Leasingul Sursa a Capitalurilor
CUPRINS
1. Prezentarea temei abordate……………………………………………………………………….1
2. Leasingul, sursă a capitalurilor………………………………………………………………….2
Mecanismele financiare și rolul lor ȋn managementul formării și utilizării capitalurilor organizațiilor…………………………………………………2
Pluralitatea, diversitatea și complexitatea surselor de formare a capitalurilor………………………………………………………………………………….4
2.2.1. Autofinanțarea – principalul criteriu de autonomie financiară a ȋntreprinderii………………………………………………………………………………………………6
2.2.2. Majorarea capitalului social prin contribuția proprietarilor…………….8
2.2.3. Factoringul, o nouă alternativă de finanțare……………………………….10
2.2.4. Surse externe ȋmprumutate pe seama creditelor obligatare…………..14
2.2.5. Ȋmprumuturile bancare…………………………………………………………….19
2.2.6. Formarea capitalurilor din surse externe nerambursabile…………….23
2.3. Finanțarea prin leasing…………………………………………………………………..24
2.3.1. Aspecte generale privind operațiunile de leasing…………………………24
2.3.2. Conceptul de leasing și dinamica acestuia ȋn contextul actual……….27
2.3.3. Leasingul, ȋntre avantaje și dezavantaje……………………………………..31
3. Studiu de caz: Activitatea desfășurată de S.C. RO Leasing IFN S.A. ……34
Concluzii și propuneri……………………………………………………………………………….51
Bibliografie
Pagini 57
=== Leasingul-sursa a capitalurilor ===
CUPRINS
1. Prezentarea temei abordate……………………………………………………………………….1
2. Leasingul, sursă a capitalurilor………………………………………………………………….2
Mecanismele financiare și rolul lor ȋn managementul formării și utilizării capitalurilor organizațiilor…………………………………………………2
Pluralitatea, diversitatea și complexitatea surselor de formare a capitalurilor………………………………………………………………………………….4
2.2.1. Autofinanțarea – principalul criteriu de autonomie financiară a ȋntreprinderii………………………………………………………………………………………………6
2.2.2. Majorarea capitalului social prin contribuția proprietarilor…………….8
2.2.3. Factoringul, o nouă alternativă de finanțare……………………………….10
2.2.4. Surse externe ȋmprumutate pe seama creditelor obligatare…………..14
2.2.5. Ȋmprumuturile bancare…………………………………………………………….19
2.2.6. Formarea capitalurilor din surse externe nerambursabile…………….23
2.3. Finanțarea prin leasing…………………………………………………………………..24
2.3.1. Aspecte generale privind operațiunile de leasing…………………………24
2.3.2. Conceptul de leasing și dinamica acestuia ȋn contextul actual……….27
2.3.3. Leasingul, ȋntre avantaje și dezavantaje……………………………………..31
3. Studiu de caz: Activitatea desfășurată de S.C. RO Leasing IFN S.A. ……34
Concluzii și propuneri……………………………………………………………………………….51
Bibliografie
Prezentarea temei abordate
In limbajul cotidian auzim adesea expresiile: „nu sunt bani” sau „ nu există capital suficient”. Problema capitalului apare astfel în centrul atenției. De-a lungul timpului, pe măsura dezvoltării societății și implicit a relațiilor economice, mai mulți economiști și gânditori iluștri au incercat să dea o definiție cât mai completă și mai expresivă a noțiunii de „capital”.
Conceptul de „capital” are mai multe înțelesuri. Intr-un sens larg, conceptul de capital cuprinde ansamblul bunurilor posedate de un individ sau de o societate. In această accepțiune, capitalul se identifică cu avuția individului sau societății. Teoria economică dă capitalului mai multe accepțiuni printre care: de avuție inițială, de așteptare stocată, de factor de producție și chiar ca fond de salarii.
In managementul formării și utilizării capitalurilor firmei, alegerea mecanismelor financiare adecvate deține o importanță deosebită, deoarece ele trebuie să fie în așa fel organizate și utilizate, încât să contribuie la asigurarea rentabilității și eficienței activității, să reducă riscurile inerente, de altfel, în orice economie. In acest context, formarea capitalurilor cu costurile cele mai mici, optimizarea deciziilor privind modul de alocare a acestora pe destinații în funcție de rentabilitatea maximă scontată, astfel încât să se respecte obiectivul de creștere a valorii firmei sunt politici vitale, de o mare importanță în viața oricărei organizații.
Leasingul este un pas înainte în finanțarea intreprinderilor care doresc să își achiziționeze utilaje și echipamente, dar care nu au posibilități financiare. Această tehnică de finanțare care presupune un risc ridicat vine să dea satisfacție agenților economici care nu pot să obțină credite de la bănci, ori nu vor să-și greveze bunurile mobile și imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a afecta dinamismul specific domeniului comercial.
Interesul practic al leasingului este de asigura finanțarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiții fără ca beneficiul să constituie măsuri asiguratorii: prin aceasta leasingul se distinge de tradiționala creditare a investițiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiției.
Astfel, leasingul – ca tehnică de finanțare – vizează, în primul rând, intreprinderile care urmaresc lărgirea activității și ridicarea performanțelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.
LEASINGUL, SURSĂ A CAPITALURILOR
2.1. Mecanismele financiare și rolul lor în managementul formării și utilizării capitalurilor organizațiilor
Dacă privim organizația ca un tot unitar, putem spune că apare ca un sistem care se autoreglează în funcție de mărimea parametrilor de intrare și de ieșire. Mecanismele financiare, considerate ca totalitatea metodelor, pârghiilor, instrumentelor și procedeelor de formare, colectare și gestionare a capitalurilor sunt foarte diversificate, și anume: mecanisme privind autofinanțarea, creditarea și finanțarea bugetară, mecanismul amortizării activelor fixe, mecanismul ciclurilor de investiții și de exploatare, mecanismul circuitului capitalurilor, mecanismul de desfășurare a fluxurilor financiare și utilizării surplusului monetar, mecanismele asigurării calității.
Orice intreprindere reprezintă îmbinarea unui ansamblu de factori combinați în vederea producerii și schimbului de bunuri și servicii cu alți agenți economici. Scopul său este de a transforma bunuri și servicii achiziționate pentru a furniza bunuri și servicii altor agenți economici. Activitatea intreprinderii este fondată deci pe o activitate de producție și de schimb. Procedura de schimb este cea care dă naștere vieții financiare a intreprinderii. De ea depinde funcționarea procesului de producție, evoluția volumului și structurii capitalului. Orice transfer între doi agenți economici se concretizează în două mișcări de sens contrar, una generală de transferul de bunuri și servicii, iar alta de transferul de monedă. Cantitățile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agenții economici formează un flux. Fluxurile în cadrul intreprinderii pot fi:
fluxuri reale sau fizice (de bunuri și servicii);
fluxuri financiare (de monedă sau înlocuitori).
Fluxurile reale sau fizice i-au naștere în urma trecerii din proprietatea unei firme în cea a altei firme a unor bunuri, servicii sau lucrări, pe când fluxurile financiare rezultă prin transferul de numerar sau echivalente ale numerarului din contul plătitorului în contul beneficiarului. Fluxurile financiare sunt generate, în principal, datorită:
procurării resurselor necesare finanțării activității;
utilizării acestor resurse în vederea achiziționării elementelor materiale necesare producției.
N. Morques, în lucrarea sa Financement et cout du capital de l’entreprise,arată că circulația fluxurilor financiare în intreprindere se realizează în patru etape:
Etapa 1 – Cumpărarea de monedă de la investitori, fie direct de pe piețele financiare sau indirect prin intermediarii finaciari, în scopul finanțării capacității de producție. Aceasta reprezintă funcția principală de finanțare a intreprinderii.
Etapa 2 – Afectarea mijloacelor de finanțare pentru cumpararea de active necesare proiectelor productive ale intreprinderii.
Etapa 3 – Exploatarea capacității de producție, concretizată într-un surplus monetar reprezentat de intrarea netă de monedă pe o perioadă considerată și corespunde noțiunii financiare de excedent de trezorerie al exploatării.
Etapa 4 – Afectarea surplusului monetar net cu prelevările obligatorii, și pe diferite destinații, conform politicii intreprinderii.
Un asemenea circuit are un caracter continuu, astfel că în permanență capitalul se regăsește în toate stadiile.
Procesul financiar microeconomic, la nivel de firmă, este prin excelență un proces economic, o reprezentare analitică a acestuia. Elementul de fond al procesului este reprezentat aici de capitalul intreprinderii – fondurile bănești -, iar elementele de flux sunt reprezentate de cash-flow, respectiv de plăți și încasări ca flux bănesc propriu – zis pe de o parte, iar pe de altă parte, de venituri și cheltuieli, ca flux de resurse financiare. Acestora, în mod necesar, li se asociază un flux cu caracter informational – decizional, ce vizează modul de înfăptuire a plăților și încasărilor, de formare a cheltuielilor și obținere a veniturilor, de manifestare în fapt a cash-flow – ului. Procesul financiar trebuie privit și prin prisma gestiunii capitalului intreprinderii, care dă conținut gestiunii financiare și vizează realizarea în condiții optime a circuitului acestuia, prin acțiuni precum:
procurarea capitalului în timp util și la costul cel mai scăzut posibil;
alocarea și utilizarea acestuia în condiții de eficiență;
recuperarea capitalului avansat, obținerea profitului și repartizarea acestuia pe destinații.
Circuitele financiare prezintă o importanță deosebită pentru fiecare intreprindere deoarece ele asigură cantitatea de monedă necesară fiecărei intreprinderi și, de asemenea, repartizarea acesteia. Atragerea de mijloace de finanțare este actul prealabil al achiziției de mijloace de producție. Exploatarea capacității productive – ce se înscrie în mod obligatoriu pe o perioadă de timp – apare, inițial, din încasări și plăți, a căror diferență dă surplusul monetar. Circuitul financiar se termină cu decizia de afectare a resurselor pe care intreprinderea le obține ca urmare a exploatării aparatului său de producție.
Baza circuitelor financiare primare o constituie crearea de active din capitalul propriu prin acțiuni, cât și de împrumut prin obligațiuni. In schimbul obținerii de monedă, agenții economici sunt obligați să creeze astfel de active financiare. Finanțarea directă a unui agent economic este mai rar întâlnită decât finanțarea indirectă, întrucât este specifică doar intreprinderilor mari și se concretizează în emiterea unui număr foarte mare de active identice de valoare nominală mică ce se achiziționează de un numar mare de subscriitori. Astfel de active pot face obiectul tranzacțiilor pe piețe secundare. Din punctul de vedere al solicitantului de fonduri, activele create în cadrul finanțării directe se împart în doua grupe:
active financiare integrate în capitalul propriu. Acțiunile, ca principale active integrate în capitalul propriu, reprezintă titluri fără valoare garantată, care conferă deținătorilor dreptul de coproprietar și de participare la repartizarea profiturilor;
active financiare integrate în capitalul împrumutat. Imprumuturile obligatoriu se realizează prin emisiunea și vanzarea de obligațiuni, care reprezintă titluri de creanță pentru deținători și tilturi de credit pentru emitenți.
Pe lângă finanțarea directă, societățile comericale apelează și la finanțarea indirectă, prin instituții financiare care joacă rolul de verigă intermediară între cei care au capitaluri de plasat și cei care au nevoie de capitaluri suplimentare. Instituțiile financiare specializate – bancare și nebancare – creează, în procesul finanțării indirecte, două tipuri de active:
active reprezentand resursele instituțiilor financiare, constituite din active monetare (diferite feluri de monedă, cecuri, viramente, cărți de credit) și active lichide pe termen scurt constituite din diverse plasamente disponibile la vedere, care pot fi convertite în orice moment în mijloace de plată;
active reprezentând creanțe asupra clienților bancari în care se cuprind toate categoriile de credite acordate intreprinderilor sau persoanelor fizice.
Pe lângă circuitele primare intreprinderile pot apela, prin circuitele financiare secundare pe piețe monetare și pe piețe financiare, îndeosebi pentru finanțarea pe termen scurt. Astfel, prin aceste circuite secundare se crează lichiditatea activelor create prin circuitele primare.
Managementul formării și utilizării capitalurilor firmei presupune existența unor mecanisme, fluxuri, cicluri, circuite financiare menite să servească intereselor firmei, să satisfacă realizarea obiectului de activitate în condiții de rentabilitate. El este implicat în alegerea celei mai adecvate modalități de finanțare a firmei, bazată pe o analiză minuțioasă a tuturor alternativelor posibile, în selecția celei mai eficiente decizii cu privire la alocarea capitalurilor, în funcție de strategia firmei (accent pe creștere economică sau pe remunerarea acționarilor), în evaluarea și gestionarea riscurilor la care este supusă firma.
2.2. Pluralitatea, diversitatea și complexitatea surselor de formare a capitalurilor
Instrumentele cu ajutorul cărora se obțin informații de calitate care reflectă procurarea, repartizarea, utilizarea fondurilor bănesți, precum și situația financiar – patrimonială a firmei se concretizează în indicatori care să identifice veridic și cuprinzător fenomenele firmei (capitalul economic, capitalul social, capitalurile împrumutate, capitalul total, profitul valoarea adaugată, costurile de producție și ale capitalului, prețurile de vânzare, autofinanțarea, cash-flow-ul, fondul de rulment, volumul investițiilor în active fixe și al resurselor de acoperire financiară a acestora, fondul de salarii, impozitul pe profit, producția fizică).
Pregătirea și realizarea deciziilor într-o economie de piață bazată pe o concurență și eficiență în continuă creștere, prezintă o însemnătate deosebită, întrucât resursele materiale, umane și financiare trebuie să fie alocate și utilizate rațional. In acest sens, pentru a-și înfăptui menirea, managementul financiar al firmei apelează la deciziile financiare manageriale. Ele reprezintă produsul finit al procesului de conducere înfăptuit în planul acțiunilor financiare ale intreprinderii. Deciziile financiare, cu deosebire cele de finanțare devin și acționează ca un factor de eficiență în cadrul mecanismului firmei, fiind esențiale pentru definirea evoluției intreprinderii și a poziției sale pe piață. Deciziile referitoare la finanțare sunt decizii care vizează supraviețuirea intreprinderii prin prisma solvabilității, a echilibrului financiar pe temen lung. Sunt decizii cu tentă pur financiară, și au implicații majore asupra gestiunii intreprinderii, a definirii și înfăptuirii strategiei de piață. Acest tip de decizie se înscrie în contextul înfăptuirii managementului general organizațional ca un factor de creștere a eficienței. Ele vizează oportunitatea procurării capitalului, costul de capital, sursa de proveniență a acestuia. Sunt nemijlocit legate de accesul firmei la resursele de pe piață de capital, funcție de performanțele sale financiare.
