La Hotarul Românesc al Europei

La hotarul românesc al Europei.

Din istoria Siguranței Generale în Basarabia (1918-1940).

Cuprins:

Lista abrevierilor utilizate.

Notă introductivă.

Introducere.

Capitolul I: Documente ale Siguranței în Arhivele de la Chișinău.

Capitolul II: Siguranța Statului în Basarabia interbelică.

II.1. Înființarea Poliției de Siguranță Generală a Statului.

II.2. Unirea Basarabiei cu România.

II.3. Activitatea Siguranței din Basarabia în primii ani de după Marea Unire.

II.4. Reorganizarea Siguranței Statului din 1929.

II.5. Activitatea Inspectoratului Regional de Poliție Chișinău în domeniul siguranței Statului.

II.6. Evreii și bolșevismul în Basarabia interbelică (1917-1940).

II.6.1. Evreii și „revoluția” rusă din 1917.

II.6.2. Evreii din România la sfârșitul Primului Război Mondial.

II.6.3. Evreii și Conferința de Pace de la Paris.

II.6.4. Evreii în România interbelică.

II.6.5. Evreii și mișcarea subversivă din Basarabia.

II.6.6. Evreii și lobby-ul antiromânesc din Occident.

II.6.7. Evreii și activitățile comuniste de la Odessa.

Capitolul III: Funcționarii Siguranței basarabene și agenții sovietici urmăriți sau neutralizați.

III.1. Petre Anton.

III.2. Constantin Apostolescu.

III.3. Ștefan D. Atanasiu.

III.4. Emil Bobeică.

III.5. Nicolae Budurescu.

III.6. Alexandru T. Damian.

III.7. Ștefan Drăgănescu.

III.8. Ioan Georgescu.

III.9. Petre Georgescu.

III.10. Dumitru Husărescu.

III.11. Zaharia (Zinovie) Ion Husărescu.

III.12. Constantin I. Ionescu.

III.13. Traian Ionescu.

III.14. Constantin I. Constantinescu.

III.15. Constantin Maimuca.

III.16. Gheorghe Manolescu.

III.17. Aurel Mărculescu.

III.18. Nicolae T. Moșcu.

III.19. Vladimir Gr. Palada.

III.20. Grigore Petrescu.

III.21. Alexandru Răileanu.

III.22. Tudor Sfetcovici.

III.23. Nicolae Ștefănescu.

III.24. Boris Colpacov Lago.

III.25. Isai Konstantinovici Parfeliuk.

III.26. Grigorii Ivanovici Kotovski.

III.27. Lev Zadov-Zinkovski.

Capitolul IV: Siguranța română văzută de sovietici.

Capitolul V: Propaganda sovietică în lupta cu spionajul inamic.

Documente.

Lista abrevierilor utilizate.

A.N.I.C., Buc. – Arhivele Naționale Istorice Centrale, București

A.N.R.M., Chșn. – Arhiva Națională a Republicii Moldova, Chișinău

A.M.R., Buc. – Arhivele Militare Române, București

C.C. – Comitet Central

C.C.U. P.C.b. – Comitetul central Unional al Partidului Comunist bolșevic

C.F.R. – Căile Ferate Române

CEKA – vezi V.C.K.B.K.S.

com. – comuna

D.G.P. – Direcția Generală a Poliției

D.R.O. – Organizația Revoluționară Dobrogeană

G.P.U. – Direcția Politică de Stat (Г.П.У. – Гocyдаpcтвeннoe Пoлитичecкoe Упpавлeниe)

GULAG – Direcția Generală a Lagărelor de muncă și reeducare din U.R.S.S. (ГУЛAГ – Главнoe Упpавлeниe Иcпpавитeльнo-Tpyдoвыx Лагepeй)

I.G.J. – Inspectoratul General al Jandarmeriei

I.R.P. – Inspectoratul Regional de Poliție

Î.D.R. – Înalt Decret Regal

jud. – județ

km. – kilometru

L.A.N.C. – Liga Apărării Național-Creștine

M.A.E. – Ministerul Afacerilor Externe

M.A.I. – Ministerul Afacerilor Interne

M.Ap.N. – Ministerul Apărării Naționale

M.C.G. – Marele Cartier General

M.O.P.R. – Organizația internațională pentru ajutorarea luptătorilor revoluție (M.O.П.P. – Meждyнаpoдная opганизация пoмoщи бopцам peвoлюции)

M.S. Regele – Majestatea Sa Regele

M.St.Major – Marele Stat Major

M.U. – Mare Unitate

n.a. – nota autorului

N.K.V.D. – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne (H.К.B.Д. – Hаpoдный Кoммиcаpиат Bнyтpeнниx Дeл)

nr. – număr

O.G.P.U. – Direcția Politică Unificată de Stat (O.Г.П.У. – Oбъeдинённoe Гoccyдаpcтвeннoe Пoлитичecкoe Упpавлeниe)

P.C. (b.) – Partidul Comunist bolșevic

P.C.R. – Partidul Comunist Român

P.C.U.S. – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice

P.S.D.R. – Partidului Social-Democrat din România

P.T.T. – Poștă, Telegraf, Telefon

(r.) – în rezervă

R.A.S.S.M. – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească

R.S.S.M. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

R.S.S.U. – Republica Sovietică Socialistă Ucrainească

Razvedupr – Direcția de spionaj a Armatei roșii (Pазвeдyпp – Pазвeдыватeльнoe Упpавлeниe)

S.S.I. – Serviciul Special de Informații

S.S.I.A.R. – Serviciul Secret de Informații al Armatei române

str. – strada

t.f.f. – telegrafie fără fir

T.R. – trecut în rezervă

U.R.S.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

Zacordot – Biroul de Externe al Partidului Comunist (bolșevic) Ucrainean, care lucra și în profitul Internaționalei Comuniste (Закopдoннoe Oтдeлeниe Кoминтepна)

Notă introductivă.

Mult studiata perioadă interbelică a Istoriei românilor, mai continuă să atragă atenția istoricilor și a celor interesați de trecut. Acest interes este alimentat de descoperirea a noi și noi documente de arhivă (mai ales acum, când accesul la documente este mai liber), care varsă, de fiecare dată, o nouă lumină asupra trecutului și scoate la iveală subiecte inedite, care provoacă la o nouă cercetare.

Cercetarea activității Siguranței din Basarabia, ne-a arătat complexitatea acestui subiect, care oferă investigațiilor științifice resurse inepuizabile. De aceia, concluziile studiului, la care am ajuns, bazate pe documente de arhivă (în mare parte inedite), constituie rodul muncii dintr-o primă etapă de cercetare, care ne obligă la continuarea investigațiilor.

Studiul de față, este un prin pas, în aportul nostru adus cunoașterii trecutului interbelic al României.

P.M.

Introducere.

„Nistrul nu este numai o frontieră care separă două popoare, nu este numai o linie de demarcare a două state; Nistrul este hotarul care separă două lumi și două concepții de viațăa”, iar Basarabia „este fereastra deschisă prin care Internaționala a III-a își întinde arma încărcată spre inima Europei”.

Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie. Ed. Enciclopedică, București, 1996, pp. 104-108.

Prăbușirea regimului comunist, a dus după sine la prăbușirea tuturor miturilor și falsurilor din istoria națională și universală, create de acesta. Desecretizarea arhivelor a dat posibilitatea revizuirii istoriei și tratării nepărtinitoare a acesteia. De rând cu combaterea clișeelor, adânc înrădăcinate în mentalitatea societății post-comuniste, în atenția cercetării istorice au intrat un șir de subiecte inedite din trecutul nu prea îndepărtat, referitoare la perioada interbelică, la cea a Războiului II Mondial, precum și la perioada postbelică.

De un interes aparte este activitatea Siguranței în Basarabia, mai puțin cunoscută, dar care, ca și în restul țării, a ținut de monitorizarea vieții social-politice și de combaterea agenților curentelor subversive, mai ales a celor comuniști. Desigur că, în acest context, deosebit de interesante/importante sunt „buletinele informative” – importantă sursă de informații – în privința diferitelor probleme, care, analizate științific, ne pot relata de mai toate aspectele vieții interbelice românești.

În ultimul timp, s-au scris tot mai mult lucrări (mai cu seamă, privind mișcarea subversivă comunistă), care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au reflectat activitatea Siguranței. Autorii acestora, în baza investigațiilor de arhivă, au prezentat diverse fapte și probleme din trecut, unele dintre care șochează, sunt incredibile, dar adevărate!

Cercetările de arhivă scot la iveală noi și noi fapte cu totul inedite. În această lucrare, am încercat, în limita posibilităților și a accesului pe care l-am avut la documentele de arhivă (o bună parte din ele, mai cu seamă „dosarele personale”, continuă să fie secrete), să reconstituim doar unele aspecte din activitatea Siguranței în Basarabia, care mai ascunde o multitudine de subiecte interesante.

Autorul,

Sibiu, 17 februarie 2008

Capitolul I: Documente ale Siguranței în Arhivele de la Chișinău.

„Am crezut necesar a pune la îndemâna doritorilor de a se consacra acestui serviciu și care, pentru întâia oară, pășesc pe terenul spinos al noii lor profesiuni, o modestă parte din rezultatele unei experiențe, dobândite cu grele sforțări, spre a le sluji ca început de îndrumare, iar celor ce, necunoscând rolul și activitatea Siguranței Statului, în loc de a-i da tot concursul, s-au făcut ecoul răuvoitorilor, ce urmăresc desființarea ei, le ofer prilejul de a-și revizui atitudinea și părerile asupra acestei instituțiuni, care, prin necesitatea și importanța ei, se poate identifica cu însăși existența Statului”.

Zinovie Husărescu, inspector general al Siguranței din Basarabia, Mișcarea subversivă în Basarabia. Atelierele Imprimeriei Statului, Chișinău, 1925, p. 3.

La fel ca și românii și unele teritorii ale României, o parte din arhivele românești, pe parcursul secolului XX, s-au pomenit în afara hotarelor românești. Unele fonduri de documente ale autorităților civile sau militare române le putem găsi la Cernăuți sau Odessa, la Kiev sau Moscova.

O bună parte din documentele Siguranței Statului, se află la Chișinău, în depozitele Arhivei Naționale a Republicii Moldova și reprezintă arhiva Siguranței din Basarabia. Aceasta conține, în cea mai mare parte, documente inedite, care constituie un bogat izvor de cunoaștere a trecutului politic și social-economic al României, datorită vastului diapazon de probleme care s-au aflat în sfera preocupărilor Siguranței. În arhiva de la Chișinău, majoritatea documentelor Siguranței sunt neexploarate, ceea ce provoacă un interes deosebit pentru studierea lor.

O parte din documente, o constituie corespondența purtată între Subinspectoratul/Inspectoratul Siguranței de la Chișinău cu subdiviziunile din subordine – serviciile și brigăzile de siguranță județene. O altă parte, extrem de consistentă în date și informații inedite, sunt dosarele personale ale funcționarilor, agenților și informatorilor Siguranței din Basarabia. De asemenea, sunt multe dosare cuprinzând investigațiile diverselor cazuri de spionaj, propagandă bolșevică, antiromânească, etc. Toate sunt cuprinse în fondul de documente cu numărul 680 – Inspectoratul Regional de Poliție Chișinău – 1919-1944. Dosarele 1-126 și 3103-5178, inventar 1, conțin corespondența dintre organele polițienești din Basarabia, rapoartele și „notele informative” referitoare la curentele subversive, partidele și mișcările politice, minoritățile etnice, sectele religioase, organizațiile de spionaj sovietic, etc., etc. (1918-1944); dosarele 127-136 includ liste, pe județele Basarabiei, cu persoanele care în 1944, sub presiunea ofensivei armatelor sovietice, doreau să se evacueze în Vechiul Regat; dosarele 137-3102, sunt „dosarele personale” ale funcționarilor de poliție și siguranță din Basarabia, ale agenților și informatorilor, chiar și a personalului auxiliar de la poliții (șoferi, electricieni, mecanici, derdicători), care au activat între 1918-1940. Multe din aceste „dosare personale” încă nu pot fi cercetate, deoarece nu le-a expirat termenul legal de 75 de ani de păstrare sub regim „secret”.

Alte fonduri din Arhiva Națională a Republicii Moldova, referitoare la activitatea organelor polițienești și de informații române și țariste ruse, sunt următoarele:

Direcțiunea poliției orașului Chișinău – 1911-1916 (fond 289, inventar 1);

Direcțiunea poliției jud. Chișinău – 1913-1914 (fond 290, inventar 1);

Direcțiunea poliției jud. Soroca – 1916 (fond 291, inventar 1);

Direcțiunea Jandarmeriei Guberniei Basarabia – 1907-1914 (fond 297, inventar 1);

Ajutorul șefului jandarmi al Guberniei Basarabia pentru jud. Chișinău, Ismail și Akkerman (Cetatea Albă) – 1906-1912 (fond 330, inventar 1);

Ajutorul șefului jandarmi al Guberniei Basarabia pentru jud. Bălți, Hotin, Soroca, Orhei – 1911-1913 (fond 331, inventar 1);

Postul de jandarmi de hotar Cahul – 1916-1917 (fond 335, inventar 1);

Postul de jandarmi de hotar Sculeni – 1916-1917 (fond 337, inventar 1);

Secția Bender a Direcției căilor ferate jandarmi Odessa – 1909 (fond 1336, inventar 1);

Inspectoratul gubernial al miliției Basarabiei – 1917-1918 (fond 1648, inventar 1);

Secția regională a miliției Chișinău – 1917-1918 (fond 1649, inventarele 1, 2);

Miliția Chișinău – 1916-1918; 1914-1918; 1917 (fond 1628, inventarele 1, 2, 3);

Miliția jud. Chișinău – 1915-1928 (fond 1600, inventarele 1, 2, 3);

Miliția jud. Bender – 1918 (fond 1629, inventar 1);

Miliția Bender – 1916-1918 (fond 1660, inventar 1);

Miliția jud. Bălți – 1917-1918 (fond 1756, inventar 1);

Ministerul de Război al Republicii Moldovenești – 1917-1918; 1915-1918 (fond 1725, inventarele 2, 3);

Directoratul de Interne al Republicii Moldovenești – 1917-1918; 1918-1919; 1918-1923; 1918 (fond 742, inventarele 2, 4, 5, 7);

Ministerul de Interne al României – 1913-1916 (fond 1627, inventar 1);

