Lacurile din Delta Dunării [309487]

Lacurile din Delta Dunării

Capitolul 1. Introducere

Aspecte generale

Suprafața de studiu o [anonimizat], deltă care reprezintă "locul unde fluviul Dunărea si- a [anonimizat], [anonimizat]"1.

Numele de „deltă” al acestui spațiu provine de la litera grecească „delta” datorită formei sale de triunghi echilateral. [anonimizat], [anonimizat], mlaștinilor, bălților, lacurilor sau a brațelor Dunării.

[anonimizat], constituie a [anonimizat], [anonimizat]. Raportând la nivelul de 0 [anonimizat] 21% se află sub nivelul mării iar restul de 79 % [anonimizat], alitudinea medie în aceste condiții fiind de doar 0, 52 metri (Posea, 2005)

A [anonimizat] (1991), fiind un element de importanță internațională. Ulterior, [anonimizat] 1993, Delta a primit statutul de Rezervație a Biosferei, [anonimizat] a cadrului natural.

Istoricul Cercetărilor în Domeniu

Delta Dunării s-a format pe parcursul a peste 16.000 [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat]-a [anonimizat].

Fiind poziționată la gura de intrare a [anonimizat]. Astfel, [anonimizat] (2013) [anonimizat]:

a.[anonimizat], și până în anul 1865, [anonimizat], studii realizate de către Comisia Europeană a Dunării. [anonimizat] a [anonimizat]. În aceste condiții descrieri despre gurile de vărsare ale Dunării sunt făcute de către: Herodot (484- 420 î. Hr), Apollinius din Rhodos (295- 230 î. Hr), Erastene (275- 145 î. Hr), istoricul grec Polybiu (201- 120 î. Hr), geograful, etnograful și istoricul antichității Strabon (201- 120 î. Hr), Seneca (4- 65 î. Hr), Pliniu cel Bătrân (23- 79 d. Hr), geograful grec Ptolomeu (90- 168 d. Hr), Tabula Peutingeriana ([anonimizat] e. Hr), Silvio Piccolini (1405- 1464) ș.a. [anonimizat], cele mai multe stârnind multe controverse.

[anonimizat] a [anonimizat] a indicat ˮ[anonimizat] 5 brațe cu apăˮ, idee care a [anonimizat] a [anonimizat]u, care menționau prezența a șapte brațe, ș.a.

Evul Mediu este o perioadă ceva mai săracă în informații referitoare la Delta Dunării, singurul document care deține informații mai exacte asupra Deltei, mai important fiind Harta Rusească, tipărită în 1835, și reeditată mai apoi în 1853. Această hartă a fost descoperită de către George Vâlsan.

Perioada Modernă și Contemporană

Această perioadă începe cu anul 1856, odată cu înființarea Comisiei Europene a Dunării, care a elaborat în perioda 1856- 1910 studii pentru amenajarea brațului Sulina. Lucrările efectuate după crearea Comisiei Europene a Dunării, cuprind numeroase proiecte, planșe și hărți care descriu teritoriul deltaic, si care conțin informații și măsurători ale debitelor, vitezei de scurgere a apei, informații despre modul de formare a barelor și deltelor secundare, ș.a.

În intervalul 1910- 1950 încep să fie elaborate și publicate studiile referitoare la geneza și evoluția Deltei Dunării de către importanți oameni de știință, precum: Gh. Murgoci (1912), Gr. Antipa (1914), C. Brătescu (care a publicat numroase lucrări în intervalul 1915- 1923), Emm de Martonne (1931), G. Vâlsan (1934), V. Mihăilescu (1936) , ș.a. După anul 1950, obiectul de studiu al oamenilor de știință, precum V.P. Zenkovici, Gh. Pretrescu, P. Gâștescu, A.C. Banu, Basarab Driga, N Popp sau N. Panin, l-a constituit descifrarea genezei Deltei Dunării.

Primul om de știință care care s-a ocupat cu studierea cercetărilor științifice de pe teritoriul spațiului deltaic, a fost Grigore Antipa, care a studiat mai ales resursele piscicole ale Deltei, el fiind de altfel, primul om de știință care a abordat problema amenajării și valorificării Deltei Dunării. Un alt subiect abordat, a fost acela referitor la geneză, Grigore Antipa susținând faptul că teritoriul deltei reprezenta un liman, închis de un cordon litoral și brăzdat în șase locuri de Dunăre. Preocupări referitoare la geneza Deltei, a mai avut și Gh. Murgoci, care însă a venit cu o nouă ipoteză, el legând geneza deltei mai mult de procesul de transgresiune a Mării Negre.

George Vâlsan, în cadrul Congresului Internațional de Geografie, care a avut loc în anul 1934, la Varșovia, lansa o nouă teorie referitoare la geneza Deltei Dunării, acesta considerând că formarea cordoanelor litorale din partea de est a deltei s-a datorat exclusiv Mării Negre, arătând faptul că în acest loc s-a format un complex lagunar, care ulterior a fost străpuns de brațele Dunării. Această teorie combate ideea afirmată de către Constantin Brătescu, care afirmase anterior faptul că formarea cordoanelor din estul Deltei și colmatarea limanului s-a realizat odată cu înaintarea gurilor Dunării, rolul principal avându-l, conform acestuia, brațul Sulina.

După cel de-al II- lea Război Mondial teritoriul Deltei a mai fost analizat și de cercetători precum: M. Ionescu Dobrogeanu, I. G. Vidrașcu, I. Gh. Năstase, Emmanuel de Martone, I. Simionesscu, V. Mihăilescu etc, care pe lângă studiile referitoare la evoluția și geneza deltei, au elaborat și câteva studii importante referitoare la valorificarea economică a resurselor naturale, dezvoltarea sistemului de așezări umane și potențialul demografic al Deltei Dunării.

În ceea ce privește materialul cartografic, acesta a început să se evidențieze mai ales din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea, când se realizează prima hartă de către F. Bawr, în care este ilustrată gura Chiliei, fără insule. Prima hartă bazată pe aerofotograme, având scara 1: 15 000, a apărut între anii 1942- 1944 și a fost editată de către Institutul Fotografic al Societății Sudesteuropa din Viena.

Studii axate pe clima, morfohidrologia, populația, așezările sau economia deltei au fost elaborate mai cu seamă în perioada 1941- 1998, de către cercetătorii din cadrul Institutului de Geografie. O constribuție deosebit de importantă asupra hidrografiei Deltei Dunării au avut- o cercetătorii Basarab Driga și Petre Gâștescu, a căror studii au avut o mare importanță, atât la nivel național cât și internațional.

Structura lucrării

Prezenta lucrare este compusă din trei mari capitole, alcătuite la rândul lor din mai multe subcapitole, în cadrul cărora sunt prezentate diverse aspecte ale temei studiate. În prima parte a lucrării sunt prezentate câteva aspecte introductive, referitoare mai cu seamă la cadrul general al spațiului analizat, aspecte care vor fi analizate mai detaliat în următorul capitol al lucrării, precum și câteva aspecte referitoare la istoricul cercetării teritoriului. Alte informații care se regăsesc în cadrul acestui prim capitol, fac referire la structura prezentei lucrări precum și la scopul și metodologia utilizată pentru redactarea acesteia.

Al doilea capitol, alcătuit din 8 subcapitole, cuprinde o caracterizare fizico- geografică a Deltei Dunării, în care sunt scoase practic în evidență trăsăturile reliefului, trăsăturile geologice, climatice, biopedologice și hidrologice ale Deltei Dunării, precum și câteva aspecte referitoare la rezervațiile specifice acesteia.

Cel de-al treilea capitol, și cel mai important din punctul meu de vedere, face referire exact la subiectul lucrării, și anume lacurile din Delta Dunării, cuprinzând o descriere fizico- geografică a acestora, dar și una fizico- chimică, arătând astfel starea ecologică a lacurilor deltaice.

Lucrarea intitulată "Caracterizarea lacurilor din Delta Dunării" se sfârsește cu câteva concluzii generale, în care sunt subliniate cele mai importante aspecte ale Deltei Dunării și ale lacurilor acesteia, precum și cu o listă a resurselor bibliografice, pe care le- am consultat pentru redactarea prezentei lucrări de licență.

Scopul lucrării

Pentru lucrarea de licență, am ales să fac un studiu asupra lacurilor din Delta Dunării, datorită faptului că în timpul celor trei ani universitari am descoperit o "atracție" mai deosebită pentru Hidrologie. Dintre toate rețelele hidrografice componente țării noastre, am ales Delta Dunării deoarece găsesc acest ținut unic în țara noastră, foarte misterios, un adevărat "paradis terestru", așa cum este descris de cei mai mulți oameni de știință.

Ca urmare a atracției pentru acest teritoriu, am ales să îmi aprofundez cunoștințele deținute despre acest spațiu mirific, să aflu cât de important este pentru omenire, și cum este el valorificat. Totodată am considerat că este un subiect foarte important, care contribuie extraordinar la mult la înfrumusețarea și îmbogățirea țării noastre, astfel că, consider că este important ca oamenilor să li se reamintească ce peisaje mirifice și ce biodiversitate bogată caracterizează lacurile deltaice, precum și întreg spațiul deltaic, și de ce este nevoie să ne preocupe bunăstarea acestui ținut.

Materiale și Metode folosite

În vederea redactării lucrării "Caracterizarea lacurilor din Delta Dunării" am folosit mai multe metode și am consultat mai multe surse bibliografice de specialitate, atât din cadrul bibliotecii Universității "Ovidius", Constanța și a bibliotecii județene Constanța, cât și din mediul online, sau de la instituții de cercetare precum: Stația Meteorologică Constanța sau Agenția Națională Pentru Protecția Mediului Tulcea. Dintre acestea putem aminti: Basarab-Victor Driga (2004), Delta Dunării- Sistemul Circulației Apei, Gâștescu Petre (1969), Lacurile din Romania, Grigore Posea, Octavian Bogdan, Ion Zăvoianu (2005), Geografia Romaniei- Volumul V- , Master Planul Rezervației Biosferei Delta Dunării, Planul de Amenajare a Teritoriului Zonal ,,Delta Dunării” , dar și multe altele, pe care le puteți găsi la finalul lucrării, cele menționate fiind cele din care am sustras cele mai multe infornații.

` Capitolul 2. Caracterizarea Deltei Dunării

2.1 Așezare geografică

Delta Dunării prezintă o importanță deosebită, atât la nivel național, cât și la nivel continental, sau chiar planetar.

Limitele Deltei Dunării au constituit de-a lungul timpului una dintre principalele „dispute” între diverși specialiști, în primul rând datorită includerii, în mod eronat, de către unii specialiști a complexului lagunar Razim- Sinoe în teritoriul aferent deltei. Această eroare a survenit în urma asemănării celor două golfuri inițiale marine, precum și datorită „afinității unității Dranov, prin particularitățile sale peisajistice, la spațiul deltaic cuprins între cele trei brațe ale Dunării”.[1]

Analizând spațiul deltaic, prof. P. Gâștescu în 1985 redactează harta turistică a Deltei Dunării, unde tratează cele două unități amintite mai sus, ca unități distincte de relief, cele două neavând din punctul acestuia de vedere nici o similaritate în ceea ce privește geneza sau specificitate. Astfel că, analizând evoluția acestora, P. Gâștescu afirmă faptul că limita dintre Delta Dunării și complexul Razim Sinoe este reprezentată de către aliniamentul Dealurilor Tulcei și grindul Perișor, care mărginește lacul Razim în partea de est. Delta Dunării este mărginită la nord de către Câmpia Buceagului.

Spațiul deltaic se desfășoară între coordonatele, stabilite de către P. Gâștescu: 44047ʼ30ˮ (vârful grindului Perișor) și 45037ʼ30ˮ (malul lacului Sasyk din Ucraina) latitudine nordică, 28ș44ʼ25ˮ (Ceatalul Chilia) și 29ș46ʼ longitudine estică. Referitor la spațiul deltaic ce revine României, acesta are punctul extrem nordic situat la 45ș 27ʼ latitudine nordică (nord-estul localității Chilia Veche) și punctul estic extrem situat la 29ș42ʼ45ˮ longitudine estică (în dreptul localității Sulina), restul coordonatelor rămânând neschimbate. (Fig. 1)

Suprafața deltaică totală, situată între coordonatele menționate mai sus este de 4 152 km2, din care 3 318 km2, ceea ce reprezintă 82% din suprafața deltei, se regăsesc pe teritoriul țării noastre. Această suprafață de 3 218 km2 este însă suprafața compusă din suprafața deltei propriu-zise (2 491 km2) și suprafața complexului Lagunar Razim- Sinoe (827 km2).

Fig. 1 Așezarea Deltei Dunării în cadrul României și a Europei (după: https://www.google.ro/search?q=rezervatii+naturale+in+delta+dunari)

2.2 Formarea și evoluția Deltei Dunării

Din perspectiva genezei și a evoluției, Delta Dunării a constituit de-a lungul timpului subiectul revoluționar al celor mai multe cercetări științifice, și a preocupat o pleiadă de cercetători români, precum Gh. Murgoci, Gr. Antipa, G. Vâlsan, I. Gh. Petrescu, A. C. Banu, ș.a, care au ajuns la o serie de concluzii, pe care le voi prezenta în cele ce urmează.

Delta Dunării se suprapune în mare parte peste Platforma Scitică, numită și Depresiunea Predobrogeană, excepție făcând o fâșie redusă din partea de sud, care se suprapune peste fundamentul Dobrogei de Nord. Cele două unități structurale sunt despărțite de o falie axată pe cursul Dunării, de la Galați, urmat apoi cu Sfântul Gheorghe.

Formarea Deltei actuale a început în Holocen, la sfârșitul glaciațiunii Wurmiene; în urma ridicării nivelului Mării Negre, fapt ce a favorizat crearea condițiilor necesare pentru formarea Golfului Halmyris și a Limanului Dunării. Ulterior, fixarea gurilor Dunării în proximitatea acestora, precum și cantitatea mare de aluviuni aduse de Dunăre, împreună cu curenții marini și existența unui relief predeltaic a determinat formarea grindurilor marine și fluviatile care au barat golful cu un cordon de nisip.

Evoluția spațiului deltaic poate fi structurată în patru faze, după cum urmează:

a. Adâncirea și lungirea Dunării, prin intermediul brațului Sfântu Gheorghe, în timpul glaciațiunii Wurmiene. În această perioadă, teritoriul Deltei Dunării devine spațiul de confluență a râurilor basarabene precum Ialpug, Katlabuh ș.a. În aceste condiții relieful ia forma unor spinări interfluviale acoperite cu loess.

b. Următoarea etapă se desfășoară în Holocen, când are loc transgresiunea post-glaciară. Acum, Dunărea împreună cu celelalte văi sunt inundate de apele mării, iar gurilele iau forma unor estuare, în timp ce țărmul se apropie de cel actual și are loc totodată și o colmatare regresivă și ridicarea albiilor; iar pe văile mici se formează lianuri. În momentul în care nivelul mării a atins aproximativ -10… -6 m, începe conturarea actualei forme a Deltei Dunării și se formează cordonul litoral Jibrieni- Letea- Caraorman, străpuns în partea de sud, spre Dunăvăț, de brațul Sfântu Gheorghe în exteriorul căreia s-a format o detltă secundară . În spatele acestui cordon apare un golf- liman, care apoi, prin aluvionări, se transformă într-o deltă fluviatilă mai redusă, limitată la nord de către aliniamentul grindului Stipoc. (Fig. 2)

La sfârșitul acestei perioade se atinge nivelul maxim al mării, de aproximativ -4 m; brațul Sfântu Gheorghe își abate gura către sud, spre Razim, unde formează de altfel și delta Danocul de Vest, iar volumul de apă principal se mută pe Sulina, care va rămâne principal braț deltaic, până spre anul zero; în timp ce Razim este închis de un cordon litoral

c. În apropierea anului zero (acum aproximativ 2 000 ani î. Chr.), Sulina avansează și formează cea de-a doua deltă maritimă.

d.În ultimii 2000 de ani are loc o transgresiune valahă, cu oscilații de +1m….-1 m, și care se manifestă și în prezent cu aproximativ 2 mm/an. „Sulina începe să se colmateze, se formează brațul Chilia peste limanurile nordice, avansând prin trei delte secundare succesive: Pardina- Câșlița- Tătaru (până la grindul Chilia), delta Peripravei (până la grindul Letea) și delta Chilia.” Brațul Sfântu Gheorghe prezintă un ușor avans spre grindul Crasnicol, unde formează delta Sfântu Gheorghe II, iar în partea de sud a Deltei Dunării lacul Sinoe este închis prin delta Sinoe.

