că e interzis să postești de Ziua Domnului. Ei începeau, as tfel, postul într –
o miercuri, Miercurea Cenușii. Postul latin începea la nouă zile după ce răsăritenii lăsaseră

174 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 36
175 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 70
176 L. BRÉHIER , Civilizația Bizantină , p. 222

103
sec de carne și la două zile după ce lăsaseră sec de lactate și pește.177 Astfel că ei încălcau
atât postul din Săptămâna Brânzei, cât și primele două zile ale Postului Mare.
Acest reproș era foarte dur și îi acuzau pe latini că au schimbat credința adevărată.
De fapt, postul era perceput ca o manifestare a credinței și, mai ales, în cazurile în care
populația era de religii diverse, postul diferenția creștinul de restul comunității. Postirea
diferită era, așadar, cel mai vizibil mod al diferențierii de credință.178
Constantin le reproșează latinilor că nu cântă Aliluia până în Vinerea Mare, ceea ce
este parțial adevărat. Istoricul Sozomen ami ntește că în vremea sa, la Roma această cântare
nu era intonată decât în Duminica Paștilor. Inițial Aliluia a fost o cântare pascală și nu era
cântată în perioada de pocăință a postului.179
De asemenea, o altă acuzație este legată de mersul încălțat, ceea c e poate părea
puțin bizar. În lipsa altor informații suplimentare, suntem tentați a crede că Panaghiotis
Constantin le reproșa latinilor că merg încălțați la Locurile Sfinte (sau prin sf. altar): în
trecut, pocăința se manifesta și prin a merge desculț. Lă muritor ni se pare Sf. Ioan Casian
care, în cartea sa „ Așezămintele mănăstirești “, spune următoarele: „Renunțând la
încălțăminte ca fiind oprită de învățătura evanghelică (Matei 10, 10: nici încălțăminte [să
nu aveți ], nici toiag ), (monahii egipteni) își ocroteau picioarele numai cu sandale, … ca
Domnul; (…) totuși, niciodată nu le era slobod să le aibă (nici pe acestea) în picioare atunci
când se apropiau de altar, pentru a săvârși sau pentru a primi Sfintele Taine“.180
De asemenea, monahii, după regul ile pahomiene, nu aveau voie să meargă încălțați
decât în călătorie. Purtarea sandalelor era permisă doar bolnavilor și bătrânilor, precum și
celorlalți monahi, dar doar atunci când era frig.181 Probabil reproșul bizantin este legat de
dimensiun ea penitenția lă a postului și de lipsa de respect pe care latinii ar fi arătat -o față de
Sfânta Cruce.
Reproșul ce privește Sfânta Cruce este destul de confuz. Această acuză este lansată
în contextul în care se vorbește despre Potul Mare, de aceea este foarte probabil ca
bizantinul să facă referire la scoaterea Sfintei Cruci din Sfânta și Marea Joi. Această

177 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 41.
178 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 127.
179 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 48.
180 SFÂNTUL IOAN CASIAN , „Așezămintele mănăstirești”, în coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57,
Vasile Cojocaru, Dragoș Popescu (trad.), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1990, p. 118.
181 Mitropolitul Efrem ENĂCESCU , Privire generală asupra monahismului creștin , Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 2007, p. 36