Direcțiunea Generală a Poliției și Siguranței București – 1898-1911; 1900-1922; 1923-1941 (fond 691, inventarele 1, 2, 3);

Prefectura Poliției București – 1881-1835; 1893-1916 (fond 1349, inventarele 3, 4);

Prefectura Poliției Iași – 1911-1917 (fond 1759, inventar 1);

Chestura poliției Galați – 1925 (fond 1702, inventar 1);

Poliția Câmpina (jud. Prahova) – 1908-1916 (fond 1758, inventar 1);

Inspectoratul Regional de Poliție Chișinău – 1919-1944 (fond 680, inventar 1, 2);

Chestura poliției Chișinău – 1918-1944 (fond 679, inventar 1);

Chestura poliției Tighina – 1908-1943; 1920-1938; 1921-1935; 1917-1944; 1941-1944 (fond 693, inventarele 1, 2, 3, 4, 5);

Chestura poliției Bălți – 1920-1940; 1918-1935; 1921-1938; 1918-1941; 1919-1942; (fond 694, inventarele 1, 2, 3, 4, 5);

Poliția Călărași – 1926-1940 (fond 1606, inventarele 1, 2);

Poliția Soroca – 1941-1944; 1918-1944; 1921-1944 (fond 696, inventarele 1, 2, 3);

Poliția Cahul – 1933-1944; 1918-1943 (fond 697, inventarele 1, 2);

Poliția Orhei – 1918-1944 (fond 666, inventarele 1, 2, 3);

Poliția punctului de frontieră Atachi – 1920-1935 (fond 1586, inventar 1);

Poliția punctului de frontieră Iarova, jud. Soroca – 1930 (fond 1636, inventar 1);

Poliția punctului de frontieră Cioburciu, jud. Tighina – 1918-1935 (fond 1656, inventar 1);

Poliția punctului de frontieră Tighina – 1918-1929; 1917-1938 (fond 1699, inventarele 1, 2);

Poliția punctului de frontieră Cristești, jud. Iași – 1917 (fond 1701, inventar 1);

Poliția punctului de frontieră Talmaz, jud. Tighina – 1919-1920 (fond 1674, inventar 1);

Comisariatul poliției Rezina – 1941-1944 (fond 1583, inventarele 1, 2);

Comisariatul poliției Criuleni – 1943-1944 (fond 1584, inventar 1);

Comisariatul poliției Fălești – 1925-1943 (fond 1589, inventar 1);

Comisariatul poliției Comrat – 1941-1944 (fond 1590, inventar 1);

Comisariatul poliției Românești – 1925-1943 (fond 1598, inventar 1);

Comisariatul poliției Leova – 1919-1938; 1941-1944 (fond 1668, inventarele 1, 2);

Societatea funcționarilor polițienești a orașului Chișinău – 1928-1938 (fond 1640, inventar 1);

Prefectura poliției Odessa – 1941-1943; 1942-1943 (fond 1608, inventarele 1, 2);

Inspectoratul Regional de Jandarmi Basarabia – 1924-1934; 1930-1940; 1940-1945 (fond 1761, inventarele 1, 2, 3);

Legiunea mobilă de jandarmi nr. 3 – 1935-1937 (fond 1646, inventar 1);

Legiunea V de Jandarmi Cetatea Albă – 1926-1931; 1920-1929; 1918-1921 (fond 1650, inventarele 1, 2, 3);

Legiunea de jandarmi Cahul – 1924 (fond 1683, inventar 1);

Legiunea de jandarmi Rezina – 1926 (fond 2027, inventar 1);

Legiunea de jandarmi Tighina – 1924-1927 (fond 2028, inventar 1);

Brigada a III-a Jandarmi a orașului Chișinău – 1924-1926 (fond 1676, inventar 2);

Regimentul III Jandarmi – 1930-1931 (fond 1678, inventar 1);

Regimentul VI Jandarmi – 1923-1929 (fond 1735, inventar 2);

Corpul jandarmi pedeștri Comrat – 1933 (fond 1686, inventar 1);

Școala 3 jandarmi Chișinău – 1934-1939 (fond 1742, inventar 1);

Secția și postul de jandarmi Cetatea Albă – 1929-1944 (fond 2074, inventar 1);

Secția și postul de jandarmi Bălți – 1918-1944 (fond 2075, inventar 1);

Secția și postul de jandarmi Cahul – 1930-1944 (fond 2077, inventar 1);

Secția și postul de jandarmi Lăpușna – 1918-1940; 1942-1944 (fond 2078, inventar 1);

Secția și postul de jandarmi Orhei – 1920-1944 (fond 2079, inventar 1);

Secția și postul de jandarmi Soroca – 1920-1940; 1941-1944 (fond 2080, inventar 1);

Secția și postul de jandarmi Tighina – 1919-1940; 1940-1944 (fond 2081, inventar 1);

Secția și postul de jandarmi Hotin – 1930-1942 (fond 2082, inventar 1);

Postul de jandarmi Cuza Vodă, jud. Ismail – 1935 (fond 2076, inventar 1);

Plutonul 6 al Regimentului de Jandarmi Soroca – 1926-1929 (fond 1601, inventarele 1, 2);

Marele Cartier General al Armatei române – 1941-1943 (fond 1607, inventar 1);

Grupul 51 Poliție al Corpului 1 Armată român – 1941-1943 (fond 1604, inventar 1);

Grupul 57 Poliție al Corpului 6 Armată român – 1942-1943 (fond 1610, inventar 1);

Grupul 61 Poliție și Grupul 56 Poliție ale Corpului 7 Armată român – 1941-1943 (fond 1611, inventar 1);

Grupul 54 Poliție și Grupul 74 Poliție ale Armatei a IV-a române – 1941-1943 (fond 1612, inventar 1);

Grupul 55 Poliție al Armatei a III-a române – 1942 (fond 1614, inventar 1);

Grupul 44 Poliție a Brigăzii 8 Cavalerie române – 1941-1943 (fond 1615, inventar 1);

Grupul 13 Poliție al Diviziei 13 Infanterie română – 1940-1943 (fond 1619, inventar 1);

Grupul 38 Poliție al Diviziei 2 Munte române – 1942-1944 (fond 1621, inventar 1);

Centrul de Informații „H” al Armatei a III-a române – 1941-1944 (fond 2042, inventarele 1, 2);

Cabinetul civilo-militar pentru administrarea Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei – 1941-1945 (fond 706, inventar 1, 2, 3); inventarele 2 și 3 includ documente referitoare la activitatea subdiviziunilor S.S.I. din Basarabia și Transnistria – 1940-1944.

O bună parte din aceste fonduri de documente au ajuns la Chișinău în urma capturării lor de către autoritățile militare sovietice în anul 1944 de la autoritățile românești, care se evacuau din Basarabia și Bucovina sub presiunea ocupantului, precum și de la unitățile militare și serviciile secrete românești de pe frontul de est, care, deși după capitularea României din 23 august 1944, nu se mai considerau în război cu U.R.S.S., au fost deposedate de arhive.

Alte documente ale Siguranței din Basarabia care s-ar mai afla la Chișinău, sunt în Arhiva Serviciului de Informații și Securitate (S.I.S.) al Republicii Moldova. Conducerea actuală a S.I.S. declară că, „depozitul special arhivistic al Serviciului nu dispune de materiale documentate privind istoria serviciilor secrete din teritoriul actual al Republicii Moldova, pe parcursul secolului XX”. Însă, conform datelor Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova, la 1 ianuarie 2006, în depozitul special al S.I.S. se păstrau 77.798 (!) de dosare, ceea ce ar exclude faptul că în arhiva S.I.S., nu s-ar găsi documente cu caracter istoric (potrivit unei surse confidențiale, în arhiva S.I.S. s-ar afla și documente românești din 1920, deci, ale Siguranței). De asemenea, studiile unor istorici, la baza cărora stau documentele din arhiva S.I.S., demonstrează clar că, în arhiva S.I.S. sunt documente referitoare la „istoria serviciilor secrete din teritoriul actual al Republicii Moldova, pe parcursul secolului XX”, dar la care accesul este neoficial oprit.

Capitolul II: Siguranța română în Basarabia interbelică.

„Poliția de Siguranță, dacă veți urmări-o în timp și în spațiu, veți vedea că a fost întotdeauna oglinda fidelă a stării sociale, a moravurilor. Proteică și vicleană, această poliție s-a pitulat sub mantia dogală și chiar sub anumite sutane, a purtat costumul tuturor epocilor, s-a deghizat în toate chipurile, instigatoare, urzitoare de comploturi, sfredelitoare de conștiințe, veritabil instrument de prigonire și intimidare în mâinile atotputernicilor zilei”.

I. Gr. Periețeanu, licențiat în drept, autor (împreună cu I. A. Dumitrescu, licențiat în drept, ambii comisari pe lângă Prefectura Poliției Capitalei) al lucrării Manual practic de poliție judiciară, Stabilimentul de Arte Grafice „Universala”, București, 1904.

II.1. Înființarea Poliției de Siguranță Generală a Statului.

Poliția de Siguranță Generală a Statului a luat ființă în România după izbucnirea răscoalei țărănești din anul 1907. Atunci, amploarea răscoalei a determinat o încordare a tuturor organelor de reprimare – poliția, jandarmeria, a armatei –, pentru reprimarea răsculaților, dar care s-au dovedit uneori insuficiente și de aceea în unele localități s-a recurs și la formarea de gărzi civice. Aceasta s-a produs și din cauza că, potrivit Legii poliției generale a statului din 1 aprilie 1903, organele de poliție erau organizate și funcționau numai la orașe. Adevărat e că, în timpul răscoalei ele au acționat în orașe împotriva muncitorilor care sprijineau pe răsculați, ca și împotriva coloanelor de țărani care încercau sau reușeau să intre în orașe, spre a determina autoritățile administrative să se ocupe de revendicările lor. Dar în localitățile rurale, situația era mult mai grea; în timpul evenimentelor anului 1907, unii prefecți raportau: „Poliție rurală nu există. Autoritățile au fost și sunt de o nepăsare uimitoare. Oricine se poate plimba prin comune și prin sate fără a fi supărat pe nimeni. De câte ori am vizitat un sat, fără a mă anunța, nici n-a știut primarul că am fost prin satul din comuna ce administrează”.

Dar mai grav și ceea ce neliniștea autoritățile centrale și locale, era lipsa de informații cu privire la mișcările locale, la inițiatorii lor, spre a putea lua din timp măsurile necesare de reprimare. În timpul răscoalei, autoritățile au pus neputința de a preveni astfel de evenimente pe seama „lipsei unui organ central de informații cu antene specializate răspândite pe tot teritoriul țării și care să îndeplinească atât misiunea contrainformativă, cât și cea informativă, peste hotare”.

Din proprie inițiativă și cu cheltuieli proprii, prefecții au organizat servicii locale de informații, angajând agenți secreți care să informeze despre mișcările țăranilor. În acest scop, ei au recurs la diverse persoane care puteau să se strecoare în mediul sătesc, fără a trezi bănuiala țăranilor, ca: agronomi, vânzători, jandarmi îmbrăcați civil și care se dădeau drept studenți, agenți secreți etc. Unele județe raportau că au organizat servicii de informații locale: Suceava, Râmnicu Sărat, Romanați.

Ministrul de interne, Ion I. C. Brătianu, a apreciat ca utilă inițiativa prefecților și le-a acordat credite pentru plata agenților informatori. Printr-o circulară adresată tuturor prefecților, el le cerea să organizeze în fiecare județ „un serviciu de informații cu persoane cunoscute, sigure și devotate, travestite… și pe cât se poate se vor înfățișa ca negustori, meseriași sau chiar ca studenți”. Totodată, s-au luat măsuri ca informațiile culese să fie centralizate la Ministerul de Interne. Acolo funcționa Direcțiunea administrației generale, a personalului, contenciosului, poliției generale și statisticii dar, în fapt, în cadrul administrației generale se organizează serviciile Siguranței generale pentru a coordona activitatea de informare pe întregul teritoriul al țării. În anul următor situația se va legaliza (Legea din 25 martie 1908, pentru înființarea Direcției Poliției și Siguranței Generale), dar încă din 1907 organizarea Ministerului de Interne s-a adaptat necesităților ivite. Legea ulterioară va permanentiza reorganizarea care a început în martie 1907.

Așadar, odată cu reprimarea răscoalei de la 1907, a început să funcționeze Siguranța Generală a Statului, deși legea de reorganizare a Ministerului de Interne s-a dat mai târziu. Organele de informații înființate din inițiativa prefecților, au fost ulterior generalizate și oficializate de către guvern, punându-le sub autoritatea Direcției Generale a Siguranței Statului. Tot în timpul răscoalei s-au luat măsuri în vederea reorganizării jandarmeriei – mărirea efectivului și sporirea numărului unităților de jandarmi – ca și a circumscripțiilor administrative locale, spre a se permite o intervenție mai promptă a jandarmeriei într-un eventual caz de răscoală.

Cu aprobarea ministrului de interne Ion I. C. Brătianu, Iancu Panaitescu, directorul Direcțiunii Generale a Poliției, a organizat, cu caracter experimental, „o mică organizație de informațiuni pe lângă Direcțiunea Administrației din Ministerul de Interne, care de la simpli informatori cu care a plecat la drum, ajunge în 1908 să-i creeze ramificații în întreaga țară, în centrele importante, precum și în străinătate”.

Crearea acestei poliții a fost un mare succes, astfel încât Iancu Panaitescu, care a deținut funcția de director al Direcțiunii Generale a Poliției și Siguranței până în anii de după Primul Război Mondial, a fost invitat în Turcia pentru reorganizarea poliției turce.

Așadar, s-au pus bazele în România, pentru prima oară, a unei „poliții de siguranță de stat”, ca ramură evoluată a poliției politice generale și a unui serviciu de informații „ce activează numai în scopul apărării ordinii publice și siguranței statului”.

Autoritățile statului concepeau Poliția de Siguranță, drept „nervul poliției ce se impresionează la timp de mediul înconjurător, avizând la măsurile generale în materie de ordine publică și siguranța statului, înregistrând în același timp toate mișcările seismice ce se produc în populațiunea internă și în țările înconjurătoare, pentru ca la timpul oportun să poată preveni acele mișcări cu caracter subversiv contra Siguranței Statului” român.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, organele de siguranță urmau să execute în cursul activității lor patru operațiuni principale: observarea și supravegherea; acțiunea informativă; acțiunea preventivă și acțiunea represivă.

