Leasingul Metoda Alternativa de Finantare

Leasingul – metodă alternativă de finanțare

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I . NOȚIUNI TEORETICE PRIVIND LEASINGUL

DEFINIȚIA LEASINGULUI ÎN CONCEPȚIA ACTUALĂ ȘI NECESITATEA LUI

LEASING – SCURT ISTORIC

FORME ALE OPERAȚIUNILOR DE LEASING

SCHEME DE DERULARE ȘI FINANȚARE ALE OPERAȚIUNILOR DE LEASING

CAPITOLUL II. CONTRACTUL DE LEASING

2.1. DEFINIȚIA CONTRACTULUI DE LEASING

2.2. CARACTERISTICILE CONTRACTULUI DE LEASING

2.3. ELEMENTELE COMPONENTE ALE CONTRACTULUI DE LEASING

2.4. OBLIGAȚIILE ȘI RĂSPUNDERILE PĂRȚILOR UNUI CONTRACT DE LEASING

2.5. COSTUL, AVANTAJELE/DEZAVANTAJELE ȘI LIMITELE LEASINGULUI

2.6. COSTUL LEASINGULUI

2.7. AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE LEASINGULUI

2.8. LIMITELE LEASINGULUI

CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: ANALIZA COMPARATIVĂ A SOCIETĂȚIILOR BANCARE ȘI NON-BANCARE DIN PUNCT DE VEDERE AL FINAȚĂRII PRIN LEASING

3.1. EVOLUȚIA PIEȚEI LEASINGULUI ÎN ROMÂNIA

3.2. DE CE LEASING?

3.3. LEASINGUL ÎN PRACTICA BANCARĂ ȘI NON-BANCARĂ

3.3.1. Raiffeisen Leasing România

3.3.2. BCR Leasing IFN

3.3.3. Porsche Finance Group România

3.3.4. RCI Leasing România IFN SA (leasing financiar) și RCI Finanțare România

(leasing operațional)

3.3.5. Top 10 companii de leasing auto din România

CAPITOLUL IV. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Practica finanțării a cunoscut o permanentă înnoire, astfel încât, alături de tehnici financiar- bancare devenite "clasice", cum ar fi creditul – furnizor, cumpărător, au apărut noi modalități ajungându-se ca activitatea financiară să se împletescă cu cea comercială. În acest context, al diversificării tehnicilor de finanțare, a apărut și s-a dezvoltat leasingul o soluție de o simplitate dezarmantă, fiind imaginată pentru a da un nou impuls lumii afacerilor. Creșterea rapidă a volumului operațiunilor de leasing pe piața internațională, a fost determinată de ușoara scădere a posibilităților de creditare, de necesarul tot mai mare de fonduri de investiții, dar și de politicile protecționiste practicate de anumite state sau grupuri de state.

Leasingul nu este încă, pentru mulți, un concept ușor de înțeles. El separă producerea bogăției (valorii) de proprietatea asupra mijloacelor de producție și pare că răstoarnă complet teoriile care nu pot concepe crearea de bogăție fără a fi, implicit, proprietarul mijloacelor de producție. În fapt, însă, acest lucru devine posibil, pentru simplul motiv că pretutindeni capitalul este foarte scump, iar afacerile care consumă mult capital nu sunt neapărat și cele mai eficiente din punct de vedere financiar. În loc de a fi proprietarul unor bunuri patrimoniale producătoare de venit și a purta responsabilitatea pentru finanțarea, întreținerea și înlocuirea acestora – putem pur și simplu închiria aceste bunuri patrimoniale și obține bani din diferența dintre costul chiriei și ceea ce se câstigă din venitul generat de respectivele bunuri. Cu un minim de capital investit și cu un management al echipamentului închiriat bine condus, se pot obține bani din exploatarea eficientă a mijloacelor de producție și nu din proprietatea asupra acestora. Rezultatul este o eficiență financiară superioară.

Consider ca tema aleasă este una potrivită și de actualitate în contextul economic, fapt ce duce la analiza cât mai amănunțită în ceea ce privesc leasing- ul și caracteristicile sale. Lucrarea se bazează pe cercetări aprofundate și o documentare cât mai vastă în domeniu, aducând astfel la cunoștință caracteristicile moderne și accesibile de finanțare prin leasing.

Leasingul se adresează unui public larg, fiind o operațiune de finanțare pe baza unui contract specific, prin intermediul căruia utilizatorul poate folosi un bun în schimbul promisiunii de a plăti chiria aferentă și, eventual, de a achiziționa în final bunul.

Finanțarea prin leasing poate fi furnizată de către întreprinderile industriale producătoare în efortul acestora de a crește vânzările, dar și de întreprinderile specializate în asigurarea finanțării prin leasing. Există mai multe tipuri de întreprinderi care au ca obiect de activitate leasing-ul: bănci comerciale, instituții financiare de economii și de credit, firme financiare și firme industriale.

Lucrarea se structurează pe cinci capitole, astfel:

Capitolul I – „Noțiuni teoretice privind leasingul” presupune analiza leasing-ului sub aspectul importanței și necesității acesteia în contextual actual, precum și apariția și dezvoltarea ulterioară a acestei forme de finanțări sub diferite forme.

Capitolul II – “Contractul de leasing” cuprinde exlusiv informații despre întocmirea contractului de leasing, caracteristicile și elementele component ale acestuia. De asemena, este important de precizat obligațiile și răspunderile părtilor unui contract de leasing.

Capitolul III – “Studiu de caz: Analiza comparativă a societăților bancare și non-bancare din punct de vedere al finanțării prin leasing” prezinta acțiunile practice deerulate în finanțarea prin leasing, atât in contextual bancar cât și în cel non-bacar (IFN). Pentru aceasta, se pune accent pe evoluția pieței de leasing în România, precum și pe motivele pentru care leasingul este considerat o alternativă de finațare. Astfel, se evidențiază importanța leasing-ului în caracterul investițional și nu numai.

Capitolul IV – “Concluzii și propuneri” finalizează lucrarea prin prezentarea ideilor care aduce în prim plan rolul leasingului pe piața economic, precum și propunerile care derivă din cercetarea întreprinsă.

Capitolul I

Noțiuni teoretice privind leasingul

Apărută ca o noutate în economia noastră de tranziție, metoda „Leasing” își are origini mai vechi în relațiile economice dintre oameni, manifestându-se, la început, ca o formă simplă de închiriere pe termen mediu sau chiar lung, a unor anumite bunuri ce puteau fi exploatate sub această formă, contra unei anumite plăți convenite de părți.

Originea etimologică și-o regăsește în englezescul „lease”,care, sub aspect economic poate îmbrăca mai multe sensuri, printre care:

– contract de închiriere;

– contract de arendă;

– contract de concesiune etc.

Literatura de specialitate evidențiază introducerea „Leasingului” în S.U.A, în anul 1936, în domeniul imobiliar și în anii 1950-1952 în domeniul mobiliar. În Europa „Leasingul” își găsește aplicarea mai întâi în Marea Britanie, în anul 1952 și urmează apoi Germania, Franța, Belgia, Italia, Elveția de prin anii 1962- 1965, atât în domeniul imobiliar cât și în domeniul mobiliar.

Pe parcurs, se dezvoltă și în alte țări dezvoltate europene ca: Olanda, Spania, Portugalia, Austria, Grecia ca și din alte continente: (Brazilia, Filipine, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong, Indonezia etc.).

„Leasingul” este o metodă de finanțare specifică ce creează posibilitatea pentru orice agent economic de a realiza o investiție anumită, fără a fi nevoit să apeleze în mod expres la credite bancare sau surse proprii.

Întru-un sens mai larg „leasingul” este un contract de închiriere care dă posibilitatea agenților economici care nu dispun de fonduri, pentru a putea iniția lucrări de investiții pe care să le finanțeze o anumită societate specializată în urma căreia se creează, în principiu, următoarele situații:

– agenții economici beneficiari (utilizatori) se obligă să achite contravaloarea obiectelor investite, sub forma de obiecte închiriate, într-un anumit număr de rate negociate;

– după plata ultimei rate, pot deveni opțional proprietarii obiectivului investit, fără a putea fi refuzați sau pot prelungi contractul de leasing;

– dacă iși manifestă această dorință se încheie un contract de vânzarecumpărare între părți, iar agentul economic (utilizatorul) devine proprietarul de drept al obiectului având dreptul să-l exploateze mai departe, să-l vândă, să-l doneze etc.

– dacă nu dorește să devină proprietar, după plata ultimei rate este dator să returneze obiectul pe care l-a exploatat societății finanțatoare, specializate.