2.3 Relief

Delta Dunării reprezintă o câmpie aluvială, aflată într-un continuu proces de formare, dominată de zone mlăștinoase. Aceasta are forma unui triunghi echilateral, în cadrul căruia 20,5% din teritoriul deltei se află sub 0 metri, iar 79,5% deasupra acestui nivel. Cele mai multe suprafețele au altitudini cuprinse între 0 și 1 m. Cele mai mari „altitudini” sunt localizate pe grindurile marine (grindul Letea cu 12,4 m și grindul Caraorman cu 7 m), iar adâncimile cele mai mari se găsesc pe brațele Dunării (-39 m pe brațul Chilia, – 34 metri pe brațul Tulcea, -26 m pe brațul Sf.Gheorghe, -18 m pe brațul Sf. Gheorghe). În depresiunile lacustre adâncimea este mai mică de 3 m, excepție făcând lacul Belciug, care are 7 m. Altitudinea medie a Deltei Dunării este de 0,52 m, iar relieful este compus dintr-o varietate de microforme pozitive și negative, la a căror formare și-au adus contribuția Dunărea, Marea Neagră, și nu în ultimul rând, procesele eoline, vegetația, mișcările eustatice și epirogenetice și mai ales, factorul antropic. Aceste forme de relief sunt împărțite în două tipuri de relief: major și mediu și minor.

Relieful major cuprinde la rândul său trei subtipuri, și anume: delta fluviatilă, delta maritimă și delta submersă (ce aparține de platforma continentală).

Delta fluviatilă este localizată în vestul grindurilor maritime și este alcătuită din grinduri fluviatile și din spații mai joase (localizate între depresiuni cu lacuri și mlaștini). Spre vârful deltei, grindurile sunt ceva mai înalte și mai dese, și scad altitudinal înspre est.

Delta maritimă este compusă din grindurile maritime mai vechi și mai noi, și se întinde în est până la țărm. Partea vestică, ce cuprinde grindurile vechi, este mai înaltă, ridicându-se până la 12 m, în timp ce partea estică este mai joasă, aici predominând mlaștinile și lacurile.

Relieful mediu și minor cuprinde grinduri, brațe fluviatile, delte secundare, câmpuri mlăștinoase, plaje, dune etc. (Fig. 3)

Grindurile fluviatile, după cum afirmă Grigore Posea (2005), au rezultat în urma procesului de depunere a aluviniulor, din perioada inundațiilor, și sunt localizate de o parte și de alta a brațelor dunărene, atingând lățimi de 2,5 km și înălțimi de peste 4 m, care scad spre est și ocupă o suprafață de aproximativ 500 km2 (15 % din teritoriul deltei) (Tab. 1). La bifurcații acestor gringuri, ca urmare a intensului proces de aluvionare se formează câmpuri aluviale, ce depășesc altitudini de 3 m, un exemplu în acest sens fiind fiind câmpul aluvial Pătlăgeanca- Ceatalchioi- Tudor Vladimirescu.

În ultimul timp, ca rezultat al construirii canalelor, precum și a unor suprafețe de depozitare a stufului, au apărut și câteva grinduri fluviatile antropice, care pot atinge altitudini mai mari decât cele naturale.

Tab. 1 Grindurile fluviatile din Delta Dunării (Master Planul Rezervației Deltei Dunării)

Grindurile maritime, după cum afirmă același Grigore Posea (2005), s-au format ca urmare a acțiunii combinate dintre procesele marine și cele fluviale, . Acestea sunt cele mai vechi și au înălțimi reduse, de până la 4 metri, în comparație cu dunele, care urcă până la 7- 12 m. Cele mai importante grinduri maritime sunt: Jibrieni (situat în Ucraina), Caraorman și Letea (cele mai înalte zone din întreg spațiul deltaic), Sărăturile, Ivancea, Crasnicol, Chituc ș.a. și ocupă în total o suprafață de peste 350 km2 (10,5 % din teritoriul Deltei Dunării).

Pe lângă grindurile propriu-zise mai există și doi martori, desprinși din Câmpul Buceag, și anume Câmpul Chilia și grindul Stipoc, care dețin 2,4 % din suprafața deltei (82 km2).

Principalul rol pe care îl dețin aceste grinduri este acela de a delimita delta fluviatilă de cea maritimă.

Câmpiile mlăștinoase (Posea, 2005) se întind între grinduri și de cele mai multe ori sunt inundate la viituri mai mari, avînd astfel forme și poziții schimbabile și complexe, aflate în raport cu nivelele Dunării și ale mării. În cazul unor nivele mici ale Dunării, apele de pe aceste câmpuri se restrâng numai în lacuri, bălți, lagune, japșe și zătoane.

Deltele secundare (Posea 2005) sunt localizate în dreptul gurilor dunărene și se formează separat sau împreună cu alte forme, cum ar fi Insula Sacalin spre exemplu. În prezent cele mai importante delte secundare sunt localizate la gura Chiliei, gura Sfântului Gheorghe și la nord-est de Padina și vest de Periprava.

Plaja deltei (Posea 2005) se înfățișează ca o fâșie îngustă, constituită din nisip fin. Aceasta se află într-un continuu proces de modelare de către valurile mării și cuprinde perisipuri joase și inundabile și pe alocuri un țărm înalt de 0,5 m.

De-a lungul timpului, întreg relieful deltei a fost supus mai multor procese geomorfologice, cele mai importante fiind cele fluviatile și cu precădere acumulările din câmpurile joase. Acestea din urmă se clasifică în acumulări submerse sub formă de bare la gurile fluviului și acumulări lacustre. Un alt proces geomorfologic deosebit de important îl constituie eroziunea eoliană, care afectează nisipurile de pe grindurile marine.

Regionarea deltei se realizează în funcție de configurația rețelei de grinduri, astfel:

În cadrul deltei fluviatile se remarcă:

Câmpia Sireasa- este localizată între brațele Chilia și Tulcea și este alcătuită dintr- un câmp de grinduri în partea de vest și unul mlăștinos în partea de est

Câmpia Șontea- Furtuna- se află în continuarea Câmpiei Sireasa, între Sulina și grindul Stipoc

Depresiunea Matița Merhei- constituie cea mai extinsă și mai adâncă unitatea de relief deltaică

Depresiunea Pardina- localizată între brațul Chilia, grindul Stipoc și Chilia și este în mare parte desecată și îndiguită

Câmpia Rusca- este așezată între Sulina, Sfântu Gheorghe și estul lacului Gorgova

Depresiunea Gorgova- Isac- localizată est de grindul Caraorman, este constituită din lacuri mari și mlaștini

Câmpia Dranovului- așezată la sud de Sfântu Gheorghe, se caracterizează prin mari suprafețe amenajate pentru piscicultură

Pe lângă acestea, delta fluviatilă mai este compusă și din câteva subunități mai mici (Babina, Tătaru, Cernovca etc), care se reunesc în două delte secundare: Delta Câșlița- Tătaru Pardinei și Delta Rașca- Buhaiova.

-delta maritimă,pe de altă parte, este compusă din două tipuri de câmpuri:

Un tip alcătuit din grinduri simple, sau din asocieri de grinduri și câmpuri mlăștinoase. În această categorie sunt incluse: Câmpul Letea, Câmpul Caraorman, Câmpul Ivancea- Sărăturile

Al doilea tip se caracterizează printr-un grad mai mare de complexitate, fiind constituit din câmpuri mlăștinoase mari, japșe, melele sau zătoane. În cadrul acestei categorii se delimitează: Câmpia Sușinei, Câmpul Zătoanele, Insula Popina etc.

2.4 Geologie

Din punct de vedere geologic, Delta Dunării este localizată pe Platforma Delta Dunării, o regiune mobilă , care vine în contact cu Orogenul Nord-Dobrogean, în partea de sud- vest, prin falia Oancea- Sfântul Gheorghe.

Platforma Delta Dunării, conform lui Mutihac V. și a lui Ionesi L. (1974) este compusă dintr-un fundament cristalin, peste care se dispune o cuvertură sedimentară, alcătuită dintr-o serie de depozite geologice, determinate prin intermediul unor foraje de mică și mare adâncime, realizate în această zonă (Fig. 4).

Depozitele paleozoice, care aparțin perioadelor Silurian- Permian, adică au o vechime de 438- 230 de milioane de ani, sunt constituite din calcare, siltite, dolomite și gresii litice, în altercație cu câteva tufuri vitroclastice.

Depozitele de vârstă Triasică sunt compuse, la bază, din argilite, siltite feruginoase și microconglomerate cu inserții de porfire feldspatice, melafire și diabaze, în timp ce transgresiv apar gresii calcaroase, marne, siltite, dolomite etc., care cuprind câteva specii vegetale.

Depozitele jurasice, ce aparțin epocilor Dogger- Malm, sunt reprezentate de roci de tipul calcarelor, situate la bază, și a calcarelor cenușii și gălbui, a argilelor calcaroase, și a gresiilor, situate în partea superioară. Pe lângă aceste tipuri de roci, reprezentative pentru rocile de vârstă Jurasică sunt și fosilele de foraminifere și dinofagelatele.

Depozitele cretacice, aparțin perioadelor Apțian- Senonian și sunt compuse, în mod special, din siltite feruginoase și argile, cu intercalații de dolomite gipsifere și gresii fine. Depozitele de vârstă neogenă, specifice etajelor Sarmațian- Romanian, sunt constituite dintr-o serie de straturi cu nisipuri, siltite, calcare lumașelice, nisipuri fine cenușii și argile.

Depozitele cuaternare aparțin perioadelor Pleistocen-Holocen și sunt alcătuite dintr-o succesiune de roci, de tipul argilelor roșii- cărămizii, siltite, nisipuri, pietrișuri și loess, situate la bază; și din aluviuni de origine fluvio- lacustră și fluviatilă.

2.5 Climă

Delta Dunării se încadrează în zona climei temperate și a ținutului climatic de litoral, și se supune la trei influențe exterioare, ca : influențe continentale, pontice și cele ale aerului aflat în advecție, care pendulează spre vest sau est, în funcție de sensul de deplasare a maselor de aer; ca urmare a poziției de „tampon” a deltei între uscatul continental limitrof, care o înconjoară în partea de nord, vest și sud, și Marea Neagră către est. (Posea, 2005)

Pe teritoriul deltei radiația solară atinge, în general, cele mai mari valori medii anuale de pe întreg teritoriul României, care cresc de la vest, unde se înregistrează circa 130 kcal./cm2, spre est, unde ating peste 135 kcal./cm2, ca urmare a influenței Mării Negre. Valorile radiației solare depind în mare măsură de de durata de strălucire a Soarelui și de nebulozitatea totală. Aceasta din urmă are o medie anuală, care asemenea radiației solare, scade de la vest unde avem valori mai mari de 5,6 zecimi; către est, unde valorile sunt mai mici de 5,2 zecimi.

Numărul mediu anual al zilelor cu cer acoperit scade de la vest către est (99 de zile la Tulcea și Jurilovca și 90 de zile la Sf. Gheorghe), în timp ce numărul mediu al zilelor cu cer senin crește de la vest către est (66 de zile la Tulcea, 69,4 zile la Jurilovca și 80,1 zile la Sfântu Gheorghe).( Tab. 2) (Fig. 5)

Tab. 2 Numărul mediu anual de zile cu cer acoperit de nori și cu cer senin din Delta Dunării ( Grigore Posea, 2005)

Fig. 5 Media anuală a zilelor cu cer senin si cer acoperit la nivelul localităților Tulcea, Jurilovca și Sf. Gheorghe

Valorile duratei medii anuale de strălucirea a Soarelui cresc de asemenea de la vest către est, invers nebulozității, astfel: 2 260 de ore de insolație la Tulcea, 2 325 ore de insolație la Gorgova și Jurilovca, 2 502 ore de insolație la Sf. Gheorghe, după care, ca urmare a influenței apelor costiere a Mării Negre, valorile scad până la 2 475 ore de insolație la Sulina, unde ceața și aerul cețos sunt frecvent întâlnite. (Tab 3) (Fig. 6)

Tab. 3 Numărul orelor de insolație la stațiile din Delta Dunării (Grigore Posea, 2005)

Fig. 6 Durata medie anuală de strălucire a Soarelui, în dreptul localităților Tulcea, Gorgova, Jurilovca, Sf. Gheorghe și Sulina

Temperatura aerului atinge de asemenea cele mai mari valori din cadrul României, pe teritoriul deltei, valorile medii anuale depășind adesea 110C. Astfel în intervalul 2004- 2013 s-au înregistrat temperaturii medii anuale de: 11,190 C la Gorgova, 11,210 C la Mahmudia, 11,660 C la Tulcea;; 12,020 C la Sulina și 12,320 C la Gura Portiței. După cum se poate observa și în tabelul numărul 4, anexat mai jos, cele mai scăzute temperaturi medii anuale din intervalul analizat s-au înregistrat în anul 2013, și mai exact în dreptul localităților Gorgova și Mahmudia, de 9,910 C și respectiv 7,710 C, în timp ce cele mai mari temperaturi s-au înregistrat la nivelul anului 2007, când la toate stațiile meteorologice amintite mai sus s-au atins temperaturi medii anuale de circa 130 C, cu excepția stației Mahmudia, unde s-a înregistrat temperatura medie anuală de 120 C. (Fig.7)

Tab. 4 Evoluția temperaturilor medii anuale la stațiile din Delta Dunării (sursa: ANPM Tulcea)

Fig 7 Evoluția temperaturilor medii anuale la stațiile din Delta Dunării (sursa: ANPM Tulcea)

Ianuarie este luna în care se înregistrază cele mai mici temperaturi, după cum a afirmat și Grigore Posea (2005) în Volumul V al Geografiei României, temperaturi care ating valori negative de cele mai multe ori, aceasta fiind de altfel și singura luna din an în care se înregistează temperaturi negative; în timp ce cea mai călduroasă lună este luna iulie, temperaturiile medii ale acesteia depășind adesea 220 C.