Prin Legea din 17 martie 1908, s-a desființat vechea Direcțiune a Administrației, Personalului, Poliției Generale și Statisticii și s-au creat două direcțiuni distincte: una cu caracter pur administrativ, denumită Direcțiunea Administrației Generale, a Personalului și Contenciosului și alta cu atribuții de poliție generală și de poliție politică de siguranță de stat – Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, condusă de un director general și aflată în subordinele directe ale ministrului de Interne. Au fost create servicii speciale de siguranță de stat, unele centrale în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, iar altele exterioare. Așa au luat ființă Brigăzile centrale și Brigăzile și serviciile exterioare de poliție de siguranță de stat, denumite Brigăzi de siguranță și Servicii speciale de siguranță, care s-au extins, în măsura cerințelor ordinii publice și siguranței Statului român, în toate orașele și centrele importante din țară, în special în cele industriale, unde masa nemulțumirilor și a muncitorilor era mai compactă. Misiunea acestor noi organe era de a urmări curentele subversive și de a supraveghea starea de spirit a populației. Totodată, ele s-au creat și pentru asigurarea securității unor obiective strategice.

Conform Legii din 1908, Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale cuprindea în organizarea ei interioară (centrală) două secțiuni:

Secțiunea Siguranței Generale;

Secțiunea Poliției.

Activitatea Secțiunii de Siguranță se desfășura în patru birouri: Biroul Controlului Străinilor; Biroul de Siguranță și Informații; Biroul Poliției de Frontieră; Biroul Presei și Interpreților.

Prefectura Poliției Capitalei, pentru a face față nevoilor de ordine și siguranță, cuprindea în organizarea ei un Serviciu de siguranță și mai multe Brigăzi speciale de siguranță, înglobate în Inspectoratul Brigăzilor de Siguranță.

Referindu-se la importanța organelor teritoriale ale Siguranței Statului, Eugen Cristescu relata: „Caracteristicile speciale ale acestor oficii informative erau că ele nu mai depindeau de prefecții de județe…, deveneau astfel instrumente stabile informative, subordonate ierarhic și direct Siguranței Generale a statului care le punea la dispoziție și fondurile necesare pentru îndeplinirea misiunilor”.

În activitatea Siguranței de stat, organizată separat de restul poliției generale și cu atribuții bine definite – asigurarea liniștii și siguranței interne a statului –, au fost introduse o serie de principii, metode și procedee noi de activitate, între acestea fiind pe prim plan introducerea muncii informative cu agentură și întrebuințarea personalului acoperit, secret.

II.2. Unirea Basarabiei cu România.

Așa precum Primul Război Mondial, pe lângă multiplele consecințe negative, a contribuit la prăbușirea imperiilor din Europa și crearea statelor naționale, așa și revoluția rusă din februarie și cea din octombrie 1917, pe lângă efectele negative, au constituit punctele de pornire pentru emanciparea națională a popoarelor din Imperiul Țarist. La 2/15 noiembrie 1917, guvernul sovietic publică declarația drepturilor popoarelor Rusiei, semnată de Lenin și Stalin, care recunoștea egalitatea și suveranitatea popoarelor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare liberă, până la separare și formare de state independente.

Deși respectată un timp foarte scurt de către guvernul sovietic, această declarație a facilitat autodeterminarea Basarabiei. La 25 octombrie 1917, Congresul ostașilor moldoveni a proclamat autonomia teritorială și politică a Basarabiei, iar la 2 noiembrie 1917, a avut loc ședința biroului organizatoric pentru constituirea Sfatului Țării – organul legislativ al provinciei.

La organizarea Sfatului Țării, a fost luată ca bază următoarea schemă de reprezentare a organizațiilor social-politice: Congresul ostașilor moldoveni – 44 de deputați; Sovietul țăranilor moldoveni – 30; administrația orașelor și zemstvelor – 21; partidele – 10; cooperativele, sindicatele și societățile – 16; minoritățile naționale – 29. În total 150 de deputați.

Structura națională a legislativului, stabilită de Biroul organizatoric, numit de Congres, arăta astfel: 105 (70%) deputați moldoveni, 15 (10%) ucraineni, 13 (9%) evrei, 6 (4%) ruși, 3 (2%) bulgari, 2 (1,4%) germani, 2 (1,4%) găgăuzi, 1 (0,7%) polonez, 1 (0,7%) armean, 1 (0,7%) grec.

Așadar, reprezentativitatea și legitimitatea Sfatului Țării nu poate fi pusă la îndoială. În același mod s-au constituit toate organele legislative din teritoriile naționale dezlipite de Rusia. După aceste principii s-a organizat Rada ucraineană și chiar Sovietele din Rusia.

Prima ședință a legislativului basarabean, aflat sub președinția lui Ion Inculeț, a avut loc la 21 noiembrie 1917. Deschiderea lucrărilor Sfatului Țării a consemnat instalarea populației române și a etniilor conlocuitoare dintre Prut și Nistru în drepturile lor – imprescriptibile – naționale și sociale.

Evenimentele interne și internaționale însă, nu erau tocmai favorabile conducerii de la Chișinău. Armata rusă de pe frontul românesc era total dezorganizată. Ostașul rus, obosit de război, dar și sub influența propagandei bolșevice, care promitea pacea imediată și împroprietărirea cu pământ, nu mai vroia să lupte și se retrăgea de pe front. În teritoriul Basarabiei domnea anarhia bolșevică, susținută de dezertorii ruși. Armata regulată rusă se transformase într-o armată de agenți bolșevici.

Situația din România, de asemenea, era complicată. Intrată în război de partea Antantei, Armata română a suferit o serie de înfrângeri (din cauza distrugerii frontului de către revoluția rusă), astfel că aproape toată țara s-a pomenit ocupată de inamic. Autoritățile centrale de la București, precum și o bună parte a populației civile, s-au evacuat în Moldova – unica provincie românească neocupată, iar autoritățile s-au stabilit la Iași. Mulți români s-au evacuat tocmai la Odessa.

În același timp, Ucraina considera că, Basarabia – fostă provincie de periferie a Imperiului Rus – trebuia să-i fie încorporată.

Pentru a restabili ordinea internă, Sfatul Țării a încercat, prin intensificarea activității cohortelor sale, să apere populația de anarhia și jafurile soldaților ruși, a numit comisarii săi în fiecare județ, a încercat să adune dezertorii din Armata rusă, pentru a-i expedia în Rusia. A fost creată și o comisie a Sfatului Țării în chestiunile cu privire la combaterea anarhiei. A mai fost înființată și o astfel de comisie ad-hoc – Comisia specială pentru lupta cu anarhia.

Pentru a scăpa de pericolul dezordinii și a pretențiilor anexioniste ucrainene sau bolșevice, la 2 decembrie 1917, Sfatul Țării a declarat Basarabia, Republică Democratică Moldovenească. În Declarația adoptată cu această ocazie, erau trasate acțiunile de mai departe de ordin politic, economic și social.

Dar nu toate forțele politice au susținut Declarația. Reprezentantul evreilor, Ștern, a cerut să fie creată o „Republică Federativă Moldovenească”, iar deputatul bulgar, Misirkov, a declarat că, bulgarii nu doresc să trăiască în „Republica Poporană Moldovenească”, ci în „Republica Basarabeană”, căci „ei nu se vor face moldoveni”. Ucrainenii i-au susținut pe bulgari.

La 8 decembrie 1917, s-a constituit Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei – guvernul Republicii Democratice Moldovenești, condus de Pantelimon Erhan și apoi de Daniel Ciugureanu, alcătuit din 8 directorate, în care director general de Interne a fost numit provizoriu, fostul comisar gubernial V. S. Cristi. Director general de Război și Marină a fost numit T. P. Cojocaru, iar de la 15 decembrie 1917, funcția a fost ocupată de Gh. Pântea.

Scopul noului guvern al Basarabiei era de a readuce ordinea în toate domeniile vieții. În acest sens, directorul general de Război și Marină, Gh. Pântea, la 15 decembrie 1917, a emis primul ordin adresat armatei republicii, numindu-l pe locotenentul Valentin Prahnițki adjunctul său pentru Marină, iar pe Nicolae Săcară și Constantin Osoianu – adjuncți pentru Infanterie. Șef al garnizoanei orașului Chișinău a fost numit Ilie Cătărău, care s-a ocupat de formarea unităților militare moldovenești. Căpitanul Kașkariov a avut misiunea să organizeze la Bender divizionul moldovenesc de artilerie. Grupul de ostași moldoveni veniți din Herson, a fost reorganizat în 8 companii. Unitatea nr. 479 din Bălți a format alte 8 companii moldovenești. De aceste reorganizări se ocupa căpitanul Popa. La Chișinău se concentrau husarii basarabeni din Bolgrad, Novo-Gheorghievsk. Creștea numărul cohortelor subordonate Sfatului Țării.

La 25 decembrie 1917, la Chișinău, a avut loc parada miliară a Forțelor Armate moldovenești pentru „sfințirea drapelelor”. Tot atunci au plecat la Kiev, Vlad Cazacliu și Vlad Bogos, pentru a urgenta trimiterea voluntarilor ardeleni pe Frontul român.

„Situația însă era foarte grea. Organizarea puterii se făcea încet, cu dibuiri și cu piedici de tot felul, datorită pe de o parte armatei rusești în descompunere, pe de altă parte bolșevicilor, care deveneau tot mai amenințători în urma succeselor partidului lor în centrul Rusiei”.

Armata română, căreia Basarabia îi constituia spatele, avea un interes absolut de a garanta aici o ordine stabilă, iar paza depozitelor și a liniilor de comunicații basarabene, nu puteau fi ținute sub control de către autoritățile locale. Tulburarea ordinii nu putea să fie tolerată de autoritățile militare române câtuși de puțin, căci aceasta ar fi însemnat o amenințare a existenței sale proprii. Iar bolșevicii, din contra, încercau să tulbure situația. Sistematic făceau tentative pentru acapararea puterii, executivul Basarabiei nereușind să instituie ordinea. Iată ce relata în această privință un țăran din Criuleni, în discuția avută cu căpitanul Aurel I. Gheorghiu, care a călătorit prin Basarabia imediat după Unire: „Hei, parcă «bunt» (revoltă) a fost, ia o tulburare nebună de capete. La noi gospodarii o fost mai «tihii» (liniștiți); Dacă n-ar ci venit «moscalii» (soldații ruși) și «șpigonii» (spionii) ruși ca să ne tulbure și să ne întețească, nu s-ar ci fărâmat și nu s-ar ci clintit nimic. Dar așa, oamenii mai «toromaci» (proști), s-o potrigit lor, ba că «zacoanele» (legile) nu-s drepte pentru tăți, ba că boierii ni-o luat tăte pământurile; ba încă unii scosăsă vorba că vin «românii» (cei veniți de peste Prut – n.a.) ca să ne roghiască și atunci o pornit după «sovietul» (sfatul) lor, o pus jar la «scladuri» (depozite), o bătut pe «pamestnici» (arendași, proprietari), o «hrăbuit» (devastat) curțile, o dișărtat «saraiurile» (coșarele, magaziile) și o făcut tăt felul de blăstămății. Nu știți cât îi di mare furia norodului? E hei, când se pornește, îneacă ca o apă tăt ce întâlnește în cale! Ei, rău o stricat războiul mințile! Înainte vreme, Moldovenii erau blajini și liniștiți, da, s-o dus la «japanți» (japonezi), prin «crâm» (Crimeea), prin «Sibir» (Siberia), și o deprins o grămăzime de răutăți. Cât privește de «răzmeriță» (revoluție), aceasta de pe urmă nici nu mai grăiesc, că prea de tăt le-o stricat capul!”.

Directorii generali de Externe și Interne, I. Pelivan și V. Cristi, au plecat peste Prut pentru a aduce la cunoștința guvernului român, aflat la Iași, că situația din Basarabia devine amenințătoare: se distrug depozite cu cereale, paza rusească a căilor ferate a fost ridicată, în continuă ascensiune erau activitățile anarhiste ale bolșevicilor. În Chișinău a fost introdusă starea de asediu. Soluția era chemarea unităților Armatei române în ajutor.

Și în cadrul Sfatului Țării se derula o luptă acerbă între cele trei fracțiuni (1. Blocul Moldovenesc; 2. Fracțiunea țărănească și socialiștii revoluționari moldoveni; 3. Reprezentanții minorităților naționale – ucraineni, polonezi, bulgari, evrei, germani, ruși, găgăuzi), pentru stabilirea controlului asupra Basarabiei. Principalul obstacol în calea realizării dezideratelor fundamentale ale forțelor politice moldovene, a fost poziția duplicitară și tactica de tergiversare și subminare a acestor obiective, urmată de comitetele revoluționare ruse și de organizațiile reprezentante ale grupurilor etnice minoritare din Basarabia, care riscau pierderea pozițiilor și avantajelor deținute în diverse sfere ale vieții publice.

În Basarabia existau și alte forțe politice, economice și militare, care luptau contra Republicii Democratice Moldovenești, a Consiliului Directorilor Generali, a mișcării de eliberare națională. Baza socială a acestor forțe o alcătuiau rușii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii și evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste forțe se concentrau în jurul Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-Peterburg, a partidelor cadeților, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiștii-revoluționari), bolșevicilor, menșevicilor, bundiștilor, sovietelor de deputați ai muncitorilor și soldaților, comitetelor militare rusești de pe Frontul român.

La 26 decembrie 1917, sub semnătura tuturor directorilor generali, a fost expediată o a doua telegramă pe numele generalului rus Dmitrii Șcerbaciov, comandantul armatelor rusești de pe frontul românesc, cu solicitarea de a trimite trupe militare care să asigure securitatea Basarabiei, fără a se preciza, spre deosebire de prima telegramă, naționalitatea acestora. Deja la 27-28 decembrie, Cartierul General de pe Frontul Român „și-a luat sarcina apărării ținutului” basarabean. În urma demersului Consiliului Directorilor de la Chișinău, D. Șcerbaciov a cerut Guvernului român să asigure ordinea în Basarabia, dispunând trimiterea unor trupe în spațiul dintre Prut și Nistru. Consiliul de Miniștri al României, având acordul Aliaților, după îndelungate consultări, a decis la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918, trimiterea armatei în Basarabia.

La 13 ianuarie 1918, armatele române de sub conducerea generalului Ernest Broșteanu, au intrat în Basarabia. Generalul atunci declara: „Nici un guvern fără forța organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai forța poate crea viață liniștită de stat. Creați-vă viața dvs. cum credeți, și nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom împiedica”.