1.1.Definiția leasing-ului în concepția actuală și necesitatea lui

Una dintre primele încercări de a defini operațiunile de leasing este consemnată de literatura franceză, definiție care se referă doar la leasingul imobiliar, denumit credit-bail. Aceasta include acele operațiuni prin care o întreprindere dă în locație bunuri imobiliare (cumpărate de ea sau construite prin efortul ei financiar) în scopul unei utilizări profesionale, cu condiția ca, indiferent de calificarea lor, să permită locatarului să devină proprietarul bunurilor, fie printr-o promisiune unilaterală de vânzare, fie prin achiziționarea directă ori indirectă a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilele închiriate, fie prin transferul deplin al dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pentru acel locator.

Și în literatura germană întâlnim o definiție incompletă a leasing-ului, în circularele fiscale din anul 1971 și respectiv 1972, care stabilește drept criteriu unic în caracterizarea contractului, durata sa fixă și perioada în care este reeșalonată restituirea capitalului investit de finanțator.

Aceste circulare prevăd în plus următoarele condiții:

a) contractul să fie încheiat pe o perioadă determinată (irevocabilă), timp în care nici una din părți nu este îndreptățită a proceda la reziliere;

b) cuantumul plăților realizate de utilizator, să includă, pe lângă costul de achiziție ori de producție, și toate cheltuielile accesorii suportate de societatea finanțatoare.

În Italia, leasingul, locazione financiaro, este definit prin Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986, la art. 17 alin. 2 astfel: închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care finanțatorul le dobândește, ori le confecționează, în raport cu indicațiile date de utilizator, acesta din urmă asumându-și toate riscurile pe timpul valabilității contractului, având și dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locațiune, cu condiția de a plăti prețul stabilit la data încheierii. Se constată faptul că nu se specifică nimic despre natura plăților și a prețului.

Legislația românească definește leasingul ca fiind un ansamblu de operațiuni prin care o parte, denumită locator, se angajează la indicația unei alte părți, denumită utilizator, să cumpere sau săpreia de la un terț, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia contra unei plăți numită redevență, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziționării bunului.

Sub aspect economic, leasingul reprezintă o sursă de finanțare, pe baza unui contract specific, în care finanțatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiție. Pe întreaga durată a contractului, închiriatorul – proprietar permite utilizatorului – chiriaș să utilizeze un anumit bun în schimbul promisiunii ultimului de a efectua o serie de plăți (rate de leasing). Veniturile obținute prin leasing atât de către finanțator cât și de utilizator sunt derivate din utilizarea bunului, nu din dreptul de proprietate asupra acestuia.

Dintr-un anumit unghi de vedere, leasingul reprezintă o operațiune de vânzare – cumpărare cu plata în rate, dacă bunul trece în proprietatea utilizatorului. Asemănarea survine însă numai prin prisma finalității. Deosebirea constă în faptul că dacă prin operațiunea de vânzare a unui anumit bun se obține echivalentul ei bănesc, prin leasing se cedează dreptul de folosință a unui bun.

Din punctul de vedere al utilizatorului, leasingul constituie o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziționării bunului se obțin prin exploatarea acestuia, iar rambursarea lui se face eșalonat sub forma ratelor de leasing și, în final, a valorii reziduale. Creditul obținut este însă sub formă de echipamente și nu bănească.

Rezultă că pentru utilizator leasingul este o afacere pe banii societății de finanțare, el asigurând managementul afacerii. Tot din acest unghi de vedere, leasingul apare ca o vânzare în rate în cadrul căreia dreptul de proprietate se transferă o dată cu ultima rată.

Diferența față de vânzarea în rate apare la durata de rambursare a ratelor, care la noi în țară trebuie să fie de minim un an și maxim șapte ani, respectiv să acopere minim 75% din durata de funcționare normală a bunului. Așadar, criteriul esențial de departajare a operațiunilor de leasing de un contract de închiriere îl reprezintă posibilitatea de dobândire ulterioară a dreptului de proprietate asupra bunului de către utilizator.

Din alt punct de vedere, putem afirma că leasingul reprezintă o soluție în finanțarea întreprinderilor care doresc să își achiziționeze utilaje și echipamente, dar care nu au posibilități financiare. Această tehnică de finanțare vine în sprijinul întreprinderilor care nu pot obține credite de la bănci, ori nu vor să-și greveze bunurile mobile și imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri.

Interesul practic al leasingului este de a asigura finanțarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiții fără ca utilizatorul să constituie măsuri asigurătorii. Prin aceasta leasingul se distinge de tradiționala creditare a investițiilor, unde întreprinderea utilizatoare suportă o parte din valoarea investiției. De aceea, leasingul ca tehnică de finanțare vizează în primul rând întreprinderile care urmăresc lărgirea activității și ridicarea performanțelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.

Literatura de specialitate ne arată că „Leasingul” s-a impus în ultimele decenii, în occident, mai ales, ca o metodă de finanțare pe termene medii sau lungi, a unor investiții, constituind într-o primă viziune următoarele:

posibilitatea stimulării vânzării unor anumite bunuri fabricate de către producători;

asigurarea unei continuități a producției pe termene mai îndelungate;

posibilitatea investirii capitalului pentru unii investitori (locatori), în vederea obținerii

unui profit;

posibilitatea inițierii unei acțiuni de investiții pentru unii agenți economici fără a fi

obligați să utilizeze capital împrumutat sau chiar capital propriu și perspectiva obținerii unui profit prin exploatarea obiectelor închiriate în forma de „leasing”.

Așa cum a fost conceput, contractul de „leasing” pune față în față, într-o primă concepție, trei parteneri și anume:

un producător al bunurilor (terțul furnizor);

societate de „leasing” care-și investește capitalul propriu și cumpără bunurile de la

producător (locator);

un beneficiar al investiției (utilizatorul) care închiriază bunul pentru a-l exploata, plătind

în rate o valoare negociată cu perspectiva posibilității de a-l cumpăra (opțional) după plata ultimei rate.

Grafic, se poate exprima această situație astfel:

Precum observăm, între cei trei parametri au loc două tipuri de relații contractuale:

primă relație între producător și societatea de „leasing” cu două operații simultane

distincte:

vânzarea bunului de către producător;

achitarea contractului pe baza cumpărării de către societatea de „leasing” (locator). Este

vorba în acest caz de perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare de tip tradițional (comercial-juridic) cu efectele cuvenite, respectiv transmiterea deplină a dreptului de proprietate chiar din momentul livrării, pe de o parte și achitarea simultană a valorii produsului potrivit negocierii dintre părți.

a doua relație este de închiriere tip leasing ce se perfectează între societatea de leasing

(locator) și agentul economic ca utilizator al bunului închiriat.

Trei sunt elementele de bază ale acestei forme de închiriere și anume:

se negociază valoarea ce trebuie plătită de către utilizator locatorului, întrun anumit

număr de rate;

se stabilește caracterul opțional al vânzării -cumpărării;

se stabilește modalitatea de plată de către utilizator, locatorului în rate, potrivit negocierii

convenite.

Acest nou tip de contract de închiriere de tip „leasing” se deosebește fundamental de închirierea clasică prin următoarele:

pe toată durata închirierii, proprietarul de drept rămâne în continuare societatea

finanțatoare (de leasing) cu toate obligațiile ce revin proprietarului (impozite, taxe, amortizare) iar utilizatorul (agentul economic) are latitudinea și dreptul să utilizeze bunul închiriat în scopul prevăzut în contract, în condițiile de eficiență pe care le consideră cele mai adecvate.

dacă pe parcursul termenului de închiriere, utilajul închiriat prezintă unele deficiențe în

funcționare, are asigurată asistența tehnică a finanțatorului pe propriile sale cheltuieli sau utilajul este înlocuit cu altul.

dacă intervine o uzură morală determinată de progresul tehnic, se poate schimba utilajul

cu altul corespunzător, dar în condiții de negociere noi, tot în sistem “leasing”.

odată cu achitarea ultimei rate (rata reziduală) utilizatorul poate opta pentru cumpărarea

utilajului, fără a mai negocia vreun alt preț față de cel negociat inițial și fără a se mai plăti o altă sumă de bani, în afara ultimei rate scadente, deoarece prețul utilajului reprezintă suma ratelor plătite și nu e vorba de un alt preț.

