Lect. Andrei Țăranu [607236]

Lect. Andrei Țăranu
Doctrine politice contemporane
2001

2Tema I
Introducere în domeniul doctrinelor politice
După parcurgerea acestui curs ve ți înv ăța:
1. Ce este o doctrin ă politic ă
2. Ce este o ideologie politic ă
3. Rela ția dintre doctrin ă și ideologie
4. Func țiile ideologiei politice
Domeniul doctrinelor politice nu poate fi încadrat în cel al unei științe în sensul
propriu al cuvântului și aceasta pentru c ă în spa țiul studiat se reg ăsesc atât elemente ale
științelor socio-umane1 cât și elemente de mentalitate, cultur ă, civiliza ție.
Din acest motiv, doctrinele politice sunt considerate un domeniu al științelor
politice în sensul cel mai larg, având un rol explicativ doar pentru în țelegerea diverselor
situa ții politice dar nu și pentru a explica teoretic situa ții politice specifice, decât în cazuri
excep ționale. Ceea ce trebuie în țeles este c ă de cele mai multe ori doctrinele politce
preconizeaz ă realit ăți posibile, plecând de la realitatea specific ă epocii în care apar. Pe de
altă parte bun ă parte din doctrinele politice transgreseaz ă realitatea istoric ă a epocii lor
pentru a se insera în prezent printr-un plan axiologic și normativ privind drepturi, libert ăți
și raporturi sociale care ast ăzi par naturale.
Doctrinele politice se compun de obicei dintr-o sum ă de lucr ări cu caracter
sistematic privind realitatea politic ă, social ă sau economic ă care, câteodat ă sunt în rela ție

1 Din domeniul științelor socio-umane vom face apel la sociologie, psiho-sociologie,
filosofie etc. acestea vor fi privite diacronic, într-o manier ă ce încearc ă să vizualizeze
elemente de analiz ă contemporan ă la situa ții istorice și de mentalitate proprii epocilor la
care vom face apel. De exemplu, pentru în țelegerea situa ției din perioada na șterii
liberalismului va trebui s ă înțelegem structura social ă dar și economic ă a popoarelor ce
au ini țiat aceast ă doctrin ă în contextul specific epocii folosind îns ă elemente de studiu ale
științelor contemporane.

3unele cu altele generând lan țuri doctrinare2. Pe de alt ă parte avem lucr ări ce se afl ă înt-un
paralelism temporal evident, dar care au aceea și construc ție ideatic ă privind realitatea
timpului lor3. De aceea, de cele mai multe ori, cei pe care îi numim doctrinari politici sunt
revendica ți și de filosofia sistemic ă sau de diverse domenii ale științelor actuale ca
aparținând mai degrab ă acestor filia ții decât spa țiului politic. Este greu de decelat între
aceste dou ă categorii de opere, și de aceea doctrinele politice nu se ocup ă de întregul
câmp sistemic al autorilor respectivi ci de ceea ce aduc ei nou în perspectiva construc ției
teoretice a spa țiului socio-politic.
O alt ă dimesiune a doctrinelor politice este cea sincron ă care î și asum ă o
perspectiv ă comparativ ă a doctrinelor politice c ăutând ceea ce se sus ține la nivelul
valorilor și finalit ăților puse în practic ă de aceste doctrine. Realtiv la aceast ă dimensiune
regăsim expresiile comune ale doctrinelor care se reformuleaz ă permanent în spiritul
epocii. De aceea la nivelul analizei comparative ne vom ocupa de spa țiul ideologic al
doctrinelor, adic ă de încerc ările de a pune în practic ă ideile propuse de creatorii acestor
doctrine. Nivelul practic al doctrinelor politice se reg ăsește în spa țiul politicilor ce se
propun pentru a rezolva anumite probleme ce apar în diverse societ ăți la un anumit
moment dat. Aceste politici cu caracter situa țional se r ăspândesc influen țînd, de cele mai
multe ori, arii geografice majore, devenind astfel puncte de reper doctrinar la nivelul
guvernamental4 între anumite state.
Adoptarea unora sau altora dintre pachetele ideatice propuse de diverse doctrine
nu se poate face f ără un exerci țiu de diluare a conceptelor și transformarea lor în bunuri
ideologice. În cea mai bun ă parte doctrinele politice influen țează crearea și apari ția

2 De exemplu marxismul, care pleac ă de la opera socio-politico-economic ă a ini țiatorilor
acestei doctrine, K.Marx și F.Engels și care se continu ă pe mai multe planuri teoretice
sau ideologice generând un corpus doctrinar cu aparen ță de coeren ță.
3 Putem da exemplul conservatorismului clasic ale c ărui curente multiple reu șesc îns ă să
creeze un principiu unic al acestei doctrine. Iar conservatorismul nu este unica doctrin ă ce
se comport ă astfel.
4 De exemplu folosirea termenilor de guverne liberale sau socialiste sau de oricare alt tip
se refer ă tocmai la programele politice pe care acestea le propun pentru a ajunge la
guvernare și pe baza politicilor specifice pe care le adopt ă exercitând deja puterea. Este,
de altfel adev ărat c ă astăzi practica politic ă îndelungat ă a voalat întrucâtva diferen țele
clare dintre termeni, mai ales în spa țiul politic occidental.

4ideologiilor politice, astfel încât deseori sunt confundate cu acestea din urm ă. Dar, trebuie
spus c ă doctrinele sunt mult mai largi și nu înceacrc ă să fie decât modele teoretice, în
timp ce ideologiile au dimensiune mult mai pragmatic ă, fiind legate de comportamente de
grup.
Putem încerca s ă definim, a șadar doctrinele politice ca pe un domeniu de grani ță
ce încearc ă să acopere o întreag ă zonă de gândire în domeniul politic, zon ă ce cuprinde și
se inspir ă din: ideologii politice, teorii politice și filosofie politic ă.
Astfel:
Doctrinele politice sunt corpusuri conceptuale, cuprinzând valori și simboluri care
incorporeaz ă concep ții asupra naturii umane și care indic ă ce este posibil sau
imposibil pentru oameni s ă dobândeasc ă; reflec ții critice asupra naturii
interac țiunilor sociale; valori pe care oamenii ar trebui s ă le resping ă sau la care s ă
aspire; corec ții tehnice privind îmbun ătățirea în abstract a realit ății umane privind
viața politic ă, economic ă și social ă a unei na țiuni sau chiar a întregii umanit ăți. De
aceea doctrina politic ă are o dubl ă func țiune:
1. aceea de a descrie și 2. de a prescrie. 5
Spre deosbire de doctrinele politice ideologiile politice sunt mult mai suple și mai
adaptabile realit ății. Ideologiile preiau din doctrinele politice corpusul de idei și valori
propuse de acestea și încearc ă adaptarea lor la realit ățile societ ății. Ideologiile dep ășesc,
astfel, cadrul teoretic, încercând o transgresare a realului asupra idelului. De aceea
ideologiile se impun asupra mentalit ăților colective devenind p ărți ale acestora și modele
de credin ță și de comportament colectiv. Ideologiile fac apel la valorile create de
ideologii, dar încearc ă să le impun ă ca fapte de via ță și acțiune politic ă.

5 Func ția descriptiv ă se refer ă la analiza și critica societ ății în care apare respectiva
doctrin ă, iar cea prescriptiv ă se refer ă la oferirea de modalit ăți teoretice de schimbare
politic ă a societ ății prin metodele specifice propuse și prin politici concrete cu o finalitate
încă teoretic ă. A se vedea pentru aceasta Pascal Ory, coord , Nouvelle histoire des idees
politiques , Hachette, Paris 1987.

5De aceea ideologiile pierd caracterul sistematic și se adreseaz ă mai degrab ă
subiectivit ății indivizilor din societate creându-le modele de comportament pentru a- și
îndeplini scopul politic pe care îl urm ăresc.
Termenul de ideologie este relativ recent, în ciuda r ădăcinii grece ști de la care
provine – eidos –idee, logos – știință, fiind impus abia în 1796 de Antoine Destutt de
Tracy într-o lucrare care lega conceptul de ideologie de cel de doctrin ă politic ă. Astfel,
abia în secolul al XIX-lea termenul va face carier ă, în Fran ța o bun ă perioad ă doctrina
politic ă și ideologia vor continua s ă fie legate, termenul de ideologie p ăstrând o conota ție
negativ ă.
Karl Marx *va păstra conota ția negativ ă a conceptului de ideologie considerând c ă
aceasta este folosit ă ca metod ă de oprimare a claselor exploatate. El define ște ca
ideologie orice set de iluzii politice produse prin experien ța politic ă a unei clase sociale
(v. infra K. Marx) – de aceea o va numi falsa con știință. Pentru Marx apartenen ța la o
clasă determin ă și con știința asupra lumii prin prisma experien ței la acea clas ă – fiind
evident c ă perspectiva asupra lumii nu poate fi decât filtrat ă prin con știința de clas ă. Prin
procesul de socializare individul este determinat s ă adere la valorile clasei din care face
parte, și astfel el este supus ideologiz ării aproape instantaneu, și devine un exponent al
valorilor de clas ă pe toat ă durata vie ții. Astfel, ideologia este o metod ă de a p ăstra
diferen țele de clas ă în societate, iar memebrii claselor exploatatoare manipuleaz ă valorile
ideologice pentru a influen ța perspectiva obedient ă a claselor dominate.
Pentru Karl Mannheim**, ideologia nu are o conota ție neap ărat negativ ă, ci ea
face parte în mod indisolubil din societatea uman ă. El consider ă că ideologia trebuie
analizat ă din dou ă perspective:
concep ția total ă a ideologiei – se refer ă la modul cum este perceput un fenomen social
total (feudalismul, capitalismul etc.) de c ătre un grup sau o clas ă socail ă. Conform tezei
lui, este imposibil s ă fie analizat corect un asemenea fenomen, el fiind prin excelen ță
perceput printr-o gril ă ideologic ă. Mannheim se îndoie ște că cineva poate r ămâne în afara
rețelei ideologice care este țesută prin economie, interese sociale sau politice. Astfel, teza

* K.Marx, Fr. Engels , Ideologia German ă, Opere complete, vol XIII, Ed.Politic ă 1967.
** Karl Mannheim, Ideolgy and Utopia , Routledge & Kegan Paul Ltd., 1980.

6lui este c ă universul uman este eminamente ideologic, orice perspectiv ă asupra lumii și
societ ății fiind supus ă unei grile ideologice. Modelul educativ al unei perioade istorice,
felul în care se transmit cuno ștințele sau cum este construit ă știința sunt tot atâtea moduri
de impunere a perspectivei ideologice.
Concep ția particular ă a ideologiei – se refer ă la modul cum se raporteaz ă un grup de
interese la altul. Fiecare dintre ele tinde s ă se particularizeze într-un fel, sau s ă își justifice
acțiunile. Ele nu impun o concep ție totalizatoare asupra lumii și societ ății, ci doar se
raporteaz ă unele la altele.
Desigur Mannheim nu a reu șit să defineasc ă în totalitate domeniul de ac țiune al
ideologiei, dar a încercat s ă demonstreze c ă el este uria ș, și că nimic din existen ța noastr ă
social ă nu poate sc ăpa acestui domeniu. Ideologia se propune astfel, nu numai ca un
sistem de credin țe și valori, ci și ca o formul ă explicativ ă, care încearc ă să ofere solu ții
rapide și gata prefabricate care s ă răspund ă nevoilor individzilor dintr-un moment istoric
dat.
Astfel, pentru cei care se supun ei, consider ă Martin Seymour Lipset''' ideologia
îndepline ște patru func ții sociale, capabile s ă integreze într-un singur set de concepte
întreg universul social:
Explicativ ă – ideologia î și propune s ă ofere explica ții asupra cauzelor care determin ă
condi țiile sociale s ă fie a șa cum sunt. Dar, spre deosebire de o doctrin ă care încearc ă să
își fundamenteze r ăspunsurile pe o dimensiune științifică, ideologiile se bazazeaz ă pe mai
degrab ă pe structuri empirice, pe credin țe, respingeri apriorice a unor realit ăți ș.a.m.d.
Mai mult unele ideologii construiesc și pseudo- științe pentru a- și conferi un aer de
infailibilitate și a demonstra astfel c ă sunt singurele care au dreptate (cum sunt de
exemplu socialismul, care a folosit materialismul dialectic ca și concept științific, sau
nazismul care folosea rasismul ca și pe o știință cu fundamente empirice și teoretice).
Dacă accept ăm teza lui Mannheim despre concep ția total ă asupra ideologiei, atunci se

''' Seymour Martin Lipset – The Polical Man , ed Heineman, London, 1969.

7poate spune c ă toate științele se supun unui deziderat ideologic6, dar nu voit, ci pentru c ă
se înscriu în determinanta epistemologic ă a timpului lor.
Evaluativ ă – ideologiile î și arog ă dreptul de a oferi dreptul de a oferi standarde de
evaluare a condi țiilor sociale, și de a hot ărî ceea ce este dezirabil sau nu. Astfel pe baza
constructului ideologic pe care un individ îl folose ște (și crede în el) se formuleaz ă
evalu ări privind o situa ție sau alta. Bineîn țeles c ă nu totdeauna aceste evaluri sunt exacte,
dar ele au darul de a creea solidaritate în jurul ideii în care se crede – de exemplu,
războaiele sunt evaluate diferit de cei care le poart ă, și dup ă ce se d ă o explica ție pentru
care s-a declarat r ăzboiul, el este declarat ca fiind drept pentru cei dintr-o tab ără și
nedrept pentru ceilal ți, și invers.
Identitar ă – o ideologie d ă de cele mai multe ori sentimentul apartenene ței la o
comunitate de idei membrilor care cred în ea. Astfel, ideologia nu î și propune numai
func ții ra ționale, ci încearc ă să facă apel la sentimente și emo ții profunde, la reac ții
subiective care pot transforma pe un membru într-un credincios. Desigur, num ărul
fanaticilor ideologici nu este faorte mare, dar existen ța lor nu poate fi contestat ă.
Dispari ția lor este transforamt ă de grup într-un moment mistic de comuniune (atât în
fascism, cât și în comunism se eroii cauzei erau transforam ți într-un fel de sfin ți). De
altfel, Mannheim, dar nu este singurul remarc ă faptul c ă ideologiile pot fi considerate un
fel de religii laice, împrumutând din fenomenul religios aproape totul: o dogm ă (un set de
valori și de fapte asupra c ărora nu poate exista îndoial ă), un ritual și un sarcerdo țiu (în
cazul ideologiilor activi știi de partid).
Programatic ă (prescriptiv-normativ ă) – orice ideologie are un caracter programatic,
dorind s ă impun ă un program general de ac țiune social ă și politic ă. Toate ideologiile
doresc s ă prescrie un model de ac țiune în conformitatee cu idelurile lor (cele

6 Exist ă de altfel și argumente istorice pentru a valida pozi ția lui Mannheim, cum ar fi
acceptarea sau respingerea heliocentrismului în secolul al XVII-lea, care în planontologic ar fi însemnat respingerea ideii c ă Dumnezeu este în centru universului
înlocuindu-l cu soarele. Acceptarea acestei teze științifice a doborât o mul țime de
credin țe și de argumente teologice, dând câ știg de cauz ă celor care doreau impunerea
rațiunii ca surs ă unic ă de cunoa ștere. Pe de alt ă parte, teza lui Mannheim poate fi

8revolu ționare vor explica cum se preg ătește si care sunt pa șii prin care se ajunge la
revolu ție, cele democratice vor ar ăta cum se poate ac ționa în opozi ție pentru a ob ține
puterea ș.a.m.d.)
Cum vedem ideologia este un set de idei și credin țe împ ărtășite de un num ăr
oarecare de oameni, c ărora le explic ă ce este valabil și valoros și ce nu, ce trebui
emen ținut și ce trebuie schimbat, generând atitudini în raport cu ceilal ți membri ai
grupului ideologic și cu cei care sunt resim țiți ca opozan ți. Ea incit ă oamenii la
acțiune politic ă și propune un program oarecare pentru aceasta, determinând pasiune și
motiva ție pentru actul politic.
Fiind o dimensiune a actului politic, ideologia are și câteva func ții politice
importante, care o fac de neînlocuit în actul politic, oricât de mult s-ar afirma c ă epoca
actual ă a renun țat la excursul ideologic. Func țiile politice ale ideologiilor sunt extrem de
necesare pentru c ă prin ele se ob ține acordul maselor pentru diverse ac țiuni politice ale
celor care guverneaz ă sau doresc s ă guverneze:
Func ția de legitimare – are ca scop s ă dea valoare unui regim politic și institu țiilor sale,
adică să exprime acele idei operative care fac ca regimul politic s ă func ționeze cu acordul
guverna ților. Aceasta înseamn ă că respectiva ideologie îndepline ște func ția programatic ă,
generând un set de reguli și norme care sunt cunoscute și acceptate de popula ție.
Func ția de mobilizare și solidarizare – Ideologiile trebuie s ă joace acela și rol pe care
totemurile și tabuurile le joac ă în triburile primitive, adic ă să defineasc ă clar cine este
memebru al grupului și cine este str ăin. De aceea ele trebuie s ă joace un rol de liant social
între membrii grupului care împ ărtășesc aceea și ideologie, și să acționeze ca și un
stindard pentru a-I mobiliza în vederea unor ac țiuni comune. Toate ideologiile trebuie s ă
presteze func ția de unificare, integrare și identificare pentru to ți cei care împ ărtășesc
aceea și credin ță politic ă, dar care ac ționeaz ă în acest sens cu difertite grade de succes.
Func ția de conducere și cea de manipulare – ideologiile incit ă oamenii la ac țiune
politic ă, dar tipul și scopul ac țiunii depind foarte mult de con ținutul și substan ța

interpretat ă că exist ă o pervesiune a oamenilorde știință care construiesc ipoteze de
cercetare numai în scopuri politice, ceea ce este fals.

9ideologiei. Pentru ca aceste ac țiuni s ă fie cunoscute și acceptate de membri este necesar
să existe un num ăr de promotori și activi ști politici care s ă mobilizeze și să conduc ă
grupul. Pentru a-l conduce ei trebuie s ă recurg ă permanent la manipulare (nu neap ărat
fiind și con știenți de aceasta) pentru a-I determina pe memebri s ă ating ă scopul propus.
Func ția de comunicare – ideologia face apel permanent la un limbaj comun, ultra-
simplificat, dar specializat politic pentru a atrage noi adep ți. Ele folosesc sintagme extrem
de comune, u șor de re ținut, dar cu un con ținut semantic extrem de complicat – conspira ția
iudeo-masonic ă, elita de la putere, ro șii, brunii, etc – care s ă dea impresia c ă oricine poate
înțelege despre ce este vorba, dar care permite și interpret ări multiple ale subiectului.
Func ția de defulare a emo țiilor și frustr ărilor – ideologiile au rolul de a determina
anumite comportamente fidelilor s ăi, mai ales în condi țiile alegerilor sau confrunt ărilor
directe cu cei care sunt considera ți opozan ți. De aceea ele î și propun prin mobilizare și să
determine o stare de permanent ă re-ideologizare a celor care sunt considera ți membri de
bază. Comuniunea tutror membrilor cu liderii sau rememeorarea celor considera ți eroi au
drept scop reînt ărirea încrederii c ă au ales calea cea bun ă. În acela și timp, este înt ărit și
dispre țul fa ță de cei considera ți dușmani și de cauza acestora.
Toate aceste func ții politice pot înt ări aparen ța că ideologiile politice sunt ceva r ău prin
excelen ță, și au ca scop ob ținerea puterii prin forme neortodoxe. De fapt, aceste practici
politice se manifest ă în toate regimurile politice, totalitare sau democratice deopotriv ă,
ceea ce difer ă fiind doar gradul lor de intensitate. Ceea ce se observ ă, însă, este gradul tot
mai mic de implicare a cet ățenilor în politic ă (în special în țările dezvoltate din punct de
vedere economic), ceea ce poate creea aparen ța unei marginaliz ări a ideologiei și
func țiilor acestora. Dar, dac ă este tot mai greu s ă deosebe ști o ideologie de alta, datorit ă
procesului de political corectness, nu înseamn ă că func țiile politice ale acestora au
dispărut. Vedem c ă în situa ții de criz ă ele reapar cu o ptere ie șită din comun, ceea ce
denot ă că ele continu ă să fie vii în socitate.
De altfel, în 50-60 a ap ărut o disput ă privind epoca sfâr șitului ideologiilor7,
considerându-se c ă acestea au disp ărut dup ă cel de al doilea r ăzboi mondial, în condi țiile

7 Exist ă și o viziune marxist ă privind sfâr șitul ideologiilor. Acestea sunt privite ca
fenomene apar ținând suprastructurii capitaliste prin care exploateaz ă masele opresate,

10în care atât capitalismul cât și comunismul tind s ă ajung ă la acorduri pa șnice și să
integreze o educa ție lipsit ă de factori ideologici. Dar, faptele au demonstrat c ă ideologiile
nu au disp ărut și con știința ideologic ă este mereu prezent ă. Lipsa ideologiilor este doar
aparent ă, în condi țiile în care tot mai multe partide se transform ă în grupuri catch-all-
parties (apuc ă din toate p ărțile idei, combinând ideile pie ței libere cu cele ale asisten ței
sociale directe din partea statului). De fapt, substan ța ideologiilor nu a disp ărut ele putând
oricând s ă fie resuscitate, fiind adânc infiltrate în sistemul de valori al societ ăților
contemporane.
Din acest motiv nu ne propunem, în prezentul curs s ă facem nici un fel de
apreciere valoric ă a ideologiilor pe care le vom prezenta, ci vom încerca o s ă facem o
prezentare cât mai exthaustiv ă cu putin ță și fără a le axa în jurul unor dimensiuni valorice
ca democra ția sau liberatea. Perspectiva noastr ă este aceea c ă ideologiile politice continu ă
să existe, chiar dac ă într-o form ă modificat ă, și tocmai datorir ă conținutului lor axiologic
ridicat pot fi u șor de pervertit.
Prezentarea se va opri la doctrinele și ideologiile formate dup ă Revolu ția
Francez ă și pân ă la al doilea r ăzboi mondial, urmând ca într-un curs separat s ă continu ăm
cu cele care au avut impact în a doua jum ătate a secolului XX.
Subiecte de verificare :
1. Ce în țelege ți prin conceptul de doctrin ă politic ă?
2. Ce în țelege ți prin conceptul de ideologie politic ă?
3. Comenta ți func țiile unei ideologii politice
4. Comenta ți rela ția dintre o ideologie politic ă și o doctrin ă politic ă

fără ca acestea s ă perceap ă aceast ă exploatare. O dat ă atins momentul trecerii de la
capitalism la socialism, nemaifiind nevoie de explaotare și ideologiile vor dispare de al
sine. Disputa amintit ă nu la acest gen de sfâr șit al ideologiilor se refer ă, ci la limitarea
func țiilor lor prin accesul direct la o educa ție non-ideologizat ă.

11Tema II
Liberalismul
După parcurgerea acestei teme veti înv ăța:
1. Originile gândirii liberale
2. Filosofia liberal ă
3. Liberalismul politic
4. Liberalismul modern și contemporan
Originile gândirii liberale
Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse și nu au finalitate înc ă. Și
aceasta deoarece, de și nu este o ideologie nou ă, liniile sale de demarca ție pot fi
întâlnite in nuce înc ă din antichitate. O parte din școlile de prestigiu identific ă apari ția
liberalismului în contextul apari ției statelor na țiuni – pentru c ă liberalismul german,
italian, englez sau francez au aproximativ acela și tip de formare.
O alt ă parte din școli identific ă apari ția liberalismului în contact cu apari ția
industrializ ării ca și fenomen social total a c ărui reflexie în politic se identific ă cu
revolu ția francez ă, și cu tendin țele ideologice ce se nasc din aceast ă mișcare uria șă ce
pune o frontier ă istoric ă și paradigmatic ă în gândirea umanit ății. Ceea ce trebuie
reținut este faptul c ă liberalismul ca ideologie este intim legat, spune aceast ă școală, de
industrializare și deci de schimbarea raporturilor sociale și economice din interiorul
societ ăților respectivei epoci.
În aceast ă viziune putem înc ă de la început s ă facem o distinc ție între un
liberalism insular britanic și cel continental, în special cel francez.
Liberalismul britanic este considerat ca fiind mult mai pragmatic (n ăscut din
realit ățile istorice și sociale ale insulei) în timp ce, cel francez este mult mai teoretic,
izvorât din tendin țele impuse de Iluminismul continental. Desigur, exist ă suficiente
elemente de diferen țiere între cele dou ă tendin țe ideologice, dar fondul comun al
liberalismului și într-un caz și în cel ălalt este acela și.
Natura liberalismului

12Liberalismul, fiind o doctrin ă ce s-a dezvoltat continuu pe parcursul
secolelor, poate fi etapizat, de și aceasta etapizare este discutabil ă.
În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la sfâr șitul
secolului al XVIII-lea și prima jum ătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada
în care se definitiveaz ă și se coaguleaz ă ceea ce numim gândirea liberal ă. Acum se
pun bazele liniilor de for ță ce definesc liberalismul și se constituie doctrina liberal ă8.
După a doua jum ătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la
putere și de o construc ție politic ă și social ă pusă sub semnul liberalismului. În aceast ă
perioad ă, liberalismul a suferit mai multe muta ții în special legate de asumarea puterii și
de aplicarea principiilor liberale în spa țiul public. O dimensiune pregnant ă pe care o
adopt ă liberalismul este aceea legat ă de ideea de na țiune, în special pe continent.
Construc ția politic ă impus ă de liberalism este aceea a unei democra ții
institu ționale puternice, care se focalizeaz ă în special pe construc ția statului na țional. De
altfel, du șmanul liberalismului în aceast ă perioad ă înceteaz ă să mai fie în special
conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul și anarhismul, dup ă credin ța noastr ă,
două erezii ce î și au sorgintea tot în liberalism.
În perioada de dup ă primul r ăzboi mondial liberalismul încearc ă să își revizuiasc ă
relația cu ideea social ă adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta și în
politicile sociale și în cele ce țin de îns ăși esen ța liberalismului (în special
individualismul). Construc ția teoretic ă ce se impune acum este una vizând drepturile și
libert ățile persoanei în raport cu ansamblul social și cu statul.
După al doilea r ăzboi mondial asist ăm la o reîntoarcere a liberalismului la
modelul clasic, de și aceast ă etap ă este mai degrab ă pusă sub spectrul conservatorismului.
Totu și ideea liberal ă cu modific ările ap ărute în perioada interbelic ă continu ă să reprezinte
și ea o tendin ță a liberalismului contemporan.
Vedem astfel c ă termenul de liberalism poate fi plurisemantic, fiind necesar ă în
permanen ță o asumare a termenilor în care este el folosit.

8 Despre gândirea politic ă a acestei perioade a ți studiat în cursul de Istoria Gândirii
Politice din semestrul I al anului I.

13Filosofia liberal ă
La nivel axiologic, liberalii î și afirm ă voin ța de a impune în realitate conceptele de
libertate, egalitate, individualitate și raționalitate – a șa cum erau ele în țelese înc ă de la
mijlocul secolului al XVIII-lea. Ei construiesc conceptele de egalitate și libertate plecând
de la dreptul natural, adic ă de la premisa c ă oamenii se nasc cu anumite drepturi
inalienabile, care decurg din calitatea lor intrinsec ă – și anume aceea c ă sunt înzestra ți cu
rațiune. Libertatea este un dat înn ăscut al fiec ărui om, pentru c ă acesta de la natur ă se
bucur ă de liber-arbitru, adic ă poate face diferen ța între bine și rău, și deci poate alege
între acestea dou ă o anumit ă conduit ă. Conceptul de libertate st ă astfel la baza
eșafodajului pe care se construie ște întregul edificiu al ideologiei liberale. Libertatea nu
trebuie în țeleas ă, spune J.St. Mill ca o alternativ ă la sclavie, ci îns ăși starea natural ă a
omului, pe care acesta o poate uita, dar nu și-o poate smulge din sine.
Individualismul
Un principiu fundamental al filosofiei liberale este concep ția despre natura uman ă, care
în liberalism este de obicei optimist ă. Concep ția liberal ă asupra naturii umane nu este una
împărtășită de to ți doctrinarii liberali. Totu și, un concept pe care îl asum ă toți este acela
privind unicitatea fiin ței umane, atât în raport cu alte specii cât și cu celelalte fiin țe
umane. Individul este singura realitate, consider ă liberalii, toate celelalte concepte
reducându-se la acesta. Individul este în țeles ca și o fiin ță singular ă și autosuficient ă în
propria-i subiectivitate, limitele corpului s ău fiindu-i și limitele sale. Conform dreptului
natural, Individul î și este st ăpânul propriului corp și propriei voin țe, fiind prin aceasta
proprietar. De aici decurge ideea c ă proprietatea este natural ă, în aceast ă accep țiune,
orice individ având o proprietate, pe aceea a propriului corp, iar individul nu este prin
nimic dator societ ății, bunurile pe care o persoan ă le produce fiind extensii ale corpului și
deci propriet ăți ale acesteia.
Dorin țele și interesele individului sunt în țelese de liberalism ca fiind suverane,
atâta vreme cât sunt determina ții ale ra țiunii (în țeleas ă ca proprietatea fundamental ă a
ființei umane). Fiecare persoan ă este condus ă de propriile interese și pasiuni, și este prin
defini ție cel mai bun judec ător al propriului interes, deci institu țiile trebuie s ă evite s ă
judece pentru indivizi, care știu cel mai bine ce fac. Din aceast ă cauz ă ,liberalismul nu

14poate accepta nici o responsabilitate colectiv ă sau institu țional ă, căci binele sau r ăul sunt
doar concepte ale individualit ății.
Aceast ă perspectiv ă asupra individului, n ăscută în secolul al XVIII-lea, a
determinat o mul țime de direc ții în interpretarea liberalismului, generând zeci de curente
liberale, unele conducând pân ă la anarhismul individualist (v. Max Stirner, în capitolul
Anarhismul). Îns ă conceptul substan țial care se sus ține cel mai mult pe tezele
individualismului este capitalismul.
Dreptate și Egalitatea
Pentru ca libertatea individual ă să poat ă fi într-adev ăr respectat ă este necesar ca
toți indivizii s ă se bucure de drepturi egale (pentru c ă toți sunt subiec ți ai dreptului
natural). Astfel, este evident c ă liberalii accept ă în continuare o serie de reguli și legi
capabile s ă men țină ordinea în societate. Pentru ca acestea s ă func ționeze este necesar s ă
existe o suprastructur ă care s ă protejeze indivizii în timp ce ace știa î și urm ăresc
interesul.
Dreptatea, consider ă liberalii nu trebuie s ă intre în conflict cu libertatea indivizilor
de a- și urm ări interesul, și de aceea ei se pronun ță mai degrab ă pentru o dreptate de tip
procedural ( commutative justice ) care se preocup ă doar de rezultatele pe care indivizii le
obțin în urm ărirea intereselor lor (adic ă să nu aduc ă atingere intereselor și libert ății altor
persoane). Din punctul de vedere al liberalilor, justi ția trebuie s ă se preocupe doar de a
permite indivizilor s ă își foloseasc ă libertatea și să nu interfereze violent unii cu al ții, și
ea nu trebuie s ă intervin ă decât în cazul în care libertatea este înc ălcată. Dar, conform lui
J.J Rousseau nu poate exista libertate decât în condi țiile în care exist ă egalitate în fa ța
legilor (a drept ății).
Ideea c ă libertatea se ob ține numai în egalitate a fost preluat ă ca o axiom ă de cei
interesa ți de problemele sociale, determinând un interes masiv pentru problemele legate
de sărăcie și inegalitatea de șanse, elemente pe care liberalismul clasic nu le considera
domeniul propriu al drept ății. Astfel, drept ății procedurale i se va opune dreptatea
distributiv ă, dreptate mai mult îndreptat ă spre egalizarea condi țiilor de via ță ale
indivizilor, decât spre ap ărarea libert ății lor. Acest principiu a condus mai târziu la
disocierea liberalismului în mai multe direc ții ideologice (v. infra ).

15Dreptatea distributiv ă a fost îmbr ățișată în special de sociali ști, influen țându-l în
mod decisiv pe Karl Marx. Pentru înf ăptuirea ei, el a propus modelul planific ării sociale
și economice care, credea el, va conduce la egalitatea în bun ăstare a tuturor. Împotriva
acestei viziuni s-a ridicat Friedrich Hayek ar ătând c ă tocmai acest principiu conduce la
limitarea drepturilor civile și la limitarea democra ției, fiind premisele totalitarismului și
sărăciei.
Drepturi și Democra ție
Trebuie spus c ă liberalismul nu a fost de la bun început adeptul democra ției
universale, fiind mai degrab ă adeptul unei democra ții meritocratice. Dar acest principiu
nu se putea împ ăca cu ideea drepturilor civile extinse datorit ă credin ței lor în dreptul
natural. Dreptul natural9 a reprezentat pentru majoritatea liberalilor (francezi, liberali
radicali britanici sau coloni ști americani) mai degrab ă o arm ă revolu ționar ă împotriva
guvern ămintelor deja stabilite, folosit ă mai mult pentru a rezolva probleme privind libera
expresie, asocierea religioas ă sau politic ă, rezolvarea unor probleme economice ale
săracilor decât în scopul stabilirii unui guvern ământ democratic. De aceea liberalismul a
ales folosirea conceptului de drepturi în contextul democra ției, utilizând sintagma – chiar
dacă ușor tautologic ă – drepturi democratice.
Liberalismul politic.
Ca și structur ă ideologic ă, liberalismul aduce un set de valori și cereri care se vor împleti
mai târziu cu alte linii ideologice, dar care pentru epoca de influen ță au fost considerate
revolu ționare și extrem de modernizatoare. Liberalismul a impus dou ă linii de for ță în
plan politic – una la nivel individual ca spa țiu al moralei, deci un plan de comportament
politic al fiec ăruia în raport cu societatea, cât și una la nivelul raportului cet ățeanului cu
statul, germinând astfel o nou ă dimensiune institu țional ă – ceea ce vom numi ast ăzi
democra ția liberal ă.

9 Urm ărirea unei egalit ăți substan țiale derivat ă din dreptul natural a fost mai degrab ă
apanajul mi șcărilor socialiste de la sfâr șitul secolului XIX. Sau, dreptul natural a fost
folosit pentru a încuraja capitalismul s ălbatic prin ap ărarea dogmatic ă a dreptului la
proprietate. Oricum, liberalii, începând cu mijlocul secolului XIX au început s ă renun țe

16Dimensiunea moral ă:
Libertatea personal ă – const ă în toate acele drepturi care garanteaz ă protec ția individului
în fa ța guvern ământului. Aceste drepturi trebuie s ă fie garantate printr-o lege cu
proceduri cunoscute. Locke:- . Asemenea legi trebuie s ă apere pe to ți și să restrâng ă
puterea legislatorilor, și trebuie s ă corespund ă libert ăților individuale – libertatea de a
gândi, de a comunica și de a te asocia.
Libertatea civil ă – const ă în dezvoltarea acelor canale libere și pozitive precum și a acelor
arii care indic ă activitatea și participarea cet ățenilor la via ța statului. Aceast ă implic ă
libertatea de exprimare în raport cu legea și excluderea cenzurii, diseminarea liber ă a
ideilor politice și formarea de asocia ții politice apte s ă impun ă noi politici de dezvoltare
cetățeneasc ă. Libertatea civil ă trebuie s ă fie ap ărată printr-o lege fundamental ă –
Constitu ția – care s ă se raporteze egal la to ți cetățenii.
Libertatea social ă – se refer ă la ceea ce numim ast ăzi egalitate de șanse și mobilitate
social ă. Este dreptul tuturor cet ățenilor (ast ăzi indiferent de ras ă, sex sau religie) de a
ocupa o pozi ție în cadrul societ ății conform ă cu statutul lor în func ție de merite, preg ătire
și capacit ăți – c ăci altfel libert ățile individuale devin doar o prescrip ție formal ă și goal ă
de con ținut. De aceea sintagma cea mai comun ă liberalismului este: Libertate pentru
toată lumea .
Dimensiunea politic ă:
Consensul particular – orice individ care este parte la contractul politic (statul)
trebuie s ă fie de acord cu acest contract (adic ă să consimt ă la formarea contractului
politic, s ă ia parte la decizie și să se supun ă deciziei pe care ansamblul o ia). Locke- sursa
autorit ății politice și a puterilor statului asupra cet ățenilor const ă în consensul poporului.
De aceea, statul ar trebui s ă aibă ca scop ultim prezervarea drepturilor naturale: la via ță,
libertate și proprietate.
Reprezentarea – ideea lui John Locke despre sistemul reprezentativ era bazat ă pe
conceptul de consens particular – autoritatea politic ă derivând direct de la popor. Din
acest motiv, el d ădea legislativului dreptul de a lua decizii f ără nici o limit ă, căci teoria sa
se aplica doar unui num ăr mic de cet ățeni – cei care posedau proprietate. Mai târziu s-a

treptat la folosirea drept argument, iar spre sfâr șitul aceluia și secol l-au abandonat de tot
acceptând teza lui T.H. Green, c ă “statul natural asocial” este un concept fals.

17ajuns la concluzia c ă dreptul de decizie nu este nelimitat – el nu trebuie s ă intre în
conflict cu chiar drepturile naturale, adic ă acele drepturi care stau la baza capacit ății
cetățenilor de fi reprezenta ți liber și egal. Teoriile reprezent ării și ale guvern ământului
reprezentativ provin direct din utilitarism (v. J.St.Mill – Utilitarismul- cap V) care a
încercat s ă impun ă perspectiva un om, un vot. El argumenteaz ă că cea mai bun ă protec ție
a individului este aceea de a- și alege fiecare și toți reprezentantul – fiin țele umane sunt
protejate de r ăul din mâna celorlal ți în m ăsura în care au capacitatea de a se proteja ei
înșiși, iar sistemul reprezentativ este cea mai bun ă protec ție. Dar el nu accept ă suprema ția
legislativului în fa ța dreptului natural. Mai mult, el se va feri și de acceptarea tiraniei
majorit ății. Pentru a o accepta el va propune, în siajul înv ățătorului s ău Jeremy Bentham,
acordarea posibilit ății de educa ție tuturor, pentru ca s ă existe o echivalen ță a capacit ății
de vot a tuturor. De altfel, liberalismul clasic (nu numai St. Mill ci și tatăl său James
Mill, am v ăzut și la Tocqueville) nu a avut încredere în votul universal – votul
ignoran ților. De aceea votul universal a devenit un apanaj al sociali știlor, ereticii de
stânga ai liberalismului.
Constitu ționalism – se refer ă la restrângerea puterii oric ăreia dintre puteri,
principiul separa ției puterilor în stat – fiecare putere s ă o restrâng ă pe cealalt ă. De aceea
este nevoie de o Constitu ție scris ă, care s ă delimiteze func țiile fiec ărei puteri în parte, și
să asigure libert ățile fundamentale ale cet ățenilor, dar și restric țiile care se impun
acestora. Guvern ământul trebuie s ă fie atât limitat cât și responsabil, iar pentru aceasta
trebuie s ă fie impuse alegeri periodice. Câinele de paz ă trebuie s ă fie sistemul judiciar,
care s ă prevad ă și o curte constitu țional ă. –Jeremy Bentham.
Suveranitatea popular ă – J.J. Rousseau g ăsește sursa autorit ății, la fel ca și Locke,
în popor. Dar pentru aceasta el trebuie s ă fie suveran, iar suveranitatea sa este
“inalienabil ă, infailibil ă și indestructibil ă”. Împotriva celor care se pronun țau pentru
guvern ământ reprezentativ el se pronun ță pentru directa guvernare a poporului – c ăci nu
exist ă restrângeri ale voin ței populare – voin ța general ă. Acest principiu conduce automat
la o mai mare putere a legislativului în raport cu celelalte institu ții care trebuie s ă i se
supun ă. Dar, pe de alt ă parte, acela și principiu nu prevede explicit existen ța mai multor
opinii, c ăci poporul este v ăzut ca și un întreg. Acest ultim punct este cel care întemeiaz ă
legătura dintre socialism și liberalism.

