Latinitate Si Dacism

LATINITATE SI DACISM

Rezumat

Prezentând oglinda imaginarului antropologic din perspectiva imaginarului religios,de-alungul timpului literatura româna a fost săltată pe cele mai înalte culmi,iar din perspectiva asupra lumii și a vieții s-a ajuns la concluzia că “Dumnezeu a creat lumea si că tot el o cârmuiește,făcându-și simțită prezența în anumite fenomene naturale.”(Grigore Ureche),acceptându-se, în general, expresia unui proces de sinteză daco-romană și a unui proces de integrare și de asimilare a elementului migrator.Privind din perspectiva istorică,contemporanul Lucian Boia propune o înțelegere care presupune a lua în considerare fenomenul implicit de mitificare prin care orice comunitate își îințelege trecutul.

Cuvinte cheie : istorie, mitificare, comunitate

1.Definirea termenilor de latinitate și dacism; Ideea de latinitate. Originea romanică a poporului român și a limbii române ;

1.1.1. Ideea latinității în scrierile cronicarilor

Acțiunea de impunere a limbii latine ,dar și a civilizației latine în urma cuceririi Daciei de către romani poarta numele de latinitate,ea fiind un curent de idei referitor la originea latină a unui neam. Ideea latinității (originea romanică a poporului român și a limbii române) apare mai întâi, în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, în scrierile cronicarilor, ca o firească dorință de cunoaștere a originilor și de mândrie a unei descendențe ilustre.

Latina gintă e regină
Între-ale lumii ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă pașii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n urma ei.(…)

Latina gintă are parte
De-ale pământului comori
Și mult voios ea le împarte
Cu celelalte-a ei surori.

(Vasile Alecsandri)

În poezia scrisă de Vasile Alecsandri, o poezie ce este dedicată poporului român ,autorul prezintă un elogiu al latinitații ce unește , ,,sub o cupolă comună”, popoare si spirite.Totodată dezvăluie o lume solară și senină ,echilibrată și egalitară,cu deosebite frumuseți și bogații ,”ale pământului comori “ pe care ,,le împarte /Cu celelalte surori” ceea ce atentează la ideea sacră de libertate. Este considerată de George Călinescu ,,o naivitate “,dar poezia se salvează prin influența imnică a versurilor și prin patosul muzical care dă avant cugetării lirice.În concepția lui Eugen Delcea ,”cel ce citește această poezie nu poate rămâne decât roman, adică patriot.”Lucian Blaga,prin opera ,,Revolta fondului nostru nelatin “ se apleacă asupra culturii noastre pentru a împiedica exclusivismul latin în formarea componentei spirituale a poporului roman: “Simetria și armonia latină este adeseori sfirticată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc”. (Lucian Blaga ,publicat în revista “Gîndirea”, I, 1921, nr. 10, p. 181-182)