Optând pentru aceasta, societatea de „leasing” nu are voie să-l refuze și este obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare ce se perfectează. Contractul de „leasing” fiind un contract de închiriere, nu prevede ca la orice contract comercial de închiriere, ca valoarea chiriei să fie stabilită la alt nivel decât valoarea negociată plătibilă în rate, care, de fapt, înseamnă o chirie egală cu prețul de vânzare.

Contractul de „leasing” stimulează în măsură importantă inițiativa celor care doresc să înceapă o activitate, fără a dispune de capitalul necesar și creează o premisă importantă pentru stimularea producției, fapt care se reflectă benefic în evoluția economică, realizându-se și profituri stimulatoare.

În situația când, între producător (furnizor) și utilizator (agentul economic) nu există o societate de „leasing”(intermediară) care să joace rolul de investitor (cumpărător), putem avea de-a face cu un contract de leasing direct (între producător și utilizator, rolul locatorului luându-l direct furnizorul).

Între contractul de „leasing” și contractul de vânzare-cumpărare în rate există, totuși, o deosebire substanțială și anume: contractul de „leasing” nu transmite dreptul de proprietate la data transmiterii utilajului în folosință, pentru exploatare ci, numai după plata ultimei rate (reziduale), pe când contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, transmite dreptul de proprietate din chiar momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, cumpărătorul putând fi urmărit în averea sa personală dacă nu achită ratele, dar pe utilaj este stăpân pe deplin.

În consecință, leasingul este o procedură de finanțare a investițiilor prin care o bancă sau o instituție financiară specializată achiziționează un bun imobiliar sau mobiliar pe care-l închiriază unei întreprinderi sau unui particular, aceștia din urmă având posibilitatea să-l cumpere la sfârșitul contractului la un preț convenit (în general la valoarea reziduală).

1.2. Leasing- scurt istoric

Apariția operațiunilor de leasing a fost determinată de ritmul alert al comerțului, al cererii și ofertei, al progresului tehnic, care implică decizii și investiții imediate, ce depășesc uneori posibilitățile de autofinanțare ale comerciantului și capacitățile de creditare de care acesta dispune. S-a găsit altfel, ca eficient, leasingul, operațiune ce reunește finanțarea, producția și comercializarea, în special în cadrul relațiilor comerciale internaționale.

Leasingul a reprezentat un pas deosebit de important în finanțarea întreprinderilor care doreau să își achiziționeze utilaje și echipamente, dar care nu aveau posibilități financiare, dând astfel satisfacție agenților economici care nu doreau să apeleze la credite bancare ori să își greveze bunurile mobile sau imobile prin constituirea unor gajuri sau ipoteci.

Istoria afacerilor de leasing, ca o activitate de servicii în domeniul finanțărilor de investiții de bunuri mobile și imobile, este de dată relativ scurtă, dar cu implicații și consecințe foarte complexe și aproape imprevizibile în economia mondială. Leasingul, ca și celelalte multe activități și instrumente ale economiei de piață, noi, introduse în practica comercială, în gândirea și cercetarea științifică, precum: franchising, factoringul, marketingul etc., își au leagănul istoric în una dintre cele mai dezvoltate țări din punct de vedere economic, aceasta fiind Statele Unite ale Americii. Operațiunea de leasing își are punctul de plecare încă de prin anii 70’ ai secolului XIX-lea, când operațiunile de închiriere și de arendare din sfera bunurilor de consum și a celor imobiliare s-au extins și asupra bunurilor de investiții industrial. Această extindere a metodelor de investiții și finanțare a fost consecința firească a gradului de dezvoltare a tehnicii și tehnologiei industriale și tendințelor de dominarea piețelor prin toate mijloacele moderne de finanțare, accetuând concurența pentru desfacerea rapidă a produselor industriale.

În Germania, țară cu mari tradiții și experiență în acest domeniu, istoria leasingului începe în anul 1961, când câțiva manageri mai îndrăzneți preiau ideile acestei noi alternative de finanțare, dar dezvoltarea afacerilor de leasing, în adevăratul sens al noțiunii, a început în anul 1962, dată când s-a înființat prima societate germană de leasing, denumită „Deutschen Leasing” din Dṻsseldorf. În această perioadă totuși în vestul Europei se manifestă o nesiguranță în privința afacerilor cu finanțare prin leasing din punct de vedere al dreptului civil, fiscal și comercial. Practica economică însă a impus organelor legislative din unele state europene să procedeze la reglementări legislative și guvernamentale cu referire la leasing. De asemenea, crearea instituțiilor bancare de refinanțare au contribuit la răspândirea și dezvoltarea acestui nou instrument de finanțare car este reprezentat prin leasing. Cifrele statistice prezentate sunt foarte concludente șii demonstrează cu clarviziune dezvolatrea rapidă a afacerilor de leasing. Din acestea rezultă că finanțările sub formă de leasing au crescut în Germania de la 2 miliarde de mărci germane, cât a fost în anul 1972 , la 83 miliarde de mărci în anul 1999, ceea ce reprezintă o creștere impresionantă.

Forme apropiate operațiunilor de leasing sunt semnalate încă din antichitate. Astfel, prin anii 210 î.e.n., în orașul samaritean Ur, proprietarii de unelte agricole le închiriau fermierilor, consemnând aceste operațiuni pe plăci de argilă. Reglemenntări referitoare la proprietatea personală arendată apar evidențiate în codul de legi al regelui babilonian Hammurabi în proprietate personală a cunoscut o largă răspândire la greci și romani. Leasingul, ca tehnică de afaceri economice a apărut dintr-o nevoie stringentă de a soluționa o problemă.

Astfel, în anul 1950, americanul D. P. Bootle care era managerul unei fabrici de produse alimentare, s-a confruntat cu o problemă neîntâlnită de el până atunci și anume: a primit o comandă foarte profitabilăde produse alimentare pentru care nu dispunea de utilajele necesare și nici de banii necesari a le achiziționa. Cum 'nevoia învață omul', tot așa și Bootle, dorind să nu piardă comanda s-a decis să împrumute utilajele necesare. Această soluție de o simplitate dezarmantă a fost 'scânteia' care a declanșsat o întreagă industrie în lume: industria operațiunilor de leasing. După încheierea tranzacției în aceste condiții și livrarea produselor alimentare, încurajat de beneficiile și avantajele pe care le realizase prin metoda folosită, a pus bazele primei societăți specializate de leasing denumită 'United States Leasing Corporation'.

Este adevărat că nu în acel moment s-a inventat termenul de închiriere (leasing), ci forma specifică a operațiunii care, așa cum s-a văzut, se deosebește de modul în care se derulează în mod curent operațiunea de închiriere. De aici motivele pentru care în unele lucrări de specialitate din țara noastră se preferă termenul englezesc de 'leasing' celui echidistincte.

După anul 1952, odată cu înființarea United States Leasing Corporation, leasingul a început să fie folosit pe scară largă, în special pentru închirierea unor echipamente (finance equipment leasing), însă și sub fora operațiunilor de 'sale and lease- back', puternic susținute de companiile de asigurări. A urmat implicarea băncilor comerciale, care dispuneau de fonduri financiare importante, contribuind astfel, în mod esențial la dezvoltarea operațiunilor de leasing, fie indirect, prin intermediul unor societăți specializate de leasing, fie, ulterior, în mod direct, după ce au fost autorizate să desfășoare astfel de operațiuni.

Operațiunile de leasing au fost preluate imediat de Marea Britanie, în special datorită similitudinilor legislației acestui stat în economia englezească a fost 'sale and lease- back', iar înființarea și dezvoltarea rapidă a acestui tip de operațiuni a fost posibilă tot prin implicarea societăților bancare. Prin adoptarea United Kingdom Consumer Credit Act 1974, operațiunile de leasing au cunoscut o largă răspândire.

În Franța, primul contract de leasing a fost încheiat de societatea LOCOFRANCE, însă operațiunea a apărut sub denumirea de 'credit- bail', care era definită de legislația acestui stat pornind de la locațiunea unor bunuri mobile sau imobile (mai târziu și locațiunea unui fond de comerț), în scopul exercitării unor activități cu caracter profesional.

În anul 1972 se înființează Federația Europeană a Societăților de Leasing, denumită LEASEUROPE și care controlează circa 80% din industria leasing-ului european. Aceasta, după 8 ani, la un activ de 25 miliarde dolari, finanța un sistem al tranzacțiilor de 82 miliarde ECU.