Temperatura maximă absolută înregistrată pe teritoriul deltaic a fost de 39,70 C la Tulcea în luna august a anului 1945 și 37, 50C la Sulina în data de 2 august 1946, în imp ce temperatura minimă absolută înregistrată a fost de -27, 2ș C la Tulcea, în data de 18 ianuarie 1963, și respectiv -25, 6ș C la Sulina, în 29 februarie 1929. (Grigore Posea, 2005)

Înghețul în Delta Dunării începe toamna târziu și se finalizează primăvara devreme. În aceste condiții, data medie a primului îngheț tomnatic este din ce în ce mai întârziată dinspre vest (31 octombrie la Tulcea), către est (12 noiembrie la Sulina- dig), ca urmare a creșterii influenței Mării Negre; și dinspre sud (5 noiembrie la Jurilovca) către partea nordică (6 noiembrie la Sf. Gheorghe și 12 noiembrie la Sulina- dig ), datorită faptului că aceste stații sunt înconjurate de apă. În ceea ce privește ultimul îngheț de primăvară, data acestuia, scade în sens invers înghețului de toamnă, după cum urmează: 28 martie la Sulina (din partea estică), până pe 2 aprilie la Tulcea (din partea vestică), și din 28 martie la Sulina până pe 30 martie (de la nord către sud, din aceleasi considerente menționate mai sus), după cum ne evidențiază Grigore Posea în anul 2005, în lucrarea Geografia României, Volumul V.

Precipitațiile atmosferice înregistrează și acestea o diminuare de la vest către est ca urmare a influenței Mării Negre și a uscatului limitrof, excepție făcând grindurile, unde precipitațiile sunt ceva mai mari, prin comparație cu restul suprafețelor deltaice. În aceste condiții, în intervalul 2002- 2012 cantitățile mediile anuale de precipitații înregistrate la Tulcea și Sulina au fost de: 461, 13 mm/an, și respectiv 246, 41 mm/an. În acest interval, după cum se poate observa și în tabelul alăturat, la stația Tulcea, s-a înregistrat un maxim pluviometric de 651, 9 mm/an în anul 2005 și un minim pluviometric de 334,8 mm/an în anul 2010, în timp ce la stația Sulina maximul pluviometric înregistrat a fost de doar 300,7 mm/an în anul 2009, iar minimul de circa 207 mm/an.(Tab. 5) (Fig. 8)

Tab. 5 Evoluția cantităților medii anuale de precipitații în intervalul 2002- 2012 la stațiile Tulcea și Sulina (sursa: ANPM Tulcea)

Fig. 8 Evoluția cantităților medii anuale de precipitații în intervalul 2002- 2012 la stațiile Tulcea și Sulina (sursa: ANPM Tulcea)

Pe parcursul anului, maximul pluviometric se înregistrează în luna iunie (45- 55 mm), iar minimul în luna februarie (18- 35 mm), cu aceeași tendință de scădere de la vest către est. De-a lungul litoralului deltaic se mai înregistrează încă un maxim secundar de 30- 38 mm, în perioada noiembrie- decembrie, datorită manifestării ciclonilor pontici și mediteraneeni în această perioadă. (Grigore Posea, 2005)

De-a lungul timpului cantitățile medii anuale de precipitații au cunoscut mari variații neperiodice, dintre care cele mai semnificative s-au înregistrat la Sulina, de 690,5 mm în anul 1935 (cea mai mare valoare anuală înregistrată) și de doar 132, 7 mm în anul 1 920 (cea mai mică valoare înregistrată). (Neacșa O., 1969)

Precipitațiile solide, sub formă de zăpadă, cad începând, de regulă din a doua decadă a lunii decembrie și până la mijlocul lunii martie. Stratul de zăpadă are însă un caracter temporar, uneori doar efemer, și se localizează doar pe grinduri. Numărul zilelor cu ninsoare scade de la vest către est, de la 15 până la 11 zile. Iarna sunt frecvente viscolele violente și furtuni puternice în zona apelor costiere, fapt care contribuie decisiv la modificarea liniei de țărm. (Grigore Posea, 2005)

Umezeala aerului, ca urmare a numeroaselor surse de evaporație și evapotranspirație, are cele mai mari valori medii anuale din România, de peste 80%, care cresc de la vest spre est, de la 76% la Jurilovca și până la 84% la Sulina. Mediile lunare înregistrate depășesc 80% în perioada octombrie- martie, maximul înregistrându-se în luna ianurie (88- 96%). (Grigore Posea, 2005).

Delta Dunării constituie una dintre regiunile cu cea mai mare frecvență a vânturilor, acest fapt datorându-se formei sale depresionare, cu o deschidere largă spre est, precum și lipsei obstacolelor orografice, sau vecinătatea cu Marea Neagră. Vânturilele specifice deltei sunt: vântul de nord-vest, vântul din nord și vântul din nord- est. Viteza medie anuală este influențată în mod special de vecinătatea cu marea, cele mai mari valori înregistrate fiind astfel deasupra apelor costiere limitrofe, în timp ce cele mai mici viteze ale vânturilor se înregistrează la nivelul localității Tulcea, după cum se poate observa și în tabelul numărul 6, anexat mai jos:

Tab. 6 Variația vitezei vânturilor în Delta Dunării (Grigore Posea, 2005)

O caracteristică importantă a litoralului Deltei Dunării o constituie prezența brizelor, care pe parcursul celor 24 de ore se rotesc acoperind un cadran de 3600. Între orele 10 și 20 bate briza de mare, iar între 23 și 7 bate briza de uscat; în intervalele 21-22 și 8-9 realizându-se așa numitele faze de echilibru termic. (Neacșa și colab., 1969).

Riscul Meteorologic

În ceea ce privește riscurile meteorologice de pe teritoriul deltaic, A. N. M- ul a elaborat studii și cercetări specializate de agrometeorologie, în sensul dezvoltării durabile a agriculturii. În aceste condiții, s-a făcut o analiză de-a lungul mai multor ani, referitoare la resursele de umiditate din perioada aprilie- octombrie, din care rezultă faptul că Delta Dunării nu dispune de resurse de umiditate foarte bogate, ci dimpotrivă. Mai exact, peste jumătate din teritoriul deltei se încadrează în categoria ˮexcesiv de secetosˮ, cu cantități de precipitații de sub 250 mm, în timp ce restul Deltei Dunării se încadrează în categoria ˮextrem de secetosˮ cu cantități de precipitații cuprinse între 251- 300 mm, după cum se poate observa și pe harta anexată mai jos: (Fig. 9) (Tab.7)

Fig. 9 Harta resurselor de umiditate în România în perioada aprilie- octombrie, între anii 1961- 2000 (sursa: Master Planul Rezervației Biosferei Deltei Dunării )

Tab.7 Parametrii agrometeorologici (sursa: Master Planul Rezervației Biosferei Deltei Dunării )

2.6 Hidrografie

Rețeaua hidrografică din interiorul Deltei Dunării este foarte complexă și deține unul dintre cele mai importante roluri din cadrul deltei, ea având atât un rol economic, prin atragerea turiștilor în aceste zone, precum și datorită potențialului său navigabil, un rol peisagistic cu totul deosebit, cât si acela de alimentare a lacurilor cu apă. De asemenea, rețea hidrografică constituie unul dintre elementele determinante în apariția, și mai apoi în asigurarea evoluției și funcționării Deltei Dunării.

Hidrografia deltei este reprezentată în primul rând de brațele Dunării, bălți, mlaștini, gârle, japșe, canale și sahale, studiate și prezentate de o pleiadă de cercetători, dintre care, pentru prezenta lucrare am avut ca și sursă bibliografică principală lucrarea lui Posea Grigore (2005).

Brațele Dunării, în număr de 4, constituie cel mai important element hidrografic din cadrul Deltei Dunării. Din cele 4 brațe, numai 3, respectiv Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe se varsă direct în Marea Neagră, cel de-al patrulea, brațul Tulcea, fiind delimitat de brațul Sfântu Gheorghe și brațul Chilia. (Tab 8)

Brațul Chilia este localizat în partea de nord a deltei si are o lungime de 120 km, fiind cel mai lung dintre brațele Dunării, prin intermediul căruia se transportă aproximativ 60% din cantitatea de apă și de aluviuni.

Brațul Sulina este situat în partea centrală a deltei și constituie cel mai scurt braț, având o lungime de doar 64 km și o adâncime maximă de 18 m. Brațul acesta este utilizat pentru navigația navelor de mare tonaj, fapt posibil datorită cursului său rectiliniu și a acțiunii permanente de drenaj

Brațul Sfântu Gheorghe este orientat către sud, sud-est și se caracterizează printr-un traseu sinuos desfășurat pe o lungime de 112 km, din care doar 70 km sunt navigabili. Acesta reprezintă cel mai vechi braț și transportă 22% din totalul volumului de apă și aluviuni. Adâncimea maximă la care poate ajunge acest braț este de 26 m. Spre sud, din brațul Sfântu Gheorghe se desprind canalele Dunavăț și Dranov, prin intermediul cărora se realizează legătura cu Razim. La vărsarea brațului în mare, se formează o acumulare de nisip, sub aspectul insulelor Sacalinul Mic și Sacalinul Mare.

Gârlele și canalele, conform afimațiilor lui Grigore Posea (2005) au o lungime totală de 1 742 km și respectiv 1 753 km, cu precizarea faptului că lungimea canalelor se schimbă de la an la an, ca urmare a noilor lucrări întreprinse. Având în vedere strict funcționalitatea hidrologică, din totalul gârlelor, se rețin numai 285 km, restul kilometrilor fiiind atribuiți unor gârle îndiguite, unor gârle dezafectate prin nivelare, si altors colmatate sau secătuite de apă.(Tab. 9)

Tab. 9 Gârlele din Delta Dunării (sursa: Master Planul Rezervației Deltei Dunării)

În perioada 1 960- 1 970 rețeaua de canale și gârle din deltă constituiau cea mai eficientă rețea hidrografică, în ceea ce privește circulația apelor și a transportului cu ambarcațiuni mici, de tipul bărcilor sau a șalupelor mici. Ulterior, ca urmare a schimbării direcției de valorificare a câtorva resurse naturale, multe dintre acestea au fost acoperite de vegetație și colmatate.

Lacurile reprezintă una dintre cele mai importante elemente morfohidrografice din cuprinsul deltei, ce ocupă o suprafață de aproximativ 25 666 ha în prezent , despre care însă voi detalia în următorul capitol, destinat cu precădere analizei lacurilor deltaice.

Mlaștinile sunt localizate în depresiunile dintre grindurile fluviatile, și respectiv cele maritime, și sunt acoperite, fie în permanență, fie doar temporar cu apă. Acestea formează domeniul vegetației palustre, de tipul stufului, papurei, rogozului, etc. În locurile în care adâncimea apei este mai mare de 1,5 m stufăriile formează plaurul, care împreună, acoperă o suprafață de aproximativ 55% din totalul suprafeței deltei; semnificativ redusă în urma amenajărilor agricole și silvice, în trecut acestea având o pondere de 66 %. (Grigore Posea, 2005)

2.7 Aspecte Biopedologice

Delta Dunării a devenit rezervație a biosferei datorită biodiversității foarte mari de care dispune, prin aceasta întelegându-se un număr mare de specii rare, atât vegetale cât și animale; la ora actuală numărul total al speciilor existente fiind încă nedescoperit în totalitate.

Diversitatea mare de ecosisteme terestre, acvatice, palustre, fluviale, fluvio-maritime și nu în ultimul rând, costiere a favorizat popularea deltei cu o gamă largă de specii care au migrat din refugiile postglaciare cuaternare, cu precădere din cele mediteraneene și estice. Endemitele terestre sunt mai slab reprezentate pe teritoriul deltei, datorită morfogenezei, în timp ce cele acvatice-danubiene și pontice sunt mai ceva mai numeroase. (Posea, 2005)

Vegetația

Flora Deltei Dunării cuprinde elemente eurasiatice, continental- eurasiatice și cosmopolite, marea majoritate a speciilor fiind hidrofile (acvatice și palustre), psamofile și halofile.

Din categoria plantelor acvatice fac parte speciile submerse: brădișul, moțul, penița apei – Myriophyllum spicatum- ș.a. Unele plante din cadrul acestei categorii plutesc în masa apei, fără să aibă contact cu substratul, singurul organ vegetal care se ridică deasupra apei fiind floarea (otrățelul de baltă- Utricularia vulgaris, aldrovanda, etc.), în timp ce altele și-au fixat în mâlul de pe fundul cuvetei lacustre rădăcinile (nufărul alb-Nymphea alba (Fig. 10), nufărul galben- Nuphar luteum-, troscotul de apă – Polygonum amphibium-, iarba broaștelor- Hydrocharis morsus ranae-, lintița- Lemna minor- ș.a.).

Stufărișul (Fig.11) constituie asociația vegetală caracteristică mlaștinilor, și ocupă suprafețe mari în cadrul deltei, fiind localizat în apele cu adâncimea mai mică de un metru și se asociază cu alte diferite specii hidrofile precum papura , pipirig, feriga de baltă- stufărișului este deosebit de important, acesta fiind un filtru biologic pentru ape dar și un importantelement pentru protecția impotriva valurilor a malurilor.

Pe teritoriul grindurilor deltaie și în depresiunile cu sol salinizat se găsesc specii de plante halofile (pătlăgiana, brânca, albăstrica, etc), în timp ce pe malurile depresiunilor cu sol sărăturat se întâlnesc specii higro- mezo- halofile (săricică, ghirin etc).

Plajele deltaice sunt populate de exemplare din specii precum: răzlețe de varză de mare, morcov sălbatic, ridichioară de nisip, perișorul (cu un rol deosebit de important pentru fixarea nisipului), volbura de nisip, siminoc, ș.a.

Un aspect cunoscut de toată lumea, este faptul că în Delta Dunării lipsește aproape în totalitate vegetația lemnoasă de luncă, singura pădure formată din anin negru (Alnus glutinosa) din Deltă fiind localizată pe malul lacului Erenciuc. În restul spațiului deltaic speciile dominante sunt salcia și plopul, la care se mai adaugă și răchita.

Cu o valoare științifică deosebită, stepele psamofile danubiene- pontice, localizate pe cordoanele litorale Letea și Caraorman și care se află în asociație cu păduri de stejar, frasini și plopi, au fost incluse în ariile protejate integral.

b.Fauna

Fauna Deltei Dunării este foarte diversificată și cuprinde numeroase specii, de la animalele unicelulare, până la vertebratele cele mai evoluate, de tipul mamiferelor.

Până în prezent, în bazinele acvatice dulci, precum și în cuprinsul ariilor umede din Delta Dunării, din rândul nevertebratelor s-au identificat: 418 specii de viermi rotiferi, 90 de specii de moluște și peste 190 de specii de crustacee, împreună cu numeroase alte specii de acarieni, păianjeni, insecte inferioare, fluturi, ș.a. (Grigore Posea, 2005)

În cadrul deltei, după cum ne informează Grigore Posea și colaboratorii săi, în anul 2005, prin intermediul Volumului V al Geografiei României, se găsesc câteva nevertebrate rare, cum sunt: melcul acvatic dungat-(Theodoxus transversalis), croitorul mare al stejarului (Cerambyx cerdo), gândacul de apă (Graphoderus bilineatus) melcul cu cârlig (Anisus vorticulus); 5 specii de fluturi (fluturele de muștar- Leptidea morsei-, fluturele de stepă-Catopa thrips-, albilița portocalie- Coenagrion ornatum-, fluturele purpuriu- Lycaena dispar-, gălbiorul roșcat- Colias myrmidone- ), și două specii de libelule: Aryutrura musculus și Ophiogomphus cecilia

În apele deltaice trăiesc 133 de specii de pești, din care 44 sunt exclusiv dulcicole (știucă-Esox lucius-, (Fig. 12) mreană, roșioară , lin, etc), 58 de specii sunt marine (hamsie, șprot, stavrid, calcan, ș.a) și 31 sunt eurihaline (guvizi, păstrugă- Acipenser Stellatus- , morun-Huso huso-, scrumbie de Dunăre-Alosa pontica- , somon de Marea Neagră etc). Alte specii de pești întâlnite în apele Deltei sunt: crapul- Cyprinus carpio-, bibanul- Perca fluviatilis-, somnul- Silurus glanis- , nisetru- Acipenser Gueldenstaedti-, șalăul- Lucioperca sandra- , avatul- Aspius rapax-, etc.