18Statul și Individul.
Liberalismul a ap ărut ca o doctrin ă anti-statal ă și s-a dezvoltat ca o doctrin ă anti-etatist ă,
căci se bazeaz ă pe libertatea inalienabil ă a indivizilor v ăzuți ca și persoane separate, de
aceea accentul cade pe particular și nu pe general. Modelul liberal consider ă că exist ă
două sfere de existen ță separate – sfera public ă (statul și institu țiile sale) și sfera privat ă
(individul, societatea civil ă și institu țiile acesteia). Schema. Când cele dou ă sfere
interfereaz ă, intersec ția lor trebuie s ă acopere doar o zon ă limitat ă și ușor recognoscibil ă.
Statul are doar obliga ția de a ap ăra individul și sfera acestuia și nu are dreptul de a
influen ța în nici un fel libera ini țiativ ă, de orice fel ar fi aceasta atâta vreme cât nu intr ă în
contradic ție cu libertatea altui individ. J.St. Mill :
“Orice restric ție impus ă de stat este rea. Chiar dac ă un individ nu poate face ceva bine,
statul nu trebuie s ă intervin ă, căci astfel se limiteaz ă independen ța și inițiativa particular ă
Orice cre ștere a puterii statului este în mod automat rea și prejudiciaz ă libert ățile
individuale, scade libertatea individual ă”.
Plecând de la aceste idei, pentru liberali problema crucial ă a fost și este identificarea
zonei de intersec ție a statului cu sfera privat ă. În prima faz ă s-a impus ideea jandarmului
de noapte , care nu are alt rol decât s ă men țină ordinea și să păzeasc ă sfera privat ă de al ți
indivizi, l ăsând o autonomie total ă inițiativei particulare și sociale. În a doua faz ă
liberalismul se va transforma în neo-liberalism, adic ă în well-fare state , lucru
condamnabil și acum pentru unii dintre liberali.
Pentru prima faz ă conturarea zonei de intruziune s-a f ăcut în func ție dou ă tipuri
de ac țiuni – ac țiunile individuale – self-regarding acts , loc unde statul nu are dreptul s ă se
amestece sau s ă le reglementeze în nici un fel. Ac țiunile care, îns ă, îi privesc sau îi
afecteaz ă pe ceilal ți – other-regarding act s – pot și trebuie s ă fie reglementate și
controlate de stat. Deci zona de intersec ței apar ține lui other-regarding acts .
Problema pare foarte simpl ă dar ridic ă foarte multe semne de întrebare atunci
când trebuie s ă fie pus ă în practic ă – când trebuie s ă acționeze statul înainte sau dup ă
acțiunea individului îndreptat ă înspre ceilal ți? În al doilea caz, statul ar fi neputincios și
nu ar avea nici un rol altul decât de aparat de represiune,( All individual acts are self-
regarding except those that cause harm to others. The criterion in terms of wich other-

19regarding acts are defined is that of harm. Only if harm is done can state intervene .). În
primul caz ar avea rol de constrângere și de represiune, dar atunci liberalismul ar fi
limitat. Aceast ă problem ă nu a fost niciodat ă solu ționat ă de liberalism, devenind subiect
al filosofiei politice și generând problema influen ței. Problema care se pune este aceea
dacă statul are voie s ă influen țeze ac țiunile indivizilor pentru a preîntâmpina ac țiuni
negative. Aceast ă problem ă are foarte importante rezultate, în special în domeniul
educa ției: din punct de vedere dogmatic liberal, statul nu ar trebui s ă intervin ă în procesul
educativ, pentru c ă astfel influen țează comportamentul uman.
Pluralismul politic
Liberalismul clasic nu a fost de la bun început un adept al pluralismului politic10.
Liberalii considerau c ă grupul nu este o entitate moral ă, așa cum este individul, și nu po ți
să judeci un grup ci numai indivizii separa ți din cadrul acestuia. Grupul îi va domina pe
indivizi și astfel î și vor pierde libertatea. Ei doreau construirea unui stat care s ă nu aib ă
nevoie de cadre diferite de ac țiune în legislativ, ci numai un cadru care s ă reprezinte
interesele diferite ale indivizilor. Realitatea politic ă i-a împins îns ă la recunoa șterea
pluripartidismului, îns ă mult prea târziu deoarece epoca liberalismului se încheiase deja.
Dimensiunea economic ă a liberalismului.
Probabil liberalismul este cel mai bine cunoscut pentru dimensiunea sa
economic ă, și anume pentru ideea de pia ță liber ă și de capitalism, ale c ărui creator
indubitabil a fost11. Dar capitalismul, în sensul propus de liberali, nu era neap ărat un
concept economic, ci mai degrab ă unul moral și politic. Sigur c ă acest concept este de
natur ă economic ă, dar el conduce la bun ăstarea și fericirea oamenilor, deci este și un
domeniu al moralei. De altfel, în secolul al XVIII-lea termenul de economie politic ă nici
nu exista ca atare, ea fiind v ăzută ca un domeniu al politicii în general definit ă ca art ă a
guvern ământului, a șa cum o descrie J.J.Rousseau, primul utilizator, la 1755, al
termenului.
Înainta șii primilor economi ști sunt fiziocra ții (Turgot, Quesnay), cei care propun
prima perspectiv ă asupra societ ății economice. Concep ția fundamental ă a fiziocratismului

10 v. Benjamin Constant
11 Conceptul de capitalism apar ține secolului al XIX-lea, și este un princpiu economic
modern. Facem aceast ă precizare în condi țiile care anumi ți teoreticieni sociali ști încercau
să împing ă originile capitalismului în antichitate, de exemplu Karl Kautsky.

20este c ă exist ă o ordine natural ă a societ ății bazat ă pe Proprietate, Siguran ță, Libertate,
și pe credin ța că, în trecerea de la starea de natur ă la cea civilizat ă, omul nu sacrific ă
nimic și câștigă totul. Vedem deci c ă fiziocratismul este o prelungire a conceptului de
contract social.
Quesnay, unul din teoreticienii fiziocratismului, era medic și echivala economia cu
circula ția sangvin ă, așa cum curge sângele prin venele oric ărei fiin țe tot a șa circul ă și
bogăția prin venele statului. Plecând de la o asemenea asociere el propunea studierea
economiei ca pe un fel de fiziologie și trăgea concluzia c ă Ordinea natural ă este
ordinea providen țială, dând astfel o not ă de uria ș optimism economiei libere.
Pentru el, ob ținerea celei mai mari cre șteri a bun ăstării se realizeaz ă prin
reducerea cât mai mare a dependen ței și aceasta este esen ța conduitei economice. Dar nu
poți rezolva interesul particular prin separarea lui de interesul general, și asta va aduce
domnia libert ății, căci el este primul care crede c ă intruziunea statului în economie este
un abuz și societatea trebuie l ăsată să se descurce singur ă: Il mondo va da se (lumea
merge de la sine). În concluzie, oamenii trebuie s ă fie l ăsați în pace s ă își caute fericirea
și bun ăstarea a șa cum pot, el introducând primul principiu la liberalismului economic:
laissez faire (lăsați să se fac ă), Adam Smith introducându-l pe al doilea laissez passer
(lăsați să treac ă, referindu-se la o pia ță complet liber ă, în care statul nu mai poate avea
monopolul produselor și al transportului acestora de la o pia ță la alta). Astfel se na ște
principiul fundamental al economiei liberale “Laissez faire, laissez passer, le monde va
d’elle même ”.
Sigur c ă, fiind primii teoreticieni ai economiei, fiziocra ții au fost destul de limita ți
și limitativi în problematica propus ă. Ei au introdus anumi ți termeni care apoi s-au
consacrat cum ar fi Produsul net – diferen ța dintre ceea ce este produs și ceea ce este
consumat este produsul net. dar pentru ei singurul domeniu care realizeaz ă produs net
este agricultura, eliminând orice alt principiu productiv din jocul schimbului. Dar rolul
lor uria ș a fost acela de a introduce optimismul în via ța economic ă și de a crea terenul
fertil pentru studiul și aplicarea economiei politice. Primul teoretician real al
liberalismului economic este Adam Smith. Acesta critic ă fiziocratismul dar, plecând de la
el, creeaz ă prima doctrin ă economic ă concret ă și aplicabil ă, pe care unii economi ști (ca
de exemplu Milton Friedman) o consider ă de neînlocuit.

21Adam Smith
Adam Smith pleac ă de la lucrarea lui David Hume – Eseu asupra contractului primitiv
(1748). Acesta din urm ă găsește o nou ă dualitate social ă pe care, consider ă el, se
întemeiaz ă întreaga realitate social ă, aceea bazat ă pe interese și nevoi – “Nevoia devine
ghidul interesului.” Aici apare pentru prima dat ă substitu ția politicii cu economia, aceasta
fiind motorul bunei func ționări a societ ății: “nevoia și interesul societ ății sunt principalele
legături care ne ata șează de guvern ământ și de aceea ele sunt leg ături sacre.” Într-o alt ă
lucrare, “Tratat asupra naturii umane”, Hume g ăsește că simpatia este elementul ce une ște
egoismul individual ( self-interest ) cu interesul societ ății în ansamblu. Plecând de la
conceptul de simpatie al lui Hume, Adam Smith o valideaz ă prin apologia frugalit ății
(Teoria sentimentelor morale) – bogatul poate consuma lucruri mai bune și mai rare, dar
nu poate mânca mult mai mult decât s ăracul, deci exist ă un echilibru în societate la fel ca
și în natur ă – frugalitatea devine astfel un instrument de moderare a pasiunilor și de
reglare a vie ții sociale care îi permite teoretic s ă își impun ă teoria sa fundamental ă de
egalizare a intereselor și nevoilor: “o mân ă invizibil ă pare s ă forțeze (pe boga ți) să
contribuie la aceea și distribu ție a lucrurilor necesare vie ții ca și când p ământul ar fi
împărțit în suprafe țe egale fiec ărui locuitor al s ău; și astfel, f ără să știe, f ără să fi avut
măcar inten ția bogatul serve ște interesului social și la multiplicarea speciei umane. […]
Toate rangurile din societate sunt la acela și nivel slujind bunei-st ări a corpului și
serenit ății sufletului.” (Teoria, partea a IVa, p. 2 12)
Vedem astfel c ă teoria economic ă a lui Adam Smith se na ște la confluen ța dintre
filosofie (în specia cea moral ă, cea care ținea în vremea respectiv ă locul sociologiei) și
politic ă. Economia, pentru el, este o metod ă de construc ție a socialului și nu scopul
demersului s ău filosofic. De exemplu, conceptul de pia ță, care este cel mai important
concept al liberalismului, rezolva pentru Adam Smith nu probleme economice ci dou ă
probleme sociale uria șe ale timpului: 1. cea legat ă de motivul r ăzboiului și al p ăcii și 2.
care este fundamentul obliga ției în plan social.
Piața, așa cum o în țelege Smith, este un mecanism natural care poate rezolva
aceste dou ă probleme în contra teoriei impuse de Hobbes. Pia ța este v ăzută de Adam

22Smith ca locul în care se schimb ă produsele ob ținute prin munc ă12. Aici se produce un
proces natural, prin care cererea echilibreaz ă oferta, și invers, iar acest proces natural
crede el este produs de o “mân ă invizibil ă”, cea a interesului care nu se supune nici
statului, nici voin ței oamenilor. În concluzie, pentru ca pia ța să produc ă bun ăstare și
echilibru, ea trebuie neap ărat s ă fie l ăsată absolut liber ă. Nimeni, și cu atât mai pu țin
statul nu trebuie s ă se implice în via ța economic ă, pentru c ă statul este cel mai prost
adminstrator al economiei, “c ăci el nu cheltuie bani pe care i-a câ știgat prin munca
proprie ci pe aceia pe care i-a luat de la al ții, prin taxe și impozite”.
Perspectiva lui Adam Smith a fost fundamental ă în impunerea economiei de pia ță
liber ă, mai ales c ă prin cealalt ă teorie a sa, diviziunea natural ă a muncii, el a încurajat
revolu ția industrial ă care tocmai începuse. El a propus și a realizat impunerea liberului
schimb în procesul comercial nu numai dintre pie țele aceluia și stat dar și între pie țele
dintre diverse state. Prin înfruntarea economic ă, prin excelen ță pașnică, el credea c ă se
vor elimina r ăzboaiele și se va impune o pace permanent ă în lumea dominat ă doar de
interesul comercial și de ob ținerea bun ăstării.
Desigur, aceste deziderate ce au stat la baza form ării ideilor liberalismului nu s-
au înf ăptuit. Din contr ă, dezvoltarea uria șă a industriei și începerea concuren ței
capitaliste între statele lumii (în special cele europene) a condus la un r ăzboi surd și
permanent pentru ocuparea de noi pie țe de desfacere a produselor lor și de colonizare a
cât mai multe teritorii pentru ob ținerea de for ță de munc ă ieftin ă și de materii prime
pentru reluarea procesului industrial. Acest fenomen s-a încheiat cu izbucnirea primului
război mondial, care a condus la remodelarea total ă a ideilor liberalismului.
Liberalismul Modern și Contemporan
Critica liberalismului clasic .
După cum am v ăzut, pentru liberalismul clasic modelul pie ței libere trebuia s ă fie un
panaceu universal pentru dezvoltarea și bun ăstarea unei societ ăți civilizate. Realitatea
celei de a doua jum ătăți a secolului al XIX-lea a infirmat aceast ă viziune, în special

12 Unul din elelmentele cele mai importante pe care le aduce Adam Smith în doctrina sa
este acela c ă principalul furnizor de bunuri este munca. Numai munca poate fi
considerat ă creatoare de bog ăție, toate celelalte elemente (banii, hrana etc) sunt produse
exclusiv ale muncii și nu pot fi ob ținute decât prin aceasta.

23datorit ă emergen ței unei noi clase sociale, proletariatul, care nu participa efectiv la pia ța
liber ă ci doar o alimenta cu produse f ără însă a beneficia de capitalul ob ținut din
schimbul efectuat direct pe pia ță. Cre șterea disparit ății sociale, accentuarea clivajelor
centru periferie și celor între clasele sociale a f ăcut ca, în final, liberalismul s ă fie
perceput ca un r ău absolut. Pe de alt ă parte, liberalismul economic a devenit principalul
factor ideologic de sus ținere a colonialismului în țeles ca un mijloc rapid de formare și
dezvoltare a pie ței libere. Colonialismul, de și își are mai degrab ă sorgintea în ideologiile
europocentriste și rasiste, a adus beneficii perspectivei liberale asupra capitalismului,
ceea ce a impus o anumit ă legătură, dac ă nu chiar o suprapunere a ideii de capitalism pe
liberalism. Acuzat ă din toate p ărțile de a fi devenit o ideologie de stat împotriva societ ății
și de a- și fi tr ădat idealurile revolu ționare, liberalismul a tins s ă își găseasc ă noi
dimensiuni ideologice.
Aceast ă încercare nu a mai fost una u șoară, pentru c ă o parte din sus ținătorii
liberalismului s-au transformat în conservatori, ap ărând o ordine social ă deja impus ă.
Spre deosebire de perioada de început a liberalismului, când acesta era singur pe pia ța
ideologiilor (sub ve șmântul s ău găsindu- și adăpost și teorii destul de ciudate dar care
încercau s ă se auto-defineasc ă ca liberale), în a doua jum ătate a secolului XIX apar
competitori ideologici extrem de puternici cu care liberalismul trebuie s ă lupte. Iar
postura de a se afla la putere nu este una tocmai comod ă pentru un liberal care înainte se
declara anti-etatic.
Pe de alt ă parte, chiar și înconjurat de critici, liberalismul continua s ă posede o
armă redutabil ă pe care o impusese în anii anteriori aproape în întreaga Europ ă –
democra ția liberal ă. Plecând de la acest construct politic, liberalismul și-a modelat
strategiile de adaptare la confruntarea ideologic ă. Între anii 1887- 1930 putem vorbi de
două curente principale ce se propag ă în sânul liberalismului: 1. Liberasimul social și 2.
Liberalismul neo-clasic. Acest clivaj se va men ține și în perspectiva liberalismului
contemporan.
Liberalismul social
Cum spuneam de la bun început, scopul liberalismului clasic era s ă limiteze la
maximum rolul statului în societate, reducându-l la “jandarmul de noapte al societ ății”
cum îl definea Benjamin Constant. Desigur, o limitare total ă a statului în sensul dorit de

24liberali nu s-a produs niciodat ă, dar rolul statului în raporturile cu societatea și în special
cu pia ța s-au diminuat considerabil. Aceast ă diminuare a produs și unele disfunc ționalit ăți
tot mai vizibile în timp, cum ar fi monopolul particular sau clivajele tot mai vizibile între
cei boga ți și cei s ăraci.
Aceste principii care au fost deja, în mare m ăsură, adoptate și de partide care nu
sunt neap ărat liberale, dar accept ă ca fundamental jocul democratic sunt, încastrate în
liberalism, dar, la suprafa ță, lupta ideologic ă se d ă, deja, pe alte criterii.
În primul rând, criteriile privind libertatea adoptate de liberalismul contemporan
sunt cele legatede diferen ța între asumarea politicilor sociale și a accept ării well-fare
state- ului sau a reject ării lui. Desigur, temporal acest diferend care a divizat liberalismul
dateaz ă de mai bine de un secol, dar, dup ă o perioad ă de schimbare a paradigmei (în
special datorit ă războiului rece), problema revine tot mai acut ă în condi țiile globaliz ării.
În acest joc, liberalismul românesc a fost dintotdeauna excentric, în special
datorit ă diferen țelor de climat politic. Preocuparea permanent ă liberalismului românesc
de la sfâr șitul secolului al XIX-lea și pân ă la sfâr șitul celui de al doilea r ăzboi mondial a
fost modernizarea rapid ă a României și conectarea ei la dimensiunea economic ă
european ă a acelor timpuri. Aceast ă încercare extrem de l ăudabil ă a presupus un continuu
exerci țiu al puterii, fie reale fie virtuale și mai pu țin o structurare ideologic ă a ideii
liberale române ști. Mai mult, datorit ă unor condi ții istorice specifice, liberalismul
românesc nu și-a construit ideologia luptând împotriva unui etatism excesiv (pentru c ă în
bună măsură liberalii au fost cei care au condus statul) și nici, mai târziu, împotriva
socialismului colectivist, ca în cazul țărilor occidentale. Construc ția ideologic ă liberal ă,
atâta cât ă a existat, a avut mai mult o dimensiune na țional ă, punând în centru construc ția
unei na țiuni și a unui stat prosper și liber. Dar, atât statul cât și națiunea sunt concepte
abstracte, iar liberalismul românesc s-a compl ăcut în a emite abstrac țiuni. Desigur, c ă în
acea perioad ă s-au impus politici privind situa ția familiei și s-a încercat îmbun ătățirea
situa ției acesteia, dar efectele nu au fost extraordinare. Situa ția femeii nu s-a îmbun ătățit
considerabil, modelul chiar cel mai liberal p ăstrându-se de tip patriarhal.
În perioada comunist ă dimensiunea politic ă liberal ă antebelic ă a fost idealizat ă de
puținii supravie țuitori ai respectivei perioade, astfel încât dup ă revolu ție ei au reiterat
modelul interbelic, neacceptând c ă situa ția politic ă și economic ă era cu totul alta. De

25altfel și modelul ideologic liberal occidental s-a schimbat extrem de mult, ast ăzi fiind
foarte greu s ă mai deceleze între diverse orient ări ce se declar ă liberale.
Principala divergen ță, cum spuneam, este cea între statul bun ăstării generale și
liberalismul de tip clasic, a statului minimal. Dac ă liberalismul statului minimal, sau
neoclasic, este de fapt perpetuarea sub alte dimensiuni a liberalismului clasic, și
încercarea acestuia de a poten ța capitalismul în forma sa benefic ă, liberalismul bun ăstării
este o redimensionare a liberalismului de la individualism spre societate.
Liberalismul bun ăstării nu are o istorie recent ă, așa cum s-ar putea crede. Înc ă de
la sfâr șitul secolului al XIX-lea, când liberalismul intrase într-o criz ă teoretic ă profund ă,
fiind eliminat aproape peste tot de socialism (mai pu țin în țările est europene, unde
liberalismul a fost întotdeauna un liberalism de stat), unii ideologi liberali au consim țit la
compromisul cu ideea de egalitate social ă și au încercat s ă tempereze viziunea capitalist ă
existent ă în doctrina lor. Primul care a introdus acest curent a fost T..H.Green ( 1832-
1886), și prin el liberalismul a atins o nou ă dimensiune – cea social ă. Green și-a construit
teoria pe distinc ția între dou ă feluri de a privi libertatea: libertatea negativ ă și libertatea
pozitiv ă*. Libertatea negativ ă era cea propus ă, anterior, de clasicii liberalismului, adic ă
acea libertate care exist ă doar în absen ța constrângerii. Dar, consider ă el, aceasta nu e
singura perspectiv ă asupra libert ății, ea poate însemna și ceva pozitiv, adic ă capacitatea
pozitiv ă de a face ceva . Dar aceast ă capacitate pozitiv ă nu exist ă decât în m ăsura în care
exist ă libertate de șanse, c ăci cineva care nu are oportunitatea de a face un lucru pe care l-
ar putea face nu este liber, adic ă este constrâns obiectiv s ă nu îl fac ă. Iar lipsa
oportunit ății este dat ă, consider ă Green, de s ărăcia cronic ă a unei societ ăți, care conduce
la inegalitatea șanselor, iar dac ă admitem acest lucru, oricine apreciaz ă libertatea
individual ă va dori s ă facă ceva pentru a dep ăși circumstan țele care constituie obstacole
atât de mari în calea libert ății.
De aceea el propunea, al ături de al ți liberali adep ți ai societ ății bun ăstării, c ă
societatea ac ționând prin guvern ământ ar trebuie s ă se implice activ în educa ție, sistemul
sanitar și să reglementeze condi țiile de munc ă ale proletarilor, care astfel s-ar apropia de
libertate.

* termeni care au alte conota ții decât cei propu și, mai târziu de Isaiah Berlin, dar care
probabil l-au influen țat.

26Tezele lui Green s-au materializat mult mai târziu, abia în a doua jum ătate a
secolului XX, filtrate prin teoria lui economic ă propus ă de lordul John Maynard Keynes.
Acesta sus ține c ă statul ar trebui s ă se implice în economie, nu atât direct, în sensul
socialismului, cât mai ales indirect prin intermediul taxelor și impozitelor, care au rolul s ă
“acordeze” economia cu momentul economic. Când pre țurile cresc, guvernul ar trebui s ă
creasc ă impozitele pentru a reduce cheltuielile consumatorilor și a reduce astfel infla ția.
Când pre țurile se stabilizeaz ă ar trebui s ă scad ă impozitele și taxele sau s ă creasc ă
programele sociale pentru a stimula economia și a p ăstra șomajul sc ăzut, printr-o ocupare
a for ței de munc ă cât mai adecvat ă.
Anii ’60 au adus “împlinirea” ideologic ă a liberalismului bun ăstării, în sensul c ă,
alături de perspectiva economic ă a egaliz ării șanselor, s-a introdus și perspectiva civico-
etică privind egalizarea posibilit ăților de afirmare a diferen țelor dintre cet ățenii aceluia și
stat. În ace ști ani, în special datorit ă presiunilor venite din partea unor minorit ăți etnice și
apoi sexuale, liberalii au adoptat o linie extrem de permisiv ă a capacit ății de exprimare a
diferen țelor dintre minoritari, etnici, sexuali, religio și etc. și majoritari. Liberalii
bunăstării au militat nu numai pentru eliminarea oric ărei discrimin ări dar și pentru
oferirea de avantaje sociale și economice tuturor celor care sunt considera ți discrimina ți.
Aceast ă opțiune a adus linia liberalismului bun ăstării în tab ăra a ceea ce în anii ‘70-80 s-a
numit Noua Stâng ă**.
Liberalismul neoclasic
Întregului e șafodaj al liberalismului bun ăstării i s-a opus, permanent și constant,
liberalismul neoclasic, sau liberalismul de orientare profund concuren țială, cel care se
bazeaz ă exclusiv pe libertate împotriva egalit ății și egaliz ării, de orice fel. Acest tip de
liberalism nu difer ă prea mult de modelul secolului al XIX-lea, având ca obiectiv
dezvoltarea și bun ăstarea prin înt ărirea concuren ței libere dintre cet ățeni.

** Aceast ă “nou ă doctrin ă” a fost permanent extrem de confuz ă, aliindu-se când cu
sociali știi radicali, când cu ecologi știi sau cu alte orient ări aflate la stânga spectrului
politic occidental, f ără însă a îmbr ățișa vreo cauz ă anume. Noua Stâng ă respinge atât
comunismul demodat al Uniunii Sovietice, cât și capitalisul de consum al lumii
occidentale. Ac țiunile sale au avut îns ă un rol extrem de pozitiv în influen țarea procesului
democratic, introducând practic no țiunea de “democra ție participativ ă” și acționând
pentru concretizarea ei. Pe de alt ă parte ea a urm ărit permanent respectarea Drepturilor

27El este adeptul unui capitalism total, în care statul se implic ă doar ca un regulator al pie ței
(având în sarcin ă numai sistemul normativ – justi ția – și cel punitiv) și nici într-un caz în
reglarea societ ății. Reglarea societ ății este v ăzută ca un abuz de putere și deci o limitare a
libert ății individuale, considerat ă bunul suprem al ordinii capitaliste. De și a beneficiat de
doctrinari și teoreticieni de prim ă mân ă (cum ar fi Hayek, Friedman și alții) acest tip de
liberalism a fost perceput mult ă vreme ca un exerci țiu intelectual, iar de ideologii
sociali ști ca premisa fundamental ă pentru fascism. În anii ‘60-70 el nu avea aproape nici
un adept, fiind considerat mult prea de dreapta și chiar dep ășit. Din acest motiv, titulatura
sa a fost deseori aceea de neoconservatorism sau chiar de conservatorism contemporan.
Însă, în anii ’80 acest tip de ideologie, și în special în partea sa economic-monetarist ă, a
reușit prin doi politicieni de marc ă (Margaret Thatcer și Ronald Reagan, urma ți apoi de
Helmuth Kohl) s ă se impun ă ca o ideologie de succes. Mai mult ea a devenit apoi și
ideologia oficial ă a globaliz ării pân ă prin anii ‘97-98 (anii începutului recesiunii globale).
Putem deduce clar din prezentarea de mai sus c ă mai degrab ă liberalismul
bunăstării este cel care se preocup ă mai îndeaproape de problema familiei și a femeilor,
creând politici în contact direct cu mi șcările feministe (care, multe dintre ele, împ ărtășesc
punctul de vedere privind egalitatea sau promovarea de șanse pentru femei și alte
minorit ăți).
Aceste disensiuni dintre ideile liberale a f ăcut ca liberalismul s ă subziste mai mult
prin ideologie, decât prin partide cu titulaturi ca atare. În Europa num ărul partidelor
declarat liberale este nesemnificativ, liberalismul ascunzându-se, cum spuneam, în
programele altor partide, în special conservatoare. Dar aceasta nu înseamn ă că ideea
liberal ă nu are suficiente resurse s ă renasc ă oricând este nevoie de ea.
Subiecte de verificare:
1. Perspective asupra democra ției, liberalism și stat – Alexis de Tocqueville și Benjamin
Constant

Omului, atât în Occident cât și în alte state autoritare sau totalitare, fiind o voce extrem de
prezent ă în dezbaterea public ă.

282.Liberalismul matur. Conceptele libert ății. Statul liberal și drepturile cet ățenești. –
liberalismul insular
3.Perspectiva economic ă a liberalismului. Elementele esen țiale ale viziunii liberale
asupra sistemului economico-financiar.
4. Liberalismul și statul
5. Rolul societ ății civile asupra form ării democra ției. Diferen ța între democra ție și
liberalism
6.Liberalismul periferic – dimensiunea na țional ă a liberalismului

29Tema III
Conservatorismul
După parcurgerea acestei teme ve ți înv ăța:
1. Definirea termenului de conservatorism
2. Abordarea istoric ă a conservatorismului clasic
3. Ideile principale a conservatorismului
4. Conservatorismul modern
5. Conservatorismul contemporan
Conservatorismul este definit de cele mai multe ori mai degrab ă ca o stare de spirit
decât ca o ideologie în sine. Și aceasta pentru c ă sunt foarte multe interpret ări asupra
naturii acestei doctrine, în special datorit ă abilit ății ei extraordinare de a supravie țui în
orice context. Pentru a fi conservator este nevoie s ă existe ceva de conservat: un status-
quo, o situa ție, o pozi ție etc. Dar conservatori sunt percepu ți și cei care manifest ă
rezisten ță la schimbare chiar dac ă situa ția în care se afl ă nu este neap ărat în favoarea lor,
cum sunt locuitorii din mediul rural sau din ora șele mici care nu î și pot închipui un alt tip
de existen ță altul decât al lor. De aceea, putem defini conservatorismul ca și o
rezisten ță teoretic ă articulat ă și sistematic ă la schimbare, fiind o ideologie ce î și
propune s ă apere status-quo -ul deja prestabilit în fa ța oric ărei schimb ări rapide sau
forțate.
Dacă definim conservatorismul ca pe o ideologie care ap ără status-quo- ul și pe o
raționalizare și legitimare a unei ordini deja existente – adic ă ca pe o ideologie
situa țional ă – vom observa c ă aceast ă ideologie are propria sa logic ă, ea nefiind
influen țată în esen ța sa de epoca istoric ă în care se manifest ă. Astfel, conservatorismul,

30oriunde și oricând s-ar manifesta, are câteva principii de baz ă care reu șesc defineasc ă
ideea conservatoare chiar și atunci când ea nu este definit ă ca atare13.
1. Libert ățile individuale sunt mai importante pentru conservatorism decât egalitatea
2. Conservatorismul este împotriva concentr ării puterii politice în mâna oricui, și
mai ales a mul țimilor
3. Insist ă asupra unei teorii organice a societ ății, care s ă includ ă o ierarhizare a
grupurilor și a claselor dar și o cooperare între ele. De aici se deduce c ă ideea de
comunitate și interesele sale sunt totdeauna deasupra intereselor individuale.
4. Își asum ă un respect aproape sacru pentru tradi ție și mo ștenirea cultural ă, adic ă
ceea ce ne leag ă în mod fericit de înainta șii no ștri.
5. Rațiunea și proprietatea sunt metode de rezolvare a problemelor sociale
6. Religia, care este un bun cultural tradi țional, trebuie s ă se bucure de respect.
7. Majoritatea liniilor ideologice conservatoare sunt elitiste.
Din punct de vedere istoric este greu de ar ătat care este momentul real al apari ției
conservatorismului ca și doctrin ă politic ă închegat ă. Unii autori pretind c ă un anumit fel
de conservatorism a existat dintotdeauna în cultura umanit ății, Cicero fiind un
conservator în raport cu Cezar care a intuit mai repede beneficiile schimb ării republicii în
imperiu pentru cet ățenii Romei antice. E totu și greu s ă accep ți că orice rezisten ță la
schimbare este o form ă a conservatorismului, acesta din urm ă pierzându- și astfel orice
dimensiune ideologic ă, fiind doar o înc ăpățânare de moment de a r ămâne în urm ă, în
condi țiile în care schimbarea oricum se produce. De aceea, majoritatea autorilor
consider ă că aceast ă ideologie se întemeiaz ă ca o reac ție la trecerea de feudalism la
modernitate, fiind îns ă o doctrin ă a modernit ății, care se uit ă însă înapoi cu nostalgie14.
Și, în sfâr șit, al ți autori încearc ă să demonstreze c ă nu avem de a face doar cu un singur
conservatorism, ci cu mai multe dimensiuni ale acelea și doctrine. Astfel Samuel P.
Huntington argumenteaz ă că conservatorismul poate fi v ăzut ca 1. O ideologie care
eman ă de la aristocra ție ca ra ționalizare a pozi țiilor și intereselor ei sociale în raport cu

13 Folosim termenul de conservator în acord cu ceea ce se nume ște îndeob ște ideologia
conservatoare, fenomenele particulare, cum ar fi conservatorism de stânga – prin care se încearc ă
definirea nostalgicilor comuni ști, sau al ții asemenea, nefiind acoperite de acest termen.

31Revolu ția Francez ă de la 1789 – conservatorismul aristocratic ; 2. O ideologie care
conține prescrip ții substan țiale asupra organiz ării vie ții sociale și politice –
conservatorismul autonom și 3. O ideologie care apare în situa ții specifice, atunci când
status-quo -ul și interesele unui grup social sunt amenin țate de o ideologie a schimb ării
profunde – conservatorismul situa țional.
Conservatorismul britanic
De multe ori ideea de conservatorism se confund ă cu tipologia conservatorismului
anglo-saxon și pe bun ă dreptate, pentru c ă cei care au dat cele mai multe direc ții de
gândire în conservatorism au fost englezii și apoi americanii. Din acest motiv, cele mai
multe lucr ări consacrate conservatorismului se raporteaz ă la cel anglo-saxon.
Apari ția grupului torry pe scena politic ă britanic ă a secolului XVII-XVIII ca grup
de sus ținere a monarhiei și nobilimii în raport cu Parlamentul, considerat ca fiind prea
popular a generat, f ără o preg ătire teoretic ă neap ărată, prima democratizare a unui stat,
desigur în limitele și condi țiile epocii respective. Paradoxal, îns ă, marele gânditor,
considerat ca fondator al conservatorismului, Edmund Burke, nu a fost torry ci whig,
adică oponent al mi șcării considerate conservatoare în acea epoc ă. Dar tocmai
posibilitatea contradic ției în raporturile politice a f ăcut ca aceast ă mișcare s ă poat ă apare.
Edmund Burke în lucrarea sa clasicizat ă deja – “Reflec ții asupra Revolu ției în
Fran ța” – face apologia democra ției deja instaurat ă în Anglia în raport cu tirania f ăcută în
numele poporului în Fran ța revolu ționar ă. Desigur, democra ția la care se refer ă el nu este
în nici un caz ceea ce în țelegem ast ăzi prin democra ție – el se referea doar la
reprezentativitate, și aceasta doar a unui num ăr mic de cet ățeni, și anume cei care pl ăteau
taxe, adic ă cei care, dup ă opinia sa, meritau s ă fie numi ți cetățeni.
Pentru Karl Mannheim, și în conservatorism se reg ăsește utopia, de și la un nivel
mult mai adânc, în apele freatice ale gândirii comunitare. Pentru Mannheim cea de a treia
mentalitate45 utopic ă se afl ă în conservatorism, descinzând direct, dar ca o
contrapondere, la mi șcările chiliastice. Aceast ă afirma ție pare a fi sus ținută și de Robert

14 V. teoria lui Robert Nisbet care îl consider ă pe Edmund Burke un ap ărător al epocii medievale
în raport cu modernitatea preindustrail ă.

32Nozick46, care vede în conservatorismul clasic o nostalgie fa ță de Evul Mediu. Dac ă este
așa, elementul utopic este legat indubitabil și de (sau în special) perspectiva asupra
comunit ății.
Aceast ă perspectiv ă se reg ăsește mai degrab ă la tipul de conservatorism natural,
adică la acel tip care nu este legat neap ărat de o doctrin ă politic ă ci de o nostalgie
incon știent ă față de toate valorile trecutului, care par pentru modern abandonate în ciuda
faptului c ă ele au fost de fapt creatoarele spiritualit ății umane. Acest conservatorism
(legat, a șa cum spune Andrew Vincent, de perioada romantic ă) nu este neap ărat utopic, ci
mai mult legat de mitul Vârstei de Aur (v ăzută de romantism în Evul Mediu cavaleresc
legendar). Pozi ția aceasta pune accentul mai mult pe o comunitate mitic ă, inițială, (într-o
oarecare m ăsură precre ștină sau a cre știnismului primitiv) ca o contram ăsură la
“individualismul” contemporanit ății, legat indisolubil de alienarea uman ă în epoca
industrializ ării.
Pentru Burke îns ă, comunitatea este o realitate pe care vrea s ă o apere de acel
esprit de siecle care apar ține, și el o recunoa ște, individualismului. Ne afl ăm, a șadar, în
aceea și dihotomie care bântuie modernitatea, aceea dintre individ și societate. Iar
conservatorii sunt cei care iau ap ărarea societ ății, a șa cum este ea hic et nunc ,
considerând c ă aceasta este și sursa schimb ării dar și a conserv ării a ceea ce este bun și
esen țial umanit ății.
Plecând de la ap ărarea societ ății ca entitate structurat ă natural, conservatorismul
nu se consider ă o utopie, ba din contr ă, el acuz ă toate celelalte teorii politice ca fiind
utopice, c ăci doresc transformarea rapid ă și fără tranzi ție a unui fenomen constituit
natural. Or, cea care st ă la baza acestei constituiri este tocmai comunitatea.
Pentru a demonstra elementul natural al societ ății bazate pe comunitate,
conservatorismul ( și în special Burke, dar nu numai el) pleac ă de la ceea ce ei consider ă a
fi “natura uman ă”. Pentru conservatorii secolelor XVIII-XIX, omul nu are o capacitate
general ă pentru altruism, fiind mai degrab ă o fiin ță aplecat ă spre rela ții cu cei apropia ți
lui, familia, prietenii și vecinii. De aceea, s-ar putea spune c ă omul este natural, dar nu
exclusiv egoi ști. În aceste condi ții, el pune interesul s ău mai presus de
toate celelalte, în țelegând, îns ă, că acest interes poate fi satisf ăcut doar prin rela ție cu
ceilal ți. În plus, omul este din fire înclinat și spre lene, ac ționând doar pentru a- și

33satisface interesele sale. Astfel, conservatorii pretind c ă încearc ă să vad ă omul din toate
perspectivele, f ără false prejudec ăți, dar și fără recurs la un optimism nefondat. Ei
consider ă astfel c ă omul este un amestec de ra țiune și sentimentalism, amestec care nu
poate fi eludat printr-o teorie sau alta. Plecând de la aceast ă judecat ă de valoare,
conservatorismul neag ă atât individualismul în genere, cât și conceptul de mas ă, ambele
fiind v ăzute ca cele dou ă fațete ale acelea și monede calpe. (Roger Scruton)
Datorit ă acestei perspective, conservatorismul consider ă că omul ca natur ă și
motiva ție rămâne neschimbat, în ciuda trecerii timpului și a civiliza ției, recuzând doctrina
dreptului natural, a contractului social și a st ării de natur ă. Vedem astfel c ă omul, în
viziunea conservatorilor, este anistoric. El într ă în contact cu civiliza ția pentru c ă nu
poate fi gândit în afara societ ății, dar natura sa r ămâne constant ă peste timp și
circumstan țe.
Ori, spune Burke, prin natura sa, omul este legat de comunitatea în care se na ște și
se formeaz ă. Astfel via ța în comunitate devine pentru el o a doua natur ă, pentru c ă ea
conține toate cutumele și regulile p ăstrate prin tradi ție. Dar, apar ținând comunit ății,
omului nu i se neag ă libertatea, ci dimpotriv ă, comunitarismul declar ă că numai prin
comunitate exist ă libertate uman ă. Libertatea nu trebuie s ă fie v ăzută ca o valoare
abstract ă, ci trebuie s ă depind ă de scopurile comunit ății, căci ea este v ăzută în parametrii
unor tradi ții și cutume, prin care însu și omul este ap ărat de tendin țele centralizatoare ale
statului. Dac ă drepturile unor grupuri, sau comunit ăți sunt înc ălcate de statul centralizat
în numele libert ății individului, atunci chiar libertatea individului se clatin ă.
Tradi ția este, pentru conservatorism, cea mai important ă component ă a
comunit ății, pentru c ă prin ea se încearc ă continuu ameliorarea condi ției umane. Îns ăși
comunitatea, ca depozitar ă a tradi ției se subordoneaz ă acestei func ții, devenind
creatoarea, de facto a omului istoric. Omul ca entitate individual ă abstract ă, este, am
văzut, anistoric. Comunitatea, îns ă, are existen ță temporal ă, fiind atât creatoare de istorie
cât și beneficiara ei. Comunitatea instituie conform cerin țelor de moment toate
elementele societ ății, dar ea nu poate trece prea mult peste natura imperfect ă a
omului.(Vierek)
Fiind creaturi determinate social și istoric (prin natura comunit ății), oamenii
reflect ă, în mod nacasar, patternurile naturale ale inegalit ății sociale (mai mult,

34conservatorii romantici considerau c ă și în natur ă exist ă inegalitate, conform modelului
creștin c ă toate vie țuitoarele sunt subordonate omului). Autoritatea este, deci, necesar ă
totdeauna și ea este cea care determin ă inegalitatea. Inegalitatea are r ădăcini
circumstan țiale naturale, a șa cum am ar ătat, dar și politice, fiind intim legat ă de modelul
form ării comunit ății (în special când aceasta se bazeaz ă pe modelul patriarhal al familiei).
În secolul XX, îns ă, conservatorismul încearc ă să mute accentul în cazul inegalit ății: dac ă
precursorii din secolul al XIX-lea g ăseau inegalitatea ca formul ă natural ă, existând
aprioric, conservatorismul modern consider ă că egalitatea de șanse și de oportunit ăți
trebuie s ă fie un dat social normal, dar c ă, în jocul cererii și ofertei exist ă, natural,
înving ători și învin și. Vedem, astfel, c ă accentul se mut ă de la premise la concluzie, în
timp ce inegalitatea social ă este men ținută ca o form ă natural ă a societ ății.
Inegalitatea este doar o parte a con ținutului tradi ției, care înglobeaz ă și continu ă
să înglobeze toat ă înțelepciunea uman ă, care este preluat ă pe parcurs, dup ă ce a fost
decantat ă și interiorizat ă social. De aceea, tradi ția este superioar ă crea ției umane
particulare, care cel mult devine o parte a întregului. Comunitatea este chemat ă, în aceste
condi ții, să gestioneze tradi ția (inclusiv formele nou preluate), c ăci prin comunitate
tradi ția rămâne pururi vie. Burke spune c ă nici o revolu ție sau cataclism nu au distrus
complet tradi ția, ba pân ă la urm ă ideile respectivei revolu ții au sfâr șit prin a fi încorporate
tradi ției. Astfel tradi ția comunit ății, are o ciudat ă form ă circular ă, fiindu- și sie și
suficient ă.
Deținând o asemenea for ță ca tradi ția este normal s ă i se dea comunit ății puterea.
Dar aceast ă putere nu este una a masei, a șa cum s-ar p ărea la prima vedere. Mai mult,
conservatorismul nici nu accept ă ideea de mas ă, care i se pare un concept artificial ca
sumă de indivizi abstrac ți, iar puterea masei este v ăzută ca mobocra ție – adic ă puterea
gloatei care se conduce dup ă instinctul gregar și inspira ție de moment, deseori
contradictorie. A șa cum spune Ortega y Gasset: “Democra ția ca mobocra ție înseamn ă ca
națiunea s ă acționeze împotriva tuturor grupurilor. Libertatea înseamn ă libertatea
grupului, a comunit ății mici din care face parte individul și nu libertatea individului în
cadrul comunit ății monolitice na ționale care îi neag ă în final libertatea.”.
Puterea comunit ății înseamn ă participarea acesteia la activitatea de guvern ământ,
care ac ționeaz ă în func ție de și pentru respectarea drepturilor comunit ății, pe care acestea

35le are din tradi ție. Acceptând inegalitatea ca pe un lucru natural, conservatorismul accept ă
și autoritatea ca pe o structur ă normal ă și accept ă să i se supun ă în condi țiile în care
aceasta ac ționeaz ă în spirtul legilor și pentru buna vie țuire a membrilor comunit ății.
Pentru ca autoritatea s ă se manifeste este necesar ca societatea în ansamblu s ă fie
organic ă și ierarhic ă. Termenul de organic ă în perioada de constituire a doctrinei avea
conota ția strict ă a termenului, adic ă fiecare comunitate s ă îndeplineasc ă rolul unui organ,
societatea în ansamblul ei fiind echivalat ă cu un macroanthropos , comunit ățile.
având pe lâng ă rolul constitutiv și pe cel de formativ. Pentru Burke întregul sau societatea
const ă din interdependen ța armonioas ă dintre p ărți, care se supun toate unui organism
central care este Constitu ția. Aceasta nu este un document scris, ci o sum ă de cutume ,
reguli, legi și tradi ții care con țin autoritate.
Autoritatea apar ține comunit ăților prin subsidiaritate 58, am putea spune , pentru
că, spre deosebire de cei care stabilesc fondarea autorit ății politice pe contract sau
consens, conservatorii caut ă acest fundament în tradi ție și cutum ă, a c ăror depozitar este
comunitatea. Drepturile și libert ățile comunit ății sunt strict problemele comunit ății, și ale
nimănui altcuiva. “ A șa cum nu po ți avea o limb ă proprie, deoarece cuvintele î și deriv ă
sensul din uzul comun, tot a șa nu po ți avea drepturi pe care nu ți le recunoa ște nimeni.”
Antiindiviualismul și procomunitarismul, provin a șa cum am ar ătat mai sus, din
perspectiva organic ă asupra societ ății. Societatea, ca un tot organic, este rezultatul unei
evolu ții naturale. De aceea, Burke vede în stat ceva asem ănător misterului – p ărțile sale,
ca și majestatea sa, nu pot fi disecate și analizate – pentru c ă statul nu a fost f ăcut. Burke
declar ă că “noi ne-am n ăscut într-o societate politic ă, la fel ca ta ții și strămoșii no ștri, nu
noi am f ăcut-o”. Guvern ământul este necesar datorit ă imperfec țiunii naturii umane, c ăci
rolul s ău este s ă men țină pacea, libertatea, justi ția și proprietatea.
Pentru a controla puterea conservatorismul el face apel la democra ție, dar
democra ția nu este în țeleas ă ca putere a maselor, a șa cum am spus, ci ca form ă prin care
comunitatea controleaz ă puterea statului. Scopul statului este de a ține balan ța întregului,
și de a crea unitate și comunitate de scopuri în afara diversit ății. De aceea este nevoie de
democra ție, dar aceast ă democra ție nu trebuie s ă se realizeze neap ărat prin alegeri, unde
spiritul gregar al maselor se manifest ă, ci prin reprezentativitate, pentru c ă, crede Burke,
nu alegerile ci calitatea celui care reprezint ă trebuie s ă fie sursa autorit ății.