Un consorțiu similar s-a înființat și în Japonia, ,,Japanese Leasing Association", cu un activ total concesionat de aproximativ 7,5 miliarde de dolari. O chestiune aparte ar fi aceea a companiilor franceze de "credit-bail", care sunt incluse în regimul instituțiilor bancare sau de credit, cu reglementări stricte, fiind controlate de Consiliul Național de Credite, de Banca Franței și de alte autorități financiare. Spre deosebire de S.U.A. și Marea Britanie, în Franța, firmele furnizoare de leasing nu se bucură de avantaje de impozite, dar totuși leasingul, datorită flexibilității operațiunilor, continuă să se extindă în Franța. Spre exemplu, în cazul Concord prețul uriaș, de circa 50 milioane de dolari și alte aspecte, au pus autoritățile franceze într-o situație extrem de dificilă, necesitând comenzi ferme suficiente. S-a recurs atunci la leasing: companiile beneficiare au posibilitatea fie de a prelungi perioada de închiriere, fie de a cumpara, dupa un timp, aparatele, convinse, în sfârșit, de calitățile lor de zbor.

Un alt aspect important pentru istoricul și evoluția leasingului este răspândirea sa în tările în curs de dezvoltare. Cele mai multe companii independente de leasing, în anul 1982, se aflau în America Latină și Asia. Astfel, au luat ființă "Leasing Association of Singapore", "Manila Asian Leasing Association" etc.

1.3. Forme ale operațiunilor de leasing

Diversitatea formelor operațiunilor de leasing poate fi structurată în anumite clase, în funcție de durată, părțile participante, ponderea ratelor în prețul net de vânzare, ș.a.
În funcție de ceea ce se consideră mai important din cadrul acestei operațiuni, s-a ajuns la clasificarea leasingului, dupa mai multe criterii. Astfel, o primă clasificare a leasingului ar fi cea în funcție de urmatoarele elemente:

a) după numărul persoanelor și modalitatea în care se realizează, operațiunea de leasing poate fi:

triunghiulară sau indirectă, în care la finalizarea operațiunii participă trei persoane, ce perfectează două sau trei contracte (un contract de mandat, de furnizare a unui bun și de leasing, eventual și un contract de credit bancar).

directă, ceea ce implică încheierea nemijlocită a contractului între un proprietar de bunuri și utilizator;

b) din punctul de vedere al naturii bunului pot fi întâlnite formele de:

leasing imobiliar;

leasing mobiliar.

c) în funcție de valoarea ratelor plătite cu titlu de chirie sau exercitarea dreptului de opțiune, există:

leasingul financiar, prin care în perioada de bază a utilizării bunului, ce corespunde amortizării sale totale sau parțiale, se rambursează prețul și se realizează un profit;

leasingul operațional (funcțional), prin intermediul căruia în perioada de bază a utilizării bunului, se obține numai o parte din preț și se acoperă parțial costurile amortizării.

d) dupa sursa de finanțare există:

leasing la producător, în care apare o cooperare între un producator de echipament și o societate de leasing;

leasing leverage, prin care societatea de leasing apelează la creditul bancar pentru a obține finanțarea necesară procurării bunului;

e) ținând cont de durata contractului, operațiunea se clasifică în:

leasing pe termen scurt, corespunzător leasingului operațional;

leasing pe termen mediu;

leasing pe termen lung, care se asimilează, în principiu, leasingului financiar.

f) în funcție de subiectele de drept care participă la realizarea operațiunii:

leasing public, în cazul în care utilizatorul este o instituție publică, în speță o autoritate publică locală;

leasing privat, în care beneficiarul contractului de leasing este o persoană fizică sau o societate comercială.

În concepția unui alt autor din literatura de specialitate, la varietățile de leasing enunțate mai sus, s-ar mai adăuga o categorie, care se clasifică în funcție de conținutul ratelor de leasing. Astfel, ar mai exista și:

leasingul brut (sau leasing propriu- zis);

leasingul net.

Într-o altă concepție, tipurile operațiunilor de leasing sunt clasificate ținând cont de următoarele elemente:

a) ponderea din prețul net de export care revine închiriatorului în perioada de inchiriere de baza:

financial leasing

operating leasing.

b) costurile care stau la baza calculării ratelor de leasing:

leasing brut (full service leasing);

leasing net.

c) părțile contractante:

leasing încheiat direct de întreprinderea producătoare exportatoare;

leasing încheiat de societăți specializate.

d) forme speciale de leasing:

lease- back (forma mascată de finanțare a unei societăți comerciale);

time- sharing (o închiriere pe timpi partajați. Se practică în turism prin închirierea bayei materiale și în cazul tehnicii de calcul sau a unor mijloace de transport);

leasing experimental (presupune închirierea bunurilor pe perioade scurte, urmate de vânzarea lor, dacă corespund exigențelor beneficiarului).

1.4. Scheme de derulare și finanțare ale operațiunilor de leasing

Prin prezentarea următoarelor scheme de derulare și finanțare a operațiunilor de leasing, se evidențiază situații posibile din practică.

S1. Schema 'clasică' este aceea în care finanțatorul dispune de resurse financiare proprii, pe care le antrenează în finanțarea achiziției bunului care va face obiectul contractului de leasing.

Figura nr. 1.1. Schema clasică a operațiunilor de leasing

Sursa: elaborat de autor, inspirat din Marin Andreica, 1998, pag. 39

În acest caz, bunul este achiziționat din surse financiare proprii, iar în structura ratelor de leasing va apare dobânda pe care beneficiarul ar plati-o unei bănci, dacă ar achiziționa un credit. Această dobândă va acoperi riscul de plasament al sumelor antrenate. Adeseori, dobânda percepută acoperă și profitul vizat de finanțator din operațiune. Ea trebuie să fie atractivă pentru beneficiar.

S2. O altă schemă de derulare și de finanțare este aceea reprezentată în figura 1.2., în care societatea de leasing finanțează operațiunile pe baza unor surse financiare atrase (de regulă de la bănci).

Figura nr. 1.2. Schema derulării leasing-ului cu finanțare externă

În acest caz, dobânda percepută de bancă este transferată beneficiarului în cadrul ratelor de leasing. Aceasta este schema cea mai întâlnită în practică, întrucât volumul operațiunilor de leasing depășește potențialul financiar al societăților specializate în operațiunile de leasing.

S3. Există o formă de leasing denumită 'leasing leveraj', utilizată frecvent în tranzacțiile cu echipamente de mare valoare, cum ar fi avioanele, în care societatea de leasing finanțează doar o parte din valoarea bunului, restul fiind acoperită de diferiți creditori (societăți de finanțare) care, contra unei dobânzi, își vor recupera sumele avansate din ratele de leasing încasate de la beneficiari. Acești creditori nu vor solicita societății de leasing rambursarea sumelor în afara clauzelor prevăzute în contractul de leasing, asumându-și astfel riscurile operațiunii. Garanția rambursării sumelor o reprezintă garanțiile oferite în cadrul contractului de leasing de către beneficiar societății de leasing.

Figura nr. 1.3. Schema leasingului 'leveraj'

S4. Sunt situații în care furnizorul livrează bunul pe credit, urmând a recupera contravaloarea lui pe măsura încasării ratelor de leasing de la beneficiar (figura nr. 1.4.).

Figura nr. 1.4. Schema leasingului cu credit furnizor

S5. O altă situație posibilă este aceea în care furnizorul este producătorul bunului și efectuează operațiunea de leasing. Lucrurile în acest caz se simplifică, întrucât nu sunt necesare fonduri pentru achiziția bunului de către societatea de leasing, care este aceeași cu cea a furnizorului (figura nr. 1.5.).

Figura nr. 1.5. Schema leasingului 'furnizor'

S6. În practică pot apărea situații în care benefîciarul să nu aibă bonitatea solicitată de finanțator pentru a putea beneficia de facilitățile contractării în leasing a unui bun. De aceea se poate apela la o altă societate comercială care să devină titularul contractului de leasing și cu care să se asocieze în participațiune pentru a derula contractul. În astfe1 de situații, beneficiarul poate juca rolul unui operator de leasing.

Figura 1.6. Schema leasingului cu operator intercalat

În acest caz, contractul de leasing va fî încheiat de societatea care deține garanțiile necesare derulării operațiunii și se va stipula posibilitatea subînchirierii sau exp1oatarii în comun cu alte societăți comerciale a bunului care face obiectul contractului.

S7. Există o schemă de derulare a operațiunilor de leasing specifică lease-back-ului, în care intervin doar beneficiarul și societatea de leasing (finanțatorul). Relația dintre aceștia se reduce la următoarele: beneficiarul trimite scrisoare de intenție societății de leasing în vederea solicitării unui credit (figura nr. 1.7.).