Astfel de decizii se referă la structura financiară și de capital a firmei, politicile de îndatorare, politicile de distribuire a profitului și dividendelor, politicile privind creditele de furnizor și cele privind valoarea de piață, ele nu privesc deci, din punct de vedere fizic, mijloacele afectate realizării producției motiv pentru care, după maniera care se fundamentează și se adoptă, ele reprezintă expresia credibilității pe care intreprinderea o promovează în fața terților, în acțiunile pe care le înfăptuiește pe piață. In materie de decizii ce privesc finanțarea , principiul fundamental de care trebuie să se țină seama este acela al echivalenței cronologice. Potrivit lui, orice plasament de capital în active trebuie să fie finanțat pe seama unei resurse a cărei durată de exigibilitate este egală cu durata de existență a plasamentului. De aici decurg unele reguli privind comportamentul managerial în domeniul finanțării nevoilor de capital:
pentru ca echilibrul financiar pe termen lung să fie cât mai consistent, acesta reprezentând un factor ce condiționează funcționarea normală a mecanismului firmei, este necesar ca cea mai mare parte a capitalului fix (plasamente în active imobilizate) să fie acoperite cu capitalul propriu. In acest fel este atenuat riscul și se oferă acționarilor un grad mai înalt de siguranță, iar creditorilor mai multă credibilitate. In acest timp, firma va avea posibilitatea unui acces permanent, în diferite grade, la resurse suplimentare de capital de pe piață;
în finanțare, necesarul de active imobilizate trebuie să fie acoperit în întregime pe seama capitalului permanent, pentru ca numai în acest mod se poate respecta pe deplin criteriul echivalenței cronologice. Mai mult decât atât este imperios necesar ca prin dimensiunea lui, capitalul permanent să exceadă activelor imobilizate întrucât numai o astfel de manieră de finanțare creează premisele necesare pentru asigurarea și menținerea echilibrului financiar pe termen scurt;
activele circulante trebuie să fie finanțate pe seama obligațiilor pe termen scurt și parțial pe seama fondului de rulment net, respectiv a capitalului permanent. Fondul de rulment net trebuie dimensionat optim, întrucât acesta oglindește maniera în care se realizează echilibrul pe termen scurt, prudența pe care echipa mangerială o manifestă pentru a evita blocajele financiare, inclusiv falimentul, credibilitatea pe care o promovează în fața partenerilor de afaceri.
In ceea ce privește capitalul, intreprinderea se confruntă cu două probleme importante, respectiv:
– atragerea acestuia;
– alocarea resurselor bănești în diferite investiții, pe baza eficienței, a productivității capitalului, independent de sursa fondurilor sau de costurile ce le presupun diverse surse.
In acest sens, problematica extrem de importantă prin care firma își asigură capitalurile de care are nevoie, atât ca volum, cât și ca structură, la timp și la un cost redus, atribuie managementului financiar un rol esential în asamblul procesului de management al firmei.
2.2.1. Autofinanțarea – principalul criteriu de autonomie financiară a intreprinderii
In cadrul finanțării globale pe temen lung, finanțarea internă are un rol foarte important. Intreprinderea în loc să ceară un aport nou de la asociații săi, sau să își facă datorii față de terți, prelevă o parte din mijloacele financiare din resursele pe care le procură din activitatea proprie. Autofinanțarea reprezintă veniturile nete proprii destinate formării capitalurilor.
Sumele cuvenite intreprinderii și păstrate de către aceasta formează autofinanțarea totală (globală sau brută), semnificând diferența dintre venituri și cheltuieli. Aceasta este alcătuită din autofinanțarea de menținere și autofinanțare de expansiune (sau netă). Autofinanțarea de menținere (sau de supraviețuire) include sursele din care urmează să se realizeze în viitor cheltuieli pentru menținerea potențialului productiv și pentru dezvoltarea acestora. Este destinată doar unei reproducții simple, și se formează din amortizarea pentru înlocuire și din profitul destinat menținerii nivelului de dezvoltare atins. Autofinanțarea de expansiune finanțează dezvoltarea firmei, permițând să se lărgească productia și să se dezvolte activitatea firmei și este formată din amortizarea și profitul care exced reproducția simplă și sunt destinate majorării patrimoniului. Autofinanțarea imediată, adică autofinanțarea lichidă, este disponibilă la o anumită dată, pe când autofinanțarea amânată sau potentială va putea deveni realitate în viitor și în anumite condiții. Decizia de autofinanțare și nivelul acesteia pot fi adesea influențate de factori externi, cum ar fi: fiscalitatea, constrângerile privind accesul pe piață financiară sau diverse constrângeri juridice. Dorința de autonomie a unei firme acționează în sensul practicării unei autofinanțări mai pronunțate, însă evident că distribuirea de dividende cu regularitate și în sume consistente reprezintă un semn favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei firme. In anumite țări, legile în vigoare impun firmelor o autofinanțare minimală, ceea ce restrânge mărimea dividendelor. Același lucru se observă, dar cu caracter generalizat, în domeniul politicii băncilor de creditare a agenților economici numai în măsura în care prezintă capacitatea de îndatorare, adică dispun de fonduri proprii într-un anumit cuantum.
Indicatorul prin care se exprimă autofinanțarea este capacitatea de autofinanțare. Aceasta reprezintă excedentul monetar care rămane la dispoziția firmei în urma operațiunilor de încasări și plăti efectuate de firmă într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Capacitatea de autofinanțare permite evidențierea capacității intreprinderii: de a-și autofinanța investițiile și de a-și rambursa datoriile financiare. Acest indicator reflectă potențialul financiar determinat de activitatea rentabilă a societății la sfarșitul unei perioade, destinat să remunereze capitalurile proprii (prin dividende) și să finanțeze dezvoltarea viitoare (prin partea de profit destinată surselor proprii și fondului de rezervă) precum și menținerea sau reînnoirea activelor fixe (prin amortizare). Capacitatea de autofinanțare este determinată de mărimea amortizărilor, provizioanelor, calculate și neconsumate încă, de mărimea profiturilor nerepartizate și de veniturile din investiții. In cea mai mare parte, capitalul intern din autofinanțare este oneros. Amortizarea nu este altceva decât recuperarea treptată, prin cifra de afaceri, a capitalului alocat în active fixe. In funcție de sursa de proveniență, capitalul inițial este remunerat fie prin dividende (capital social), fie prin dobânzi (capital împrumutat). Autofinanțarea din amortizare are, aprioric, un cost egal cu costul mediu ponderat al intregului capital al intreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare CAF se poate determina prin două metode:
deductivă: se pornește de la excedentul brut de exploatare, din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale firmei (financiare, excepționale etc.)
CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile
= EBE + Venituri financiare și excepționale încasabile – Cheltuieli financiare și excepționale plătibile – Impozit pe profit
adițională: este mai usor de calculat și pune în evidență elementele contabile, care nu generează fluxuri monetare, antrenate în calculul capacității de autofinanțare. Se pornește de la rezultatul (net) al exercițiului la care se adaugă cheltuielile (amortizări, provizioane, etc.), neplătibile la o anumită scadență, după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate (reluările asupra provizioanelor)
CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate
= Rezultatul net al exercitiului + Amortizări și provizioane calculate – Reluări asupra provizioanelor – Cote părți din subvenții de investiții virate asupra rezultatului exercitiului + (Valoarea netă contabilă a activelor cedate – Venituri din cedarea activelor)
Rolul important pe care îl ocupă autofinanțarea printre celelalte modalități de finanțare se explică prin faptul că crează avantaje atât pentru acționari, cât și pentru firmă. Acționarii sunt avantajați întrucât, dacă se capitalizează o parte a profitului, crește valoarea bursieră a firmei, crește cursul acțiunilor deținute, și prin urmare, crește avuția lor. De asemenea, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanțiale de impozit, ceea ce creează posibilități mai mari de reinvestire. Firma, ca persoană juridică, este avantajată prin recurgerea la autofinanțare din următoarele puncte de vedere:
dispune de o sursă permanentă de finanțare;
finanțarea de acest tip prezintă un cost scăzut, deoarece această sursă apare „gratuită” la prima vedere;
nu mai are nevoie să apeleze la surse externe de finanțare, care sunt limitate; piața monetară nu dispune întotdeauna de surse suficiente de finanțare;
îi permite o anumită autonomie fața de bănci care impun diferite restricții pentru a acorda credite;
îi furnizează o importantă economie de timp în comparație cu apelarea la surse externe de finanțare, care prin formalitațile necesare durează uneori foarte mult timp;
se sporesc interesele din cadrul firmei pentru dezvoltare;
firma dispune de siguranță în acoperirea necesitaților financiare;
conferă firmei libertate de acțiune, independență, autonomie.
Deși este de dorit ca firma să se autofinanțeze, totuși, nu trebuie exagerată această modalitate de finanțare, din următorul considerent: dacă la prima vedere autofinanțarea pare gratuită, acest lucru nu este adevărat, întrucât capitalul propriu are un cost de finanțare, care poate depăși uneori costul capitalului împrumutat. De asemenea, dacă se exagerează în această direcție, firma se va rupe de piața financiară, iar mobilitatea capitalului va scădea. Putem afirma astfel ca o îmbinare între autofinanțare și apelarea la finanțarea externă este calea cea mai eficientă pentru firmă.
Managementul dimensionării corecte a acestei surse de finanțare a firmei are o importanță vitală pentru firmă. Formarea capitalurilor firmei din această sursă este un proces care trebuie impus, nu dedus, prin intermediul unor strategii și politici care trebuie să îndeplinească un rol activ în construirea strategiilor și politicilor generale ale firmei. Fiind o sursă internă cu un cost mai mic decât cel mediu, autofinanțarea este cea mai eficientă soluție de acoperire a nevoilor permanente de capitaluri. Insă capacitatea de autofinanțare este adesea insuficientă, de aceea se apelează la surse externe de capital.
2.2.2. Majorarea capitalului social prin contribuția proprietarilor
Contribuția capitalului social reprezintă prima fază de finanțare a unei societăți comerciale. Capitalul social cunoaște, pe parcursul existenței sale, două dimensiuni care se regăsesc deopotrivă, din punct de vedere contabil, în posturile de bilanț, astfel: ca substanță materială și bănească, se regăsește în activul bilanțului, iar sub forma drepturilor și obligațiilor se reflectă din punct de vedere contabil în pasivul bilanțului.
Creșterea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică luată de conducerea firmei în cazuri de dezvoltare a activității sau de adoptare a unor proiecte noi, care urmăresc o creștere economică cu scopul măririi rentabilității. Emisiunea de acțiuni poate aduce fondurile de care firma are nevoie pentru a-și finanța proiectele de investiții în faza constitutivă, sau cu ocazia creșterilor succesive de capital.
Creșterile de capital reprezintă un mijloc de finanțare prin fonduri proprii, ca și autofinanțarea. Deosebirea constă în faptul că în timp ce autofinanțarea este practic, o finanțare internă, realizată prin efortul propriu al firmei, respectiv capitalizarea unei părți a beneficiului, creșterea de capital reprezintă o finanțare externă, prin fonduri proprii aduse din afara societății, de către acționari. Putem afirma astfel că creșterile de capital se aseamănă cu finanțarea prin îndatorare care este tot o finanțare externă.
Operațiunea de creștere a capitalului social se poate realiza prin:
resursele proprii ale intreprinderii: încorporarea rezervelor sau plata dividendelor în acțiuni;
apelul la resursele externe ale societății: noi aporturi în numerar sau în natură ale acționarilor, conversia datoriilor în acțiuni, creșterea de capital ca urmare a fuziunilor.
Pentru finanțarea investițiilor interesează numai subscrierea de noi aporturi care determină creșterea efectivă a capitalului social, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv, fără a determina creșterea surselor de finanțare, deci fără ca firmele să-și sporească lichiditățile. Creșterea de capital prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune și a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci dă posibilitatea atribuirii gratuite de acțiuni noi sau de creștere a valorii nominale a acțiunilor vechi.
Majorările de capital prin noi aporturi în numerar se realizează fie prin emisiunea de acțiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acțiunilor existente. A doua alternativă este mai rar practicată.
Majorările de capital prin noi aporturi în numerar sunt benefice firmei deoarece:
rezolvă problema lipsei de disponibilități la un moment dat;
permite firmei să-și dezvolte activitatea pentru a face față concurenței;
permite societății comerciale să-și îmbunătățească echilibrul financiar prin noile lichidități aduse de acționari.
Atunci când are loc o creștere a capitalului prin aport în numerar, firma realizează o creștere a disponibilităților sale monetare. Această operație se reflectă în bilanț printr-o creștere a postului „capital social” și concomitent a postului „disponibilități”. Astfel, are loc o întărire a echilibrului financiar prin creșterea fondului de rulment ca urmare a creșterii capitalurilor pemanente, în timp ce imobilizările răman nemodificate. Insă această ameliorare a echilibrului financiar este tranzitorie, deoarece fondurile obținute prin aporturi de numerar sunt imediat investite și în active imobilizate. Se poate afirma în consecință că o creștere a capitalului, prin aport în numerar, nu modifică echilibrul financiar al firmei. Insă în cazul aportului în natura de noi capitaluri sub forma unor active imobilizate, fondul de rulment rămane inițial nemodificat, ceea ce nu înseamnă că nu va trebui majorat mai târziu, corespunzător creșterii activelor imobilizate.
Interesul deținătorilor de fonduri de a subscrie la creșterea capitalului unei societăți este motivat de politica dividendelor și de poziția pe piată a societații respective. Pentru acționar, titlul dobândit reprezintă o investiție financiară a cărei rentabilitate este determinată de dividendele ce vor fi distribuite, dar și de plusul (sau minusul) de valoare ce se va obține la vânzarea titlului. Astfel, deținătorii de capitaluri doresc să investească într-o firmă, în principal, din urmatoarele considerente:
pot obține o remunerație (respectiv dividendul) mai mare decât ar plasa capitalurile în alte societăți (bănci, fonduri de investiții) sau în alte sectoare ale economiei;
pot dobandi o anumită putere în managementul firmei prin acțiunile dobandite.
Ceea ce atrage cu adevărat investitorul este calitatea afacerii (seriozitatea, profitabilitatea, riscul redus, calitatea managementului, dividendul), iar dividendul rămâne unul din mijloacele esențiale pentru atragere deținătorilor de capitaluri. Este necesar astfel ca firma să-și elaboreze o politică a dividendelor, care să fie tratată ca una dintre opțiunile strategice majore ale firmei, prin care să se realizeze echilibrul optim între cerințele financiare actuale și de perspectivă ale firmei.
2.2.3. Factoringul, o nouă alternativă de finanțare
In teoria și practica internatională privind instrumentele de finanțare se fac diferite aprecieri cu privire la afacerile de factoring, în legatură cu eficiența și importanța lor în domeniul activităților financiare. In această concepție, instrumentele speciale de finanțare, cum sunt leasingul și factoringul, sunt considerate ca apartinând de categoria surogatelor de finanțare care, în această apreciere, înlocuiesc sau completează așa-zise clasice de finanțare și creditare. O lucrare de pionierat în acest sens, cu multe elemente de originalitate, este „Factoringul, alternativa modernă de finanțare”.
Literatura de specialitate consideră factoringul, din punct de vedere al importanței economice, o altă alternativă de finanțare. In unele concepții teoretice ale literaturii este denumit chiar și surogat de finanțare, pe langă formele așa-zise clasice de finanțare. Sub denumirea de factoring se intelege cumpărarea creanțelor unui furnizor provenite din livrarea mărfurilor sau din prestări de servicii de către un factor și transformarea acestora în lichidități.
Globalizarea economiei mondiale nu exclude creșterea concurenței globale în toate domeniile de activitate. Astfel, în realizarea tranzacțiilor comerciale interne și internaționale se apelează la tehnici noi de finanțare, diferite de cele clasice. In această categorie a instrumentelor speciale de finanțare între formele frecvent alese, un loc important îl ocupă factoringul. Astfel, în perioada actuală de dezvoltare a economiei mondiale, metoda de finanțare prin afaceri de factoring și-a demonstrat pe deplin importanța. Perfectionarea sistemelor și instrumentelor de finanțare, au contribuit, prin specializarea factorilor implicati, la cresterea eficienței economice în toate sectoarele de activitate ale acestor afaceri.