36Cum s-a v ăzut conservatorismul d ă întreaga putere comunit ății, dar indirect, încât
s-ar putea spune individul se afl ă încă o dat ă aneantizat în colectivitatea pe care nici într-
un caz nu o poate controla, ba chiar c ăreia îi este dator fapt fiind “natura sa imperfect ă”.
Deși îi este recunoscut dreptul de a fi liber, aceast ă libertate nu și-o poate asuma decât în
func ție de propensiunea comunit ății pentru gradul de libertate al individului. Am putea
accepta, prin prisma conservatoare, c ă omul îi este dator comunit ății, atât pentru statusul
și libertatea sa, dar și pentru toate inconvenientele pe care le determin ă nașterea și
dependen ța, chiar dac ă numai teoretic, de o comunitate. Astfel, în dihotomia individ –
societate, conservatorismul opteaz ă clar pentru a doua, f ăcând-o responsabil ă cu existen ța
individului social.
***
Conservatorismul clasic în încercarea sa permanenet ă d e a s e p l i a p e c e r i n țele
comunit ății se va desprinde în extrem de multe dimensiuni ideologice, dintre care unele
vor sta la baza altor ideologii politice viitoare (în special fascismul sau democra ția
creștină, dar și altele). Astfel, o bun ă parte a secolului XIX, conservatorismul european a
căzut sub influen ța clar ă a romantismului, p ărând c ă acesta este destinul ideologic al
doctrinei. Dimensiunea sa politic ă nu era profund diferit ă de cea a înainta șilor, numai c ă
își radicalizase pozi ția în ceea ce prive ște liberalismul de stat, pe care îl considera extrem
de inoportun în manifestarea libert ății sociale (în sensul c ă ierarhia social ă prestabilit ă nu
se mai era acceptat ă, minimalizând rolul nobilimii în construc ția societ ății, în special
după apari ția parlamentelor populare). De asemenea, pozi ția lor religioas ă devenise, atât
în Marea Britanie cât și în Germania, extrem de percutant ă, resim țind modernitatea ca o
permanent ă revolu ție spiritual ă, dar nu neap ărat benefic ă.
Prin romantism, conservatorismul cap ătă imaginea unui curent puternic impregnat
de direc țiile ideologice ale claselor dominante, lucru nu întru-totul adev ărat, dar aparent
extrem de pertinent15. Prin romantism conservatorismul devine paseist (face apologia

15 De exemplu, majoriatatea poe ților și arti știlor romantici cum ar fi Novalis, Schelling, T.S.
Eliot, Verdi, Eminescu etc. nu provin din p ăturile bogate ale societ ății, din contr ă par mai degrab ă

37vieții la țară, a familiei țărănești, tradi țional medievale, capabil ă de fericirea simpl ă a
continuit ății în compara ție cu clasa proletar ă și mic burghez ă, aflat ă permanent în criz ă de
identitate cultural ă sau na țional ă. Tot prin romantism conservatorismul reu șește să preia
dimensiunea na ționalist ă de la liberalism.
Încă din 1830- 1832, anii na șterii oficiale a Partidului Conservator în Marea Britanie,
conservatorismul î și asum ă dimensiunea na țional ă a partidului pe care o opune încerc ării
statului liberal de a l ărgi baza cet ățeneasc ă a na țiunii. Ei se vor ridica prin Disraeli
împotriva utilitarismului (considerat mecanicist) promovat de Jeremy Bentham.
Teza lui Bentham era considerat ă de Disraeli și de conservatori conducând la un
model extrem de schematic și în acela și timp bulversant pentru o societate cum era cea
englez ă. Dac ă Bentham considera c ă modelul competi țional este nu numai necesar ci și
natural, pentru conservatori revenirea la comunitate, și în special la cea na țional ă era
absolut imperioas ă, riscându-se altfel ca clivajul dintre s ăraci și boga ți să conduc ă la
distrugerea na țiunii engleze care tocmai apucase s ă se sudeze cât de cât16. Viziunea lui
Disraeli apeleaz ă la un na ționalism cu puternice accente sociale ceea ce îi netezi calea la
putere și-l va transforma într-un reformator al conservatorismului.
Reforma propus ă de el a influen țat uria ș societatea britanic ă și, prin contagiune,
întreaga societate european ă a mijlocului de secol XIX. La fel ca și omologul s ău german,
cancelarul Otto von Bismark (de asemenea conservator), Disraeli va înfiin ța organisme
guvernamentale sau cu garan ții de stat care s ă asigure pensii pentru muncitori, asisten ță
social ă pentru copii și ceea ce am numi ast ăzi persoane defavorizate (în special invalizi și
estropia ți de pe urma r ăzboaielor coloniale), școala general ă obligatorie etc. A încercat și
a și reu șit în bun ă măsură să mic șoreze șomajul britanic continuând și dezvoltând
modelul colonial, p ăstrând monopolul metropolei asupra coloniilor. Astfel muncitorii
britanici au început s ă duc ă o via ță mai bun ă pe insula britanic ă atât din punct de vedere

înclina ți spre revolu țiile na ționaliste. Și alte grupuri sociale, ca de exemplu țărănimea bogat ă sau
medie, unii din cei cu meserii liberale etc sprijin ă direct sau indirect partidele conservatoare,
făcându-le partide extrem de importante în via ța politic ă a țărilor respective.
16 “Dou ă națiuni; între care nu exist ă nici o leg ătură și nici o simpatie; care se ignor ă unele pe
altele c ă trăiesc, simt și gîndesc ca și cum ar tr ăi în zone diferite sau locuiesc pe planete diferite;
care respir ă altceva și sunt hr ăniți cu alt ă hran ă, are coordona ți în forme diferite și nu sunt
guvernate de acelea și legi.
Despre cine vorbe ști? Întreb ă Egremont, ezitând
Despre s ăraci și boga ți, spuse Sybil. citat

38material cât și politic. El a impus tema “O singur ă națiune” cu scopul precis de p ăstra
modelul britanic solid și nedestructurat. Modelul s ău a f ăcut ca primele forme ale
naționalismului s ă apar ă ca benefice și modernizatoare în condi țiile democra ției. Și
aceasta pentru c ă spre deosebire de Germania a aplicat acest model social pe scheletul
unui stat democratic. În Germania modelul social propus de Bismark n-a fost decât
aparent dublat de o reform ă democratic ă, rolul și puterea statului și în special a
împăratului m ărindu-se.
Conservatorismul aplicat de Partidul Conservator din Marea Britanie
după Disraeli va dezvolta o linie politic ă cu puternice accente paternaliste,
ceea ce permite nu numai deta șarea de Partidul Liberal dar și intrarea în
competi ție cu Partidul Laburist. Disraeli a intuit foarte bine faptul c ă
liberalismul ca formul ă economic ă și politic ă în forma în care r ămăsese dup ă
revolu ția industrial ă nu mai era capabil s ă administreze problemele sociale
ale Imperiului Britanic r ămânând închistat în vechile sale formule teoretice.
Cel care a dus mai departe modelul lui Disraeli a fost Joseph Chamberlain, care,
fără să fie un teoretician, a fost un om politic extrem de abil și de legat de Imperiul
Britanic. El este unul dintre prim-mini ștrii reprezentativi ai perioadei victoriene, perioada
de suprema ție absolut ă atât economic ă cât și politic ă a Marii Britanii. Chamberlain este
cel care va introduce ceea ce se va numi în secolul XX well fare state (statul bun ăstării).
Modelul s ău practic a fost acela de a se îngriji ca statul s ă cheltuiasc ă o sum ă fixă pentru
fiecare cet ățean al s ău indiferent de statutul social. Astfel iau na ștere, pe lâng ă asocia țiile
voluntare de caritate și unit ăți de stat care se îngrijesc de cet ățenii britanici mai pu țin
noroco și. Este momentul când în Anglia se construiesc locuin țe sociale și spitale de c ătre
stat, se impun legi care încearc ă să mic șoreze inegalit ățile economice, f ără însă a cre ște
libert ățile politice (dreptul de vot al femeilor, de exemplu).
Și numai acest exemplu din istoria conservatorismului este capabil de a ar ăta
forma în care se manifest ă conservatorismul politic care, f ără a gr ăbi istoria, se adapteaz ă
acesteia și își impune propriile principii ca linii directoare pentru toat ă societatea.

39Desigur nu în toate țările conservatorismul a avut exact acela și comportament. În
țările din Centru și Estul Europei partidele conservatoare au jucat un rol uria ș în clivajul
posesori de p ământ versus lucr ători agricoli. Rolul lor a fost mai pu țin modernizator decât
a conservatorilor occidentali, fiind considera ți mai degrab ă reac țonari decât
modernizatori, tez ă care paraziteaz ă și ast ăzi perspectiva asupra conservatorismului în
general.
Începând cu secolul al XX-lea principalul adversar ideologic al
conservatorismului devine socialismul. În prim ă instan ță, conservatorismul se va afla
într-o situa ție destul de dificil ă în raport cu socialismul care, la acel moment, era
purtătorul unei ideologii extrem de atractive și aparent echitabile. Apoi, organizarea
partidului era complet nou ă și stabil ă (modelul partidului de mase) având un corpus
electoral dedicat partidului, coordonat de sindicate și, în sfâr șit, o ideologie stabil ă care
propunea transformarea radical ă a statului. Acestei realit ăți conservatorii nu îi puteau
răspunde decât cu vechile principii politice și morale ale secolului al XIX-lea. În al doilea
rând, sociali știi dădeau aparen ța unei uniuni politice transeuropene, pe când conservatorii
din fiecare țară se refer ă doar la politice societ ății lor, f ără a avea leg ături statutare între
diversele partide, iar dup ă primul r ăzboi mondial o bun ă parte din partidele conservatoare
de pe continent dispar.
Ideea conservatoare nu a disp ărut îns ă ci încearc ă încă odat ă să se adapteze la
noua societate. În perioada interbelic ă conservatorismul a avut o situa ție extrem de grea
în special în raport cu fascismul, pe care l-a poten țat ideologic17, și au încercat în anumite
cazuri chiar s ă și-l asume cum este cazul în special în țările din Centrul Europei –
Polonia, Slovacia, Ungaria. Aceasta distorsiune ideologic ă a marcat epoca de dup ă cel de
al doilea r ăzboi mondial, când a devenit foarte greu s ă distingi conota ția cuvântului
conservator.
Totu și, în aceast ă epoc ă, conservatorismul, fie în opozi ție (de cele mai multe ori)
fie la putere, începe s ă își construiasc ă o nou ă identitate politic ă și economic ă care va
deveni efectiv ă în anii ’50, identitate care va marca definitiv imaginea sa. De fapt, aceast ă

17 Și în anumite cazuri chiar material, cum este cazul Marii Britanii în timpul r ăzboiului civil din
Spania.

40linie începuse s ă se traseze în Marea Britanie înc ă din 1880, prin perspectiva lui Herbert
Spencer (Herbert Spencer – The Coming Slavery- )* care cerea propriului partid
întoarcerea la vechiul principiu al liberului schimb, abandonat de Disraeli în favoarea
acțiunii sociale. Dar linia lui Spencer era o linie marginal ă în conservatorism, ea fiind
readus ă în prim-plan ca un mijloc de lupt ă eficient ă împotriva emergen ței
colectivismului.
***
O caracteristic ă a locuitorilor Marii Britanii este pasiunea lor pentru rugby, joc de
golani jucat de gentlemeni cum îl definesc chiar pasiona ții săi. Dar pu țini știu c ă filosofia
acestui joc (spre deosebire de fotbal) este pasa înapoi, scopul juc ătorilor fiind acela de a
păstra mingea oval ă cât mai mult în echip ă. Tot astfel, în scopul de a p ăstra cât mai mult
puterea, atât cea direct ă cât și cea simbolic ă, conservatorismul a trebuit s ă facă o “pas ă
înapoi” și să își reconsidere dimensiunea ideologic ă. Aceasta a însemnat c ă fostul
adversar al liberalismului s-a întors la valorile liberale de la începutul secolului al XIX-
lea și le-a revalorificat pentru societatea de dup ă al doilea r ăzboi mondial.
Conservatorii și-au plasat rezisten ța în fa ța socialismului colectivist și planificator
făcând apel la leg ătura indisolubil ă dintre libertatea economic ă și cea politic ă. Teza de la
care plecau era c ă, în ciuda prejudec ăților ideologice, capitalismul este singura form ă de
economie care conduce la fericire pentru c ă este singura form ă economic ă dreapt ă și
liber ă. Socialismul, în dorin ța sa de egaliza întreaga societate va conduce la nedreptate și
sărăcie datorit ă planific ării economice și birocratiz ării excesive a societ ății.
Cei care au promovat acest tip de curent politic, teoretic și economic nu au fost
neap ărat membri ai vreunui partid conservator, dar teoria lor a fost rapid îmbr ățișată de
conservatori care și-au construi o nou ă dimensiune politic ă pe baza acestor idei și care, în
scurt timp, au fost puse în practic ă de guvernele din familiile conservatoare.
Sunt mul ți autori care s-au înscris în acest curent începând cu sfâr șitul anilor
teizeci ai secolului XX, dar poate cei mai proeminen ți sunt K.R.Popper, F.A.Hayek
și Michael Oakeshott.
Construc ția teoretic ă propus ă F.A.Hayek este prima care reu șește să stăvileasc ă
propor țiile luate de teoria socialist ă (nu numai de formul ă marxist-leninist ă, dar și pe cea

41influen țată de curentul keynesian al neoliberalismului*), și să propun ă o nou ă viziune,
pozitiv ă, asupra liberalismului.
În lucrarea sa fundamental ă “Drumul c ătre servitute” scris ă în 1944, el arat ă cum
a fost abandonat ă tradi ția liberal ă clasic ă – cu inten țiile cele mai bune – și de ce aceasta a
condus la tipul de servitute al totalitarismelor de dup ă primul r ăzboi mondial în Ungaria,
Italia fascist ă, Germania Nazist ă dar și în Rusia comunist ă.. La originea problemei, spune
Hayek, se afl ă “Marea Utopie”, credin ța eronat ă că socialismul democratic exist ă ca o
posibilitate uman ă sau chiar logic ă. El a ar ătat, în mod sistematic, c ă acest obiectiv nu
este doar indezirabil, dar c ă atingerea lui produce ceva atât de diferit și de r ău încât cei
care lupta pentru el se îngrozesc. Promovarea socialismului duce omenirea pe un drum al
servitu ții și nu pe unul al libert ății, așa cum se credea în general.
Cei pentru care scrie Hayek sunt adep ții planific ăr i i , c e i c a r e v o i a u s ă
raționalizeze activitatea economic ă, adic ă în special urma șii teoretici ai lui Marx. În
primul rând, sus ține el, nimeni n-ar putea, în principiu, s ă planifice un sistem economic în
toată infinitatea detaliilor, deoarece sunt prea multe variabile nespecificabile de luat în
considerare. Din acest motiv, statul nu va putea niciodat ă să intervin ă eficient în
satisfacerea nevoilor indivizilor prin planificare.
A doua aser țiune, și cea mai important ă în acest context, se refer ă la consecin țele
pe termen lung ale planific ării totale de c ătre stat a vie ții economice. El arat ă, în tradi ția
lui John Stuart Mill, c ă libert ățile economice și libert ățile civile sunt dou ă fațete ale
acelea și monede. Cei care nu v ăd aceast ă legătură nu în țeleg c ă planificarea, pentru a da
rezultate, trebuie s ă reduc ă din op țiunile individuale într-un mod incompatibil cu genul de
libertate personal ă care a caracterizat liberalismul occidental modern.
După părerea lui Hayek, institu ția care protejeaz ă prin excelen ță libert ățile
politice este suprema ția dreptului pe care trebuie s ă o respecte indivizii atât ca persoane
publice cât și în calitate de persoane private. “Nimic nu diferen țiază mai tran șant
condi țiile dintr-o țară liber ă de cele dintr-o țară cu guvernare arbitrar ă decât respectarea,
în prima, a marilor principii cunoscute sub numele de suprema ția dreptului.”(Drumul
către servitute- )***. Dar, pentru a implementa un plan economic corespunz ător, statul ar
trebui s ă se implice în mod inevitabil în cele mai detaliate aspecte ale vie ții cotidiene, ar

* Despre acesta vom discuta în semestrul V

42trebui s ă ia decizii inclusiv cu privire la profesiile c ărora li se pot dedica oamenii, precum
și la locul și condi țiile în care le pot practica. Este clar c ă, acolo unde statul are nevoie de
asemenea putere, suprema ția dreptului n-ar putea fi decât o piedic ă în calea planific ării
statale, iar autonomia personal ă ar ceda locul nevoilor statului. Rezult ă deci c ă “Drumul
către servitute” are drept tem ă, în realitate, erodarea treptat ă a libert ății care înso țește
eroziunea suprema ției dreptului pe t ărâmul activit ății economice. În concluzie, atragerea
în capcana planific ării ar conduce nu numai statele totalitare la subdezvoltare, ci și pe
cele moderne și occidentale la stoparea dezvolt ării și apoi la pierderea libert ății.
Răspunsurile la aceast ă carte, atât cele pozitive cât și cele negative, l-au
determinat pe Hayek s ă organizeze un grup de ini țiativ ă liberal ă format din cei mai
importan ți oameni de știință în domeniul social al timpului numit Mount Pelerin Society.
Acest grup a avut un rol extrem de important în formarea de noi cadre pentru Partidul
Conservator din Marea Britanie cât și pentru pentru Partidul Republican din USA.
Prin intermediul studiilor f ăcute la Mount Pelerin Society Hayek public ă
Constitu țiile Libert ății**** , lucrare în care î și propune s ă găseasc ă și solu ții pentru
oprirea drumului nostru c ătre servitute. Pentru aceasta, el consider ă că trebuie s ă fie
reconstruite explicit principiile libert ății economice, dimpreun ă cu acelea ale suprema ției
dreptului ar ătând importan ța pe care trebuie s ă se acorde conceperii setului potrivit de
reguli politice ce permit unei ordini liberale s ă prospere.
Descriind tr ăsăturile caracteristice unei societ ăți liberale, Hayek a plecat de
noțiunea, propus ă încă de Adam Smith, de ordine social ă c e r e z u l t ă din articularea
urmărilor neinten ționale ale ac țiunii umane18. O economie este o ordine spontan ă care
apare în urma ac țiunilor individuale ce tind fiecare spre scopul lor, dar nu este, în
ansamblul ei, rezultatul inten țional al ac țiunii cuiva. Nu se poate spune c ă ar avea un scop
propriu, ea serve ște doar scopurilor indivizilor ale c ăror ac țiuni creeaz ă ordinea. O
asemenea ordine este posibil ă doar pentru c ă indivizii urmeaz ă reguli care fac s ă fie
previzibile anumite tr ăsături ale comportamentului lor. Regulile sunt importante pentru a
trasa cadrul în care indivizii î și pot face planurile proprii și își pot vedea de interesele lor.

18 Adic ă din aceast ă perspectiv ă ordinea social ă este o mixtur ă între o ordine ce provine
din calitatea noastr ă de vie țuitoare care au anumite nevoi fizice specifice, adic ă o ordine
“natural ă” (biologic ă) și o ordine ra țional ă, bazat ă pe o organiza ție con știent ă și care este
produsul unor proiecte deliberate.

43De aceea, în mare m ăsură, genul de ordine spontan ă c a r e s e n a ște astfel depinde de
regulile urmate de indivizi, atât în rela țiile lor private unii cu al ții, cât și în rela țiile
mediate de stat. De aici rezult ă importan ța proiectat ă a unor reguli “potrivite”.
Concluzia imediat ă ce rezult ă de aici este c ă statele modific ă diverse aspecte
concrete ale func ționării ordinii spontane cu pre țul gener ării de pericolele pentru ele și
cetățenii lor)19. Încerc ările de a înlocui o ordine spontan ă cu un plan social con știent,
cuprinz ător, nu pot avea pur și simplu roadele a șteptate pentru planificatori. În ultim ă
instan ță, planificarea social ă conduce la restrângerea libert ății, dar și la limitarea
legitimit ății actului de guvern ământ. De aceea el propune un guvern ământ aideologic, pur
democratic, în care guvernarea se face doar pe principiul responsabilit ății.
Dacă finalitatea politic ă propus ă de Hayek este destul de neclar ă, în afar ă de
faptul c ă demonstreaz ă capacitatea capitalismului de a se adapta la societate și de a fi un
principiu viu al libert ății politice, perspectiva economic ă este evident evolu ționist ă și
optimist liberal ă. Michael Oakeshott a fost cel care a încercat s ă echilibreze viziunea
politic ă a conservatorismului introducând ra ționalismul practic în politic ă.
În aceea și manier ă, ca și Hayek, Oakeshott dore ște să dezideologizeze actul
politic, considerând c ă orice form ă ideologic ă în ac țiune distruge “ țesătura realit ății”. El
pleac ă de la distinc ția între o ra țiune teoretic ă și o ra țiune practic ă, fiecare dintre ele cu o
anumit ă importan ță incontestabil ă în existen ța social ă. Dar ceea ce remarc ă el este faptul
că, înc ă din secolul al XVIII-lea, o dat ă cu enciclopedismul și Iluminismul ra țiunea
practic ă, în special în spa țiul domeniilor sociale, tinde s ă fie înlocuit ă de ra țiunea
teoretic ă. Adic ă se face mai mult ă cercetare teoretic ă asupra unui lucru viu decât s ă se
foloseasc ă experien ța social ă acumulat ă de-a lungul timpului. Mai mult de atât, pe baza
rațiunii teoretice se construiesc și ideologii, adic ă se face trecerea de la particular la
universal f ără ca vreodat ă să se poat ă face apel la experien ță, fiecare ideologie purtând în
sine și o utopie.
De aceea el se declar ă un sus ținător al conservatorismului, în țelegând în acesta
singura formul ă politic ă care nu face apel la un set teoretic imuabil, ci dezavuând
formulele schematizante, face apel permanent la experien ță și tradi ție. Ra țiunea practic ă

44pe care și-o asum ă este cea care îi permite s ă se disemineze în toate structurile sociale și
să nu intre în blocaje de comunicare sau de ideal. Deci, formula politic ă propus ă este una
care s ă foloseasc ă experien ța și practica social ă în actul politic având ca scop bunăstarea
general ă, și nu ni ște abstrac ții ideologice.
Folosind aceste direc ții partidele contemporane de tip conservator au reu șit, pe
parcursul ultimelor decenii ale secolului XX, s ă se transforme în partide extrem de
puternice, și chiar s ă guverneze perioade record cu rezultate excep ționale (Partidul
Conservator din Marea Britanie din 1979 pân ă 1996, CDU în Germania 16 ani,
Republicanii în USA au de ținut 12 ani administra ția, etc).
Subiecte de verificare:
1. Conservatorismul teoretic sau filosofia tradi ției.
2. Conservatorismul contemporan. Liberalism sau postideologie?
3. Bazele fundamentale ale conservatorismului clasic și modern
4. Dimensiunea etic ă a conservatorismului de la Burke la Hegel și apoi la Robert Nisbet.

19 De exemplu guvernele socialiste au intervenit în ordinea spontan ă din societate în
încercarea de a egaliza și uniformiza veniturile cet ățenilor, ceea ce a condus în scurt timp
la lene organizat ă, sărăcie și ,în sfâr șit, la pr ăbușirea regimului socialist.

45Tema IV
Democra ția Cre ștină
După parcurgerea acestei teme ve ți înv ăța:
1. Defini ția și originile democra ției cre știne
2. Influen ța lui Jacques Maritain și Emmanuel Mounier asupra ideologiei democrat
creștine
3. Democra ția cre ștină dup ă al doilea r ăzboi mondial
4. Principalele dimensiuni ale ideologiei democrat cre știne
Alăturarea cuvintelor democra ție și cre știnism poate fi privit ă ca un paradox:
democra ția nu poate fi gândit ă ca și o soteriologie atâta vreme cât ea se adreseaz ă
societ ății, iar cre știnul nu poate fi altceva decât cre știn în aceea și economie a salv ării. Și
totuși, ast ăzi, democra ția cre ștină pare a fi dep ășit paradoxul, devenind o doctrin ă politic ă
ce își face mereu noi adep ți. Departe de a fi o conexiune tautologic ă de cuvinte (cum ar fi
de exemplu democra ția popular ă) democra ția cre ștină nu propune o teocra ție, ci un model
social apt s ă reinstaleze morala în politic ă. Din înv ățătura cre ștină nu poate fi derivat un
model politic, dar cre știnismul prin concep ția sa despre om și menirea acestuia în lume,
constituie fundamentul etic pentru abordarea unei politici pline de sim țul răspunderii și
mai ales a unei r ăspunderi în fa ța lui Dumnezeu. Or, tocmai prin recunoa șterea acestei
baze morale, oferite de ethosul cre știn, devine posibil ă formularea unei ac țiuni doctrinare
pentru rezolvarea problemelor de interes social.
Definirea democra ției cre știne este o sarcin ă dificil ă pentru politologi și aceasta
deoarece nu se poate vorbi de o coeren ță în ansamblul doctrinelor democre știne ce exist ă
în spa țiul culturii europene sau de sorginte european ă (ne referim la America Latin ă, deși
influen țe democre știne exist ă și în Canada sau în SUA). O defini ție îns ă propune Michael
Fogarty, descriind democra ția cre ștină drept “o mi șcare de laici care se intereseaz ă, pe
propria lor r ăspundere, de rezolvarea pe proprie r ăspundere de rezolvarea problemelor

46politice, economice și sociale pe baze cre știne și care deduc din aceste baze și din
experien ță că în lumea de ast ăzi democra ția reprezint ă, logic, cea mai bun ă form ă de
guvern ământ” 1.
Prin aceast ă succint ă și, de altfel, incomplet ă defini ție, structurile
creștine intr ă în politic ă printr-o form ă pe care Biserica (mai ales cea
tradi țional ă) a încercat s ă o împiedice timp de secol, formele apropiate de
aceast ă perspectiv ă stând sub semnul ereziei (de exemplu catharismul sau
protestantismul ini țial). Spuneam incomplet ă deoarece defini ția nu pune
suficient în lumin ă extrema diversitate a democra ției cre știne. De altfel, Jean
Dominique Durand vorbe ște de “familia de partide democrat cre știne a c ăror
trăsătură de unire o constituie inspira ția cre ștină sub un semn mai mult
cultural decât religios”.2.
Democra ția cre ștină s-a n ăscut în Europa Occidental ă la sfâr șitul secolului al
XIX-lea prin reintegrarea mi șcărilor și asocia țiilor catolice, precum și a sindicatelor în
viața politic ă, îndeosebi regional ă. Acestea î și manifestau aplecarea spre solidaritatea
creștină și spre spiritul comunitar încercând s ă devin ă mai degrab ă comunit ăți de într-
ajutorare fr ățească decât mi șcări prin excelen ță revendicative.
Acestea s-au putut revendica foarte curând de la o doctrin ă dup ă apari ția
enciclicei papale “De Rerum Novarum”, din 1891, a papei Leon al XVIII-lea considerat
de unii autori fondatorul catolicismului social20. Marcel Prelot consider ă că Leon al XIII-
lea nu era mai pu țin tradi ționalist decât predecesorii s ăi. Dar el este poate mai riguros
reîntorcându-se la originile moralei cre știne și la bazele dogmatice ale catolicismului

20 Catolicismul social se define ște printr-o mai mare accentuare a dimensiunii filantropice
a societ ății față de cei afla ți în suferin ță sau în s ărăcie. El nu î și propune s ă condamne
exploatarea capitalist ă, așa cum consider ă unii autori contemporani, ci s ă creeze un mai
mare echilibru între membrii comunit ății cre știne. Biserica Catolic ă, ca ini țiator și
îndrum ător al comunit ății cre știne, î și propune s ă fie centrul de redistribuire a bun ăstării
în comunitate, având în vedere faptul c ă preotul este cel mai mobil memebru în interiorul
comunit ății, cunoscând, în principiu cel mai bine problemele fiec ărui enoria ș.

47medieval, în primul rând la Sfântul Toma d’Aquino. La începutul pontificatului s ău, în
1879, el predic ă enciclica “Aeternis Patris” prin care propune gândirii catolice propriile
sale baze critice și constructive. Aceasta este urmat ă și de alte enciclice, care culmineaz ă
cu “De rerum Novarum” (“Despre lucrurile noi”, în care î și exprim ă opiniile asupra
condi țiilor muncitorilor), creând o situa ție intelectual ă nou ă și atr ăgând dup ă sine o
metafmorfozare a mi șcării sociale catolice3. Aceasta este perioada în care catolicismul
social convingerile monarho-corporatiste ale partidelor “clericale”21. ¤¤
Trebuie subliniat faptul c ă Leon al XIII-lea nu a dorit s ă creeze o mi șcare politic ă
stricto sens,u ci doar o tendin ță de implicare în universul ideilor politice și a dezbaterilor
pe aceast ă tem ă care animau epoca premerg ătoare primului r ăzboi mondial. În plin ă
efervescen ță socialist ă anticlerical ă și atee, perspectiva pontifical ă era aceea de a mijloci
între socialism* și religie, în special cea de sorginte catolic ă. Este, putem spune, începutul
timid al acelui aggiornamento care va cutremura Biserica Catolic ă decenii mai târziu.
Mai mult, aceast ă tendin ță dorea s ă contrabalanseze dezvoltarea “spiritului de clas ă” ce
domina teoria social ă a vremii. Deja în 1897 acest pap ă democrat, într-un discurs ținut în
fața muncitorilor francezi, a pus bazele justific ării de fapt a epitetului de “cre ștină” alipit
democra ției, dar și a justific ării ca benefic ă și necesar ă diversitatea claselor și situa țiilor.
Cu toate acestea, termenul însu și de democra ție, în ceea ce tinde s ă desemneze un
sistem de organizare politic ă, merge mai departe în inten țiile Papei. Desprinzând
catolicismul de formulele sale monarhice și autoritare, papa nu dorea s ă contracteze noi
alian țe politice în locul acestora. Mai curând, el îi va îndemna pe catolici s ă nu foloseasc ă
termenul democra ție cre ștină decât pentru a desemna acele opere exclusiv sociale care s ă
exercite “o binef ăcătore ac țiune cre ștină în popor”.4.
Aceast ă recomandare nu a fost, îns ă, un obstacol pentru preluarea ideilor din
“Rerum Novarum” ca punct de plecare în formare in nuce a unei doctrine politice de

21 Partidele clericale sunt acele partide care se nasc în special în Italia și în Fran ța, țări în
care revolu țiile na ționale sau liberale conduc la o secularizare puternic ă a statului, creând
o reac ție a clericilor care se v ăd astfel elimina ți din via ța politic ă și social ă pe care le
dominaser ă în epoca anterior ă. Aceste partide nu erau acceptate formal de Biseric ă chiar
dacă le furniza idei și dimensiuni cu puternice accente reac ționar- conservatoare. Mai
mult, dup ă greva papal ă din 1860, Biserica refuz ă orice contact cu statele considerate
masonice, adic ă cele care elimin ă Biserica de la ac țiunea politic ă.

48orientare democre ștină și formarea pe baza acestor idei a unor partide politice de
orientare cre ștină, unele dintre ele de prim ă importan ță ca Mi șcarea Republican ă
Popular ă din Fran ța sau Partidul Popular în Italia. Ini țiatorii acestor partide se înscriu și ei
între doctrinarii democra ției cre știne – Marc Sgnier sau don Luigi Sturzo. Pentru a se
impune în via ța politic ă a vremii (în special dup ă primul r ăzboi mondial), ei folosesc în
special termenul de popular adresându-se întregii na țiuni în perspectiva moralei cre știne
și a iubirii aproapelui. Astfel, se poate spune c ă partidele democre știne sunt partide de tip
popular, adic ă se adreseaz ă și sunt deschise oric ărui locuitor al țării respective, indiferent
de grupul social, confesional sau etnic din care el face parte. Aceast ă linie a fost trasat ă a
fost trasat ă de Luigi Sturzo prin ceea ce se nume ște popularism tip fondat pe
responsabilitatea și participarea cet ățenilor.
Aplecându-se asupra unor situa ții specifice, diferite de la țară la țară, partidele de
orientare democrat-cre ștină, mai ales în perioada de dup ă primul r ăzboi mondial, dar și
după aceea se “na ționalizeaz ă”, formându- și corpusuri doctrinare diferite pe
care numai apelul la morala cre ștină le mai une ște. De aceea, este greu s ă se vorbeasc ă de
o doctrin ă democrat cre ștină universal ă22.
Este incontestabil îns ă că în structurile profunde teoretice exist ă un liant care
reușește unificarea tuturor doctrinelor de tip democre știn. În aceste structuri se reg ăsește
filosofia a doi mari gânditori de factur ă cre ștină, al c ăror aport la formarea bazei
democre știne este covâr șitor, și anume Jacques Maritain și Emmanuel Mounier.
Prin Maritain democra ția cre ștină își des ăvârșește conceptual pozi ția în plan
ideatic, configurându-se ca o expresie transcendental ă a politicului 5. Nu se poate spune
că Maritain este un ideolog sau un doctrinar în sensul clasic al cuvântului, și nici nu poate

* mai bine spus între sindicalism, termenul de socialism fiind deseori asociat acestuia din
urmă
22 Desigur, exist ă un corpus de idei general valabile și acceptate de to ți cei care se declar ă
democre știni. Dar aplicarea acestor valori este extrem de variat ă de la o țară la alta.
Astfel, mai ales dup ă cel de al doilea r ăzboi mondial, democra ția cre ștină se transform ă
evident într-o formul ă de tip catch all parties . Dac ă, în prima instan ță, democra ția
creștină german ă a sus ținut și dezvoltat modelul wellfare state -ului, ajungând în 1969 s ă
coabiteze la guvernare cu sociali știi, în perioada lui Helmuth Kohl asist ăm la o deriv ă
masiv ă înspre dreapta conservatoare de tip thacerist și la limitarea interven ționalismului
statal. Pe de alt ă parte, în Fran ța, Partidul Popular aproape c ă va dispare în condi țiile
unei delimit ări foarte clare, ideologice, între curentul de dreapta și cel de stânga.