Reptilele sunt reprezentate în principal prin patru specii de șopârle (șopârla de câmp, de nisip, de iarbă și gușterul vărgat), 5 specii de șerpi (șarpele de casă, sarpele de apă, șarpele rău, șarpele de alun, vipera de stepă), și 2 specii de broaște țestoase (broasca de apă și de uscat), toate acestea fiind protejate prin Convenția de la Berna.

La nivelul României sunt înregistrate 375 de specii de păsări, din care 325 sunt localizate pe teritoriul Deltei Dunării. Dintre acestea numai 166 de specii cuibăresc în acest spațiu, restul, numiți și oaspeți de vară, poposesc primăvara, în lunile martie și aprilie și părăsesc delta toamna. Din categoria păsărilor migratoare specifice deltei, trebuiesc amintite speciile de: pelicanul alb (Pelecanus onocrotalus) și cel creț (Pelecanus crispus) (Fig. 13), rândunelele, barza albă, lăstunii, stârcul lopătar- Platalea leucorodia- , dumbrăveanca, piciorongul- Himantopus himantopus- etc; iar din rândul păsărilor cuibăritoare fac parte: coțofana, lebăda cucuiată (Fig. 14), pescărușul, cioara grivă, gâște, rațe, ș.a. (Grigore Posea, 2005)

În ceea ce privește mamiferele, pe teritoriul RBDD se înregistrează un număr de 44 de specii, din care cele mai importante sunt rozătoarele (bizamul), carnivorele canide (câinele enot, vulpea, șacalul auriu, pisica sălbatică), capitatele (porcii mistreți și căprioare) și nu în ultimul rând de delfini.

c.Solurile

Delta Dunării se caracterizează printr-o diferențiere slabă a orizonturilor genetice precum și o dezvoltare scăzută a profilului de sol. Principalele procese care acționează în deltă, în afară de cel de bioacumulare sau de salinizare, sunt mai degrabă procese geochimice și sedimentogenetice. În aceste condiții principalele tipuri de soluri întâlnite în deltă, după cum afirmă Grigore Posea (2005) sunt: solurile aluviale, limnosolurile, gleisolurile, psamosolurile, solonceacurile, solurile bălane, cernoziomurile, histosolurile și solurile antropice. (Fig. 15)

Solurile aluviale sunt soluri tinere, specifice în mod special grindurilor din partea vestică a deltei, și se caracterizează, din punct de vedere morfologic, prin orizonturi molice, ocrice sau orizonturi arate. Aceste soluri au o capacitate redusă de a stoca apa, și prin urmare o valoare ecologică moderată, iar în condițiile unui management adecvat, acestea pot fi productive pentru o gamă mare de culturi cu producții mici și foarte mici, culturi specifice unei clime și a unui teren uscat (orz, lucernă și floarea soarelui.)

Limnosolurile sunt alcătuite din elemente minerale aduse de către apele râurilor și din materii organice, rezultate în urma descompunerii plantelor acvatice. Aceste soluri se întâlnesc de cele mai multe ori în combinație cu histosolurile.

Gleisolurile constituie principalul element al învelișului pedologic al zonelor de relief care au altitudini cuprinse între 0- 0,5 m, și sunt adesea acoperite cu vegetație stuficolă, pajiști și stufărișuri. În condițiile unui management eficient, gleisolurile sunt foarte productive pentru culturi de tipul: porumbului, floarea- soarelui, soia, grâu de iarnă, etc.

Psamosolurile și nisipurile sunt localizate preponderent pe grindurile și dunele de nisipdin cadrul deltei maritime și se caracterizează printr-un grad ridicat de sensibilitate, în ceea ce privește eroziunea eoliană sau poluarea chimică.

Solonceacurile sunt soluri cu o mai mică importanță, care se dezvoltă pe depozitele de loess, din cadrul arealelordin partea estică a Chiliei. Aceste tipuri de soluri se caracterizează printr-o diversitate scăzută și susține un covor vegetal sărac.

Solurile bălane sunt specifice Câmpului Chiliei și grindului Stipoc și sunt constituite din loess bogat în calcar. Cea mai mare parte a acestora este utilizată ca teren arabil, iar cele alcalinizate sunt destinate pășunatului.

Cernoziomurile sunt caracteristice depozitelor loessoide de pe grindul Stipoc și din sudul Câmpului Chilia, și sunt folosite în mod special pentru pășunat și o mică parte pentru fermele piscicole.

Histosolurile reprezintă cele mai răspândite soluri din Delta Dunării. Principala caracteristică a acestora o constituie orizontul organic, de peste 50 cm grosime, precum și marea capacitatea de a acumula apa. Aceste tipuri de soluri constituie suportul pe care se dezvoltă vegetația acvatică și stufărișul.

Antroposorile au rezultat în urma activităților umane și sunt compuse din depozite aluviale preponderent amestecate cu materii organice. Acestea sunt reprezentate în special de grămezi de pământ, amestecat cu alte materiale rezultate din săparea canalelor, pentru deschiderea de canale sau noi căi navigabile, sau pentru desecarea unităților agricole.

Solurile incluse în fondul funciar al Deltei Dunării, după cum afrimă Posea (2005) au mai multe utilizări, după cum urmează:

-agricolă- 61 453 ha

-forestieră- 22 796 ha

-acoperite de apă și stuf- 344 553 ha

– acoperite de ape marine- 140 492 ha

-utilizate pentru construcții, drumuri, diguri- 3 143 ha

-neproductiv- 7 564 ha

2.8 Rezervații Naturale

Delta Dunării constituie cea mai joasă și cea mai nouă unitate de relief din România, și totodată cea mai bogată în diversitate. Pornind cercetările de la caracterul său unic în cadrul țării noastre, de-a lungul timpului, cercetătorii au descoperit două relații fundamentale în Delta Dunării, legate de raportul ecologic al regiunii, și anume:

-poziția favorabilă pentru ecologia faunistică, și respectiv, piscicolă din zona litorală a Mării Ngre și Lunca Dunării

-poziția favorabilă vieții avifaunei migratoare, delta fiind poziționată la intersecția principalelor rute de migrare a păsărilor din Europa

În cadrul acestui paradis terestru, omul a pătruns și a modificat de-a lungul timpului peisajul local, construind ansambluri de locuințe, căi de comunicație, centre portuare, centre de recoltare si prelucrare a stufului, ș.a. Toate aceste intervenții constituie însă o amenințare frapantă pentru echilibrul bilogic al deltei, motiv pentru care, mai ales după Primul Război Mondial, principala preocupare a oamenilor de știință a fost protejarea și conservarea Deltei Dunării. Demersurile în această direcție au început mai cu seamă din anul 1 938, când Pădurea Letea a primit statutul de Rezervație Naturală, și mai ales din 1950, odată cu înființarea „Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii”, în cadrul căreia s-a propus înființarea a trei rezervații principale, delimitate în cele trei biotopuri distincte ale deltei, adică mai exact, în delta fluviatilă, delta maritimă, și nu în ultimul rând în complexul Razim- Sinoe; și a încă câteva rezervații secundare, care ocupau o suprafață de aproximativ 41 500 ha. (Grigore Posea, 2005)

Prima rezervație naturală se întinde de-a lungul perimetrului delimitat de Roșca, Buhaiova, Merhei, Hrecisca și Letea, ocupând o suprafață de 15 400 ha, și este alcătuită din lacuri, mlaștini și gârle, cu un număr redus de grinduri, nucleul acesteia fiind reprezentat de bălțile stuficole Buhaiova și Roșca. Aceasta este localizată în delta fluviatilă, la nord de lacul Matița și este înconjurată de o zonă de protecție, numită și ˮzonă tamponˮ, contituită de-a lungul perimetrului Babiței. Rezervația naturală Roșca- Buhaiova- Hrecișca- Letea se remarca prin bogăție în colonii de stârci albi, stârci galbeni, pelicani, lopătari și țigănuși, și nu în ultimul rând buha, codalbul șorecarul și șerparul, care clocesc în pădurea Letea. (Grigore Posea, 2005)

Cea de-a doua rezervație, Rezervația Perișor-Zătoane, este localizată în cadrul deltei fluvio- maritime; la sud de brațul Sfântul Gheorghe, în regiunea Zătoanelor. Este situată între grindul Palade și țărmul Mării Negre, ocupând o suprafață de 14 200 ha, și este alcătuită din dune de nisip, între care s-au format lacuri acoperite cu stuf, lacuri izolate, în mare parte înnămolite, cum ar fi de exemplu lacurile Zătonul Mare și Zătonul Mic, și o serie de gârle și canale. (Grigore Posea, 2005)

Rezervația Perișor- Zătoane adăpostește numeroase păsări, în centrul atracțiilor acesteia se aflându-se, în primul rând, lebedele mute, urmate de cocori, rațe sălbatice, pelicanul creț, stârci albi, roșii și galbeni, fluierari etc.

Din rezervație face parte și insula Sacalin, care constituie o insulă cu o populație impresionantă de păsări, mai ales pe perioada rece a nului, acesta fiind locul frecvent populat de păsările migratoare.

Cea de-a treia rezervație, Rezervația Periteașca- Leahov- Portița, este poziționată la est de Lacul Razelm, fiind mărginită de grindul Perișor, Gura Portiței și litoralul Mării Negre, iar în cuprinsul teritoriului său, ce se întinde pe o suprafață de 3 900 ha, se găsesc adesea ape salmastre și o faună alcătuită preponderent din păsări limnicole și păsări migratoare.

Zonele de popas, cunoscute și sub numele de ˮrefugiiˮ, sunt situate în afara rezervațiilor naturale, și sunt teritorii cu o suprafață mai redusă. Cea mai importantă zonă de popas o constituie insula Popina, situată în nordul lacului Razim. Insula Sacalin are statutul de rezervație naturală și este adesea populată de în principal de califarul roșu, precum și de alte păsări migratoare, cu precădere în sezonul de toamnă.

Restul refugiilor sunt importante datorită numărului mare de colonii mixte care poposesc în aceste regiuni, iar acestea sunt:

-refugiul situat la sud de localitatea Mahmudia, este populat de o colonie mixtă, deosebit de importantă datorită numărului mare de specii de păsări, dintre care cea mai importantă este cea reprezentatată de lopătari.

-refugiul Uzlina, localizat la nord-est de lacul Uzlina; adăpostește una dintre cele mai importante colonii de Ardeide

-refugiul Fundul Goloviței, care găzduiește importante colonii de egrete și lopătari

-refugiul Istria- Sinoe, care constituie cel mai important loc de cuibărit pentru califatul alb

-Insula Lupilor, cunoscută pentru migrațiile din timpul verii, în special a cocorului

Rezervațiile forestiere sunt reprezentate de pădurile Letea și Caraorman.

Pădurea Letea este localizată la vest de rezervația Roșca-Buhaiova- Hrecișca, și s-a format peste dunele de nisip de pe grindul Letea. Este compusă dintr-o vegetație lemnoasă, cu specii de stejar pedunculat- Quercus robur- , frasin- Fraxinus excelsior- și plop gigant- Populus- ; în coroana cărora cuibăresc păsări precum codalbul, gaia roșie, uliul și șerparul. Alte formațiuni vegetale întâlnite în cadrul pădurii Letea sunt cele de hamei, viță de vie sălbatică și curpenul de pădure.

Pădurea Caraorman este alcătuită dintr-o vegetație lemnoasă compusă din arburi, de tipul: plopului, frasinului și stejarului, precum și dintr-o vegetație de ierbacee de nisipuri.

Odată cu câștigarea statutului de „Rezervație a biosferei”, prin Hotărârea Guvernului României nr. 983 din 27 august 1990, în cadrul Programului UNESCO „Omul și biosfera”, Delta Dunării a căpătat

și recunoașterea de zonă umedă de importanță internațională, dar mai ales, de habitat al păsărilor de apă. Suprafața Rezervației Deltei Dunării este de aproximativ 580 000 de hectare, din care, mai mult de jumătate, este compusă din ecosisteme naturale, terestre și acvatice, incluse în cadrul zonelor cu valoareade patrimoniu universal. (Fig. 16)

Capitolul III. CARACTERIZAREA LACURILOR DIN DELTA DUNĂRII

1. Caracterizare generală

Lacurile reprezintă una dintre cele mai importante componente ale spațiului deltaic datorită, în primul rând, fluxului de energie și materie primită pe care le presupune.

De-a lungul timpului se observă o diminuare drastică a numărului de lacuri din cuprinsul deltei, acest fapt datorându-se numeroaselor lucrări de amenajare, care au presupus ori desecări ale acestora, cel mai important caz în acest sens fiind amenajările de la Sireasa și Pardina, în cadrul cărora au fost desecate 40 și respectiv 120 de lacuri; ori restrângerea arterelor hidrografice, care asigurau legătura cu brațele Dunării. În acest sens, se observă faptul că, de la 661 de lacuri (se i-au în calcul doar lacurile cu suprafața mai mare de 1 ha), ce ocupau 31 493 ha (9,49% din suprafața Deltei Dunării), câte s-au înregistrat în 1964, în urma inventarierii realizate de către Comitetul de Stat al Apelor, în prezent numărul lacurilor s-a redus la 479, ce ocupă o suprafață de 25 794 ha, adică doar 8, 06% din totalul spațiului deltaic. (Basarab Victor Driga, 2004) (Tab.10)

Tab. 10 Numărul, suprafața și volumul lacurilor din Delta Dunării (sursa: Basarab- Victor Driga, 2004)

Lacurile deltaice sunt conturate de vegetație de tipul stufului și papurei, dar și de câteva grinduri emerse sau submerse. Aceste lacuri mențin legătura în permanență, sau doar temporar cu brațele Dunării, prin intermeiul rețelei de canale și gârle, sau chiar și subteran, pe sub plaur, realizându-se astfel un schimb continuu de ape; ceea ce face dificilă aprecierea cu exactitatea a bilanțului hidric al unui singur lac. În aceste condiții, de cele mai multe ori se determină și se calculează bilanțul hidric al întrgului complx depresionar lacustru.

Lacurile sunt distribuite pe întreg teritoriul deltei, însă se observă o diferențiere netă în ceea ce privește numărul, precum și mărimea lacurilor, între partea vestică și partea estică. Această diferențiere a rezultat în urma proceselor mult mai intense de aluvionare în partea vestică, dar și a gradului mai ridicat de intervenție antropică, în comparație cu partea estică. Astfel că, partea vestică se caracterizeză printr-un număr mai mare de lacuri, dar cu suprafețe mai reduse, pe când partea estică a deltei este caracterizată printr-un număr mai mic de lacuri, dar cu suprafețe mai mari.

O altă deosebire marcantă dintre cele două extremități, constă în adâncimea lacurilor, redusă în partea vestică, de sub 1 m, spre deosebire de cea estică, unde adâncimea medie este de 1-3 m, sau chiar mult mai mare dacă luăm în calcul și categoria lacurilor de meandru, care au adâncimi și de peste 7 m. Aspectul țărmului constituie un alt element diferențiator , acesta fiind bine delimitat și conturat, de către grindurile fluviatile în partea de vest, în comparație cu cele din estul deltei, unde întâlnim mai degrabă un pseudo-țărm, linia țărmului fiind conturată de stuf și plaur.