1.1.2. Imperativul ideologic și științific al “Școlii Ardelene” cu privirea la ideea latinității poporului român

Școala Ardeleană a avut ca scop afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania,ea apărând în secolul al XVIII-lea. Pătrunși de ideile iluministe, reprezentanții acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Budai – Deleanu, priveau decât instrucția , prin școală sau prin intermediul cărții,exact ca un mijloc de luminare și de progres, modul prin care se ajungea la conștiința de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera de cultură a reprezentanților Școlii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatea românească și originea pur romană a poporului român. Ioan Chindriș a afirmat că “Școala Ardeleană a debutat odata cu unirea de la 1700 fiind o consecință fireasca,în plan cultural, al acesteia.” Școala Ardeleană a fost primul nucleu iluminist” din cultura română și a reprezentat mișcarea intelectualilor transilvăneni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea,fiind o mișcare apărută din cauza excluderii romanilor de la viata social-politica.Se poate vorbi despre o ipoteza cum că românii dinTransilvania sunt descendenți direcți ai coloniștilor romani din Dacia, aducând diferite argumente istorice și filologice. Această ipoteză este cunoscută sub numele de latinism.Emanciparea spirituală și politicăa românilor transilvăneni este număratăprintre realizările Școlii cu privire la ideea latinității și a poporului român. Ideaa latinitatii poporului roman atinge,totusi, un punct de apogeu (dar și de exagerări) în epoca Școlii Ardelene, ca imperativ ideologic și științific de legitimare a unui popor (românii din Transilvania) în fața istoriei. Primul istoric român care a luat atitudine cu privire la teoria imigraționistă și la exagerările latiniste ale Școlii Ardelene a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu care a afimat în “Perit-au dacii ?’’ că, odată cu formarea statului național român ,teza originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare. Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa,”Letopisețul Țării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat “Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că “de la Rîm (Roma) ne tragem; și cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-și convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : “…de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină…ei zic galina, muierea…mulier […] și altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înțelege.”Lui Grigore Ureche îi urmează alți scriitori și lingviști care susțin în lucrările lor sorgintea latină a limbii române.Astfel, Miron Costin prezintă și câteva obiceiuri romane, păstrate și astăzi:”Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, așa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, așa și luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu și puține cuvinte ungurești. În sfârșit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat și puține cuvinte slavonești.(“Istorie în versuri polone despre Moldova și Țara Românească”)

1.1.3. Purismul latinist în secolul al XIX-lea

Ideile latiniste au fost mai mult consacrate de catre teoreticeni(cei ce erau reprezentii Scolii Ardelene). Acestia nu s-au gândit să schimbe limba, în aplicarea practică ,dar au incercat sa promoveze in teorie purismul(purismul latinistsse perpetueaza pana catre a doua jumatate a secolului al XIX-lea).Ei considerau ca singurul instrument capabil care sa realizeze unitatea limbii si sa apere interesele natiunii romane era purismul, constituind o expresie ce era o forma de manifestare a luptei politice intr-o epoca in care tinta adversarilor era contestarea romanitatii poporului roman si a latinitatii limbii romane.Rădăcinile sale istorice rezidă în crezul istoric profesat de Școala Ardeleană; premisele sale istorice se găsesc în conștiința romanității și a continuității noastre ca popor în Dacia. Forma de redactare a limbii române, forța de rezistență la o modernizare absolut necesară și firească, dar temporar obturată a fost purismul latinist.Constantin Noica este printre primii români care relevă importanța și valoarea folclorului:

Dacă pe pământul românesc ar crește o plantă hrănitoare ce nu se găsește în alte părți, ar trebui să dăm socoteală de ea. Dacă în vorbirea noastră s-au ivit cuvinte și înțelesuri ce pot îmbogați gândul omului, dar nu au apărut îin vorbirea si cugetul altora,suntem de asemenea datori să dăm socoteală.(C. Noica)

Un astfel de cuvânt este,,întru” un asemenea înțeles ne pare a fi cel al ființei. În fapt,înțelesul deosebit al ființei,la noi, este poate lucrarea înțelesurilor deosebite ale lui ,,întru” , care a venit sa exprime ființa dinăauntru.La fel cum Eminescu spunea despre limba noastră: ,,a ieșit limba aceasta din învăluirile trecutului , am putea spune și despre ideea româneasca de ființa că iese astăzi din învăluirile trecutului și ale limbii insăsi”.( Constantin Noica, Sentimentul românesc al ființei, Ed.Humanitas,1996)

1.1.4. Primele mențiuni despre existența românilor și a limbii române în ținuturile carpato-danubiano-pontic

Primele mențiuni despre români îi aparțin împăratului Constantin al VH-lea Porfirogenetul (913-959), care îi consideră „români", „urmași ai coloniștilor romani: “ei se numesc romani și acest nume l-au păstrat până astăzi.”Formarea poporului român în spațiul carpato-danubian și continuitatea lui în acest spațiu constituie un proces asemănător formării și continuității celorlalte popoare romanice europene : francez, italian, spaniol și portughez.Românul Alexandru Vulpe, în articolul <<Șciții în Romani >> ,spune că <<Descoperirea unor obiecte de podoabă și mai ales a vestitelor arme șcitice este o dovadă arheologică ce indică influențe răsăritene evidente>>, pe teritoriul țării noastre. Și mai departe,spune <<despre prezența șciților în spațiul carpato-dunărean,nu ne vorbește excplicit nici un izvor literar antic,dar descoperirile arheologice atestă indirect o indiscutabilă prezentă a unor influențe culturale în unele zone ale României …>>. (N.G.,pag 62 ,al.1 )