49fi considerat ini țiatorul unui drum politic. Filosofia sa este profund legat ă de ideea de
salvare și de aceea se adreseaz ă în primul rând omului. Din acest motiv el va combate
sensul comun al democra ției pentru a-i da o nou ă dimensiune, aceea a umanismului.
“Exist ă democra ție în sens rousseausit, care implic ă o întreag ă metafizic ă
naturalist-optimist ă a societ ății și care este concretizat ă în sistemele de
democra ție liberal ă a capitalismului modern. Ea este aceea care procur ă
partidelor politice, zise democratice, o bun ă parte a virtu ții mistice care se
așteapt ă de la vocabularul lor. Dac ă nu ai spiritul complet liber de aceast ă
eroare, ri ști să-ți angajezi propria ac țiune în procesul de disolu ție în care
comba ți unele efecte, s ă confunzi libertatea cu liberalismul, universalismul
cu oportunismul și să compromi ți adev ărul evanghelic cu iluzii.
Exist ă democra ție în sensul scolastic al cuvântului și care constituie un tip de
guvern ământ politic în mod clasic recunoscut ca legitim. Un regim mixt este, dup ă
Sfântul Toma, cel mai bun regim politic. Este acela care pare chemat de condi țiile istorice
actuale.
Exist ă, în sfâr șit, un sens efectiv al cuvântului democra ție, pe care se p ăzesc a-l
dispre țui și care, în România ar fi cazul s ă fie analizat pentru a-i desprinde valoarea
rațional ă. El porunce ște mult discern ământ practic. Este astfel vorba de a se ști cum se
concepe respectul datorat personalit ății populare. Dup ă părerea mea cuvântul umanism
integral ar conveni mai degrab ă aici pentru a se evita confuziile. 6.
Astfel, Maritain î și întemeiaz ă perspectiva pe umanism și pe cultur ă, axându- și
viziunea pe o reconciliere între societatea liberal ă și pe preceptele cre știnismului
medieval, în special cele ale Sfântului Toma din Aquino23. În acela și timp, el se declar ă
un adversar al machiavelismului politic, v ăzut ca și tara fundamental ă a societ ăților care
intră într-o epoc ă de laicizare și de politizare excesiv ă, care conduce la alienare și
antiumanism – “Totalitarismul tr ăiește din machiavelism” va spune el. “Machiavelli a
redus politica la o tehnic ă amoral ă a succesului. Observator genial, el a v ăzut cum se

23 Trebuie spus c ă Maritain este unul dintre cei mai importan ți filozofi neotomi ști ai
secolului XX.

50comport ă cel mai adesea oamenii în ob ținerea și păstrarea puterii, dar nu s-a mul țumit s ă
o spun ă, el a ridicat aceast ă manier ă la rangul de “sistem ra țional”; el a realizat
raționalizarea tehnic ă a vie ții politice prin mijloace care sunt exterioare omului și care fac
uz de violen ță, dispre țuind însu și omul, for țele lui interioare, libertatea și virtutea lui.
De aceea, Maritain consider ă că dacă politica este ceva intrinsec moral, a șa cum
crede Machiavelli, atunci trebuie s ă se procedeze la o ra ționalizare moral ă a vie ții politice
și să se fac ă apel la for țele interioare ale omului. Or, aceast ă raționalizare moral ă a se
poate face numai în cadrul democra ției, ca organizare a libert ăților bazate pe lege. Dar
democra ția ,crede el, nu poate rezolva o atare sarcin ă decât inspirându-se din Evanghelie,
din care înva ță, împotriva ideilor lui Machiavelli, c ă mijloacele sunt cele care justific ă
scopul, pentru c ă mijloacele trebuie s ă fie neap ărat morale când scopul ei este moral, or
scopul democra ției înseamn ă deopotriv ă libertate și dreptate.
Acest antimachiavelism conduce la o concep ție pozitiv ă despre democra ție, care
nu mai este cea a democra ției burgheze din secolul al XIX-lea bazat ă pe egoismul
individualist, ci este un concept din Adev ărul catolic, care î și are originile la rândul s ău
la Aristotel. Acest adev ăr reformulat și reconceptualizat de Toma din Aquino, devine prin
neotomism punctul de plecare a unei noi democra ții, cea de tip cre știn. Aceast ă
democra ție adapteaz ă tomismul medieval la vremea noastr ă desacralizat ă, laicizat ă și
raționalizat ă.
Înseamn ă că poporul ( populus -ul medieval, deosebit de na țiune) nu este o
juxtapunere mecanic ă de indivizi, ci ansamblul membrilor organic uni ți care compun
corpusul politic. Poporul înseamn ă, mai mult, mul țimea persoanelor umane care reunite
sub legi drepte, printr-o prietenie reciproc ă și pentru binele comun al existen ței lor
umane, constituie societatea politic ă sau corpul politic. 7. Maritain vorbe ște de persoane
umane și nu de indivizi realizând prin aceasta acel “personalism cre știn” de care este
numele s ău atât de legat. Prin personalitatea lor, oamenii ac ționeaz ă spre binele comun al
existen ței lor umane. Al ături de binele comun al acestei existen țe, căruia îi corespunde
corpusul politic, exist ă interese spirituale și aceste interese trebuie s ă constituie punctul
final de dezvoltare personal ă. De aceea, corpusul politic – binele comun- nu reprezint ă
scopul ultim absolut, ca bine suprem materializat prin bunul trai aristotelic. Prin aceast ă
diferen ță Maritain rezolv ă dihotomia dintre civil (secular) și sacru, dând statului rolul de

51a creea premisele materiale pentru realizarea scopului suprem – salvarea individual ă în
Christos. Aceasta nu înseamn ă că se propune formarea uni stat teocratic ci doar a unui
stat moral, eliberat definitiv de func ția soteriologic ă. Pentru Maritain acesta este idealul
de stat laic (secular) a c ărui scop este eliberarea supusului s ău în transcendent.
În al doilea rând, neotomismul politic înseamn ă că structurarea corpului politic
este pluralist ă, corpusul politic cuprinzând în unitatea sa superioar ă grupurile familiale,
ca și o multiplicitate de societ ăți particulare, rezultate din libera ini țiativ ă a cet ățenilor
care au dreptul la cea mai mare autonomie posibil ă ca expresie a spontaneit ății (adic ă
tipul de societate multigrup ă24). Se observ ă astfel importan ța special ă care se acord ă
societ ății civile ca și corp social paralel cu cel politic, implicat în formarea binelui comun
dar și a celui individual. Via ța care circul ă prin aceste grupuri, via ța familial ă,
economic ă, cultural ă, educativ ă au aceea și importan ță ca și via ța politic ă pentru existen ța
și prosperitatea corpului politic.
Prin aceste grupuri se realizeaz ă în acela și timp și suveranitatea, care este o
delega ție a poporului ( și în acela și timp și a lui Dumnezeu) c ătre stat. Plecând de la
formula lui Toma din Aquino “omnes potestas a Deo sed per populum”** se întemeiaz ă
dreptul poporului de a guverna singur, în deplin ă autonomie generând dreptul s ău de
decizie f ără apel.
Însă Maritain respinge ideea de popor suveran (în maniera lui Rousseau) pentru c ă
suveranitatea este o “putere transcendent ă și separat ă” și deci e absurd s ă se conceap ă că
poporul se guverneaz ă separat de el însu și și deasupra lui însu și “… când poporul
desemneaz ă guvernan ții, el nu le abandoneaz ă autoritatea sa ci , el îi face participan ți la
autoritatea care rezid ă în el și a cărei surs ă unic ă și imediat ă este Dumnezeu” 9.
Nici statul nu ar putea fi calificat ca suveran, el este numai un organ de
reglementare superioar ă, dreptul lui de a exercita constrângerea referindu-se întotdeauna
la Binele Comun al corpului politic, al c ărui organ este printre alte organe; un organ
superior, bineîn țeles, dar care nu ar putea fi identificat cu acest corp politic, el fiind doar

24 Adic ă o societate format ă nu din clase sociale, ci grupuri care se coagulizeaz ă spontan,
în func ție de interesele specifice ale fiec ărui membru. Toate aceste grupuri au reguli
spontane și neformulate politic, la fel ca și legea propriu-zis ă a corpusului politic. Un
asemenea tip de societate se organizeza ă întâi social și apoi politic.
** Toat ă puterea vine de la Dumnezeu prin popor

52un instrument al acestuia25. Structura pluralist ă a acestui corp politic cere recunoa șterea
autorit ăților par țiale (deci, inclusiv societ ății civile) și particulare care se etajeaz ă unele
peste altele pân ă la autoritatea suprem ă a statului. 10. Astfel, într-un tip perfec ționat de
viață social ă, statul ar l ăsa multiplelor organe ale corpului politic libera ini țiativ ă și
dirijarea tuturor activit ăților care se ridic ă prin natur ă de la ele. Acest tip perfec ționat este
bazat pe principiul subsidiarit ății, adic ă pe acel principiu prin care statul ac ționeaz ă
numai dac ă celelalte componente ale societ ății (familie, grup social, comunitate etc) nu
reușesc sau nu au interesul s ă se implice. Acest principiu este unul din cele mai
importante domenii ale democra ției cre știne.
Prin toate cele de mai sus, Maritain deschide calea unei noi concep ții democrat
creștine și transpune m ăcar în plan teoretic bazele doctrinare a ceea ce se va numi
democra ție cre ștină de acum înainte. Elementele aduse el, în special ideea subsidiarit ății
și rolul important acordat societ ății civile în raporturile cu statul, îl transform ă pe Jacques
Maritain în unul din principalii stâlpi de sus ținere a doctrinei democrat cre știne. Dar, cum
spuneam mai sus, Maritain nu este un doctrinar în sensul clasic al cuvântului, demersul
său fiind unul mai mult filosofic, teologic și existen țial decât politic. Cu toate acestea
prin el se vor coagula conceptele fundamentale ale democra ției cre știne și se va impune o
ideologie func țional ă în raport cu ideologiile existente deja pe pia ța politic ă a vremii.
Alături de Maritain, perspectiva lui Emannuel Mounier este cea care d ă un
impuls nou doctrinei democrat cre știne, mesajul s ău fiind de data aceasta mult mai social
și mai regulat. Întemeietor a revistei “Esprit”, organismul teoretic al democre știnismului
francez, Mounier încearc ă să impun ă o ideologie de tipul celei de “a treia c ăi” care s ă se
opun ă atât socialismului colectivist, cât și capitalismului individualist. La fel ca și
Maritain, el î și va concentra aten ția pe conceptul de esen ță moral ă a persoanei în
contradic ție cu cea de factur ă mecanicist ă și utilitar hedonist ă a individului.

25 Aici apare și perspectiva instrumentalist ă despre stat. Instrumentalismul consider ă că
statul este doar un instrument politic și coercitiv al poporului, neavând voin ță sau ra țiune
proprie. Ca și concept instrumentalismul este legat în bun ă măsură de liberalismul
european al începutului de secol XIX, perioada în care se impune ideea statului jandarmde noapte. (v.supra Liberalismul)

53Personalismul lui Mounier nu este bazat pe persoana singular ă, al c ărei unic scop este
desăvârșirea cre ștină, ci pe personalismul comunitar26.
Plecând de la spiritul comunitar, Mounier se dovede ște un anticapitalist convins,
dar un anticapitalist în m ăsura în care capitalismul este un loc al alien ării individuale și al
lumii banului triumf ător. El nu neag ă importan ța schimbului dar înfiereaz ă imoralitatea
acestuia și egoismul la care conduce în spa țiul economic. Astfel, el se pronCun ță implicit
împotriva liberalismului și a democra ției de tip liberal. În “Court Traite de la mythique
gauche” el critic ă liberalismul liberal, declarându-l “doctrina țăranului b ănuitor” care face
un ideal din persecutarea persecutatului (deputatul controlat de aleg ători controlându-l pe
ministru pentru a se r ăzbuna, dar și din invidie). Individului pierdut în masa de aleg ători
Mounier îi opune persoana, care este singular ă, prin condi ția sa cre ștină, și tot prin
aceasta membr ă a comunit ății, care ca societate comunitar ă se opune, la rândul s ău,
statului. Anticapitalist și antiiacobin, el denun ță “o democra ție bolnav ă de bani și un
socialism bolnav de stat” 10
În concluzie, Mounier cere o revolu ție, dar care s ă fie concomitent at ăt o revolu ție
spiritual ă cât și una a structurilor, c ăci o revolu ție neînso țită de schimbare va muri. Prin
aceasta el î și propune abolirea condi ției proletare, înlocuirea condi ției anarhice bazat ă pe
profit printr-o economie organizat ă pe perspectivele totale ale persoanei, adic ă o
socializare f ără etatizare a sectoarelor produc ției care între țin etatizarea, care dup ă
părerea lui men ține alienarea.
Desigur, revolu ția propus ă de Mounier nu a avut loc, dar ideea unei a treia c ăi a
supravie țuit marilor transform ări sociale, politice și economice ce au urmat celui de- al
doilea r ăzboi mondial. Aceste transform ări au motivat într-un fel sau altul atrac ția
electoratului din trei mari țări europene – ne referim la Fran ța, Republica Federal ă
German ă și Italia – pentru democra ția cre ștină. În aceste trei țări democra ția cre ștină își
modific ă categoriile centrale apropiindu-se de viziunile neocapitaliste și travailliste,
împrumutând de la neoliberalismul keynesian dimensiunea economic ă.
Afla ți la putere, democre știnii se vor confrunta imediat dup ă cel de al doilea
război mondial cu realitatea sumbr ă a noii p ăci și, în acela și timp, cu r ăzboiul rece, care
va contrapune o recrudescen ță a comunismului în întreaga Europ ă Occidental ă. În aceste

26 conform lucr ării sale “Personalisme Communitaire” Hartmann, Paris, 1934

54condi ții, democre știnii vor trebui s ă facă compromisuri ideologice pentru a se adapta la
situa ție. Astfel, democra ția cre ștină devine capitalist ă în raport cu comunismul și etatist ă
în raport cu liberalismul, reu șind s ă ocupe pentru o perioad ă destul de lung ă centrul
politic al democra țiilor, și să impun ă în practic ă statul bun ăstării (well-fare state ) concept
de care î și va lega numele de acum încolo.
Cazul Germaniei (în special al Germaniei de Vest27) este paradigmatic pentru
succesul democra ției cre știne în administrarea puterii și pentru adaptarea la specificul
soio-economic al fiec ărei țări. Dup ă înfrângerea celui de al III-lea Reich, Uniunea Cre știn
Democrat ă (UCD) a ap ărut, practic, din nimic. Leg ăturile cu fostele Partide de Centru (de
factur ă catolic ă) și cu Partidul Poporului German erau slabe dup ă doisprezece ani de
totalitarism na țional-socialist. Și totu și, sub îndrumarea lui Konrad Adenauer ( 1876-
1967) UCD a ap ărut și a preluat puterea p ăstrând-o neîntrerupt și legitim pân ă în 1969.
Acești ani reprezint ă și perioada Boom-ului economic al Germaniei Federale, dar și al
transform ării țării într-o veritabil ă democra ție. Politica lui Adenauer a fost dublat ă de
gândirea economic ă a lui Ludwig Erhardt ( 1897- 1977) care, aplicând principiile
neoliberalismului keynesian, a reu șit să transforme RFG într-unul din cei mai de seam ă
piloni ai economiei mondiale. Tot în aceast ă perioad ă se pun și bazele Comunit ății
Cărbunelui și Oțelului, sâmburele Uniunii Europene de ast ăzi.
Nu trebuie s ă se în țeleag ă că democra ția cre ștină est o ideologie care func ționeaz ă
doar în Europa. De și a ap ărut relativ târziu, democra ția cre ștină s-a impus în America
Latin ă ca un model pentru o parte din partidele democratice din aceast ă parte a lumii.
Baza ei doctrinar ă s-a constituit în jurul “Declara ției de la Montevideo” ( 1947) prin care
se definea ca o mi șcare de centru dreapta. În aceast ă declara ție se combate atât
comunismul (ca excesiv de etatist), cât și anticomunismul ( ca antidemocratic). Punctul
său economic se distinge ca deosebit de interesant, trasând un model cu trei sectoare
cheie: public, privat și comunitar, și vizeaz ă o democra ție care structureaz ă societatea de
jos în sus prin corpuri intermediare.
Datorit ă situa ției cel pu țin ciudate din America Latin ă din anii ‘50-
‘80, în care alterneaz ă guvernele militare și loviturile de stat paralel cu

27 În mod paradoxal, de și era evident un stat totalitar, în Republica Democrat ă German ă
exista legal un partid democrat cre știn, de și era fire ște un satelit al Partidului Comunist,

55apari ția ideologiilor tiermondiste, partidele democre știne (legale sau nu),
aflate permanent în opozi ție, ajung s ă pactizeze cu partidele comuniste și
socialiste, adoptând, în ciuda programului de la Montevideo, o pozi ție de
stânga, ajungând deseori s ă facă concuren ță marxismului.
Anii’70 reprezint ă momentul de criz ă a democra ției cre știne. În afar ă de Partidul
Democrat Cre știn Italian28, nici o alt ă forma țiune democre ștină nu mai de ține puterea.
Starea de opozi ție nu s-a dovedit benefic ă doctrinar, în aceast ă perioad ă putându-se vorbi
de sfâr șitul maritainismului politic. Elementele comunitare și cele dogmatic cre știne,
legate în special de morala cre ștină , sunt în timp eliminate. Dac ă în America Latin ă
partidele ce se autodefinesc ca democrat cre știne se apropie de stânga, al ături de sociali ști
și comuni ști, to ți supu și unei epuizante st ări de opozi ție, în Europa, partidele de tip
democre știn se transform ă în partide catch all parties , adic ă preluând idei de la stânga și
de la dreapta pentru a ob ține puterea. Astfel, în anii ’80 democra ția cre ștină renun ță la
toate dimensiunile sociale, încercând s ă redefineasc ă wellfare state -ul în manier ă
neoconservatoare, de tipul celei promovate de Margaret Thatcher în Marea Britanie.
Principalele dimensiuni ale ideologiei democrat cre știne.
I. În primul rând, democra ția cre ștină este fidel ă ideii de democra ție în sensul impus
de Europa Occidental ă, adic ă democra ției reprezentative. Aceasta poate func ționa
la fel de bine și într-o monarhie constitu țional ă și într-o republic ă stabilind
legătura între conducerea politic ă a statului și responsabilitatea democratic ă a
cetățeanului. Prin alegeri democra ția reprezentativ ă dă posibilitatea schimb ării
periodice a guvern ării, iar democra ția cre ștină își asum ă atât capacitatea de a veni
la putere, cât și condi ția de opozant constructiv al unei alte guvern ări legitime.
II. În cadrul democra ției reprezentative, democra ția cre ștină este o alternativ ă de
centru, bazat ă pe ideea celei de a treia c ăi, situat ă între liberalismul individualist și
egocentric, și socialismul etatist și colectivist. Aceast ă a treia cale are ca punct
central, atât ca scop cât și ca mijloc, persoana, în țeleas ă ca om supus moralei
creștine

56III. Persoana se formeaz ă în mijlocul comunit ății care ac ționeaz ă ca un corp politic și
social. Prin aceasta, democra ția cre ștină își exprim ă apeten ța pentru formarea și
întărirea societ ății civile.
IV. Pentru structurarea societ ății civile, democra ția cre ștină apără proprietatea privat ă
văzută ca având o func ție social ă deosebit de important ă în înt ărirea libert ății de
acțiune a persoanei.
V. Statul ac ționeaz ă în domeniul public prin principiul subsidiarit ății. Asta înseamn ă
că statul va ac ționa doar acolo unde societatea civil ă29 nu intervine, fie din
dezinteres, fie din neputin ță. Acest principiu limiteaz ă func ția statului și întărește
sentimentul de privatitate al persoanei.
VI. Prin wellfare state, democra ția cre ștină înțelege s ă pun ă economia în serviciul
omului. Conceptul de economie social ă de pia ță a fost introdus de teoreticienii
democra ției cre știne, el definind o economie în care legile liberei concuren ței și
mecanismele pie ței sunt atenuate în sensul drept ății pentru to ți. Proprietatea
privat ă este piatra de temelie a economiei de pia ță de tip social. Proprietatea
privat ă ofer ă cetățenilor posibilitatea de decizie și, prin aceasta, m ărește libertatea
personal ă. Tuturor cet ățenilor trebuie s ă li se ofere șansa de a accede la tipuri de
proprietate cât mai variate. Posibilitatea salaria ților de a deveni proprietari trebuie
să fie o necesitate, numai a șa putându-se diminua dependen ța economic ă a
acestora, se poate dezvolta cointeresarea lor în procesul de produc ție și se poate
garanta repartizarea judicioas ă a veniturilor.
Subiecte de verificare:
1. Care a fost rolul papalit ății în geneza democra ției cre știne?
2. Enumera ți principalele idei ale filosofiei lui Jacques Maritain
3. Enumera ți principalele idei ale filosofiei lui Emmanuel Mounier
4. Care sunt principalele dimensiuni ale ideologiei democre știne contemporane?

28 Auto dizolvat în 1992 datorit ă scandalurilor financiare de care a fost legat numele unor
lideri marcan ți ai s ăi.
29 În aceast ă accep țiune, societatea civil ă este compus ă atât din grupuri mici ca familia cât
și din macrogrupuri sociale ca sindicatele sau organiza țiile neguvernamentale.

57Tema V
Marxismu l
După parcurgerea acestei teme ve ți înv ăța:
1. Originile gândirii marxiste
2. “Filosofia marxisr ă”
3. Metoda dialectic ă
4. Materialismul istoric
5. Critica marxist ă a capitalismului
Toate ideologiile secolului al XIX-lea au ap ărut și s-au structurat în raport cu o
realitate social ă cu totul nou ă și într-o permanent ă schimbare. În bun ă măsură, aceste
ideologii au fost r ăspunsul la aceast ă realitate, propunându- și să îi dea o form ă inteligibil ă
și să o orienteze în func ție de dorin țele și speran țele adep ților lor. Dar doctrina care s-a
dovedit a fi cea mai atractiv ă și mai înnoitoare, a fost f ără îndoial ă marxismul. Și aceasta
pentru c ă el s-a acordat cel mai bine la obsesiile și speran țele timpului s ău, structurându-
se nu ca o ideologie a promisiunilor, ci ca o doctrin ă care are preten ția de a se
fundamenta științific și de a folosi ceea ce aparent este mai nou în epistemologia timpului
său. Acest aparent aer de prospe țime, dublat de violen ța, dar și de optimismul mesajului
său, a dterminat na șterea unei ideologii cu uria șe influen țe asupra istoriei politice și
intelectuale a lumii.
Chiar dac ă analiza economic ă și politic ă propus ă de Marx și Engels pot s ă mai
aibă infleuen ță, și să mai determine con științe și ast ăzi, este indubitabil c ă ideologia
generat ă de ei se bazeaz ă pe determinatele timpului lor, și în special pe dou ă curente
extrem de controversate în acea epoc ă: darwinismul și hegelianismul, ambele teorii
deterministe. Dac ă darwinsimul s-a dovedit un argument pe care apoi l-au folosit și alte
ideologii, folosirea hegelianismul devine componenta esen țială pe care trebuie s ă o
înțelegem în analizarea și prezentarea marxismului.
Stânga hegelian ă.
După 1831 (moartea lui Hegel), sistemul hegelian p ărea imposibil de pus în
discu ție, devenind punct de plecare pentru toate sistemele de gândire politic ă ale vremii.

58Totu și, în scurt timp filosofia sa a generat dispute teoretice extrem de vii privind rolul
individului și al societ ății în istorie, și deci în cadrul statului. Astfel, chiar în sânul școlii
hegeliene s-a produs o sciziune între conservatorii ortodoc și ai doctrinei, și cei numi ți
liberali care doreau adaptarea doctrinei la realit ățile noi ale epocii. Primii au fost numi ți
hegelieni de dreapta (adep ți ai unui stat puternic și cvasinobiliar, bazat pe o monarhie
constitu țional ă puternic ă și pe o armat ă național ă) și au influen țat puternic politica lui
Bismark în raporturile politice interne.
Ceilal ți, numi ți hegelieni de stânga (D-F Strauss, B. Bauer – radicalismul liberal;
L.Feurbach, Moses Hess – radicalismul social),s-au grupat în special în universit ățile
germane considerate liberale și au avut mai degrab ă un caracter teoretizant, însu șindu- și
din doctrina hegelian ă elementele mai degrab ă sistemice și metodologice decât ansamblul
ideatic propriu-zis. Înt ărirea domina ției statului a produs printre altele și o cenzur ă extrem
de dur ă asupra revistelor cu orientare politic ă, social ă etc. și a grupurilor de discu ție
existente în epoc ă. Aceast ă situa ție a determinat o regrupare a hegelienilor de stânga: o
parte a renun țat la problema social ă îndreptându-se mai degrab ă înspre metafizic ă și
religie (pornind fire ște tot de la premisele lui Hegel), iar ceila ți s-au radicalizat optând
deschis pentru liberalism, și sperând într-un ajutor revolu ționar de la burghezie. Faptul c ă
acest ajutor nu s-a materializat, a f ăcut ca înc ă o parte din stânga hegelian ă să se
desprind ă de grupul ini țial și să se preocupe de proletariat în țeles ca ultimul bastion
liberal împotriva absolutismului monarhic. Cel mai important intelectual al acestui grup
este f ără îndoial ă Karl Marx, care se desparte astfel de ansamblul stângii hegeliene
formulând pe câteva reziduuri teoretice hegeliene o nou ă doctrin ă.
Desigur, stânga hegelian ă nu a avut doar o component ă politic ă ci și una teoretic ă
– de fapt o încercare de revizuire a tezelor hegeliene pornind de la intui țiile memebrilor
săi. Raportându-se la enciclopedi știi francezi ai secolului XVIII, tinerii hegelieni
consider ă că partea metafizic ă a hegelianismului este caduc ă, și este necesar ă o
reîntoarcere la conceptul de materie, considerat ă de ei ca fundamentul spiritului, care
parte intrinsec ă a acesteia. Materia considerau ei este singura care nu se modific ă în
procesul etern al evolu ției, astfel încât tot ceea ce subzist ă trebuie legat de materie
(element extrem de liberal). Dar existând mi șcare, înseamn ă că însăși materia este în
mișcare, aceasta fiind condi ția ei principal ă. (acest element va influen ța în mod decisiv

59perspectiva marxist ă). Punând accentul pe materie ca element fundamental al existen ței,
hegelienii de stânga au preluat îns ă metoda dialectic ă, ca form ă explicativ ă a realit ății.
Aceast ă realitate este în țeleas ă în sine și nu are nici o determinant ă extrisec ă ea
subzistând doar în sine. Istoria, deci, este o istorie a mi șcării materiale, care se
autopoten țeză prin societate.
“Filosofia marxist ă”.
Marx a re ținut din filosofia hegelian ă trei no țiuni fundamentale, care se vor reg ăsi
în toat ă opera sa:
1. uniunea necesar ă dintre gândire și existen ță,
2. dezvoltarea dialectic ă a istoriei, înf ățișată prin opozi țiile și contradic țiile
inerente oric ărei realit ăți existente
3. noțiunea potrivit c ăreia cauza eficient ă și scopul final al acestei dezvolt ări
dialectice este ra ționalizarea din ce în ce mai mare a realului.
Fiind tributar acestor idei, Marx se va considera el însu și de factur ă hegelian ă, fapt pentru
care filosofia lui se va dori sistemic ă, valoric ă dar și critic ă la adresa hegelianismului.
Astfel, filosofia marxist ă nu este valoroas ă în sine, mai ales c ă se și dore ște doar o
continuare la opera hegelian ă. Dar ea și-a pus amprenta în mod fundamental asupra
gândirii doctrinar -politice și sociologice a marxismului în ansamblu.
Metoda dialectic ă
Marx a preluat de la Hegel metoda dialectic ă dar a combinat-o cu perspectiva
materialist ă asupra istoriei în maniera lui Feuerbach, încercând s ă construiasc ă o teorie
nouă asupra istoriei folosind unelte vechi30. Metoda dialectic ă folosit ă de Hegel
presupunea c ă orice idee provine din procesul de contradic ție dintre tez ă, antitez ă care
vor conduce la sintez ă, care devine astfel noua tez ă

30 Metoda diaelctic ă apar ține, de fapt filosofiei grece ști și înseamn ă a atrage adev ărul prin
întreb ări și întreb ări succesive în maniera lui Socrates.

60Dialectica pune problema confrunt ării dintre tez ă și antitez ă, dar de unde provin aceste
teze opuse? Filosofia clasic ă (Descartes) consider ă că tocmai existen ța mai multor teze
este deficien ța gândirii. Marxismul consider ă că de fapt aceast ă problem ă este simpl ă:
gândirea are deficien țe doar atunci când contempl ă existen ța ca întreg, dar prolemele
dispar atunci când se analizeaz ă doar elementele existen ței. Iar în existen ță orice tez ă este
defapt o sintez ă, care trebuie s ă se supun ă uneia dintre cele dou ă legi ale dialecticii:
1. Transformarea cantit ății în calitate – ad ăugarea unei de cantit ăți mici de acea și
substan ță unei substan țe va produce și o schimbare calitativ ă, nu numai una
cantitativ ă. De exemplu ghea ța se transform ă în lichid sau în gaz, calitatea r ămânând
aceea și. Conform acestei legi orice subiect al existen ței poate fi transformat în
concept și pus în lan țul dialectic.
2. Unitatea sau identitatea contrariilor – contradic țiile existente în tez ă se vor transmite
și în antitez ă. Astfel contrariile sunt similare în esen ță și deci pot produce prin
unificare sinteza. Unificarea contrariilor se prodeuce prin a treia tez ă a dialecticii:
3. Negarea nega ției – contradic țiile existente în tez ă și antitez ă vor continua s ă se
acumuleze pân ă când se va produce o schimbare de calitate atunci când se formaeaz ă
sinteza, conform primei legi. Astfel, chiar dac ă sinteza se formeaz ă din unificarea
tezei și a antitezei, ea este calitativ diferit ă de esen ța celor dou ă.
Conform credin ței lui Marx, aceste legi aveau rolul de a controla procesul de
descifrare a șirurilor cauzale din existen ță, fiind a șa cum credea el asem ănătoare unor
mașini de calculat. Dar ceea ce nu a remarcat el a fost faptul c ă prin acest proces, se
puteau ob ține validarea tuturor ipotezelor propuse, cu condi ția ca procesul s ă fie
contradictoriu. Totu și el în țelegea c ă procesul este destul de complicat și de aceea a
impus ca metoda dialectc ă să fie folosit ă doar ca un instrument al filosofiei, știința
trebuind s ă se supun ă propriilor legi31. De aceea, în prefa ța la Capitalul , Marx dore ște să
disting ă între metoda de cercetare și cea de expunenere.
Cercetarea trebuie s ă aproprie în detaliu materia, obiectul studiat, și trebuie s ă
descopere rela țiile interne a elementelor între ele (iar fiec ărei obiect studiat îi trebuie o
metod ă de cercetare proprie). Expunerea trebuie s ă se reg ăseasc ă în imaginea (ideea) pe

61care și-o formeaz ă individul despre obiectul ca atare, și să prezinte forma de mi șcare în
care obiectul se afl ă.
Ce aduce astfel nou metoda marxist ă față de cea hegelian ă?
1. ea afirm ă că analiza este suficient ă pentru a descoperi în toate structurile realit ății
elemente contradictorii (deci teza și antiteza exist ă)
2. realitatea descoperit ă prin analiz ă și reconstituit ă prin expunere (sinteza) este
totdeauna o realitate în mi șcare.
3. Față de metodele anterioare, pe baza analizei, matoda marxist ă se dore ște a fi și
predictiv ă, fiind interesat ă de devenirea sa.
Deci aceast ă metod ă încearc ă să rupă cu principiul universal și dore ște să se adapteze
fiecărei realit ăți și fiec ărui obiect în parte.
Sociolologia marxist ă (materialismul istoric)
Conform tezei marxiste, existen ța se refer ă doar la indivizii singulari și la raporturile
dintre ei. Societatea, ca entitate general ă, nu are nici o specie de existen ță din partea
indivizilor ca re o compun – ea nu este un supra-eu, o fiin ță colectiv ă sau un suflet al
popoarelor sau al grupurilor –acestea sunt caracteristici metafizice și nu au nici o
relevan ță. Ele nu cuprind nici devenirea societ ății concrete nici structura real ă, ea îns ăși
reală.
Indivizii umani î și construiesc via ța (social ă), istoria personal ă și cea general ă –
dar ei nu pot construi istoria în condi țiile alese de ei, determinate de voin ța lor. Desigur,
omul este activ, dar con ține și o doz ă de pasivitate care se diminueaz ă pe parcurs dar nu
dispare niciodat ă definitiv. Adic ă trebuie analizat ă dialectic toat ă activitatea uman ă în
care ac țiunea și pasivitatea se amestec ă.
Astfel, dialectic, omul în ac țiunea perpetu ă asupra naturii și mediului s ău va
observa dou ă tipuri de crea ții: 1. Crea țiile exterioare (din care face parte chiar el însu și) și
2. Crea țiile proprii – instrumentele, tradi țiile, diviziunea muncii etc. Prin activitatea lor
chiar indivizii antreneaz ă raporturile determinate care sunt raporturi sociale. Ei nu pot s ă

31 Trebuie recunoscut faptul c ă urma șii săi, și nu Marx, au fost cei care au transformat
materialismul dialectic și istoric într-o știință, compromi țând astfel tot procesul dialectic

62se separe de aceste raporturi – existen ța depinde de ac țiune și chiar de natura acestei
activit ăți (de limitele și de posibilit ățile ei). Deci con știința nu creaz ă raporturi ci se
supune acestora, deci este determinat ă de ele. Astfel, raporturile în care intr ă în mod
necesar, chiar dac ă nu pot s ă se izoleze, constituie ființa social ă a fiec ărui individ –
aceasta determin ă conștiința și nu con știința o determin ă pe ea. Existen ța social ă
determin ă conștiința.
Ce sunt raporturile sociale?
Se caut ă fundamentul – se reg ăsește în raporturile cu natura. Raporturile
fundamentale ale întregii societ ăți sunt legate de natur ă – lupta contra naturii. Aceast ă
luptă s-a dat și se d ă printr-un proces complex numit munc ă – compus din instrumentele
muncii și organizarea muncii. Oamenii sunt singurii care î și produc via ța. Dar acest lucru
nu se poate realiza decât în raport cu natura.
Real țiile fundamentale ale întregii umanit ății sunt deci raporturile de produc ție.
Pentru a în țelege o societate trebuie s ă fie înl ăturate toate elementele superficiale (cultur ă,
ideologie etc.) și trebuie g ăsite raporturile de produc ție – adic ă raporturile cu natura și
raporturile dintre ei în cadrul muncii.
Ce se reg ăsește? Se reg ăsesc raporturile cu natura mai mult sau mai pu țin
modificate de om – geografie uman ă. Apoi se reg ăsește tehnica folosit ă – instrumentele.
Acestea denot ă o anumit ă diviziune a muncii*, care genereaz ă o nou ă modificare a
instrumentelor etc.

și în filosofie.
• Diviziunea muncii se împarte dup ă Engels în 1. Diviziunea între cresc ători de animale
și agricultori.
2. diviziunea între agricultori și negu țători – moneda. 3. Diviziunea între societatea
productiv ă și războinici de profesie. 4. Diviziunea între produc ători agricoli și
meșteșugari.
Schimbarea politic ă conform doctrinei marxiste – marxismul pleac ă de la premisa c ă
istoria și universul social sunt inteligibile pentru c ă sunt determinate din exterior. Este
prima teorie a schimb ării politice. Marx încearc ă să demonstreze c ă întregul ansamblu de
fenomene sociale este condi ționat de un factor unic care este ordinea economic ă.
Marxismul consider ă că societ ățile sunt definite prin modurile de produc ție – care sunt
rezultatul combin ării forțelor de produc ție și a raporturilor de produc ție. For țele de
produc ție sunt cumularea de bog ății naturale, capitalul acumulat, și ansamblul
cuno ștințelor și tehnologiilor puse în oper ă în timpul produc ției.

63Raporturile de produc ție relev ă deci trei factori: condi țiile naturale, tehnologia
existent ă la un moment dat și organizarea și diviziunea muncii.
Aceste trei elemente sunt de fapt for țele de produc ție ale unei societ ăți date.
Istoria fiec ărui mod de produc ție se deruleaz ă dramatic de-a lungul unui șir de
conflicte multiple. În fiecare epoc ă indivizii s-au agitat, au tr ăit au inventat, au iubit și și-
au tr ăit via ța lor individual ă, realizându- și anumite posibilit ăți, ratându-se sau dep ășind
nivelul mediu al epocii sau clasei lor. Dar totdeauna în sistemul fix al modului de
produc ție în care au tr ăit, și în condi țiile oferite de structura lor social ă. Din interac țiunea
inițiativelor individuale (care fie în general, fie în cazul marilor oameni**, s-a neutralizat
într-un ansamblu global și statistic) a rezultat istoria.
Alte câteva elemente importante determinate puse în discu ție de sociologia
marxist ă:
1. fetișismul – importan ța personalit ății în istorie. Este doar o formul ă ideologic ă,
aceast ă formul ă ideologic ă va conduce întotdeauna la alienare.
2. Suprastructura – ansamblul institu țiilor și ideilor rezultate din evenimente și inițiative
individuale în cadrul unei structuri sociale determinate. Suprastructura se compune
din: institu țiile juridice și politice, feti șurile ideologice etc. Suprastructura este

Raporturile de produc ție sunt rela țiile sociale care se stabilesc între actorii procesului de
produc ție. Aceste rela ții sunt determinate de starea for țelor de produc ție determinând la
rândul lor diviziunea societ ății în clase sociale (clasa este definit ă ca ansamblul
indivizilor care ocup ă o pozi ție identic ă în raporturile de produc ție). Aceste clase ocup ă
poziții antagoniste c ăci interesele lor sunt contradictorii (exploata ți și exploatatori). De
aici lupta de clas ă ca fenomen continuu al istoriei politice.
De aici concluzia sa c ă finalul istoriei este momentul încet ării luptei de clas ă, iar
schimbarea politic ă se realizeaz ă numai prin revolu ții succesive. Revolu țiile se petrec
atunci când raporturile de produc ție nu mai coincid cu for țele de produc ție deci este
necesar ă trecerea la un nou mod de produc ție –de la comuna primitiv ă la scalvagism, de
la sclavagism la feudalism, de la feudalism la capitalism ,de la capitalism la socialism, dela socialism la comunism. Cercul se închide.
** Marx nume ște procesul concret care se deruleaz ă pe baza unei anumite dezvolt ări a
forțelor productve forma ția economico-social ă. În aceste forma ții trăiesc marii oameni,
care nu pot decât s ă se înscrie în timpul lor istoric.

64expresia (dincolo de interac țiunile complexe ale indivizilor) a modului de produc ție,
adică a raporturilor de proprietate. Ideologiile exprim ă aceste raporturi și toate au
rolul s ă mascheze aceste raporturi.
3. Dialectica social ă a modurilor de produc ție. Exist ă o cre ștere, un apogeu și un declin
– dar fiecare din aceste trei momente nu este diferit de celelalte decât din perspectiv ă
istoric ă (post factum ). Iar aceasta denot ă rațiunea devenirii, ceea ce face posibil ă
predic ția. Deci baza dialecticii istorice este perpetua capacitate de inven ție a omului și
inteligen ța sa social ă. Aceasta se love ște de ideologia claselor dominante care
încearc ă să se opun ă schimb ării. Sinteza este îns ăși istoria.
4. Concluzia – comunismul va demonta aceast ă dialectic ă pentru c ă se va preocupa
rațional și fără limite de dezvoltarea for țelor de produc ție și nu va mai produce
ideologie. Încet-încet istoria se va opri, c ăci cunoa șterea ra țional ă a fiec ărui individ va
rezolva în sfâr șit contradic țiile sociale.
Critica capitalismului
Deși a fost cel mai acerb critic al capitalismului, Marx a fost, f ără îndoial ă, și cel care l-a
studiat și cu cea mai mare aten ție. Aceast ă reac ție vehement ă împotriva capitalismului a
făcut din ideile marxiste corpusul unei științe, pentru c ă Marx a încercat s ă înțeleag ă toate
procesele ce se desf ășurau și toate rela țiile ce se stabileau în interiorul sistemului social în
care tr ăia.
El a în țeles c ă burghezia a jucat un rol extrem de important în istorie, fiind la un
moment dat o for ță progresist ă și chiar radical ă, fiind în faza sa timpurie o clas ă
revolu ționar ă. Burghezii au fost cei care au gr ăbit sfâr șitul rela țiilor feudale din societate,
au impus construc ția unei noi lumi (chiar și sub aspect geografic) și a unei noi societ ăți,
cea a liberului schimb – “într-un cuvânt a înlocuit exploatarea voalat ă de iluzii religiaose
și politice, cu exploatarea pur ă, fără rușine, direct ă și brutal ă”**. Dar pentru Marx aceasta
a reprezentat un pas înainte, pentru c ă a condus și la înnoirea for țelor productive într-o
manier ă nemaiîntâlnit ă pân ă în acel moment, generând în final revolu ția industrial ă.
Acast ă revolu ție se bazeaz ă pe inova ție și schimbare permanente, pentru c ă jocul
fundamental sub auspiciile c ăruia se desf ășoară noua paradigm ă social ă este concuren ța.
Aceasta face ca mi șcarea istoric ă să își măreasc ă viteza și să conduc ă la o pemanent ă
schimbare social ă.
Dar de acest ă schimbare social ă, crede Marx, nu se va bucura burghezia, ci clasa
pe care acesta a creat-o: proletariatul. Proletariatul, care trebuie s ă se supun ă sistemului

65muncii salariale, este, f ără să își dea seama de la bun început, cel care va prelua modelul
revolu ționar al burgheziei. Conform dialecticii, cum am v ăzut, trebuie s ă se produc ă, în
mod necesar, sinteza între sistemul industrial, generat de burghezie și proletariat, care
sunt în acest moment în contradic ție. Dar contradic ția nu va fi suficient de puternic ă,
crede Marx, pân ă când proletarii nu o vor con știentiza, transformându-se dintr-o clas ă în
sine – clas ă care înc ă nu are con știință de sine – într-o clas ă pentru sine, adic ă o clas ă
conștient ă de poten țialul s ău revolu ționar și de puterea pe care o are32.
Dar de ce ar trebui s ă distrug ă proletariatul sistemul în care tr ăiește și în care, în
ultim ă instan ță, s-a format? Pentru c ă, spune Marx, capitalismul creeaz ă alienare, ceea ce
înseamn ă că, în timp, el î și va pierde caracterul inovator și deci se va pr ăbuși de la sine.
Alienarea pentru Marx înseamn ă cu totul altceva decât pentru Hegel, de și el preia
acest termen de la acesta din urm ă33. La Marx conceptul de alienare este mult mai teluric,
în sensul c ă oamenii se alieneaz ă de munca lor și unii de al ții, iar acest proces are loc în
patru moduri distincte dar corelate: 1. Muncitorii nu se bucur ă de produsul muncii lor,
pentru c ă sunt nevoi ți permanent s ă îl vând ă contra salariului; 2. Prin faptul c ă muncitorul
este “un apanaj al ma șinii”, el nu poate s ă își foloseasc ă spirirtul creator, alienându-se de
întregul proces al produc ției. 3. Muncitorii sunt aliena ți față de poten țialurile lor umane
distince sau unice – puterea de a creea și de a se bucura de frumuse țe. 4. Capitalismul îi
alieneaz ă pe munictori unii de al ții, punându-i în competi ție unii cu al ții pentru a- și păstra
salariul.
Dar nu numai muncitorii sunt aliena ți, ci și burghezii, care trebuie s ă se supun ă
permanent în fa ța st ăpânului lor care este pia ța. Astfel, sistemul capitalist este
autorsubsersiv, c ăci nimeni nu dore ște cu adev ărat s ă trăiască în el, nici cei exploata ți,
nici cei care exploateaz ă. Capitali știi nu sunt r ăi de la natur ă, ei nu au cum s ă fie altfel,
crede Marx, pentru c ă rela țiile competitive ce se stabilesc pe pia ță promoveaz ă un sistem

32 Aici credea Marx c ă ar trebui s ă intervin ă comuni știi, care au rolul de a explica și de a
coagula clasa muncitoare în veederea declan șării revolu ției socialiste, care s ă înlocuiasc ă
epoca burghez ă.
33 La Hegel alienarea se refer ă la st ările prin care trece Spiritul Universal în transform ările
sale succesive pentru a ajunge la maturitate și împlinirea sa istoric ă. Aceste etape, chiar
dacă dureroase, sunt necesare pentru a împlini scopul final al Spiritului Universal, acela
de a se întoarce în sine și de a încheia astfel istoria.