Lacurile cu suprafețe mai mici de 0,5 km2, sunt tratate diferit, datorită caracterelor lor specifice, și sunt localizate în special în zona deltaică dintre principalele brațe dunărene. Aceste lacuri mai poartă denumirea și de ˮghioluriˮ, și au o adâncime situată adesea la -0,5 m, ceea ce duce la imposibilitatea secării acestora, chiar și în cazul celor mai mici ape.

2. Tipologia lacurilor deltaice

Tipologia lacurilor deltaice este aceeași ca și cea a celorlalte lacuri de suprafață, caracterizându-se în general prin: vecinătatea cu Marea Neagră, suprafețe cuprinse între 0. 5- 1 km2 (între aceste limite se regăsesc lacurile de tip S), 1- 10 km2 (cum este cazul lacurilor de tip M), 10- 100 km2 (limite specifice lacurilor de tip L) și cu suprafețe mai mari de 100 km2 (suprafețe caracteristice lacurilor de tip XL); altitudini de sub 200 m; adâncimi mici, cuprinse între 3 și 15 m, și foarte mici, de sub 3 m; și geologie silicioasă, calcaroasă și organică. (Basarab Victor Driga, 2004)

În categoria lacurilor de tip S intră 10 lacuri precum: Lacul Alb, Rădăcinoasele și Pintilie (din cuprinsul complexului Șontea- Furtuna), lacul Bondarului , lacul Potvoava 2 (care aparțin complexului Roșu- Puiu), Cuzmințu Mare, Gorgoștel (incluse în complexul Gorgova) și lacul Sfiștofca din cadrul complexului Matița- Merhei.

Lacurile de tip M includ 40 de lacuri din:

complexul Somova- Parcheș (Rotund, Parcheș și Somova),

complexul Șontea- Furtuna (Fortuna, Ligheanca, Nebunu, Meșter, Băclăneștii Mari),

complexul Gorgova (lacul Gorgovăț, Isăcel, Uzlina, lacul Cuibul cu Lebede, lacul Potcoava 1, Taranova, Obretinciuc, Obretinul Mare, Obretinul Mic, Pojarnia, Babinți Mari 1 și 2, Fastic ) , complexul acvatic Roșu- Puiu (lacul Puiu, Puiuleț, Lacul Rotund, Vătafu, Iacob, Erenciuc),

complexul Matița- Merhei (lacul Matița, Merheiu Mic, lacul Trei Iezere, Babina, Miazăzi și lacul Bogdaproste),

complexul Dunăvăț- Dranov (lacul Belciug, Zătonul Mare),

lacurile Lunca, Răducului, Saun, Zaghen și Durnoleatca

Lacurile L au suprafețe cuprinse între 10 și 100 km2 și cuprind 11 lacuri din:

Complexul Gorgova: Gorgova și Isac

Complexul Roșu- Puiu: Roșu, Roșuleț, Lumina

Complexul Matița- Merhei: lacul Merhei

Complexul Razim Sinoe: Golovița, Zmeica

Complexul Dranov: lacul Dranov

Agighiol, Babadag

Lacurile de tip XL au suprafețe mai mari de 100 km2, iar în cadrul acestei categorii intră doar două lacuri: Razim și Sinoe, din cuprinsul complexului lacustru Razim-Sinoe.

Restul lacurilor având suprafețe mai mici de 0,5 km2, în număr de 416, nu au fost incluse în aceste categorii.

3. Aspecte specifice

Complexele lacustre constituie arii depresionare complexe, alcătuite din lacuri, delimitate de griduri înalte, tufărișuri și plaur, și care sunt interconectate cu ajutorul unei rețele de gârle și canale, care le asigură totodată legătura hidrică cu brațele Dunării. Astfel, întreaga zonă poate fi considerată un sistem lacustru unitar, conturat adesea de vegetație și rareori de grinduri.

Delta Dunării, după cum a menționat P. Gâștescu în 1969, este compusă din mai multe complexe lacustre precum: Sireasa, Furtuna, Pardina, Matița-Merhei, Dranov, Gorgova-Isac (corespunzătoare deltei fluviatile), și Roșu-Puiu și Zătoanele (incluse deltei maritime). (Fig. 17)

1. Complexul Lacustru Sireasa

Este așezat în partea de vest a Deltei, fiid delimitat de Brațul Chilia la vest și nord, grindul cu gârla Șontea în partea de est, iar în sud de către Brațul Tulcea. Acest complex se caracterizează prin faptul că prezintă cel mai ridicat nivel de colmatare, acest fapt datorându-se, în primul rând, poziției sale, precum și prin faptul că este compartimentată în numeroase depresiuni cu dimensiuni reduse, ocupate de lacuri, datorită revărsării apelor brațelor Tulcea și Chilia.

În cadrul acestui complex centrul hidrografic îl constituie Lacul Sireasa, care este desprins din brațul Chilia, și care are rol de „graniță” între lacurile nord-vestice și cele sud-estice ale acestui complex.

Lacurile situate în partea nord-vestică se găsesc în număr de 70, și însumează o suprafață totală de circa 725 de hectare, marea ,majoritate dintre aceste neavând suprafețe mai mari de 30 de ha. Singurele lacuri din acest ținut care ocupă suprafețe mai mari de această valoare sunt Piscianii cu 34 ha, Latovata și Moisei cu 37, 5 ha fiecare, Simionov cu 62, 5 ha, Corciovata (72, 5 ha) și, cel mai mare, Baciu, care are o suprafață totală de 85 ha. Acest sector este caracterizat printr-un grad avansat de colmatare, acest fapt fiind datorat numeroaselor grinduri prezente aici, procesului de fărâmițare a lacurilor și, nu în ultimul rând, datorită cotei la care este localizat fundul depresiunilor lacustre, de 0,5- 1 m deasupra nivelului mării, sau 0 m, în cazul lacurilor Corciovata și Latovata.(Basarab Victor Driga, 2004)

În comparație cu sectorul nord-vestic, partea sud- estică, delimitată de către Brațul Sulina și grindul Gârlii Păpădia către sud, este o zonă mai joasă. Lacurile din cuprinsul acestui sector sunt mai mari și au fundul depresiunii situat de cele mai multe ori la 0 m, cele mai importante fiind: Lacul Alb (106 ha), Meșterul (169 ha), Tătaru (210 ha) și Lungu (225 ha). Aici se realizează și legătura dintre brațul Tulcea și gârla Șontea, legătură care se realizează prin intermediul unităților lacustre: Chiselioc, Topolca și Păpădia. (Fig. 18)

2.Complexul lacustru Fortuna

Complexul lacustru Fortuna este delimitat de către grindul Stipoc la nord și brațul Sulina la sud, și are ca și arteră principală reprezentativă Gârla Șontea, și spre deosebire de complexul lacustru anterior, a fost îndiguit. Din cadrul lacurilor componente acestui complex, cel mai important este Lacul Fortuna, care are o suprafață de 977 ha, după care este urmat de: Ledeanca (275 ha), Băclănești (244 ha), Durnoi, care are o suprafață de 131 ha, Păpădia (109 ha), Cruhlic, cu o suprafață de 87 ha, și nu în ultimul rând, cel mai mic dintre acestea, Văcaru, cu o suprafață de doar 44 ha. Dintre toate aceste lacuri menționate mai sus, lacul Furtuna are cea mai bună legătură cu Brațul Sulina și cu gârla Șontea, legătură care este realizată prin intermediul a câtorva gârle. În ceea ce privește nivelul altitudinal al acestui complex, fundul depresiunilor atinge între 0,0 și +0,5 m, excepție făcând doar Fortuna și Ledeanca, care îl au între 0,0 și -0,5 m, în comparație cu nivelul Mării Negre. (Fig. 19)

Fig. 19 Harta Complexului Fortuna (http://www.ghiduldelteidunarii.ro/delta-de-vest-lacul-fortuna/)

3.Complexul lacustru Pardina

Acest complex este poziționat între brațul Chilia la nord și nord-est, grindul Chiliei la est și grindul Stipoc la sud. Întreg complexul este îndiguit, iar circulația apei în cadrul acestuia se face prin intermediul ecluzelor, stăvilarelor, precum și a stațiilor de pompare a apei.

Complexul lacustru Pardina însumează aproximativ 145 de lacuri, pe o suprafață de 2 000 de hectare, după cum afirmă Basaraba Victor Driga (2004), dintre care, cel mai important este Lacul Tatanir, cu suprafața cea mai mare, de 630 de hectare, după care, în ordine descrescătoare a suprafeței, urmează: lacul Baciu (412 ha) lacul Țihaiu Mare (344 ha), lacul Costinu Mare, lacul Iacob și lacul Bisargicul Lung cu 131 ha fiecare, lacul Pojareț și lacul Antipa cu 125 ha fiecare, și multe altele.

Depresiunea Pardina este una cu totul deosebită, cu atât mai mult cu cât ea însăși reprezintă o deltă secundară, fragmentată de o multitudine de gârle paralele. De asemenea, această depresiune se mai evidențiază și prin faptul că aceasta este situată în zona cea mai joasă, dar și cu cel mai ridicat grad de amenajare din întreagă Deltă, conform lui Basarab Victor Driga (2004).

Complexul Pardina este compartimentat în două părți: partea vestică, caracterizată prin prezența a celor mai numeroase și mai mari lacuri, și partea estică, care se evidențiază prin lacuri mai mici, înconjurate de grinduri. Partea vestică este poziționată între gârla Ceamurlia la nord și grindul Stipoc la sud, iar principalele lacuri întâlnite aici sunt: Costinu Mare, Costinu Mic, Țihaiu, Tatanir și Baciu. Fundul cuvetei acestor lacuri este adesea la 0,0 m, excepție făcând numai Tatanir, în cazul căruia, fundul cuvetei lacustre este la -0.5 m. Spre deosebire de partea vestică, partea estică este ceva mai ridicată, fundul cuvetelor lacustre atingând între 0.0 m și + 0.5 m. (Fig. 20)

4. Complexul Lacustru Matița- Merhei

Este localizat între câmpul Chilia la vest și grindul Letea la est. Acest complex este supus unui intens proces de colmatare, mai ales în partea nordică a acestuia, unde se evidențiază mai multe gârle, precum: Gârla Statului, Poliacova, Zamliova și Brătușca. Toate aceste gîrle se distanțează din ce în ce mai mult una față de alta, pe măsură ce înaintează spre sud, sub forma unui evantai, până ce ajung în dreptul lacului Merheiu.

Complexul lacustru ca atare este localizat în partea sudică a acestui teritoriu, și este compus din 60 de lacuri, cu o suprafață totală de 4 800 ha, dintre care, cel mai important este lacul Merheiu (1057 ha). Alte lacuri întâlnite in cadrul acestui complex sunt: Matița (652 ha), Babina (375 ha), Bogdaproste (275 ha), Roșca (175 ha), Merheiu Mic (156 ha), Rădăcinoasele (94 ha), ș.a. (Fig. 21)

Ca urmare a procesului intens de colmatare din zonă, fundul depresiunilor se află situat frecvent la -1,0 m, excepție făcând doar Matița, cu -2,0 m sub nivelul mării. (Basarab Victor Driga, 2004)

Fig. 21 Complexul Matița Merhei(http://pasiuneapescuitului.blogspot.ro/2015/05/lacul-puiu-delta-dunarii.html)

5. Complexul Lacustru Gorgova

Acest complex este situat peste depresiunea cu același nume, Depresiunea Gorgova, și este mărginit de grindul maritim Caraorman la est, grindul fluviatil Sf. Gheorghe la sud, grindul Rusca la Vest și grindul fluviatil Sulina la nord.

În cadrul acestui complex se înregistrează un total de 122 de lacuri, cu o suprafață totală de 5 700 ha, dintre care, cel mai important este Lacul Gorgova, ce ocupă cea mai mare suprafață din întreg complexul, de 1 377 ha. Alte lacuri reprezentative pentru acest complex sunt: Isac ( 1 001 ha), Uzlina (470 ha), Chirilova (231 ha), Cuzmintu Mare (220 ha), Potvoava (169 ha), Gorgovăț (150 ha, Cruhlic (119 ha) etc. O importanță aparte o deține lacul Gorgostel, cu o suprafață de doar 81 ha, deoarece aceste constituie de fapt un rest de braț părăsit. Fundul depresiunilor tuturor lacurilor menționate mai sus, și nu numai, se găsește frecvent sub 0,0m, și schiar -1, 0 m, așa cum este cazul lacurilor Uzlina, Isac și Gorgova. (Basarab Victor Driga, 2004) (Fig. 22)

Fig. 22 Harta Complexului Gorgova (http://www.ghiduldelteidunarii.ro/delta-centrala-intrarea-4/)

Complexul lacustru Gorgova este străbătut de canalul Litcov, care constituie cea mai importantă arteră hidrografică din acest sector deltaic. Pornind din brațul Sf. Gheorghe, canalul Litcov taie grindul Caraorman la sud față de localitatea Crișan,unde mai este cunoscut și sub numele de Perivolovca, și ajunge până în dreptul sectorului maritim al deltei, și mai exact, până în complexului format din lacurile Roșu și Puiu, unindu-le. În ultimul timp, ca urmare a construirii a numeroase diguri, s-a realizat îndiguirea totală a brațului situat între grindul Caraorman, brațul Sf. Gheorghe și brațul Sulina; spațiu în care de altfel sunt localizate și două dintre cele mai importante unităță stuficole din cadrul Deltei Dunării: Rușca (4 500 ha) și Bălteni (3 200 ha).

6. Complexul Lacustru Roșu- Puiu

Constituie cel mai mare complex din cadrul sectorului maritim al Deltei Dunării, fiind delimitat de Grindul Caraorman la vest și grindul Ivancea la sud-est.

Acest complex este compus dintr-un număr de 70 de lacuri, ce însumează o suprafață totală de 4375 ha. Cea mai mare suprafață o deține lacul Roșu, de 1 445 ha, urmat de altele mai reduse ca dimensiune, precum: Lumina 1 377 ha, Puiu cu 865 ha, Iacob (420 ha), Roșuleț (331 ha), Puiuleț (250 ha), Vătafu (200 ha) ș.a.Aceste lacuri se evidențiază prin cotele la care se află fundul depresiunilor lor, cele mai joase de altfel din întreg spațiul deltaic, astfel că marea lor majoritate se află la -2 m, sub nivelul mării (Roșu, Lumina, Puiuleț) sau chiar -2,5 m, cum este în cazul lacului Puiu. De asemena se mai găsesc și câteva cote care nu depășesc -1.5 m, acestea fiind întâlnite în cadrul lacului Iacub și a lacurilor din apropierea acestuia. (Basarab Victor Driga, 2004) (Fig. 23)

Fig. 23 Harta Complexului Roșu Puiu (http://pasiuneapescuitului.blogspot.ro/2015/05/lacul-puiu-delta-dunarii.html)

Complexul lacustru Roșu- Puiu este legat de mare prin intermediul cordonului format din grindurile Ivancea și Sărăturile, dar și cu ajutorul brațului Sulina, prin câteva gârle (Împuțita, Busurca, Vătafu, etc.). De asemenea, acesta mai este legat și de complexul Gorgova, situat în vestul acestui complex, prin intermediul unui canal care taie grindurile Caraorman, Lumina, Roșu și Puiu.