Figura nr. 1.7. Schema de derulare a operațiunii lease- back

Societatea de leasing acceptă sau respinge solicitarea beneficiaruiui. In cazul acceptului beneficiarul vinde bunurile aflate in proprietatea finanțatorului care le închiriază în baza unui contract de leasing. La finele locației bunurile revin în proprietatea beneficiarului în urma achitării valorii lor reziduale.

S8. Analog cu mecanismul de derulare a lease-back-ului este cel al leasingului acționar. Deosebirea apare în faptul că beneficiarul nu vinde bunuri, ci acțiuni ale societății unui fond de investiții care le va lua în locație în schimbul unei chirii stipulate în contractul de locație, urmând a le răscumpăra la finele perioadei de locație.

Figura nr. 1.8. Schema de derulare a leasingului acționar

Capitolul II

Contractul de leasing

Operațiunea de leasing este deschisă diferitelor categorii de utilizatori din industrie, agricultură, comerț, membrii profesiilor liberale și se desfășoară astfel: bunul ce face obiectul operațiunii este ales de utilizator în funcție de specificațiile tehnice și condițiile de vânzare comunicate de furnizor; ulterior, el va fi cumpărat de locator și închiriat utilizatorului pe o perioadă determinată, revocabilă ce trebuie să acopere durata minimă de amortizare finală a bunului; pe această perioadă ce în cazul leasingului imobiliar este cuprinsă între 12 și 25 de ani, nici una din părți nu va putea întrerupe contractul, cu excepția cazurilor în care nu sunt respectate clauzele contractuale.

O problemă deosebit de importantă o reprezintă perioada de amortizare a bunului, obiect al contractului. Există specialiști care afirmă că bunul trebuie amortizat pe durata primului contract, însă această metodă ar determina încheierea unor contracte de lungă durată în scopul plății unei redevențe mai scăzute sau invers. Desigur, există și excepții, dar în final s-ar restrînge sfera de aplicabilitate a leasingului la bunuri cu o anumită durată. Utilizarea unei durate de amortizare diferită de durata contractului poate fi contestată de aceia ce consideră că în situația în care mijlocul fix nu va mai putea fi închiriat, societatea pierde. Totuși, această pierdere este recuperată din valoarea reziduală a primului contract.

La ieșire din perioada de locație irevocabilă, locatarul poate alege una din următoarele trei opțiuni prevăzute în contract:

înapoiază bunul locatorului;

cumpără bunul la valoarea reziduală fixată în contract. Această valoare trebuie să fie mică

(în practica internațională ea reprezintă circa 5% din prețul de cumpărare) pentru a incita preluarea bunului de chiriaș, evitând cheltuieli suplimentare cu stocajul sau revânzarea pentru locator;

reînnoirea contractului de locație, cu o redevența mai scăzută decât cea anterioară. La

expirarea acestui din urmă contract, locatarul va putea cumpăra bunul la o nouă valoare reziduală.

2.1. Definiția contractului de leasing

Contractul de leasing a primit diferite definiții în doctrina română dar și străină. Astfel,

s-a apreciat că "prin leasing se înțelege, în genere, acea operațiune juridică prin care o persoană (de obicei o societate specializată în acest scop) cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită utilizator (care în mod obișnuit este tot o întreprindere), care la sfârșitul contractului de locație are un drept de opțiune între trei posibilități, și anume: de a continua contractul de locație, de a-l rezilia ori de a cumpăra bunul respectiv contra unui preț convenit în așa fel încât să se țină seama, cel puțin în parte, de vărsăminte efectuate cu titlul de chirie (adică de amortizarea bunului pe această cale și deci de valoarea sa reziduală)".

Un alt autor român definește leasingul drept „operațiunea prin care o parte denumită finanțator se angajează la cererea unui utilizator să-i asigure posesia spre folosință a unui bun, cumpărat sau realizat de finanțator, contra unei redevențe, iar la sfârșitul perioadei de leasing convenite, să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a dobândi proprietatea bunului la un preț rezidual sau de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale”.

De asemenea, se mai consideră că prin contractul de leasing „se înțelege acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se obligă să transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator), un anumit bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului expirarea contractului care poate consta în:

cumpărarea bunului;

prelungirea contractului;

încetarea contractului”.

În literatura juridică italiană leasingul apare ca o „operațiune de finanțare pe termen mediu și lung ce are la bază un contract de locație de bunuri mobile și imobile. Aceasta se realizează printr-un intermediar financiar, care intervine între firma producătoare a bunului ce constituie obiectul contractului și firma ce solicită folosința lui, cumpărând de la prima bunul în cauză și cedându-l în locație celei dea doua, care se obligă să plătesacă intermediarului, într-un număr determinat de rate, o chirie a cărei valoare să depășescă costul bunului respectiv, care la sfârșitul contractului poate trece, cu titlu oneros, din proprietatea finanțatorului-locator în proprietatea utilizatorului- locatar, la inițiativa celui din urmă”, iar autorii francezi consideră că „leasingul (credit-bail-ul), este operațiunea prin care un stabiliment financiar (credit-bailleur) dobândește proprietatea unui bun pe care îl închiriază clientului său utilizator (credit-preneur), pentru o perioadă irevocabilă ce coincide de regulă cu perioada de amortizare; la sfârșitul acestei perioade, utilizatorul are facultatea de a dobândi proprietatea bunului pentru o valoare reziduală, în baza promisiunii unilaterale de vânzare consimțite de stabilimentul financiar, putând totodată să reînnoiască contractul pentru o chirie mai mică, sau să restituie bunul”.

2.2. Caracteristicile contractului de leasing

Principalele caracteristici ale contractului de închiriere sunt:

contractul de închiriere se încheie pe o perioadă determinată, influențată hotărâtor de

durata de utilizare a activului fix, în cursul căruia nici una din părțile implicate nu poate rezilia contractul;

nu există flux bănesc la momentul inițial;

redevența se varsă periodic și este deductibilă fiscal;

la scadență, întreprinderea poate plăti valoarea reziduală și astfel devine proprietara

bunului.

În schimbul obținerii avantajelor legate de posesiunea bunului, întreprinderea care l-a închiriat plătește societății de leasing o chirie (redevență) care cuprinde:

amortizarea bunului închiriat;

dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea

bunului respectiv;

cheltuielile de administrație;

marja de profit a societății de leasing.

Chiriașul intră în proprietatea bunului închiriat la încheierea contractului de leasing, după plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata contractului, chiria se înregistrează ca o cheltuială de exploatare, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active fixe. Durata contractului de leasing este, în general, de 75 – 80% din durata de viață economică a bunului închiriat, dar se poate conveni și asupra unei durate mai scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadența contractului. Contractul de leasing este, în general, irevocabil.

În cazul leasingului imobiliar, unde utilizatorul beneficiază de o finanțare pe termen lung, societatea de leasing va aprecia solvabilitatea pe termen lung a acestuia, dar și posibilitatea de reînchiriere sau revânzare a imobilului în cazul falimentului său. Din aceste considerente în sprijinul cererii sale, utilizatorul trebuie să furnizeze societății de leasing un dosar, care va cuprinde: documentele de sinteză ale ultimelor trei exerciții financiare, informații asupra angajamentelor sale financiare, informații asupra investițiilor ce vor fi realizate.

Ținând seama de riscul solvabilității viitoare a locatarului, în efectuarea achizițiilor, societățile de leasing preferă echipamentele standard, ce pot fi ușor vândute, evitându-se astfel stocajul, dar acest fapt poate incita întreprinderile să prefere tehnicile de finanțare clasice. Totuși, dezvoltarea leasingului atestă certul interes de care se bucură, interes ce rezultă din:

finanțarea este integrală, fapt ce avantajează întreprinderile cu o rentabilitate ridicată.

Acestea pot dispune astfel de 25-30% din disponibilitățile proprii, care în cazul unui credit pe termen mediu trebuiau avansate, finanțarea nerealizându-se integral.

întreprinderile, a căror rentabilitate este bună, dar a cărei putere financiară este prea mică

pentru a recurge la formele clasice de finanțare (insuficiența garanțiilor), pot găsi în leasing un mijloc de dezvoltare și modernizare a producției lor. Totuși în ultima perioadă, societățile de leasing apelează la aceleași analize de risc ca și băncile.

realizarea operațiilor de finanțare clasică este adesea foarte îndelungată, fapt ce poate

duce la pierderea oportunităților de afaceri; în timp ce leasing- ul, în circumstanțe ce necesită o investiție imediată cu o rentabilitate ridicată, constituie o soluție adecvată, timpul pentru încheierea contractului fiind relativ scurt.

poate fi un mijloc de finanțare complementar în realizarea unui program complex de

investiții, adăugându-se altor forme de finanțare.