66care îi constrânge atât pe capitali ști să exploateze, cât și pe muncitori s ă se lase
exploata ți34.
Era deci evident pentru Marx și pentru urma șii săi că societatea capitalist ă trebuia
să se schimbe. Dar pentru aceasta este necesar ca proletariatul s ă con știentizeze starea în
care se afl ă și să se uneasc ă împotriva capitalismului. Dar acest lucru nu se va întâmpla
decât în condi țiile form ării unui grup care s ă explice muncitorilor starea în care se afl ă și
posibilit ățile pe care le au pentru a ie și din aceasta. Ace știa sunt comuni știi. Despre acest
grup Marx nu vorbe ște foarte mult, dar el este evident grupul conduc ător al revolu ției și
cel care con știentizeaz ă trecerea de la o societate la alta35. Comuni știi ar fi trebuit s ă le
explice mncitorilor c ă revolu ția este inevitabil ă din punct de vedre istoric și să o
preg ăteasc ă.
Comuni știi urmau s ă spun ă proletarilor c ă problema real ă a timpului lor este lupta
de clas ă și existen ța propriet ății. În prim ă instan ță, chiar în timpul revolu ției industriale și
în perioada imediat urm ătoare, scena social ă era destul de plin ă, în sensul c ă pe ea nu
evoluau doar burghezi și proletari, ci mai existau țărani, fo ști latifundiari feudali, structuri
intermendiare apar ținând statului sau burgheziei, f ără a fi neap ărat proletari (ca
func ționarii, intelectualii, ziari știi, micii comercian ți, micii me șteșugari etc.), aparatul de
stat (armata, poli ția, oamenii politici etc). Dar, în urma în ăspririi rela țiilor de produc ție va

34 Marx d ă urm ătorul exemplu – pe pia ță se afl ă doi produc ători care se afl ă în
concuren ță. Unul dintre ei î și propune s ă ridice standardul de via ță al muncitorilor s ăi și
le cre ște salariile, le creeaz ă condi ții optime de munc ă etc. rezultatul va fi îns ă că tocmai
acest capitalist (pe care se presupune c ă muncitorii îl iubesc) va da faliment. Și aceasta
pentru c ă pentru a pl ăti salarii mai mari și pentru a creea condi ții de munc ă va trebuie s ă
ceară prețuri mai mari pentru produsul s ău, iar consumatorii se vor orienta spre
competitorul s ău veros. Cealalt ă solu ție ar fi s ă își mic șoreze partea sa de profit, ceea ce
ar conduce la sc ăderea investi țiilor și deci tot al un pre ț mai mare. În concluzie muncitorii
își vor pierde locul de munc ă, iar capitalistul respectiv se va ruina. De aceea și capitalistul
și muncitorii accept ă regulile jocului chiar dac ă acesta îi alieneaz ă pe to ți.
35 Din grupul comunist nu este neap ărat necesar s ă facă parte numai proletari, ci în special
intelectuali care resping ideologia propus ă de statul capitalist și îmbr ățișează cauza
proletariatului. Acest grup este, în ultim ă instan ță cel care va judeca dac ă trecerea de la
capitalism la socialism estereal ă, sau este doar o simpl ă răscoal ă a muncitorilor. Pentru c ă
aceasta era marea problem ă a lui Marx și Engels, aceea c ă nimeni nu va în țelege trecerea
de la capitalism la socialism și revolu ția se va irosi în zadar, muncitorii întorcându-se la
capitalism. Modelul de societate socialist ă preconizat ă de Marx se pare c ă era cea a
Comunei din Paris ( 1871), de și era evident c ă acel gen de societate putea func ționa doar n
situa ție de criz ă.

67apare în mod natural clivajul propriet ății. Marii industria și, în c ăutare de noi pie țe și de
noi capitaluri, vor contribui masiv la înt ărirea produc ției de mas ă și a monopolului, ceea
ce va conduce la s ărăcirea unor categorii sociale tot mai largi. Acestea nu vor avea ce
face și se vor ralia proletariatului care va spori, în timp ce num ărul real al burghezilor va
scădea tot mai dramatic.
Acum muncitorii vor în țelege faptul c ă sunt exploata ți și se vor ridica la lupt ă,
întâi haotic ă (greve, r ăscoale etc.) apoi tot mai organizat ă. Dar, pe acest parcurs, ei vor
înțelege c ă indiferent de domeniul în care lucreaz ă (și chiar de țara din care fac parte) to ți
muncitorii sunt exploata ți, pentru c ă prin natura sa capitalul nu are grani țe, și oriunde s-ar
afla el produce exploatare. Și așa cum st ăpânul depinde de sclav pentru a avea titulatura
și atributele st ăpânului, tot a șa și capitalismul are nevoie de proletariat pentru a exista și a
se autoperpetua. Dar nici clasa muncitoare nu ar exista f ără burghezie, dar dac ă burghezia
are tot interesul s ă men țină aceast ă stare de fapt, proletariatul are interesul de a o elimina,
și poate face aceasta doar dac ă se autoabole ște. Autoeliminindu-se din acest joc, și
burghezia se va elimina, disp ărând astfel clasele sociale și antagonismul ce domne ște
între ele.
Dar toate acestea nu se vor putea produce decât în momentul în care proletariatul
se va transforma într-o clas ă pentru sine36, adic ă o clas ă revolu ționar ă. Conform tezei
marxiste, revolu ția se va produce într-un moment clar determinat, pe care atât burghezii,
fără să o știe, cât și proletariatul îl preg ătesc cu fiecare moment social important. Exist ă o
succesiune de date importante, crede Marx care prevestesc revolu ția proletar ă și care o
determin ă37:
1. Crizele economice – conform teoriei oferite de Marx în Capitalul , în societatea
capitalist ă exist ă “o anarhie în produc ței”, care se datoreaz ă în principal concuren ței
acerbe dintre capitali ști. Aceast ă anarhie tinde s ă se generalizeze cu cât industria

36 Moment greu de dedus pentru Marx, deoarece el era con știent de faptul c ă muncitorii
reacționeaz ă greu la schimbare, fiindu-le fric ă de șomaj dar și de implicarea în via ța
politic ă. De altfel, el a observat, probabil cu triste țe, că în timpul Comunei din Paris cei
mai activi s-au dovedit micii burghezi (meseria și, vânz ători cârciumari) și mult mai pu țin
muncitorii industriali, care au preferat mai degrab ă func ții subordonate.
37 Putem observa caracterul milenarist optimist al marxismului – la fel ca și a doua venire
a lui Iisus, care va aduce pacea în lume, lucru de care nu se îndoie ște nici un cre știn – la

68avanseaz ă pentru c ă atât interesul politic na țional, cât și cel comercial concur ă la
crearea de pie țe false, pe care le s ărăcesc rapid. S ărăcirea acestor pie țe conduce la
crize în metropola industrial ă, ceea ce înseamn ă șomaj, devalorizarea monedei etc.
2. Pauperizarea proletariatului – aceste crize nu lovesc direct burghezia care are
resursele financiare și materiale de a rezista, ci proletariatul care este incapabil s ă facă
economii și să facă față crizei. Mai multe criza conduce la șomaj prelungit, depresii
sociale și sărăcia celei mai mari p ărți din popula ție. Criza genereaz ă revolte populare
haotice și fără un scop politic precis, dar acest lucru permite burgheziei s ă cear ă
statului s ă instituie dictatura și să oprime orice mi șcare anticapitalist ă. Opresiunea
politic ă va genera o stare de nemul țumire tot mai mare în rândul muncitorilor care vor
începe s ă își piard ă și drepturile civile.
3. Apari ția con științei revolu ționare de clas ă – datorit ă sărăciei acute care se r ăspânde ște
și se cronicizezaz ă, muncitorii încep s ă înțeleag ă că sărăcia exist ă doar din vina
sistemului social și politic. Rolul de coagulant va apr ține acum comuni știlor care îi
vor l ămuri pe muncitori c ă ei sunt o clas ă puternic ă și că indivizii ce apr țin acestei
clase nu sunt diferi ți prin etnie, limb ă sau religie, ci sunt to ți memebri ai aceluia și
grup politic și social care merit ă viitorul. Comuni știi vor folosi indubitabil teoria lui
Marx, c ăci ea este nu numai conform ă cu realitatea ci și fundamentat ă științific.
Desigur, muncitorii ar fi ajun și și singuri la aceea și concluzie și fără ajutorul teoriei
lui Marx, c ăci procesul este ireversibil și inevitabil. De aceea Marx se consider ă (la
fel ca și Socrates) o moa șă care diminiuez ă durerile na șterii prin gr ăbirea procesului
revolu ționar de-a lungul celui mai direct și puțin dureros traseu.
4. Revolu ția și dobândirea puterii în stat – în aceast ă etap ă “condi țiile politice
obiective” (crizele economice) și cele “subiective” (dobândirea con științei de clas ă
pentru sine a proletariatului) se vor combina pentru a forma un amestec exploziv. În
aceste condi ții se va declan șa revolu ția proletar ă38, care va fi lung ă și probabil

fel și revolu ția proletar ă este axiomatic ă și se produce inevitabil, lucru de care sunt
convin și toți cei care cred în ideologia comunist ă.
38 Marx și Engels v ăd mai multe c ăi de izbucnire a revol ției: a. printr-o grev ă general ă, ce
ar paraliza întreaga lume capitalist ă, care dup ă o încercare de represiune violent ă ar ceda;
b. a doua posibilitate ar fi printr-un r ăzboi civil generalizat, extrem de violent, care ar
opune proletariatului înarmat solda ți și poli țiști fideli burgheziei sau c. prin alegeri libere
la care ar consim ți și burghezia. În toate aceste cazuri avantajul proletariatului este dat de

69violent ă, dar care se va sfâr și fără îndoial ă cu victoria proletriatului39, care î și va
asuma puterea politic ă.
5. Dictatura proletaraitului (etapa socialismului) – clasa muncitoare, chiar dac ă nu mai
are o clas ă suprapus ă, se va vedea nevoit ă să apeleze în continuare la determin ările de
clasă pentru a face fa ță reac țiunii determinate de burghezie. În acest scop, ea va folosi
dictatura (în ultim ă instan ță forța) pentru a aboli toate acele raporturi de produc ție
care au permis burgheziei s ă exploateze proletariatul, și în primul rând proprietatea.
Aceast ă etap ă nu va fi îns ă una a egalit ății perfecte p ăstrându-se caracteristici de
inegalitate și de merit ale societ ății trecute (salarii mai mari, stimulative pentru cei
care muncesc mai mult, beneficii pentru care aduc folosae clasei muncitaore etc.), dar
se va impune și un sistem asisten țial tot mai perfect. Pentru p ăstrarea echilibrului
social și pentru impunerea de reforme, dar și pentru lichidarea reac țiunii, în aceast ă
etapă, statul este necesar. Acest stat va fi mult mai democrat decât cel burghez,
pentru c ă în el nu va mai fi nevoie de ideologie, dar se va comporta ca un stat
dictatorial cu reac țiunea burghez ă. Dar aceast ă dictatur ă ar fi trbuit s ă fie o dictatur ă a
proletariatului c ătre proletariat, dar nu deasupra proletariatului.
6. Dispari ția statului – statul socialist este o etap ă necesar ă în trecerea de la capitalism la
comunism. Regula în acest regim politic va fi “de la fiecare dup ă capacit ăți, fiec ăruia
după nevoi”, iar în plan economic se va produce socializarea mijloacelor de
produc ție, acestea trecând în proprietatea proletariatului. Toat ă produc ția industrial ă
și agricol ă va fi planificat ă de stat în func ție de nevoile societ ății. În timp, nemaifiind
nevoie de supraveghere, neamiexistând exploatare, modificîndu-se mentalitatea etc.

num ărul mult mai mare de muncitori fa ță de burgehzie și cei care ar putea s ă o mai
sprijine.
39 E aici o evident ă viclenie a spiritului – în sensul c ă dacă revolu ția nu va izbândi atunci
înseamn ă că nu aceasta a fost revolu ția a șteptat ă, ci doar o simpl ă revolt ă, dar
raționamentul nu e gre șit și deci revolu ția se va produce în viitor, pentru c ă acum nu sunt
întrunite condi țiile obiective sau subiective. Acesta este tipul de construc ție a unei
ideologii, se folosesc elemente reale, dar concretiarea lor este l ăsată pe seama viitorului,
neacceptându-se decât un tip de gândire determinist.

70statul ca expresie a dictaturii proletariatului va disp ărea de la sine instaturându-se
comunismul.
7. Despre comunism Marx nu a spus prea multe, considerându-l un proiect perfect
normal, dar prea îndep ărtat ca s ă poat ă fi în țeles de contemporani. Ceea ce era sigur,
comunismul ar fi fost o form ă social ă și nu un regim politic. Societatea comunist ă ar
fi fost democratic ă (probabil o democra ție direct ă de tip rousseauist), perfect liber ă,
munca devenind un hobby. Proprietatea va lipsi cu des ăvârșire, toate mijloacele de
produc ție fiind publice, iar persoanele vor fi cu des ăvârșire egale și libere.
Vedem a șadar c ă, deși a negat cu obstina ție utopismul proiectului s ău, viziunea marxist ă
asupra viitorului este profund utopic ă, iar istoria a demonstrat c ă un asemenea vis
egalitarist poate produce mai mult ă suferin ță decât orice form ă de exploatare capitalist ă.
Pe de alt ă parte trebuie recunoscut faptul c ă modelul marxist este extrem de
optimist în ceea ce prive ște viitorul, oferind motiva ții și solu ții pentru dinverse proeicte
sociale. Poate din acest motiv, de și elementul ideologic a fost respins de mul ți, el nu a
încetat nicioadat ă să aibă adep ți.
Subiecte de verificare:
1. Perspectiva lui G.W.F. Hegel asupra societ ății și statului
2. Distinc țiile ideologice ale lui G. W. F.Hegel

71Tema VI
Socialism și comunism
Dup ă parcurgerea acestei teme ve ți înv ăța:
1. Originile gândirii socialiste
2. Evolu ția socialismului la sfâr șitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX
3. Social-democra ția
4. Social-democra ția contemporan ă
Desigur c ă perspectiva marxist ă nu a fost nici singura și nici prima oper ă cu
caracter social din epoc ă. Ea fost precedat ă de linii extrem de interesante și de laborios
construite. Unele dintre ele au fost construite plecându-se de la dimensiuni presupuse tot
atât de științifice ca și marxismul – Saint Simon, ini țiatorul lingvisticii, Auguste Comte
creatorul sociologiei etc. Toate aceste curente au avut în centrul aten ției problema
muncitorilor, nu numai pentru c ă erau grupul social cel mai nou ap ărut pe scena social ă,
dar p ărea și grupul cel mai revolu ționar. Ceea ce au remarcat to ți sociali știi (marxi ști sau
non-marxi ști) a fost faptul c ă proletriatul și burghezia sunt clasele eminamente urbane,
clase care î și construiesc un habitat total diferit de cel natural. Iar elementul urban
creeaz ă capacitatea de coagulare rapid ă și de ac țiune politic ă de propor ții, elemente
necunoscute pân ă la acea dat ă40. Din acest motiv, proletariatul a fost în țeles ca
poten țialul element transformator al societ ății capitaliste a c ărei vitez ă, imoralitate și
cupiditate îi însp ăimânta pe majoriatea intelectualilor care nu î și mai g ăseau rostul în
noua societate.
Iluminismul german, și în special linia deschis ă de Immanuel Kant, l ăsa liber ă
ideea optimist ă a unei umanit ăți morale, mult mai libere și mai fericite datorit ă educa ției
și culturii. Dar, remarcau sociali știi, lumea în care tr ăiau ei era mai urât ă decât cea
dinanite, c ăci, în ciuda inven țiilor și dezvolt ării, s ărăcia era mai întins ă și mai vizibil ă.

40 Desigur c ă au existat momente de criz ă și revolte și în prioada feudal ă. Dar aceste
momente aveau nevoie de o perioad ă lung ă de gesta ție, având în vedere distan țele mari
dintre grupurile umane. Apoi aceste grupuri erau legate teritorial de locul de origine, pecând muncitorii, neavând proprietate puteau apar ține oric ărui loc.

72Cei care munceau erau cei mai s ăraci și asta îi dezumaniza, l ăsându-i indiferen ți în fa ța
culturii și moralei, or în aceste condi ții fericirea prin cultur ă nu mai era posibil ă. De aceea
primii sociali ști (și în special Auguste Comte) doreau o alian ță între muncitori și
intelectuali îndreptat ă împotriva capitalismului gregar și imoral. Dar solu țiile propuse de
ei erau evident utopice, nereu șind s ă creeze o perspectiv ă pertinent ă asupra viitorului,
propunându- și mai degrab ă o lupt ă moral ă și intelectual ă împotriva burgheziei decât o
acțiune direct ă și fundamnetat ă ideologic, a șa cum a f ăcut marxismul.
Remarcabil ă în acest context este multitudinea de oferte revolu ționare puse la
dispozi ția proletariatului de c ătre intelectuali, iar num ărul de curente socialiste sau
anarhiste aflate în competi ție a și condus la o sl ăbiciune de fond a unui socialism
organizat. Încercarea de organizare a unei mi șcări socialiste coerente s-a lovit de la bun
început de contradic țiile existente în sânul mi șcării, cât și de ambiguitatea ini țială dintre
anarhismul colectivist și socialism, ambele fiind mi șcări revolu ționare. Graba cu care
anarhismul î și propunea distrugerea statului și distrugerea a tot ceea ce exista deja, ca
fiind contaminat cu spiritul societ ății capitaliste a produs reac ții de respingere și
sentimentul revenirii utopismului. De aceea Marx s-a luptat extrem de mult pentru a-lelimina pe Bakunin din Interna țional I-a socialist ă, tocmai pentru a se delimita de
anarhism.
O a doua disensiune a ap ărut din cauza problemei na ționale. Al ături de marxism
în procesul de organizare a proletiatului au existat mai multe mi șcări, dintre care s-a
detașat lassalismul, o mi șcare ini țiată și condus ă de Ferdinand Lassale ( 1825- 1864).
Lassale a fondat Partidul Muncitoresc German Unit ( 1863), partid care se dorea a fi mai
degrab ă expresia activit ății politice a sindicatelor industriale, decât a unei ideologii
socialiste. Lassale era adeptul tezei conform c ăreia muncitorii din fiecare țară trebuie s ă
își găseasc ă propriul drum spre socialism, pentru c ă, pe de o parte, realit ățile economice
și industriale din fiecare țară difer ă, și pe de alt ă parte tacticile politice ale muncitorilor
dintr-o țară nu se potrivesc cu cele ale celor din alt ă țară. Mai mult, Lassale era mult mai
etatist decât Marx, considerând c ă și în perioada socialist ă rolul conduc ător al reformelor
sociale trebuie s ă revin ă tot statului. Marx s-a opus acestui curent prin introducerea
tezelor interna ționalismului proletriatului, și prin ideea (în fond anarhic ă) dispari ției la un
moment dat a statului. Chiar dac ă cele dou ă curente (lassalian și marxist) s-au unit sub
umbrela Partidului Social Democrat German (fondat în 1875), ele au r ămas distincte și
au generat în continuare disensiuni.
După moartea lui Marx, în 1883, contradic țiile din sânul socialismului s-au
adâncit, generând curente extrem de violent distincte, ceea ce a dus în final și la

73reconsiderarea întregii doctrine marxiste din cadrul socialismului, și la formarea,
pornindu-se de la aceea și baz ă doctrinar ă, a dou ă ideologii paralele și foarte vehemente
una la adresa alteia: socialismul (social-democra ția) și comunismul.
Desigur, procesul nu a fost atât de simplu din punct de vedere teoretic, pentru c ă
doctrina marxist ă este deosebit de incitatnt ă și plurivalent ă, mul ți dintre cei care au
comb ătut-o declarându-se în continaure marxi ști, considerând c ă ei critic ă doar o parte
din doctrin ă și nu întreg mesajul ideologic. Astfel au ap ărut trei direc ții extrem de
importante:
I. Direc ția centrist ă (ortodox ă) – este direc ția impus ă, dup ă moartea lui Marx de
chiar tovar ășul s ău doctrinar, Friedrich Engels. Din nefericire, Engels denatureaz ă,
probabil voit, tezele marxismului pentru a le populariza, lucru care se întâmplase și în
timpul vie ții lui Marx. Dup ă moartea acestuia, Engels a continuat popularizarea ideilor
marxiste, dar aducând modific ări substan țiale ideilor vehiculate de Marx. Astfel el a
numit marxismul – socialism științific (materialism dialectic și științific) încercând s ă
impun ă o ideologie politic ă în ultim ă instan ță în domeniul cunoa șterii. Potrivit acestei
viziuni, dac ă dialectica este o metod ă științifică, atunci legile ei trebuie s ă domneasc ă
asupra tuturor domeniilor particulare ale științei și să le valideze teoretic. Conform
dialecticii științifice legile care guverneaz ă natura, guverneaz ă și societatea, ea trebuind,
deci, s ă se supun ă aceluia și determinism. Potrivit acestei noi științe, totul – natura,
istoria, ra țiunea uman ă – nu este altceva decât un lucru mi șcându-se conform legilor
perene ale dialecticii, “ știința celor mai generale legi ale mi șcării”.
Or, dac ă metoda este obiectiv științifică, este deci plauzibil c ă și domeniul
(socialismul) este științific. Astfel, acesta nu este doar o simpl ă ideologe, ca atâtea altele,
ci este o relatare științifică despre cum erau și cum vor trebui s ă fie lucrurile. În aceste
condi ții, numai acest tip de socialism este socialism, oricare altul fiind un fals, care nu
poate fi dovedit științific. Încercînd s ă foloseasc ă aceast ă metod ă ca pe o știință, Engels a
modificat masiv bun ă parte din doctrina marxist ă originar ă, generând confuzie în rândul
multor sociali ști. Pe de o parte, legitimitatea sa ca urma ș și prieten a lui Marx era uria șă,
fiind considerat p ărinte fondator al gândirii socialiste. Pe de alt ă parte, tezele pe care le
promova acum p ăreau eronate și ieșite oarecum din cadrele marxismului. Din acest motiv

74sociali știi s-au împ ărțit în dou ă tabere, cei care au reac ționat violent la tentativa de
dogmatizare propus ă de Engels și cei care s-au al ăturat acestei linii, radicalizând-o.
II. Direc ția de dreapta (revizionismul). Cel care se deta șează explicit în acest curent este
Eduard Bernstein, primul cel care aduce o critic ă concret ă și sus ținută marxismului (de și
el se va considera totdeauna un marxist), și va elimina orice perspectiv ă revolu ționar ă din
mișcarea socialist ă.
Deși memebru important al Partidului Social Democrat German, Bernstein se va
forma politic în Marea Britanie, fiind influen țat de mi șcarea fabian ă41. Democra ția
englez ă și calmul fabian au avut o determinare extrem de important ă asupra lui Bernstein,
care va începe s ă critice marxismul și determin ările sale. Cele dou ă lucr ări ale sale
(Presupozi țiile Socialismului și Socialismul Evolutiv ) se vor dovedi capabile s ă demoleze
linia marxist ă din social -democra ție și să preg ăteasc ă o nou ă etap ă în mi șcarea
socialist ă42. Critica lui Bernstein s-a axat în special pe trei direc ții, dar în ultim ă instan ță
toate tezele marxiste au fost reanalizate.
a. Critica din perspectiva economic ă – Bernstein observa c ă tezele marxiste privind
pauperizarea gradual ă a proletariatului nu concord ă cu faptele. În țările industrial
avansate, starea economic ă a muncitorilor s-a îmbun ătățit considerabil, mul ți dintre ei
tinzând spre mica burghezie. Și aceasta nu se datoreaz ă bun ătății capitali știlor, ci
luptei sus ținute a sindicatelor și a capacit ății statelor democrate de a negocia cu toate
clasele sociale. Deci nici predic ția apari ției dictaturii nu se adevere ște, ba mai mult, în
epoc ă, modelul democra ției tinde s ă devin ă un model de succes, sprijinit și de
proletariat.

41 Societatea fabian ă era o mi șcare de tip socialist construit ă mai degrab ă dup ă modelul
clubului englez decât ca o mi șcare de mas ă, din ea f ăcând parte notabilit ăți ale culturii și
științei din Anglia, ca G.B.Shaw, H.G.Wells, Bertrand Russell și alții. Numele societ ăți
era preluat de la generalul roman Fabius Quntator (cel care întârzie) renumit în istorieprin faptul c ă amâna permanent s ă dea o b ătălie decisiv ă, dorind s ă își epuizeze inamicul.
La fel mi șcarea fabian ă dorea s ă amâne revolu ția socialist ă, preg ătind în acela și timp
societatea pentru epoca socialismului, și criticând aspru capitalismul. Fabianismul dorea
mai degrab ă impunerea noii societ ăți prin mijloace pa șnice, parlamentare având sprijinul
majorit ății cet ățenilor. Spiritul fabianismului a fost preluat mai apoi de Partidul Laburist,
recunoscut și astăzi ca având o linie deosebit ă față de linia social democra ției europene.
42 Lucr ările sale au avut importan ță și conjunctural, în condi țiile în care PSD a câ știgat
alegerile parlamentare în Germania, dovedind c ă și calea parlamentar ă este posibil ă,
nefiind necesar ă revolu ția pentru ca sociali știi să ajung ă la putere.

75De altfel, Bernstein va critica și teoria valorii din economia marxist ă, considerat ă,
dacă nu elememtul principal al teoriei economice marxiste, cel pu țin elementul s ău de
bază. Argumentul de fond al criticii sale este c ă valoarea unei m ărfi nu corespunde și
nu se m ăsoară în cantitatea de munc ă socialmente necesar ă con ținută în ea decât pe
baza unei serii de abstrac ții43. Berstein va considera c ă valoarea de utilitate marginal ă
este tot atât de important ă ca si valoarea munc ă, dar este mult mai profitabil ă. Ceea ce
vrea s ă explice el prin aceast ă critic ă este c ă nu tot profitul se ob ține prin exploatare,
deci nu to ți proletarii au motive revolu ționare.
b. Critica din perspectiv ă politic ă – Demonstrând c ă predic țiile economice ale lui
Marx sunt eronate, Bernstein dore ște să demonstreze c ă și predic țiile politice se
dovedesc a fi false, și aceasta pentru c ă proletariatul tinde s ă se lase atras de modul de
viață burghez, s ă copie comportamentul micii burghezii cu care se simte solidar.
Creșterea condi țiilor de via ță induce muncitorilor un sentiment de confort și de
securitate, pe care nici într-un caz nu le vor p ărăsi pentru a porni o revolu ție (și mai
ales una pe termen lung, a șa cum preconiza Marx). Din contr ă, proletariatul a ajuns la
conștiința de clas ă, și o folose ște în lupta sindical ă și la impunerea socialismului prin
reforme graduale, prin negociere cu burghezia și prin imprimarea unei con științe
moral-egalitare întregii societ ăți. Respingând revolu ția, Bernstein propune de fapt
acceptarea socialismului ca o alternativ ă politic ă parlamentar ă la alte alternative, și
deci la implicarea democratic ă a sociali știlor în via ța politic ă a statului capitalist,.iar
acest lucru l-au în țeles foarte bine to ți sociali știi: ei vor putea s ă produc ă schimbare
prin reforme care s ă conduc ă la un sistem economic mai echitabil, dar principiul
capitalist al societ ății (bazat pe cerere și ofert ă) va continua s ă existe. Aceast ă viziune

43 Conform lui Marx, ceea ce d ă valoare unui produs este timpul de munc ă socialmente
necesar ob ținerii unui produs, adic ă timpul mediu al produc ătorilor de a fabrica ceva.
Dar, remarc ă Bernstein, în aceste condi ții valoarea m ărfii este redus ă doar la munc ă
moart ă, căci inteligen ța sau valoarea materialului introduse într-un produs nu se
calculeaz ă. Or, pe pia ță lucrurile nu statu chair a șa: dac ă ar fi s ă credem teroia lui Marx,
atunci o cup ă de aur și una de o țel ar trebui s ă coste la fel, pentru c ă timpul socialmente
necesar este egal. Dar, pe pia ță lucrurile nu stau deloc a șa – cupa de aur va costa mai
mult, pentru c ă aurul este un material mai scump. La fel, o oper ă de art ă va costa mai
mult decât produsele de serie, pentru c ă inteligen ța introdus ă în acest produs este mai
mult ă. Deci utilitatea marginal ă, este tot atât de important ă ca și valoarea munc ă.

76a condus și mai mult la adâncirea disensiunilor dintre sociali ști, unii dintre ei
acceptând modelul propus de Bernstein44, (ei reprezentând începutul pentru mi șcarea
social-democrat ă european ă, care mai târziu, va și renuna ța la marxism). O alt ă arip ă
s-a opus radical liniei propouse de Bernstein, considerând-o ca o tr ădare a intereslor
proletariatului- ace știa vor alimenta majoritatea mi șcărilor radical socialiste și
comuniste ce vor lua fiin ță la sfâr șitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX.
c. Critica din perspectiva moral ă – Bernstein refuza ideea revolu ționar ă și din
considerente morale. Nu numai lui i se p ăreau profund imorale mijloacele prin care s-
ar fi instaurat societatea comunist ă – o revolu ție sângeroas ă, urmat ă de o dictatur ă pe
termen neprecizat, doar în numele unui proiect argumentat pseudo științific. “Pentru
mine, scria Bernstein**, ceea ce în general este numit scopul ultim al socialismului
nu reprezint ă nimic, ci mi șcarea este totul”, în sensul c ă sociali știi ar trebui s ă se
gâdeasc ă la moralitatea mijloacelor folosite, c ăci o societate n ăscută prin sânge este
puțin probabil s ă fie la fel de nonviolent ă c a u n a c a r e s e n a ște și evoluez ă pe c ăi
naturale.
De altfel, Bernstein se înscrie într-un curent extrem de moral ce p ătrunsese în
mișcarea socialist ă cu originile în neokantianism. Bernstein vedea în neokantianism
“o reac ție împotriva materialismului plat inspirat de științele naturii de la mijlocul
secolului, pe de o parte, și împotriva exceselor filosofiei speculative, pe de alta”. Pe
aceast ă bază, el va critica marxismul ca fiind profund amoral45 și va cere construc ția
unui fundament etic pentru realizarea scopurilor socialismului.
În concluzie, materialismul lui Eduard Berstein s-a materializat în contestarea a cinci
teze fundamentale din concep ția marxist ă a dezvolt ării sociale:

44 Primul fiind chiar Karl Kautsky, pre ședintele în exerci țiu al Interna ționalei a II-a
Socialiste, fostul lider al Partidului Social Democrat German, și deci o autoritate
socialist ă incontestabil ă. Mai târziu, îns ă, Kautsky se va desprinde de linia lui Bernstein,
dar nici nu se va al ătura radicalilior sociali ști rejectând Revolu ția din Octombrie 1917.
45 Cum am v ăzut și în lec ția precedent ă, Marx considera morala ca f ăcând parte din
suprastructura ideologic ă, și astfel este folosit ă de clasa dominant ă pentru men ținerea și
justificarea exploat ării. Morala este doar un factor ideologic, construc ția social ă neavând
nevoie de ea.

771. Contestarea rolului predominant al economiei în schimbarea social ă și astfel a
contestat implicit materialismul dialectic și istoric. În locul economiei ca factor
determinant în edificarea socialismului, el dore ște să pun ă etica.
2. Respingerea teoriei valorii și plusvalorii.
3. Respingerea înlocuirii capitalismului cu socialismul prin revolu ție.
4. Critica teoriei luptei de clas ă ca motor al progresului istoric.
5. Contestarea maniheismului politic care face dictatura proletariatului consecin ța
direct ă în plan politic a luptei de clas ă.
III. Direc ția radical ă (de stânga) – reprezentat ă în special de Rosa Luxemburg și de Karl
Liebknecht. Ace știa au fost printre primii care s-au pronun țat categoric împotriva
revizionismului (dar nu au fost singurii), promovând în continuare ideea revolu ției. Ei au
înfiin țat Asocia ția Spartak, cu scopul preg ătirii revolu ției din punct de vedere militar,
asocia ție care a jucat un rol extrem de important (dar și de violent) dup ă primul r ăzboi
mondial, când o parte dintre sociali știi germani, condu și de Rosa Luxemburg, a crezut c ă
a venit momentul declan șării revolu ției. Revolta a fost înfrânt ă și Rosa Luxemburg ucis ă
de membrii Reichswhr-ului.
Cei doi lideri ai acestui curent erau adep ții spontaneit ății revolu ției, considerând
că ea se va declan șa în mod necesar și spontan, f ără o preg ătire anterioar ă. Cei care vor
preg ăti revolu ția vor fi, chiar dac ă fără să știe, chiar capitali știi.
Rosa Luxemburg limita teoria economic ă marxist ă la acumularea primitiv ă de
capital46, considerând c ă sistemul economic capitalist este incapabil s ă treac ă de acest
moment, orice investi ție fiind f ăcută doar ca s ă se reia ciclul productiv, dar procesul de
acumulare r ămâne acela și. Acumularea primitiv ă se realizeaz ă în detrimentul p ăturilor
sociale exterioare capitalismului ( țărani, fo ști feudali, popula ția autohton ă din colonii
etc), c ăci nici m ărirea num ărului de muncitori (din cadrul acestor p ături) nu reu șește să
produc ă o acumulare l ărgită de capital. Din acest motiv, burghezia va exploata la maxim
piața exterioer ă capitalismului, s ărăcind-o total. Dar, o dat ă epuizat ă aceast ă piață, în

46 Acumularea primitiv ă de capital reprezint ă momentul prim al procesului capitalist,
adică momentul în care se adun ă fondurile necesare reproduc ției. Din punctul de vedere
al lui Marx, acesta este momentul cel mai dramatic pentru muncitori, c ăci în vederea
reluării produc ției, capitalistul acumuleaz ă cât mai mult capital și diminueaz ă la maxim

78lipsa acumul ării lărgite de capital se ajunge la criza final ă a capitalismului, care se
treze ște în situa ția că nu mai poate continua procesul reproductiv. Atunci, în mod
spontan, masele exploatate vor transorma în revolu ție aceast ă criz ă final ă. Factorul
subiectiv (con știința politic ă a conduc ătorilor revolu ționari) se va al ătura și el spontan
factorului obiectiv (criza economic ă) generând dictatura proletariatului.
Karl Liebknecht are aceea și perspectiv ă despre motivele izbucnirii revolu ției,
numai c ă el adaug ă că aceast ă revolu ție va fi una de o violen ță extrem ă, care va conduce
la transformarea a tot ceea ce exist ă, inclusiv a con științei. Aceasta în sensul unei
transform ări extrem de profunde chiar în timpul desf ășurării revolu ției, astfel încât la
finalul ei schimbarea s ă fie atât de profund ă încât s ă nu mai existe nici o leg ătură cu
trecutul. Viziunea lui Liebknecht este extrem de interesant ă pentru c ă el folose ște explicit
modelul milenarist, înlocuindu-l doar cu ideea de revolu ție, având în vedere c ă el
introduce ca puncte teoretice de plecare atât Eneadele lui Plotin cât și Tractatus-ul
Teologico-politic al lui Spinoza, al ături de Capitalul lui Marx.
Datorit ă acestor curente divergente ce dominau socialismul din punct de vedere
ideologic, capacitatea de a determina o linie comun ă și coerent ă de ac țiune a tuturor
partidelor ce se declarau socialiste era aproape nul ă. În aceste condi ții, partidele socialiste
s-au “na ționalizat” punând în prim planul ac țiunii politice proletriatul din propriile țări în
detrimentul ac țiunii interna ționale. Totu și, Interna ționala a II a socialist ă a continuat s ă
existe pân ă la începutul Primului R ăzboi Mondial. Liderii Interna ționalei au luat act de
faptul c ă partide socialiste extrem de puternice ca PSD-ul German sau Partidul Socialist
Francez, având reprezentatn ți în parlamentele țărilor lor, au sus ținut izbucnirea r ăzboiului
și au votat creditele de r ăzboi cerute de guvernele statelor lor. Aceasta însemna c ă
muncitorii din țări diferite porneau la r ăzboi unii împotriva altora, și principiul
suveranit ății na țioanle primase în fa ța interna ționalismului proletar.
După Primul R ăzboi Mondial socialismul s-a faracturat în dou ă linii ideologice
extrem de importante care au impus fiecare o nou ă abordare asupra problematicii politice:
pe de o parte comunismul, impus în Uniunea Sovietic ă în 1917, a clamat permanent c ă el

salariul muncitorului. Acumularea l ărgită de capital reprezint ă reproduc ția la scara
întregii societ ăți a unui capital investit superior capitalului ini țial.

79reprezint ă singura alternativ ă socialist ă la capitalism și social-democra ția european ă care,
acceptând democra ția ca unica form ă de a face politic ă, a respins ideea revolu ționar ă și
deci comunismul. Astfel, socialismul s-a împ ărțit în dou ă tabere care au ales drumuri
perfect distincte, atât din punct de vedere ideologic cât și acțional.
****
Social –democra ția
În perioada interbelic ă, social-democra ția s-a trezit în situa ția extrem de ambigu ă de a se
afla undeva la mijloc, f ără o identitate ideologic ă foarte clar ă, fiind situat ă undeva
aproape de linia democrat-cre ștină și liberalismul social și în contradic ție cu comunismul
ce tocmai luase fiin ță în fostul Imperiu Țarist. Mai mult, datorit ă transform ărilor sociale
și de mental colectiv suferite de țările din Europa, social-democra ția a fost pus ă în situa ția
de a avea competirori ideologici pe chiar propriul ei teren politic, în condi țiile în care și
liberalismul începea s ă aibă tente sociale, și democra ția cre ștină, apanajul politicilor
sociale fiind foarte la mod ă în perioada respectiv ă. Pe de alt ă parte, social -democra ția
încă mai era dependent ă de mo ștenirea ideologic ă marxist ă pe care o împ ărțea cu
comunismul, fiind, deci, deseori echivalat ă cu el. De aceea, ea s-a pozi ționat pe un fel de
a treia cale între capitalism și comunism, între pia ță și planificare, singurul lucru pe care
nu l-a negat niciodat ă fiind democra ția și acceptul pus pe statul de drept.
Acest principiu a fost subliniat cu hot ărâre de Leon Blum sau Karl Kautsky care
demonstrau chiar în timpul r ăzboiului civil din Rusia c ă înse și principiile de organizare
ale Partidului Comunist (abia format din PSDMR(b)) con țin în sine germenele dictaturii
și terorii, neputând forma f ără să se autodistrug ă un stat democratic. Astfel, în 1920,

80Leon Blum declara r ăspicat ruptura ideologic ă dintre comunism și socialismul
democratic. Dar nici el și nici al ți sociali ști nu știau la acea dat ă ce program s ă adopte
relativ la statul capitalist: în timpul r ăzboiului capitalismul î și dovedise uria șa sa for ță
productiv ă, dar cu pre țul a zeci de milioane de mor ți; statul capitalist accepta jocul
democratic dar creea și accepta ingalitatea în rândul cet ățenilor s ăi; capitalismul nu
accepta planificarea economic ă și social ă (așa cum f ăcea comunismul, care îns ă era
antidemocratic) ș.a.m.d.
Datorit ă acestor motive, sociali știi din perioada interbelic ă au optat pentru o
politic ă extrem de prudent ă atât în raport cu comnismul, cât și cu capitalismul, n ăscându-
se astfel un paradox: de și a fost perioada în care extrem de multe partide social democrate
au ajuns la guvernare (Marea Britanie, 1924, Germania, 1920, Fran ța, 1938 etc.) ele s-au
dovedit slabe din punct de vedere ideologic și programatic. Ele au adoptat principiul
tergives ării deciziilor și s-au cantonat într-o politic ă centrist ă, care le-a pus în posturi
extrem de ciudate – având de a alege în Germania, de exemplu, între na țional-socialism și
comunism.
Totu și sociali știi au f ăcut câteva preciz ări de pozi ție extrem de importante, în
special refuzul de a semna cele 2 1 de puncte condi ții impuse de Interna ționala a III
(comunist ă), construindu-se o Interna țional ă socialist ă paralel ă. Astfel, s-a precizat o
poziție concret ă a sociali știlor în raport cu comunismul și respingerea lui, dând astfel
identitate social-democra ției, și sco țând-o din anturajul dictatorial al comunismului. În
cadrul Interna ționalei socialiste s-au adoptat câteva principii fundamentale care aveau ca
scop transforamrea pa șnică și din interior a capitalismului. Ea poate fi rezumat ă ușor în
trei puncte esen țiale:
1. Niciodat ă mijlocul nu poate fi transformat în scop și permanentizat – asta
referitor la dictatura proletariatului din URSS care devenise modelul
regimului politic sovietic.
2. Conținutul programului de reforme trebuie s ă individualizeze “socialismul
democratic”47 față de programele celorlalte forma țiuni incluse în familia
politic ă a stângii sau care propun politici sociale.