Practica economică mondială din ultimii zeci de ani a demonstrat că multe intreprinderi, îndeosebi cele din clasa mijlocie, au ajuns în situația de a nu putea asigura volumul capitalului propriu la nivelul creșterii permanente a cifrei de afaceri. Din această cauză, la aceste intreprinderi, marja de suportabilitate a riscurilor de durată este prea mică și lichiditățile necesare, de regulă, sunt insuficiente pentru a desfășura o activitate eficientă și corespunzatoare. In general, accesul la piața de capital este considerat dificil și complicat și un anumit nivel nu va fi depășit din principii de autoguvernare asupra fondurilor proprii și străine. In aceste condiții, sub acest aspect, finanțarea prin credite bancare este blocată într-o oarecare măsură de un nivel de îndatorare convențional și întreprinzătorii se orientează spre noi tehnici de finanțare. Din cadrul acestora, datorită avantajelor pe care le oferă, o importanță deosebită o reprezintă factoringul, și tot mai multe intreprinderi apelează la această tehnică modernă de finanțare.
Prezent în legislatia românească încă din 2002, factoringul constă în transformarea creanțelor rezultate din livrări de mărfuri sau prestări de servicii în lichidități. Prin intermediul contractului de factoring, un factori (societate de factoring) oferă clienților o afacere de finanțare, în cadrul căreia creanțele vor fi preluate prin cumpărare sau cedare (transmitere) de acesta și transformate în lichidități, contra unei sume stabilite. Prin această activitate, factoringul se prezintă pe piața mondială ca o posibilitate de finanțare concurentă desfacerii mărfurilor și prestărilor de servicii, unde creanțele pot fi preschimbate imediat sau la data scadenței lor în mijloace financiare lichide. Principalul avantaj al acestei tehnici moderne de finanțare constă în îmbunătățirea fluxurilor de trezorerie care nu mai depind astfel de eventualele probleme de lichiditate care pot afecta debitorii de factoring. Firmele (clienții de factoring) beneficiază de o finanțare rapidă, deoarece documentația este mai simplă decât în cazul unui credit bancar clasic și, în plus, nu necesită constituirea unei garanții. Importanța factoringului în fluidizarea creanțelor este recunoscută de societățile economice din întreaga lume și tot mai multe firme apelează la factori pentru încheierea unor afaceri de factoring, în vederea obținerii de lichidități, fonduri necesare circuitului economic normal.
Funcția de finanțare reprezintă însăși scopul acestui instrument și motivația utilizării lui de diferitele categorii de întreprinzători. In condițiile pieței concurențiale la care trebuie să facă față, întreprinzătorii au nevoie de tot mai mult capital financiar și îndeosebi propriu, pe care pot să-l pună în valoare numai apelând la instrumentele noi de finanțare care au fost create în acest scop. Factoringul, conexând interese financiare și comerciale ale unui circuit economic întreg, răspunde acestor cerințe. De realizarea acestor interese depinde existența în continuare a societăților angajate în acest sistem de relații și, nu în ultimul rând, eficiența utilizării acestui instrument de finanțare.
Funcția de finanțare constă, în primul rând, în faptul că factorul (societatea de factoring), în condițiile preluării creanțelor de la furnizor (client de factoring), se obligă să-i pună la dispoziție lichiditățile corespunzătoare. In acest caz, furnizorul nu trebuie să aștepte pană la data scadenței plății facturilor emise pentru livrări de mărfuri sau prestări de servicii, ci beneficiază de o finanțare permanentă de lichidități, pe care factorul (societatea de factoring) o pune la dispoziție pe baza condițiilor stabilite prin contractul de factoring. De asemenea, conform clauzelor contractuale, pot fi preluate de factor și pozițiile de debite mai vechi, prin discountare sau prefinanțare. Acest procedeu de finanțare, în literatura de specialitate vest-europeană, este cunoscut sub denumirea de afaceri de discountare fără de acțiune cambială. Factorul, pentru asigurarea finanțării furnizorului cu mijloace financiare lichide, va trebui să apeleze la credite bancare. Evident, creditele contractate au efect de plăți de dobânzi care, din partea societății de factoring, vor fi recuperate prin comisioanele stabilite furnizorului (clientul de factoring) care a vândut pe această cale creanțele.
Funcția de finanțare reprezintă pentru factor exercitarea unei metode de finanțare a intreprinderilor. Iar pentru societatile în plină expansiune, dar și pentru cele nou înființate, pentru care obținerea unor credite bancare ar fi o operațiune mai puțin accesibilă, utilizarea acestei metode de finanțare este desosebit de atractivă.
Serviciile oferite de către factor, în cadrul acestei funcții, furnizorului (clientul de factoring) sunt orientate în urmatoarele direcții:
factorul plătește creanțele în momentul preluării acestora (factoring clasic – old line factoring). In acest caz, factorul acordă un credit furnizorului până în momentul scadenței creditului furnizor acordat de furnizor beneficiarului (debitorul de factoring), motiv pentru care reține o dobândă și alte cheltuieli conform clauzelor contractuale. Avansurile acordate de factor furnizorului vor fi impuse unor calcule de dobânzi ale căror procente se vor situa la nivelul creanțelor bancare;
factorul plătește creanțele furnizorului în momentul exigibilității acestora (factoring la scadență – maturity factoring), retinându-și comisionul pentru intermedierea operațiunilor de decontare și alte cheltuieli prevazute în clauzele contractuale;
factorul plătește creanțele furnizorului în momentul preluării și al exigibilității acestora. Aceasta este o formă de finanțare combinată întalnită în pratica afacerilor de factoring international de export. In acest caz se utilizează plata imediată a 85% din valoarea facturilor clientului, operațiune cunoscută sub denumirea de factoring disponibil care reprezintă o finanțare imediată, iar restul de 15%, din care valoarea corespunzătoare dobânzii și comisionul se plătește în momentul în care importatorul achită factura, operațiune cunoscută sub denumirea de factoring indisponibil care este o finanțare la scadență.
Din cele prezentate în ansamblu, se poate considera funcția de finanțare ca fiind cea mai importantă în contextul ierarhiei de apreciere, deoarece chiar prin definiția acestei metode de finanțare, denumită factoring, sunt relevate obiectul și însemnătatea acestei funcții.
Instrumentul de finanțare prin factoring asigură clientului de factoring, din punct de vedere al funcției de finanțare, un numar important de avantaje care, de altfel, fac atractive afacerile de factoring în economia de piață:
transformarea imediată a creanțelor în lichidități;
Acest avantaj reprezintă operațiunile de predare a creanțelor, din contabilitatea clientului de factoring, factorului, pe baza unui contract sever de factoring. In promovarea acestei idei, se poate considera că această operațiune, așa zisă de lichidare a creanțelor din partea clientului de factoring, se poate considera ca o operațiune prin care creanțele contabile vor fi discontate, adică prefinanțate. In termeni simpli exprimat, clientul de factoring nu trebuie să aștepte trei sau patru luni cu lichidarea creanțelor din evidența contabilă a creanțelor, deoarece acestea vor fi predate imediat, o dată cu încheierea contractului de factoring, factorului și prin aceasta va încasa imediat contravaloarea creanțelor respective cu diminuarile uzuale.
asigurarea lichidităților pentru desfășurarea în continuare a afacerilor;
Clientul de factoring, prin încheierea contractului de factoring cu societatea de factoring, predă creanțele factorului și obține contravaloarea creanțelor imediat cu diminuările contractuale convenite de comun acord. Prin acest procedeu este menajat capitalul propriu și capitalul străin, de a fi imobilizat în creanțe cu diferite termene de scadență și inclusiv în cele cu restanțe. Prin încheierea contractului de factoring se deschide posibilitatea utilizării unui instrument de finanțare congruent cifrei de afacere a clientului de factoring, realizând prin aceasta o expansiune fără probleme pentru el, deoarece aceste operațiuni asigură lichiditățile necesare bunei funcționări a societății sale. Sub acest aspect, instrumentul de finanțare factoring face posibil clienților de factoring ca să-și utilizeze capitalul propriu și străin de care dispun, pentru finanțarea unor investiții în scopul dezvoltării capacităților de activitate ale societăților lor. De asemenea, tot pentru categoria avantajelor acestui instrument de finanțare pledează și posibilitatea clientului de factoring ca, indiferent de finanțările rezultate din contractele de factoring, să poată apela la credite bancare necesare pentru diferite alte activități economice și financiare. Creditele bancare sunt mai mult dependente de nivelul cifrei de afaceri și a garanțiilor materiale pe care le poate constitui solicitantul.
Finanțarea prin factoring face posibilă, în urma predării creanțelor factorului, o îmbunătățire a planificării financiare pentru societatea clientului de factoring. Datorită încheierii contractului de factoring, prin plata asigurată și regulată a contravalorii creanțelor, se poate stabili cu exactitate mărimea și termenele sumelor ce se vor încasa. In consecință, încasările din operațiuni de factoring pot să reprezinte o bază reală în planificarea și politica financiară a clientului de factoring. In enumerarea avantajelor factoringului, nu este de neglijat nici faptul că, datorită acestui instrument de finanțare, capacitatea de plată a clientului de factoring în urma siguranței lui de plată se îmbunătățește și, în consecință, imaginea lui de stabilitate financiară crește îndeosebi față de furnizorii săi. Clientul de factoring, în lanțul de creare de valori, este o verigă care, la rândul său, își are furnizorii săi.
Dezavantajele funcției de finanțare a factoringului se pot crea pentru clientul de factoring numai în cazul utilizării mijloacelor de plată false sau prin dispoziții de finanțare eronate. De asemenea, datorită caracterului de scurtă durată a lichiditaților de factoring, clientul de factoring va trebui să se orienteze în utilizarea acestora în domenii de scurtă durată. In cazul în care clientul de factoring utilizează veniturile de factoring în domenii de lungă durată, cum ar fi de exemplu, investițiile, atunci se vor putea crea situații dificile pentru acesta. Deoarece, în asemenea cazuri, o dată cu încheierea contractului de factoring deci și a serviciilor de finanțare, acesta nu va mai putea face față plăților spre furnizori.
Un dezavantaj important pentru clientul de factoring îl poate constitui, în unele cazuri, și procentul scăzut oferit pentru cumpărarea creanțelor de factoring de către factor de la clientul de factoring. Calculul exagerat de costuri pentru serviciile oferite poate diminua peste masură prețul real de cumpărare a creanțelor, care poate dezavantaja în mod substanțial situația financiară a clientului de factoring. De aceea, se recomandă o mare atenție clientului de factoring în procesul de negociere și definitivare a contractului de factoring.
Astfel, se poate stabili că, în economia de piață mondială, factoringul, ca instrument modern de investiții și finanțare, are avantaje considerabile, în primul rând pentru clientii de factoring și, datorită acestor avantaje, devine o alternativă preferată a unor categorii de societăți comerciale care dispun în conturile contabile de creanțe importante și durabile. Literatura de specialitate, în tendința ei de clasificare și grupare a clientilor de factoring, demonstrează că afacerile de factoring sunt specifice unor branșe bine definite și reprezintă un ajutor deosebit societăților din categoria de mărime medie. In unele țări dezvoltate economic, ca, de exemplu, Statele Unite ale Americii și unele din Vestul Europei, s-au creat condiții firmidabile pentru încurajarea afacerilor de factoring, plecând de la concepția ca utilizarea acestui instrument de investiții și finanțări consolidează stabilitatea economică și financiară a societatilor și realizează o politică de administrare și repunere în circulație a creanțelor deosebit de eficientă.
2.2.4. Surse externe împrumutate pe seama creditelor obligatare
Imprumuturile din emisiuni de obligațiuni denumite și credite obligatare reprezintă datorii pe termen lung, create prin vânzarea de titluri de credit, negociate către public. Firma care emite astfel de titluri se angajează să ramburseze la termen sau eșalonat ratele scadente și să plătească o dobândă sub forma cupoanelor atașate titlurilor de credit.
Imprumuturile obligatare sunt realizabile prin intermediul obligațiunilor, care sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentând un drept de creanță asupra capitalurilor împrumutate unei societăți. De obicei, aceste împrumuturi au un cost de procurare mai mic decat subscrierile la capitalul social și nu afectează dreptul de proprietate al acționarilor. Obligațiunile dau doar dreptul de răscumpărare și la remunerare, deci deținătorii nu pot interveni în managementul unității emitente. Decizia privind emisiunea de obligațiuni aparține Adunării Generale a Acționarilor și se realizează prin instituții care acționează ca intermediar (societăți de valori mobiliare), în nume propriu sau ca garant al emisiunii. In momentul emisiunii, societatea emitentă poate furniza garanții (ipoteci, cauțiuni, amanetarea fondului de comerț etc.), care trebuie să fie publicate într-un act special înaintea subscripției. Punerea în circulație a obligațiunilor se face prin cele doua variante de emisiune: emisiune publică și emisiune închisă.
Emisiunea de obligațiuni, ca formă de atragere a economiilor publicului, este rezervată aproape în exclusivitate intreprinderilor cotate. Pentru intreprinderile medii și mici necotate, accesul pe acest segment al pietei de capital are loc prin asocierea acestora și contractarea împrumutului în nume comun.
Mărimea împrumutului obligatar se stabilește în funcție de necesitățile de finanțare, valoarea de emisiune a unei obligațiuni putând fi egală cu valoarea nominală (la paritate, atunci când cererea de pe piață se echilibrează cu oferta), sau mai mică (subpari, când oferta de pe piață este neacoperitoare), ceea ce le face mai atractive, mai rar obligațiunile emițându-se la o valoare mai mare decât valoarea nominală (suprapari, când cererea de pe piață este mai mare decât oferta).
Diferența dintre valoarea de emisiune și valoarea nominală este prima de emisiune, iar diferența între valoarea rambursată (mai mare) și valoarea de emisiune este prima de rambursare.
Prospectul sau documentația pentru emisiune are rolul de a convinge deținătorii de capitaluri să investească în obligațiunile emitentului. Un împrumut obligatar este caracterizat printr-o serie de elemente: denumirea societății emitente, mărimea împrumutului, numărul de titluri emise, valoarea nominală, prețul de emisiune, valoarea de rambursare, durata de viață a împrumutului, data de subscriere, rata dobânzii nominale, modul de calcul al dobânzii, condițiile de amortizare și clauza de răscumpărare anticipată. Emisiunea nu poate depăși o pătrime din patrimoniul emitentului.
Rambursarea unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalități:
prin amortizări constante și amortizări variabile – rambursarea se face prin tranșe egale de împrumut;
prin anuități constante și amortizări variabile – pentru a avea anuități constante este necesar ca rambursările împrumutului să varieze crescător și compensator cu variația descrescătoare a dobanzii;
integral la scadență – este metoda cel mai des utilizată deși are costul cel mai ridicat, dobânda calculându-se de fiecare dată când se plătește, la toată valoarea împrumutului. Pentru societatea împrumutată, prezintă avantajul dispunerii de capitalul împrumutat pe toată perioada de acordare a acestuia. Insă, compania capitalizează acumularea brută realizată din exploatarea investitiei;
prin vânzare la Bursa de Valori – este interesantă pentru societatea împrumutată atunci când cursul bursier al obligațiunilor este inferior valorii de rambursat. Există însă, în multe țări, limite legale privind numarul de obligațiuni răscumpărate. O altă modalitate este conversia în acțiuni, la scadența emisiunii de obligațiuni.