Caracteristica principală a contractului de leasing constă în caracterul său atipic, prin faptul că acesta se situează undeva între contractul de închiriere, cumpărare și creditare însă în nici un caz nu trebuie privit ca și o combinație a acestora. În aceste condiții contractul de leasing este calificat în literatura de specialitate ca și un contract de tip „sui-generis”. În formularea caracterului „sui-generis” al contractului de leasing ne bazăm pe câteva caracteristici susținute în general de adepții acestei teorii cum ar fi :

Leasingul este un mod de finanțare specială pentru cedarea folosirii obiectului de leasing;

Contractul de leasing, în general, nu este un tip de contract reglementat special prin

Codul de drept civil;

Prin contractul de leasing se constituie relații specifice triunghiulare între furnizorul de

leasing – locatorul de leasing – utilizatorul de leasing;

În privința delimitării riscurilor afacerilor de leasing dintre locatorul de leasing și

utilizatorul de leasing sunt unele clauze specifice pentru astfel de contracte.

Adepții teoriei „sui-generis” a contractelor de leasing au instituit chiar o teorie bifuncțională a acestui tip de contracte care argumentează acest caracter. Această teorie se bazează pe existența a două funcțiuni ale operațiunii de leasing, egale ca importanță:

Funcția de uzufruct, adică de beneficiere a folosinței bunului preluat în regim de leasing;

Funcția de finanțare a activității beneficiarului realizată prin leasing.

Din punct de vedere al încadrării juridice, contractul de leasing prezintă următoarele caracteristici :

este un act juridic bilateral care se încheie între societatea de leasing, în calitate de

finanțator (locator) și utilizator, în calitate de beneficiar;

este un act sinalagmatic pentru că ambele părți se obligă reciproc; acest act dă naștere la

obligații independente și corelative, fapt ce permite aplicarea principiilor generale relative la executarea, ori neexecutarea contractelor sinalagmatice (exemplu: rezilierea);

are titlu oneros și conținut patrimonial adică transmiterea dreptului de folosință se face

contra cost și toți cei trei subiecți implicați urmăresc interese patrimoniale și anume realizarea unui profit evaluabil în bani;

este un act netranslativ de proprietate adică transmite doar dreptul de folosință, nu și

dreptul de proprietate;

are caracter consensual adică simplă manifestare de voință a părților este suficientă

pentru realizarea acordului în mod valabil;

are caracter complex realizând o întreagă gamă de operații;

este un contract comercial deoarece reglementează multiple raporturi juridice între

partenerii de afaceri;

are caracter intuitu personae adică utilizatorul trebuie să facă dovada exploatării

ulterioare a bunului neavând dreptul de a înstrăina drepturile sale ori cesiona contractul fără acordul locatorului;

este un contract cu executare succesivă deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul

derulării contractului;

prezintă unele stipulații cu privire la caracterul irevocabil al contractului.

Referitor la această caracteristică societățile de leasing împart viața tehnică a mașinilor (adică timpul când o mașină, utilaj etc. poate fi menținută în stare de funcționare) în două perioade:

perioadă primară egală cu viața economică a mașinii (intervalul de timp în care mașina nu

riscă să sufere uzură morală), perioadă în care contractul nu poate fi reziliat;

perioadă secundară echivalentă cu intervalul de timp care durează de la terminarea vieții

economice până la sfârșitul vieții tehnice a mașinii, perioadă în care contractul poate fi reziliat oricând cu un preaviz conform prevederilor contractului.

Literatura de specialitate specifică faptul că, de regulă, în cazul leasingului financiar, nu există posibilitatea rezilierii contractului din partea utilizatorului. Deci utilizatorul este obligat să plătească toate redevențele indiferent de împrejurări. Contractul de leasing operațional are însă caracteristica principală, aceea de a putea fi reziliat oricând dar numai după expirarea perioadei de bază. „Clauza de reziliere dă dreptul la întreruperea contractului de leasing din partea utilizatorului înainte de expirarea termenului de leasing. Valoarea clauzei de întrerupere depinde de posibilitatea ca circumstanțele, condițiile tehnologice și economice viitoare să ducă la situația în care valoarea bunului pentru utilizator să ajungă mai mică decât viitoarele rate de leasing.” Piața computerelor, unde este greu de estimat cât de repede aceste bunuri se uzează moral, face obiectul, de regulă, a închirierilor în regim de leasing operațional. Prezența clauzei de întrerupere/anulare se concretizează pentru locatar în plata unor rate de leasing mai mari care adeseori conduce la catalogarea leasingului cu o astfel de clauză ca fiind foarte scump. În multe țări este prevăzut prin lege termenul după care un contract de leasing operațional poate fi reziliat. De exemplu, în Germania, acest termen corespunde perioadei de 40 % din durata de utilizare normală prevăzută în normativele economice.

Cu privire la clauza rezilierii contractului de leasing, norma internațională IAS 17 „Contabilitatea leasingului” emisă în 1994 preciza că „în mod normal un contract de locație- finanțare (leasing financiar – n.n.) nu este supus rezilierii”. De asemenea referitor la problema rezilierii contractului de leasing, IAS 17 „Leasing” revizuit în 1997 (paragraful 9) prevede că:

“Leasingul irevocabil reprezintă operațiunea de leasing care este revocabilă doar:

când are loc un eveniment ce nu putea fi prevăzut;

cu permisiunea locatorului;

în cazul în care locatarul contractează cu același locator un nou leasing privind același

bun sau unul echivalent; sau

în momentul plății, de către locatar, a unei sume suplimentare, astfel încât, la începutul

leasingului continuarea lui este suficient de sigură.”

Din cele prezentate se poate trage concluzia că norma internațională IAS 17 „Leasing” prevede că, în principiu, un contract de leasing financiar nu poate fi reziliat dar, dacă se face acest lucru, penalizările suportate de locatar sunt foarte mari.

Normele legale românești, cu privire la caracterul irevocabil al contractului de leasing, specifică: „în cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat în contract sau dacă se află în stare de reorganizare judiciară și/sau faliment societatea de leasing are dreptul de a rezilia contractul. De asemenea în cazul în care utilizatorul nu execută obligațiile de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul.” După cum se poate observa, reglementările legale românești privind leasingul vizează doar dreptul de reziliere pe care îl are societatea de leasing, în timp ce pentru utilizator nu se specifică un astfel de drept.

2.3. Elementele componente ale contractului de leasing

Norma internațională IAS 17 ‘’Leasing’’, revizuită în 1997, nu face referiri explicite cu privire la elementele contractului de leasing, dar din parcurgerea textului normei se deduce că acest contract trebuie să facă referiri cel putin la următoarele elemente (conform anexa nr. 1- model de contract) :

Denumirea și descrierea tehnică a bunului ce face obiectul contractului;

Data și locul unde se face predarea (recepția) bunului de către furnizor utilizatorului precum și a instrucțiunilor de exploatare;

Condițiile de livrare și de instalare a bunului care vor rezulta după ce au fost respectate din documentele întocmite la livrare și la instalare, cu precizarea condițiilor de suportare a cheltuielilor și a riscurilor pentru chiriaș și furnizor;

Condițiile de utilizare, întreținere și control asupra bunului închiriat cu detalierea obligațiilor chiriașului;

Garantarea bunului cu implicațiile și modul de exercitare a dreptului de proprietate;

Responsabilitatea chiriașului și varianta de asigurare;

Rezilierea contractului pentru diferite cazuri și implicațiile pentru chiriaș și firmă;

Expirarea contractului (potrivit simplei opțiuni a chiriașului);

Starea bunului restituit;

Perioada de folosință a bunului de către utilizator;

Prețul estimativ al bunului iar în unele cazuri și prețul la care bunul respectiv ar putea fi cumpărat după expirarea contractului de leasing;

Valoarea redevenței și data când utilizatorul o va plăti locatorului;

Forța majoră și alte cazuri de exonerare a răspunderii;

Modul de soluționare a eventualelor litigii.

2.4. Obligațiile și răspunderile părților unui contract de leasing

OG nr.51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, fac referiri la obligațiile și răspunderile părților contractante. Includerea acestora în contractul de leasing este stipulată de art.11 al normei legale menționate, care prevede cadrul operațiunilor de leasing, drepturile și obligațiile părților vor fi stipulate în contract și nu vor fi limitate la prevederile art.9 (obligațiile locatorului) și art.10 (obligațiile locatarului)’.