47 Programul politic al social-democra ților se axa pe trei nivele: 1. Impunerea gestiunii
statului (planificarea) la nivelul produc ției și reparti ției veniturilor trebuia s ă înlocuisac ă

813. Lupta pentru realizarea reformelor politice va avea loc exclusiv în cadrul
institu țiilor politico-juridice în sistemul politic al democra țiilor. Acest ultim
punct este probabil cel mai important, c ăci el demonstreaz ă că social-
democra ția european ă, dup ă primul r ăzboi momdial, renun țase complet la
dimensiunea revolu ționar ă și acceptaase total linia reformismului “Fondul
tezei reformiste este c ă, dac ă nu totalitatea transform ării sociale, cel pu țin ceea
ce exist ă mai substan țial în avantajele pe care ea trebuia s ă le procure clasei
muncitoare, poate fi ob ținut f ără criza prealabil ă a puterii politice. Aceasta
este esen ța reformismului”***
Dar prin reform ă, social democra ția nu se transforma doar într-un partid f ără
identitate politic ă și ideologic ă, care se supunea regulilor statului capitalist din
lașitate, a șa cum o acuza constant linia comunist ă. Din contr ă, social-democra ția
își propunea s ă schimbe din temelii societatea, dar f ără să produc ă tragedii umane
prin revolu ție. Pentru Leon Blum distinc ția dintre socialismul democratic și cel
revolu ționar nu mai consta în exercitarea sau cucerirea puterii, ci transforamrea
regimului propiet ății., și prin aceasta asumarea unei economii esen țial diferite prin
naționaliz ări. În esen ță planul social-democra ției nu se schimbase radical – ea î și
propunea s ă naționalizeze mijloacele de produc ție în folosul muncitorilor, f ără
însă a atenta la mica proprietate, care s-ar fi abolit singur ă în competi ție cu
sistemul planificat de stat. Sociali știi nu renun țau la socializarea mijlaoacelor de
produc ție, dar ea nu trebuia f ăcută prin for ță, ci prin competi ție direct ă cu sistemul
capitalist.
În ciuda criticilor acerbe ale comuni știlor, în special dup ă marea criz ă
econmic ă dintre 1929- 1933, partidele social democrate (nu toate, și nu dintr-o
dată) vor începe s ă renun țe discret la proiectele de na ționalizare și socializare a
unor ramuri de produc ție și schimb. înc ă din 1919, Otto Bauer (lider al
sociali știlor austrieci) f ăcea distinc ția între na ționaliz ări și un socialism al

logica pie ței capitaliste.2. Na ționalizarea mijloacelor de produc ție și de schimb, dar cu
desp ăgubiri și cu acordul majorit ății popula ției. 3. Continuarea direc ției ideologice
marxiste, dar f ără dimensiunea revolu ționar ă și fără principiul luptei de clas ă. Pe
parcursul anilor ’30, dup ă analiza rezultatelor succesului socialismului democratic din
Suedia s-a acceptat aproape peste tot principiul econmiei mixte.

82eficien ței. El recomanda ca gestiunea întreprinderilor na ționalizate s ă fie
încredin țată unor consilii de administra ție, compuse din reprezentatn ți ai
salaria ților, ai consumatorilor și ai statului. la nivel de întreprindere, comitetele
muncitorilor aveau competen țe pentru toate problemele vizând condi țiile de
munc ă, dar nu și în ceea ce prive ște conducerea tehnic ă a întreprinderii. La fel ca
și toți membrii familiei politice a stângii din perioada respectiv ă, social-
democra ția dorea interven ția statului în gestiunea economiei, într-o manier ă
conștient ă și planificat ă48. Alături de recunoa șterea coexisten ței unui sector public
și unul privat, sindicatele, prin participarea lor la conducerea economiei, puteau,
cu sprijinul statului, s ă orienteze activitatea economic ă în interesul social. Social-
democra ții credeau c ă pot obliga statul la compromisuri și concesii, folosindu-se
de presiunea sindicatelor, la concentrarea capitalului și a produc ției în vederea
impunerii de politici sociale capabile s ă trensforme societatea conform scopurilor
lor ideologice. Dar erau deci și să accepte regulile jocului, unii dintre ei (Rudolf
Hilferding de exemplu) “analiza trecerea de la capitalismul industrial, bazat pe
liber ă concuren ță, la capitalismul organizat ca o posibilitate pentru stat de a
interveni în maineir ă conștient ă și planificat ă în gestiunea economiei” ****
Din nefericire, dincolo de sprijinul real al sindicatelor și de buna credin ță
incontestabil ă a liderilor sociali ști din acea perioad ă, social-democra ția nu avea
niște programe economice foarte bine fundamentate, mai ales în domeniul
monetar, astfel încât criza economic ă ce a cuprins întreaga lume capitalist ă a lovit
și în statele cu guverne social-democrate. De abia dup ă criz ă Keynes va oferi un
suport explicativ și coeren ță încerc ărilor social-democrate de degajare unei
doctrine economice proprii.

48 De altfel, în periaoda respectiv ă exista o puternic ă propensiune de a da statului s ă
gestioneze economia, sau m ăcar o parte a ei. Nu ideea etatist ă era problema, ci
înfăptuirea etatismului economic, c ăci și fasci știi, și liberalii sociali erau pentru etatizarea
economiei, în ansamblu sau m ăcar a unei p ărți. Astfel, b ătălia ideologic ă era dus ă pe ce
mijloace s ă fie folosite și nu pe scop, care cum vedem p ărea acela și. Din nefericire, cu
excep ția Suediei, modelul social-democrat a e șuat în epoc ă, ceea ce a permis avântul
politic al extremei drepte. (v. infra) . Na țional socialismul a optat pentru modelul new-
dealului american, dând astfel impresia unei mai suple forme de reglare a problemelorsociale, chiar dac ă încălca principiile democra ției.

83Singurul caz de succes în perioada respectiv ă este cel al Suediei, țară în care
guvernele social-democrate s-au succedat din 1933 pân ă în 1990, generând
bunăstare și siguran ță unei societ ăți care pân ă atunci fusese considerat ă una din
cele mai s ărace din Europa. Dar pentru perioada interbelic ă modelul social-
democra ției suedeze putea fi considerat excentric, neînscriindu-se în coordonatele
exacte ale ideologiei epocii49. În 1933, premierul suedez Hansson afirma: “O
politic ă social-democrat ă poate foarte bine s ă fe o politic ă ce încearc ă să
beneficieze de for țele imense pe care le con ține ini țiativa privat ă, concomitent cu
o ac țiune etatic ă și social ă”*****. Modelul suedez a pus accentul pe
productivitatea cheltuielilor sociale, ca factor de stimulare a cre șterii economice.
Dar acest model nu ar fi fost unul de succes dac ă nu s-ar fi institu ționalizat
acordul de la Saltsjobaden ( 1938) dintre sindicate și patronat. Prin aceste acorduri
se garanta sindicatelor securitatea locurilor de munc ă, air patronatului I se
recuno șteau drepturile sale, iar Partidul Social-Democrat, aflat la putere, controla
acordul.
Ceea ce se poate remarca în perioada interbelic ă în dimensiunea ideologic ă a
social-democra ției este ambiguitatea politicilor sale, incapacitatea de a se adapta
situa ției, construind jum ătăți de politici și de ini țiative. Mai mult, ea î și păstreaz ă
tradi ția marxist ă de gândire, de și este evident c ă nu știe cum s ă o foloseasc ă, mai
ales în raport cu competitorii sociali, și în special cu comuni știi. Totu și, social-
democra ția european ă începe în perioada interbelic ă să acționeze politic, s ă își
asume guvernarea și să își păstreze în bun ă măsură legătura cu baza sa electoral ă –
sindicatele.
După al doilea r ăzboi mondial, social democra ția european ă a trebuit s ă își
reia excursul ideologic aproape de la zero. În condi țiile lumii bipolare impuse de
începutul R ăzboilui rece, social-democra ția s-a v ăzut pus ă în postura de a face o
opțiune ferm ă între sistemul capitalist și democratic occidental, propus de planul

49 La fel ca și laburismul britanic, social-democra ția suedez ă a aceptat monarhia
constitu țional ă, deși curentul european era mai degrab ă unul republican. Tot în epoca
respectiv ă social-democra ția suedez ă a fost contaminat ă și cu teorii de eugenie social ă, de
inspira ție probabil na țional-socialist ă, sterilizând b ărbați și femei considera ți ca putân
genera poveri pentru societate.

84Marshall în Europa Ocidental ă și sistemul totalitar și planificator din Est, op țiune
care nu era u șor de f ăcut la vremea respectiv ă.
De aceea perioada 1945- 1952 a fost una de c ăutări și de structur ări
ideologice. În acela și timp, a fost și una extrem de grea din punct de vedere
politic, c ăci social-democra ția era considerat ă singura alternativ ă la comunism, în
condi țiile uria șei ofensive ideologice a Moscovei. Societ ățile care suportaser ă
războiul doreau și sperau o schimbare rapid ă care s ă nu mai permit ă o alt ă
conflagra ție, și de aceea cereau reforme economice și sociale. Din acest motiv s-a
apelat la programele interbelice în care nici social –democra ții nu mai credeau50.
Dar dup ă 1951, social-democra ția își afirm ă propriul drum, renun țând la
problema propriet ății și afirmând-o pe cea a conducerii și reparti ției. Ca regim
politic socialismul democratic nu este posibil decât acolo unde îns ăși puterea de
stat este controlat ă în mod democratic de societatea civil ă, iar statul devine un
garant al controlului societ ății asupra puterii economice. Conform Declara ției de
la Frankfurt social-democra ția define ște puterea econmic ă “ nu ca exploatare a
indivdului, ci satisfacerea tutror nevoilor trebuie s ă fie scopul activit ății
econmice”. De aceea, în Declara ție sunt postulate teze ca: angajarea deplin ă a
forței de munc ă, cre șterea produc ției pentru a determina cre șterea bun ăstării,
repartizarea echitabil ă a veniturilor. “Realizarea acestor scopuri va necnesita
planificarea produc ției în interesul celor mai largi mase populare”, dar se specific ă
că “ planificarea socialist ă nu necesit ă preluarea în proprietate public ă a tuturor
mijloacelor de produc ție, ea putându-se împ ăca cu existen ța propriet ății private în
diferite ramuri ale econmiei.”*****
Dar, cum vedem Declara ția este cel pu țin echivoc ă, căci existen ța
planific ării și propriet ății de stat presupune dirijism, și deci concentrarea puterii
economice ( dar și de decizie politic ă) în mâinile unui mic num ăr de individizi.
Pentru a dep ăși acest echivoc, Declara ția de la Frankfurt recunoa ște că pentru
formarea propriet ății colective sau social ă se pot folosi dou ă moduri: 1.

50 Cazul cel mai evident este guvernarea laburi știlor britanici din 1945- 1951, care a fost
considerat ă dezastroas ă, atât din punct de vedere intern (na ționaliz ările au condus la
sărăcie și șomaj) cât și extern (imperiul britanic începe s ă se pr ăbușească, și nimeni nu
era preg ătit să facă față revenirii pe insul ă a fostelor armate coloniale).

85Etatitzarea întreprinderilor particulare existente sau 2. Crearea de noi întreprinderi
de folosin ță public ă, întreprinderi comunale sau cooperative de produc ție și
consum. Acestea nu reprezint ă unscop în sine, ci trebuie s ă serveasc ă înainte de
toate ca instrument al controlului public asupra industriilor cheie a c ăror caracter
privat nu îl exclude și ca mijloc de ra ționalizare a industriilor din punct de vedere
tehnic. Vedem c ă se impune un control social al economiei, care trebuia s ă fie
făcut de sindicate, în vederea unei reglement ări sociale a vie ții membrilor
acestora.
Se poate observa c ă acest program este o reluare a programelor interbelice,
dar deja se distan țează de linia marxist ă, ducând principiul econmiei mixte pân ă la
ultimele sale consecin țe, ceea elimin ă orice perspctiv ă cu tent ă marxist ă. Dar
desp ărțirea oficial ă de marxism nu se va produce pân ă în 1959, anul în care se
lanseaz ă programul PSD German de la Bad Godesberg. Din acest moment orice
influen ță a marxismului asupra social-democra ției este negat ă, și se definesc
liniile de for ță ale ideologiei social-democrate:
1. coexisten ța diferitelor tipuri și forme de proprietate în cadrul aceluia și sistem
economic.
2. Asigurarea unui raport optim între planificarea orientativ ă și concuren ță: la nivel
macro (industria strategic ă și grea) urmând s ă predomine planificarea, iar la nivel
micro (nivelul întreprinderilor mici și mijlocii) concuren ța, conform principiului
enunat în 1956 de Karl Schiller: “Concuren ță atât cât este nevoie, planificare atât cât
este necesar”.
3. Principiul simetriei sociale – nici un grup nu poate ob ține foloase necuvenite pe
seama explaot ării altui grup.
4. Valoarea egal ă a muncii și a capitalului (principiu enun țat de Olof Palme, fost prim
ministru socialist al Suediei) – se vizeze ă transforamrea propriet ății în func ție social ă,
adică participarea muncitorilor cu ac țiuni la formarea capitalului întreprinderii și
creșterea func ției de control al managerilor fa ță de ac ționarii majoritari.
5. Recunoa șterea interven ționismului etatic în via ța economic ă, urmare a cre șterii
sociale a statului și a extinderii sectroului public.
6. Interven ționismul etatic este configurat de urm ătaorele politic publice:

86a. politica de sprijinire și socializare a investi țiilor
b. politica de creditare și subven țioanre de la buget a investi țiilor publice
c. subven țiopnarea serviciilor publice (înv ățământ, s ănătate, cultur ă etc.)
7. Corela ția dintre legisla ția social ă și politicile profesionale în domeniul for ței de
munc ă
8. Redistribuirea echitabil ă a venitului na țional.
Aceste principii au stat la temelia tuturor programleor social-democrate în toat ă
periaoda r ăzboiului rece, având un rol uria ș în ini țierea și dezvoltarea statului bun ăstării
sociale, model ce a domnit în Europa Occidental ă, pân ă în anii ’80. Pe tot acest parcurs
socialsimul democratic, s-a l ăsat infleuen țat de diverse alte curente ideologice
(ecologism ,feminism etc.) transformându-se într-un curent actch-all-parties51.
Subiecte de verificare:
1.Utopiile moderne, premisa pentru viitoarele socialisme .
2. Enumera ți principalele delinea ții doctrinare ale social-democra ției contemporane

51 Poate din acest motiv, reputatul teoretician britanic Anthony Giddens în lucrarea sa din
1993, The Third Way , cere ca social-democra ția să accepte influen țele benefice ce decurg
din coalizarea ideologic ă cu liberalismul neoclasic. Aceast ă mixtur ă crede el se potrive ște
cel mai bine pentru societatea contemporan ă, pentru c ă principiul pl ăcerii din liberalism
este contrabalansat de solidaritea social ă promovat de social-democra ție.

87Tema VII
Anarhismul
După parcurgerea acestei teme ve ți înv ăța:
1.Defini ția anarhismului
2.Anarhismul comunalist
3.Anarhismul individualist
4.Gândira social ă a anarhismului
E foarte greu s ă define ști ideologic termenul de anarhism, pentru c ă dincolo de
suprafa ța etimologic ă (a – fără, arhe – conduc ător), în spatele termenului de anarhism se
ascund foarte multe direc ții și dimensiuni politice. Anarhismul este mai degrab ă o sum ă
de teorii, perspective, visuri și ideologii care împreun ă celebreaz ă libertatea total ă ca pe
un scop fundamental al umanit ății. Dar pozi țiile diferite, formele prin care se poate ob ține
aceast ă libertate au fost cele care au f ăcut ca aceast ă idee s ă genereze mai multe du șmănii
în interiorul mi șcării, decât s ă provoace revolu ții salvatoare pentru cei mul ți. Imaginea
cea mai clar ă a anarhismului o d ă, poate, r ăzboiul civil din Spania, unde anarhi știi s-au
înfruntat, pentru a fi, în final, sacrifica ți și de o parte și de cealalt ă în numele ordinii.
Unul din cei mai importan ți promotori ai anarhismului prin țul Piotr Kropotkin
definea anarhismul ca: “ numele dat acelui principiu sau filosofii de via ță care
consider ă că societatea poate fi conceput ă și fără conducerea unui guvern ământ;
armonia într-o asemenea societate poate fi ob ținută, nu prin supunerea fa ță de lege
sau prin obedien ță față de o autoritate, ci prin acordurile libere realizate între
grupuri variate din punct de vedere profesional, teritorial, constituite liber în
numele produc ției și consumului, ca și pentru satisfacerea unei infinite variet ăți de
nevoi și aspira ții ale unei fiin țe civilizate.” 1.
Anarhismul este deci o ideologie care î și asum ă ideea c ă nici un grup din societate
nu este îndrept ățit, și nu poate s ă exercite vreo form ă de coerci ție asupra altuia. Altfel,
societatea poate con ține un num ăr infinit de grupuri aranjate și ordonate liber, capabile s ă
coordoneze func țiile sociale. Mai exact, anarhi știi acord ă o încredere uria șă capacit ății
indivizilor de a coabita pa șnic în interiorul unei societ ăți nesupuse nici unei forme de

88autoritate, și cu atât mai pu țin statului – a șa cum declara și Alexandr Berkman2:
“Anarhismul ne înva ță cum putem tr ăi într-o societate în care nu exist ă nici un fel de
constrângere. O existen ță fără constrângere înseamn ă, natural, libertate; înseamn ă
libertatea de a nu fi for țat sau obligat și șansa de a- ți conduce via ța așa cum crezi tu c ă
este cel mai bine.”3. La o asemenea defini ție în mod sigur ar adera toate curentele
anarhiste, chiar dac ă forma prin care s-ar pune în aplicare ar fi diferit ă.
Viziunea tuturor anarhi știlor este c ă puterea de ținută de una sau mai multe
persoane asupra celorlal ți este cauza tuturor problemelor existente în societate. Coerci ția,
fie particular ă, fie public ă este cea care împiedic ă oamenii s ă își determine existen ța așa
cum doresc, conduce la diminuarea libert ății și în final la sclavia mental ă a indivizilor în
societate: “ Să fii guvernat înseamn ă să fii ținut în bezn ă, inspectat, spionat, condus,
legiferat, numerotat, înrolat, îndoctrinat, s ă ți să țină predici, controlat, estimat,
evaluat, cenzurat, condamnat de creaturi care nu au nici dreptul, nici în țelepciunea
și nici virtutea de a o face … s ă fii guvernat înseamn ă că la fiecare tranzac ție, la
fiecare opera ție să fii notat, înregistrat, taxat, ștampilat, m ăsurat, licen țiat,
autorizat, admonestat, interzis, corectat, pedepsit…. Asta înseamn ă să fii guvernat”
2.
Cu alte cuvinte, guvernul legal reprezint ă o povar ă imens ă pe umerii cet ățeanului,
care nu se poate ap ăra în nici un fel de el. Și asta nu e totul. Aparent, statul este o
organiza ție care î și propune s ă apere și să ocroteasc ă cetățeanul prin lege și ordine. Dar
de fapt, guvernul este cel care folose ște cel mai des violen ța, este primul care nu respect ă
legea și prin opresiune creeaz ă mizeria în care trebuie s ă trăiască cetățeanul. Statul corupe
și distruge tot ce atinge. Ca act de autojustificare, statul trebuie s ă prezerve dezordinea,
iar esen ța sa legal ă este prin natura sa contrproductiv ă și disfunc țional ă. Iar cet ățenii sunt
permanent orbi ți prin ideologie și prin credin ță ajungând s ă sanctifice autoritatea prin
acceptarea de a fi fura ți și abuza ți prin orice mijloace.
Nu este surprinz ător c ă imaginea cea mai des folosit ă de anarhism pentru a
descrie statul este cea a poli țistului. Statul este prin excelen ță un instrument de coerci ție,
preluat întotdeauna de clasele conduc ătoare. Statul nu ap ără pe nimeni în afar ă de cei care
fac parte din sistemul de conducere și exploatare. Acesta construie ște permanent frici
colective pe care apoi aparent le combate prin lege și organizare. Armata este apoi un alt

89model evident de control prin violen ță. Aceasta este construit ă pentru a ap ăra spiritul și
valorile na ționale, care de fapt nu apar țin celor care muncesc, dar care prin aceasta sunt
jefui ți de ni ște oameni care fie nu fac nimic cea mai mare parte a vie ții, iar dac ă fac,
aceasta înseamn ă moarte și violen ță brut ă.
Evident, statul este r ău, dar este un r ău necesar, clameaz ă toți cei care îi combat
pe anarhi ști. Și aceasta pentru c ă statul este singurul care îi ofer ă siguran ță individului c ă
nu va fi ucis de al ți indivizi, c ă proprietatea lui nu va fi violat ă șamd. Cine poate garanta
că o dat ă disp ărut statul cet ățenii lipsi ți de autoritate nu vor dezl ănțui haosul? În
concluzie, spun ei, statul îi este necesar individului tocmai pentru a-i proteja libertatea și
viața, și chiar dac ă este r ău statul poate fi corijat, dar nu distrus.
Anarhismul intr ă și el în acest joc dihotomic, încercând s ă realizeze o sintez ă între
cei doi poli opu și. Astfel, pune problema într-un mod diferit de a tuturor celorlalte
perspective politice, considerând c ă, de fapt, cea care instaureaz ă dihotomia individ –
societate, nu este nici unul din cele dou ă extreme, ci rela ția dintre ele, adic ă autoritatea.
Aceasta creeaz ă primatul unui pol asupra celuilalt ceea ce duce la conflictul continuu
între p ărți. Punctul de vedere al anarhi știlor este c ă statul, care de ține autoritatea este cel
care a viciat raporturile sociale creând conflictul. Deci, este necesar ca statele s ă dispar ă
pentru a ie și din aceast ă dihotomie.
Primul care a pus problema anarhiei, și s-a definit pe sine astfel, a fost
P.J.Proudhon.63 Acesta dore ște să facă o critic ă de fond societ ății, care este iremediabil
condamnat ă la servitute, atâta vreme cât accept ă func ția coercitiv ă a statului. Din punctul
lui de vedere sistemul statului este intrinsec r ău și nu poate fi corijat prin nici un remediu
teoretic, de tipul doctrinelor politice. De aceea statul trebuie s ă fie desfiin țat, iar func ția
sa coercitiv ă și autoritar ă trebuie eliminat ă. Societatea, a șa cum s-a constituit, și continu ă
să o fac ă, trebuie s ă își ia dreptul de autodeterminare, pentru c ă numai în societate exist ă
acea mi șcare perpetu ă care poart ă în sine resorturile dezvolt ării și balan țele apte s ă o
regleze, deci nu are nevoie nici de conducere, nici de m ăsură.64
Exemplul pe care îl d ă Proudhon este cel al economiei. Nimic, în fapt, din ceea ce
constituie specialitatea guvern ământului nu este str ăin economiei politice. Aceasta î și

90construie ște o ordine interioar ă, structuri de comandan ți și de comanda ți, duce r ăzboaie,
unele chiar sângeroase.
Dar, mai târziu, ra țiunea general ă i-a conferit statului un fel de drept de primogenitur ă
asupra economiei, aceasta fiind de fapt efectul unei iluzii. Între economie și politic ă
raportul este analog celui din fiziologie dintre func țiile vie ții organice și func țiile vie ții în
relație(în simbioz ă). Func țiile organice sunt ale economiei, c ăci prin ea societatea
subzist ă, iar func țiile vie ții în rela ție sunt ale politicii care, astfel, paraziteaz ă existen ța
normal ă a societ ății.65
Eliminând statul din existen ța social ă, Proudhon, ca și în cazul utopiei fourieriste,
îl “înlocuie ște”**** cu via ța comunitar ă. Descoperind primatul economiei asupra
politicii, el nu a șteapt ă, spre deosebire de liberali, de la ordinea economic ă o
spontaneitate fizic ă, ci una psihologic ă, care îi va conduce pe oameni (care sunt liberi de
la natur ă) să contracteze acorduri mutuale. Organizarea mutual ă a economiei este
destinat ă să înlocuiasc ă insolidaritatea economic ă a individului neorganizat cu un
liberalism egalitar fondat pe un credit gratuit (prin Banca Poporului) și pe un schimb
natural de servicii. “Societatea trebuie considerat ă, nu ca o ierarhie de func ții și facult ăți,
ci ca un sistem de echilibru între for țele libere, în care fiecare este asigurat de a se bucura
de acelea și drepturi în condi țiile îndeplinirii acelora și datorii, de a ob ține acelea și
avantaje în schimbul acelora și servicii.”
După cum vedem Proudhon extinde termenul de comunitate la
întreaga societate, aceasta activând datorit ă intereselor specifice într-o larg ă
comuniune, incluzând to ți membrii s ăi într-o existen ță consensual mutual ă.
Baza acestei comunit ăți este familia, care constituie piatra unghiular ă a
societ ății, și a cărui model de autoritate l-a preluat ini țial statul. Prin
mutualism familia ader ă liber la comunitate (perspectiva lui Proudhon fiind
destul de neclar ă în aceast ă privin ță, el considerând c ă fiecare individ în
parte, din proprie voin ță se integreaz ă în comunitate, ori în acest caz
problema constrângerii familiale este eludat ă).66 Familia este singura
structur ă a societ ății politice care trebuie s ă reziste, ea continuând s ă rămână

91ierarhic ă și patriarhal ă. Bărbații, ca și capi de familie vor poseda proprietate
atâta vreme cât nu exploateaz ă pe al ții, iar distribu ția se va face în func ție de
productivitate.
Integrând aceast ă dialectic ă a mutualismului, Proudhon extinde conceptul de
societate la nivel global, comunitatea fiind termenul pentru societ ățile particulare.
Datorit ă intereselor economice comunit ățile sunt natural nevoite s ă interac ționeze, dar
dacă din aceast ă interac țiune este eliminat ă forța coercitiv ă a statului, ea tinde s ă devin ă
pașnică, comunit ățile dorind s ă conlucreze normal, și chiar s ă se unifice unele cu altele
prin ceea ce el nume ște federalism.67
Federalismul este conceput dup ă modelul politic, comunit ățile aderând la un
interes comun major, fiecare participând la rezolvarea lui dup ă propriile capacit ăți,
conlucrând mutual pentru un scop final general. Astfel modelul organic al
conservatorismului cap ătă aici propor ții globalizante, el fiind acceptat îns ă ca o structur ă
pe orizontal ă, în care fiecare comunitate ac ționeaz ă pe cont propriu pentru binele
întregului sistem.
Anarhismul propus de Proudhon este în mare m ăsură lipsit de element
revolu ționar, societatea propus ă de el ie șind, în mare m ăsură din cadrul luptei de clas ă,
comunitatea sa considerându-se liber ă de orice prejudec ăți clasiale, propunându-se ca o
alternativ ă la orice sistem social.
Considerat de mul ți dintre criticii și interpre ții lui un liberal cu șapcă de proletar,
Proudhon, f ără să o doreasc ă, a produs și divizarea curentului anarhist în dou ă
dimensiuni. Acceptând proprietatea privat ă dar, în acela și timp, și comunitatea și fără să
implice elementul revolu ționar, Proudhon i-a pus pe emulii s ăi în dificultate, ei ne știind
cu ce tab ără politic ă să se asocieze52. Din acest motiv aproape de la bun început

52 Trebuie precizat faptul c ă Prima Interna țional ă Socialist ă era în bun ă măsură alimentat ă
ideologic de anarhism. Din acest motiv o parte dintre anarhi ști au adoptat o pozi ție
evident revolu ționar ă, promuncitoreasc ă, apropiindu-se astfel de mi șcarea socialist ă. Pe
de alt ă parte, unii anarhi ști au respins de la bun început socialismul considerându-l o
idologie tot atât de pernicioas ă ca și cea ofocial ă în m ăsura în care promitea la sfâr șitul
revolu ției o înt ărire a statului prin dictatura proletariatului. De aceea ei au radicalizat
liberalismul și mai ales dimensiunea individualist ă a acestuia.

92anarhismul se divide în dou ă dimensiuni ideologice: anarhismul comunalist și
anarhismul individualist .
Anarhismul comunalist53
Acest tip de anarhism este asociat de obicei cu scrierile teoretice și doctrinare ale
prințului Piotr Kropotkin, poate cel mai sistematic și mai inteligibil dintre ideologii
anarhismului. Desigur, el nu este singurul și nici primul anarhist comunalist și nici cel
mai radical dintre anarhi ști. Dar prin opera sa se poate spune c ă se pune în bun ă măsură
fundamentul definitiv al anarhismului de acest tip.
Pentru Kropotkin, îns ă, anarhismul se opune în primul rând sistemului capitalist,
el propunând anarhismului lupta de clas ă. De aceea, perspectiva sa se concentreaz ă
asupra comunit ății de dimensiuni reduse, format ă în afara oric ărei constrângeri
exterioare, inclusiv a familiei, care este v ăzută ca un element creator al capitalismului.
Propunând un model bazat pe valorile comunit ății mici, anarhismul kropotkian nu
renun ță la ideea de mutualism a lui Proudhon, ceea ce a f ăcut pe mul ți comentatori s ă-și
pună problema realei libert ăți a individului în cadrul societ ății anarhice preconizate de
Kropotkin. Legând-o de ideea luptei de clas ă, comentatorii au descris teoria lui
Kropotkin, al ături de ceea a lui Mihail Bakunin, drept creatoarea anarhismului
comunalist. 68
Acest tip de anarhism se define ște prin aceea c ă este împotriva oric ărui de fel de
coerci ție, propunând o societate f ără guvern ământ, prin stabilirea unei serii de comune
mici și bazate pe voluntariat. Aceste comune se vor aduna într-o federa ție pentru a
negocia orice problem ă comun ă. 69 Federa țiile se vor institui orizontal, numai
reprezentarea va fi piramidal ă, de la nivel comunal la nivel regional, și de la nivel
regional la nivel na țional.70 Membrii comunelor vor fi lipsi ți de proprietate individual ă,

53 Exist ă o disput ă destul de vie privind terminologia ce desemneaz ă acest tip de
anarhism. Școala american ă, în special ,opteaz ă pentru varianta de “anarhism comunist”
luând în calcul influen țe marxiste, directe sau indirecte ce s-a introdus în anarhism, în
special în perioada premerg ătoare Congresului de la Gotha din 1871, dar și mai târziu.
Totu și, noi opt ăm pentru termenul de narhism comunalist pentru a nu crea confuzii
privind comunismul, mai ales c ă finalit ățle celor dou ă ideologii difer ă radical. Din acest
motiv am ales termenul de comunalist, acesta desemnând mai exact ideea de comun ă, așa
cum era în țeleas ă în secolul al XIX-lea, dar care se și disociaz ă de termenul de
colectivism, folosit extrem de abuziv în cazul anarhismului.

93relațiile productive fiind realizate în comun, pe baza unui contract ini țial, iar structura
coeziv ă va fi ajutorul mutual între participan ții la comun ă. Cum spuneam, basic natura
comunit ății este voluntar ă, constituindu-se într-o asocia ție. Fiecare asocia ție va dezvolta
numai o nevoie specific ă, iar fiecare membru este chemat s ă-și rezolve singur cât mai
multe nevoi. Func ționalitatea asocia ției transpare din faptul c ă grupul se risipe ște dup ă ce
nevoia s-a împlinit. Aceasta presupune o mare responsabilitate a individului, care se va
înscrie într-o alt ă asocia ție, unde va lucra pentru satisfacerea altor nevoi, nu totdeauna ale
lui, dar la care este moral dator s ă participe. În sfâr șit, comunitatea este dorit ă a fi mic ă
pentru a putea fi controlat ă de membrii ei, și pentru a se împiedica situa ția invers ă, ca
asocia ția să-și controleze și manipuleze membrii.7 1
Dacă viziunea lui Kropotkin este legat ă de comunitatea mic ă, fără o definire clar ă
a membrilor, p ăstrând înc ă o urm ă a libertat ății de fuziune între comunit ăți, și de ajutor
mutual între acestea printr-un quasi liber schimb, anarho-sindicalismul elimin ă și aceast ă
premis ă liberal ă***** punctul lor de referin ță fiind clasa muncitoare. Cheia rezolv ării
problemelor societ ății anarhice fiind din punctul de vedere al anarho-sindicalismului
simpla organizare a muncitorilor. Fiecare ramur ă industrial ă este organizat ă într-o
federa ție de comune independente, care se constituie ca un sindicat cu cerin țe specifice
față de întregul e șafodaj comunitar lucrativ (anarho-sindicalismul nu exclude din aceast ă
nouă organizare social ă nici modele comunit ății agricole, dac ă acestea accept ă să se
implice în comunit ăți “sindicale”). Astfel fiecare industrie este controlat ă de c ătre
muncitorii respectivei ramuri, ace știa încercând pe baza unui acord mutual s ă rezolve
problemele industriale cu celelalte ramuri ale întregului. Rezolvarea se face pe baze
reprezentative, instituindu-se un fel de sistem managerial ad hoc .
Ca și în cazul tuturor ideilor legate de anarhism, scopul anarho-sindicalismului
este tot libertatea individului, comunele fiind constituite în a șa fel încât aceast ă libertate
să fie cât mai bine prezervat ă, pentru ca muncitorul s ă nu tr ăiască într-o societate
coercitiv ă.72
Anarhismul colectivist, fie de orientare anarho-sindicalist ă, fie de
orice alt ă natur ă este de acord c ă actuala societate împ ărțită în clase nu va
ceda f ără lupt ă puterea pe care o de ține, fie prin tradi ție, fie financiar, și de
aceea instituirea comunit ății anarhiste nu se poate realiza decât f ăcând apel

94la revolu ție. Identitatea anarhismului cu revolu ția (chiar continu ă în cazul lui
Bakunin) a înt ărit prejudecata c ă anarhismul nu este altceva decât forma
ultraviolent ă a marxismului, și deci perspectiva comunalist ă nu este decât un
comunism mascat.73.
Anarhismul individualist
Cum era de a șteptat, în încercarea de a rezolva dihotomia individ – societate,
anarhismul colectivist a suscitat și pozi ția contrar ă legat ă de totala autodeterminare a
individului, care tinde s ă rezolve toate problemele prin propriu s ău egoism, renun țând la
orice rela ție mutual ă, deci solidar ă cu ceilal ți. Așa cum spune Max Stirner “anarhistul
individualist nu recunoa ște nimic în afara ego-ului s ău și se revolt ă împotriva oric ărei
autorit ăți și ordini, divine sau umane. El nu accept ă, de aceea, nici o moral ă, și atunci
când are sentimente de iubire, prietenie, sau sociabilitate, le are doar ca nevoi personale și
pentru a- și satisface nevoile egoiste.”74.
Aceast ă perspectiv ă asupra individului anarhic a determinat, normal,
reluarea problemei dihotomice mai sus enun țate, dar într-o nou ă condi ție, aceea a
libert ății totale a omului. Anarhismul individualist, numit astfel pentru a se delimita de
anarhismul colectivist, nu este total împotriva ideii de comunitate, dar subliniaz ă că
numai individualit ățile sunt capabile de cooperare. Din acest motiv ei v ăd asocia țiile doar
ca pe un mijloc de satisfacere a nevoilor egoiste ale personalit ății individuale. De aceea,
ei sus țin sistemul economic capitalist v ăzut ca mijlocul cel mai eficient de rezolvare a
problemelor individuale și de a înt ări individualismul.75 Capitalismul pe care și-l propun
este unul complet eliberat de reguli și norme ale pie ții, echivalat teoretic dup ă modelul
darwinismului social. Ei v ăd via ța ca pe o lupt ă pentru supravie țuirea economic ă și fizic ă,
ca pe un câmp de b ătălie unde rezist ă cei mai puternici. De aceea, ei resping serviciile
sociale și publice (ap ărare, justi ție, educa ție sau s ănătate) pe care și le asum ă statul
clamând privatizarea lor cât mai rapid ă, pentru c ă mai bine sunt administrate de sectorul
privat decât de cel statal sau comunal.
În anii 70 anarhismul individualist și-a luat o nou ă denumire, în special în Statele
Unite, aceea de libertarianism – ideologie care î și trage seva din anarhismul individualist

95al sfâr șitului de secol XIX, și afirm ă cu t ărie transformarea societ ății dup ă un model
anarho-capitalist. Reprezentantul cel mai de seam ă al acestei noi dimensiuni este Robert
Nozick54.
Gândirea social ă a anarhismului
Cum am v ăzut, to ți anarhi știi, fie de factur ă comunalist ă, fie individualist ă, se
arată interesa ți de problema libert ății individului. Dar, pe de alt ă parte, ei sunt con știenți
de faptul c ă viețuind în sistemul capitalist, oamenii nu sunt a șa de u șor de transformat, și
nu își vor asuma libertatea imediat. La fel ca și Marx, ei cred c ă adev ărata dragoste între
indivizii umani este imposibil ă, sau virtual imposibil ă în condi țiile contemporane, când
lupta pentru supravie țuire și câștig sunt norma și nu excep ția. Nici cooperarea natural ă
între sexe nu mai este posibil ă, cred ei, datorit ă coerci ției morale impuse de Biseric ă și de
stat. Tot în manier ă marxist ă, ei cred c ă sistemul moral este gre șit complet, c ăci el recuz ă
orice rela ție fizic ă fără sanc țiunea Bisericii și a statului distrugând orice posibilitate de
dezvoltare a ceea ce Marx numea rela ția de dragoste sexual ă. Din acest motiv, anarhi știi
își propun demolarea complet ă a întregului sistem de valori burghez, considerat felon și
josnic. Ei nu se pronun ță exact (cu unele excep ții notabile, cum ar fi cazul lui Proudhon,
care este în favoarea c ăsătoriei monogame) în privin ța rela țiilor matrimoniale, l ăsându-le
la latitudinea celor care, credeau ei, vor înf ăptui revolu ția anarhist ă.
Dar aceast ă problem ă a ridicat imediat o alta – și anume cum se vor structura
relațiile dintre p ărinți și copii, dac ă se asum ă faptul c ă nu trebuie s ă se accepte nici o
coerci ție. Or copii trebuie s ă fie educa ți ca s ă înțeleag ă ce este libertatea, crede Malatesta.
Sistemul contemporan de educa ție, consider ă el, este destructiv pentru în țelegerea
libert ății, pentru dezvoltarea creativit ății și a în țelegerii. El este construit pentru a induce
obedien ța și nesiguran ța printre viitorii cet ățeni ai statului coercitiv – deci sistemul
educativ este cel care preg ătește răul, atâta vreme cât prin el se transmite morala
burghez ă. De aceea, ei propun un sistem educa țional îndreptat direct c ătre copilul
singular pentru a-i satisface oricare dintre nevoi. Pentru aceasta, copilul trebuie educat în

54 În special prin lucrarea sa “Anarhie, Stat, Utopie” 1974, care va fi tratat ă separat, în
special în cursul de Filosofie Politic ă.