104
ceremonie lipsește în cultul Bisericii Catolice.182 În lipsa acestei ceremonii, este posibil ca
bizantinul să ironizeze pelerinajele foarte dese la Locurile Sfinte. Ce rost ar mai avea
această ceremonie a scoaterii Sfintei Cruci, devreme ce ei merg atât de des la Ierusalim ?
Iar ultima parte a dialogului este dedicată problemelor clericale. Întâi este acuzată
practica celibatului preoților, fiindcă ea contravine pruncilor Mân tuitorului. Deși Hristos
nu menționează nicăieri că preotul ar trebui să fie căsătorit, totuși bizantinul face apel la
tezaurul Bisericii, Sfinții Părinți care au hotărât ca viitorul preot să se cunune cu o fecioară
curată.
Pentru a denunța pretinsa ipocrizie latină, Constantin îi acuză pe clericii catolici că
ar întreține concubine. Aceasta acuzație, de călcare a castității, pare să fie cea mai grozavă
de până acum, un veritabil atac la persoană prin care Constantin urmărește reducerea la
tăcere a latinului.
Așadar, în ciuda faptului că ei se declară păzitori ai votului celibatului, clericii
latini nu sunt nimic altceva decât niște fățarnici. Aceștia fiind ipocriți își cheamă
concubinele și „șterg ceara”. Expresia „a șterge ceara” are înțel esul de „a rupe pecetea, a
anula înțelegerea prealabilă“; intranzitiv, ar însemna că prelatul latin își încălca singur
votul castității la care era angajat; pe când, la modul tranzitiv, sensul frazei ar fi că
necinstea pe o femeia deja căsătorită sau că de zvirgina o fecioară.
Ipocrizia clericilor este deplină atunci când, după o noapte de petrecere, ei se duc și
își cer iertare fraților, pretinzând că ar fi fost „ispitiți” în somn. Apoi intră în biserică și fac
sfânta Liturghie.
Evident că aceste acuze s unt niște calomnii la adresa clerului latin, mai ales pentru
că Panaghiotis nu ar fi avut cum să știe asemenea detalii cu exactitate. Totuși aceste
reproșuri descoperă impresia pe care clerul latin a lăsat -o în mentalul grecesc. Grecii îi
vedeau pe latini nu doar foarte materialiști în gândire, dar chiar și cu o sexualitate
imorală.183 Impresia negativa asupra clericilor latini a fost elaborată de -a lungul secolelor
Cruciadelor. Încă din timpul lui Manuel I, latinii, în special venețienii (în jur de 20.000) ș i
genovezii, se instalează în Constantinopol. Ei aveau propriul lor cartier, de -a lungul
Cornului de Aur, deținând biserici de rit latin cu proprii lor preoți și monahi.184
Necurăția și lipsa de evlavie față de cele sfinte este evidențiată prin faptul că ține
Trupul lui Hristos în punga cu bani. De asemenea, latinii nu au nicio reținere în a merge să –

182 D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 350 (n. 46)
183 D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Unio n…”, p. 168
184 D. M. NICOL, „Popular Religious Roots …”, p. 322

105
și facă nevoile purtând cu ei Sfântul Trup al lui Hristos. Clericii latini sunt atât de ipocriți
și de lipsiți de evlavie astfel încât poartă cu ei Sfânta Euh aristie și când merg la femei și
păcătuiesc.
Interlocutorul bizantin lasă să se înțeleagă că latinii ar sluji după ce au fost să -și
facă nevoile sau chiar, așa cum a afirmat și mai sus, după ce au păcătuit cu femei. Ei nici
măcar nu se spală pe mâini dup ă astfel de fapte, ci se scuză, spunând că nu au apă.
Lipsa de cucernicie față de slujire este arătată și prin faptul că latinii nu aveau nicio
problemă să slujească cinci sau cincisprezece liturghii într -o zi sau la același altar. Această
acuză este pert inentă, mai ales, pentru că în Apus exista o practică med ievală de a sluji mai
multe mes e pentru cei morți.185 Patriarhul Nicolae al III -lea Gramaticul (1084 -1111)
menționează că binația liturgică este interzisă, dat fiind faptul că pe altar este retrăită Je rtfa
lui Hristos, or a săvârși mai multe liturghii într -o zi înseamnă a spune că Patimile lui
Hristos au fost cumva infinite sau multiple.186 Evident că în Răsărit astfel de practici
liturgice erau considerate eronate, iar slujirea mai multor liturghii într -o zi era un subiect
sensibil pentru bizantini, care nu puteau privi acest lucru cu bunăvoință.

4. Evaluarea textului
Aflăm din titlul rezumatului că numele cardinalului ar fi fost Eufrosin , deși în text
el este menționat în forma: ὁ Φράνκος. Acest lucru este mai puțin important, deoarece , de-
a lungul timpului , chiar și numele per sonajului principal al Dialogului a variat, în funcție
de traduceri.187
La o primă citire textul pare destul de real, dialogul fiind viu și plin de ironii subtile
de ambele părți. Dar după formă, informații – mai ales cele din descrierea inițială, unde se
amintește de venirea în Constantinopol a unei delegații impresionante de doisprezece
cardinali188 – de asemenea, ținând cont de contextul epocii, în care astfel de pamflete erau
foarte întâlnite, trebuie să concluzionăm că avem de -a face cu o scriere satirică, nicidecum
de una preocu pată de o datare precis istorică a faptelor.