Locatorul se obligă :

Să respecte drepturile utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităților ;

Să încheie contracte de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator în condițiile expres formulate de către acesta ;

Să încheie contract de leasing cu utilizatorul și să transmită acestuia, în temeiul contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepția dreptului de dispoziție ;

Să respecte dreptul opțiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a opta pentru prelungirea contractului sau pentru achiziționarea ori restituirea bunului ;

Să-i garanteze utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale ;

Să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing .

Locatarul se obligă :

Să efectueze recepția și să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing ;

Să exloateze bunul conform instrucțiunilor elaborate de către furnizor și să asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze ;

Să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul finanțatorului ;

Să efectueze plățile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit și la termenele prevăzute în contractul de leasing ;

Să își asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulații contrare, totalitatea obligațiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepușii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, și continuarea plăților cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing .

Să permită finanțatorului verificarea periodică a stării și a modului de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing ;

Să-l informeze pe finanțator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate, venită din partea unui terț ;

Să nu aducă modificări bunului fără acordul finanțatorului ;

Să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing .

Din parcurgerea textului legii, se observă o preocupare a legiuitorului român de a-l proteja pe locator, vorbind aproape tot timpul de obligații ale locatarului, nu și de drepturi care să-l protejeze, de pildă în cazul în care bunul achiziționat nu se ridică la standardele de calitate și fiabilitate precizate prin contract. Avand în vedere că reglementarea operațiunilor de leasing la noi este relativ recentă, aceste neajunsuri sunt considerate perfectibile.

2.5. Costul, avantajele/ dezavantajele si limitele leasingului

Apariția unor noi riscuri în sfera producției și în cea a comercializării au generat în ultimele decenii abordări noi ale piețelor interne și internaționale, acestea reflectând imperativele adaptării la un mediu economic complex și dinamic. Astfel, în contextul diversificării formelor de promovare și comercializare în special pe piețele externe, a apărut și s-a extins leasing-ul, tehnica ce reunește finanțarea, producția și comercializarea, ca etape distincte ale aceleiași afaceri economice sau le integrează, fiind dificilă departajarea netă a acestora. Leasingul este soluția ce permite depășirea dificultăților generate de un mediu economic necorespunzator – finanțări limitate și scumpe, birocrația sistemului bancar – și permite firmelor obținerea dreptului de folosință, cu eforturi financiare inițiale minime, asupra unor mașini, utilaje, echipamente tehnologice ce le permite creșterea productivității, rentabilizarea activității, ceea ce conduce la creșterea profitului.

Leasingul a devenit un instrument de finanțare din ce în ce mai folosit, avantajele acestuia, în comparație cu alte modalități de finanțare a achiziționării de mijloace fixe, promovându-l ca un factor important al creșterii economice la nivel global. În aprecierea cât mai complexă a conținutului operațiunilor de leasing, trebuie să avem în vedere atât avantajele, cât și limitele sale pentru partenerii la acest tip de tranzacție.

2.6. Costul leasing-ului

Leasingul reprezintă un mod de finanțare particular care poate fi analizat ca un împrumut. Costul acestei surse de finanțare poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale. Se aplică principiul egalității valorilor actuale ale echivalentului sumei de finanțare (costul de achiziție și montaj al echipamentului închiriat = E) și ale ieșirilor de trezorerie pentru plățile viitoare privind chiria anuală (CH) și valoarea reziduală (VR). La egalitatea, în prezent, a celor două fluxuri de trezorerie (de intrare echivalentă și de ieșire efectivă) se calculează costul actuarial al leasingului ca o rată internă de rentabilitate ().

Costul leasingului integrează în mod firesc și efectele fiscale ale acestei finanțări. Chiria este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea reprezentând amortizarea echipamentului închiriat nu mai constituie o economie fiscală pentru utilizatorul leasingului, pentru „furnizorul” leasingului. În consecință, utilizatorul leasingului nefiind proprietarul bunului închiriat înregistrează un cost de oportunitate, determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării A a echipamentului închiriat.

, în care: r = rata impozitului pe profit;

t =anii de valabilitate a contractului

de leasing, t = 1 n; m = n + 1.

În aceste condiții, costul leasingului (k) este soluția la ecuația de mai sus, ce se calculează după metodologia ratei interne de rentabilitate. De altfel, costul leasingului pentru utilizator (locatar) este rata de rentabilitate pentru furnizor (locator).

Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se fundamentează pe valoare actualizată netă (VAN), calculată după relația:

VAN = .

Întrucât nu se plătește costul de achiziție al bunului închiriat, în formula VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiției (I). De asemenea, cash- flow- urile (CF) vor fi determinate în funcție de profiturile viitoare și de chiria plătită( chiria este și ea o cheltuială deductibilă de la piața impozitului). Valoarea reziduală (VR) este plătită în anul m, înainte de încheierea duratei de viață (n) a bunului închiriat. Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza care dintre sursele de finanțare este mai avantajoasă.

De exemplu, întreprinderea „X” S.A. achiziționează un mijloc de transport printr-o operațiune de leasing. Redevențele sunt plătibile prin 7 anuități până la scadență, în valoare de 1.500 lei fiecare. Depozitul de garanție este de 15% din valoarea redevenței și este amortizabil într-un an. Valoarea bunului la cumpărare ar fi fost de 20.000 lei, amortizabil în 10 ani. Valoarea reziduală este de 2.400 lei. Impozitul pe profit este de 16%. Determinați costul contractului de leasing.

Rezolvare:

Pentru rezolvarea aplicației, realizăm tabloul contractului de leasing, prezentat în tabelul 3.1.:

Tabelul 3.1. Tabloul contractului de leasing

(1) reprezintă 15% din valoarea redevenței de 1.500 lei;

(2) economia fiscală din redevență reprezintă economia de impozit pe profit care apare datorită cheltuielii cu redevența (care diminuează profitul impozabil), respectiv

16% * 1.500 = 240 lei;

(3) pierderea economiei din impozitul pe profit datorită amortizării se referă la cheltuiala

cu amortizarea, ce ar fi diminuat profitul impozabil, în cazul în care bunul ar fi fost cumpărat, cu lei.

(4) economia impozitului pe profit din amortizarea valorii reziduale a bunului (a cărui

durată rămasă de amortizare este de 3 ani), este de lei, în anii 8, 9 și 10.

Costul real al contractului de leasing reiese din formula de mai jos:

Rezultă, din încercări succesive că k = 20,3 %.

2.7. Avantajele și dezavantajele leasing-ului

Leasingul a devenit o necesitate datorită ritmului rapid al progresului tehnic și al concurenței, ritm care devansează posibilitățile de autofinanțare ale agenților economici sau de creditare.

Avantajele leasingului trebuie abordate din trei unghiuri diferite.

În primul rând, la nivelul economiei naționale, reprezintă o cale de relansare a investițiilor și de retehnologizare a întreprinderilor. Având în vedere că acesta reprezintă o operațiune de finanțare, leasingul facilitează atragerea unor noi surse de finanțare în economie (dacă finanțarea este realizată din exterior), precum și o formă de promovare pe piață a unor produse pentru care cererea este limitată de posibilitățile de cumpărare ale întreprinderilor și, în consecință, de antrenare a proceselor productive din unele sectoare ale economiei.

În al doilea rând, la nivelul finanțatorului, leasingul reprezintă o formă de plasament al resurselor financiare în condiții de rentabilitate și siguranță, deoarece rămâne proprietarul bunului.

Locatorul, care poate fi producătorul direct sau proprietarul bunurilor cumpărate pentru a fi destinate operațiunilor de leasing, beneficiază de o serie de avantaje care se referă în special la atragerea de noi clienți, obținerea de câștiguri suplimentare și dezvoltarea exporturilor. Pentru a atrage noi clienți, societățile de leasing se vor orienta spre acei potențiali beneficiari ai unui contract de leasing care își doresc să utilizeze un anumit bun, dar nu îl pot plăti integral și nici nu pot plăti un avans. Câștigarea de noi clienți se poate realiza și prin rolul promoțional al leasingului. Acest rol constă în faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat, pentru a-l convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, clientul va achiziționa echipamentul.

Leasingul generează pentru locator câștiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea mașinilor și utilajelor care au fost returnate după expirarea contractului de leasing. Leasingul contribuie la dezvoltarea exporturilor, deoarece furnizorul are posibilitatea să realizeze pe lângă exportul tradițional și pe cel în leasing al cărui mecanism participă efectiv la extinderea cererii pentru o serie de bunuri de o valoare ridicată.