96grupuri mici, fiind în grija tuturor adul ților, construite și formate din și pentru oameni
care în țeleg libertatea. Anarhi știi cred c ă, dac ă un copil are libertatea de a alege și i se
încurajeaz ă alegerea f ăcută el, î și va forma un interes special pentru ceea ce a ales, și
fiind interesat, va încerca s ă-l cunoasc ă cât mai bine, cunoa șterea nefiindu-i impus ă din
exterior. De aceea, acest tip de educa ție voca țional ă se va dovedi este mai bun decât
metodele tradi ționale.
Mai mult de atât, ea va declan șa și capacitatea viitorilor adul ți de a fi liberi, c ăci se vor
sustrage astfel moralei și educa ției burgheze, model al coerci ției. Dar, în acela și timp,
trăind în comunitatea liber constituit ă, copiii vor înv ăța să coopereze și să acționeze în
comun preg ătind și sus ținând noua societate a libert ății.
Teoriile educa ționale propuse de anarhi ști, și în special de Malatesta și Kropotkin
s-au dovedit extrem de utile în formarea noilor politici educa ționale de dup ă cel de al
doilea r ăzboi mondial. Cu caracterul lor inovativ și cooperativ, ele s-au dovedit a fi ni ște
modele educa ționale extrem de eficiente pentru impunerea modelului democratic în
școlile americane, în special dup ă 1968.
Subiecte de verificare:
1. Anarhismul comunalist – anarhismul individualist
2. Socialismul utopic și anarhismul – baza teoretic ă a visului egalitarist sau a
egoismului.

97Tema VIII
Naționalismul
După parcurgerea acestei teme ve ți înv ăța:
1. Defini ții ale na ționalismului
2. Dimensiunea istoric ă a na ționalismului
3. Naționalismul contemporan
Termenul de na țiune define ște de obicei un grup de oameni care se revendic ă de la
aceia și strămoși, aceea și istorie, aceea și limb ă și cultur ă, ceea ce impune loialitate și
afecțiune pentru respectivul grup din partea fiec ărui membru al s ău. Aceia și
defini ție poate fi dat ă și pentru conceptul de etnicitate, de și nu totdeauna etnicitatea este
egală cu na țiunea – de exemplu etnia mam ă nu este o na țiune, deoarece nu î și poate
demonstra o cultur ă diferit ă de cea a na țiunilor în cadrul c ărora este minoritate, iar
grupurile de aceea și limb ă au istorii diferite.
Din acest motiv, na țiunea este de cele mai multe ori legat ă și de termenul de stat,
teritoriul pe care pe care se presupune c ă s-a format respectiva na țiune. Numai c ă pe
acela și teritoriu se g ăsesc de obicei mai multe etnii, fiind foarte rare cazurile în care
puritatea etnic ă a unui teritoriu s ă fie total ă.
De aceea conceptul autodeterminare na țional ă este direct legat de teoria suveranit ății
statului, implicând independen ța (secesiune sau unificare) fa ță de un alt stat și,
consecvent, posibilitatea cet ățenilor de a formula legi și de a exercita jurisdic ția pe un
anumit teritoriu.
Naționalitatea , în termeni juridici, denot ă cetățenia juridic ă a unui anumit stat – în
termenii legii na ționalit ății. Dar poate însemna și apartenen ța la un grup na țional
minoritar care se afl ă pe teritoriul unui alt stat decât cel din care face parte na țiunea
mam ă – de exemplu un cet ățean român de na ționalitate maghiar ă. Un termen extins al
noțiunii de na ționalitate define ște un grup care dore ște să fie respectat ca o comunitate
separat ă dar nu î și propune s ă se structureze într-un stat suveran – de exemplu cei de
naționalitate basc ă în Spania.

98Caracterul na țional este un termen mai degrab ă arhaic, dar cu mare rezonan ță în
perioada iluminist ă (și mai târziu romantic ă), care încearc ă să defineasc ă comportamentul
caracteristic al „tipurilor na ționale”. Ast ăzi el este folosit mai degrab ă în discursul
naționalist, f ără a defini ceva cu exactitate. Interesul na țional este un termen care are un
caracter mai degrab ă diplomatic sau de politic ă extern ă și este virtual echivalent cu
„voin ța regelui” sau a ra țiunii de stat, în rela ție cu ac țiunile politice ale statelor.
Naționalismul este v ăzut cel mai adesea ca o ideologie (ori un comportament politic) care
pune în prim plan con știința național ă, identitatea etnic ă sau lingvistic ă.
Termenii de na țiune și naționalism apar în secolul al XVII-lea ca expresie a cre șterii
conștiinței de identitate comun ă a oamenilor de pe un anumit teritoriu. Desigur, acesta a
fost un proces extrem de lung care, într-un fel, nu s-a încheiat nici ast ăzi. Supu șii
diferitelor state au început s ă remarce diferen țele culturale și lingvistice dintre ei. Inc ă nu
este foarte clar cine a fost primul, statul na țiune sau na țiunea, dar cei cele dou ă concepte
s-au împletit repede pentru a forma un tot unitar. Pentru Ernest Renan statul na țiune poate
fi văzut ca o crea ție a indivizilor care sunt cuprin și în el; el exist ă și își deriv ă existen ța
din suportul și încrederea pe care guverna ții i-o dau, „fiind astfel rezultatul unui contract
sau a unui referendum zilnic”.
În aceast ă viziune, na țiunea devine subiectul statului iar cet ățenii doar obiectele acestuia,
el putând s ă dispun ă oricând și oricât de ei în numele interesului na țional. Conform
acestei perspective, libertatea și moral ă individual ă nu pot fi atinse decât în interiorul
națiunii și în termenii credin țelor și valorilor na ționale. Astfel, conform lui Hegel,
națiunea este realitate iar individul nu.
Națiunea se define ște astfel în termenii a dou ă tipuri de factori (obiectivi și subiectivi)
Factorii obiectivi: care sunt cei mai discuta ți sunt cei lega ție de
1. Limb ă – În special autorii germani sunt cei care pun factorul lingvistic pe primul
plan. Limba este în țeleas ă ca un vehicul excep țional care adun ă oamenii laolalt ă,
creând un anumit tip de comportament printre ei.
2. Religia – a fost un factor extrem de important în formarea statelor na țiunii și a
conștiinței na ționale. Aceasta a determinat separa ții extrem de importante între
membrii acela și etnii, care chiar dac ă vorbeau aceea și limb ă aveau confesiuni
religioase diferite – de exemplu germanii și austriecii, sau sârbii și croa ții, ast ăzi.

99Religia se propune ca un factor cultural determinant în formarea unei na țiuni –
astfel, chiar dac ă au o limb ă asem ănătoare, grupurile pot avea istorii extrem de
diferite datorit ă factorului religios55.
3. Etnicitatea – se refer ă la un num ăr de atribute culturale și lingvistice comune, care
diferen țiază grupul etnic de cel na țional în cadrul statului na țional. Câteodat ă
grupul etnic poate fi diferit de cel na țional și prin caracteristici rasiale, ceea ce îi
confer ă și o mai mare excluziune – de exemplu evreii în Germania interbelic ă, sau
turcii în cea contemporan ă. Atât termenii de ras ă și cei de etnicitate joac ă un rol
major în discursul na ționalist, de și termenul de ras ă, cu caracterul s ău pseudo-
științific nu reu șește să expliciteze diferen țele biologice sau culturale în termeni
politici decât în forma excluderii56.
4. Geografia na țional ă – se refer ă l a s p a țiul sau teritoriul locuit de o anumit ă
națiune. Dar nu totdeauna grani țele teritoriale ale statului na țional coincid cu
spațiul na țiunii, fie sunt mai mici, l ăsând o parte dintre membrii na țiunii între
grani țele altui stat na țiune, punându-i pe ace știa în situa ția de minoritari, fie în
cadrul statul na țional exist ă teritorii revendicate de un alt stat pe baza identit ății
naționale.
Toți ace ști factori obiectivi pot exista și fără a determina o expresie a na ționalismului,
dând doar o dimensiune a na ționalit ății. Na ționalismul se exprim ă ca o ideologie atunci
când folose ște ace ști factori obiectivi pentru a genera un obiectiv politic clar. De aceea,
pentru a se constitui într-o ideologie, na ționalismul trebuie s ă combine factorii obiectivi
cu o sum ă de factori subiectivi care s ă fie ap ți de a se insera în societate și de a formula o

55 De exemplu, sârbii și croa ții care fac parte din aceia și ramur ă a slavilor, și au o limb ă
asem ănătoare au avut istorii complet diferite în ciuda proximit ății regionale și lingvistice,
numai și numai datorit ă opțiunii mediaevale pentru confesiuni religioase diferite, sârbii
ortodoc și iar croa ții catolici. Astfel, unii au optat pentru o cultur ă de tip bizantin,
oriental ă, iar ceilal ți pentru o cultur ă occidental ă, ceea ce a și determinat o diferen țiere
pregant ă între cele dou ă entit ăți naționale, care au, repet, structuri na ționale comune. Iar
acesta nu este singurul caz.
56 Diferen țele rasiale nu determin ă diferen țe de comportament dup ă cum se vede în cazul
afroamericanilor sau a orientalilor din statele occidentale, care adopt ă foarte repede
comportamentul majoritar chiar în decursul unei genera ții. Ceea ce determin ă
comportamentul este raportul comunitar, în special în condi ții de excludere.

100cerin ță politic ă capabil ă de a fi urmat ă și acceptat ă de o parte a societ ății. Ace ști factori
subiectivi, fie provin din istoria sau mitologia respectivului grup na țional, fie sunt pu și în
discu ție de chiar guvern ământul na țional.
Factorii subiectivi cei mai importan ți pot fi considera ți:
1. Istoria – factorul istoric poate fi și obiectiv, dar de cele mai multe ori el este
subiectivizat. Istoria recent ă sau îndep ărtată este chemat ă să confirme sau s ă
infirme ac țiunile grupului na țional sau minoritar. În disputele teritoriale factorul
istoric este cel care ar trebui s ă legitimeze ocuparea unui teritoriu sau cedarea lui.
Istoriei i se cere s ă justifice un num ăr cât mai mare de ac țiuni politice, ceea ce îi
confer ă o puternic ă dimensiune ideologic ă.
2. Mitologia – se refer ă la acele dimensiuni ale reprezent ărilor sociale care
structureaz ă o realitate paralel ă, capabil ă să insufle încredere sau disperare unui
grup social. Toate na țiunile au un num ăr de mituri fondatoare care stau la baza
coeziunii sociale. Aceste mituri sunt repuse în joc de na ționalism pentru a
determina anumite reac ții din partea societ ății. De exemplu mitul evreului
rătăcitor a fost folosit nu numai de na țional-socialismul german dar și
naționalismul francez în timpul afacerii Dreyfuss de la începutul secolului XX.
3. Autodeterminrea – care acoper ă un concept folosit deseori la începutul secolului
XX de grupurile minoritare din cadrul statelor multina ționale. Prin aceasta
grupurile na ționale considerau c ă își pot construi o via ță mai bun ă în cadrul unui
stat na țional propriu decât sub auspiciile unui stat federal sau multina țional.
Combinarea factorilor subiectivi cu cei obiectivi determin ă construc ția domeniului
naționalismului, care se manifest ă în special prin exacerbarea caracterului na țional al
actelor politice și prin impunerea unor deziderate capabile s ă determine coeziunea
societ ății în jurul ideii na ționale.
Originile gândirii na ționaliste
În spiritul comun se fac o mul țime de paralelisme între fascism și naționalism,
încercându-se, de obicei, în pur spirit ideologic, s ă-l minimalizeze pe ultimul la expresia
sa cea mai brutal ă. Totu și naționalismul nu se reduce la fascism, ba mai mult, fascismul

101se na ște ca o expresie a na ționalismului și rădăcinilor complicate ale acestuia. Din
punctul de vedere al na ționalismului fascismul este doar un bastard, un hibrid al epocii și
nu fiul s ău legitim, atâta vreme cât na ționalismul însu și este un constructor al societ ății
moderne, pe care a modelat-o extrem de vizibil.
Fiind, într-un fel ca și liberalismul, (în interiorul c ărora unii autori afirm ă că s-a și
format), una din doctrinele matrice pentru alte ideologii, originile na ționalismului sunt
destul de neclare și pentru unii contestabile. Din acest motiv au ap ărut destul de multe
ipoteze privind na șterea și istoria na ționalismului.
Cea mai simplist ă, dar și cea mai contestat ă, este aceea a asocierii grupurilor
etnice antice cu na țiunile. Astfel, na țiunea este în țeleas ă ca un concept cu o mare
vechime, virtual identificabil cu un instinct genetic format în societatea de origine57.
Aceast ă viziune a ap ărut în special în perioada sfâr șitului Iluminismului și apoi a fost
exploatat ă masiv în romantism, adic ă chiar în perioada de apologie a statelor na ționale și
a înt ăririi liberalismului na țional. Na ționalismul este v ăzut astfel ca un sentiment
premodern, natural legat de spa țiul, religia și limba pe care o vorbesc cei de aceea și
origine etnic ă58. Imediat dup ă afirmarea ei, aceast ă ipotez ă a fost preluat ă în scopuri
propagandistice, având aceast ă pseudovaliditate științifică, devenind o tez ă ideologic ă
preluat ă și acceptat ă de liberalism în încercarea lui de a forma state na ționale pe ruinele
fostelor imperii ana ționale. Aceast ă ipotez ă, care a fost creat ă evident în mod teoretic,
fără nici o baz ă experimental ă, nu poate explica în nici un fel de ce nu s-au format statele
naționale pân ă în modernitate dac ă aveau toate premisele sociolingvistice pentru aceasta
și nu explic ă amestecul etnic și lingvistic existent pe acela și teritoriu.

57 În sensul c ă originea na țional ă infleune țează caracterul și structura rasial ă a membrilor
respectivei na țiuni – adic ă germanii sunt neap ărat blonzi, înal ți, harnici etc, bulgarii au
ceafa groasa, iar grecii sunt m ăslinii, cu nas sub țire șamd. Desigur c ă aceste pseudo
caracteristici sunt prejudec ăți, dar ele sunt extrem de încet ățenite, ceea ce face ca aceast ă
ipotez ă să fie u șor acceptabil ă.
58 Un exemplu de asemenea distorsiune poate fi întâlnit și astăzi, desigur într-o form ă mai
subtil ă în filmul “Brave Heart” unde William Wallace are un discurs cu evident ă tent ă
naționalist ă despre existen ța în libertate, tez ă a suveranit ății na ționale, într-o epoc ă în care
dreptul medieval nu avea nici o leg ătură cu aceste no țiuni, și foarte probabil nici nu
existau cuvinte în limb ă care s ă le desemneze în sensul din film. La fel și în filmele lui
Sergiu Nicolaescu despre daci, Mircea cel B ătrân etc.

102Ipoteza cea mai plauzibil ă, care este sus ținută de marea majoritate a școlilor de
gândire politic ă, consider ă că originea na ționalismului este în modernitate. Ceea ce difer ă
este situarea începutului modernit ății și explicarea modalit ății de datare a acestei formule.
Neil McCormick dateaz ă începutul modernit ății în secolul al șaisprezecelea (Rena șterea),
Hans Kohn g ăsește idei na ționaliste începând cu 1600, dar majoritatea cercet ătorilor
plaseaz ă începutul modernit ății și deci al ideii na ționale odat ă cu 1789. Elie Kedourie,
unul din cei mai prestigio și anali ști ai fenomenului na ționalist, îi plaseaz ă începutul în
sistemele filosofice ale sfâr șitului de secol XVIII și începutului secolului XIX, din
Iluminismul și începutul romantismului german ale lui Kant, Shelling, Fichte, Hegel și
alții care introduc formele explicative ale na ționalismului. Hobsbawm consider ă că
termenul de na ționalism apar ține mai degrab ă începutului de secol XIX, mai exact
începând s ă aibă impact cu Revolu ția de la 1830 din Fran ța, iar Gellner consider ă că
naționalismul este un termen modern care corespunde cre șterii și dezvolt ării statelor din
secolul al XIX-lea, fie reconsider ării statului lor datorit ă ideologiilor moderniz ării ale
etniilor de pe teritoriul altor state.
Cea mai popular ă teză, și cea mai recent ă, este cea a lui Miroslav Hroch, care
leagă apari ția na ționalismului de competi ția economic ă dintre state, ceea ce determin ă și
o diferen țiere între supu șii diferitelor state, ceea ce le eviden țiază lor în șile diferen țele
dintre ei, în special pe cele culturale. El vede trei diferite faze ale na ționalismului, pe care
Eric Hobsbawm le va și data. Prima faz ă este cea dominat ă de na ționalismul liberal,
plasat ă între 1830 – 1880; a doua faz ă este cea a asum ării de c ătre conservatorismul de
dreapta (reac ționar) a conceptelor na ționaliste, între 1880- 1914 și a treia faz ă este cea a
apogeului na ționalismului între 1918 și 195059.
În secolul al XIX-lea, teoriile despre na ționalism puse în circula ție de gânditorii
politici (cum sunt J.St. Mill, Lord Acton, E.Renan și alții) vedeau na ționalismul din
perspective mai degrab ă etice sau filosofice decât politice sau ideologice. Primii care
sparg aceast ă tradi ție sunt Marx și Engels care introduc na ționalismul sub spectrul
economic și politic și demonstreaz ă că naționalismul este un produs al revolu ției

59 Este evident c ă nici dup anii’50 na ționalismul nu s-a stins, din contr ă el s-a manifestat
constant în toate col țurile lumii, din Tibet pân ă în țările latino-americane și Europa. Mai
mult dup ă căderea blocului comunist problema na țional ă a explodat conducând la fracturi
de state federale, fie pe cale pa șnică (Cehoslovacia) fie extrem de violent ă (Iugoslavia).

103industriale și al dezvolt ării economice. Aceast ă perspectiv ă a fost cea care s-a impus și ca
metod ă de cercetare generând începând cu anii ’50 ai secolului XX un amalgam de teorii
cu rol explicativ pentru apari ția statelor na țiune și deci a na ționalismului. Aceste teorii s-
au adunat sub formula teoriei moderniz ării, care are mai multe direc ții, cum ar fi teoria
func ționalist ă sau cea a dezvolt ării.
Func ționalismul caut ă să vad ă care a fost rolul statelor na ționale în procesul de
modernizare. Na țiunile sunt v ăzute ca ni ște agen ții specializate în structurarea diviziunii
forței de munc ă în societ ățile industriale avansate. Func ția statului na țional este de a
media și de a reduce conflictul și tensiunea dintre diferitele nivele ale societ ății. Statul
poate subzista ca stat na țional, consider ă func ționali știi, doar atunci când are suficiente
resurse ca s ă își poat ă controla și periferia social ă60.*
Teoriile dezvolt ării caut ă diferitele stagii de dezvoltare ale statelor na țiuni.
Creșterea se asum ă a fi progresiv ă, rațional ă, continu ă, uniform ă și endogen ă, iar statul
național este în țeles ca fiind deja ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare economic ă a
societ ății61.
În teoriile moderniz ării este în țeles ca fiind necesar din urm ătoarea cauz ă: “Pentru
a rezista dizloc ării masive produse de dezvoltarea economic ă a industrializ ării, societ ățile
trebuie s ă institu ționalizeze modele noi de urm ărire a principiilor și să și să acționeze
func țiuni pe care societ ățile anterioare nu le-ar fi putut performa. Mecanismul de
reintegrare și stabilizare care poate facilita tranzi ția este totdeauna na ționalismul”**. Într-
adev ăr, industrializarea rapid ă și modernizarea necesit ă un sistem politic flexibil, iar o
ideologie precum na ționalismul este prima care poate integra u șor individul în stat pentru
a men ține solidaritatea comunal ă. Na ționalismul este cel care poate cel mai u șor să
construiasc ă poduri peste pr ăpastia care se produce între comunit ățile tradi ționale
(gemeinschaft ) și asocia țiile moderne, urbane ( gesselschaft ). Așa cum remarca Anthony

60 De fapt, aceasta este esen ța, ei consider ă diferen ța între statul medieval și cel modern
(național). Statul medieval se reduce la teritoriul ocupat, iar puterea (care simbolic este
statul) se adun ă în mâna câtorva indivizi, restul locuitorilor fiind obiecte ale statului. În
statul modern, cet ățenii devin subiecte ale statului, puterea celor din fruntea statului
revenindu-le, teoretic, de la cet ățeni. Astfel, prin transfer ,cet ățenii d ădeau putere și
aceptatu în acela și timp s ă se supun ă puterii celor care aveau putere.
61 De obicei stadiul luat în discu ție este acela al începutului industrializ ării, care în unele
state a avut loc mai devreme, iar în altele mult mai târziu.

104Smith: “pentru a men ține solidaritatea comunal ă și legitimitatea statului, este construit ă o
nouă mitologie despre rena șterea unei na țiuni purificate într-o nou ă epoc ă de aur, și de
aceea na ționalismul este o condi ție sine qua non a dezvolt ării economice, industrializ ării
și moderniz ării” ***. Teoria moderniz ării este, a șadar, mai degrab ă interesat ă de
perspectiva istoric ă, de sociologie și de for țele economice care conduc la apari ția
naționalismului decât de ideologia na ționalist ă ca atare62. Chiar și în aceste condi ții exist ă
o varietate foarte mare de teorii ale moderniz ării care încearc ă să explice na ționalismul.
Pentru Karl Deutsch, na ționalismul faciliteaz ă accesul la o cultur ă comun ă, adic ă
accesul la o comunitate a comunic ării. În aceast ă variant ă, teoria comunic ării este
înțeleas ă ca și o teorie a moderniz ării, demonstrând înc ă o dat ă aspectul func țional al
naționalismului. Deutsch vede na țiunea ca ca un pattern al comunic ării func ționale pentru
tranzac ții, modernizarea putând fi m ăsurat ă prin eficien ța unor asemenea tranzac ții, căci
pentru modernizare este nevoie de posibilit ățile suficiente și efective de comunicare.
Astfel, na țiunea devine un amalgam de individualit ăți, legate de grupul și regiunea de
origine prin canale de comunicare economic ă și social-emo țional ă63.
Pentru Ernest Gellner, na ționalismul exist ă la “punctul de r ăscruce al politicii,
tehnologiei și transform ării sociale”, fiind impus totdeauna de sus, pentru c ă și
modernizarea vine tot de sus. El argumenteaz ă că “naționalismul este esen țial pentru c ă
prin el se impune înalta cultur ă în societ ățile în care, înainte, cultura mediocr ă dădea via ță
majorit ății”. Iar modernizarea este profund legat ă, spune el, de comunicare și de procesul
de educa ție care produce intelectuali capabili de transformare. Mai mult modernizarea
este și dependent ă de o anumit ă omogenizare social ă – de unde nevoia de uniformizare a
limbajului și de un sistem educa țional unitar. C ăci, a șa cum scrie Gellner, “societ ățile
orientate c ătre na ționalism se bazeaz ă pe “o școlarizare medie a societ ății, un idiom
structurat pe o sum ă de reguli academice, codificarea regulilor pentru o birocra ție
regulat ă și comunicare tehnologic ă”.******

62 Și vedem c ă deja înregistreaz ă primele e șecuri pentru c ă este foarte greu s ă introduci în
aceast ă paradigm ă naționalismele sfâr șitului de secol XX. Doar cu greu po ți introduce
războaiele din fosta Iugoslavie în modelul moderniz ării, în special pe cele din Kossovo
sau din Macedonia.
63 Prin acestea Deutsch credea c ă se poate m ăsura gradul de na ționalism, m ăsurând pur și
simplu gradul de integrare a comunic ării în interiorul grupului sau a comunit ății
naționale.

105Toate perspectivele asupra na ționalismului au remarcat un lucru extrem de ciudat
în privin ța acestei ideologii și anume faptul c ă ea ac ționeaz ă ca un Ianus Bifrons, sau ca
personajul central din binecunoscutul roman “Dr. Jekyll and Mr. Hyde”. În aparen ță
liberalismul debuteaz ă ca o form ă extraordinar ă de modernizare și de deschidere, al ături
de un mesaj de înfr ățire și pace între grupurile sociale (sub auspiciile “suntem to ți de-un
neam”, folosind sintagmele și simbolurile familiei șamd), dar pe parcurs tinde s ă se
închid ă, să blocheze deschiderea spre ceilal ți și să-și devin ă autosuficient. În ultim ă
instan ță, na ționalismul poate apare și ca un parazit pe corpul oric ărei ideologii
independente, pentru c ă, observ ăm, na ționalismul se poate grefa pe orice form ă
ideologic ă: de la liberalism la comunism și fascism. De aceea putem vorbi de un
naționalism liberal și un na ționalism iliberal, primul apar ținând perioadei de început a
naționalismului și a liberalismului în acela și timp, iar al doilea apar ținând perioadei de
după eșecul liberalismului clasic, moment în care na ționalismul î și caut ă un drum politic
propriu.
Perspectiva liberal ă a na ționalismului
Se poate spune c ă naționalismul s-a n ăscut o dat ă cu liberalismul, multe din ideile
sociale ale primului fiind preluate și reconvertite de al doilea. Mult ă vreme liberalismul a
folosit ideile na ționale ca o form ă de coagulare a grupurilor împotriva ideilor reac ționare
și tradi ționale64. Pentru o bun ă parte a Europei secolului al XIX-lea na ționalismul a fost
un vehicul revolu ționar al ideilor liberalismului.
Nu numai acest lucru a f ăcut ca liberalismul și naționalismul s ă aibă foarte multe
lucruri în comun. În primul rând, originea lor este în Iluminism, ceea ce a f ăcut ca ele s ă
moșteneasc ă foarte multe lucruri comune în privin ța ideii de drept și a celei despre
umanitate. Prima, ( și poate cea mai pernicioas ă în timp), a fost aceea a echival ării

64 În cursul de istorie a ți văzut c ă în anul 1848 în Țările Române ceea ce a f ăcut ca mica
burghezie s ă se al ăture revolu ției nu au fost ideile sociale sau politice ci în special cele
naționale și mai ales cele legate de unire.
Ideea na țional ă a fost mult mai important ă în Revolu ția maghiar ă și a determinat mi șcări
revolu ționar -na ționale și în Transilvania , și în Slovacia, și în alte provicii ale Imperiului
Habsburgic legate de Ungaria, de și bun ă parte din ideile revolu ției erau de natur ă politic ă
liberal ă.

106dreptului statului cu cel al persoanei, ceea ce a f ăcut ca mai târziu statul s ă fie
personalizat și privit ca o institu ție cu propriet ăți umane, iar politica statelor a fost
personalizat ă (v. discursul conului Leonida). Liberalii au militat pentru crearea statelor
națiuni tocmai plecând de la credin ța că politica statelor poate fi echivalat ă cu
comportamentul unei persoane, și deci comunitatea statelor poate fi privit ă ca o societate
suprapus ă peste societatea uman ă (probabil din acest motiv Liga Na țiunilor s-a numit în
paralel și Societatea Na țiunilor).
O dat ă cu crearea statelor na ționale, conceptul de na țiune a fost introdus, ca și
cum a România fi fost, firesc, în structura intim ă a no țiunii de stat, acesta devenind de la
1848, aproape peste tot expresia cea mai înalt ă a unei na țiuni65. Na ționalismul și
liberalismul s-au unit inextricabil prin aceast ă i d e e d e s t a t n a țional, c ăci liberalii au
obținut puterea pentru întreaga societate, iar na ționalismul a declarat c ă întreaga societate
este na țiunea. Astfel, na țiunea devine de ținătorul puterii în stat și deci însu și statul. Iat ă
ce spunea și J.St.Mill în 1840 când ataca “na ționalitatea în sensul vulgar al termenului
care este asociat ă cu o antipatie f ără sens fa ță de str ăini, și o indiferen ță față de
bunăstarea general ă a rasei umane, sau o sus ținere nedreapt ă pentru un presupus interes al
țării noastre”. El vedea na ționalitatea ca pe “condi ția esen țială a stabilit ății societ ății
noastre atunci când ea consist ă în sentimentul unui interes comun între cei care tr ăiesc
sub un acela și guvern ământ și locuiesc între acelea și grani țe istorice sau naturale.
Naționalitatea în acest sens este fundamental ă pentru a permite societ ăților s ă treac ă prin
turbulen țele istoriei f ără a avea o permanent ă slăbire a securit ății în timpurile de
pace”********
Dar na ționalitatea nu est un dat, consider ă liberalii, ci ea trebuie s ă fie ob ținută
prin ac țiunea tuturor membrilor din societate, prin con știentizarea apartenen ței la o
națiune sau alta, iar aceasta se poate ob ține doar prin autodeterminare. Acela și J.St.Mill
consider ă că con știentizarea na ționalit ății devine o condi ție fundamental ă a asocierii
indivizilor pentru a- și forma societatea și apoi statul:

65 Iată ce spunea Lord Brougham, chiar în mijlocul evenimentelor de atunci: “… în
principiu, aceast ă nou ă specula ție,care apare în dreptul noilor state independente, cum c ă
securitatea fa ță de guvernele învecinate și fericirea adev ărată a tuturor na țiunilor este,
prin na ționalitate, adoptat ă ca un fel regul ă de distribu ție a guvern ării”******

107“Acolo unde sentimentul na ționalit ății exist ă într-o anumit ă măsură, aici
exist ă cazul cel mai des întâlnit (prima facie case) pentru unificarea tuturor
membrilor acelei na ționalit ăți sub acela și guvern ământ pentru a se guverna
ei pe ei în șiși. Astfel se poate r ăspunde u șor la problema cum guvernul poate
fi condus de cei guverna ți”********.
Într-adev ăr, mi șcările na ționaliste de la începutul secolului al XIX-lea s-au format
și au luptat sub stindardul liberalismului clasic, visând la un stat na țional structurat pe
modelul liberal, unde dreptul și proprietatea s ă domneasc ă, fiind principiile ordonatoare
ale societ ății. Aceste state ar fi trebuit în mod necesar s ă fie pa șnice și să convie țuiasc ă în
bună pace cu celelalte state na ționale care ar fi înglobat în totalitate to ți membrii na țiunii
sale. Gottfried von Herder, unul din cei mai mari sus ținători ai acestei perspective,
explic ă aceast ă convie țuire pa șnică printr-o tez ă demn ă de metafizica secolului al XVIII-
lea și anume c ă toate na țiunile sunt conduse spiritual de un spirit unic numit de el
Volksgeist , spirit care dirijeaz ă dezvoltarea spiritual ă a poporului respectiv pân ă la
desăvârșirea sa. Acest concept a fost cel care a determinat mitografierea na ționalismului
și transformarea sa într-o fanto șă capabil ă de a fi folosit ă de oricine și în orice scop.
Naționalismul iliberal
Unii autori consider ă că naționalismul nu ar fi fost niciodat ă o dimensiune a
liberalismului, ci din contr ă o ideologie care ar fi ap ărut în acela și timp, datorit ă originii
comune din Iluminism. Ei nu prea pot concepe cum ra ționalismul liberal a putut germina
iraționalismul pe care îl impune de la un nivel încolo na ționalismul și formele aberante de
manipulare a societ ății prin aceast ă ideologie, și faptul c ă naționalismul ajuns la putere
aproape totdeauna renun ță la democra ție în favoarea autoritarismului. Totu și nu se mai
poate nega c ă rădăcinile na ționalismului se afl ă în liberalism. Desigur, exist ă o sum ă de
explica ții istorice care au determinat liberalismul s ă aibă și o component ă naționalist ă,
deși în unele țări na ționalismul a ap ărut întâi, asumându- și mai apoi și dimensiunea
liberal ă, ceea ce explic ă de ce de la un moment dat na ționalismul, pe aceast ă tendin ță, și-a
putut formula și o cale proprie. O asemenea tendin ță este cea german ă din perioada

108ocupa ției napoleoniene. Aceast ă ocupa ție a generat o ac țiune de revolt ă, revolt ă care s-a
manifestat ca și un coagulant al liniilor na ționaliste abia n ăscute. Ideologia care s-a n ăscut
de aici a fost în prim ă instan ță un discurs teoretic de reac ție la situa ția politic ă în care se
afla în acel moment Germania, dar acest tip de discurs a devenit în timp tipul de discurs
al na ționalismului.
Cel mai cunoscut discurs de acest tip este cel al lui J.G.Fichte în Discurs c ătre
Națiunea German ă din 1808. În aceast ă lucrare el se ralia conceptelor de individualism și
umanism promovate de Revolu ția francez ă, dar considera c ă ele au fost înc ălcate de
ocuparea Prusiei de c ătre armatele franceze ale lui Napoleon. De aceea el se transform ă
într-un profet al gloriei viitoare a Germaniei unite, și propune un mesianism cultural
germanic care s ă schimbe soarta na țiunii germane. Aceasta se va realiza, crede el, prin
impunerea unui sistem de înv ățământ de stat care s ă creasc ă genera țiile viitoare într-un
devotament total pentru na țiunea lor. În acest fel o nou ă Germanie se va ridica pe ruinele
celei îngenunchiate și va cuceri umanitatea prin cultur ă și strălucire.
Modelul mesianic și triumfalist a devenit modelul cel mai comun al noului
naționalism de tip iliberal. Al ături de acest model s-a impus și cel organicist*** , cel care
prive ște na ționalismul ca pe organism viu. În aceast ă viziune to ți cet ățenii sunt lega ți
între ei ca organele unui organism, și își bazeaz ă rela țiile în virtutea acestei leg ături,
creând o via ță cultural ă unic ă care cre ște din genera ție în genera ție, genera țiile fiind
considerate drept p ământul fertil al istoriei unei na țiuni. Na țiunea precede și va
supravie țui individului izolat (punct focal al valorilor liberalismului), deci omul trebuie s ă
își trăiască viața pentru a între ține aceast ă cultur ă național ă, acest tot din care face și el
parte.
Unul din cei care au între ținut aceast ă perspectiv ă la sfâr șitul secolului al XIX-lea
a fost Maurice.Barres, unul dintre celebrii protagoni știi ai unui nou republicanism bazat
pe na ționalism. Iat ă ce spunea el: “U șor aș putea compara o na țiune cu componentele
unei pietre lipite cu mortar care a ap ărut natural pe fundul unei ape curg ătoare … Dac ă o
bucățică se sparge de întreg , ea se va rostogoli repede, va fi purtat ă de unde și se va
preface în praf; și chiar dac ă se va lipi de alt ă piatr ă, ea tot va fi împu ținată în timpul
mișcării, diminuându- și valoare. Tot astfel, mi se pare mie individul este legat de to ți

109strămoșii săi pentru eforturile lor individuale din trecut, a șa cum piatra este legat ă de
piatr ă prin mortarul format prin succesive depuneri”*********. Aceast ă viziune a
națiunii ca patrimoniu a ceea ce Barres nume ște “P ământ și moarte” îi face pe sus ținătorii
ei inamicii convin și ai oric ărei ideologii pluraliste, multiculturaliste sau interna ționaliste.
Acestor viziuni li se opune un stat bazat pe o entitate mitic ă (națiunea), care este natural ă,
omogen ă și bazat ă pe o comunitate indestructibil ă. Corolarul direct al acestei perspective
sunt ultrana ționalismul, xenofobia și rasismul, care vor ap ărea în secolul XX cu o putere
de necrezut.
Naționalismul, în aceast ă perspectiv ă, a devenit una dintre armele ideologice cele
mai importante și mai r ăspândite începând cu sfâr șitul secolului XX, fiind folosite cu
succes din Japonia și Europa pân ă în Africa și America Latin ă. Puterea acestei ideologii
provine din extraordinara sa capacitate de a se adapta la nevoile reale ale societ ății și de
ale construi rezolv ări mitice, bazate pe istorie, pe legende, pe emo ții și resentimente.
Gama de artefacte psihosociale folosite este uria șă și utilizat ă de multe ori con știent: de la
hipnoz ă în mas ă pân ă la utilizarea feti șurilor, de la simboluri subliminale pân ă la
fundamentalism religios (vezi cazul Afghanistanului) etc.
Structura ideologic ă a na ționalismului se bazeaz ă în special pe re-construc ția
realit ății cu ajutorul miturilor și simbolurilor, c ăci astfel g ăsesc drumul cel mai u șor spre
conștiința maselor pe care dore ște să le atrag ă de partea sa. Simbolurile cel mai des
folosite sunt cele al identit ății și al unit ății, simboluri aproape paradigmatice pentru
discursul na ționalist. Aceste simboluri au un fond clar iliberal, pentru c ă ele apar ca
soluții la problemele contemporane ale societ ății ca alienarea și singur ătatea. Astfel
naționalismul reu șește dintr-o dat ă să se opun ă concomitent atât comunismului,
considerat colectivist ( și deci distrug ător de identitate na țional ă), cât și capitalismului ,
considerat alienant ( și deci distrug ătorul identit ății personale). Din acest motiv
naționalismul nu poate fi situat u șor nici la stânga și nici la dreapta spectrului politic,
reușind deseori s ă se disimuleze în linii politice haotice, care s ă induc ă în eroare analiza
politic ă66.

66 Exemplul cel mai tran șant este cel al partidelor nostalgicilor comuni ști, ca Partidul
Liberal Democrat condus de Vladimir Jirinovski în Federa ția Rus ă, care nu numai c ă nu
are nici o leg ătură cu numele asumat, dar practic ă un na ționalism violent, având în acela și
timp ca scop reconstruc ția modelului economic planificat și o egalizare economic ă de tip

110Aceast ă posibilitate de repliere pe diverse pozi ții face ca na ționalismul s ă poat ă fi
utilizat de orice partid atunci când programul pe care îl promoveaz ă începe s ă fie
considerat caduc sau neavenit într-o situa ție dat ă. Din acest motiv, na ționalismul este tot
mai mult considerat, în epoca actual ă, un curent periculos pentru o democra ție normal ă,
tocmai datorit ă capacit ății sale de a se replia pe pozi ții contradictorii, dar și de a genera
extremism și intoleran ță.
Subiecte de verificare:
1.Defini ții ale na ționalismului
2.Principalele școli de gândire cu privire la emergen ța
naționalismului
3.Dimensiunea istoric ă a na ționalismului
4..Na ționalismul contemporan și fațetele sale

socialist. Un alt exemplu este cel al Partidului România Mare, care al ături de
naționalismul exacerbat practicat, face apologia clasei muncitoare și deplânge revolu ția
anticomunist ă, iar exemplele ar putea continua.

111Tema IX
Fascismul
După parcurgerea acestei teme ve ți înv ăța:
a. Care sunt sursele fascismului ca ideologie.
b. Principalele elemente ale doctrinelor fasciste și naziste.
c. Care sunt explica țiile pentru apari ția fenomenului fascist.
d. Tendin țele neofasciste contemporane.
Ororile celui de-al doilea r ăzboi mondial au f ăcut din ideologia fascist ă, căreia i-au fost
asociate, unul din cele mai controversate subiecte ale științei și teoriei politice.
Dificultatea unui acord asupra acestei chestiuni nu ține atât de op țiunile ideologice ale
anali știlor ci mai ales de stabilirea temei de cercetat: fascismul poate fi analizat în acela și
timp ca o mi șcare politic ă, ca o form ă de guvernare și ca o ideologie politic ă.
În acela și timp, termenul “fascism” are o dubl ă semnifica ție: în sens restrâns desemneaz ă
ideologia regimului italian al lui Mussolini, iar în sens larg un fenomen pan-european al
perioadei interbelice, fenomen importat mai târziu în țări ale Americii Latine și Asiei.
Ideile fasciste au atras la momentul respectiv personalit ăți foarte diferite, de stânga cât și
de dreapta, din țări precum Fran ța, Italia, Germania, România, Ungaria, Portugalia,
Spania, etc. A fost preferat termenul “fascist” pentru descrierea ideilor și mișcărilor din
alte țări din pricina faptului c ă mișcarea italian ă a fost prima și poate cea mai influent ă
din punct de vedere ideologic. Identitatea acestor mi șcări și ideologii s-a creat mai ales
prin ostilitatea f ățișă față de curentele politice deja stabilite: stânga, centru, dreapta.
Cultura fascist ă, spre deosebire de cea a dreptei ere secular ă și în multe cazuri
revolu ționar ă (mai ales fascismul italian și nazismul german), iar spre deosebire de cea a
stângii era bazat ă pe vitalism, idealism și respingerea categoric ă a determinismului
economic.