185 D. J. G EANAKOPLOS , „A Greek Libellus against Religious Union…”, p. 168
186 T. M. KOLBABA , The Byzantine List… , p. 56
187 Constantin Panaghiotes este numit Nichifor Panaghiotes în versiunile slave ale textului cf. Asterios
ARGYRIOU, „L’image de l’occident a travers quatre textes…”, p. 195
188 O asemenea delegație nu a ajuns niciodată la Constantinopol cf. M.-L. C ONCASTY, „La fin d’un dialogue
contre les latins azymites”, p. 87

106
După cum am văzut, textul are o structură ierarhizată; dacă la început se vorbește
de lucruri înalte, desp re Dumnezeire, Paradis, locul unde sunt sufletele drepților, ulterior
dialogul coboară lin, ajungând în stadiul în care Constantin are o izbucnire furibundă la
adresa practicilor inovatoare ale lati nilor. De fapt, dialogul se denaturează complet în urma
remarcii ironice a cardinalului. El nu se poate abține și ironizează răspunsurile pline de
detalii confuze ale bizantinului.
Astfel, putem împărți textul în cel puțin trei părți: descrierea inițială, partea inițială
a dialogului, unde discuția este mai puțin rigidă și partea finală a dialogului, unde
Constantin izbucnește în acuze, vorbind plin de patos împotriva latinilor.
Din Rezumat descoperim că tensiunea crește progresiv, acuzele continuă la adr esa
latinului. Când tensiunea ajunge la apogeu, Panaghiotis erupe și aruncă anatema nu doar
asupra latinilor, ci a tuturor acelora care susțin unirea cu latinii.189 El îi acuză pe acești a că
s-ar face vinoavați de lipsa dorinței de a se mântui . Cardinalul si derat nu poate răspunde
nimic. La auzul acestor a, patriarhul Bekkos intervine și -i atrage atenția împăratului asupr a
intransigenței și a lipsei de bunăvoință de care dă dovadă Constantin.190
Sfârșitul este deosebit de tragic, întregul dialog culminând cu decapitarea lui
Constantin. Cuvintele lui Panaghiotis sunt extraordinare. El acceptă moartea ca pe o
cunună, iar încununarea întregului text este martirizarea sa pentru apărarea dreptei
credințe. Constantin, la auzul poruncii împăratului, îi mulțumește lui Dumnezeu191 „și,
făcându -și semnul lui Hristos, a zis: «Slavă Ție, Doamne al meu, slavă Ție, că pentru
mărturisirea adevărului, Hristoase, m -ai primit între ucenicii Tăi!» Acestea zicând, și
plecându -și capul, i l -au tăiat”
Nu știu în ce măsură s -ar putea d iscuta, în cazul reprezentării cosmografice, despre o
descoperire a mentalității populare bizantine, atât timp cât admitem că textul este un
pamflet. După cum am văzut mai sus, pentru Constantin Panaghiotis important este faptul
că toate lucrurile se supun lui Dumnezeu. Mecanismele prin care se desfășoară răsăritul și
apusul sunt mai puțin importante. Pentru autor contează să demonstreze inteligența și
cunoștințe le deosebite ale bizantinului în fața interlocutorului său. În ce măsură putem
vorbi despre o cosmologie populară bizantină? Sau despre concepții al e perioadei
medievale despre răsăritul și apusul soarelui, despre modalitatea de reprezentare a

189 „oricine cântă și se roagă împreună cu necredincioșii, ereticii și azimiții, ar (trebui să) fi anatema!”
190 : „Nu auzi, Stăpâne, că Panaghiotis anatematizează împărăția Ta, în comparație cu îndurarea ( lit.
moderația) noastră?”
191 „Îți mulțumesc Ție, Doamne căci m -ai învrednicit pe mine ca să mor pentru mărturisirea Ta cea bună!”