Campania trupelor române de la est de Prut a durat circa 1,5 luni de zile, desfășurându-se între 10/23 ianuarie și 27 februarie/12 martie 1918. În confruntările armate cu forțele ruse bolșevizate, Armata română a pierdut 3 ofițeri și 122 de soldați, iar 12 ofițeri și 309 ostași au fost răniți. Ostașul român a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul dintre Prut și Nistru, infirmând prin atitudinea sa temerile și neîncrederea unei părți a populației amplificată de propaganda antiromânească.

Așadar, „armata și-a îndeplinit îndatorirea de întronarea ordinii”, creând condițiile organizării liniștite a Basarabiei. Organele de stat, având în spate Armata română, au obținute ceea ce era necesar reanimării vieții politice și social-economice.

Bolșevicii erau înfrânți. Dar a apărut, pe deoparte, frica că, Armata română „va aduce un spirit antirevoluționar, adică o împotrivire speranțelor țărănimii de a căpăta pământ și libertate”, iar pe de altă parte, frica că, Armata română ar putea pleca cândva înapoi peste Prut și iarăși se va dezlănțui anarhia. În aceste condiții trebuia creată armata națională, măsură care totuși nu era imperioasă, căci în Basarabia erau deja forțe armate – Armata română – care au început a fi treptat identificate de către basarabeni ca naționale. Acesta era primul pas și cel mai important spre realizarea Unirii.

După proclamarea independenței de stat a Ucrainei (13/26 ianuarie 1918), autoritățile de la Chișinău au examinat situația creată, ajungând la concluzia că, decretarea independenței Republicii Moldovenești a devenit o necesitate vitală, „pentru a nu deveni obiectul unor pretenții anexioniste”. În consecință, la 24 ianuarie 1918, „în virtutea situației care s-a creat și în corespundere cu voința poporului”, Sfatul Țării a adoptat cu unanimitate de voturi Declarația care proclama Republica Democratică Moldovenească independentă.

Însă, această independență nu a adus acea siguranță necesară basarabenilor. Astfel, la 26 februarie, deputatul Vasile Cijevschi, liderul Blocului Moldovenesc, declara în plenul Sfatului Țării că, „Basarabia nu poate exista de sine stătător și ea trebuie să formeze o confederație cu vreun stat și dacă este așa, atunci armata noastră trebuie să se includă în una din cele mai puternice armate”. Mulți erau conștienți de incapacitatea Republicii Moldovenești de a se afirma ca țară independentă. Începea să fie vehiculată ideea unirii cu România, care, după cum scria istoricul Al. Boldur, „s-a săvârșit în împrejurări de fapt și psihologice foarte complicate”.

Deoarece hotarul pus în 1812, pe linia Prutului, a reușit să înstrăineze populația românească de pe cele două maluri ale râului (sovieticii au reușit să repete aceiași performanță după reinstalarea hotarului pe Prut în 1944), după proclamarea independenței Basarabiei încă o bună parte a basarabenilor rămânea rusofilă. Dar, grație unui grup de intelectuali, basarabenii au fost readuși în albia românească. Rolul conducătorilor, unui popor deznaționalizat și dezorientat, în decizia politică de unire a Basarabiei cu România, a fost enorm.

Primii au fost reprezentanții zemstvelor județelor Bălți, Orhei, Soroca, care s-au adresat regelui Ferdinand, refugiat cu toate autoritățile centrale la Iași, exprimându-și dorința pentru „sfânta, mântuitoarea, mult dorita și veșnica unire cu țara-mamă România”. Concomitent autoritățile de la Chișinău făceau tentative de recunoaștere internațională a independenței tinerei republici, dar fără succes. Iar pretențiile anexioniste ucrainene nu încetau.

La 20 martie/2 aprilie 1918, Ion Inculeț, Daniel Ciugureanu și Pan Halippa, au sosit la Iași cu intenția de a se deplasa la București „pentru a trata pacea în numele republicii independente cu puterile centrale”. La Iași, liderilor basarabeni li s-a spus că, la București nu vor avea acces la negocieri, că România are de gând să semneze pacea cu Puterile Centrale și că, în aceste condiții „anexarea la România era singura cale de a salva Basarabia de la dezmembrare” (erau evidente „intențiile Puterilor centrale de-a fărâmița Basarabia, împărțind-o Austriei, Ucrainei și Bulgariei”) sau ocupare. Guvernul român le-a sugerat liderilor basarabeni să plece la Chișinău și să pregătească actul unirii.

La 24 martie, I. Inculeț, D. Ciugureanu și P. Halippa au adus la cunoștința deputaților Sfatului Țării poziția Guvernului român în privința unirii, care s-a bucurat de susținere. După dezbaterea chestiunii unirii, la 27 martie/9 aprilie 1918, în ședința Sfatului Țării s-a votat unirea Basarabiei cu România.

Voturile „contra” sau „abținerile” față de actul unirii au venit, în special, din partea reprezentanților grupurilor etnice minoritare. Liderul Fracțiunii Țărănești, V. Țîganko, susținea că chestiunea unirii trebuie supusă aprobării unui referendum sau înaintată pentru soluționare Adunării Constituante basarabene. Fiind favorabil menținerii independenței Republicii Moldovenești, Țîganko sublinia lipsa prerogativelor necesare pronunțării în chestiunea unirii, considerând ca „unică formă posibilă de unire între popoarele frățești moldovenesc și român, o strânsă uniune federativă”. Deputatul Alexander Robert von Lesch, a declara că, deoarece nu avea împuternicirile de rigoare ale tuturor etnicilor germani din Basarabia, se va abține de la vot. Același lucru l-au susținut și reprezentanții populației bulgare și găgăuze, care au specificat că, doar Constituanta era în drept să soluționeze chestiunea unirii. Asupra necesității convocării Adunării Constituante basarabene au insistat Arcadie Osmolovski, ucrainean, și Alexandru F. Grekulov, rus. Reprezentantul muncitorilor, Ivan Krivorukov, a refuzat, în semn de protest, să participe la procedura votării. Deputatul polonez Dudkevici, a salutat decizi populației basarabene de a se uni cu frații lor de peste Prut. Nu și-au făcut public punctul de vedere asupra chestiunii unirii, reprezentanții comunității evreiești.

Așadar, în favoarea Unirii au votat 83 de deputați moldoveni și 3 reprezentanți ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus și un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputați ucraineni și un deputat bulgar. S-au abținut – 11 deputați moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruși, 5 bulgari, 4 evrei și 2 germani.

În condițiile în care Unirea Basarabiei cu România a fost decisă, unii minoritari au încercat să evite, pe cât posibil, integrarea Basarabiei în cadrul Statului român, prin promovarea ideei autonomiei politice a teritoriului dintre Prut și Nistru: „Mirajul autonomiei a contribuit în mare măsură la întreținerea agitației în spirite. Elementele străine pentru a reveni la conducerea provinciei și a dobândi, cel puțin în parte, situațiile ce le avuseseră dinainte de unire, făceau propagandă intensă pe tema autonomiei politice a Basarabiei. Pentru dânșii, autonomia însemna înlăturarea controlului Statului asupra instituțiilor locale, îndepărtarea elementului din Vechiul Regat din funcțiile publice, menținerea vechilor instituții, cu un cuvânt revenirea la ceea ce fusese înainte de unire.

Propaganda pentru autonomie a prins la început, pe alocuri și în pătura rurală. Țăranii înțelegeau prin aceasta o stare binefăcătoare pentru ei și, în necunoștință de cauză, doreau autonomia, fiindcă li se spunea de cei interesați, că vor fi scutiți de orice obligații cetățenești. În revoluția de la 1917, fruntașii naționaliști moldoveni, dorind să rupă legătura cu Rusia și să facă unirea cu România, începură o vie propagandă pentru autonomie, care, pe atunci era forma necesară de tranziție și însemna primul pas spre unire. Ei căutau să determine și masele țărănești în această direcție.

După actul uniri din 27 martie 1918, țărănimea nefiind suficient lămurită că autonomia, oportună în timpul revoluției, ar fi constituit după unire o stare primejdioasă și în contradicție cu interesele superioare ale țării, îndeosebi cu ale populației moldovenești din Basarabia, elementele negative s-au folosit de aceasta, agitând încă mirajul autonomiei”.

Desigur că, unii minoritari au luptat din răsputeri, prin propagandă și subversiune ca „să zădărnicească actul unirii, prin sabotarea instituțiilor publice, părăsind funcțiile și refuzând să depună jurământ de credință Statului român”, pentru a readuce timpulrile dominației rusești, căci au avut ce pierde: „Aceste elemente având o stare economică înfloritoare și fiindu-le deschise toate instituțiile de cultură, cum și cele care duceau la administrarea provinciei, s-au bucurat de mari privilegii sub vechiul regim țarist. Ele formau pătura conducătoare, dețineau toate funcțiunile de încredere în Stat și erau cele mai docile unelte de deznaționalizare a populației românești pe care rușii aveau tot interesul s-o îndepărteze de la viața publică. Funcțiile administrative, învățământul, presa, cu un cuvânt toate instituțiile, erau în mâna minoritarilor, când rușilor (autorităților ruse – n.a.) le lipsea posibilitatea să plaseze propriile lor elemente”.

După Marea Unire din 1918, teritoriul Basarabiei avea o suprafață de 44.442 km2, care a constituit 15,1% din totalul teritoriului țării. Populația era de peste 2.725.000 de locuitori, dintre care 75% erau români-moldoveni. Din o mie de oameni, 721 erau țărani și 279 orășeni.

Împărțirea teritorial-administrativă a teritoriului dintre Prut și Nistru includea: 9 județe (Hotin, Bălți, Soroca, Orhei, Tighina, Lăpușna (Chișinău), Cetatea Albă, Ismail și Cahul), 37 de plăși, 17 orașe și 1.847 de sate. În medie, fiecare județ avea 318.157 de locuitori, plasa – 67.386, orașul – 21.771 și satul 1.382 de locuitori.

După dizolvarea, la 27 noiembrie 1918, a Sfatului Țării, Basarabia ca parte componentă a României, este administrată de organele centrale de la București. Legislația românească este extinsă asupra teritoriului Basarabiei. Fiecare județ era condus de un consiliu județean, alcătuit din 30 de membri – aleși și de drept. În fruntea județului se afla prefectul – reprezentantul guvernului și șef al administrației județene.

Urma o perioadă dificilă, însoțită de multe reforme, de integrare în structurile românești.

Economia și situația socială de după război, treceau prin criză. Unirea Basarabiei cu România a avut loc anume în acele condiții dificile, țăranul basarabean considerând că viața grea era cauzată de Unirea cu România („relele inerente războiului coincizând cu venirea românilor în Basarabia și cu actul unirii, au fost puse pe seama noului regim”). În unele localități basarabenii și-au manifestat nemulțumirea, opunând chiar rezistență, în special atunci când era vorba de rechizițiile la pâine. „Această realitate – consideră istoricul Anton Moraru – nu însemna, însă, că țăranii basarabeni doreau să revină în componența Imperiului Rus. Era un greu moment social-economic, cu manifestări de opoziție contra unor jandarmi hrăpăreți, funcționari nepricepuți. Ba mai mult, aceste tulburări, greve, conflicte erupeau și pe motiv de mentalitate, explicată prin faptul că Basarabia a fost rusificată intens pe parcursul a mai bine de un secol”.

Basarabia a fost prima (după care a urmat Bucovina și Transilvania), care în acele condiții dificile, s-a unit cu România. Au urmat apoi câțiva ani, tot atât de dificili, încât, pe bună dreptate, Zinovie Husărescu afirma la începutul anilor `20 că, „se poate spune că întreaga generație de astăzi este o generație de sacrificiu”.

Însă, nu situația social-economică a Basarabiei de după Unire, ci politica expansionistă a bolșevismului rus, a fost cauza principală a suferințelor Basarabiei pe parcursul anilor 1918-1940. „Întreaga istorie a Basarabiei între anii 1918-1940 – scria istoricul M. Bruhis – este plină de fapte care confirmă că inițiatorii și inspiratorii luptei împotriva autorităților române, pentru ieșirea Basarabiei din componența României, erau, în principal, fie cei originari din mediul jumătății nemoldovenești a populației, fie oameni pregătiți special și strecurați din Rusia în Basarabia”.

După venirea la putere în Rusia a bolșevicilor în frunte cu Vladimir I. Lenin, s-a declanșat anarhia comunistă, însoțită de un război civil între bolșevici și forțele țariste. În Ucraina, în afara acestor două forțe care se confruntau, mai acționau și naționaliștii ucraineni, care urmăreau crearea unei Ucraine necomuniste și independente. Toate aceste forțe au luat o poziție ostilă față de Statul român, fiind nemulțumite de unirea Basarabiei cu România și au depus eforturi pentru a o recupera.

Dintre bolșevici, țariști și ucrainenii naționaliști, primii s-au dovedit a fi cei mai periculoși și mai puternici, obținând victoria în Războiul Civil din Rusia și amenințând serios integritatea teritorială a României. Astfel, pe parcursul perioadei interbelice (1917-1940) aceștia au desfășurat activități subversive antiromânești pe o scară largă, prin propagandă, spionaj, terorism, etc. Pe linia Nistrului (hotarul româno-sovietic) se afla frontul invizibil al confruntării serviciilor secrete române și sovietice. Scopul urmărit de Rusia Sovietică (apoi de Uniunea Sovietică), era de a destabiliza situația din Basarabia, a produce o revoluție, în vederea ocupării și bolșevizării acestui teritoriu, care ar putea duce mai apoi, la comunizarea României și a întregii Europe. Deci, Basarabia era unul din primele teritorii vizate de grandiosul plan comunist de cucerire a lumii, subjugarea ei prin comunizare și formarea Republicii Universale Sovietice.

II.3. Activitatea Siguranței din Basarabia în primii ani de după Marea Unire.

În urma unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, organele Ministrului de Interne de la București și-au extins activitatea în teritoriul dintre Prut și Nistru, constituindu-se pentru Basarabia două regimente de jandarmi, chesturi de poliție și un Subinspectorat General al Siguranței Statului cu sediul la Chișinău (transformat la ulterioara reorganizare a Ministerului de Interne în Inspectorat), cu misiunea de a asigura ordinea internă, a preveni și descoperi actele teroriste împotriva militarilor români, fruntașilor mișcării naționale și a reprezentanților administrației românești; de a contracara acțiunile spionajului inamic și mai ales, a anihila propaganda iredentistă și de subminare a siguranței Statului român. Subinspectoratul General al Siguranței Statului din Basarabia se subordona Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale de la București (din punct de vedere al sarcinilor și îndeplinirii atribuțiilor), precum și Directoratului de Interne al Basarabiei (din punct de vedere administrativ), care în scurt timp a fost desființat.