In practică există mai multe tipuri de împrumut obligatar:
împrumut obligatar de tip clasic care poate fi considerat „standard” din punct de vedere al condițiilor financiare de emisiune al rambursării, al venitului obligațiunii și al plasamentului;
împrumutul obligatar de tip nou care a apărut în țările occidentale pentru
a-i proteja pe cei care economisesc împotriva eroziunii monetare. Intrucât piața obligațiunilor s-a diversificat foarte mult, alături de obligațiunile clasice menționate mai sus, se tranzacționează noi tipuri de obligațiuni, precum cele:
indexate, care reprezintă titluri de creanță pentru care dobânda și/sau valoarea de rambursare sunt indexate în funcție de evoluția unui element sau indice încă de la emisiunea lor (un indice bursier, prețul unui bun – aur, preț kw/ora, cifra de afaceri a intreprinderii emitente)
convertibile în acțiuni, care pot fi preschimbate în acțiuni de posesorul lor într-un raport de preschimbare fixat. Emisiunea acestor obligațiuni echivalează cu o creștere a capitalului propriu amânată, la un curs mai ridicat decât acela care ar fi fost realizat printr-o creștere directă;
convertibile în bani, în alte condiții decât răscumpărarea și remunerarea obișnuită;
participante, la care, pe langă dobândă, se acordă și un stimulent, proporțional cu profitul obținut;
cu indice variabil, obligațiuni la care cuponul fixat este egal cu rata de referință corectată cu o marjă aditivă sau multiplicativă;
cu cupon „zero”, care produce dobânda dar ea este capitalizată și vărsată odată cu capitalul la sfârșitul contractului.
Imprumuturile obligatare grupate se bazează pe lansarea de împrumuturi obligatare de către grupuri de intreprinderi din sectorul industrial.
Cu toate că prezintă avantaje atât pentru investitorii de portofoliu cât și pentru emitenți, emisiunile de obligațiuni nu au căpătat dimensiuni de masă. După cum am văzut, obligațiunea, văzută ca un fenomen economic, este un contract de creditare încheiat între un emitent și un investitor. Inexistența obligațiunilor, a contractelor obligatare, conduce la concluzia inexistenței intereselor pentru încheierea unor asemenea contracte.
Investitorul de portofoliu ar fi interesat de încheierea unui asemenea contract, atât datorită specificului cultural romanesc, cu aversiunea față de risc, cât și datorită condițiilor economico-financiare în care datorită inflației deprecierii monetare sunt preferate instrumentele cu venit fix, determinabil și predictibil, comparabil cu dobânda bancară.
Insă, în piața de capital românească, emitentul este dezinteresat de emisiunea de obligațiuni, întrucât recesiunea economică face imposibilă proiecția veniturilor societăților comerciale pe termen lung astfel încât să se studieze posibilitatea plății cuponului obligațiunii și răscumpărarea la scadență. De asemenea, există o procedură complicată de determinare a ratei dobânzii, deoarece o emisiune de obligațiuni pe termen lung ar trebui realizată cu o dobândă indexabilă dupa evoluția cursului de schimb.
In atractivitatea tranzacțiilor cu obligațiuni, în cazul țării noastre, se poate explica și ca urmare a impactului unei multitudini de riscuri care pot interveni în cazul obligațiunilor.
Factori de risc privind Romania:
riscul de piață emergentă. Investitorii pe piețe în formare cum este piața romanească trebuie să fie conștienți de faptul că astfel de piețe prezintă un risc mai mare decât piețele cu o economie dezvoltată și cu sisteme juridice și politice mature. Sistemul financiar-bancar din Romania se află într-un proces amplu de maturizare și dezvoltare marcat prin consolidări, afluxuri semnificative de capital străin dar și o volatilitate inerentă unei economii aflate în dezvoltare, fiind puternic expus riscului de credit. De asemenea, piața de capital din Romania este o piață în creștere, atât din punct de vedere al capitalizării cât și din cel al volumelor de tranzacționare. Această dezvoltare s-a manifestat, însă, cu precădere pe piața primară și secundară a acțiunilor și pe piața primară a obligațiunilor, volumele pe piața secundară a obligațiunilor fiind în continuare reduse.
aderarea la Uniunea Europeană și trecerea la moneda Euro. Integrarea Romaniei în Uniunea Europeană implică o serie de riscuri pentru societăți, generate de presiunea economică, socială și competitivă generată de liberalizarea circulației mărfurilor, serviciilor și capitalurilor. Un pas deosebit de important în procesul de integrare este trecerea la moneda Euro. In cazul în care această trecere se va efectua pe parcursul maturității acestor obligațiuni, modalitatea de calcul și de plată a dobanzilor și a ratelor de principal se vor efectua cu respectarea normelor legale incidente la respectivul moment.
inflația, riscul valutar și cursul de schimb. Inflația rămâne totuși un simptom vizibil al slăbiciunii structurale a economiei românești și al dezechilibrului de la nivel macroeconomic. Investitorii trebuie să i-a în considerare faptul că nivelul ratei inflației pentru perioada următoare poate fluctua, afectând deopotrivă situația financiară și rezultatele emitentului de obligațiuni aferente acestei perioade. Deoarece obligațiunile sunt, în general, denominate în RON (cu excepția emisiunii Băncii Transilvania), investițiile în obligațiuni implică un risc valutar comparativ cu monedele străine, generat în principal de posibilitatea reluării deprecierii monedei naționale pe fondul adâncirii semnificative a deficitului balanței de plăți externe.
obligații privind raportarea și informațiile publice. Dacă emitenții de obligațiuni sunt băncile comerciale, acestea sunt supravegheate de către BNR și se supun cerințelor privind raportarea unor indicatori financiari către BNR. Cu toate acestea, informațiile publice privind valorile mobiliare și situația financiară a instituțiilor emitente din Romania sunt mai greu de obținut și diferă sub anumite aspecte de alte țări europene.
factori legislativi. Legile privind societățile comerciale, concurența, valorile mobiliare și alte legi continuă să fie revizuite, în timp ce legile nou adoptate încearcă să țină pasul cu tranziția spre o economie de piață.
Riscuri asociate valorilor mobiliare oferite:
riscul de piață. Acesta este riscul reprezentat de posibilele variații în prețul obligațiunii pe piața bursieră, ca urmare a modificărilor unuia sau a tuturor parametrilor acestei piețe (lichiditatea, dobânda, cursul de schimb). Potențialii investitori vor ține cont de faptul că lichiditatea pe piața secundară poate fi redusă, făcând greoaie transformarea obligațiunilor în lichidități. Volatilitatea ratelor dobânzilor de pe piața interbancară afectează în mod direct valoarea dobânzii ce va fi plătită investitorilor de către emitent.
riscul de rată a dobânzii este determinat de incertitudinea veniturilor viitoare datorită volatilității ratelor de dobândă. Evoluția impredictibilă a ratei dobânzii face greu de prognozat randamentul pe care îl vor primi investitorii până la scadență.
riscul de contrapartidă reprezintă riscul de nerambursare de către emitent, la scadentă, a sumelor cuvenite deținătorilor de obligațiuni. In susținerea acestei analize a riscului de contrapartidă în relația cu băncile stă evaluările întocmite de agenții de rating precum fitch Ratings, Moody’s, Standard & Poor’s. Evaluarile agențiilor de rating sunt efectuate la solicitarea companiilor și reprezintă o opinie cu privire la capacitatea acestora de a-și onora obligațiile financiare – dobânzi, dividende.
riscul datorat fiscalității are la bază modificarea fiscalității din Romania, potențialii investitori trebuind să țină seama ca o eventuală creștere a fiscalității va afecta imediat veniturile pe care aceștia le-au estimat să le obțină prin investitia în obligațiuni.
lichiditatea obligațiunilor. In cazul obligațiunilor admise pentru tranzacționare pe BVB, ulterior acestei admiteri nu se poate da nici o garanție privind lichiditatea sau valoarea lor de tranzacționare pe piața secundară.
lipsa practicii cu privire la protecția drepturilor obligatarilor. Numarul redus al emisiunilor de obligațiuni tranzacționate pe piețe reglementate a dus la o lipsă de practici precedente și legislații cu privire la protectia drepturilor obligatarilor. In ceea ce priveste drepturile obligatarilor există puține referiri cuprinse în Legea societăților Comerciale și în Legea Pieței de Capital.
riscul de concentrare. Riscul adițional de portofoliu rezultat dintr-o expunere ridicată pe un anumit tip de instrumente, pe un anumit sector economic, sau pe un număr limitat de debitori (diversificare scăzută a portofoliului).
Astfel, din experiența țării noastre, agenții economici care au nevoie de capital preferă realizarea unor investiții prin emisiunea de acțiuni pentru capitalizarea societății decât finanțarea prin emisiune de obligațiuni care datorită dobânzii înalte ar decapitaliza societatea, deoarece obligațiunile vor fi deținute de către alți investitori decât cei care dețin acțiunile societatii.
2.2.5. Împrumuturile bancare pe termen mediu și lung
Angajarea și utilizarea împrumuturilor pe termen mediu și lung devin oportunități în condițiile unui progres tehnic, care dictează înlocuirea și modernizarea echipamentelor, a instalațiilor, a aparatelor, a mijloacelor de transport și a altor mijloace fixe, pentru a se menține gradul de productivitate și, concomitent, cel de competitivitate pe piață.
Creditul este conceput din punct de vedere al clientului ca sursă de finanțare necesară desfășurării, continuării, dezvoltării sau restructurării activității acestuia, iar pentru bancă, ca un plasament cu risc asumat în vederea obținerii unui profit corespunzător. Debitorul are obligația rambursării sumei împrumutate și plății dobânzii către creditor.
Băncile acordă o atenție deosebită perfecționării metodologiei de măsurare și apreciere a calității portofoliului de credite prin dezvoltarea sistemelor de apreciere, care trebuie să aibă în vedere calitatea sursei de rambursare, mecanismul și structurile prin care se rambursează creditul, precum și calitatea garanțiilor constituite. Principiile generale ale strategiei creditării cuprind: prudența bancară, cunoașterea clienților, garantarea, rambursarea și recuperarea sumelor angajate. Prudența bancară presupune acceptarea unor riscuri în funcție și corelate cu profitul care se presupune că va fi obținut, cuantificabile și acceptabile după termenul scadent.
Cunoașterea clienților decurge ca o cerință importantă a relației bancă-client. Aceasta obligă la analiza afacerilor clienților, evoluția în perioada trecută și perspectiva pentru viitor, modul în care s-au concretizat relațiile anterioare cu banca, capacitatea managerială în general, performanțele de ansamblu ale acestora.
Procesul de acordare a creditului se bazează pe metoda analizei financiare complexe a celui ce contractează împrumuturi de la bancă, care dă posibilitatea interpretării cat mai reale a datelor în evoluția lor, alături de metodele și tehnicile de analiză previzională a prognozei fluxurilor de numerar, a capacității de rambursare a creditelor.
Cererea de credit adresată băncii de către agentul economic este analizată de comisia de aprobare a creditelor care are în vedere urmatoarele:
situația conjuncturală și a tendințelor acesteia: aspecte de instabilitate economică, evoluția procesului inflaționist, situația (stadiul) blocajului financiar;
situația economico-financiară a firmei, astfel cum rezultă din documentele contabile anexate la cererea de credit;
planul de afaceri, din a cărui analiză reies o serie de aspecte asupra cărora comisia de aprobare a creditelor din bancă urmează să tragă concluziile asupra:
obiectului de activitate și a modului de realizare a acestuia precum și a condițiilor de realizare a activității în viitor;
politicii în domeniul prețurilor (actuală și în perioada următoare);
aspectele privind organizarea și calitatea managementului;
indicatorilor de analiză financiară: gradul de lichiditate, solvabilitatea, rentabilitatea, fluxurile de numerar, riscurile;
poziției firmei pe segmentul de piață respectiv, realizări, posibilități;
concluzii, propuneri și strategia adoptată de conducerea firmei.
Toate aceste elemente contribuie la cunoașterea clientului solicitator de credit, la care se adaugă informațiile culese de bancă referiotare la bonitatea acestuia și care vor contribui în final la aprobarea sau neaprobarea creditului.
garanțiile oferite de societate pentru acordarea creditului;
dacă scopul în care va fi utilizat creditul este realizabil.
În funcție de evidența băncii și ținand seama de cele întamplate unor bănci în domeniul garanțiilor (oferirea acelorași obiecte de garanție mai multor bănci pentru care au obținut credite; supraevaluări ale bunurilor mobile și imobile constituite drept garanție) specialiștii băncii analizează în detaliu fiecare garanție în parte, începand cu verificarea actelor de proprietate, înregistrarea imobilelor și terenurilor în cartea funciară și pană la evaluarea reală a acestora; tot astfel pentru bunurile mobiliare, asigurarea acestora la o societate de asigurare agreată de către bancă, pe toată durata creditului acordat și cesionarea drepturilor în caz de despăgubiri în favoarea băncii.
În situația în care agentul economic are deja în derulare un credit se analizează și modul cum au fost și sunt rambursate ratele de credit, dobândă și comisioanele aferente.
Cea mai concludentă modalitatea de studiere a activității agenților economici este analiza situației financiare, care înseamnă a pune un diagnostic general privind sănătatea unei firme. Culegerea datelor necesare elaborării acestui tip de analiză se face din documentele de bază ale unei societăți.
Bilanțul contabil reprezintă principala sursă de informare despre starea firmei. El reflectă mișcările de valori prin care se asigură desfășurarea unui ciclu de producție, punând față în față activul și pasivul.
Contul de profit și pierdere permite cunoașterea stării firmei la sfârșitul exercițiului financiar, pornind de la cifra de afaceri înregistrată și de variația stocurilor, a structurii prețului de cost și formării beneficiului și pierderilor anuale.
Bugetele de trezorerie prezintă o importanță deosebită, regrupând previziunile de resurse și plăți de trezorerie, bazându-se pe calcule specifice privind durata creditelor necesare sau plasamentelor posibile. Astfel, bugetele de trezorerie se bazează pe previzionarea cash-flow-ului, necesar pentru stabilirea posibilității de rambursare a împrumuturilor.
Analiza managerială urmărește:
ca activitatea economică a firmei solicitatoare să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului;
metodele de marketing aplicate, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piață cucerite;
condiții de muncă, asigurarea cu forță de muncă calificată, cu materii prime și materiale;
analiza calității manageriale a conducătorilor firmei.
Analiza performanțelor economico-financiare: pentru a descrie performanța unei firme, este reprezentativă analiza unei perioade de câțiva ani, evidențiind rezultatele financiare nu numai prin cuantumul lor, cât și prin tendința surprinsă în rezultate.
Indicatorii utilizați în analiza agenților economici, sunt: lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea, indicatori de echilibru.
indicatorii de lichiditate comensurează la un moment dat posibilitățile agentului economic de a-și acoperi toate obligațiile într-un termen cât mai scurt și se calculează ca lichiditatea imediată-absolută și relativă și lichiditatea la o anumită dată viitoare.