107
Paradis ului? E ste deosebit de dificil să ne dăm seama, dintr -un text în care scopul autorului
este cu totul diferit .
De ce putem vorbi , în schimb, despre o descoperire a mentalității bizantine în ceea ce
privește erorile latine? Pentr u că acesta este scopul urmărit de autor, să exemplifice
diferențele atât de mari și evide nte dintre bizantini și latini, să demo nstreze prăpastia
culturală care există între cele două societăți. În concepția autorului este evident că
societatea bizantină este păstrătoare fidelă a adevărului și a creștinismului autentic, pe când
societatea apuseană reprezintă o societate inovatoare, care s -a îndepărtat de la adevăr.
Diferențele dintre Apus și Răsărit pleacă încă din vremea patriarhului Fotie, care
identifică cinci diferențe sau inovații ale latinilor. Aceste liste ale erorilor se vor perpetua,
vor înflori odată cu anatemele aruncate de patriarhul Cerularie și cardinalul Humbert192 și
vor ajunge chiar la tre izeci și șase de acuze în Opusculum contra Francos .193
Această distanță dintre Răsărit și Apus s -a adâncit constant. De altfel, aceste liste
dovedesc acest lucru. Dacă la început putem vorbi de puține diferențe, pe măsură ce timpul
a trecut, adversitatea dintre bizantini și latini a crescut la rândul ei. Astfel că în contextul
Sinodului de la Lyon, adversitatea față de latini era atât de mare încât o eventuală unire
ecleziastică era impo sibilă. Cele două culturi se distanțaseră atât de mult în decursul a
câtorva secole, încât acum pentru Constantin este de neconceput cum ar putea cineva să se
roage cu acești latini „necurați”, „neevlavioși”, „ipocriți”, „disprețuitori la adresa Maicii
Domnului” și care, în definitiv, „nu vor să se mântuiască”. De altfel, nici nu se intră prea
mult în detalii dogmatice sau teologice. Pentru autor era de -ajuns că latinii se diferențiau
atât de mult la nivel exterior, încât nu mai era nevoie să se intre în pr obleme dogmatice.

192 Cerularie identifică 23 de erori latine, cu 18 mai mult decât Fotie cf. D. M. NICOL, „Popular Religious
Roots …”, p. 323
193 D. M. NICOL, „Popular Religious Roots …”, p. 323

108
CONCLUZII

După analiza elaborată anterior, putem spune că t extul ne descoperă că, l a sfârșitul
secolului al XIII -lea, animozitățile cuprinseseră atât de mult inimile creștinilor , încât o
eventuală unire sau chiar o simplă împăcare a celor două tabere era imposibil de realizat.
Lipsa dialogului în interiorul creștinătății și -a pus amprenta , în mod evident, pe
evoluția relațiilor dintre cele două ex tremități ale Europei creștine. Așa cum am menționat
mai sus, identificarea erorilor celeilalte tabere a fost o preocupare continuă pe parcursul a
cinci secole (sec. IX – XIII). Erorile nu s -au limitat la punctele esețiale care diferențiau
cele două tabere (aspecte dogmatice, liturgice s au morale), ci adese a s-a ajuns la inventare a
sau exagerarea anumitor practici considerate greșite.
Aceste erori au fost ulterior împărțite de către cercetători în două mari categorii,
considerându -se, în mod justificat, că cele dogmatice sunt mai importa nte, iar acuzele care
țin de comportament sau de cutume sociale sunt mai puțin importante. Totuși, chiar și
acuzele mai puțin importante, simplele prejudecățile bizantine și chiar pasiunea cu care
bizantinii exagerau erorile latine sunt revelatoare pentru înțelegerea sufletului bizantin.
Ostilitatea cuprinsese inimile bizantinilor, iar elementele negative, pe care aceștia le
identificaseră în caracterul latinilor de -a lungul timpului, înfloreau, acum, în hiperbolizări
ale d efectelor și imoralității latine.
Prăpastia dintre cele două societăți era atât de adâncă la sfârșitul secolului al XIII –
lea, încât Choniates, istoricul care a trăit evenimentele Cruciadei a IV -a, spune: „Între noi
și latini este o prăpastie foarte mare. Noi nu ave m nici măcar un gând în comun cu ei. Noi
suntem la poli diferiți, chiar dacă se întâmplă să trăim împreună în aceeași casă. Ei sunt
aroganți.”194
Prejudecăți le lipsite de fond indică , mai ales, drama și suferințele trăite de bizantini,
precum și rănile adânci lăsate în sufletele lor de evenimentele negative ale secolului al
XIII-lea: Cruciada a IV -a (1204), urmată de stăpânirea latină asupra Constantinopolului
(1204 – 1261).
De asemenea, faptul că P anaghiotis afirmă în Dialog că latini i nu-și dor esc mântuirea
demonstrează , încă o dată, faptul că aceștia nu se bucurau deloc de o imagine pozitivă în
Răsărit. Acești inovatori lipsiți de morală , care „au altoit” inovații și erezii pe rădăcina