Prima reorganizare a Ministerului de Interne de după Marea Unire, a avut loc la 22 iunie 1919, prin ajustarea la noile condiții de după Unire (structura ministerului s-a extins la nivelul României Mari; ultima reorganizare a avut loc în baza legii din 20 iunie 1913). Atunci, printr-un decret-lege, a fost constituită Direcția Poliției și Siguranței Generale, având în componență Serviciul Siguranței și Controlul Străinilor. Prin alt decret-lege din 18 septembrie 1919, inspectorii, subinspectorii, șefii și subșefii serviciilor de siguranță și poliție, erau investiți cu calitatea de ofițeri ai poliției judiciare în toată țara.

Ministerul de Interne din acea perioadă era împărțit în organe centrale (Serviciul Poliției Tehnice, Serviciul Control și Inspecții, Direcțiunea Administrației și Personalului, Direcțiunea Poliției de Siguranță) și organe exterioare (teritoriale) (Prefectura Poliției Capitalei, Inspectoratele regionale de poliție și siguranță, Chesturile de poliție din orașele reședință de județ, Brigăzile sau Serviciile de siguranță și Polițiile din orașele nereședință de județ, din porturi, gări și puncte de frontieră).

Siguranță a fost una din cele trei ramuri ale Poliției Române, care și-a adus o semnificativă contribuție la făurirea și consolidarea României Mari. Cel ce a organizat și condus Siguranța din Basarabia în primii ani de după Unire, a fost Romulus P. Voinescu – om de o înaltă cultură, cu doctoratul în drept susținut la Paris, fiind până în 1908 șef al Siguranței din București. El a fost cel care s-a ocupat de studierea organizării și modului de funcționare a serviciilor de poliție din Franța, Germania și Belgia, în vederea reorganizării poliției române pe principiile moderne. Din 1919, șef al Siguranței basarabene a devenit Dumitru Zahiu, care prin acțiunile sale a consolidat instituția Siguranței basarabene. Apoi, din 1920 postul a fost ocupat de Zaharia (Zinovie) Husărescu și din 1930, până la cedarea Basarabiei din iunie 1940, de Constantin Maimuca.

Sediul Siguranței de la Chișinău era amplasat într-un edificiu din imediata apropiere a intersecției străzilor actuale Șciusev și Tighina, imobil, care printr-o decizie a Primăriei municipiului Chișinău din 2003, urma să fie demolat „în legătură cu planurile de reconstrucție a acestui raion a orașului”.

Subdiviziuni ale Siguranței (brigăzi și servicii) au fost instalate în toate cele nouă județe ale Basarabiei. De rând cu acestea, securitatea teritoriului era asigurată de unitățile militare ale Grupului de Divizii General Popovici, de Jandarmerie și trupele de grăniceri.

Sarcina informativă a Grupului de Divizii General Popovici cădea pe umerii șefului Biroului de Informații, maior Tăranu, iar activitatea contrainformativă era coordonată de șeful Biroului Contrainformații, locotenent Dumitrescu.

Printre agenții-informatori ai Grupului de Divizii, era și Ion Calestru din Chișinău (str. Petropavlovskaia nr. 81), aflat în subordinele Biroului de Informații al Corpului 6 Armată. El a activat între 1 aprilie și 15 august 1918, și dovedindu-se un agent bun, a fost încadrat în Poliția de Siguranță a Basarabiei. De asemenea, Grupul de Divizii dispunea de agenții-informatori Rudovici, Karagancev, Vasiliev, Varaganciev, Trandaf, Pavel Madj, Grigore Râuleț, care, de rând cu alții, erau retribuiți cu leafă lunară. Erau și multe agente, printre care Elena Jurieri, care a activat în perioada 19 ianuarie 1919-29 februarie 1920.

La retragerea unor unități ale Grupului de Divizii General Popovici de pe teritoriul Basarabiei, agenții-informatori erau trecuți în serviciul unităților care continuau să staționeze în spațiul dintre Prut și Nistru. Spre exemplu, la retragerea Diviziei a IX-a, agenții ei informatori Alecu Tudose și Gheorghe Comșa, au fost trecuți la dispoziția Diviziei a II-a.

Mulți basarabeni au intervenit la autoritățile militare cu solicitarea de a fi încadrați în serviciul informativ al unităților Armatei române din Basarabia, pentru a servi intereselor țării din înaltele sentimente patriotice pe care le nutreau. Unul dintre aceștia era Dumitru Ciocan, român basarabean, născut în anul 1891 și domiciliat în Chișinău (str. Alexandru cel Bun nr. 71). A făcut armata în Regimentul 11 Roșiori, fiind curier. Cunoștea „bine și limba Română”. În toamna anului 1919, s-a adresat generalului Popovici cu rugămintea de a fi angajat ca agent-informator în Armata română. Vorbind despre motivele care l-au făcut să înainteze această cerere, Dumitru Ciocan menționa: „Trăind sub regimul Rusesc, mi-am dat complect seama cât eram de disprețuiți noi Românii Basarabeni și cât erau de profanate datinile noastre strămoșești. A venit timpul fericit ca să ne reunim cu patria mamă. Caut prin toate mijloacele de a aduce servicii patriei mele și având și aptitudinile necesare pentru a fi un destoinic Agent”. Solicita un post de agent și promitea că își va îndeplini misiunea „cu cel mai desăvârșit devotament”. Fiind examinată cererea, precum și personalitatea lui Dumitru Ciocan în vederea angajării lui „ca agent interior sau exterior”, șeful Biroului Contrainformații al Grupului de Divizii General Popovici, locotenent Dumitrescu, a constatat că, „Face impresie bună, pare a fi inteligent și cunoaște bine limba română, știind să și scrie”. Lui Ciocan i s-a propus să fie angajat ca agent extern pentru Ucraina, deoarece toate locurile din rețeaua informativă interioară erau deja completate. A acceptat propunerea, urmând ca o perioadă „să se prezinte regulat la școala de spionaj”, iar după finalizarea cursului de instruire, să fie trimis în misiune dincolo de Nistru.

Un alt agent-informator, care de asemenea, din considerente patriotice s-a implicat în activitățile informative și de propagandă românești la est de Nistru, irosindu-și banii proprii și rămânând muritor de foame, a fost N. Neamțu. Acesta, la 19 martie 1920, revenit din misiune, s-a adresat generalului Popovici pentru ajutor. În cerere sublinia că, și-a luat „concediu din Zemstva județului Tighina” și a plecat în Ucraina, ca agent secret al Corpului 5 Armată român. A mers la est de Nistru (ca agent-informator și propagandist), deoarece „atunci în Ucraina înfloriseră tare bolșevismul și se organiza în contra României”. S-a aflat în misiune trei luni de zile și, ca un adevărat patriot, s-a ocupat acolo „cu organizarea populației Ucrainene în contra bolșevicilor”. A avut „atât spor la lucru”, încât „populația s-a ridicat contra bolșevicilor și chiar i-a și alungat, dându-i totodată ajutor armatei lui Petliura (conducătorul ucrainenilor naționaliști – P.M.), care după aceia și-a luat ofensiva în Ucraina, în mâinile sale”. Pentru aceste merite, comandamentul Corpului 5 Armată l-a propus pentru decorare cu distincția Bărbăție și Credință, clasa I-a. Activând în Ucraina împreună cu naționaliștii ucraineni, a cheltuit din fondurile proprii circa 15.000 de ruble, iar la reîntoarcere, Zemstva județului Tighina i-a oprit salariul pentru două luni, timp în care nu a fost la serviciu. Ajungând astfel „la o stare foarte grea cu familia”, N. Neamțu ruga pe generalul Popovici, doar de „a mă sprijini contra Zemstvei Tighina ca să-mi elibereze salariul pe acele două luni”.

Activitatea agenților externi viza spațiul de la est de Nistru, în special interesa situația din Odessa – un mare centru politic și economic. De acolo se coordonau toate activitățile subversive sovietice, țariste și ucrainene, de propagandă și spionaj în Basarabia, care subminau integritatea teritorială a Statului român. Atunci când Odessa era ocupată de forțele țariste (în frunte cu Denikin), aceste activități erau desfășurate de către denikiști, când Odessa era preluată de forțele sovietice, activitățile antiromânești erau duse de către bolșevici. Același lucru este valabil și pentru ucrainenii naționaliști. Și unii și alții urmăreau același scop – reanexarea Basarabiei. Istoricul Ion Oprea nota că, deși „bolșevicii de la Petrograd se aflau într-o luptă pe viață și pe moarte cu Republica Ucraineană Naționalistă, rușii întindeau mâna prietenește când era vorba să asigure menținerea unor teritorii cât mai întinse și a unei populații cât mai numeroase în spațiul panslavismului tradițional”.

În aceste condiții, misiunile externe ale agenților români la est de Nistru, erau extrem de periculoase și complexe. Unii nu mai reveneau din misiune, iar alții se reîntorceau după un timp îndelungat.

La 19 iunie 1919, agentul Grupului de Divizii General Popovici, Pavel Buț, a primit la Cetatea Albă misiunea să se deplaseze la Odessa, unde să desfășoare o scurtă activitate de informare asupra situației din acest oraș. Pentru a ajunge acolo fără mari dificultăți, a fost aleasă calea maritimă. În calitate de barcagiu a mers Maxim Kracicovski. Au ajuns la destinație la 20 iunie, unde au stat două zile, iar la 22 iunie au luat cale întoarsă spre Cetatea Albă. Însă, pe mare fiind luați de valuri, au fost duși în larg. Acolo au fost salvați de echipajul vaporului Austria, cu pavilion francez, care ieșise din portul Odessa cu destinația Constantinopol. Deoarece vaporul nu se mai putea reîntoarce la mal pentru a-i debarca pe cei salvați, li s-a propus să meargă în Turcia. Fără a avea o altă soluție, cei doi agenți au acceptat, ajungând la Constantinopol la 24 iunie 1919. Acolo au stat 6 zile, de unde, cu ajutorul Consulatului Român din Turcia, la 30 iunie au fost transportați la Constanța. La 2 iulie au fost duși la București, la 8 iulie au ajuns la Chișinău, iar la 12 iulie – la Cetatea Albă. Așadar, o misiune de 3-4 zile, din motive imprevizibile, a durat 23 de zile.

La 7 septembrie 1919, barcagiul Maxim Kracicovski, s-a adresat comandantului garnizoanei Cetatea Albă, care l-a trimis în misiune, cu rugămintea de a i se plăti zilele ce au ieșit din limitele misiunii și pe care le-a irosit fără rost. Față de această solicitare, șeful Biroului Informații al Grupului de Divizii General Popovici, a propus prin rezoluție șefilor săi: „13.IX.1919. Biroul de Informații este de părere a se plăti barcagiului despăgubirea solicitată, socotindu-i-se 10 lei pe zi și aceasta pentru a se arăta acelora ce aduc servicii riscante statului și țării că statul are grijă de soarta lor”.

În luna septembrie 1919, Regimentul Râmnicu Sărat Nr. 9 de pe Nistru, l-a reținut pe Leonid Lucașevski, care încerca să treacă fraudulos frontiera în România. Din interogarea acestuia a reieșit că, încă din luna iulie 1919, a fost trimis de serviciile secrete românești dincolo de Nistru, într-o misiune informativă. Acolo, a fost deconspirat și prins de bolșevici la trei zile de la trecerea Nistrului, în timp ce încerca să se reîntoarcă în Basarabia. A fost întemnițat la Tiraspol și ținut până la plecarea forțată a bolșevicilor din această localitate. Lăsat apoi în voia sorții, a reușit să treacă Nistrul.

La 11 septembrie 1919, batalionul III al Regimentului Râmnicu Sărat Nr. 9 s-a adresat Brigăzii de Siguranță Tighina cu rugămintea, de a-i comunica dacă Leonid Lucașevski într-adevăr este agent-informator, deoarece asupra sa nu avea nici un act care ar fi dovedit acest lucru. În ziua următoare, Brigada de Siguranță Tighina a confirmat că Leonid Lucașevski este agent al Grupului de Divizii General Popovici și „când a fost trimis peste Nistru, a fost vizitat de un agent [de-]al nostru”. În continuare, Siguranța de la Tighina aducea la cunoștință că, Lucașevski „Este recunoscut de noi și din informațiunile ce le avem de la informatorul nostru, sus numitul a fost arestat și Judecat de Trib.[unalul] Militar revoluționar (bolșevic – P.M.), astfel că nu poate fi bănuit”.

Asupra lui Lucașevski nu s-a găsit nici un act care ar fi dovedit că este agent-informator, deoarece a fost trimis în misiune de agentul V. Trușevschi, care a fost împuternicit de Biroul 2 Informații al Grupului de Divizii General Popovici să execute această misiune, dar nereușind să treacă Nistrul, i-a predat expres executarea misiunii lui Lucașevski. Ordinul de serviciu nr. 58, emis la 1 iulie 1919 de Grupul de Divizii General Popovici, pentru executarea acestei misiuni, era doar pe numele agentului Trușevschi, în care se spunea: „D-l Victor Trușevschi (Trujinski) este în serviciul acestui Comandament și are voie a circula în întreaga Basarabie numai în baza prezentului ordin. Autoritățile militare și civile sunt rugate a-i da tot concursul ce va cere ca, transport, hrană, locuință, etc. D-sa are voie a trece Nistrul prin orice punct, numai în urma arătării prezentului ordin de serviciu. Nu va fi împiedicat sub nici un motiv de la îndeplinirea însărcinării speciale ce are. Cei ce-l vor împiedica, rămân răspunzători. Prezentul ordin de serviciu este valabil pentru una lună”. Un astfel de ordin agentul Lucașevski nu avea, dar până la urmă situația s-a clarificat.