1.1.5. Enunțarea ideii de latinitate de către Poggio Bracciolini (1380 – 1459), Silvio Piccolomini (1405-1464) și Papa Pius al II-lea (1405-1464)

Ideea latinității limbii române este enunțată de Poggio Bracciolini (1380-1459) și de Silvio Piccolomini (1405-1464), cei doi consemnand pentru prima dată că există o asemănare între limba vlahilor și cea a locuitorilor din Italia, faptce a fost semnalat și de papa Pius al Il-lea (1405-1464);Poggio Bracciolini a fost printre primii umaniști italieni care au afirmat originea romană a poporului român,dar pe langă numeroase elemente comune limbii latine si române,tot el a constatat existența la românii nord-dunăreni a unei tradiții referitoare la descendența lor dintr-o colonie fondată de Traian.El confirmă continuitatea elementului romanic în țările române si originea latină a limbii române. A incercat sa isi culeaga informatiile din spatiile romanesti.

Graiul pe care-l vorbesc a fost legatură dintre cei care mi-au dat naștere,căci cu ajutorul lui se înțelegeau-așa cum focul pregătește fierul pentru fierarul care face cuțitul;de aceea este invederat că acest grai a contribuit la zămislirea mea ,fiind în felul acesta o cauză a existenței mele. Apoi acest grai mi-a deschis drumul către arta care este extremă desăvârșire ,deoarece prin el m-am apropiat de limba latină…(Dante,Convivio)

Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) este singurul care a incercat sa introduca in circuitul științific ideea originii române a poporului român. Si el și-a cules informațiile de la misionari franciscani și dominicani.

Hronicul romano-moldo-vlahilor a fost cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor,care înaugurează efortul istoriografiei românești de a determina și fixa locul românilor în istoria universală.;descendența pur romana din Traian(“săditorul și răsăditorul nostru“);stăruința neîntreruptă și unitatea romano-moldo-vlahilor în spațiul carpato-dunărean.(Dimitrie Cantemir,Descrierea Moldovei)

1.2.Dacismul

Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea și caracterizat prin exagerarea contribuției dacilor în etnogeneza românească. Dacia,era în antichitate,țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa(vest), râul Nistru și Marea Neagră (est),Dunăre (sud)și Carpații Păduroși(nord). În anumite părți chiar depășeau aceste hotare: spre est peste Nistru,"înaintând până spre Bug", iar spre vest, "ajunseră până la Dunărea panonică".Dacii, sau geții, asa cum spune Herodot , sunt “cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. “Părintele istoriei” îi cunoaște pe geți ca pe o ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă, întru-cât și numele lor generic e diferit și obiceiurile se deosebesc în multe privințe. Astfel, pe la începutul anului 1700 î.e.n., la începuturile epocii bronzului,ținuturile carpato-dunărene erau locuite de o populație care nu era încă daco-getică, dar din care se vor naște daco-geții. Numele de geți s-a răspândit asupra triburilor din regiunile extracarpatice ale Munteniei, Moldovei sudice și Dobrogei, iar cel de daci asupra triburilor în partea apuseană a țării noastre ( Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, poate și Oltenia ). Românii, mai târziu, au venit în contact mai ales cu dacii dinspre apus și scriitorii latini folosesc cu predilecție această denumire. Astfel, Nicolae Densusianu , în opera sa ,, Dacia Preistorică “ afirmă că geții, tracii și sciții fac parte din marea familie a PELASGILOR care cu mii de ani în urmă trăiau în Europa, având ca centru spiritual , cultural și material spațiul carpato-dunărean. De asemeni, unii autori trec sub tăcere sau ignoră intenționat monumentala lucrare <<Getica>>, a lui Vasile Pârvan, unde acesta arată că <<Dacia bogată în aur exportă acest metal până departe în Nord, la scandinavi, nu ca material brut,ci ca obiecte de lux si podoabă fabricate în Dacia, purtând pecetea stilului getic >>;Pe baza datelor concrete, el arată că :