Indicatorii de solvabilitate reprezintă gradul în care agenții economici pot face față obligațiilor de plată, îndeosebi din surse proprii, și se exprimă prin solvabilitatea patrimonială, calculată ca raport între capitalul propriu și totalul pasivului din bilanțul contabil al agentului economic.
Indicatorii de rentabilitate reflectă eficiența activității desfășurate de un agent economic în sensul capacității acestuia de a obține profit din activitățile desfășurate.
Indicatorii de echilibru arată limita până la care agentul economic este finanțat din alte surse decat fondurile sale proprii și se exprimă prin indicatori de îndatorare: raportul între plățile exigibile și activele patrimoniale totale.
Pentru sintetizarea acestor indicatori, băncile sunt cele mai avansate între entitățile economice care utlizează metoda „scoring”.
Pe baza calculelor care se efectuează și a grilelor băncii se acordă un punctaj în funcție de care firma este catalogată în una din cele 5 categorii. Firmele de categoria A au prioritate în acordarea creditelor, deoarece sunt firme cu activitate economică rentabilă, care își pot rambursa creditele, iar cele din categoria B sunt cele cu activitate economică bună în prezent, dar în perspectiva pot apărea aspecte negative. Firmele din categoriile C, D, E nu sunt admise la procesul de creditare, deoarece au o activitate slabă, ele neputând să justifice rambursarea creditelor.
În analiză trebuie luate în considerare și garanțiile luate de bancă, ca și ultima sursă de rambursare a creditului atunci când toate opiniile pozitive față de sănătatea financiară a clientului s-au dovedit a fi greșite. Fiecare activ al clientului luat în garanție poate avea o multitudine de valori. Băncile au astăzi o metodă de stabilire a valorii activelor care identifică: diferite tipuri, condiții, localizare și valoare potențială de garanție. Modul în care se constituie garanția direct de la client sau indirect de la un altul care-l garantează pe primul implică un risc care trebuie identificat de bancă la momentul aprobării. Calitatea garantului este aproape la fel de importantă ca și calitatea clientului garantat, iar în viitorul apropiat se va trece și la aprobarea de limită de credit pentru garant ca și pentru clientul garantat.
Trebuie analizată și lichiditatea garanției în cazul în care banca va trece la executarea acesteia. Procesul de preluare a controlului asupra garanției necesită timp, iar la sfârșitul acestui proces, dacă nu va fi posibil ca această garanție să fie vândută la un preț care să acopere datoria, banca va obține foarte puțin sau chiar nimic din executarea garanției.
O analiză de detaliu a plasamentelor băncilor comerciale românești sub forma creditului bancar permite evidențierea unor caracteristici ale activității în acest domeniu:
– principala destinație a creditelor acordate a fost activitatea economică, de producție, principalul beneficiar fiind, deci economia reală.
– împrumuturile de care au beneficiat agenții economici de la bănci au contribuit în ponderi ridicate la acoperirea necesarului de resurse pentru finanțarea activelor circulante.
– finanțarea asigurată de băncile comerciale agenților economici a avut două destinații principale: creditele pentru capitalul de lucru și creditele pe obiect.
– creditul pe termen scurt a deținut în permanență ponderea cea mai ridicată în volumul total al creditelor acordate, în condițiile în care și creditul pe termen mijlociu și lung a înregistrat o dinamică mai accelerată.
– creditul în valută a luat o amploare deosebită în ultimii 3 ani, în condițiile în care băncile s-au oferit să asigure o mare parte din resursele pentru importurile din economie.
– au fost contractate importante linii de credit de la bănci din străinătate pentru acordarea de credite în valută agenților economici.
Băncile au satisfăcut un număr mare de credite ale tuturor ramurilor economiei naționale: industrie, construcții, transporturi, comerț, servicii, agricultură.
2.2.6. Formarea capitalurilor din surse externe nerambursabile
Firmele pot primi, în unele situații bine definite, fonduri nerambursabile, pentru formarea capitalurilor proprii.
Fondurile nerambursabile provin în general din următoarele surse:
din bugetul de stat (alocații și subvenții);
de la instituțiile bancare sau financiare internaționale;
din sponsorizări sau din alte surse.
Subvențiile bugetare se solicită pe baza unei documentații, din care trebuie să rezulte utilitatea unei activități, care însă nu își poate acoperi cheltuielile din veniturile care se realizează. Cele patru elemente, natura și volumul activității, veniturile, cheltuielile și subvenția, trebuie să fie riguros fundamentate.
Subvenția se aprobă pe ordonatorii principali de credite și pe acțiuni, prin legea bugetară anuală. După aporbarea bugetului de stat, subvenția se pune la dispoziția firmei pe bază de cereri din care trebuie să rezulte oportunitatea punerii la dispoziție a tranșei respective.
În utilizare, firma trebuie să respecte destinația aprobată a subvenției, iar la finele perioadei de gestiune, să o justifice, prin decont. Firma trebuie să aibă un program de restructurare și modernizare a activităților subvenționate de la bugetul de stat, în sensul reducerii sau eliminării subvenției, program care trebuie urmărit în realizare.
Fondurile nerambursabile de la instituțiile bancare sau financiare internaționale se pun la dispoziția firmelor pe bază de proiecte, acțiunile fiind coordonate și sprijinite de o instituție agreată de proprietarii sau administratorii fondurilor respective.
Respectarea destinației fondurilor, respectarea termenelor aprobate și atingerea scopului pentru care au fost alocate se verifică de către organismele de specialitate ale finanțatorilor. (de pildă, fondurile nerambursabile, din surse comunitare, se verifică de către Curtea de Conturi a UE).
Neutilizarea integrală, la timp și eficient, a fondurilor nerambursabile reprezintă un blam nu numai pentru firmă, ci și pentru țară. Ca urmare, primirea unor asemenea fonduri trebuie anticipată, astfel încât firma să aibă permanent proiecte de finanțare credibile, pregătite, iar după aprobarea finanțării, să aibă condiții create pentru execuția rapidă, performanță și eficiență. De asemenea, firmele trebuie să-și adapteze structurile și obiectivele controlului financiar propriu cerințelor unor astfel de finanțări.
Integrarea unor astfel de fonduri în capitalurile proprii ale firmelor trebuie să se facă concomitent cu o regândire generală a politicii de formare și utilizare a capitalurilor, astfel încât acest impuls de fonduri, primite fără costuri, să aibă un ecou general pozitiv în cadrul firmei.
Formarea capitalurilor din alte surse externe nerambursabile (sponsorizări, donații etc.) trebuie văzută și tratată la fel. Sponsorizările și donațiile sunt date în baza unor acte normative clare, au o destinație fixată și cei care le-au făcut, au stabilit și unele condiții de utlizare, potrivit legii, condiții care trebuie să fie respectate. În nici un caz nu trebuie să fie înțelese simplist: bani care nu ne costă nimic și putem face orice cu ei, numai eficiență (socială, economică, tehnică etc.) nu. O astfel de gandire este o „păcăleală” atât pentru firmă, cât și pentru donatori.
2.3. Finanțarea prin leasing
2.3.1 Aspecte generale privind operațiunile de leasing
Termenul de leasing este susceptibil de interpretări diferite și mai ales de extindere la alte operațiuni care nu fac parte din sfera sa, cum ar fi închirierea sau vânzarea afectată de termen. Echivocul subzistă și urmare a diferențelor de sens ale termenului de leasing chiar în țările anglo-saxone, unde desemnează multiple tranzacții, dar din care doar „financial leasing” corespunde operațiunii ce ne interesează. Termenul de leasing este preluat și de legislația noastră ca un neologism, renunțându-se implicit la termenul francez de „credit-bail”: fiind neologism, pare firesc a se aplica numai unei operațiuni noi, distincte de instituțiile juridice deja reglementate. Leasingul – în forma preluată de europeni, respectiv „financial lease”, se deosebește de „operating lease” care este o simplă locațiune cunoscută și sub numele de „renting”. Termenul „leasing” se alătură celorlalți termeni din sfera economică, consacrați la scară internațională, având o origine anglo-americană. Marketing, factoring, joint-venture, know-how sunt termeni care vorbesc de vocația economico-practică a spiritului american.
Încă din antichitate s-a observat că beneficiile sunt obținute prin folosința unui lucru, avand mai puțină importanță cine deține titlul de proprietate. Aristotel exprimă ideea că „bogația nu se măsoară prin titlurile de proprietate, ci prin efectiva utlizare a unor lucruri, chiar dacă sunt proprietatea altora”. Leasingul își are rădăcinile în forma arhaică a creditului pe care o constituie în dreptul roman „fiducia”: împrumutatorul își rezervă pentru garanția creanței sale proprietatea unui lucru. Există o mare asemănare a leasingului și în special a modalității „sale and lease back” cu forma arhaică a gajului din dreptul roman „fiducia cum creditare”. În cadrul operațiunii „fiducia cum creditare”, împrumutatul (fiduciant) transfer proprietatea unui lucru mobil sau imobil în patrimoniul împrumutatorului (fiduciar), cu titlu de garanție a împrumutului primit. La rândul său, fiduciarul se obligă să-i restituie bunul după înapoierea datoriei.
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în SUA și statele Europei Occidentale – ca metodă de finanțare pe termen mediu și lung și prin aceasta, ca factor de promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. Reprezintă o alternativă la îndatorare, permițând unei firme exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau la capitaluri poprii. „Leasingul financiar” este strans legat de numele omului de afaceri californian Schoenfeld, care a fondat în 1952, alături de câțiva parteneri, între care și D.P. Booth Jr. „United States Leasing Corporation” – prima societate specializată în operațiuni de leasing al echipamentelor mobiliare, societatea care este și astăzi una din cele mai puternice în domeniu. Schoenfeld și D.P.Booth pot fi considerați, pe drept cuvânt, „părinți” ai leasingului modern.
Leasingul este o operațiune complexă care suscită foarte multe întrebări relative la natura sa juridică. Succesul sau eșecul pe care l-ar putea avea cel care pornește în determinarea naturii juridice a operațiunii de leasing se datorează gradului de libertate în abordarea acesteia. Nesuprapunându-se nici unei figuri juridice din dreptul privat european, leasingul a dat naștere unor dispute de ordin teoretic care au fost purtate de formaliștii dreptului pe un câmp foarte vast, delimitat de locațiune, vânzare în rate, vânzare afectată de termen, împrumut sau credit cu garanții speciale.
Leasingul s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finanțare a investițiilor productive, oferind un plus de siguranța deținătorului de capital. Statele au încurajat finanțările prin intermediul leasingului a unor investiții de interes general. Leasingul combinat cu facilități fiscale adecvate poate fi un mijloc eficient de dezvoltare a regiunilor subdezvoltate; este o alternativă la creditul clasic, dar poate fi și o metodă de remobilizare a capitalului imobilizat (lease back). Leasingul accentuează tendința modernă a capitalismului de a face disociere între cei care dețin capitalul și cei care folosesc în mod activ acest capital. De asemenea, aduce atingere concepției tradiționale de proprietate și afectează serios mitul proprietății în planul doctrinelor economice. Prin utilizarea fondurilor pentru plata furnizorilor de bunuri, se încurajează, indirect, producția de bunuri mobile și imobile. Fondurile sindicalizate din contractele de leasing cu valoare mare, pot atrage capitalul de pe piață și direcționarea lui către investiții; în acest fel se dovedește un mijloc de vitalizare a unei economii decapitalizate.
Leasingul reglementat privește operațiunile „în care o parte, denumită locator, se obligă că, la solicitarea celeilalte părți, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terț numit furnizor, un bun mobil ori imobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestora contra unei plăți numită redevența în scopul exploatării sau, după caz, al achiziționării bunului”. Definiția este incompletă în ce privește sfera de cuprindere și este inexactă referitor la termenii improprii folosiți. De aceea, numai printr-o coroborare cu alte texte se poate ajunge la o definiție acceptabilă, raportată la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 90/1998. Astfel, leasingul se conturează mult mai clar că realitatea economică decât ca o entitate juridică.
Leasingul este atât o operațiune formată dintr-un complex de contracte, cât și un contract distinct. Chiar dacă unele dintre efectele contractului de leasing conturează în mare figurile juridice al altor contracte (locațiune, mandat, promisiune de vânzare), totuși, prin crearea unor efecte noi, distincte de cele ale contractelor clasice, contractul de leasing și-a câștigat dreptul de cetate pe tărâm juridic, fapt sprijinit și de consacrarea sa legislativă.
Contractul de leasing este un act juridic bilateral, nenumit, cu titlu oneros, având conținut patrimonial, cu executare succesivă, instituit – personal și concensual. Contractul de leasing, conform Ordonanței 51/1997, modificată prin Legea nr. 90/1998 a devenit un contract tipic (numit). Contractul de leasing este un act juridic bilateral, care se încheie între societatea de leasing, în calitate de locator (finanțator) și utilizator. Este un contract sinalagmatic pentru că ambele părți se obligă reciproc. Este un contract cu titlu oneros și conținut patrimonial pentru că ambele părți urmăresc realizarea unui profit propriu, profit evaluabil ăîn bani. Este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul derulării contractului. Este un contract instituit personal, în ceea ce-l privește pe utilizator, societatea de leasing încheind contractul în considerarea calităților utilizatorului care este obligat să prezinte o dată cu cererea de a contracta și acte referitoare la situația sa financiară, precum și date privitoare la exploatarea ulterioară a bunului, în cazul unei destinații comerciale sau industriale. Drept consecință, utilizatorul nu poate înstrăina drepturile sale. Ori cesiona contractul fără acordul locatorului. Contractul de leasing este consensual, simpla manifestare de voință a părților fiind suficientă pentru realizarea acordului în mod valabil. Încheierea contractului de leasing în forma autentică sau prin act scris și realizarea procedurilor de publicitate nu reprezintă condiții de valabilitate, ci doar condiții „ad probationem” și de „opozabilitate”.
Tipuri de contracte de leasing:
a) după calitatea utlizatorului:
– public, dacă cel care beneficiază de finanțare este statul;
– privat, dacă se realizează finanțarea unei întreprinderi particulare vizând bunuri cu destinație comercială sau industrială ori pentru persoane fizice bunuri de folosință îndelungată sau imobile cu destinație de locuințe.
b) după apartenența părților:
– național, când părțile aparțin aceluiași stat;
– internațional, când intervine un element de extraneitate.
c) după apartenența fondurilor investite prin contractul de leasing:
– leasing realizat, cu fondurile unei societăți de leasing;
– leasing sindicalizat, finanțarea achiziției bunurilor contractate în regim leasing se face prin punerea în comun de fonduri aparținând mai multor societăți de leasing; în acest fel se pot finanța investiții mari cu riscuri scăzute.
d) după proveniența bunurilor finanțate:
– contractul de leasing clasic, cu structura tripartită; în acest caz bunul provine de la o terță persoană, numită furnizor;
– lease back sau sale and lease back, varianta contractului de leasing în care bunul utilizat este vândut societății de leasing, chiar de către beneficiar.
e) după natura bunului contractat:
– mobiliar
– imobiliar.
2.3.2. Conceptul de leasing și dinamica acestuia în contextul actual
Piața leasingului din România este una dintre cele mai dinamice din lume, dinamica reflectată atât prin creșterea numărului de societăți de leasing cât și a volumului acestor operațiuni. Astfel, piața de leasing din România este formată din circa 330 de societăți active care s-au notificat la Banca Națională a României ca făcând leasing financiar, iar din acestea 32 sunt membre ASLR – Asociația Societăților de Leasing din România – deținând o cotă de piață de cca. 40%. Piața de leasing din România cuprinde următoarele tipuri de firme:
afiliate unor bănci (în proporție de 6% din totalul lor);
afiliate unor producători sau furnizori de produse (ce dețin o cotă de 6%);
independente (reprezintă 88% din total).