Alteori, misiunile agenților români de peste Nistru au avut un sfârșit tragic. La 12 septembrie 1919, Divizia a IX-a a Corpului 5 Armată, i-a raportat Biroului 2 Informații al Grupului de Divizii General Popovici informațiile primite de la subsectorul Brigăzii 18 Infanterie. Potrivit raportului, în luna aprilie 1919, agentul special de siguranță Ștefan Popescu din Serviciul de Siguranță Soroca, a fost trimis în Ucraina pentru a culege informații despre situația bolșevicilor. Anterior, el a mai fost de câteva ori peste Nistrul pentru a executa astfel de misiuni, însă de această dată a fost prins de bolșevici și „supus la îngrozitoare torturi, de pe urma cărora s-a ales cu ambele picioare tăiate mai jos de genunchi”. Deoarece „acest agent a adus servicii reale (Statului român – P.M.), precum și pentru spiritul de abnegație și sacrificiu ce a făcut dovadă”, comandantul Diviziei a IX-a, generalul Mironescu, s-a adresat comandamentului Grupului de Divizii General Popovici pentru a interveni „în mod stăruitor” la Societatea Invalizilor de Război, în vederea procurării „unei perechi de picioare artificiale spre a se putea servi în viață”, precum și a interveni la Ministerul de Război pentru ca Ștefan Popescu să fie considerat invalid de război, „având drept la pensiune de grade inferioare, deoarece serviciul l-a făcut în timpul operațiunilor Armatei și pentru serviciul Armatei Române”.

Din serviciile de informații era eliminat orice colaborator, indiferent de postul ocupat, dacă comitea acte de abuz în serviciu și prin comportamentul său compromitea imaginea instituției pe care o reprezenta. Ca dovadă în acest sens, este raportul Nr. 2.301 din 6 septembrie 1919, al Subinspectoratului General de Siguranță din Cernăuți, adresat Ministerului de Interne și ajuns în copie la generalul Popovici. În raport se spunea că, în seara zilei de 30 iulie 1919, în unul din hotelurile de consumație din Cernăuți, un oarecare „șef de Siguranță” în stare completă de ebrietate a provocat scandaluri, care au atras atenția publicului, în care blama Siguranța Statului. Apoi, după toate cele petrecute, „arătând carnetul (legitimația de serviciu – P.M.) celor prezenți i-a amenințat că-i va aresta”. Luând măsurile necesare, Siguranța din Cernăuți a stabilit că, acest „șef de Siguranță” locuia la hotelul Bristol și a doua zi, invitat la sediul Subinspectoratului pentru cercetări, s-a prezentat, iar la întrebările puse, a arătat „un carnet de recunoaștere”, eliberat pe numele lui Simion Iagăr (după cum susținea că se numește interogatul) de Divizia a IX-a și semnat de generalul Atanasiu. A declarat că, este șeful Serviciului de Siguranță al Diviziei a IX-a din Chișinău. De cele petrecute la Cernăuți a luat cunoștință și colonelul Castano, comisarul regal al Diviziei a VIII-a din Cernăuți.

Siguranța de la Cernăuți, după prezentarea acestui caz Ministerului de Interne, încheia prin a spune: „Cum acest fel de funcționari dezonorează Serviciul Siguranței Statului, mai ales în noile teritorii, rugăm cu insistență să binevoiți a lua măsurile ce veți binevoi a găsi de cuviință”. După înaintarea materialelor la Chișinău, pentru a se decide în cazul lui Simion Iagăr, generalul Popovici a dispus următoarele: „9.IX.1919. Divizia 9 rugați a licenția pe acel agent că a făcut de rușine Comandamentul”.

De asemenea, cu concursul Subinspectoratului General al Siguranței din Cernăuți, la începutul anului 1920, a fost concediat un alt colaborator al Siguranței, care desfășura diverse activități antiromânești. Încă de la mijlocul anului 1919, Serviciul Special de Siguranță Cernăuți a cules informații despre Ivan Mihailovici Hitrof din comuna Larga Veche, județul Hotin (Basarabia), care activa în calitate de agent-informator al Diviziei a VIII-a. Din investigațiile întreprinse a rezultat că, acest individ, sub tutela de agent, „ar fi omul de încredere al fraților Krupenski din Basarabia, în care calitate ducea și diferite corespondențe particulare de la evreii din Bucovina și Basarabia la Odessa”. S-a mai putut constata că, Hitrof ar fi fost și agent-informator al „biroului de informații din Chișinău”. Divizia a VIII-a, fiind informată despre cele constatate de Serviciul Special de Siguranță de la Cernăuți, i-a retras lui Hitrof legitimația de agent și l-a licențiat din serviciul Biroului 2 Informații al diviziei.

În privința „cazului Hitrof” comandamentul Grupului de Divizii General Popovici, relata: „20.III.1920. Agentul Hitrof a fost la acest Comandament în 1918. Biroul îl întrebuința pentru a stabili legătura ce o are Comitetul pentru eliberarea Basarabiei din Odessa cu Basarabia. Se știa de noi că face legătura între Crupenschi de la Odessa și cei din Basarabia. A fost o singură dată trimis în misiune și întrucât rezultatele date nu au fost bune, a fost concediat. Divizia a 8 să îl urmărească și să[-l] aresteze”.

În februarie 1920, s-a adresat Comandamentului Grupului de Divizii General Popovici Afanasie Ciobotaru, concediat din Siguranța orașului Chișinău, cu solicitarea de a fi angajat ca agent-informator la Grupul de Divizii General Popovici. Însă, solicitantul în cerere nu a menționat cauza concedierii din structurile Siguranței. În urma scurtelor investigații întreprinse, s-a stabilit că, „a fost dat afară pentru abuz de putere și luare de mită”, fiind și cu actele dresate pentru judecă. În urma examinării cererii lui Ciobotaru, s-a decis: „Față de cele arătate mai sus, credem că nu putem angaja un astfel de dement”. Angajarea acestuia putea fi admisă numai dacă vinovăția lui nu s-ar dovedi de instanțele de judecată.

Unii indivizi depuneau la Biroul de Informații al Grupului de Divizii General Popovici cerere de angajare ca agenți și fără să afle rezultatul, dacă au fost sau nu acceptați în serviciu, se credeau deja agenți-informatori. Așa s-a întâmplat în cazul lui Alexandru Chiriac din Chișinău, care „n-a fost angajat și nici n-a adus vreun serviciu acestui Birou”, dar pretindea plata salariului.

Agenții-informatori ai Grupului de Divizii General Popovici erau remunerați în bani ori prin acordarea de favoruri în viața cotidiană. Erau tratați gratuit de medicul garnizoanei Chișinău și la necesitate, erau internați în Spitalul Militar. Agenții, în special cei ce activau în exterior, aveau neoficial statutul de militar.

Fluxul informativ necesar Comandamentului Grupului de Divizii General Popovici era asigurat, în cea mai mare parte, de rețelele de agenți-informatori și pentru a vedea care a fost contribuția acestora la cunoașterea situației din Basarabia și din stânga Nistrului de către autoritățile militare române, în continuare vom prezenta doar câteva rezultate ale activității agenturii în culegerea informațiilor.

La 5 octombrie 1919, agentul nr. 1 din Chișinău, raporta serviciului informativ al Armatei (care l-a rândul său comunica informațiile organelor polițienești și trupelor de grăniceri pentru a lua măsurile necesare de prevenire și combatere) că, la Tiraspol s-ar afla studenții Fanșelboim, Fischer, Orlovski, Seomorovski (fost ziarist la Viața Basarabiei), Ghiterman, Alexei Vomorovski și Suhoi, care „au făcut serviciul la bolșevici în Odessa și care voiesc a se înapoia în Basarabia din cauza mobilizării și a căror părinți se găsesc la Tighina”. Aceștia, în cazul trecerii frontierei în România, urmau să fie identificați, supravegheați și arestați.

Populația minoritară, în mare parte ostilă autorităților românești, era la curent cu mersul evenimentelor de dincolo de Nistru, încuraja și aștepta reanexarea Basarabiei, indiferent, la Rusia Sovietică sau la cea țaristă. La 17 octombrie 1919, agentul nr. 1 raporta că, în strada Harlambie, colț cu strada Nemțească din Chișinău, locuia căpitanul Bogoslavschi, fost militar în Armata rusă (Regimentul 54 Chișinău) și fost proprietar al Clubului Unirea din capitala Basarabiei. Din cauză că, autoritățile române i-au închis clubul, acesta se ducea prin toate cafenelele și cârciumile din oraș, „și înjură Românii”. El răspândea zvonul că, „peste câteva zile vor veni Denichiștii (monarhiștii ruși – P.M.) și vor goni pe Români din Basarabia, îndemnând în acel timp populația ca într-un atare caz să pună mâna pe arme și să gonească Românii”. Această informație era destul de alarmantă pentru autoritățile române, deoarece știrea că, „peste câteva zile vor veni Denichiștii”, putea corespunde realității, căci intenția generalului Denikin de a trece Nistrul cu armatele sale, pentru reanexarea Basarabiei, era cunoscută. Pe de altă parte, manifestările lui Bogoslavschi de a instiga la răscoală erau tot atât de periculoase. Așa că, imediat ce s-a primit această știre, „Biroul Informații al armatei de la Chișinău”, a cerut relații asupra acestui individ la Prefectura Poliției, spre a vedea dacă ar fi cazul să fie izolat de societate prin arestare.

La 3 noiembrie 1919, agentul nr. 1 informa despre un alt fost ofițer țarist, care prezenta interes pentru organele polițienești. Era vorba de David Spaner, care venise de patru zile din Ucraina. Acesta, înainte de intrarea trupelor române în Basarabia, a făcut parte din Comitetul bolșevic din Chișinău și s-a refugiat la Odessa. Ulterior, în urma ocupării Odessei de către armatele lui Denikin, fiind urmărit pentru activități bolșevice, el s-a văzut nevoit să se refugieze în dreapta Nistrului. După ce autoritățile militare au cerut relații asupra lui Spaner la Prefectura Poliției și au primit o confirmare că, într-adevăr a activat în mișcarea comunistă și era periculos pentru securitatea statului, Biroul Informații al Grupului de Divizii General Popovici a dispus: „9.XI.1919. Se va urmări de un agent al Grupului”.

La 5 noiembrie 1919, un alt agent, nr. 40, informa despre unele știri alarmiste, discutate în cercurile intelectualității ruse din Basarabia. Mai exact, era vorba despre avocatul Globa, Iablocov și Trifon de la Tribunalul Chișinău, care spuneau că, au primit de la Luzghin, fost președinte al Tribunalului Chișinău, unele comunicate venite de la Denikin. Unul dintre acestea era adresat tuturor funcționarilor ruși din Basarabia aflați în disponibilitate. În textul comunicatului se spunea că, „în curând vor veni Denikiștii și le vor restitui toate pierderile din trecut”. Și această informație prezenta un interes deosebit pentru autorități, fiind chiar adusă la cunoștința lui Ion Inculeț, delegatul Guvernului român în Basarabia.

Evenimentele din Ucraina erau urmărite atent de către organele de Siguranță. Astfel, printr-o adresă a Serviciului de Siguranță din Ismail se aducea la cunoștință Poliției din același oraș că, la Odessa se formau societăți care protestau împotriva unirii Basarabiei cu România și se dădeau informații despre armatele din Ucraina, conduse de Petliura. Agenții locali mai raportau că, în Ismail circulau diverse zvonuri despre retragerea Armatei române din Basarabia, iar în locul ei ar fi urmat să vină trupele lui Petliura. Informații mai veridice sunt prezentate într-un Buletin informativ al evenimentelor din perioada 1-8 decembrie 1918, întocmit de Direcția Generală a Poliției și Siguranței Generale, în care se prezenta situația trupelor lui Petliura. „Trupele lui Petliura – se spune în acest document – au ocupat Odessa cu 20.000 de soldați infanterie, artilerie și cavalerie, declarând starea de asediu și numind guvernator pe Liscun, apoi trupele lui Petliura au ocupat Kievul, Chersonul, Ecaterinoslavul, satele Tașlâk și Butor (de pe malul stâng al Nistrului), au ajuns la Dubăsari unde s-au luat măsuri pentru a nu li se permite trecerea Nistrului”.

Informații despre starea de spirit a populației din Basarabia, după ocuparea Odessei de către Denikin, continuau să sosească la București. Au fost înregistrate unele acțiuni ale celor ce mai sperau într-o decizie favorabilă Rusiei la Conferința de Pace de la Paris. Serviciul de Siguranță de la Chișinău deținea informații despre știrile ce se răspândiseră în rândul populației evreiești din Leova, în sensul că în curând Basarabia va fi cedată Rusiei. De la Tighina veneau știri despre un așa-zis serviciu de siguranță, înființat la Tiraspol de armata lui Denikin, despre unii militari din orașul Tiraspol, suspectați de sentimente filo-române, lucru pentru care ar fi fost și arestați, fiind evocate cazurile colonelului Munteanu, colonelului Ostrasabin – comandantul garnizoanei din Tiraspol. Autoritățile române erau deosebit de atente la acțiunile generalului Denikin la Odessa după intrarea lui în oraș la 8-11 noiembrie 1919, când a creat Serviciul de propagandă privitor la România, în care au fost recrutați agenți originari din Basarabia. Denikin s-a ocupat și de crearea armatei de voluntari basarabeni la Odessa, formată din ruși basarabeni și pregătită pentru un eventual atac împotriva României. De la Tulcea, se confirma, la 22 noiembrie 1919, că armata voluntarilor, formată la Odessa din rușii basarabeni, era pregătită pentru un atac, dar se așteaptă înghețarea Nistrului pentru a începe ocuparea Basarabiei.

De la Chișinău, subinspectorul general al Siguranței, D. Zahiu, informa despre organizarea unor companii de grăniceri pentru paza frontierei cu România, linia Nistrului fiind împărțită în mai multe sectoare: Ovidiopol, Tiraspol, Dubăsari, Iampol, Moghilev, Ustia, Kameneț-Podolsk, pentru a împiedica pătrunderea agenților români din Basarabia. Denikin a mai înființat un batalion, alcătuit numai din foști ofițeri, originari din Basarabia. În 26 octombrie 1919, se confirma activitatea organizației iredentiste ruse de la Galați. La Chișinău se știa că membrii ei făceau spionaj pentru armata lui Denikin și difuzau manifeste aduse de la Odessa și redactate de Comitetul Salvarea Basarabiei.

La începutul anului 1920, agentul Nr. 1 a prezentat comandamentului Grupului de Divizii General Popovici o „notă” cu persoanele care desfășurau activități subversive în Bucovina și Galiția. Era vorba de o listă de 9 agenți din serviciul de informații francez și austriac, care erau extrem de suspecți prin acțiunile lor, unii fiind agenți dubli sau chiar tripli. Deoarece „nota” prezenta o valoare majoră pentru autoritățile române din Bucovina, la 17 ianuarie 1920 ea a fost trimisă Diviziei a VIII-a din Cernăuți, ca organele informative de acolo să efectueze cercetările de rigoare.

