La Vita E Bella Roberto Benigni

Roberto Benigni – actor, regizor și scenarist, născut în 1952 în Toscana, Italia. Sunt aceste cuvinte de ajuns ca să îl poată descrie? Bineînțeles că nu. Cei mai mulți oameni îl asociază cu La vita è bella și atât, dar dacă s-ar documenta doar cât înseamnă un „search” pe Google, ar realiza că valorează mult mai mult.

Poate fi catalogat drept un intelectual optimist, pentru că, pe lângă faptul că deține numeroase doctorate și diplome în filologie și litere, cred că poate fi descris ca genul de om ce vede partea plină a paharului.

Cariera sa a început în anul 1971, la 19 ani, atunci când a experimentat pentru prima dată provocările vieții unui actor de teatru. După patru ani, s-a bucurat de primul său succes, datorită interpretării sale din Cioni Mario di Gaspare fu Giulia, dar faima adevărată a cunoscut-o datorită serialului TV Onda Libera.

A fost nominalizat în cadrul unor multiple festivaluri de film, pentru diferite categorii. Printre acestea se numără: Cannes (pentru cel mai bun actor), Festivalul Internațional de film de la Atena, German Film Awards pentru cel mai bun film străin etc.

Totuși, Benigni nu este perfect. Dacă a câștigat trei premii Oscar cu La vita è bella pentru cel mai bun film străin și pentru cel mai bun actor, un premiu și o nominalizare la Cannes și două premii ale Academiei Europene de Film, în anul 2003 a primit Zmeura de Aur pentru prestația sa din Pinocchio. Acesta un premiu pe care niciun actor nu ar trebui să și-l dorească, întrucât el desemnează cel mai prost actor .

Firul epic al narațiunii în La vita è bella

„Aceasta e opoveste simplă, dar nu una ușor de povestit. Ca într-o fabulă, există în ea durere; și ca o fabulă, e minunată și plină de fericire” – exact acesta este începutul filmului, o secvență scurtă, de aproximativ 10 secunde, care la prima vizionare nu impresionează. La o analiză mai atentă realizăm că îl înfățișează pe Guido (Roberto Benigni), în brațe cu fiul său Giosue (Giorgio Cantarini) în noaptea care va fi o ultimă pentru amândoi; pentru Guido va fi ultima de viață, iar pentru Giosue va fi ultima petrecută în lagărul de concentrare.

Imediat după această scenă, firul narațiunii își ia cursul cronologic. Anul 1939. Un om și un vis. Omul – Guido; visul – de a-și deschide propria librărie. Pentru acest lucru, ia decizia să meargă să locuiască la oraș împreună cu poetul și tapiserul Feruccio (Sergio Bustric).

Chiar înainte de a ajunge, o întâlnește pe Dora (Nicoletta Braschi), profesoara tânără și foarte frumușică ce predă la școala din Arezzo. Se recomandă ca și prinț, iar pe ea o numește „principessa” (prințesa). Se îndrăgostește de ea, neștiind că ea urmează să se căsătorească cu un oficial fascist care activa în localitate. După mai multe întâlniri întâmplătoare, se întâlnesc la petrecerea dată în cinstea logodnei Dorei, unde Guido a fost angajat ca ospătar.

Aici își are începutul punctul culminant al acțiunii, declanșat de fuga Dorei pe un cal verde (sic!) împreună cu Guido. Acum totul intră pe făgașul normal desemnat de romanticism. Cuplul este plasat într-o acțiune după șapte ani, împreună cu fiul lor, în vârstă de șase ani.

Parcă totul este bine, îți dă senzația de „happily ever after”: Guido are în sfârșit propria librărie, iar Dora este tot profesoară.

O dată cu punctul culminant, firul acțiunii se desfășoară total diferit. Totul ia o turnură tragică atunci când Guido și Giosue sunt ridicați de acasă de fasciști (pentru că Guido făcea parte dintr-o familie de evrei, deci și Giosue) pentru a fi duși într-un lagăr de concentrare cu trenul. Dora află, merge în gară și îi convinge pe oficiali să o lase și pe ea să meargă.

Acum, ingeniozitatea lui Guido protejează inocența copilului, inventând un joc și făcând în așa fel încât Giosue să nu realizeze ce orori urmează să li se întâmple. Conform „regulamentului”, pentru a câștiga jocul aveau nevoie de 1000 de puncte, iar premiul întâi consta într-un tanc adevărat. Este cel mai inedit unghi din care Holocaustul putea fi privit.

Toată eforturile lui Guido se concentrează acum pe protejarea micuțului și, periodic, găsește metode pentru a-i da de știre Dorei că amândoi trăiesc.

Când Cel De-al Doilea Război Mondial se încheie, naziștii decid să își șteargă toate urmele și să părăsească lagărul. Guido acum întrezărește ocazia perfectă pentru a evada, iar pentru asta îl ascunde pe micuț și pleacă în căutarea Dorei. Se „costumează” în femeie și intră în perimetrul unde acestea erau ținute. Nu o găsește pe femeia iubită, pe „principessa”, dar este descoperit și împușcat.

Deznodământul îl înfățișează pe Giosue, care stă ascuns „până se face liniște totală”, conform instrucțiunilor tatălui său și iasă dimineața, când deja nu mai era nimeni în lagăr. La 5 minute după ce iasă din ascunzătoare, trupele americane ajung în incinta casei ororii. În fața ochilor lui Giosue apare „un tanc adevărat”, astfel povestea jocului inventat de Guido dând roade. Filmul se încheie atunci când copilul, cocoțat în tanc, o zărește pe mama sa și, alergând în brațele ei, exclamă: „AM ÎNVINS!”.

O scurtă caracterizare

Caracterizare e poate cam impropriu de spus, dar câte poți să și spui despre un film care le spune pe toate singur? Peste tot pe internet întâlnim expresia „ La vita è bella este o fabulă în stil chaplinian”. Cred că este o caracterizare cam „țeapănă”, pentru că da, este comică și este și tragică, deci e tragi-comică, dar asta este doar vârful icebergului.

Ideea de părinte care se sacrifică pentru fiul său este pregnantă în film, iar măestria cu care Roberto Benigni îi dă viață personajului său nu poate fi ignorată. Guido, chiar dacă pare ușor copilăresc sau pare că tratează cu superficialitate ceea ce se întâmplă, el de fapt își ascunde toate trăirile interioare pentru a nu-l neliniști pe Giosue.

Deși la vremea lansării filmului au fost voci care au susținut că filmul este unul impertinent față de poporul evreu și că subiectul Holocaustului nu își are locul nici măcar puțin de tot în sfera comicului, cred că nu asta a fost intenția regizorului. Cred că Benigni a reușit să împletească minunat momentele tragice cu cele comice, dar nu cred că ia în derâdere Holocaustul sau suferința pe care această pată asupra istoriei omenirii a exercitat-o asupra poporului evreu.

Coloana sonoră cred că punctează foarte bine concentrarea de dragoste, tragedie și comic pe care pelicula o conține.Filmul a și primit premiul Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră dintr-o dramă.

În total acest film a adunat 7 premii și 6 nominalizări, dovedind talentul pe regizor și de actor pe care Roberto Benigni îl are.