Începând cu 1999 până în prezent, volumul tranzacțiilor de leasing încheiate la nivelul membrilor ASLR a crescut continuu. În aceste condiții, la finele anului 2006, volumul total al pieței de leasing ASLR a atins un nivel de 1083,5 mil. Euro.
În esență, leasingul este o formă de închiriere realizată de societăți financiare specializate (societăți de leasing) a unor bunuri de echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători. Leasingul s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finanțare a investițiilor productive, oferind un plus de siguranță deținătorilor de capital. Statele au încurajat finanțările prin intermediul leasingului a unor investiții de interes general. Astfel, unele proiecte pot fi finanțate prin intermediul leasingului public. Nu în ultimul rând, leasingul combinat cu facilitățile fiscale adecvate, poate fi un mijloc eficient de dezvoltare a regiunilor subdezvoltate.
Leasingul este, așadar, o formă specială de inchiriere a bunurilor mobile sau imobiliare, prin care beneficiarul deține toate drepturile ce reies din deținerea bunului, mai puțin dreptul de proprietate. In schimbul acestor avantaje pe care le primește, beneficiarul leasingului plătește o rată de leasing care este formată dintr-o cotă parte a valorii bunului, o dobândă pe care proprietarul (de cele mai multe ori o societate de leasing ca intermediar financiar) o plătește finanțatorului (de obicei o bancă), primele de asigurare și comisionul societății de leasing.
Interesul practic al leasingului este de a asigura finanțarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiții fără ca utilizatorul să constituie măsuri asiguratorii; prin aceasta leasingul se distinge de tradiționala creditare a investițiilor, unde întreprinderea utilizatoare suportă o parte din valoarea investiției. De aceea, leasingul ca tehnică de finanțare vizează în primul rând întreprinderile care urmăresc lărgirea activității și ridicarea performanțelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.
Conform legii, contractele de leasing se împart în contracte de leasing financiar și contracte de leasing operațional.
Leasingul financiar (de capital) este operațiunea de leasing care îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții:
riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
perioada de leasing depășește 75% din durata normală de utilizare a bunului ce face obiectul leasingului; în înțelesul acestei definiții, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.
Astfel, leasingul financiar dă posibilitatea de achiziționare a bunului la sfârșitul perioadei de închiriere prin leasing, în condițiile în care firma nu are resurse financiare disponibile suficiente pentru a-l cumpăra. Acest tip de leasing este utilizat la produsele la care cererea este scazută (deci posibilitatea aparitiei celui de-al doilea client este mică).
Leasingul operațional (de exploatare) este operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una din condițiile menționate mai sus. Leasingul operațional angajează persoana fizică/juridică ce predă activul (locatorul) să pună activul la dispoziția locatarului și să-l întrețină. Acest tip de contract a fost folosit cu succes în industria computerelor și a altor echipamente de birouri, dar și pentru vânzarea automobilelor.
Durata contractului de leasing operațional este de obicei mai scurtă decât durata de viață a activului cedat în leasing. În domeniul leasingului de automobile, durata contractului de leasing se limitează la cel mult jumătate din durata medie de utilizare a acestora. Aceste tipuri de contracte conțin clauze privind posibilitatea anulării contractului de leasing înainte de scadență, de obicei în condițiile plății unei penalizări.
Cel care transferă activul în regim de leasing se confruntă cu un risc de nerecuperare a valorii reziduale a bunului la sfârșitul perioadei de leasing. De aceea, mai ales în cazul automobilelor, se prevede în contract transferul riscului privind valoarea reziduală a activului asupra celui care l-a închiriat, solicitându-i-se acestuia garantarea unei valori de piață specificate, la data încetării contractului de leasing.
În cazul leasingului financiar rata de leasing reprezintă cota parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda de leasing. Dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piața românească. În cazul leasingului operațional rata reprezintă cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare și un beneficiu stabilit de părțile contractante.
Câteva elemente de bază care diferă în funcție de tipul contractului de leasing, respectiv financiar sau operațional, în conformitate cu normele legale sunt prezentate mai jos:
leasing financiar
utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar;
amortizarea bunului se face de către utilizator, fiind deductibilă;
utlizatorul deduce dobânda;
rata de leasing reprezintă cota parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda de leasing;
perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puțin 75% din durata normală de utilizare a bunului.
leasing operațional
locatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar;
amortizarea bunului se face de către locator, fiind deductibilă;
utilizatorul deduce chiria (rata de leasing);
chiria se stabilește prin acordul părților și e formată din cota de amortizare și beneficiul stabilit;
durata contractului de leasing se limitează cel mult jumătate din durata medie de utilizare a bunului.
Constatăm că devine din ce în ce mai dificil de caracterizat un contract de leasing prin prisma stabilirii caracterului financiar sau operațional, în mare parte datorită modului de definire a acestor tipuri de contracte de către lege. Putem constata că, cel puțin numeric, pentru a defini un contract de leasing operațional trebuie ca acesta să îndeplinească doar una din cele 3 condiții expres și limitativ enumerate de legiuitor în Codul Fiscal (ianuarie 2004), și pe care le-am menționat mai sus.
Se înțelege ca regulă este contractul de leasing operațional, iar excepția este cel financiar, în sensul în care contractul de leasing operațional care îndeplinește una din condițiile expres prevăzute de Codul Fiscal devine financiar. În atare condiții, un contract, dacă prezintă toate elementele prevăzute de OG 51/1997 devine contract de leasing, iar dacă îndeplinește cel puțin una din condițiile expres prevăzute de lege devine leasing financiar.
Alte forme mai cunoscute de leasing sunt:
Leasingul direct sau indirect. Leasingul direct se mai numește și experimental și se realizează direct între producătorul exportator și utilizatorul bunului care face obiectul operațiunii, finanțarea fiind asigurată de furnizor. Acest tip de leasing se folosește în scopul promovării vânzărilor. Astfel, pentru a promova vânzarea unor mașini și utilaje, acestea sunt închiriate pe perioade scurte, în mod experimental, cu condiția că, după expirarea acestei perioade, aceste bunuri să fie achiziționate de la clienți sau să fie restituite dacă prezintă neajunsuri. Leasingul indirect este organizat de societățile specializate în leasing, care preiau funcția de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum și asumarea riscurilor ce decurg din aceste operațiuni.
Sale lease back, care se utilizează în cazul unor operațiuni de leasing în care beneficiarul urmărește transformarea fondurilor imobilizate în fonduri disponibile. Operațiunea facilitează o finanțare pe termen lung mai simplă decat ipotecă sau obligațiuni. Contractul de lease-back se bucură și de importante facilități fiscale, cum ar fi: exonerarea de la orice taxă asupra vanzării, dacă instituția financiară creditoare închiriază de îndată bunul fostului proprietar. Contractul e preferat în cazul bunurilor mobile de mare valoare, cum ar fi cele din domeniul informaticii, electronicii.
Time-Sharing, tehnica de leasing care presupune sistemul închirierilor pe timpi partajați, simultan de către mai multe intreprinderi. La baza acestei forme stau considerente economice, cum ar fi costul ridicat al unor utilaje de producție, mult mai mare decât posibilitățile financiare ale unui singur client, sau capacitatea de producție, mult mai mare decât nevoile comerciantului.
Hire-Renting, operații de închiriere pe foarte scurt timp, cu ora sau cu ziua, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de construcție: macarale sau buldozere.
Leasing intern și leasing extern. La noi în țară este foarte răspândit leasingul de import, Romania nefiind în situația de a vinde utilaje prin leasing pe piețele externe, ea având însă nevoie de tehnologie modernă, care poate fi adusă în țară în acest mod.
In cazul contractelor de leasing din țara noastră, leasingul financiar a continuat să reprezinte principala direcție de derulare a contractelor de leasing, în proporție de aproximativ 96%.
Cei mai importanți clienți ai societăților de leasing au fost și în 2006, persoanele juridice. Valoarea bunurilor finanțate în leasing pentru persoane juridice a reprezentat cca. 54,1% din total de piață, cca. 37% fiind reprezentat de sectorul public și ONG-uri, diferența de cca. 8.9% fiind reprezentată de persoanele fizice.
Ca durată a contractelor pentru bunuri mobile, cea mai mare parte sunt încheiate pe o durata de 3-5 ani, respectiv 87%, și numai circa 12% din valoarea finanțată a bunurilor sunt contracte între 1-3 ani. Contractele de leasing imobiliar sunt încheiate în marea majoritate pe durata de 8-16 ani.
Din analiza datelor furnizate de membrii ASLR, rezultă că cel mai important segment al pieței de leasing continuă să îl reprezinte cel al autovehiculelor, principalele cauze pentru această dezvoltare fiind: riscul este mai ușor cuantificabil, lichiditatea mai ridicată, cererea mare (încurajată și de facilitățile legale). Leasingul imobiliar se situează la un nivel scăzut ca și pondere în total finanțări (sub 1%), 0.8% la membrii ASLR.
Pentru intreprinderea direct confruntată cu alegerea modului de finanțare a investițiilor sale, tentația reprezentată de leasing este mare. Leasingul, favorizând concentrarea resurselor intreprinderii asupra activității sale specifice profitabile în mod direct, simplifică gestiunea investițiilor și, mai general, aduce un element de suplețe în politica investițiilor.
Leasingul, între avantaje și dezavantaje
Leasingul oferă utilizatorilor o serie de avantaje, precum:
avantajul major pe care îl oferă leasingul este acela de a asigura finanțarea integrală a unei imvestiții din fonduri exterioare, intreprinderea nedispunând de fondurile proprii necesare. Sub acest aspect, leasingul constituie un remediu pentru lipsa de fonduri proprii, de care se lovesc intreprinderile create recent sau aflate în expansiune rapidă. Și nu numai atât, el permite și realizarea unei economii de fonduri proprii, ce pot fi utilizate în alte proiecte de investiție sau pur și simplu pentru menținerea unor lichidități sporite;
leasingul se dovedește a fi o alternativă avantajoasă pentru obținerea unor mijloace de producție de înaltă tehnicitate, dar foarte scumpe. Durata perioadei de închiriere poate fi astfel stabilită încât intreprinderea să fie dotată permanent cu mașinile și utilajele cele mai moderne și mai productive, permițând schimbarea operativă a unor utilaje depășite moral;
un argument, de această dată în plan contabil, ce pledează pentru leasing ca operațiune avantajoasă, este faptul că aceasta nu afectează bilanțul firmei client. El rămâne neschimbat deoarece atât mașinile închiriate, cât și obligațiile ce decurg din plata chiriei nu apar în bilanț; chiria poate fi considerată ca o cheltuială a intreprinderii;
din argumentul de mai sus se deduce un alt avantaj, fiscal, întrucât ratele de leasing sunt considerate cheltuieli deductibile în cazul leasingului operațional, iar în cazul leasingului financiar, este deductibilă dobânda;
în sprijinul leasingului se adaugă operativitatea în tranzacții, rapiditatea procesului de aprobare a operațiunii, neobișnuită la alte procedee comercial-economice; condițiile de leasing standardizate elimină îndelungatele tratative, care se duc, de regulă, la închirierea unor contracte de credit clasice. Există firme de leasing care deschid conturi curente unor beneficiari, prin care aceștia pot închiria, în clipa în care au nevoie, un utilaj oarecare fară să încheie noi contracte;
prin faptul că ratele de leasing rămân constante pe toată durata contractului, se poate asigura o planificare mai riguroasă a cheltuielilor viitoare. In caz de inflație, chiriașul este avantajat, efectuând plăți cu bani devalorizați deja, situație care conferă un anumit confort, o anumită siguranță în afaceri;
flexibilitatea este un alt avantaj derivat din construcția contractului de leasing, La sfârșitul perioadei de leasing, clientul poate opta pentru una din următoarele variante: cumpărarea produsului, prelungirea contractului sau renunțarea la contract și înapoierea bunului. Prin oferirea în contract a posibilității de alegere între păstrarea activului și renunțarea la acesta, pentru locatar se creează premisele adaptabilității rapide la schimbările pieței. Un astfel de contract este mult mai avantajos pentru utilizatorul/cumpăratorul activului decât varianta clasică de achiziționare. Dacă întreprinderea dorește schimbarea activului plății unor penalități atunci când contractul este reziliat, dar nu din culpa locatorului. In România, această flexibilitate este pusă sub semnul întrebării pentru leasingul financiar datorită modului în care acesta este definit: dacă locatarul are obligativitatea, prevăzută în contract, de a cumpăra bunul la încheierea perioadei de leasing, atunci nu se mai poate vorbi despre dreptul de „alegere”;
există și forme de practicare a operațiunii în care se asigură de către firma de leasing și servicii ca întreținerea și reparațiile, un avantaj indiscutabil, mai ales în cazul unor instalații sofisticate și complicate, având în vedere că veniturile unei intreprinderi nu se realizează din proprietatea asupra instalațiilor industriale în sine, ci prin utilizarea acestor instalații;
leasingul este o cale de stimulare a desfacerilor. In acest context, legarea leasingului de activitățile de marketing apare, așadar, ca o necesitate. Introducerea leasingului în planurile de marketing nu se poate face oricum, ci cu discernământ;
permite promovarea și dezvoltarea exporturilor, furnizorii având posibilitatea să realizeze, pe lângă exportul tradițional, și pe cel în leasing.
Insă aceste avantaje trebuie să fie puse în balanță cu anumite dezavantaje ale leasingului, dintre care putem menționa:
costul relativ ridicat al operațiunii, dacă se compară baremul de leasing cu procentul dobânzilor creditelor pe termen mediu și lung sau cheltuielile pe care le antrenează cele două moduri de finanțare. Totuși, aceste comparații ar trebui să țină seama și de eșalonarea în timp a cheltuielilor suportate de intreprindere. Astfel, în cazul leasingului, plata în avans sau plata unui avans nu sunt obligatorii, iar creditarea se poate face pe perioade indelungate pana la 10 ani și chiar mai mult în cazul leasingului imobiliar. Dezavantajul costului ridicat poate fi compensat cel puțin parțial, prin transferarea de impozit: clientul înregistrează ratele de leasing drept cheltuieli și diminuează în acest fel nivelul venitului anual impozabil;
leasingul este eficient doar în condițiile în care se poate exploata utilajul pe toată durata contractului de leasing; nefuncționarea acestuia pe întreaga perioadă, datorată în principal lipsei comenzilor, aduce pierderi beneficiarului.
Ca o concluzie a celor afirmate mai sus, operațiunile de leasing reprezintă o sursă importantă de finanțare a companiilor, ce permite depășirea dificultăților generate de un mediu antreprenorial defavorizant, în care finanțările sunt limitate, costisitoare și foarte birocratice. Leasingul permite obținerea facilă a drepturilor de folosință asupra unor mașini, utilaje, echipamente tehnologice a caror utilizare eficientă conduce la creșterea productivității companiei și, în cele din urmă, la creșterea profitabilității.