194 D. M. NICOL, „Popular Religious Roots …”, p. 322

109
dreptei credințe, nu puteau fi frații creștini de altă dată. În mod evident, afirmația
referitoare la lipsa dorinței de mântuire a latinilor este exagerată și total falsă , aceasta
trădează însă adversitate a și antipatia bizantină.
Resentimentele bizantin e față de latini, manifestate chiar și în textul analizat mai
sus, nu erau însă neîntemeiate. Această ostilitate era fundamentată chiar pe atitudinea
latinilor față de bizantini . Apusenii înșiși nu erau sinceri față de frații lor creștini din
Orient . Ei nu-și doreau o unire sinceră , bazată pe dialog, cu Biserica din Răsărit, ci doreau
o supunere totală a acesteia. Papalitatea, cu excepția papei Grigo rie, a perpetuat dorința de
a-i supune pe bizantini prin orice mijloace. În cazul în care împăratul și clerul nu ar fi
acceptat formula fidei , brațul secular al r egelui Siciliei era disponibil să pornească un
război de extindere a influenței în Răsărit. Lipsa de sinceritate și onestitate a latinilor se
resimte chiar și în acest text, cardinalii latini venind să impună practica azimei, nu să aibă o
discuție amiabilă bazată pe înțelegere și comuniune.195
Mihail , ironizat profund în acest text, s -a dovedit a fi nerealist în dorințele s ale de
realizare a unirii. Deși, în calitate de politician, s -a remarcat ca un foarte bun diplomat,
totuși, el s -a arătat dispus să sacrifice mult prea ușor pacea internă și, mai ales, liniștea
bisericească pentru asigurarea siguranței externe. Poltitica sa unionistă și represaliile contra
populației creștine ce se opunea unirii au făcut din Mihail al VIII -lea un personaj foarte
nepopular, fiindu -le „odios grecilor”.196
Textul este relevant pentru că marchează un moment deosebit în Istoria
Bisericească. Acesta indică momentul în care despărțirea dintre cele două Biserici era un
fapt ce nu putea fi pus la îndoială. Evenimentele negative ale ultimului secol
încrâncenaseră atât de mult societatea bizantină, încât nu numai că unirea nu mai era
dorită, ci separarea și diferențele dintre cele două culturi erau cu atât mai mult evidențiate .
Diferenț ele nu se limitau numai la nivelul dogmatic sau liturgic , ci erau coborâte la nivelul
cel mai de jos, la nivelul comportamental, tocmai pentru a arăta că ei nu pot avea nici un fel
de comuniune cu astfel de oameni. În mintea autorului, răsăritenii nu pot avea nimic în
comun cu niște oameni care se dovedesc a fi atât de necivilizați, imorali și plini de
obiceiuri barbare .
Așadar, Dialogul semnalează faptul că divergențele dintre cele două culturi erau
mult mai profunde, marcând o deosebire totală. În cele din urmă, textul indică începutul

195 „Papa Grigorie, arhiereu suprem al preoției romane, ne -a trimis pe noi către Domnia Ta pentru acceptarea
de către toți creștinii a ereziei ( seu a practicii) azimei“
196 Nicolae IORGA , Bizanț după Bizanț, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972, p. 25