7. Complexul Zătoanele

Termenului „Zătoane” include totalitatea depresiunilor lacustre alungite situate între grindurile marine, mai exact, între ramificațiile grindului Letea, ale grindului Ivancea, precum și pe cele de la sudul brațului Sf. Gheorghe, până la grindul Perișor.

Cele mai noi și mai importante lacuri, incluse în cadrul acestei categorii, sunt lacurile Zătonul Mare, care are o suprafață de 312,5 ha și Zătonul Mic, cu o suprafață de numai 62 de ha, precum si cele situate între Gura Portiței și grindul Perișor, precum: Razim, Leahova Mare și Mică (1 125 ha), Edighiol (950 ha), Coșna (647,5 ha) și Periteasca Mare (175 ha). Caracteristica principală a acestor lacuri o constituie adâncimea destul de redusă, fapt datorat în mare parte puternicului proces de colmatare prin curenții litorali, la care se mai adaugă și acțiunea eoliană. În aceste condiții, fundul depresiunilor nu coboară mai mult de -0.5 m, adâncime raportată la nivelul mării. (Basarab Victor Driga, 2004)

8. Complexul Dranov

Complexul Dranov se întinde între brațul Sf. Gheorghe și lacul Razim, pe o suprafață de peste 47 000 ha, și este alcătuit din 54 de lacuri de mici dimensiuni, singură excepție fiind constituită de lacul Dranov, care de altfel este și cel mai mare de pe întreg teritoriul deltaic (2 170 ha). În aceste condiții, nu se poate vorbi despre un complex lacustru similar cu celelalte din cadrul Deltei Dunării, analizate anterior, mai ales dacă luăm în calcul și faptul că mai mult de 40 % din totalul suprafeței acestuia a suferit amenajări hidrotehnice. (Fig. 24)

Fig. 24 Harta Lacului Dranov (http://pasiuneapescuitului.blogspot.ro/2015/05/lacul-puiu-delta-dunarii.html)

3.4 Bilanțul hidric

Din momentul apariției lor, lacurile se dezvoltă ca urmare a proceselor interioare, dar mai ales sub influența interacțiunii factorilor externi ai mediului geografic.

Dacă formarea cuvetei lacustre se datorează în primul rând condițiilor de evoluție paleogeografică și proceselor geomorfologice trecute și prezente, volumul de apă al lacurilor în schimb rezultă din bilanțul hidric al acestora, adică din raportul dintre aportul de apă, primit prin diferite căi, și pierderile de apă. Bilanțul hidric se calculează pe baza unei ecuații generale:

X+ Y1- Z- Y2= ± ΔV, în care:

X- precipitații

Y1- aportul în lacuri prin canale

Y2- scurgerea prin canale din lacuri

Z- evaporația la suprafața apei

± ΔV- diferența de volum în unitatea de timp

Complexul Matița- Merhei

Având în vedere faptul că regimul de variație al nivelului Dunării îl determină în mod direct pe cel al complexului Matița-Merhei, cantitățile maxime de apă stocate de acest complex se produc în perioada aprilie- iunie, în timp ce valorile minime se înregistrează în sezonul de toamnă, și chiar iarnă.

Pe baza hărții morfohidrografice a Deltei Dunării, cu scara 1: 50 000, realizată de către Institutul de Geografie în 1963, rezultă faptul că observațiile de nivel din centrul complexului Matița- Merhei, scot în evidență două ˮpraguriˮ, aflate la cotele de 105 și 200 cm, care determină: volumele, nivelurile, suprafețele acoperite de apă și modificările înregistrate în procesul schimburilor de ape dintre zona lacustră și brațele Dunării. Astfel, creșterea nivelului apei, fie si cu 1 cm la nivelul pragului de până la 105 cm, determină creșterea volumului de apă în întreaga zonă depresionară și lacustră.

Având în vedere regimul de variație al nivelului fluviului Dunărea, care în mod inevitabil determină variația nivelului din cadrul complexului Matița- Merhei; cele mai mari cantități de apă stocate în cadrul acestuia din urmă se produc în intervalul aprilie- iulie, cu maxime în mai și iunie, în timp ce valorile minime se produc în anotimpurile de toamnă și iarnă. Pentru o analiză mai explicită s-a avut în vedere un interval de 22 ani (1964- 1985), interval în care s-au înregistrat cele mai ridicate niveluri. În aceste condiții se remarcă:

– intervalul 27- 31 mai 1970 când s-au înregistrat mari niveluri la Matița- cherhana, mai exact de 244 cm, ceea ce înseamnă că volumul zilnic de apă cantonat a fost de aproximativ 803 mil. m3;

-intervalul 7-9 aprilie 1981, câns s-a inregistrat cel mai mare volum de apă cantonat zilnic din intervalul analizat (1964- 1985), și anume 834, 8 mil. m3, care a condus la atingerea unui nivel de 252 cm la Matița- cherhana

– intervalul 9-12 februarie 1964, când s-a înregistrat cel mai mic volum de apă cantonat zilnic, și anume 139, 8 mil. m3.

Pentru determinarea bilanțului hidric pentru complexul Matița- Merhei, au fost selecționați anii: 1964 (anul cu cele mai scăzute niveluri), 1970 (anul cu cele mai mari niveluri), 1975 și 1980, aceștia fiind anii cu cele mai multe date accesibile (Tab.11, Tab.12, Tab.13, Tab 14). Pentru acești ani cantitățile precipitațiilor atmosferice au fost înregistrate și analizate la posturile meteorologice din Gorgova, Chilia Veche și Vâlcov (care aparține Ucrainei), cele mai mari cantități fiind recepționate la Gorgova (325, 2mm în anul 1970 și 546, 1 mm în anul 198). (Basarab Victor Driga, 2004)

Tab. 11 Volume de apă înmagazinate în depresiunea lacustră Matița- Merhei în anul 1964 (mil. m3) (sursa: Basarab Victor Driga, 2004)

Tab 12 Volume de apă înmagazinate în depresiunea lacustră Matița- Merhei în anul 1 970 (mil. m3) (Basarab Victor Driga, 2004)

Tab 14 Volume de apă înmagazinate în depresiunea lacustră Matița- Merhei în anul 1980 (mil. m3) (sursa: Basarab Victor Driga, 2004)

Analizând tabelele anexate mai jos, cu valorile anuale ale componentelor bilanțului hidric, se observă faptul că precipitațiile au variat de la 23,6 % la nivelul anului 1964 și până la 100 % în anul 1975, în timp ce aportul Dunării a variat de la 0 % în anul 1975 și până la 76, 3 % în anul 1964. Procentul Dunării de 0% din 1975 nu trebuie să ne facă să credem că Dunărea nu a contribuit deloc cu apă asupra acestui complex, ci doar că întreaga cantitate de apă primită de acesta a fost redistribuită către brațe, astfel că precipitațiile au avut ponderea absolută. (Tab 15) (Fig. 25)

Pe baza observațiilor directe realizate la pluta de pe lacul Gorgova, care a funcționat însă doar până în anul 1975, s-a putut realiza estimarea evaporației apei, care a fost corelată cu evaporația de la suprafața solului, precum și cu deficitul de umiditate, de la aceasi stație, pentru anii1975, 1980 și 1982.

Evaporația de la suprafața apei a variat de la 1 126,2 mm în anul 1975 și până la doar 947, 6 mm în anul 1980, ceea ce înseamnă că, dacă raportăm evaporația la precipitații o să rezulte un indice de ariditate de 0, 36 în 1964; 0,34 în 1970; 0,40 în 1975 și maximul de 0, 58 în anul 1980. În aceste condiții, complexul Matița- Merhei, recepționează în medie 80, 9 mil. m3 din precipitații și eliberează prin evapotranspirație 301, 9 mil. m3, ceea ce duce la un deficit mediu anual de 221 mil. m3, deficit care în mod normal, fără aportul hidric adus de către Dunăre, ar face imposibilă existența acestui complex, și prin urmare a întregului teritoriu deltaic. (Tab.16, Tab.17, Tab 18, Tab.19) (Fig 26, Fig 27, Fig.28, Fig 29 )

Evapotranspirația, făcând o analiză a efectului de compensare dintre aportul și scurgerea apei prin intermediul canalelor, rezultă faptul că aceasta determină cea mai mare pierdere de apă din lacurile, complexului, cât și a întregului spațiu deltaic.

Tab. 15 Bilantul hidric al complexului lacustru Matita Merhei în anii 1964, 1970, 1975, 1980 (sursa: Basarab Victor Driga, 2004)

Fig 25 Bilanțul hidric al Complexului lacustru Matița- Merhei în anii 1964, 1970, 1975 și 1980 (Basarb Victor Driga, 2004)

Tab. 16 Variția bilanțului hidric al Complexului Matița- Merhei în anul 1964 (sursa: Basarab Victor Driga)

Fig. 26 Bilanțul hidric al Complexului Matița- Merhei în anul 1964 (Basarab Victor Driga, 2004)

Tab. 17 Variatia bilanțului hidric în Complexul Matița- Merhei în anul 1970 (Basarb Victor Driga, 2004)

Fig. 27 Bilanțul hidric al Complexului Matița Merhei în anul 1970 (Basarab Victor Driga, 2004)

Tab. 18 Varitia bilanțului hidric în Complexul Matița- Merhei în anul 1975 (Basarab Victor Driga, 2004)

Fig. 28 Bilanțul hidric al complexului Matița Merhei în anul 1975 (Basarab Victor Driga, 2004)

Tab. 19 Varitia bilanțului hidric în Complexul Matița- Merhei în anul 1980 (sursa: Basarab Victor Driga, 2004)

Fig. 29 Bilanțul hidric al Complexului Matița- Merhei în anul 1980 (Basarb Victor Driga, 2004)

Complexul Roșu- Puiu

Circulația apei în cadrul complexului Roșu- Puiu se realizează prin intermediul a 250 de gârle și canale, dar și pe sub plaur pe o suprafață de 2 840 ha, sau direct prin stufărișuri. Având în vedere faptul că principalele artere hidrografice aferente circulației apei acestui complex lacustru nu se caracterizează printr-o reversibilitate deosebită, sensul circulației apei este axat în principal spre mare. În aceste condiții principala sursă de alimentare cu apă o constituie canalul Crișan- Caraorman și canalul Licov, în timp ce canalul Sondei constituie calea de evacuare a apei.Totodată, aceste căi ce asigură alimentarea sau evacuarea apei, reprezintă cele mai importante rețele hidrografice care au suferit modificări importante, Complexul Roșu- Puiu păstrându-și în rest, în cea mai mare parte regimul natural.

Capacitatea acestei depresiunii lacustre de a înmagazina apa a fost dedusă cu ajutorul curbelor suprafețelor și volumelor. Curba de suprafață în depresiunea Roșu- Puiu exprimă valoarea maximă de aproximativ 355 km2, care poate fi inundată de ape. Volumele de apă stocate în cuprinsul acesteia au valori medii anuale care au oscilat de la 333 mil m3 în anul 1964, la 510 mil m3 în anul 1970 și până la 411 mil m3 în anul 1982. Cea mai scăzută valoare medie anuală revine lunii februarie a anului 1964, de 282 mil. m3 , în timp ce cea mai mare corespunde lunii iunie din anul 1970, de 780 mil. m3 . Calculul volumelor și a curbelor suprafețelor s-a făcut pe baza aceleași hărți morfohidrografice a Deltei Dunării, întocmită în 1963 de către Institutul de Geografie, iar în urma acestui calcul s-a constatat faptul că maxima s-a înregistrat în iulie 1970, de 172 cm; iar minimul în luna septembrie a anului 1992 de 10 cm (Basarab Victor Driga, 2004). Luând în vedere aceleasi date, dar analizând suprafața luciului de apă, se constată faptul că în iunie 1970 suprafața luciului de apă era maximă, volumul de apă atingând 780 mil. m3, în timp ce în septembrie 1992 aceasta a scăzut la doar 50%, cu un volum de apă însumat de aproximatix 165 mil. m3. (Tab.20) (Fig.30)

Tab. 20 Valorile medii anuale ale bilantului hidric in anii 1964, 1970 și 1982 în Complexul Roșu- Puiu (Basarab Victor Driga, 2004)

Fig. 30 Bilanțul hidric al Complexului lacustru Roșu- Puiu în anii 1964, 1970, 1982 (Basarab Victor Driga, 2004)

Anul 1964 a constituit pentru complexul Roșu- Puiu un an cu niveluri si precipitații reduse, de doar 231 mm, și o pondere mare a evaporației, care deține circa 47, 4 % din totalul pierderilor de apă; din cele 614 mil. m3 de apă care au pătruns pe teritoriul complexului. Acest fapt denotă o circulație slabă a apei. (Tab. 21) (Fig. 31)

Tab.21 Bilanțul hidric al Complexului lacustru Roșu- Puiu in anul 1964 (sursa: Basarab Victor Driga, 2004)

Fig. 31 Bilanțul hidric al Complexului lacustru Roșu- Puiu în anul 1964 (Basarab Victor Driga, 2004)

Anul 1970, pe de altă parte, s-a caracterizat printr-o pondere mare a aporturilor de apă aduse de către Dunăre (96, 2%), în detrimentul precipitațiilor, care au contribuit doar cu 3,8 % din totalul apei stocate, în timp ce evaporația deține o pondere de 13, 6 % în ceea ce privește pierderea de apă. (Tab.22) (Fig.32)

Tab. 22 Variația bilanțului hidric al Complexului Roșu- Puiu în anul 1970 (sursa: Basarab Driga 2004)

Fig. 32 Bilanțul hidric al Complexului Lacustru Roșu- Puiuîn anul 1970 (sursa: Basarab Victor Driga, 2004)

Anul 1982 a fost anul restructurării circulației apei în cadrul complexului, ca rezultat al deschiderii canalelor Crișan- Caraorman și canalului Sondei, care au determinat o dinamică deosebit de activă a apei. La nivelul acestui an precipitațiile au contribuit doar cu 238 mm (2,7 % din totalul apei stocate), în timp ce evaporația a înregistrat cel mai mare procent, prin comparație cu ceilalți ani, de 1 048 mm, însă această valoare nu a reprezentat decât 11, 4 % din totalul pierderilor de apă din cadrul complexului. (Tab.23) (Fig.33)

Tab. 23 Bilanțul hidric al complexului lacustru Roșu- Puiu în anul 1982 (sursa: Basarab Victor Driga, 2004 )

Fig. 33 Bilanțul hidric al Complexului lacustru Roșu- Puiu în anul 1982 (sursa: Basarab Victor Driga, 2004

Complexul Dranov

Ca urmare a procesului de îndiguire al lacului Dranov, bilanțul hidric al acestuia a fost estimat pentru intervalul 1967- 1976, și a oferit date referitoare la particularitățilr circulației apei în lacurile din acest complex lacustru. Astfel, un prim element analizat îl reprezintă precipitațiille, a căror medie multianuală este de 328, 7 mm, cu un minim înregistrat în anul 1968 de 195, 9 mm și un maxim de 459,9 mm, înregistrat în anul1972. (Tab.24) Precipitațiile au contribuit cu 31, 7% din aportul de apă adus complexului, în timp ce restul de 68, 3 % îi revine canalului Dranov. (Fig.34)

Tab. 24 Valorile medii anuale ale bilanțul hidric al lacului Dranov în perioada 1967- 1978 (sursa: Basarab-Victor Driga, 2004)

Fig. 34 Bilanțul hidric al Complexului lacustru Dranov în perioada 1967- 1976 (Basarab Victor Driga, 2004)

La polul opus, pierderile se datorează în principal scurgerilor de apă din lac, și mai puțin evaporației. Aceste scurgeri au dus la mari pierderi de apă, după cum afirmă Basarab Victor Driga (2004); mai ales la nivelul anului 1973, când au dus la crearea unui mare deficit al volumului de apă de aproximativ 3 mil. m3, ceea ce înseamnă un procent de 7 % din totalul volumului lacului Dranov. Aceste pierderi au fost însă compensate în luna octombrie a aceluiași an, acest lucru datorându-se aportului adus de brațul Sf. Gheorghe, care nu numai că a stabilizat pierderile suferite anterior si cele datorate evaporației, dar a și adus un surplus de aproximativ 2,4 mil. m3. (Tab.25) În comparație cu 1 973, anul 1 975 a fost un an cu niveluri mai ridicate, dar cu un bilanț deficitar în continuare, cu mari fluctuații de la o lună la alta, acest lucru datorându-se în principal evaporației. (Fig. 35)

Tab. 25 Bilanțul hidric al lacului Dranov în anul 1973 (Basarab Victor Driga, 2004)

Fig. 35 Bilanțul hidric al lacului Dranov în anul 1973 (sursa: Basarab Victor Driga, 2004)

3.5 Calitatea lacurilor din Delta Dunării

Lacurile din Delta Dunării prezintă mari variații în ceea ce privește evoluția parametrilor fizico-chimici, datorită diversității condițiilor de mediu. Altfel spus, acești parametri sunt influențați de evoluția ecosistemelor deltaice naturale, la care se adaugă și influențele antropice. În aceste condiții, pentru determinarea calității apei lacurilor deltaice, instituțiile de cercetare au recoltat probe de apă din mai multe puncte diferite, pentru o determinare calitativă cât mai exactă.