Selecția surselor de finanțare a investițiilor este complexă, întrucât pe lângă criteriul principal privind costul procurării capitalurilor acționează o serie de restricții privind accesul la piața capitalurilor, legislația greoaie, decizia instituțiilor, abilitate de a aproba utilizarea acestor surse de finanțare, situația financiară a intreprinderii. De exemplu, accesul la împrumuturile obligatare nu îl are decât un numar redus de companii, respectiv cele care oferă o garanție suficientă pentru un astfel de angajament, în plus un astfel de împrumut este foarte complicat din punct de vedere al formalităților.
Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursă și, drept urmare, nu au posibilitatea vânzării de titluri prin bursă. Deci, nu-i rămân decât autofinanțarea sau împrumutul bancar obișnuit, leasingul sau vânzarea de active.
Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanțare, leasingul este de multe ori preferat, ca urmare a simplicității sale și a efectelor în timp ce le provoacă asupra trezoreriei companiei. In general, societatea de leasing beneficiază de garanții și asigurări suficiente pentru a acoperi, față de bancă, riscul de faliment al beneficiarului. Dimpotrivă, banca nu acordă împrumut decât în condițiile garantării certe a rambursării.
Așadar, companiile se pot finanța, teoretic, alegând dintre aceste instrumente pe cele mai convenabile din punct de vedere al costurilor, rapidității, eficienței lor, însă de cele mai multe ori, în practică, ele nu au posibilitatea de a opta, fie din pricina situației societății, fie a birocrației foarte mari, a lipsei de timp pentru parcurgerea tuturor etapelor solicitate de finanțator, etc. Și atunci, decizia de finanțare poate fi împovărătoare pentru compania respectivă.
A crea un cadru flexibil de finanțare nu înseamnă a risca foarte mult ci a acorda societăților posibilitatea de a-și analiza potențialul și a opta în cunoștință de cauză pentru una dintre variantele de finanțare.
STUDIU DE CAZ
S.C. RO LEASING IFN S.A.
Numele companiei spune tot în ce privește felul în care sunt văzute relațiile cu acționarii, angajații, colaboratorii și clienții.
Credo-ul companiei se sprijină pe PARTENERIAT.
S-a încheiat un număr de 660 contracte de leasing caracterizate în cifre astfel:
valoarea totală a contractelor este de 21.624.046 EUR
valoarea finanțată este de 9.357.595 EUR
valoarea medie finanțată/client: 21.000 EUR, în creștere de la 16.500 EUR la sfârșitul anului 2007
Activitatea echipei manageriale în domeniul financiar – bancar a început în urmă cu 10 ani, iar experiența acumulată în decursul celor 7 ani de experiență în domeniul leasing-ului a determinat continuarea într-o structură organizațională ușor diferită. Pregătirea profesională, competențele echipei manageriale căt și suportul acționarilor a contribuit decisiv la înființarea SC S.C. RO LEASING IFN S.A. IFN SA.
Produsele oferite de companie sunt o componentă a pachetelor de servicii integrate care sunt promovate, iar împreună au menirea de a câștiga clienți și mai ales de a-i fideliza, devenind în timp principalul furnizor de leasing al acestora.
Leasing-ul reprezintă o formă modernă de finanțare care implică transferarea către utilizator a dreptului de folosință împreună cu toate riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul finanțării, în schimbul unei plăți periodice numită rata de leasing.
S.C. RO LEASING IFN S.A. este compania de leasing independentă cu cea mai mare creștere a activelor totale în ultimii 2 ani, din zona de dezvoltare centru, având la sfârșitul primului semestru al anului 2008, active totale ce depășesc 7 milioane de EURO.
Strategia de vânzari ține cont de marjele nete (cuprinse între 15 si 35%), calculate ca marjă de vânzare a dobânzii față de dobânda pasivă și calitatea clienților. Ca atare scăderea marjelor nete realizate de S.C. RO LEASING IFN S.A. s-a produs și se va produce în continuare pe fondul unei creșteri semnificative a volumului de vânzări, concomitent cu atragerea de clienți stabili, cu o evoluție pozitivă a indicatorilor de afaceri și care beneficiază de recunoaștere în mediu local sau regional.
Segmentarea pieței specifice face, așadar, ca și ofertele de vanzare a produsului leasing financiar să fie competitive (în ce privește costurile și serviciile) dată fiind concurența pe acest segment de piață.
Asigurarea de surse atrase este o prioritate a companiei sub 2 aspecte: asigurarea unui cadru de parteneriat pe termen lung și a unor costuri și condiții care să permită construirea de produse financiare viabile, potrivite pieței, acordate concurenței și categoriei de clienți cărora se adresează.
Structura și evolutia portofoliului:
Preocuparea companiei este de a reduce riscul de bun împărțit în 2 factori de apreciere:
încadrare bun (autovehicul, echiapament, utilaj/ nou sau uzat), piața secundară, servicii post vânzare, este sau nu un mijloc direct sau indirect de producție
calitatea, prestigiul, onorabilitatea, dimesiunea furnizorilor
In ce privește primul factor, se remarcă o orientare în timp a portofoliului de bunuri către o pondere în creștere a vehiculelor lente (bunuri din categoria mașinilor pentru construcții) conforme cu creșterea pronunțată a cererii pe piața construcțiilor și o descreștere a ponderii utilajelor.
Creșterea semnificativă a ponderii bunurilor noi este o preocupare continuă și vizează îmbunătățirea indicatorilor de risc, în așa fel încât portofoliul de bunuri la jumatatea anului 2009 să fie compus statistic din 50% bunuri noi și 50% bunuri second-hand. In primul semestru al anului 2008, bunurile uzate au avut o pondere semnificativ mai mică decât în perioada similară a anului precedent și vechimea bunurilor a fost preponderent cuprinsă între câteva luni și 2 ani.
Legat de calitatea furnizorilor, S.C. RO LEASING IFN S.A. folosește proceduri de agreere a furnizorilor și evaluare a bunurilor, precum și contracte de buy-back pentru bunurile și/sau clienții cu risc mediu sau ridicat.
Cu privire la structura clienților S.C. RO LEASING IFN S.A. sunt reprezentate toate sectoarele private de activitate, precum și majoritatea regiunilor țării, cu preponderență zona centrală.
Misiunea firmei exprimă rațiunea de a fi a acelei organizații, în raport cu principalii săi parteneri și clienți.
Misiunea este punctul de start al managementului strategic. Aceasta constă în trei elemente:
1. Definirea business-ului organizației implică focalizarea grupului de clienți și consumatori de servicii financiare, dorințele și nevoile acestora, precum și modalitățile prin care acestea sunt satisfăcute;
2. Scopul major al organizației constă în maximizarea profitului pe termen lung și satisfacerea clienților.Utilizând o abordare modernă a afacerilor, misiunea este de a oferi randamente superioare acționarilor și de a construi cu clienții săi un parteneriat de lungă durată;
3. Filozofia organizației prezintă modul în care aceasta face business-ul. Fiind un partener care își ține întotdeauna promisiunile, misiunea constă și în alocarea timpului și resurselor necesare pentru a oferi clienților săi o gamă diversificată de produse și servicii de cea mai bună calitate.
Previziuni pentru piața de leasing
Previzionarea unei scăderi a volumului de finanțare datorată crizei de lichidități, creșterii costurilor și reducerii vânzărilor în piața auto, cu un procent cuprins între 10% și 13%, concomitent cu o deteriorare a serviciului datoriei pentru o parte dintre clienții cu activități în industria construcțiilor, auto și de transporturi cât și a tuturor entităților cu deficit mare de lichiditate acoperit într-un procent mai mare de 80% din surse împrumutate pe termen scurt (credite bancare și credit furnizor).
Pe termen scurt, respectiv primul semestru al anului 2009, legat de piața creditelor, se anticipează evidențierea mai clară a zonelor de risc, creșterea relativă a lichidității pe piața de credit din România, stabilizarea și relaționarea predicitibilă a costurilor de credit, deblocarea parțială a arieratelor de către principalul debitor al industriei construcțiilor, concentrarea finanțărilor către moneda națională, deprecierea cursului de referință până la 4,3 RON/EUR, stabilizarea costurilor de refinanțare externă – puncte de referință – aflate acum pe un trend accentuat descrescător, concomitent cu stoparea creșterii marjelor de risc atașate situației economiei românești.
In acest context, S.C. RO LEASING IFN S.A. beneficiază de avantaje semnificative care întăresc situația financiară a companiei: dispersia riscului măsurat prin expunerea/contract cât și prin expunerea față de principalele 5 industrii într-o proporție aproape egală, aplicarea principiilor de prudențialitate crescută începând cu primul trimestru al anului 2008 (manifestată prin micșorarea riscului și a expunerilor), nepromovarea de produse noi (finanțări negarantate), extinderea capacității de urmărire client și a instrumentelor de recuperare a creanțelor, încadrarea clienților pe criterii monitorizabile actualizate, majorarea cu până la 80% a profiturilor operaționale și creșterea cu până la 100% a activelor nete prin aporturi de capital și încorporarea de rezerve și active aflate acum în curs de investiții.
Obiective 2009
Continuarea pentru 2009 a aplicării principiilor de prudențialitate mărită în acordarea de finanțări;
Consolidarea relațiilor de colaborare cu principalii parteneri, în vederea asigurării bugetelor de plasament, administrării conturilor client și extinderii portofoliului de instrumente;
Implementarea ultimelor module de aplicații software necesare derulării operațiunilor curente ale companiei, adaptate noilor conjuncturi;
Dezvoltarea și susținerea relațiilor de afaceri, preponderent cu mediul de afaceri local, precum și consolidarea relațiilor cu brokerii și furnizorii;
Implementare modulului de cunoașterea clientului;
Asigurarea unui cadru organizat de valorificare a bunurilor din reposesii;
Colaborarea cu instituții bancare și nebancare pentru evaluarea dinamică a riscului de client;
Structurarea bugetelor de finanțare pe două segmente: leasing, scontare și factoring. Se apreciază că nevoia de finanțare pe termen mediu și scurt, pe de o parte, și riscul de plasament, pe de altă parte, trebuie să-și găsească echilibrul;
Asimilarea modificărilor legislative ocazionate de intrarea României în U.E. cu privire la aspectele fiscale, de funcționare a societăților comerciale pe acțiuni și alte modificări de adaptare a mediului de afaceri și instituțional;
Integrarea modificărilor legislative cu privire la legislația aplicabilă instituțiilor financiare nebancare în ce privește raportările către BNR, adaptarea programului de evidență contabilă la cerințele impuse de BNR;
Majorarea capitalului social la nivelul de 3.000.000 RON până la 30.06.2009;
Îmbogățirea mijloacelor de exprimare în ce privește marketing-ul companiei;
Adăugarea, cel puțin, a încă unui instrument de finanțare: leasing imobliar pentru IMM-uri;
Definitivarea programelor de pregătire și perfecționare profesională a unora dintre angajații companiei;
Oferirea de noi facilități clienților: consultare on-line a situației financiar-contabile, creșterea calității serviciilor, pachete speciale de fidelizare, promoții pentru atragerea de noi clienți;
Majorarea ratei profitului net de la 8,61% la 10,50% prin măsuri specifice de scădere a costurilor și îmbunătățire a marjei de profit;
Îmbunătățirea indicatorilor de calitate a portofoliului de clienți prin plasarea de surse cu dispersie mare (suma medie finanțată/contract);
Extinderea teritorială prin deschiderea de sucursale în 10 județe;
Diversificarea instrumentelor de creditare prin adăugarea faciliăților de scontare, credit imobiliar, în principal pentru clienții istorici;
Diversificarea instrumentelor atragere de capital: atragerea în acționariat sau grup creditor a unor fonduri de plasamente, atragerea de surse de pe piața de capital internă și externă prin emiterea de titluri de valoare (obligațiuni, acțiuni);
Listarea bursieră a acțiunilor companiei;
Încheierea anului 2010 cu un activ total de 25.000.000 EURO în condițiile păstrării unui randament de min. 8%;
Trecerea pragului de 300 contracte / an;
Finalizarea investiției în imobilul care va deveni sediul central al S.C. RO LEASING IFN S.A. – primul semestru al anului 2009, investiție care se va ridica la aproximativ 850.000 EUR (valoare netă);
Consolidarea și afirmarea echipei S.C. RO LEASING IFN S.A., recunoscută ca “cea mai bună echipă de leasing locală”.
Realizări
Construirea unei echipe care să ofere încredere tuturor partenerilor companiei; este, pe de altă parte, unul dintre principalele obiective strategice pe termen lung;
Creșterea competențelor echipei, prin programele interne și externe de perfecționare;
Implementarea (în curs) a normativelor de calitate ISO9001;
Adăugarea de instrumente financiare strategice în portofoliul S.C. RO LEASING IFN S.A.; începând cu luna noiembrie 2008 sunt acreditați de către BNR pentru derularea de activități multiple de creditare;
Adăugarea activității de bancassurance, operaționale din 2009; începând cu luna noiembrie 2008 s-a primit acreditarea de către CSA pentru derularea acestei activității;
Atingerea obiectivelor de creștere a activelor și portofoliului de clienți;
Atingerea și depășirea țintelor de profit operațional prin obținerea unui randament mai mare cu 50%;
Consolidarea imaginii companiei;
Atragerea de clienți corporativi strategici în portofoliu;
Fidelizarea clienților;
Demararea investiției pentru construirea sediului companiei.
Piața. Concurența.
La momentul actual S.C. RO LEASING IFN S.A. este o companie financiară independentă (înțelegând prin aceasta nepartenența la vreun alt grup financiar-bancar) locală. În momentul de față competitorii nostri sunt: Atlassib Leasing IFN SA, Best Car Leasing IFN SA, Național Leasing IFN SA, Trakia Credit IFN SA, BT Leasing IFN SA.
În perspectiva diverisficării produselor de finanțare, cât și prin prisma extinderii prezenței S.C. RO LEASING IFN S.A. în teritoriu, vom avea de înfruntat competiția unor companii similare: Unicredit Leasing IFN SA (leasing imobiliar), BCR Leasing IFN SA (leasing auto și echipamente), Internațional Leasing IFN SA.
Atlassib Leasing IFN SA
Puncte tari: apartenența la un grup – inclusiv bancar
vechime pe piață – societate cunoscută la nivel național
rețea naționala (încurajată de extinderea Băncii Carpatica)
Puncte slabe: notorietatea acționariatului
plasamente foarte mari în grup
organizație în extindere – întâmpină dificulăți de ordin birocratic
internalizarea preluării riscului asigurat: mare parte dintre riscurile operaționale sunt preluate în grup: Carpatica Asigurări
Best Car Leasing IFN SA
Puncte tari: vânzări proprii prin finanțarea vânzărilor auto a unui singur dealer: Best Car SRL
acționariat divers
Puncte slabe: reversul finanțării vânzării printr-un singur canal de vânzare este dependența de acesta
portofoliu de clienți proprii redus
portofoliu de instrumente redus
Național Leasing IFN SA
Puncte tari: vechime pe piață – societate cunoscută la nivel regional
portofoliu de clienți diversificat
portofoliu de surse diverisficat – colaborare cu mai multe instituții bancare
Puncte slabe: neconsolidarea de relații comerciale de tip sales-aid: portofoliu de dealeri și furnizori redus
acționariat nemotivat de o creștere pe termen lung
portofoliu de instrumente redus
Trakia Credit IFN SA
Puncte tari: vechime pe piață – societate cunoscută la nivel regional
portofoliu de clienți diversificat
vânzări proprii prin finanțarea vânzărilor auto a unui singur dealer: Trakia SA
infrastructură și logistică care poate susține un volum însemnat de vânzări
nivel ridicat al pregătirii și experienței personalului angajat
Puncte slabe: un singur canal de vânzare: vânzări proprii
neconsolidarea de relații comerciale de tip sales-aid: portofoliu de dealeri și furnizori redus
portofoliu de clienți proprii redus
acționariat redus, cu limitări în ce privește competența și susținerea creșterii pe termen lung
ANALIZA CONTRACTELOR DE LEASING FINANȚATE PÂNĂ LA DATA DE 30.06.2008
Până la data de 30.06.2008 au fost finanțate un număr de 547 de contracte de leasing financiar și 1 contract de leasing operațional încheiate cu un număr de 259 de clienti persoane fizice sau juridice din România.