Dacia ,țara aurului , cu nenumăratele ei comori și depozite de obiecte de aur din bronzul IV și chiar din Hallstatt,cu o artă particulară a aurului, ridicată în anii 1200-700 î.e.n. la o rară perfecțiune tehnică și distincție stilistică <a permis ca în numeroase localități din România să se descopere tezaure de o valoare exceptională, amintind în acest sens satul BIIA din jud. Alba din Ardeal, vestit pentru descoperirile proistorice de acolo (PÂRVAN VASILE, OPERE pag 312 si pag 382)

Uimitoarele descoperiri făcute mai ales în ultimii 15 ani au aruncat o nouă lumină asupra civilizației și istoriei dacilor. Datorită strădaniilor arheologiei, o lume necunoscută și chiar nebănuită a apărut din adâncurile unde scurgerea secolelor o îngropase,înfățisându-se în antica splendoare a ochilor noștri. “Specialiștii s-au aplecat cu atenție și pasiune asupra vestigiilor civilizației dacice, de la puternicele ziduri ale cetaților din Munții Orăștiei până la cele mai neînsemnate cioburi ale vaselor de lut ars.” (Hadrian Daicoviciu, Dacii,Edit.Științifică, București, 1965 pag 6)

1.2.1. Dacismul – curent de reacție și de echilibrare a substratului autohton cu fondul latin

E un curent de reacție și de echilibrare a raportului dintre cei doi piloni pe care se întemeiază mitul fondator, în proces de reabilitare, pe cale științifică, poetică sau mitologică, a substratului autohton.Substratul autohton este unul din cele trei pe care se bazează evoluția și formarea limbii române.Dacii erau considerați,așadar,în timpurile lui August,ca un popor cu o limbă barbară latină. “ Știe Dumnezeu de-I bine/Ori de facem vreun păcăt,/ Dar noi știm c-asa e bine/Să ținem ce-am apucat.”. “Prin Istoria pentru începutul romanilor în Dachia” se dă astfel lupta cea mai mare pentru lămurirea dreptății românilor în așa fel ca și cum pentru întâia oară afară de acele bărfeli dușmane s-ar fi rupt pecețile care închideau în izvoarele autentice titlurile istorice ale neamului nostru

Fructul spiritual al minții superioare a lui Maior trăiește astfel ca bun comun ,în această operă, ca informație, ca argument și ca interpretare, se găsește în paginile mai tuturor scrierilor noastre,istorice și lingvistice,tratând originea și viața poporului român în evul mediu.(Alex. Lepadatu)

Rolul pe care l-a avut Petru Maior în procesul înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin și,în același timp,de claritatea vederilor sale în problema structurii gramaticale a limbii noastre,despre care spunea ,,Nu putem tăgădui că in limba românească sunt vârâte cuvinte de ale barbarelor ginte,anume ale slovenilor,cu care au petrecut împreună : care cum s-au întâmplat am spus în Istoria cea despre începutul românilor în Dacia << Însă slovenii de țesătura limbii românești cea din lotru nice cum nu s-au atins,ci aceea au ramas întreagă,precum era când întâi au venit românii,stramoșii romanilor,in Dacia>>.

Între surupate temple, obelisce și coloane,
Ca un turn de fier întreagă stă colona lui Traian;
Pre ea văd: Istrul se pleacă Iasienei legioane,
Cum cu patria sa pere-a Decebalului oștean
Și cum în deșarta Dacie popor nou se-ntemeiază,
De-unde limba, legi și nume a românilor derează.