În al treilea rând, la nivelul întreprinderilor care închiriază bunurile, principalele avantaje sunt:

oferă o finanțare flexibilă: majoritatea contractelor de leasing tind să aibă mai puține acorduri restrictive decât contractele de împrumut. În plus, leasing-ul este mai convenabil pentru finanțarea treptată a nevoilor întreprinderilor. O firmă care achiziționează active în timp poate să considere mai convenabil să ia în leasing aceste active decât să negocieze un împrumut obligatar sau bancar ori să vândă acțiuni în fiecare moment când se fac achiziții pentru creșterea capitalului propriu;

utilizarea acestei finanțări crește capacitatea întreprinderii de a se îndatora, deoarece este o operațiune care nu modifică structura financiară a întreprinderii. Totuși, bancherii și ceilalți creditori țin seama că leasing-ul constituie o obligație a firmei care apelează la leasing;

permite finanțarea 100% a bunurilor pe care întreprinderea dorește să le exploateze ceea ce permite conservarea capitalului de lucru și utilizarea acestuia drept garanție pentru contractarea altor împrumuturi pentru dezvoltare;

costurile de tranzacționare pot fi mai mari la cumpărarea unui activ și finanțarea lui prin datorii sau emisiune de acțiuni decât atunci când are loc preluarea în leasing a activului;

avantajele fiscale: deductibilitatea fiscală a amortizării este unul dintre cele mai cunoscute motive de apelare la leasing în detrimentul cumpărării deoarece determină o economie prin diminuarea impozitului la întreprinderea care închiriază;

constituie o formă de asigurare contra riscului tehnologic pentru întreprinderile care închiriază. În cazul leasing-ului direct poate exista clauza anulării, care permite utilizatorului să oprească plata ratei de leasing înainte de expirarea termenului din contractul de leasing. Astfel, dacă pe piață apar mijloace de producție mai performante, poate să facă imediat schimbarea comparativ cu cazul în care ar fi proprietar (dificultăți în vânzarea unui mijloc fix depășit moral) ;

poate crește lichiditatea întreprinderii. Astfel, o vânzare și leaseback transformă anumite active corporale ale întreprinderii în numerar în schimbul unei obligații de a face o serie de plăți fixe în viitor;

permite întreprinderilor mici și mijlocii, care au capacități de îndatorare mici, dar care sunt rentabile sau întreprinderilor cu o rentabilitate scăzută să-și finanțeze dezvoltarea. În acest caz, leasing-ul este adesea singura sursă disponibilă de finanțare, deoarece dreptul de proprietate al bunului luat în leasing rămâne locatorului, reducând riscul acestuia în caz de faliment al utilizatorului;

întrucât plata unui avans pentru bunul utilizat în regim de leasing nu este obligatorie, locatarul beneficiază în faza inițială de o economisire a disponibilităților bănești. Cunoașterea mărimii ratei de leasing pe care trebuie să o plătească îi facilitează locatarului planificarea riguroasă a cheltuielilor;

un alt avantaj atât financiar, cât și tehnic este faptul că locatorul poate permite locatarului folosirea în continuare și după încheierea perioadei contractuale a bunurilor, cu perceperea unei taxe mai reduse.

Principalele dezavantaje pentru beneficiar ale leasingului se referă la:

costul: pentru o întreprindere cu profituri mari, cu acces la piețele creditului și capacitate de a profita de avantajele fiscale ale proprietarului, leasing-ul este adesea o finanțare mai costisitoare; ratele practicate, respectiv redevențele care cumulează chiria, comisionul de serviciu și cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obținerii unei rentabilități cel puțin acoperitoare;

afectează inevitabil autofinanțarea viitoare ca urmare a obligațiilor periodice de plată;

pierderea valorii reziduale a activului. În cazul bunurilor imobiliare, această pierdere poate fi substanțială;

facilitarea obținerii poate antrena întreprinderea în operațiuni mai puțin rentabile;

falimentul societății de leasing constituie, mai nou un dezavantaj, deoarece întreprinderea care închiriază bunul nu este și proprietarul acestuia. Dacă societatea de leasing dă faliment, în urma valorificării bunurilor din proprietatea acesteia, întreprinderea care închiriază aceste bunuri le poate pierde, dezavantajul constând în întreruperea activității acesteia până la înlocuirea bunului.

Întrucât fiecare întreprindere are o anumită structură a capitalului care este un mixaj de capitaluri proprii, acțiuni comune și preferențiale, datorii, aceasta determină întreprinderii o valoare a capitalului care trebuie maximizată. Deci, pentru maximizarea valorii întreprinderii trebuie stabilită o structură optimă a capitalului, astfel încât noile creșteri de capital să aibă loc de așa manieră încât să păstreze structura optimă a capitalului în timp.

2.8. Limitele leasingului

Dezvoltarea leasingului depinde în mod esențial de gradul de dezvoltare al economiei, precum și de sistemul fiscal existent la un moment dat, astfel că în lipsa unor facilități fiscale și mai cu seamă în lipsa unor facilități vamale, implicarea într-o operațiune de leasing presupune dezavantaje pentru toate părțile. Pe lângă avantajele menționate mai sus, leasing-ul prezintă și anumite riscuri, care trebuie avute în vedere în alegerea acestei operațiuni.

Astfel, pentru utilizator leasingul este eficient numai în condițiile în care poate exploata bunurile ce constituie obiect al contractului, pe toată durata acestuia și, având în vedere că este mai costisitoare decât vânzările pe credit, operațiunea devine realmente rentabilă numai în cazul leasingului financiar. De asemenea, întrucât leasingul este mai oneros decât creditul bancar, utilizatorul va recurge la o astfel de operațiune numai în cazul în care sumele economisite pot fi plasate în investiții mai profitabile sau în cazul în care nu dispune de alte resurse de finanțare. Contractul de leasing încheiat de către un utilizator persoană fizică este dezavantajos și mult mai costisitor decât un contract de vânzare – cumpărare în rate, cu atât mai mult cu cât el nu are posibilitatea amortizării bunurilor respective sau deducerii cheltuielilor reprezentând ratele de leasing, dobânda, beneficiul ori alte taxe și comisioane.

Pentru finanțator, riscul major rezidă în transmiterea folosinței asupra bunului, fapt ce poate duce la deteriorarea lui de către utilizator, printr-o exploatare necorespunzătoare (dar pentru care utilizatorul nu este răspunzator), având drept consecință imposibilitatea găsirii unui nou utilizator, după expirarea primei durate de leasing. Totodată, riscurile cresc pe măsura creșterii numărului de utilizatori și implicit a eventualelor cazuri de insolvabilitate, fapt ce poate duce la imposibilitatea restituirii creditului contractat de o societate de leasing pentru cumpărarea bunurilor care au format obiect al contractelor de leasing.

Decizia privind folosirea leasingului este deci rezultatul optimizării a numeroși factori dintre care unii cu acțiune contradictorie. În ansamblu însă, leasingul se dovedește o formă modernă de finanțare și circulație a mărfurilor, cu perspective însemnate de extindere în afacerile economice interne și internaționale.

Este relevant studiul efectuat de National Bussines Institute din S.U.A. care conturează un top mondial al motivelor pentru care firmele preferă leasingul altor alternative de finanțare:

41%- pentru că permite un mai bun management al cash-ului și duce la economie de

capital de lucru;

18%- pentru că schimbările tehnologice rapide impun înlocuirea echipamentelor;

10%- pentru că este o formă de finanțare foarte flexibilă;

10%- pentru că firmele de leasing sunt mai deschise în a evalua proiectul în sine și în a-și

asuma în același timp riscul de produs, ca urmare, condițiile impuse pentru finanțare sunt mai accesibile decât în cazul băncilor;

8 %- din motive fiscale.

Din studiul prezentat mai sus se poate constata o predominanță a factorilor calitativi în fundamentarea deciziei de investiții, factorii cantitativi fiind reprezentați, în topul prezentat mai sus, doar sub forma avantajelor fiscale oferite de leasing. Desigur că, dacă avem în vedere faptul că, în general în lume, sistemul de creditare este încă unul greoi și rigid, criteriile calitative predomină deci în fundamentarea deciziei de finanțare. Cu toate acestea, în perspectiva unei accesiuni către o economie dezvoltată, valabilă și pentru situația economiei românești, vom pleda în primul rând pe prevalența criteriilor de cost asupra criteriilor calitative, având în vedere că activitatea întreprinderilor trebuie să fie înainte de toate profitabilă.