Valoarea de achiziție a bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing se ridică la suma de 11,148,919.16 EUR, iar valoarea totală a contractelor este de 17,304,597.48 EUR.
Avansul total încasat a fost de 2,358,477.48 EUR și corespunde unui procent mediu de 21,15% calculat la valoarea de achiziție a bunurilor.
Valoarea totală finanțată este de 8,790,441.68 EUR, din care 231,849.95 EUR din surse proprii ale S.C. RO LEASING IFN S.A., iar 8,558,591.73 EUR din surse atrase de la Banca Comercială Română Sucursala Județeană Sibiu, Bank Leumi România Sucursala Sibiu, CEC Bank Sucursala Sibiu, Anglo-Romanian Bank Limited Anglia Londra Agentia Sibiu și GarantiBank International NV Sucursala Romania.
Valoarea în sold a ratelor de capital este de 6,057,041.31 EUR, iar cea a surselor atrase de 5,843,767.16 EUR.
În funcție de perioada de derulare a contractelor de leasing și de valoarea finanțată aferentă fiecărei perioade, situația comparativă se prezintă astfel:
Perioada medie de derulare a contractelor de leasing, calculată ca medie ponderată în funcție de valoarea de finanțare este de 41.42 luni.
În funcție de tipul funizorilor de bunuri, interni sau externi, valoarea finanțată se împarte astfel:
Ponderea în valoarea finanțată totală în funcție de tipul de bunuri, obiecte ale contractelor de leasing, este reprezentată astfel:
În funcție de vechimea bunurilor finanțate situația se prezintă astfel:
Împărțirea teritorială, în funcție de sediul utilizatorilor:
Ponderea în valoarea finanțată totală în funcție de încadrarea clienților în urma analizei financiaro-economică și de risc, este reprezentată astfel:
În funcție de domeniul principal de activitate al utilizatorilor, situația se prezintă astfel:
Evidența lunară a numărului de contracte încheiate, care au fost finanțate și a valorii de achiziție a bunurilor este prezentată în tabelul și graficele următoare:
Evidența lunară a numărului de contracte finanțate prin surse atrase și a valorii finanțate este prezentată în tabelul și graficul următor:
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Cuvântul "Leasing" vine din limba engleză, de la substantivul "leasing" și verbul "to lease" care s-ar traduce, într-o primă accepțiune, prin "a închiria". Dezvoltarea din ultimele decenii a acestui produs a confirmat însă o formă specifică de finanțare, a cărei denumire s-a depărtat de întelegerea initială, reprezentată astăzi mai bine de verbele "to rent" sau "to hire".
Ca și în cazul chiriei, în prim planul operației economice stă utilizarea obiectelor închiriate (echipamente industriale, vehicule, clădiri, etc.) și nu proprietatea asupra acestora, astfel încât Utilizatorul (cel care "primește" finanțarea în leasing) dobândește dreptul de folosință asupra obiectelor care rămân însă în proprietatea Locatorului (cel care "oferă" finanțarea în leasing).
In România operația de leasing este definită și tratată în conformitate cu prevederile Ordonantei 51/1997, amendate și adăugite prin diferite acte de-a lungul timpului. La data publicarii acestui document ultimul act normativ emis este legea 287/2006 care aproba OG51/1997 cu modificările ulterioare.
In conformitate cu prevederile legale, leasing-ul ca operație economică este definit astfel:
“… operatiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rata de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing , dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract.”
Principalele două forme de leasing sunt: i) financiar si ii) operațional. Ordonanța 57/1997 definește leasing-ul financiar stabilind însă ca orice formă de leasing care nu este financiar este operational. Dincolo de definiția din cadrul legii speciale a leasingului, în Romania, Codul fiscal aduce o separare mult mai clara între cele două categorii de leasing (vezi art. 7 al Codului Fiscal din iunie/2006).
1. Leasing financiar
O operație de leasing poate fi clasificată drept financiară dacă:
riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
parțile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing se transferă Utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piață) pe care acesta o are la data la care opțiunea poate fi exprimată;
perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel putin 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.
Trebuie remarcat, astfel, că în general o operație de leasing financiar este îndreptată către achiziția bunului finanțat. Oricum, fie datorită duratei mari de utilizare, fie datorită sumelor mari achitate de Utilizator se poate ușor constata ca Utilizatorul, la finele contractului, poate considera practic proprietatea asupra bunului ca fiind asumată.
Nu în ultimul rând, valoarea de achiziție scazută a bunului la data finalizării contractului, face foarte probabilă exercitarea opțiunii de cumpărare și transferarea dreptului de proprietate.
2. Leasing operațional
Spre deosebire de leasing-ul financiar, leasing-ul operațional presupune, în adevăratul sens al cuvântului, folosirea bunului finanțat pe o perioadă limitată de timp, fără asumarea unor riscuri și beneficii aferente proprietarului, în general, pentru rezolvarea punctuală a unor activități specifice.
Astfel, Utilizatorul este practic decis, încă de la semnarea contractului, asupra returnării bunului finanțat la finele perioadei de leasing, urmând ca Locatorul să preia riscul de realizare a valorii rămase neamortizate la finele contractului.
3. “Sale and lease back”
“Sale and lease back” este o operațiune de leasing în care Utilizatorul este și furnizorul bunului finanțat, Locatorul achiziționând de la acesta bunul la o valoare agreată.
Printr-o astfel de operație se realizează finanțarea Utilizatorului, prin scoaterea în afara bilanțului contabil a unui bun aflat în proprietate, urmând ca acesta să fie reachiziționat la finele contractului de leasing.
Evident, evaluarea bunului ce face obiectul contractului este hotarâtoare și aparține în exclusivitate Locatorului.
3. Leasing “cross-border”
Leasing cross-border (extern) este o operație de leasing, fie financiar fie operațional, efectuată între un Finanțator non-rezident și un Utilizator rezident.
Operațiile de leasing care sunt efectuate între doi rezidenți se numesc leasing intern. Odată cu ianuarie 2007 când România a devenit membru UE leasingul intern se extinde la noțiunea de rezident U. E.
Piața românească de leasing va înregistra în acest an o scădere cuprinsă între 20% si 30%, de la nivelul de 4,817 miliarde euro realizat în 2008, pe fondul evoluției actuale a economiei românești și conjuncturii internaționale nefavorabile. Companiile de leasing s-ar putea totuși orienta în 2009 către piața second-hand, având în vedere că numărul tranzacțiilor pe acest segment are șanse de creștere. Constantinescu a mai explicat că mașinile noi cumpărate până în prezent de populație și firme vor deveni obiect de tranzacționare pe piața de leasing auto second-hand, care "vor fi completate de autoturismele second-hand din străinătate". Piața de leasing auto a ajuns la 2,1 miliarde euro la sfârșitul primului semestru, cu o pondere de 71% în total piață de leasing.
Estimarea unei scăderi a pieței de leasing de 20-30% în acest an, realizată de Asociația Societăților Financiare – ALB România, ar duce la o valoare a bunurilor finanțate în leasing la nivel național de 3,37-3,85 miliarde de euro.
ALB estimează că leasingul auto va avea o pondere de 75% în totalul pieței, în timp ce finanțările pentru echipamente vor reprezenta 21%, iar leasingul imobiliar va avea o cotă de 4% din totalul pieței.
In contextul economic actual, S.C. RO LEASING IFN S.A. beneficiază de avantaje semnificative care întăresc situația financiară a companiei: dispersia riscului măsurat prin expunerea/contract cât și prin expunerea față de principalele 5 industrii într-o proporție aproape egală, aplicarea principiilor de prudențialitate crescută începând cu primul trimestru al anului 2008 (manifestată prin micșorarea riscului și a expunerilor), nepromovarea de produse noi (finanțări negarantate), extinderea capacității de urmărire client și a instrumentelor de recuperare a creanțelor, încadrarea clienților pe criterii monitorizabile actualizate, majorarea cu până la 80% a profiturilor operaționale și creșterea cu până la 100% a activelor nete prin aporturi de capital și încorporarea de rezerve și active aflate acum în curs de investiții.
Sectorul instituțiilor financiare nebancare s-a dezvoltat ca o alternativă competitivă a finanțării populației și întreprinderilor, în particular în ceea ce privește leasing-ul financiar. Importanța instituțiilor financiare nebancare în cadrul sistemului financiar din România este în continuă creștere. Cadrul de reglementare a fost eficient în ceea ce privește atingerea obiectivelor urmărite, respectiv asigurarea dezvoltării intermedierii financiare în condiții adecvate de prudență, precum și optimizarea raportului efort-efect pentru piața IFN-urilor. Continuarea aplicării unor principii prudențiale sănătoase rămâne deosebit de importantă în contextul financiar actual. Urmând trendul manifestat în celelalte state membre, protecția consumatorului de servicii financiare devine obiectiv prioritar al autorităților competente.
Legea 266/2006, care aprobă OG 28/2006 privind activitatea de creditare desfășurată de instituțiile financiare nebancare, a devenit o adevarată provocare pentru inventivitatea managementului din aceste instituții atunci când trebuie aplicate capitolele referitoare la organizarea și conducerea instituției. Este încă neclar în ce măsură această lege este una specială și cum poate fi ea interpretată din punctul de vedere al modului de organizare a IFN-urilor în raport cu Legea 31 a societăților comerciale cu modificările ulterioare?! Deocamdată putem trage concluzia din rezultatele de supraveghere și monitorizare implementat de BNR, ca Legea 31 cu modificările și completările ulterioare prevalează legii speciale a IFN-urilor. Nu se înțelege de ce legea specială a IFN-urilor vine însă cu restricții mult mai dure pentru conducatorii IFN-urilor în raport cu cei care conduc instituții de credit. Interdicția acestora de a fi consecutiv administratori în mai multe societăți comerciale – fără a considera posibilitatea executării acestei funcții simultan în cadrul unui grup – este o limitare adusă conducătorilor din cadrul IFN-urilor în raport cu cei din băncile comerciale!
Este de asemenea interesant de observat faptul că BNR, prin inițiativa legislativă a M.E.F., care crează standarde duble în aceeași piață, standarde diferite de supraveghere având drept criteriu distinct doar volumul afacerii. Așa se trasează frontiera și se impune „viza” de intrare în Registrul Special, Registru care aduce obligații normative din domeniul prudențialității mult mai dure decât în cazul acelor IFN-uri care aleg să rămână în Registrul General. Este evident faptul că a început deja practică unor jucători de a se adapta la noutățile legislative și de a evita intrarea în Registrul special prin crearea unui nou IFN ce rămâne, până la îndeplinirea criteriului impus de către BNR., în Registrul General. Dinamica acestor registre indică o concentrare a volumului creditării la nivelul societăților din Registrul Special. Aceste societăți sunt în marea lor majoritate cele asociate la nivelul Asociației Societăților Financiare – ALB Romania, asociație care concentrează 93% din totalul pieței de leasing financiar din România și o majoritate considerabilă a creditului de consum oferit de IFN-uri. Nu trebuie uitate noutățile pe care OG 99/2007 care se referă la pașaportul european și care, prin directiva comunitară de resort preluată în legislația românească, aduce libertatea unor practici în piața românească fără supunere față de regulile pieței locale, ci doar față de cele ale Băncii Centrale din țara mamă. Fiind într-o piață deja ultrareglementată prin Registrul Special, membrii ALB susțin că implementarea acestei directive în România aduce un al treilea standard pentru aceeași piață și crează o atmosferă anticoncurențială.
Cadrul legislativ între bune și mai puțin bune (puncte slabe și consecințele acestora):
inexistența unor restricții penale pentru practicile ilegale -> creșterea numărului de fraude;
nedeținerea dreptului de accesare a bazelor de date necesare pentru eficientizarea managementului riscului, CRB, CIP si Biroul de Credit;
existenta a doua Registre, care impun respectarea unor reguli diferențiate în funcție de volumul afacerii -> concurența neloială.
Acțiuni necesare:
adoptarea unui cadru legislativ care să prevadă urmatoarele: standarde unice, supervizare strictă de catre BNR, acțiuni antifraudă, penalizări împotriva acțiunilor ilegale ale jucătorilor, acces la CRB, CIP și Biroul de Credit;
cooperare între ALB și Inspectoratul General al Politiei;
măsuri stricte ce trebuie respectate de membrii ALB.
Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanțare, leasingul este de multe ori preferat, ca urmare a simplicității sale și a efectelor în timp ce le provoacă asupra trezoreriei companiei. In general, societatea de leasing beneficiază de garanții și asigurări suficiente pentru a acoperi, față de bancă, riscul de faliment al beneficiarului. Dimpotrivă, banca nu acordă împrumut decât în condițiile garantării certe a rambursării.
Așadar, companiile se pot finanța, teoretic, alegând dintre aceste instrumente pe cele mai convenabile din punct de vedere al costurilor, rapidității, eficienței lor, însă de cele mai multe ori, în practică, ele nu au posibilitatea de a opta, fie din pricina situației societății, fie a birocrației foarte mari, a lipsei de timp pentru parcurgerea tuturor etapelor solicitate de finanțator, etc. Și atunci, decizia de finanțare poate fi împovărătoare pentru compania respectivă.
Bibliografie
Ana I., Gheorghe – Finanțele și politicile financiare ale intreprinderilor, Editura Economică, București, 2001;
Andreica, Marin, Mustețea-Serban, Ionel, Andreica, Cristina, Mustețea-Șerban, Răzvan – Decizii de finanțare în leasing, Editura Cibernetica, București, 2003;
Bogdan, Ioan – Management financiar în afaceri, Editura Universitară, București, 2006;
Bogdan, Ioan – Tratat de management financiar-bancar. Editura Economică, București, 2002;
Gheorghiu, Gheorghe – Operațiunile de leasing, Editura Luminalex, Constanța, 1998;
Hoanta, Nicolae – Capitalul firmei, Editura Tribuna Economică, București, 1998;
Molico, Tatiana, Wunder, Eugen – Factoringul, alternativa modernă de finanțare, Editura CECCAR, București, 2004;
Oprean, Camelia – Formarea și utilizarea capitalurilor: abordări din prisma managemmentului financiar, Editura Academiei de Studii Economice Moldova, Chisinau, 2008;
Sandu, Gheorghe – Finanțarea intreprinderilor, Editura Economică, București, 2002;
Sandu, Gheorghe – Formarea capitalurilor firmelor private, Editura Economică, București, 2000;
Stancu, Ioan – Finanțe, Editura Economică, București, 2002;
Despre serviciile financiare în România, ALB România, Coprint Grupul Mediapro, 2008;
Despre leasing în România, ALB România, 2006;
www.alb.ro;
www.aslr.ro;
www.bnro.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Leasingul Sursa a Capitalurilor (ID: 130354)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.