(La Italia-Gheorghe Asachi)

Simbolul etnogenezei romanesti in acest fragment este Columna lui Traian.Acest monument se afla in Roma capitala Imperiului Roman, ea vorbește si vorbeste despre dubla ascendenta a poporului roman.. Esența latinității poporului român este exprimată prin enumerația “limba, legi și nume” astfel ca perspectiva evocării este a unui „român al Daciei” care vine la străbunii săi pentru a învăța “a lor virtute”.

1.2.2. Dacismul – demers polemic împotriva exagerărilor savanților Școlii Ardelene și a purismul latinist

Dacismul este un demers polemic împotriva exagerărilor savanților Școlii Ardelene și ale purismului latinist, care depărtau cercetarea științifică de adevărul istoric și de practica firească a limbii române. Prin principalii săi reprezentanți ,școala ardeleană a urmărit realizarea unui program cultural menit, pe de o parte, să-i educe pe români în spiritul iluminismului, iar, pe de altă parte, să le sustină cu argumente științifice revendicările politice.Semnificativă, din acest punct de vedere este demonstrația teoretică a lui Petru Maior din “Istoria pentru începutul românilor în Dacia”, mai ales în partea relativă la evenimentele descrise de notarul anonim al regelui Bela:

Zisei mai sus că romanii cei din Dachia nu numai pre la munți, ci și pre șesuri au rămas statornici, în lăcașurile și în moșiile sale, pentru ca ghintele varvare, care navăleau în Dachia, mai vârtos având zburdare și datică a face pradă printr-alte țări, decât a lucra pământul, nu avea cauza de a zăhai pre romanii cei de pre la sesuri, deoarece și lor bine le prindea românii aceia, precum spusei mai sus. Însă, precum românii cei de la șesuri erau supuși năvălitoarelor ghinte varvare, așa, nu mă îndoiesc că cei de pre la munți nu numai într-un loc avea printipii sau căpeteniile asle cu împărăție, care nu atârnă de la varvarele ghinte. Pentru că la aceia nice nu putea răzbate varvarii, nice de la locurile acele nu avea lipsă ca sa le supună sie, deoarace ei si pre la șesuri puține locuri umplea cu familiile sale.

Ceea ce n a putut realiza Dimitrie Cantemir ,în Moldova ,din motivul că nu și-a putut publica lucrările la timp ,avea să înfăptuiască cel mai tânăr dintre creatorii Școlii Ardelene ,vizionarul neînfricat care a fost Petru Maior.(Petru Maior, Istoria pentru începutul romanilor in Dachia, Edit. Junimea ,1990,pag 313) Hașdeu combate aici ideile Școlii Ardelene, dar mai ales pe acelea ale „capilor purismului”, Maior și Laurian, privitoare la originea exclusiv latină a poporului nostru și trage concluzii categorice și valabile: împăratul Traian a „supus” pe daci, nu i-a „stârpit”. “După moartea cuceritorului numai o parte din Dacia a rămas sub stăpânirea romanilor” iar „îndelungat timp după cucerirea Daciei, dacii păstrează încă vechea lor nationalitate până și înspăimântând pe romani” (nr. 4, iunie).

1.2.3. Afirmarea elementului autohton din sec. al XX-lea

1.2.4. Dacomania sau tracomania mișcărilor politice de dreapta sau naționalist-comuniste

In secolul XX, afirmarea elementului autohton devine o adevărată mișcare ideologică, dacismul, care antrenează istorici, filologi, filozofi ai culturii și ai religiei, sociologi, folcloriști. Sub aspect literar, tendința dacizantă culminează în a doua jumatate a secolului al XX – lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu.Tema dacică se regăsește atât în marile poeme,cum ar fi “Memento Mori”, “Rugăciunea unui dac” și “Sarmis”, cât și în proiectele dramatice.O evocare a civilizatiilor inca de la origini se regaseste in poezia lui Mihai Eminescu ,,Memento mori”. In poezie, viziunea eminesciană asupra Daciei este paradisiacă, scriitorul incearca sa refaca imaginea unuin apus.