110
unei noi perioade, o perioadă marcată de o ruptură totală, ce dăinuie de un mileniu, între
Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă.
Putem conchide, așadar, afirmând că schisma nu a fost un eveniment, ce ar putea f i
plasat într -un anume punct al istoriei, ci a fost un proces, ce trebuie înțeles ca atare.
Relațiile s -au degradat de -a lungul timpului, ajungând ca în secolul al XIII -lea ideea unei
uniri să fie complet deformată. Pe de o parte, occidentalii înțelegeau u nirea ca pe o
capitulare a Bisericii Bizantine în fața pretențiilor papale. Pe de altă parte, pentru
majoritatea societății bizantine ideea unirii era imposibil de acceptat, ținând cont de
experiența pe care aceasta o avusese cu latinii, mai ales, în ultim ul secol.
Reveria fermecătoare a unirii bisericești i -a fermecat , de-a lungul timpului , pe mulți
creștini . Falia culturală dintre cele două societăți și -a făcut apariția încă din primul mileniu
creștin, mărindu -se și accentuându -se progresiv de -a lungul secolelor, atingând apogeul î n
secolul al XIII -lea. În mome ntul redactării acestui text, acest moment deosebit al istoriei,
diferențele și animozitățile au ajuns să fie atât de mari între cele două societăți, încât unirea
a fost impo sibil de realizat și a rămas doar un vis până în zilele noastre, pe care n-am
îndrănit , în mo d sincer, să-l visăm niciodată până la capăt.

111
BIBLIOGRAFIE

1. IZVOARE
KRASNOSELȚ EV, Nikolay Fomic h, Addenda k izdaniju A. Vasil`eva: Anecdota graeco –
byzantina , (Moscov a, 1893 ), Odes a, 1898.
VASSILIEV , Afanasii, Anecdota graeco -byzantina , Moscova, 1893
2. CĂRȚI
BECK, Hans -Georg, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin , Vasile Adrian
Carabă (trad.), Ed. Nemira, 2012
BRÉHIER , Louis, Civilizația bizantină , Editura Științifică, București, 1994
BRÉHIE R, Louis, Les Institutions de l´Empire byzantin , Ed. Albin Michel, Paris, 1970
BREZEANU , Stelian, O istorie a Imperiului bizantin , Ed, Albatros, București, 1981
CANGUILHEM , Georges, Knowledg e of life, Stefanos Geroulanos, Daniela Ginsburg
(trad.), Ed. Fordham University Press, New York, 2008
CHADWICK , Henry, Răsăritul și Apusul: o istorie a scindării creștinătății , Irina Bazon
(trad.), Ed. Doxologia, 2016
CONSTANDINIDES , Costas, Higher education in Byzantium in the thirteenth and early
fourteenth centuries (1204 –ca. 1310) , Ed. Zavallis Press, Nicosia, 1982
DULCIER , Allain, Bizantinii , Simona Nicolae (trad.), Ed. Teora, București, 1997
ENĂCESCU , Efrem, Mitropolit, Privire generală asupra monahismului creștin , Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007
GAGU, Cristian, Pr. Dr., Teologie și umanism în epoca paleologilor, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galați, 2007
GEANAKOPLOS , Deno John, Emperor Michael Palaelogus and the west,1258 -1282: a
study in byzantine -latin relations , Ed. Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, 1959
IORGA , Nicolae, Bizanț după Bizanț, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972
RUNCIMAN , Steven, Vecerniile Siciliene, Mihai Moroiu (trad.), Ed. Nemira, București,
2011
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos , Ieroschim, Ștefan Nuțescu (trad.), Ed.
Evanghelismos, București, 2005
SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL , „Epistola IX, către Tit ierarhul”, în Opere complete,
Pr. Dumitr u Stăniloae (trad.), Ed. Paideia, București, 1996