Încadrarea acestor lacuri în clase de calitate s-a realizat în conformitate cu Ordinul 161/ 2006, care are drept scop clasificarea apelor de suprafață pentru stabilirea stării ecologice a unităților hidrografice și are în vedere Anexa C a elementelor și standardelor de calitate biologice, fizico- chimice și chimice. (Tab.26 )

Pentru determinarea calității apei lacurilor din Delta Dunării au fost luate în calcul valorile medii multianuale ale concentrațiilor indicatorilor determinanți dintre anii 2005- 2010; de la nivelul lacurilor: Erenciuc, Fortuna, Merhei, Cuibul cu Lebede, Miazăzi, Nebunu, Uzlina, Somova, Isacova, Iacub, Roșu, Roșuleț și Rotundu. (ANPM Tulcea). Trebuie menționat faptul că acești indicatori își schimbă valoarea de la an la an, în funție de presiunile externe, reprezentate de agenții poluatori, astfel că aceștia cresc sau scad, în funcție de cantitățile de deșeuri deversate pe perimetrul Deltei Dunării în mod direct, sau indirect, și/ sau de cantitățile transportate și depuse aici de către Dunăre, în lungul ei drum, de la izvor și până la vărsare.

Tab. 26 Anexa C: Elemente și standarde de calitate chimice și fizico- chimice în apă (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a pH- ului din lacuri

În anul 2005 apa lacurilor din Delta Dunării a înregistrat cele mai mici valori de pH, în timp ce cele mai mari valori s- au înregistrat în anul 2007. După acest an, valorile unităților de ph s- au aflat într- un continuu proces de scădere, astfel că în anul 2009, s- au înregistrat 8, 10 și 8, 41 unități de pH, cu excepția lacurilor Somova și Rotundu, care au înregistrat valori ceva mai ridicate, de 8, 75 și respectiv 8, 60 unități de pH; iar în anul 2010 pH- ul lacurilor din Delta Dunării s- a încadrat între 7, 41- 8, 40 unități de pH. (Tab. 27) (Fig. 36)

Nivelul pH- ul lacurilor deltaice este determinat de concentrația de dioxid de carbon dizolvat în apă, și influențează decisiv procesul fotosintezei precum și durata de viață a peștilor; un nivel mai mic de 4 unități, sau mai mare de 11 unități de pH, provocând moartea peștilor; în timp ce nivelul optim pentru înmulțirea acestora este situat între 6-8,3 unități de pH, interval între care se situează după cum vedem marea majoritate a lacurilor analizate. Nivelul pH- ului mai este determinat și de procesele de amenajare a digurilor, betonul sau stâncile betonate, determinând creșterea ph- ului.

Tab 27 Dinamica multianuală a pH- ului din lacurile din Delta Dunării (sursa: ANPM Tulcea, 2010)

Fig. 36 Dinamica multianuală a pH-ului în lacurile din Delta Dunării (sursa:Starea Mediului, 2010)

Regimul oxigenului

Oxigenul dizolvat a fost determinat prin metoda iodometrică, și se caracterizează prin valori ridicate în principal. Concentrația de oxigen din apa lacurilor deltaice este determinată de temperatura apei, cantitatea de lumină, masa biologică din apă, și nu în ultimul rând de fotosinteză. Concentrația excesivă de oxigen conduce la distrugerea coloniilor de alge macrofite, iar cea prea scăzută conduce la distrugerea iremediabilă a bacteriilor aerobe nitrificatoare. În intervalul analizat, valorile maxime s- au înregistrat în anul 2006, în timp ce cele minime au corespuns anului 2005. (Tab. 28) (Fig. 37)

Tab 28 Dinamica multianuală a regimului oxigenului din lacurile din Delta Dunării (sursa: ANPM Tulcea, 2010)

Fig. 37 Dinamica multianuală a regimului oxigenului din lacurile din Delta Dunării (sursa: Starea Mediului, 2010)

În ceea ce privește consumul biochimic de oxigen, în anul 2010, lacurile din Delta Dunării prezintă o satre ecologică bună, cu excepția lacurilor Isac, Merhei, Erenciuc și Cuibul cu Lebede, care se caracterizează printr-o stare ecologică medie.. Aceste valori nu au fost însă aceleași și pentru anii antecedenți, astfel că în anul 2009 în clasa a doua de calitate, cu o stare ecologică bună, erau inluse apele lacurilor: Cuibul cu Lebede, Fortuna, Somova, Miazăzi, Uzlina și Isac; în clasa a- III- a de calitate: Roșuleț, Rotundu, Isacova, Erenciuc; iar lacurile Merhei și Roșu erau incluse în clasa a IV- a de calitate, cu o stare ecologică proastă. Anul 2008 a avut la rândul său alte caracteristici, astfel că în clasa a II- a de calitate erau incluse lacurile Roșuleț, Iacub, Nebunu, Uzlina, Erenciuc și Fortuna , clasa a III-a de calitate a apei includea lacurile: Cuibul cu Lebede,Miazăzi, Rotundu și Somova, în timp ce lacurile Merhei, Isacova și Roșu erau incluse în clasa a IV- a de calitate.

În 2007 majoritatea lacurilor au fost incluse în clasele a III- a (Erenciuc, Fortuna, Uzlina, Merhei și Roșuleț) și a IV- a de calitate (Cuibul cu Lebede, Somova, Iacub, rotundu și Isacova), și doar lacurile Miazăzi, Roșu și Nebunu au avut valori corespunzătoare clasei a doua de calitate. Spre deosebire de acest an, anul 2006 a fost marcat de includerea a marii majorătății lacurilor în clasa a II- a de calitate, și mai târziu, în anul 2005 în clasa I de calitate, cu mici excepții, reprezentate de lacurile Rotundu, Iacub (incluse în clasa a II- a de calitate), Roșuleț (inclus în clasa a III- a de calitate) și Isacova (clasa a IV- a de calitate). (Tab. 29) (Fig. 38)

Tab 29 Dinamica multianuală a consumului biochimioc de oxigen din lacurile din Delta Dunării (sursa: ANPM Tulcea, 2010)

Fig. 38 Dinamica multianuală a consumului biochimic de oxigen în lacurile din RBDD (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a azotului total

La nivelul anului 2007, în funcție de concentrația medie anuală de azot total, toate lacurile din Delta Dunării erau încadrate în clasa a III- a de calitate, ceea ce însemna faptul că înregistrau valori de medii de 12 mg N/ l; valori care s-au menținut în mare parte și în anul 2008, cu excepția lacurilor Cuibul cu Lebede, Erenciuc și Nebunu, încadrate în clasa a V- a de calitate (ceea ce înseamnă că valorile medii depășeau 16 mg N/ l), a lacurilor Fortuna, Uzlina, Roșuleț, încadrate în clasa a IV- a de calitate (având valori medii de 16 mg N/ l) și a lacului Rotundu, care a fost încadrat în clasa a II- a de calitate. În anul 2009, valorile concentrației de azot total au suferit ușoare modificări, astfel că lacul Merhei a fost încadrat în clasa I de calitate, având o valoare medie de 1, 5 mg N/ l; lacurile Erenciuc, Iacub, Rotundu, Roșu și Roșuleț în clasa a II- a de calitate, având valori medii anuale de 7 mh N/ l; lacurile Cuibul cu Lebede, Miazăzi, Nebunu, Somova, Isacova și Uzlina în clasa a III- a de calitae, având valori medii anuale de 12 mg N/ l și, nu în ultimul rând, lacul Frotuna în clasa a IV- a de calitate. Anul 2010 aduce noi modificări ale valorilor concentrației mediei de azot total, astfel că în acest an majoritatea lacurilor din cadrul Deltei Dunării au fost încadrate în clasa a doua de calitate, cu excepția lacurilor: Cuibul cu Lebede, Iacub, Erenciuc, Isac, Iacub, Miazăzi, Rotundu și Nebunu, care au fost încadrate în clasa a III- a de calitate. (Tab. 30) (Fig. 39)

Tab. 30 Dinamica multianuală a azotului total din lacurile din Delta Dunării (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 39 Dinamica multianuală a azotului total în lacurile din RBDD (sursa: Starea Mediului 2010)

Dinamica multianuală a ortofosfaților solubili

Acest indicator a avut în general valori constante pe parcursul celor 6 ani analizați (2005- 2010), astfel că, conform concentrației medii anuale a fosforului dizolvat, lacurile deltaice au prezentat o stare ecologică foarte bună, având valori de sub 0,1 mg P/l, cu excepția anului 2005, când lacul Miazăzi a înregistrat valori ceva mai ridicate, de 0,105 mg P- PO4/ l, încadrându-se în clasa a II- a de calitate, având o stare ecologică bună. (Tab. 31) (Fig. 40)

Tab. 31 Dinamica multianuală a ortofosfaților solubili (Starea Mediului, 2010)

Fig 40 Dinamica multianuală a ortofosfaților solubili în lacurile din Delta Dunării (sursa Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a fosforului total

Fosforul constituie elementul de bază pentru viața vegetală, fiind principalul responsabil de eutrofizarea apei, și trebuie să aibă valori mai mici de 0, 15 pentru a conduce la o eutrofizare optimă.

Concentrațiile de fosfor total în intervalul analizat, au avut valori aproape constante în intervalul 2006- 2010 când toate lacurile deltaice, cu excepția lacurilor Cuibul cu Lebede, Somova și Rotundu (cu valori mai mari de 0,15 mg P/l ), s- au încadrat în clasa I de calitate, având valori medii anuale de 0, 15 mg P/ l. Anul 2005 se remarcă însă prin valori ceva mai ridicate în ansamblu, în acest an lacurile din Delta Dunării fiind încadrate în clasa a II- a de calitate, cu valori medii anuale de fosfor total de circa 0,4 mg/ l, singura excepție constituind- o lacul Cuibul cu Lebede, care ca urmare a concentrației de doar o,13 mg P/l, prezintă o stare ecologică foarte bună. (Tab. 32) (Fig. 41)

Variația cantităților de fosfor este determinată de sedimentele metalice și de aluminiu, care determină în principiu reducerea acestuia.Lipsa, sau concentrația prea scăzută de fosfor determină reducerea procesului de înmulțire a algelor creșterea care , iar o cantitate ridicată favorizează înmulțirea peștilor, însă nu trebuie sa fie excesivă, căci acest lucru conduce la înverzirea apei.

Tab. 32 Dinamica multianuală a fosforului total (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 41 Dinamica multianuală a fosforului total (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a clorofilei ˮaˮ

În funcție de concentrația medie anuală a clorofilei ˮaˮ, apa lacurilor RBDD a fost încadrată în anul 2005 în toate cele trei prime clase de calitate: I, a II- a și a III- a, aceasta având valori cuprinse între 25- 100 µg/ l; după care valorile medii anuale au crescut semnificativ, la nivelul anilor 2007 majoritatea lacurilor fiind încadrate în clasa a IV- a de calitate, cu excepția lacurilor Cuibul cu Lebede și Nebunu, încadrate în clasa a V- a, și respectiv clasa I de calitate. Anul 2008 surprinde lacurile deltaice încadrate în clasa a II- a de calitate, cu excepția lacurilor Uzlina și Erenciuc, a căror valori medii anuale sunt reprezentative pentru clasa a II- a de calitate, iar mai târziu, în anul 2009, aceste valori medii ale concentrației de clorofilă ˮaˮ, corespund clasei a II-a, a III- a și a IV- a de calitate, înregistrând valori cuprinse între 50- 250 µg/ l/. Anul 2010 constituie anul cu cele mai mari diferențe de concentrație medie anuală a acestui indicativ între lacurile deltaice reprezentative, acestea fiind împărțite între toate cele 5 clase de calitate, după cum urmează: clasa I de calitate include lacurile Cuibul cu Lebede, Erenciuc, Fortuna și Nebunu; clasa a II- a de calitate include lacurile: Miazăzi, Uzlina și Iacub; clasa a III- a de calitate corespunzătoare lacurilor Somova, Rotund, Roșu și Roșuleț; clasa a IV- a de calitatecorespunzătoare lacului Merhei și nu în ultimul rând, clasa a V-a de calitate, care este corespunzătoare lacului Isac. (Tab. 33) (Fig. 42)

Tab. 33 Dinamica multianuală a clorofilei ˮaˮ (sursa: Starea mediului, 2010)

Fig. 42 Dinamica multianuală a clorofilei ˮaˮ (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de cloruri

Clorul este o substanță toxică pentru pești, ce își are proveniența din apele uzate, deversate în Deltă, sau în Dunăre, care le transportă la final tot până în dreptul Deltei Dunării.

În funcție de valorile concentrațiilor medii anuale de cloruri, apa lacurilor din Delta Dunării s-a încadrat în anul 2010 în clasa a doua de calitate, având valori medii de aproximativ 50 mg Cl/ l, valori care s- au menținut încă din anul 2008. Aceeași dinamică a existat și în perioada anilor 2005- 2007, însă cu unle excepții, reprezentate de lacurile Erenciuc și Merhei, a căror ape s- au încadrat în clasa a treia de calitate în anul 2005, și în clasa I de calitate în anul 2006 și 2007, împreună cu lacurile Nebunu, Uzlina și Isacova a căror valori înregistrate se învârteau în jurul valorii 25 mg Cl/ l. (Tab. 34) (Fig. 43)

Tab. 34 Dinamica multianuală a concentrației de cloruri (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 43 Dinamica multianuală a concentrației de cloruri (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de sulfați

În anul 2005 probele de apă luate din lacurile deltaice au condus la încadrarea acestora în clasa I de calitate, având valori de circa 60 mg SO4/ l, cu excepția lacurilor, Fortuna, Miazăzi, Merhei, Uzlina, Izacub, Roșuleț și Rotundu, a căror valori au fost ceva mai ridicate, de 120 mg SO4/ l, fiind așadar încadrate în clasa a II- a de calitate. Anul 2006 aduce cu el câteva moficări calitative, în acest an apele majorității lacurilor analizate fiind incluse în clasa a III- a de calitate, având valori medii anuale de aproximativ 250 mg SO4/ l, având deci o stare ecologică moderată, cu excepția lacurilor Cuibul cu Lebede și Isacova, care au prezentat o stare ecologică mai favorabilă, fiind incluse în clasa a II- a de calitate. În anii următori, lucrurile s- au mai redresat, astfel că lacurile si-au recuperat starea foarte bună calitativă, fiind din nou incluse în clasa I de calitate, cu excepția anilor 2008, când lacurilor Nebunu, Rotundu și Uzlina, au avut valori corespunzătoarea clasei a II- a de calitate, și 2010, când lacul Roșuleț, singurul de altfel, a avut valori ale concentrației medii anuale de sulfați de 120 mg SO4/ l, care au determinat încadrarea acestuia în clasa a doua de calitate. (Tab. 35) (Fig. 44)

Sulful, în cantități mai mari poate fi foarte periculos pentru pești, și i se poate reduce impactul distructiv prin reducerea hidrogenului sulfurat.