În ianuarie 1920, agentul nr. 1 l-a identificat pe unul din cei mai activi participanți bolșevici la „răscoala” de la Tighina. Era vorba despre evreul Nuhim Vaișein, zis Vinogradov, care locuia la acel moment într-un hotel din Cernăuți și se legitima cu un pașaport românesc fals procurat la Bălți. Acesta era membru activ al Comitetului bolșevic din Tiraspol și cu ocazia atacului armat bolșevic asupra Tighinei, l-a împușcat pe secretarul Siguranței din Tighina, Popescu. Pentru a fi recunoscut și arestat de organele polițienești, agentul nr. 1 a specificat că, Vaișein avea asupra sa o sumă mare de bani și purta barbă pentru a se camufla cât mai bine.

La Tighina activa agentul nr. 2, care la 5 octombrie 1919, informa despre unele acte de corupție din cadrul administrației județene. El menționa despre directorul prefecturii Tighina, Popescu, care fiind în Comisia de repatriere a Basarabenilor din Tiraspol, incasa sume de bani de la diferiți indivizi cărora le înlesnea trecerea în Basarabia. Această informație viza atât abuzurile funcționarilor publici, cât și periclitarea siguranței de stat a României la hotarul de pe Nistru (printre cei ce corupeau funcționarii din Tighina, puteau fi și agenții propagandiști și spioni sovietici). Agentul raporta că s-ar fi încasat câte 1.000 de lei de fiecare persoană. Astfel, prin această filieră au reușit să treacă în Basarabia indivizii Seiberg, originar din Chișinău, Idel Ghinsberg din Orhei, Rader și alții. Prin Tighina circula zvonul, potrivit căruia, nimeni nu putea trece Nistrul în Basarabia, fără consimțământul directorului de prefectură, care pretindea de la solicitanți diverse sume de bani pentru aceasta.

În vizorul agentului nr. 2 a nimerit și un sergent al Armatei franceze, despre care semnala într-un raport din 10 octombrie 1919. Acesta locuia pe strada Pușchin din Tighina, unde a rămas „încă de pe timpul când francezii erau încă în acel oraș”. A fost detașat pe lângă Biroul de Informații francez, în calitate de interpret de limbă rusă. Era suspectat că ar fi în serviciul rușilor. După plecarea autorităților militare franceze din localitate, acesta a rămas la Tighina, „sub pretext că e lăsat pentru culegeri de informațiuni” în interesul autorităților militare franceze. Cunoștea limba rusă mult mai bine decât franceza, fiindcă a trăit mai mulți ani în Rusia. Concluzia agentului nr. 2 despre acest sergent francez era următoarea: „E o persoană foarte suspectă, încât puțin timp cât l-am urmărit, m-am putut convinge că am de a face cu un emisar de a lui Denikin și în contra intereselor Românești. Sub mască de haină și reprezentantul Francezilor, e în legătură în Tighina cu toate persoanele suspecte, de care însă autoritățile nu îndrăznesc a lua măsuri contra lui”. Față de această „notă informativă”, șeful Biroului Informații al corpului de armată din Tighina a precizat: „11.X.1919. Este desigur Sergentul Jaffe, ce este detașat la Tighina de Bir.[oul] Inf.[ormații] francez din Chișinău și de care Lt. Glekes, șeful Bir.[oului], mi-a vorbit personal, că îl are la Tighina”.

La 13 octombrie 1919, agentul nr. 2 a revenit cu noi informații care interesau securitatea statului. El informa că, de curând au plecat de la Moscova în direcția României, Poloniei, Bulgariei și Germaniei, mai mulți emisari, care aveau asupra lor sume mari de bani (coroane, mărci și aur). Frontiera României ar fi trecut-o deja pe la Galați. Aveau asupra lor pașapoarte românești, confiscate de la cetățenii români aflați în Rusia Sovietică, precum și alte acte falsificate, originalele cărora au fost confiscate de la consulatele polon, elvețian, olandez, danez și spaniol din Rusia. Călătoreau ca agenți consulari. Fiecare din ei vorbea limbile rusă, franceză, germană, polonă și mai puțin română. Misiunea lor consta în a stabili legătura cu comitetele secrete bolșevice din țările în care mergeau.

Pentru identificarea lor, agentul nr. 2 relata că, aceștia în majoritate sunt evrei și vor căuta să schimbe în casele de schimb valutar bani. De asemenea, vor descinde în cele mai mari hoteluri (pentru a nu putea fi identificați) și vor căuta să obțină în tren compartimente separate.

Doi indivizi din acest grup de emisari, aveau mandat pentru România. Era vorba de Șmil Faerștein din Fălticeni și A. Goldenberg din Galați. Ambii aveau acte false, pe nume fictive. Organele polițienești urmau să-i identifice și să-i aresteze.

La 8 septembrie 1919, agentul nr. 47 a înaintat o „notă”, în care raporta că, „astăzi, la ora 11 a.m., am fost la Ministrul Plenipotențiar Sârb din str. Dorobanți Nr. 18, București; am stat cu el de vorbă și D-sa mi-a spus că, Basarabia niciodată nu a fost a românilor și nici nu va fi, a fost a turcilor și să mulțumească Rusia că ne-a scăpat din mâna Turcilor”. În continuare, agentul relata că, ministrul sârb s-ar fi exprimat și în privința Banatului, despre care spunea că, „nu are să fie al românilor și că popoarele slave tind a se alia cu Rusia, care va deveni o împărăție constituțională”. Aceasta era poziția statelor slave din vecinătatea României. După preluarea puterii în Rusia de către bolșevici în octombrie 1917, mulți ruși antibolșevici au emigrat în Bulgaria și Serbia, unde au organizat importante centre antibolșevice. Atitudinea acestor state față de România era dictată, pe de o parte, de solidaritatea slavă, iar pe de cealaltă, de propaganda rusă antibolșevică, care în problema frontierelor României (problema Basarabiei), coincidea cu cea a bolșevicilor.

În finalul, „notei”, agentul nr. 47 explica de ce ministrul sârb de la București, în relațiile româno-ruse, se situa pe poziția Rusiei: „Ministrul este prieten cu generalul Rus Ghervacov, care lucrează contra României”.

Cu începere de la 20 octombrie 1920, comandamentul Corpului 2 Armată din Chișinău a fost mutat la București. Toate trupele și serviciile din Basarabia, care aparțineau Corpului 2 Armată, au fost trecute sub ordinele Corpului 3 Armată, condus de generalul de divizie Nicolae Rujinski și a cărui reședință era la Galați, dar cu postul de comandă la Chișinău. Astfel, teritoriile județelor Chișinău, Tighina, Cahul, Cetatea Albă și Ismail, au trecut în subordinele Corpului 3 Armată din punct de vedere al disciplinei și al justiției militare, rămânând din punct de vedere teritorial militar, sub ordinele Comandamentului Teritorial al Basarabiei.

Situația din Rusia, de după Primul Război Mondial și venirea la putere a bolșevicilor, era destul de complicată, cu efecte negative asupra Basarabiei (și a României, în general). Deosebit de greu a fost în primii ani de după Unire, organele polițienești având foarte mult de lucru. După cum relata geograful francez E. de Martonne, în urma călătoriei efectuate în România în anul 1919, „Țara este încă sub regimul ocupației militare; Nistrul este un front de război în spatele căruia batalioanele se eșalonează în adâncime cantonate în sate și de-a lungul căruia circulă tot timpul patrule. În fiecare sâmbătă trec Nistrul bolșevici, sunt arestați mereu purtători de manifeste sau chiar bombe; s-au comis numeroase atentate pe calea ferată, în timpul vizitei mele pe străzile Chișinăului au fost omorâți agenți de poliție”. Doar după eforturi sporite, s-a ajuns la o oarecare ameliorare a acestei situației, care, cu o intensitate mai mare sau mai mică, a dominat întreaga perioadă interbelică.

În perioada 1924-1929, Direcția Poliției și Siguranței Generale, era condusă de un director general, ajutat de un subdirector. Direcția continua să aibă organele împărțite, în organe centrale (Serviciul Poliției Tehnice, Serviciul Control și Inspecții, Direcția Administrației și Personalului, Direcția Poliției de Siguranță) și teritoriale. În cadrul Direcției Poliției de Siguranță intrau Serviciul Siguranței, Serviciul Controlului Străinilor și patru Brigăzi Centrale conduse de un inspector general: Brigada I-a urmărirea din punct de vedere informativ partidele politice de centru și de dreapta, studenții și ziariștii; Brigada a II-a se ocupa cu cercetările de drept comun; Brigada a III-a urmărirea partidele politice de stânga și organizațiile legale și ilegale; Brigada a IV-a culegea informații despre străinii care se aflau în București. Mai exista: poliția sanitară, vamală, poliția monopolului vânzării băuturilor spirtoase, poliția măsurilor și greutăților, poliția vânzării, posedării și portului armelor, poliția servitorilor, poliția teatrelor, poliția presei, poliția vieții religioase, poliția circulației.

În provinciile istorice, Siguranța Statului era reprezentată de Subinspectoratele Generale de Siguranță de la Chișinău, Cernăuți, Cluj și Constanța. Prefecturi de Poliție erau la București, Brăila, Chișinău, Cetatea Albă, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Ismail și Ploiești. Per total, pe țară, existau 81 de Poliții de orașe, 21 de Servicii Speciale de Siguranță, 47 de Brigăzi Speciale de Siguranță, 6 Sub-brigăzi Speciale de Siguranță, 26 de Poliții de porturi și 22 de Poliții de gări.

În ianuarie 1921, șef al Brigăzii de Siguranță Vâlcov era Vl. Palada, având în subordine 8 funcționari; la Bălți Siguranța era condusă de Vasile Ștefănescu, cu 16 funcționari în subordine; șef al Brigăzii de Siguranță Tighina era D. C. Popescu, având la dispoziție 23 de funcționari; la Bolgrad șefia Siguranței o deținea N. C. Tănăsescu, având în subordine 16 funcționari; șef al Brigăzii de Siguranță Cahul era Eugen D. Vaighel, cu 10 subordonați; șef al Brigăzii de Siguranță Chilia Nouă era Romulus Stănescu, în subordine cu 15 funcționari; șef al Brigăzii de Siguranță Chișinău era Gh. C. Theodor, cu 52 de subordonați; la Hotin conducerea Brigăzii de Siguranță era deținută de Em. Catană, cu 14 funcționari în subordine.

Pentru a vedea ce reprezenta o brigadă sau un serviciu de siguranță, dăm mai jos componența Serviciului Special de Siguranță Soroca din februarie 1926: erau 21 de funcționari – subșefi de serviciu, comisari ajutori, subcomisari, impiegați, agenți speciali (din care 2-3 lucrau sub acoperire; numele lor, decât inițialele, nu figurau în nici un borderou, tabel sau situație prezentată de conducerea brigăzii), sergent de oraș, cameristă, etc. O brigadă de siguranță era numeric mai mică decât un serviciu special de siguranță.

Atât brigăzile, cât și serviciile de siguranță, dispuneau de o vastă rețea de agenți secreți și informatori, atât de necesari realizării misiunilor. Aceștia, după ce obțineau informațiile dorite, le treceau într-o „notă informativă” scrisă de obicei, cu creionul, pe o jumătate de coală de hârtie, în limba română sau rusă (tradusă apoi de un traducător special, care exista la fiecare brigadă de siguranță), textul fiind însoțit de multiple greșeli ortografice și de exprimare. Unele „note” erau semnate de informatori cu numele conspirativ sau chiar și cu cel adevărat.

În februarie-martie 1920, Subinspectoratul Siguranței Generale Chișinău, îi avea printre informatorii săi pe: Maerinici, A. Iremenco, Pogrebnoi, Anton Davidovici, Gheorghe Ioanid, Gheorghe P. Moisset, Z. Tenenbaum, Ivanciu Ștefănescu, Vladimir Ungureanu, etc.

La sfârșitul anului 1928, Inspectoratul Siguranței Generale Chișinău dispunea de 27 de agenți sub acoperire. Dar periodic, ei erau înlocuiți cu alții: cei nou numiți erau distribuiți pe la brigăzile de siguranță, iar cei vechi erau disponibilizați. La 12 ianuarie 1929, prin decizia ministerială nr. 2.175-S, la Inspectoratul Siguranței Generale Chișinău au fost numiți în funcție mai mulți agenți secreți diurniști: Constantin Ionescu, Gheorghe Moraru, Nicolae Grossu, Alexandru Vlăhuță, Ștefan Petrov, Grigore Stepanov, Leon Savitzki, Ioan Ghițescu și Teodor Galiurov, remunerați cu un salariu lunar cuprins între 2.000-5.000 de lei (fără impozit, salariu ce era impozitat). După numire, agenții au fost detașați pe la brigăzile de siguranță din județele Basarabiei. Spre exemplu, Alexandru Vlăhiță a fost detașat la Brigada de Siguranță din Ismail.

Agentura în bună parte era formată din femei. La 29 august 1924, prin decizia ministerială nr. 55.354-S, „Doamna P. O.” a fost numită pe ziua de 1 septembrie 1924, în funcția de agent special de clasa a II-a acoperit, la Serviciul Special de Siguranță Chișinău, în locul vacant apărut în urma destituirii lui Vladimir Rolea.

În baza informațiilor procurate de rețeaua de agenți secreți, erau întocmite „note informative” asupra diverselor probleme legate de siguranța Statului, erau semnalați și luați în supraveghere indivizii suspecți, se făceau descinderi și arestări, etc. „Notele informative” reprezentau rezultatul activității agenturii și a subdiviziunilor Siguranței, și erau înaintate pe scară ierarhică pentru informarea factorilor de decizie.

Trecerile clandestine ale agenților externi peste frontieră (râul Nistru), pentru procurarea informațiilor despre inamic, se făceau numai în acord cu grănicerii și unitățile militare din sector. Spre exemplu, la 22 martie 1920, Subinspectoratul Siguranței Generale a intervenit la Grupul de Divizii General Popovici cu rugămintea, de „a dispune să se admită trecerea peste frontieră în Ucraina, prin punctul Ataki (Otaci)-Soroca în ziua de 23 Martie curent, a informatorului nostru U. M. Botezatu, dându-se cuvenitele ordine în acest scop garnizoanei respective”. Uneori, dacă nu erau înștiințate organele de pază și ordine publică din regiune, agenții erau reținuți de grăniceri sau jandarmi în timpul misiunilor, pe motiv că păreau suspecți. Brigăzile de siguranță în dese cazuri erau avertizate să nu-și trimită agenții pe linia hotarului până nu erau anunțați grănicerii.