112
SFÂNTUL DIONISIE AREOPAGITUL , „Ierarhia Cerească”, în Opere complete, Pr. Dumitru
Stăniloae (trad.), Ed. Paideia, București, 1996
SFÂNTUL IOAN CASIAN, „Așezămintele mănăstirești”, în coll. Părinți și Scriit ori
Bisericești, vol. 57, Vasile Cojocaru, Dragoș Popescu (trad.), Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990
SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN , Cuvânt despre dreapta credință: despre Sfânta Treime,
despre Cântarea Trisagh ionului, Laura Enache (trad.), Ed. Doxologia, 2015
TUDORIE, Ionuț -Alexandru, Autoritatea imperială în criză: Mihail al VIII -lea
Paleologul (1252 -1282) și raporturile statului bizantin cu biserica , Ed. Istros a
Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2016
VASIL IEV, Aleksandr A., Istoria Imperiului Bizantin, Ionuț -Alexandru Tudorie, Vasile –
Adrian Carabă, Sebastian -Laurențiu Nazâru (trad.), Ed. Polirom, Iași, 2010
3. DICȚIONARE
ANGOLD , Michael, „Byzantium in exile” în The New Cambridge Medieval History ,
David Abulafia et alii (eds.), vol.V, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2008
CHEVALIER , Jean, GHEERBRANT , Alain, Dicționar de simboluri , vol. I, Ed. Artemis,
București, 1994
CHEVALIER , Jean, GHEERBRANT , Alain, Dicționar de simboluri , vol. II, Ed. Artemi s,
București, 1994
CHEVALIER , Jean, GHEERBRANT , Alain, Dicționar de simboluri , vol. III, Ed. Artemis,
București, 1994
EVSEEV , Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase și arhetipurilor culturale, Ed.
Învierea, Timișoara, 2007
KAZHDAN , Alexander, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. I, Ed. Oxford
University Press, New York, 1991
KAZHDAN , Alexander , The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. II, Ed. Oxford
University Press, New York, 1991
KAZHDAN , Alexander, The Oxford Dictionary of Byzantium, vol. III, Ed. Oxford
University Press, New York, 1991
LECOURT , Dominique , Dicționar de istoria și filosofia științelor, Laurențiu Zoicaș,
Aliza Ardeleanu, Camelia Capverde (trad.), Ed. Polirom, Iași, 2005
NORWICH , John Julius, Byzantium , vol.III, The Decline and Fall , Ed. Alferd A. Knopf,
New York, 1996

113
SMITH , William (edit.), Dictionary of greek and roman biography and mythology , vol.
I, Londra, 1849
SMITH , William (edit.), Dictionary of greek and roman biography and mythology , vol.
II, Londra, 1849
TRAPP , Erich, Prosopographisches Lexikon der Palaiologenzeit, Ed. Österreichischen
Akademie der Wissenschaften, Viena, 2001
4. ARTICOLE
ARGYRIOU, Asterios, „L’image de l’occident a travers quatre textes de polemique anti –
latine et anti -musulmane”, în Byzantine For schungen. International Zeitschirft für
Byzantinistik , Ed. Adolf M. Hakkert, Amsterdam, 1996
ARGYRIOU , Asterios, „Remarques sur quelques listes greques enumerant les heresies
latines” , în Byzantine Forschungen. International Zeitschirft für Byzantinistik , Ed.
Adolf M. Hakkert, Amsterdam, 1972
CONCASTY , Marie -Louise, „La fin d’un dialogue contre les latins azymites”, în Akten
des XI internat. Byzantinistenkongresses, Ed. C. H. Beck , München, 1958
GEANAKOPLOS , Deno John, „A Greek Libellus against Religious U nion with Rome
after the Council of Lyons”, în Interaction of the „Sibling” Byzantine and the Western
Cultures in the Midle Ages and Italian Renaissance (330 -1600), Ed. Yale University
Press, New Haven, 1976
GUILLAND, Rodolphe, „ Les Logothètes : Etudes sur l'histoire administrative de
l'Empire byzantin”, în Revue des études byzantine, 29, Ed. Institut Français d'études
Byzantines, Paris, 1971
NICOL, Donald MacGillivray, „Popular Religious Roots of the Byzantine Reaction to
the Second Council of Lyons” , în The Religious Roles of the Papacy: Ideals and
Realities (1150 -1300), Ed. Pontifical Institute of Medieval Studies, Toronto, 1989
TUDORIE, Ionuț Alexandru, „ Et tenentes frenum equi ipsius… . A new approach to the
13th-century relationship between the Byzantine emperor and patriarch”, în The
Patriarchat of Constantinople in Context and Comparison , Christian Gastgeber at alii
(eds), Ed. Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Viena, 2017
5. SURSE ELECTRONICE
расносе л ев, Никола й Фо и ч (KRASNOSELȚEV , Nikolay Fomich),
<https://ru.wikipedia.org/wiki/ расносел ев,_Николай_Фо ич > 15 aprilie 2019