,,Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,

Se reped pe trepte nalte și cobor în sure hale.

Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;

Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,

În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere

Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios.

Se constelă sara. Ziua a fugit în lumea mării

Și pe culmile de munte focuri au aprins străjerii

Ca și pete mari de aur n-umbra văilor adânci,

Ele par suspinse-n nouri. Lângă foc străjerii-aruncă

Pe pereții suri de piatră umbra lor fantastic-lungă.”

În poezie se poate observa prezența conceptului de dacism,întrucât acesta face trimitere la trecutul preroman “Dacia fiind vazută ca un tărâm mitic,iar populația geto-dacă este asociată cu eroismul spiritual de sacrificiu “. În perioada interbelică și după aceea, afirmarea elementului autohton în etnogeneză devine dacomanie sau tracomanie, alimentând uneori mișcările politice extremiste de dreapta sau naționalist-comuniste,astfel ideea dacică s-a transformat uneori în dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru extremismul de dreapta (mișcarea legionară). Sfârșitul secolului trecut a fost martorul revigorării unui curent cultural și ideologic cunoscut sub mai multe denumiri : tracomanie, ori,în ultima vreme , dacomanie ( denumiri date de către cei care nu fac parte din ei ). Se poate vorbi despre dacomanie,respectiv protocronismul ca fiind stari de spirit,insa aceste idei nu au fost constiuite printr-o grupare culturala sau politica de catre promotori. Tracomania este un fenomen apărut în perioada interbelica și în ultimii ani ai comunismului, și care, așa cum îi spune și numele, constă într-o manie tracică, exagerarea importanței tracilor în vederea elucidării unor dileme istorice și culturale.Ca și în perioada interbelică, tracomania nu era o simplă nebunie a unor fanteziști, ci expresia culturală a unei politici care urmărea izolarea României și care, în vremea comunismului, fiind susținută de partid, devenise politică de stat. Ea face parte din ceea ce Adrian Marino numește „obstacolele” în calea europenizării. Curentul tracoman s-a manifestat violent în perioada interbelică, fiind cultivat de cei care reprezentau tendințele totalitare în România.

Bibliografie

-carti: Alecsandri, Vasile, Cântecul gintei latine.

Blaga, Lucian, Revolta fondului nostru nelatin.

Dimitrie, Cantemir, Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor

Eminescu, Mihai, Memento Mori (Panorama deșertăciunilor),Ed.Minerva,1985

Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească a existenței.

-articole: Pârvan, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane, București, 1982.

Nicolae Densusianu,Dacia preistorică,Editura Științifică, București,1965

Petru Maior,Istoria pentru începutul românilor în Dachia,Editura Humanitas,1990

Bogdan Teodorescu,Istorie pentru clasa a VI-a,Editura All Educational,2000(articole)

Ioana Em.Petrescu,Eminescu modele cosmologice și viziune poetică,Ed Paralela 45,Pitești,2005,pag5,pag143

Constantin Noica,Sentimentul românesc al ființei,Ed Humanitas,1992

Surse electronice:

http://www.scribd.com/doc/142026703/Ideea-latinit%C4%83%C5%A3ii-limbii-%C5%9Fi-a-poporului-roman-in-operele-c%C4%83rturarilor-%C5%9Ecolii-Ardelene#scribd accesat in 10 august 2015

http://www.scribd.com/doc/223485022/Romanitatea-romanilor-docx#scribdhttp://www.scribd.com/doc/248899660/prezentare-romana#scribd accesat in 10 august 2015

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_14/9_catalin_borangic.pdf accesat in 11 august 2015

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Primele_m%C4%83rturii_despre_geto-daci accesat in 16 august 2015

http://www.romlit.ro/un_savant_de_secol_xix accesat in 17 august 2015

http://www.crispedia.ro/Opera_lui_B_P__Hasdeu accesat in 17 august 2015