Tab. 35 Dinamica multianuală a concentrației de sulfați (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 44 Dinamica multianuală a concentrației de sulfați (sursa: Starea Mediului, 2010

Dinamica multianuală a concentrației de calciu

Conform valorilor concentrațiilor medii anuale de calciu, apa lacurilor din RBDD au fost încadrate în anii 2005, 2006 și 2008 în clasa a II- a de calitate, cu excepția lacurilor Isacova, Nebunu, Miazăzi și Merhei,care în 2008, ca urmare a valorilor medii înregistrate de aproximativ 45 mg Ca/ l, au fost încadrate în clasa I de calitate, și a lacului Erenciuc, care în 2005 a înregistrat cea mai bună stare calitativă, având ca și valoare înregistrată, cantitatea de 18 mg Ca/l Anii 2007 și 2009, surprind lacurile analizate încadrate toate în clasa I de calitate, cu excepția însă a lacului Iacub, care în 2007 a înregistrat valori corespunzătoarea clasei a II- a de calitate, de 50 mg Ca/l.. Anul 2010 a constituit anul reducerii stării calitative a apei lacurilor deltaice, acesta având o stare calitativă bună(lacurile: Erenciuc, Iacub, Isacova și Rotundu) și proastă (lacurile: Cuibul cu Lebede, Merhei, Miazăzi, Fortuna, Nebunu, Somova, Uzlina, Roșu și Roșuleț).(Tab. 36) (Fig. 45)

Tab. 36 Dinamica multianuală a concentrației de calciu (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 45 Dinamica multianuală a concentrației de calciu (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de magneziu

În funcție de concentrațiile medii anuale ale magneziului din lacurile deltaice, acestea au fost încadrate în intervalul 2005- 2010 în marea lor majoritate în clasa a II- a de calitate, singurele excepții fiind reprezentate de lacurile Nebunu, Cuibul cu Lebede, Isacova și Rotundu, care în anii 2005, 2006 și respectiv 2007 pentru ultimele două lacuri, au fost încadrate în clasa I de calitate.(Tab. 37) (Fig. 46)

Tab. 37 Dinamica multianuală a concentrației de magneziu (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 46 Dinamica multianuală a concentrației de magneziu(sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de sodiu

În funcție de dinamica multianuală a concentrației medii de sodiu, starea ecologică a lacurilor din Delta Dunării a variat de la un an la altul, de la un lac la altul, astfel că: în anii 2005, 2007 și 2008 stararea ecologică a lacurilor lacurilor a fost una bună per ansamblu, fiind încadrate clasei a II- a de calitate, cu excepția lacurilor: Erenciuc (în anul 2005 și 2007), Fortuna, Miazăzi, Nebunu (2007 și 2008), și Rotundu și Merhei (în 2008), care au prezentat o stare ecologică foarte bună, fiind încadrate în clasa I de calitate. Anii 2006 și 2010 se caracterizează printr- o stare ecologică foarte bună a lacurilor, cu mici excepții, reprezentate de lacurile Somova, Roșu și Roșuleț (2006) și lacurile Erenciuc, Nebunu și Iacub, care au înregistrat valori corespunzătoare clasei a II- a de calitate. (Tab. 38) (Fig. 47)

Tab. 38 Dinamica multianuală a concentrației de sodiu (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 47 Dinamica multianuală a concentrației de sodiu (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de crom total

Pentru analiza dinamicii multianuale de crom total s- a luat în considerare intervalul 2007- 2010, valorile din acești ani fiind cele mai explicative pentru deteminarea stării ecologice a lacurilor deltaice. În funcție de acest indicativ, în intervalul 2007- 2009 lacurile din Delta Dunării au prezentat o stare ecologică foarte bună, fiind incluse în clasa I de calitate, în timp ce la nivelul anului 2010, valorile medii anuale ale concentrației de crom total au făcut ca apa acestor lacuri să fie reprezentativă pentru cea de-a doua clasa calitativă, cu excepția lacului Iacub, care a prezentat valori ceva mai scăzute, de aproximativ 20 ug Cr/ l, caracteristice clasei I de calitate ecologică. (Tab, 39) (Fig. 48)

Tab. 39 Dinamica multianuală a concentrației de crom (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 48 Dinamica multianuală a concentrației de crom (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de cupru

Conform concentrației medii de cupru lacurile analizate au avut în anul 2005 valori caracteristice clasei a III- a de calitate (lacurile: Cuibul cu Lebede, Fortuna, Miazăzi și Rotundu), și respectiv a IV- a de calitate (Erenciuc, Merhei, Nebunu, Somova, Uzlina, Iacub, Isacova, Roșu și Roșuleț), valori ce s-au menținut și chiar agravat în următorii ani, astfel că în 2006 și 2007, lacurile Erenciuc, Miazăzi, Uzlina și Isacova s- au încadrat în clasa a IV- a de calitate, în timp ce restul lacurilor analizate se caracterizează prin caracteristici specifice clasei a V- a de calitate. La nivelul anilor următorilor ani, situația s- a îmbunătățit considerabil, astfel că în anul 2008, cu excepția lacurilor Rotundu (clasa a IV- a de calitate), Iacub (clasa a III- a de calitate), lacul Nebunu și lacul Roșu (clasa a II- a de calitate); lacurile din RBDD au fost incluse în clasa I de calitate, având o stare ecologică foarte bună; iar în anul 2009, cu excepția lacurilor Roșuleț și Uzlina (clasa a IV- a de calitate), Erenciuc (clasa a III- a de calitate), Fortuna, Isacova, Rotundu și Roșu (clasa a II- a de calitate), lacurile și- au menținut starea calitativă foarte bună. În anul 2010, doar lacurile Somova și Isac și- au mai păstrat starea ecologică foarte bună, în timp ce lacurile Fortuna, Miazăzi, Nebunu, Somova, Uzlina, Iacub și Rotundu s- au încadrat în clasa a II- a de calitate, iar lacurile Cuibul cu Lebede, Erenciuc, Merhei Roșu și Roșuleț, au înregistrat cele mai scăzute valori, caracteristice clasei a III- a de calitate. (Tab. 40) (Fig. 49)

Tab. 40 Dinamica multianuală a concentrației de cupru (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 49 Dinamica multianuală a concentrației de cupru (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de zinc

Dacă la începutul perioadei analizate, mai exact în intervalul anilor 2005- 2008 valorile concentrațiilor medii anuale de zinc pentru toate lacurile analizate erau foarte scăzute, fiind caracteristice clasei I de calitate, în urmatorii doi ani, starea câtorva dintre acestea s-a mai degradat, cum este cazul lacurilor Merhei, Isacova (2009) și Fortuna (2010), care s- au încadrat în etapa a II-a de calitate, acestea înregistrând valori de peste 100 µg Zn/ l. (Tab. 41) (Fig. 50)

Tab 41 Dinamica multianuală a concentrației de zinc (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 50 Dinamica multianuală a concentrației de zinc (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de fier

În ceea ce privește dinamica multianulă a concentrației de fier din lacurile deltaice, aceasta a prezentat variații la nivelul anilor analizați, astfel că în anul 2005 a înregistrat medii anuale corespunzătoare claselor a III- a, IV-a și a V- a de calitate, în timp ce în anii 2006 și 2007 aceste valori au variat de clasa I (lacul Roșu și lacul Erenciuc în 2006 și 2007, și lacurile Merhei, Cuibul cu Lebede în 2007), clasa a II- a (lacul Rotundu în 2006, și lacurile Roșu, Iacub, Somova, Miazăzi și Fortuna în anul 2007), și până la clasa a III- a de calitate (Cuibul cu Lebede în 2006 și Rotundu, Isacova, Uzlina și Nebunu în 2007).

Anul 2008 se caracterizează printr- o stare ecologică preponderent moderată a lacurilor din Delta Dunării, finnd încadrate în marea lor majoritate în clasa a III- a de calitate, singurele excepții înregistrându- se la nivelul lacurilor Roșuleț, Isacova, Uzlina și Fortuna, care au prezentat o stare ecologică proastă, și la nivelul lacului Iacub, caracterizat printr-o stare ecologică foarte proastă. În anul 2009, starea lacurilor se mai ameliorează puțin, astfel că, concentrațiile medii anuale de fier variază între clasa I (Cuibul cu Lebede, Somova și Roșu), clasa a II- a (Erenciuc, Miazăzi, Uzlina, Iacub și Isacova), și nu în ultimul rând, încadrate în clasa a III- a de callitate (Fortuna, Merhei, Nebunu, Rotundu și Roșuleț); în timp ce în anul 2010, înafara celor două excepții reprezentate de lacurile Rotundu și Nebunu, încadrate în clasa a III- a de calitate, toate lacurile analizate din Delta Dunării prezintă o stare ecologică bună. (Tab. 42) (Fig. 51)

Tab. 42 Dinamica multianuală a concentrației de fier (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 51 Dinamica multianuală a concentrației de fier (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de mangan

Referitor la dinamica multianuală a concentrației medii de mangan, aceasta a înregistrat valori descrescătoare, începând din perioada 2005- 2007, când toate lacurile, cu excepția lacului Iacub care a înregistrat valorii medii corespunzătoare clasei a IV- a de calitate, s-au încadrat în clasa a III- a de calitate; și până în anul 2009, când toate lacurile deltaice, cu excepția lacului Iacob, încadrat în clasa a II- a de calitate, au avut valori corespunzătoare clasei I de calitate, prezentând o stare ecologică foarte bună. După acest an, valorile au prezentat din nou o regresiune valorică, atingând din nou valori corespunzătoare clasei a III- a de calitate, și respectiv a II- a, specifică lacului Somova.(Tab.43) (Fig.52)

Tab 43 Dinamica multianuală a concentrației de mangan (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 52 Dinamica multianuală a concentrației de mangan (sursa: Starea Mediului, 2010)

Dinamica multianuală a concentrației de nichel

Pentru analiza concentrației de nichel, s-a avut în vedere intervalul 2007- 2010, în acești înregistrându- se cele mai importante variații, lacurile înregistrând stări ecologice de la foarte proaste în anul 2007, și până la o stare ecologică foarte bună în anul 2009, an din care valorile au început să scadă ulterior, în anul 2010. În aceste condiții, starea ecologică din anul 2007 a început să se redreseze, ajungând sa înregistreze valori corespunzătoare clasei a treia de calitate, precum și pentru cea de-a doua clasă calitativă (Rotundu, Iacub și Fortuna) în anul 2008. Anul 2009 aduse cu sine o diversitate a stării ecologice, astfel că, în acest an s- au înregistrat valori corespunzătoare clasei I de calitate, în lacul Roșuleț, clasei a II- a calitativă corespunzătoare lacului Somova, clasei a III- a de calitate (Erenciuc, Nebunu, Uzlina, Iacub, Isacova, Roșu și Rotundu), clasei a IV- a (Cuibul cu Lebede), precum și clasei a V- a de calitate (Fortuna și Miazăzi). Anul 2010 contituie un an echilibrat, cu o constantă în ceea ce privește starea ecologică a lacurilor deltaice, astfel că în acest an starea lacurilor a corespuns clasei a III- a de calitate, având o stare moderată. (Tab. 44) (Fig. 53)

Tab 44 Dinamica multianuală a concentrației de nichel (sursa: Starea Mediului, 2010)

Fig. 53 Dinamica multianuală a concentrației de nichel în lacurile din Delta Dunării (sursa: Starea Mediului, 2010)

Concluzii

Delta Dunării, constituie a doua zonă umedă, ca mărime, din Europa, dar și cea mai joasă și mai nouă regiune de câmpie, fiind situată pe teritoriul a două țări: România și Ucraina. Suprafața deltaică totală este de 4 152 km2, din care 3 318 km2, se regăsesc pe teritoriul țării noastre.

Delta Dunării reprezintă o câmpie aluvială, aflată într-un continuu proces de formare, dominată de zone mlăștinoase,cu forma unui triunghi echilateral, în cadrul căruia se desfășoară un relief compus dintr-o varietate de microforme pozitive și negative, ce prezintă o altitudinea medie de 0,52 m.

Delta Dunării se încadrează în zona climei temperate și a ținutului climatic de litoral, având o temperatura medie anuală de peste 110 C și precipitații de aproximativ 400 mm/ an.

Hidrografie deltei este reprezentată de brațele Dunării, lacuri, bălți, mlaștini, gârle, japșe, canale și sahale. Dintre toate aceste elemente hidrografice, un loc important îl ocupă lacurile, care de-a lungul timpului și- au diminuat drastic numărul, de la 661 de lacuri câte erau în 1964 la doar 479 de lacuri în prezent.

Lacurile sunt distribuite pe întreg teritoriul deltei, și, după cum a menționat P. Gâștescu în 1969, sunt concentrate în mai multe complexe lacustre precum: Sireasa, Furtuna, Pardina, Matița-Merhei, Dranov, Gorgova-Isac și Roșu-Puiu și Zătoanele.

Lacurile deltaice își iau necesarul de apă din precipitații, precum și din canale, canale care joacă rolul de reglator hidric, acestea ajutând fie la alimentarea lacurilor cu apă, fie la scurgerea apei dinspre lacuri spre brațe. Un alt proces deosebit de important în procesul circulației apei din Delta Dunării este reprezentat de evaporație, proces care determină pierderea unei mari cantități de apă.

Intervalul 2005- 2010 surprinde lacurile din Delta Dunării într-o stare ecologică preponderent bună, pentru aproximativ toți compușii chimici, de la oxigen, și până la cupru, zinc, fier, nichel ș.a. Cele mai bune concentrații, care i-au asigurat o stare ecologică foarte bună sunt cele de pH, oxigen, fosfor, sulfați, crom, calciu și zinc, ceea ce sugerează o aciditate foarte scăzută, și un nivel optim pentru înmulțirea și dezvoltarea peștilor și a vegetației lacustre, în timp ce la polul opus, cu concentrații foarte nocive pentru vietățile lacurilor deltaice, s- au situat nichelul, fierul și cuprul, compuși chimici ce rezultă în urmă proceselor de amenajare a digurilor, a transportului fluvial, precum și a deversărilor de ape uzate, și nu numai de către populația locală și/ sau fabricile industriale din zona Deltei, și care sunt foarte periculoși pentru viața peștilor, ducând la diminuarea sau chiar la dispariția uneia sau mai multor specii de pești și/ sau specii vegetale.