112Originea cuvântului este una latin ă fascis – legătură de nuiele, simbolul lictorilor romani.
Termenul latin folosit pentru prima oar ă în denumirea grupurilor de veterani din primul
război mondial conduse de Mussolini – Fasci di combattimento – este unul cu înc ărcătură
în primul rând simbolic ă. El aminte ște de nevoia de unitate a poporului italian și, în
acela și timp, de gloria trecut ă a Imperiului Roman, invocând un semn al puterii care vine
din unitate.
Principalele tipuri de fascism european au fost:
1. Fascismul italian: prima ideologie de acest fel care, de și a anun țat formal crearea
statului total, a acceptat totu și un anumit grad de pluralism, foarte eclectic și greu de
definit în termeni simpli;
2. Național – socialismul german: o form ă extrem ă de fascism, singura mi șcare care a
avut o dictatur ă total ă și a dezvoltat un sistem politic propriu, în care tr ăsătura
dominant ă este accentul pus pe ideea de ras ă (a fost exportat în țările satelit ale
Germaniei în perioada r ăzboiului).
3. Falangismul spaniol: o form ă derivat ă a fascismului italian în care îns ă accentul a
rămas în continuare pe tradi ție și catolicism, a șadar o variant ă marginal ă și de
conjunctur ă.
4. Garda de Fier: singura mi șcare fascist ă notabil ă într-un stat ortodox, cu un caracter
mistic și semi-religios.
5. Fascismul nedezvoltat al unor regimuri autoritare de dreapta în Europa de Vest în anii
’30, realizat prin mijloace birocratice, care îns ă nu a dezvoltat organiza ții fasciste.
Surse ale fascismului
Despre fascism s-a spus c ă este “singura dintre ideologiile moderne care s-a n ăscut o dat ă
cu secolul”. Cu toate acestea, fascismul nu a ap ărut spontan ci a fost anun țat de o serie de
teorii politice și sociologice, teorii pe care le vom trece în revist ă în ceea ce urmeaz ă:
iraționalismul, na ționalismul, elitismul, geopolitica, rasismul. Reluarea unor p ărți ale
teoriilor men ționate în doctrina nazist ă nu înseamn ă însă invalidarea lor și nici nu putem
să consider ăm respectivele teorii ca fiind responsabile pentru utilizarea lor politic ă de mai

113târziu. Trebuie îns ă să le avem în vedere pentru a în țelege, în plan cultural, geneza
doctrinei fasciste.
Iraționalismul :
Unul din teoreticienii cu cea mai mare influen ță în dezvoltarea teoriei ira ționalismului
este Gustav le Bon care, în lucrarea Psihologia mul țimilor, avansa ideea conform c ăreia
comportamentul omului aflat într-o mul țime este diferit de cel individual. La ad ăpostul
anonimatului pe care îl asigur ă mul țimea individul se poate l ăsa antrenat în acte pe care,
singur, nu le-ar comite niciodat ă. Mul țimile nu ac ționeaz ă dup ă nici o lege moral ă sau de
altă natur ă, iar psihologia acestora nu are nimic în comun psihologia indivizilor care o
formeaz ă. Instinctul de hoard ă ia locul moralei și masa nu mai poate fi controlat ă de nici
un mijloc ra țional, pentru c ă, este de p ărere Le Bon, masele sunt prin defini ție ira ționale.
Ele r ăspund la semne, simboluri și sloganuri și nu la apeluri ra ționale. Teatralismul și
ritualismul politicii fasciste aveau s ă-i dea dreptate autorului francez.
La începutul secolului XX, fundamentele ira ționalismului se contureaz ă mai ales prin
revizuirea “antimaterialist ă” a marxismului de c ătre Georges Sorel. Socialismul sorelian
voluntarist, vitalist și materialist este o filosofie a ac țiunii întemeiate pe intui ție, pe cultul
energiei și al elanului. El este puternic influen țat de descoperirile f ăcute de Le Bon și
genera ția lui 1890: proletariatul este și el o mul țime, iar mul țimile sunt conservatoare.
Pentru a le mobiliza au nevoie de un mit, iar miturile sunt “sisteme de imagini” care nu
pot fi nici respinse, nici descompuse în imagini. Violen ța proletar ă este a șadar un mit al
cărui scop este de a crea o stare de tensiune continu ă, de ruptur ă și de catastrof ă, o stare
latent ă de r ăzboi perpetuu împotriva ordinii stabilite.
Violen ța este un element esen țial pentru c ă este singura care permite societ ății capitaliste
să-și ating ă “perfec țiunea istoric ă” și pentru c ă “pare a fi singurul mijloc de care dispun
națiunile europene, abrutizate de umanism, pentru a- și găsi vechea energie”. Violen ța, la
Sorel, nu este doar un mijloc ci o valoare etic ă și estetic ă care “poate crea elementele unei
civiliza ții noi, specifice unui popor de produc ători”.
Apare astfel o form ă de socialism în care vitalismul, intui ția, pesimismul și activismul,
cultul energiei, al eroismului și al violen ței creatoare de moral ă și virtute aveau s ă
înlocuiasc ă raționalismul, determinismul și legile economiei. Acest tip de socialism nou
nu are nevoie de proletariat decât atâta vreme cât îl consider ă capabil de a îndeplini

114func ția de agent revolu ționar. Atunci când a devenit evident faptul c ă proletariatul, în
Europa Occidental ă, nu- și va asuma responsabilitatea salv ării unei civiliza ții decadente, a
fost abandonat ca motor al evolu ției. Socialismul lor va r ămâne revolu ționar; între
proletariat și revolu ție ei au ales revolu ția. În anii dinaintea primului r ăzboi mondial
sorelienii au înlocuit proletariatul cu marea for ță aflat ă în plin ă ascensiune: națiunea.
Naționalismul
Dacă sentimentul na țional a ap ărut o dat ă cu Revolu ția Francez ă, el s-a dezvoltat mai ales
în timpul r ăzboaielor napoleoniene, atunci când popula țiile Europei au în țeles
artificialitatea unor frontiere, iar statul-na țiune a devenit imperativul momentului.
Naționalismul a devenit de abia mai târziu o ideologie. Amestecul na ționalismului
german cu celelalte curente men ționate aici va conduce peste ani la conturarea ideologiei
fasciste. Cel mai important teoretician al na ționalismului german este lingvistul Johann
Gottlieb Fichte. În Cuvânt ări către na țiunea german ă el postuleaz ă existen ța unei na țiuni
germane, demonstrat ă de unitatea de limb ă, singura limb ă european ă original ă,
necontaminat ă de influen țele limbii latine. Individul nu î și poate g ăsi sensul în via ță în
afara na țiunii și de aceea nu trebuie s ă se considere individ ci doar parte a unei comunit ăți
mult mai largi și durabile: na țiunea. Îns ă Fichte nu a cerut ca fiecare na țiune s ă se
regăseasc ă într-un stat, delimitat de frontiere stricte. Aceasta avea s ă vină mai târziu, o
dată cu Otto von Bismark.
Elitismul
Acest curent este reprezentat atât de teoriile sociologice ale lui Mosca, Pareto sau
Michels cât și de interpret ările, mai degrab ă romantice, ale lui Thomas Carlyle sau F.
Nietzsche.
Thomas Carlyle, istoric englez, sus ține într-o serie de conferin țe că istoria, cursul
acesteia, este determinat ă de personalit ățile excep ționale, iar acestea fac parte, în general,
din rândul profe ților sau marilor conduc ători militari. Eroii lui Carlyle sunt “sfin ți
seculariza ți” iar voin ța lor nu poate fi pus ă la îndoial ă și trebuie urmat ă. Atunci când
facem apropierea între Cultul eroilor și doctrina fascist ă trebuie s ă ținem îns ă cont de cel

115puțin dou ă aspecte: pentru Carlyle ideea de na țiune este complet str ăină, iar for ța eroilor
săi este for ță moral ă, nu fizic ă.
Friedrich Nietzsche, filosof al culturii și nu gânditor politic a fost considerat un precursor
direct al nazismului, aceasta și datorit ă apropierii pe care sora sa (simpatizant ă nazist ă) nu
a ezitat s ă o fac ă între el și curentul aflat în plin ă ascensiune. Nietzsche considera c ă
specia uman ă este menit ă se evolueze prin selec ția natural ă, selec ție în urma c ăreia va
apărea supra-omul. Acesta este diferit de omul obi șnuit în aceea și măsură în care cel din
urmă este diferit de maimu ță. El se deosebe ște de ceilal ți prin voin ța de putere și prin
capacitatea de a învinge în orice condi ții. Mai important, supraomul este mai presus de
bine și de r ău, el este amoral prin defini ție; lui trebuie s ă i se subordoneze atât ceilal ți
oameni cât și statul. O astfel de premis ă nu poate fi ignorat ă în încercarea de identificare
a surselor pentru cultul conduc ătorului.
Un alt tip de elitism este cel sociologic al lui G. Mosca: acesta, în Elemente de știință
politic ă (1898) considera c ă în fiecare organism politic exist ă o clas ă conduc ătoare care
este format ă din acele persoane care au aptitudinea de a comanda. Aceast ă aptitudine de a
comanda este cea care ofer ă legitimitate clasei politice, atâta vreme cât aspira țiile sale
sunt în concordan ță cu concep ția despre lume a poporului respectiv.
Vilfredo Pareto, de și teoretic nu a aderat la ideologia fascist ă, a acceptat totu și să devin ă
reprezentantul lui Mussolini în Societatea Na țiunilor, ceea ce a contribuit la etichetarea sa
drept “fascist” de c ătre teoreticienii politicului. Teoria politic ă a elitelor și circula ției
acestora, de și avea s ă exercite o influen ță important ă asupra fascismului și în special
asupra lui Mussolini, r ămâne una de referin ță pentru sociologia politic ă. Dup ă părerea lui
Pareto, fiecare societate poate fi caracterizat ă prin natura elitelor care o conduc, masele
populare fiind foarte pu țin relevante. Elitele, la rândul lor, se împart în elite non-
guvernamentale și elite guvernamentale, acestea din urm ă fiind cele mai importante.
Aceste elite acced la putere prin intermediul for ței sau al vicleniei, fiind denumite în
func ție de aceasta elite leu sau elite vulpe. Pentru Pareto elitele nu sunt cercuri închise, nu
constituie un fel de aristocra ție ereditar ă, în interiorul lor existând o circula ție
permanent ă, circula ție a elitelor bazat ă pe un fel de meritocra ție.
Roberto Michels formuleaz ă mai întâi o “lege de aram ă a oligarhiei” conform c ăreia orice
partid social-democrat, de și în mod formal depinde de ac țiunea maselor, va sfâr și prin a

116se diviza într-o oligarhie conduc ătoare și restul membrilor, în care doar prima va avea
acces la decizie. Mai târziu, Michels avea s ă formuleze “legea de fier a oligarhiei” care
va sus ține c ă orice organiza ție, oricât de democratic ă, va tinde s ă se oligarhizeze. O astfel
de teorie avea s ă justifice discrepan ța dintre masa popular ă și liderii partidului unic în
regimurile fascist și nazist.
Geopolitica
Școala geopolitic ă german ă a constituit și ea o surs ă de inspira ție pentru teoreticienii de
mai târziu ai fascismului. Primul dintre teoreticienii școlii geopolitice a fost Friedrich
Ratzel (de și el se considera fondatorul unei științe noi, antropogeografia). Acesta
considera c ă diversitatea popoarelor și cauzele acestei diversit ăți țin de varietatea
mediului geografic în care s-au format. Poporul și statul sunt expresia unei construc ții
istorice într-un spa țiu geografic și politic esen țial pentru supravie țuirea și dezvoltarea sa:
spațiul vital . Pentru ca un popor s ă-și păstreze și dezvolte identitatea cultural-
antropologic ă este nevoie de conservarea și lărgirea progresiv ă a spa țiilor geografice și
politice proprii. De aceea, marile popoare au nevoie de spa țiu vital. Iar expansiunea
geografic ă era motivat ă în primul rând prin cre șterea demografic ă. De asemenea, for ța
unei civiliza ții istorice st ă în for ța desfiin țării grani țelor.
Rudolf Kjellen este teoreticianul care a creat termenul de geopolitic ă.. El privea Statul ca
o form ă de via ță (1916), ca un organism biologic. Aceast ă form ă de via ță o g ăsim în
geopolitic ă sub denumirea de teritoriu natural, în ecopolitic ă ca autarhie, în demopolitic ă
ca na ționalitate, în sociopolitic ă ca socialitate. Politic, poporul se poate organiza doar prin
intermediul statului, iar statul modern este statul na țional. Scopul general al statului
național nu este prosperitatea indivizilor ci bun ăstarea întregii na țiuni.
O alt ă opinie care îl apropie de fascism este cea conform c ăreia democra ția politic ă și
reprezentarea individual ă sunt epoci istorice deja dep ășite. Reprezentarea pe grupuri
(corporatist ă) va trebui s ă devin ă fundamentul organiz ării politice și sociale a oric ărui stat
națiune. Rela țiile dintre state sunt rela ții între geografiile lor etnice, economice, culturale,
între societ ăți și guvern ări. Supuse legilor naturii, aceste rela ții răspund legilor pentru
supravie țuire și domina ție. Geopolitica statului trebuie a șadar s ă poat ă fi reg ăsită în actele
de guvernare ale elitelor politice.

117Karl Haushofer, un universitar care, de și nu a f ăcut parte din partidul nazist, a fost unul
din consilierii lui Hitler este cel care a lansat, din punct de vedere geopolitic, sloganul
“Viitorul Germaniei st ă în R ăsărit”. El consider ă geopolitica drept o adev ărată știință care
are menirea de a furniza argumentele pentru ac țiunea politic ă. Prin trecerea la stadiul
planetar al istoriei, este de p ărere Haushofer, omenirea devine tot mai concuren țială iar
reprezent ările asupra acestui fenomen tot mai incisive. Ideea care poate unifica prin for ța
ei mai multe spa ții de via ță este o pan-ideee, este Impeiul ascuns sau frontul de val al unei
puteri ideologice. Spa țiul care se une ște sub egida unei pan-idei este o pan-organizare.
Pentru a fi viabil ă, orice organizare supra-na țional ă nu trebuie s ă fie anti-na țional ă. O
politic ă național ă este ancorat ă în realit ățile locale ale spa țiului vital.
Rasismul
Primul și cel mai cunoscut dintre teoreticienii rasismului este contele Arthur Joseph de
Gobineau. Una dintre cele mai ferme convingeri ale acestuia era c ă rasa alb ă este singura
care are voin ța de a crea o via ță cultural ă. Celelalte rase trebuiau dirijate de c ătre aceasta,
pentru c ă “istoria exist ă doar la rasele albe”. El împrumut ă teoria mai veche a lui
Boulainvilliers care considera c ă Fran ța este format ă din dou ă națiuni distincte:
nobilimea care se tr ăgea din franci, cuceritorii germani și masa poporului format ă din
sclavi și cuceri ții care- și pierduser ă dreptul la o existen ță independent ă și o extrapoleaz ă
la istoria întregii umanit ăți, nu doar a Fran ței. Pentru c ă explicarea istoriei era scopul s ău
prim, va da și un verdict: sfâr șitul istoriei se va datora faptului c ă rasele superioare
trebuie s ă intre în contact cu alte rase pentru a organiza lumea, iar amestecul de sânge va
duce la dispari ția omenirii. Pentru Gobineau, democra ția este un efect al amestecului
rasial pe care îl perpetueaz ă și va duce la dispari ția civiliza țiilor.
Houston Stewart Chamberlain, de și englez de origine, postuleaz ă existen ța unei rase
ariene “pure” dintre descenden ții căreia germanii sunt cel mai pu țin metisa ți. De aici
ajunge la ideea superiorit ății rasei germane în raport cu toate celelalte. Rasa este
principalul motor al istoriei, iar motivul dezvolt ării deosebite a tehnicii, în particular, și
progresul, în general, se datoreaz ă doar trezirii rasei germane.
Doctrina fascist ă

118Ca mi șcare orientat ă spre cucerirea puterii fascismul nu a fost niciodat ă preocupat de
definirea teoretic ă a scopurilor și originilor sale. El a construit mai degrab ă instrumente
ale puterii și mai pu țin teorii. Pe de alt ă parte îns ă, o teorie era pu țin util ă, cel pu țin în
momentele de conturare a mi șcării, atunci când o atitudine doctrinar ă ferm ă ar fi riscat s ă
îndep ărteze o serie întreag ă de poten țiali sus ținători. Atât Mussolini cât și Hitler s-au
declarat împotriva ideologiilor: “noi nu avem nici o doctrin ă, doctrina noastr ă este fapta”
spunea primul, iar cel de-al doilea completa “toate programele sunt zadarnice, ceea ce
conteaz ă este voin ța uman ă”.
Cu toate acestea, pot fi identificate o serie de concepte cheie fundamentale ale doctrinei.
Primul este glorificarea statului și ideea completei subordon ări a individului în fa ța
acestuia. Statul este definit ca un tot organic în care indivizii trebuie încadra ți pentru
binele lor și al na țiunii. Fascismul este o exaltare a statului, iar pentru fascismul italian
statul este un scop în sine. Mussolini declara: “totul este stat, nimic în afara statului,
nimic contra statului”. Statolatria italian ă nu se reg ăsește îns ă și în nazismul german.
Pentru ace știa (pentru Hitler mai ales) statul este doar un “mijloc pentru conservarea
rasei.” A subliniat c ă mișcarea pe care o conduce nu se “întemeiaz ă pe ideea de stat” ci
este în primul rând bazat ă pe o închis ă “Volkgemeinschaft” (comunitate popular ă) –
întemeiat ă pe egalitatea absolut ă nu de drepturi, ci de natur ă a tuturor germanilor și pe
absoluta lor deosebire fa ță de toate celelalte popoare. Promisiunea timpurie a lui Hitler
“nu am s ă recunosc niciodat ă că alte na țiuni au acelea și drepturi ca și germanii” a devenit
doctrin ă oficial ă în statul nazist. Ideea de unicitate a Volk-ului german, completat ă de
tezele geopoliticii și ale darwinismului social, aveau s ă conduc ă cu mult ă ușurință la
politica expansionist ă și la încercarea de a ob ține hegemonia mondial ă.
Pentru fasci ști oricare individ conteaz ă doar în m ăsura în care este integrat în sistemul
total, politic sau social și înțelege s ă îl serveasc ă. Trebuia eliminat ă astfel orice
contradic ție din interiorul sistemului social; cerin ța suprem ă era unitatea, motiv pentru
care formula marxist ă a luptei de clas ă devine o inacceptabilitate teoretic ă. În fapt, are loc
o preluare na țional ă a socialismului: se p ăstreaz ă retorica, îns ă se înlocuie ște ideea de
clasă cu cea de na țiune. Mussolini preia ideea sindicali știlor revolu ționari, a lui Enrico
Corradi mai precis, care formulase conceptul de “na țiune proletar ă” – lupta nu se d ă între

119sectoarele dintr-o societate și așa săracă ci că “adev ăratele diferen țe de clas ă” apar între
națiunile s ărace și cele capitaliste dezvoltate . Și ideologia german ă preg ătise terenul
pentru preluarea na ționalist ă a socialismului, prin a șa-numi ții “teoreticieni ai revolu ției
germane” precum Oswald Spengler care spunea, în Prusacism și Socialism că din
socialism trebui eliminate interna ționalismul și lupta de clas ă și înlocuite cu ordinea
prusac ă. S-ar ob ține astfel un socialism care este “voin ță de putere, lupt ă pentru
bunăstare, nu a individului ci a întregului. Arthur Moeller van den Bruck credea c ă
“fiecare popor are socialismul s ău” și că adev ăratul socialism este na țional, nu
interna țional, iar lupta de clas ă trebuie înlocuit ă cu solidaritatea na țional ă.
Atât fascismul cât și nazismul și-au asumat aceste puncte de vedere, declarând c ă
“naținal-socialismul este singurul socialism” și că fascismul nu poate accepta o doctrin ă
(socialismul) care nu vede statul ca un singur tot unitar în care clasele se topesc într-o
singur ă unitate moral ă și economic ă. Acestea au fost tot atâtea argumente pentru a stopa
orice revendic ări sociale, inclusiv pentru a interzice greva (în Italia mussolinian ă).
Așadar, fascismul a g ăsit pentru problemele economice și sociale reale o “rezolvare”:
substituirea lor cu problema na țiunii; individul și problemele sale conteaz ă prea pu țin sau
deloc, ceea ce este important este binele întregului. Iar dac ă întregul se afl ă în pericol,
trebuie s ă ne ocup ăm în primul rând de el.
Pentru ca acest fel de retoric ă să aibă succes, a fost dublat ă de o adev ărată mitologie a
salvării, a destinului unic al respectivei na țiuni. Atât Mussolini cât și Hitler nu s-au
legitimat prin prezent, ci au c ăutat s ă învie mitul Vârstei de Aur. Astfel, genera ția
prezent ă, condus ă de o elit ă selectat ă dintre cei mai buni reprezentan ți ai tuturor claselor
sociale și aflat ă sub directa conducere a liderului suprem, fie el Duce sau Fuhrer, avea
misiunea de a reînvia un trecut glorios. Mussolini anun ța reînvierea marelui Imperiu
roman, Hitler î și propunea s ă reconstruiasc ă Marele Imperiu Romano-German.
Astfel, în persoana liderului se petrecea o sintez ă între trecut, prezent și viitor, pentru c ă
în doctrina și mișcarea fascist ă rolul liderului este fundamental. În ambele cazuri pe care
le avem aici în discu ție legitimitatea liderilor este una, în termenii lui M. Weber,
charismatic ă. Ei stârnesc adeziune necondi ționat ă. Destinul lor individual se identific ă cu
cel colectiv: un întreg popor se identific ă cu un profet care i-a t ălmăcit sensul istoriei.
Doctrina și propaganda fascist ă aveau s ă realizeze o absorb ție reciproc ă a poporului și a

120cauzei acestuia: “Fuhrerul vorbe ște și acționeaz ă nu numai pentru popor și în locul
poporului, ci fiind poporul însu și. În el poporul î și vede propriul s ăi chip”; iar despre
Mussolini: “Mussolini aureolat de mit, aproape descendent din Dumnezeu, neobosit și
infailibil, un instrument folosit de providen ță pentru a crea o nou ă civiliza ție”. Imaginea
liderului și a partidului conduc ător a fost între ținută printr-o adev ărată mașină de
propagand ă menit ă să uneasc ă întreg poporul al ături de ace știa. Ira ționalismul a fost
cultivat pân ă la extrem, printr-o ritualizare excesiv ă a puterii, prin între ținerea miturilor
politice, prin folosirea sintagmelor și sloganurilor în locul programelor politice și prin
transformarea vie ții politice într-un imens spectacol al puterii. Uria șa adeziune pe care
aceste tehnici au stârnit-o nu putea fi realizat ă în lipsa maselor și a tehnicii moderne de
comunica ții. Hitler a fost unul dintre primii care a realizat acest lucru, e drept sub
influen ța teoriilor psihologiei mul țimilor: “Masele mari de oameni vor c ădea mult mai
ușor victime ale unei mari minciuni decât cele mici”. Iar șeful propagandei naziste Joseph
Goebbels spunea, ca expresie clar ă a dispre țului fa ță de individ și de popor în ansamblu:
o minciun ă, oricât de gogonat ă, repetat ă continuu, sfâr șește prin a fi crezut ă”.
Înainte ca liderii de mase s ă acapareze puterea, pentru a face ca realitatea s ă se
conformeze minciunilor lor, propaganda este caracterizat ă prin extremul dispre ț față de
fapte ca atare, c ăci, dup ă părerea lui Hitler, faptele depind în întregime de puterea omului
care le fabric ă. Cea mai eficient ă ficțiune a propagandei naziste a fost inventarea unei
conspira ții mondiale evreie ști.
Antisemitismul regimului nazist este o diferen ță fundamental ă față de fascismul italian.
Grefat ă pe o tradi ție european ă destul de larg r ăspândit ă încă din Evul Mediu – aceea a
evreului ca țap isp ășitor – ideea antisemit ă a fost asociat ă cu teoriile darwinismului social
și rasismului și au condus la cea mai cumplit ă politic ă de exterminare în mas ă a unei
întregi popula ții. Nazi știi descopereau în “evreul suprana țional tocmai pentru c ă era
profund na țional” pe precursorul st ăpânului german al lumii și asigura masele c ă
“națiunile care au fost primele în a-l demasca pe evreu și l-au comb ătut îi vor lua locul în
dominarea lumii”. Minciuna unei deja existente domina ții mondiale de c ătre evrei forma
baza unei viitoare domina ții mondiale a germanilor. Cu toate acestea, ideea de ras ă nu
este decât un pretext, un mijloc de asigurare a domina ției, pentru c ă Hitler nu ezit ă să
recunoasc ă: “Am nevoie de un concept care s ă-mi permit ă de a aboli ordinea care a

121existat pân ă astăzi pe o baz ă istoric ă și de a impune o ordine în întregime nou ă și anti-
istoric ă dându-i o baz ă intelectual ă. Si în acest scop conceptul de ras ă mi-e foarte util. Cu
conceptul de ras ă național-socialismul î și va extinde revolu ția sa peste hotare și își va
reconstrui lumea”.
Sub pretextul impurit ății rasiale a evreilor (care al ături de alte na ții duceau la distrugerea
purit ății sângelui arian și implicit la dec ăderea poporului german) au fost interzise
căsătoriile mixte între arieni și non-arieni și a fost ini țiată o politic ă de sterilizare for țată.
Evreii nu erau singura ras ă impur ă; alături de ei se aflau slavii și marxi știi. Vina
marxi știlor era aceea de a fi dispre țuit solidaritatea na țional ă în favoarea
interna ționalismului și de a fi introdus dezbinarea în interiorul poporului. Mai mult, erau
vinova ți pentru c ă inițiatorul doctrinei era evreu (Karl Marx), iar aceasta nu putea fi decât
o uneltire a conspira ției evreie ști. În fapt, marxismul era o for ță politic ă demn ă de luat în
considerare și care trebuia contracarat ă prin orice mijloace, oricât de stupide ar p ărea ele
unei analize ra ționale. Tot ras ă inferioar ă erau și slavii a c ăror principal ă vină era aceea
de a se afla în ceea ce germanii considerau a fi “spa țiul lor vital”, spa țiu necesar pentru
dezvoltarea rasei de st ăpâni. Faptul c ă slavii erau condu și în marea lor majoritate de un
regim bol șevic era un motiv în plus pentru a-i încadra în rasele inferioare.
O alt ă trăsătură, atât a nazismului cât și a fascismului, este violen ța. Nu doar aceste
regimuri au folosit violen ța, îns ă nici un altul nu a ridicat-o la rang de principiu ideologic,
nu a teoretizat și valorizat științific violen ța așa cum au f ăcut-o ideologia fascist ă. Hitler
spunea: “In cursul tuturor secolelor for ța și puterea au fost factori determinan ți. Numai
forța guverneaz ă; forța este prima dintre legi”.
Asociat ă cu activismul, cu militarismul (extins nu doar la nivelul vie ții politice ci și
sociale) și naționalismul (na ționalismul volkisch în cazul germanilor) avea s ă conduc ă, în
mod logic, la expansionism. Pentru Mussolini, “numai r ăzboiul ridic ă la cea mai înalt ă
tensiune toate energiile umane și pune pecetea noble ței asupra popoarelor care au curajul
să-l duc ă”. Și cum s ă nu convingi un popor nemul țumit profund de situa ția sa s ă se
alăture acestui r ăzboi atunci când îi spui o dat ă cu Hitler: “Misiunea noastr ă este de a
subjuga celelalte popoare: poporul german este chemat s ă dea lumii o nou ă clas ă de
stăpâni”?

122Acestea sunt doar câteva dintre convergen țele și diferen țele fascismului. Desigur,
asem ănările dintre cele dou ă exist ă, însă paralelismul este f ăcut din ra țiuni mai degrab ă
teoretice. Nu trebuie s ă uităm că, pân ă în momentul în care conjunctura interna țional ă nu
a condus la apropierea celor dou ă dictaturi, Mussolini a refuzat s ă identifice grupurile de
dreapta germane și ungure ști cu mi șcarea fascist ă și că, în 1928, a f ăcut celebra
declara ție: “fascismul nu este de export”. De asemenea, admira ția lui Hitler pentru
Mussolini nu era împ ărtășită de ceilal ți nazi ști care acuzau fasci știi de toleran ța pe care o
manifestau fa ță de evrei, de conservatorism și de sprijinire a capitalismului.
Care sunt cauzele apari ției fenomenului fascist?
Aceast ă întrebare a suscitat un interes deosebit în știința politic ă de la sfâr șitul celui de-al
doilea r ăzboi mondial pân ă în prezent.
Putem identifica mai multe categorii de explica ții, de la cele sociologice la cele
psihologice. Toate acestea trebuie avute în vedere într-o încercare de explica ție, îns ă nici
una nu poate fi declarat ă drept cauz ă unic ă, nici m ăcar cauz ă principal ă a na șterii
fenomenului fascist. Apari ția acestuia a fost determinat ă de un complex de factori, de o
anumit ă conjunctur ă, motiv pentru care explicarea prin reducerea la un singur factor ar fi
atât fals ă cât și nesatisf ăcătoare.
1. Fascismul este consecin ța intr ării maselor pe scena istoriei : aceast ă explica ție,
favorizat ă mai ales de autorii care pun semnul egal între fascism și comunism sub
umbrela de totalitarism, presupune c ă masele, atomizate și dezorganizate în trecerea
de la societatea tradi țional ă la cea industrial ă au fost foarte u șor de manipulat și
mobilizat. Omul societ ății de mas ă este izolat, expus și prin urmare disponibil;
comportamentul s ău tinde spre extrem, unde modurile active de reac ție și interven ție
în procesul politic constituie o alternativ ă la apatie. Astfel, o societate este predispus ă
domin ării carismatice și mobiliz ării politice.
2. Fascismul este consecin ța crizei care a urmat primului R ăzboi Mondial:
umilin țele impuse de statele victorioase în primul r ăzboi mondial, asociate cu
dificult ățile recesiunii economice au creat furie și puternice nemul țumiri în rândul
popula ției înfrânte. Furia a fost canalizat ă de o ideologie care sus ținea nu doar
importan ța națiunii, cât mai ales rolul ei predestinat în istorie. A fost suficient ca la

123aceasta s ă se adauge identificarea țapului isp ășitor și o figur ă salvatoare pentru a se
ajunge la ororile nazismului.
Masele populare, lipsite de o cultur ă politic ă democratic ă au fost u șor de manipulat,
cu atât mai mult cu cât evolu ția spre fascism a coincis cu evolu ția mijloacelor de
comunicare în mas ă. Exista a șadar un receptor cu o stare de spirit favorabil ă (masele
populare – și prin aceasta nu ne referim doar la clasa muncitoare: omul – mas ă
aparține tuturor claselor sociale), canalele de comunicare erau în plin ă expansiune,
astfel încât propaganda a devenit, al ături de teroare, cel mai uzitat tip de ac țiune
politic ă.
3. Fascismul este expresia unui radicalism unic al claselor de mijloc: aceast ă idee
susține c ă principalul actor a fost clasa de mijloc care nu avea suficient ă autoritate
politic ă. Teza s-a bucurat de mare succes și coincide cu cea a lui Seymour Martin
Lipset, a “radicalismului centrului”, conform c ăreia p ătura cea mai radical ă dintr-o
societate este cea mijlocie. La ideea c ă fascismul se sprijin ă în primul rând pe clasa
de mijloc ajunge și Leon Tro țki, de și își construie ște argumenta ția ca r ăspuns la teza
socialist ă conform c ăreia fascismul este crea ția marelui capital monopolist. Îns ă nici
aceast ă formul ă de explicare nu d ă seama pentru faptul c ă fascismul nu a ap ărut și în
alte state cu o clas ă de mijloc la fel de bine dezvoltat ă (un posibil r ăspuns la aceast ă
chestiune o d ă E.J.Hobsbawm, care consider ă că fascismul nu a ap ărut decât acolo
unde încrederea în liberalism nu a existat niciodat ă sau nu s-a pierdut datorit ă marii
crize dintre 1929- 1933).
4. Fascismul este rezultatul impulsurilor psihosociale neurotice sau patologice: teza
aceasta a fost formulat ă mai ales de E. Fromm, W. Reich, și Th. Adorno. Fromm
(Frica de liberatate*) leagă apari ția fascismului de sentimentul izol ării, al impoten ței,
anomiei și frustr ării care caracterizeaz ă, credea el, clasa de mijloc din Europa
Central ă. Reich ( The Mass Psychology of Fascism) apropie și mai mult interpretarea
fascismului de Freud, afirmând c ă acest regim este o combina ție între represiunea
sexual ă și impulsuri compensatorii agresive și sado-masochiste, c ă este, a șadar,
consecin ța cert ă a “societ ății burgheze” bazat ă pe represiunea sexual ă. Th. Adorno
(The Authoritarian Personality) consider ă că fascismul a ap ărut drept consecin ță a
socializ ării autoritare în clasele de mijloc central-europene, ceea ce le-a condus pe

124acestea la identificarea cu scopurile și retorica fascist ă. Caracterul acestor teorii este
însă, în cea mai mare m ăsură, speculativ, f ără ca ele s ă fie demonstrate empiric.
Fascismul ast ăzi
Mișcarea Socialist ă Italian ă (MSI), un partid neofascist minor, a fost format în Italia înc ă
din 1946. Atunci când, la începutul anilor ’90, mass-media a f ăcut public gradul de
corup ție al partidelor de guvern ământ din Italia, acest partid a câ știgat un spijin din ce în
ce mai mare în rândul popula ției și a devenit membru al coali ției conservatoare format ă
după alegerile din 1994. În 1995 îns ă partidul s-a dizolvat formal, dar a ap ărut imediat cu
un alt nume și sub conducerea aceluia și lider (Gianfranco Fini) și aceia și membrii. De și
apropiat în continuare na ționalismului, partidul a renun țat la retorica fascist ă și a adoptat
democra ția ca principiu fundamental.
După reunificarea Germaniei au ap ărut numeroase grupuri neo-naziste care au atras un
num ăr sporit de membrii ca urmare a crizelor sociale și economice. Aceste grupuri au
recurs la ac țiuni violente îndreptate în special împotriva str ăinilor și imigran ților, îns ă
sunt lipsite de reprezentare pe e șicherul politic.
Grupuri neo-naziste exist ă în egal ă măsură în Statele Unite, iar mi șcări și partide
naționaliste de extrem ă dreapt ă exist ă în Fran ța, Austria, Rusia și Europa de Est. Acestea
nu pot fi îns ă catalogate drept fasciste deoarece ac țiunile lor nu au în vedere preluarea
puterii, ci sunt generate de animozit ăți etnice și rasiale.
Subiecte de verificare:
1. Care au fost condi țiile istorice ale apari ției fascismului.?
2. Care sunt principalele teorii premerg ătoare fascismului?
3. Care este caracteristica na țional-socialismului german?
4. Care este explica ția psihologist ă a apari ției fascismului?
5. Tendin țele neofasciste contemporane

125Bibliografie:
1. T. Ball, R. Dagger, Ideologii politice și idealul democratic, Ed. Polirom, Ia și, 1999.
2. J. Gregor, The Ideology of Fascism; the Rationale of totalitarianism, Free Press, New
York, 1969.
3. P. Milza, Fascismes et ideologies reactionaires en Europe ( 1919 –1943), Armand
Colin, Paris, 1969.
4. Ovidiu Tr ăsnea, Doctrine politice ale capitalismului contemporan, Ed. Politic ă,
Bucure ști, 1977.
5. Adolf. Hitler, Mein Kampf, Ed. Lider, Bucure ști

126Bibliografie
1. A James Gregor – The Ideology of Fascism , Free Press NY 1975.
2. Adam Smith – Bun ăstarea na țiunilor . E.S.P.L.A., 1974.
3. Adolf. Hitler – Mein Kampf, Ed. Lider, Bucure ști.
4. Adrian Paul Iliescu – Conservatorismul anglo-saxon , ed. ALL, Bucure ști,1994.
5. Alexis de Tocqueville – Despre Democra ție în America , Humanitas Bucure ști,
1992.
6. Alexis de Tocqueville – L’ancien Regime et la Revolution , ed.Gallimard, 1972.
7. Andrew Vincent – Modern Political Ideologies , Blackwell, London, 1995.
8. Arthur Ultz – Entre le neo-liberalisme et neo-marxisme , Les Editions de Cerf,
1988.
9. Benjamin Constant – Despre libertate la antici și la moderni , Institutul European,
Iași, 1996.
10. Bennito Mussolini – Ce este fascismul , ed Casa Verde, 1940.
11. Charles Gide – Istoria doctrinelor economice . Ed.Cassei Școalelor, 1926.
12. David Willetts – Modern Conservatism , Penguin Book, 1992.
13. Declara ția Drepturilor omului și cetățeanului, 1789, 1791, în Les Constitutions de
France , P.U.F. Paris, 1989.
14. Declara ția Drepturilor universal ă a drepturilor omului , L.A.D.O, 1990.
15. E. Kendourie – Nationalism , Hutchinson University Library, London, 1974.
16. Edmund Burke – Reflexions sur la Revolution en France , Ed Gallimard, 1989.
17. Eric Hobsawm – Secolul Extremelor , Ed. Lider, 1994.
18. Eric Hobsbawm – Națiuni și Na ționalism , Ed. Arc, Chi șinău, 1997.
19. Ernst Gellner – Na țiuni și Na ționalism , Ed. Antet, 1994.
20. Eugen Pyzier – The doctrine of anarchism of Bakunin , The Marquette University
Press, 1975.
21. Friedrich A. Hayek – Constitu ția Libert ății, Institutul European Ia și 1998.
22. Friedrich A. Hayek – Drumul c ătre Servitute , Ed. Humanitas, 1993.
23. G.W.F.Hegel – Principiile filosofiei dreptului , Ed. IRI. 1996.

12724. Hans Kohn – The Ideea of Nationalism: in its origin and its background ,
MacMillan, New York, 1945.
25. Histoire du marxisme contemporain – Fondation Giancomo Feltrinelli, Paris,
1979.
26. J. Gregor – The Ideology of Fascism; the Rationale of totalitarianism, Free Press,
New York, 1969.
27. J.J.Chevallier – Les Grandes Oeuvres Politiques de Machiavell à nos Jours ,
Armand Collin, 1970.
28. J.J.Chevallier , Histoire de la pensee politique , Ed. Grande Biblioteque Payot,
Paris, 1993.
29. John Stuart Mill – Despre libertate , Humanitas, Bucure ști, 1993.
30. John Stuart Mill – Utilitarismul , ed. All, 1994.
31. Joseph Hamburger – Utilitarianism & Constitution in ed. Allan Bloom,
Confronting the Constitutions , A.E.I. Press, 1990.
32. K.Kautsky – Bazele social-democra ției, Ed. Cercul Social-Democrat, Bucure ști,
1947.
33. K.Marx – Critica economiei politice . Ed. Politic ă,Bucure ști, 1958.
34. K.Marx & F.Engels – Manifestul Partidului Comunist , ed. Socialist ă.1922.
35. K.Marx, Fr. Engels, Ideologia German ă, Opere complete, vol XIII, Ed.Politic ă
1967.
36. K.R.Popper – Societatea deschis ă și du șmanii ei , Ed Humanitas, vol II, 1992.
37. Karl Mannheim , Ideolgy and Utopia , Routledge & Kegan Paul Ltd., 1980.
38. L.Kolakowski and S.Hampshire eds – The Socialist Ideea , Wienfeld and
Nicholson, London, 1974.
39. Lyman Tower Sargent – Contemprary Politcal Ideoligies – a comparative analysis ,
Brooks/Cole Company, Pacific Grove, California, 1996.
40. M.J.P.Lajougie, P.J.Proudhon, Oeuvres Choisis et Commente , Dalloz, Paris,
1953.
41. Marcel Prelot, Histoire des idees politques , Dalloz, Paris, 1959.
42. Martin Beer, General History of Socialism and Social Struggles ,vol.1-2,
Blackwell, London, 1957.

12843. Michael Freeden – Ideologies and Political Theory – a political aproach ,
Minnesotta University Press, 1992.
44. Michael Oakeshot – Raționalismul în politic ă, ed. ALL,Bucure ști,1995.
45. Mihail Manoilescu – Partidul Unic , Ed Cultura Na țional ă, 1938.
46. Ovidiu Tr ăsnea – Doctrine politice ale capitalismului contemporan, Ed. Politic ă,
Bucure ști, 1977.
47. P. Milza – Fascismes et ideologies reactionaires en Europe ( 1919 –1943), Armand
Colin, Paris, 1969.
48. Pierre Manent – Istoria intelectual ă a liberalismului , Humanitas, Bucure ști, 1992.
49. Pierre Milza – Le fascisme , PUF 1989.
50. Pierre Rossanvallon – Le liberalisme economique , Histoire de l’idee de marché ,
Ed. Du Seuil, 1989.
51. R. Miliband – Marxism and politics , Ed. Ventor, Midlesex, 1978.
52. Richard Rorty – Postmodernism in politics , Harvard University Press, 1987.
53. Robert Nisbet – Conservatism. Dream and Reality , Open University Press, 1986.
54. Robert Nozick – Stat, Anarhie, Utopie , Humanitas Bucure ști, 1997.
55. Roger Bourderon , Le fascisme: ideologie et pratique , PUF, 1987.
56. Roland Barthes, Sade, Fourier, Loyola , Ed. Gallimard, Paris, 1971.
57. Roy C Macridis – Contemporary Political Ideologies , Brandeis University Press,
1991.
58. Roy Macridis, Political Ideologies , UCLA Press, 1990.
59. Seymour Martin Lipset – The Polical Man , ed Heineman, London, 1969.
60. Slavoj Zizek – Maping Ideology , Ed. Verso, London-NY, 1994.
61. Terence Bull, Richard Dagger – Ideologiile politice și idealul democratic , Ed.
Polirom, Ia și, 2000.
62. Will Kymlicka – Contemporary Political Philosophy , Oxford University Press,
1990.
63. Yvonne Bourdet – Communisme et Marxisme , P.U.F., Paris, 1987.