Periodic, agenților-informatori li se atrăgea atenția asupra tactului și discreției în timpul culegerii informațiilor referitoare la persoanele suspecte și să nu lucreze după metoda care „nu corespunde câtuși de puțin unui serviciu de informațiuni acoperit”. Aceste avertizări veneau de obicei atunci când vreunul din agenții Siguranței, fără să respecte tehnicile conspirativității, deschis culegea informațiile necesare, în acest fel autodemascându-se.

Acțiunile subversive de un maxim pericol pentru Basarabia, după cum am arătat mai sus, veneau din partea bolșevicilor, dar și din partea ucrainenilor naționaliști (care intenționau făurirea Ucrainei independente, cu includerea în componența ei a Basarabiei și Bucovinei) și a rușilor albi (monarhiști, care doreau restabilirea Imperiului Rus). Toți urmăreau un singur scop – ruperea teritoriului Basarabiei din componența României. În mare parte, activitatea Siguranței din Basarabia s-a axat pe confruntarea cu propaganda, terorismul și spionajul executat de agenții bolșevici de peste Nistru. În Basarabia, unele grupări de bolșevici, care au format în orașul Chișinău un așa-zis Comitet, sub președinția lui Ivan Krivorukov din Tighina, fost deputat în Sfatul Țării, și-au asumat misiunea să adune informații despre administrația română, pe care apoi să le trimită în Rusia.

La Moscova, în aprilie 1918, la Congresul Partidului Comunist bolșevic din Rusia au fost luate unele hotărâri privind propaganda bolșevică peste hotare. Ca urmare, în mai 1918, G. Poniatovski, N. Osipov, A. Poplavski, V. Voronțov, O. Gorbaciov, B. Gumpert, M. Kostovețki, precum și alți agenți sovietici, au fost trimiși din Rusia în Basarabia pentru organizarea unei mișcării bolșevice. Aceștia au constituit în mai 1918 la Chișinău, primul Comitet provizoriu, fiind apoi create Comitete la Tighina, Orhei, Reni, Cetatea Alba.

De menționat că, în teritoriul dintre Nistru și Prut nu a existat un partid comunist propriu-zis, iar așa-zisa organizație bolșevică era alcătuită din membrii P.C. (b) din Rusia, fiind o secție regională a acestui partid. Ea își recruta cadrele locale în mare parte din rândul tineretului minorităților naționale, în special ale acelora care anterior anului 1918, avuseră un regim privilegiat (ruși, ucraineni, evrei etc.). Aceștia activau ilegal/clandestin sau înlesneau răspândirea manifestelor. De asemenea, ei erau prezenți în organizațiile de spionaj și ofereau adăpost curierilor sovietici, care făceau spionaj în favoarea Rusiei sovietice. Conform unor date ale poliției din Cetatea Albă, minoritatea etnică bulgară a avut mereu „o atitudine dușmănoasă față de populația românească și statul român deși ei aveau o situație materială mai bună decât românii, rușii și ucrainenii”. Din rândul populației de origine bulgară au fost recrutate numeroase elemente care s-au angajat în serviciul Rusiei Sovietice începând cu anul 1919. În anul 1923, a fost descoperită o organizație comunistă revoluționară, condusă de Nicolae Sisman, zis Afanasiev. Aceasta a constituit nuclee comuniste în localitățile cu populație bulgară, pentru a colabora cu organizația revoluționară din Tatar-Bunar.

Prin intermediul Ucrainei Sovietice, autoritățile centrale de la Moscova își desfășurau acțiunile subversive în Basarabia. Pentru aceasta se cheltuiau sume imense. Spre exemplu, în bugetul Comitetelor județene de partid și ale Comitetelor revoluționar-militare din Ucraina Sovietică, aprobat de Comitetul Central al P.C.(b) din Rusia, s-au prevăzut pentru acțiuni subversive în Basarabia, în aprilie 1919, următoarele sume de bani: „- Întreținerea comitetelor județene de partid – 27.000 ruble; – Agitație (câte 5.000 ruble pentru fiecare județ) – 45.000 ruble; – Achiziție de literatură și editarea ei în mai multe limbi – 24.000 ruble; – Întreținerea localurilor pentru întruniri și conferințe – 12.000 ruble; – Pentru comitetele militar-revoluționare județene – 29.000 ruble; – Pentru serviciul de contraspionaj – 12.000 ruble; – Aprovizionarea a 8 grupe subversive (a câte 6 persoane în fiecare… 30.000 ruble; – Pentru specialiștii militari și crearea detașamentelor armate – 50.000 ruble; – Cumpărarea materialului exploziv – 12.000 ruble; – Dislocarea de urgență în diferite locuri a forțelor armate existente – 90.000 ruble; – Cheltuieli diverse – 15.000 ruble; Total 358.000 ruble”.

În martie 1919, Lenin a organizat Komintern-ul (Internaționala Comunistă) – un supra-partid care a ținut în tensiune statele „burghezo-moșierești” mult timp. Era partidul partidelor comuniste din lume, subordonat Kremlinului. Kominterniștii erau agenții devotați total Moscovei, care orbește, întru realizarea visului bolșevic de dominare a lumii, îi executau toate ordinele de propagandă, terorism, spionaj, provocare, subminare, etc. în patriile lor. Erau elementele de execuție al „exportului revoluției proletare”, dogmatizați, dar și alimentați cu fonduri consistente de către Kremlin. Șeful kominterniștilor români și tutela lor era Christian Racovski, născut în România în anul 1877 și sub imboldul simpatiilor față de ideologia de stânga, pleacă în Rusia înainte de 1917 și se pune în slujba regimului bolșevic, devenind un fervent dușman al României, inclusiv în problema Basarabiei. În 1917-1918, activează împotriva României de la Odessa. Apoi, ajuns la Petrograd, este numit în fruntea Colegiului Suprem Autonom pentru afacerile ruso-române (ianuarie-februarie 1918). Din ianuarie 1919, a fost numit în funcția de Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina, considerat a fi persoana cea mai indicată pentru realizarea directivelor Moscovei, dar și a luptei de acolo cu România „burghezo-moșierească”. Este un apropiat al lui Lev Troțki și face parte din elita politică „proletară” de la Kremlin.

Agenții bolșevici, pregătiți și finanțați de Moscova, sunt încontinuu trimiși în toată România pentru a crea instabilitate în societate și în armată, Basarabia fiind cea mai afectată de propaganda subversivă comunistă. Instruiți în centrele din Rusia și Ucraina, treceau în mod fraudulos Nistrul și executau indicațiile conducerii de la Moscova. Arestarea agenților comuniști de către organele Siguranței în vara anului 1919, a redus substanțial rețeaua ilegală comunistă din Basarabia. Însă, peste Nistru conveierul fabricării de agenți lucra încontinuu și în Basarabia erau trimise noi și noi elemente subversive.

După arestările din vara anului 1919, acțiunile agenților bolșevici din Basarabia au stagnat o perioadă. Unii bolșevici, reușind să treacă Nistrul, s-au stabilit în Rusia, alții, pentru a nu fi descoperiți de către organele Siguranței, și-au schimbat domiciliul, numele.

Din rândul basarabenilor refugiați la Harkov și Odessa, erau pregătiți agenți pentru propagandă bolșevică în Basarabia. De altfel, în centrele din Rusia și Ucraina, pentru țările din Balcani, agenții erau cooptați din rândul nativilor din această regiune și instruiți de instructorii Komintern-ului.

Printre primii agenți bolșevici – originari din Basarabia – trimiși cu misiuni în dreapta Nistrului, au fost Pavel Tcacenco și Șmil Bubnovski, în noiembrie 1919. Ei aveau misiunea de a organiza activitatea subversivă ilegală a celor ce scăpaseră de arestări, să coopteze noi aderenți și să creeze un nucleu comunist la Chișinău, urmând ca el să se transforme într-un centru pentru alte așa-zisele comitete revoluționare. Conform instrucțiunilor Centrului de la Odessa, ei trebuiau să impună celor din Basarabia noi metode de activitate, inclusiv ieșirea din izolare și integrarea mișcării ilegale în mișcarea comunistă din România. Agenții care acționau în Chișinău, până în octombrie 1919 s-au aflat în subordinele directe ale organelor centrale din Ucraina, sub controlul lui Ch. Racovski.

„Una din formele acțiunii comuniste – se menționa în Ordonanța definitivă a procesului comuniștilor din Dealul Spirii din 1921 – și care a luat în ultimul timp o extindere considerabilă este și spionajul divizat în două: spionaj politic și spionaj militar”. Se preciza că acești agenți proveneau din „înalta școală de spionaj din Harkov”.

Mijloacele violente practicate de agenții comuniști nu erau de inspirație locală, dar erau indicate de către conducerea de la Moscova. Într-o scrisoare adresată comuniștilor germani, se spunea de pildă: „Guvernul sovietic a hotărât să aplice toate mijloacele de care dispune în lupta contra burgheziei și a elaborat în toate detaliile, planul teroarei mondiale a cărui reușită în execuție este în legătură cu rezultatul alegerilor parlamentare din Franța și Anglia. Noi vom organiza o serie de acte teroriste pe scena internațională și vom nimici pe acei membri ai guvernelor Antantei și Germaniei, care pun piedici revoluției universale”.

Siguranța Statului considera că actele teroriste ale Rusiei sovietice în România se exercitau, în anii `20, pe două direcții: economică și politică. În direcția economică se făceau presiuni asupra României prin diverse mijloace, acuzația principală fiind refuzul de a încheia convenții comerciale cu statul sovietic în condițiile impuse de ea. Teroarea politică se exercita prin diverse atentate îndreptate contra autorităților statului, drept protest împotriva urmăririi comuniștilor. Intențiile guvernului sovietic erau de a abate atenția opiniei publice mondiale de la situația catastrofală din Rusia sovietică în acel moment și de a pregăti terenul, în țările vizate de planurile agresive, pentru o viitoare ofensivă a Armatei roșii.

Indicațiile Centrelor din stânga Nistrului erau îndeplinite cu strictețe de agenții comuniști, după cum se vede din informațiile agenților de Siguranță referitoare la atentatele comise în Basarabia asupra trenurilor și podurilor de cale ferată, și în privința unor bande ce acționau pe teritoriul Basarabiei. Despre acțiunile acestor bande Z. Husărescu, inspector general al Siguranței Statului din Basarabia, scria: „bandele se dedau la jafuri și acte de tâlhărie. Astfel, în cursul anului 1920-1922, și în special la începutul anului 1923, locuitorii din jud. Cetatea Albă, Tighina, Orhei și Hotin suferiră incursiunile bandelor bolșevice care, fiind prinse în majoritate, au mărturisit că fac parte din organizații de dincolo de Nistru în care intrau și refugiați basarabeni”. Agenții comuniști au adus în Basarabia în mod fraudulos arme, material exploziv, creau depozite clandestine în unele case conspirative, descoperite de către Siguranță. În noiembrie 1920, un atentat fusese pus la cale de agenții comuniști în localul Teatrului Național din Chișinău. Tentative de comitere a unor atentate asupra căilor ferate au fost descoperite în mai multe localități. Un astfel de atentat a fost descoperit pe tronsonul de cale ferată Tighina – Căușeni la 4 octombrie 1921, unde ar fi trebuit să explodeze o bombă la trecerea unui tren personal, tentativă eșuată. O organizație teroristă a fost descoperită și la Cetatea Albă, la 14 decembrie 1921, condusă de inginerul Alexandru Tomov. Din cercetările organelor de Poliție și Siguranță s-a stabilit că, membrii acestei organizații au fost autorii atentatului din 14 noiembrie 1921, comis asupra Brigăzii de Siguranță din Cetatea Albă, unde au existat și victime: doi soldați și doi agenți de Siguranță. În timpul arestării membrilor acestei organizații au fost descoperite documente, care denotă existența unei legături directe cu organizațiile de la Odessa, de unde primeau indicații și bani pentru producerea actelor teroriste. În urma depozițiilor celor arestați, agenții Siguranței au descoperit și alte instalații explozibile în diverse zone din oraș, precum și material exploziv nefolosit încă de agenții comuniști. De altfel, agenții Siguranței au descoperit depozite de arme și material exploziv, trimis de peste Nistru, în mai multe localități din sudul Basarabiei.

Centrele de peste Nistru, Moghilev, Tiraspol și Odessa, acordau o atenție deosebită activității teroriste, ale cărei rezultate se vedeau imediat. Prin aceste acte teroriste, se urmărea producerea unor pagube materiale și umane cât mai mari, crearea unei stări de tensiune în rândul populației, care să-și piardă încrederea în autorități, destabilizarea întregii vieți politice și sociale din România. După aceasta, intra în acțiune propaganda, care prezenta atentatele și incursiunile bandelor înarmate de peste Nistru, drept revoltă a populației locale față de asuprirea românească „burghezo-moșierească”, iar măsurile de siguranță luate de autorități – drept represalii față de populația oprimată.

În afara celor mai însemnate incursiuni armate de peste frontieră, cunoscute în istoriografia sovietică drept „răscoale” (de la Hotin, Tighina, Tatar-Bunar), au fost și foarte multe de proporții mai mici. În septembrie 1921, Brigada de Siguranță Hotin informa că, în decursul lunii august 1921, în județul Hotin au avut loc „patru atacuri banditești în stil mare”, împotriva a „tot ce este autoritate românească”. Până în ziua de 3 septembrie 1921, Brigada de Siguranță de la Hotin a prins 48 de bandiți și găzduitori, iar o parte au fost împușcați în timpul atacurilor.

O bună parte din componenții bandelor criminale din Basarabia (agenți comuniști, tâlhari, spărgători) erau formate din etnici evrei, care în multe cazuri au atacat și omorât pe reprezentanții autorităților române, au provocat panică în sânul populației.

Pentru stârpirea acestor bande comuniste și de tâlhari, care operau în Bucovina, nordul Moldovei și Basarabia, în august 1921 guvernul hotărâse declanșarea unei acțiuni energice, care să fie executată de autoritățile militare, cu concursul autorităților administrative, a jandarmeriei rurale, polițiilor și serviciilor speciale de siguranță. Despre această acțiune li s-a comunicat și Brigăzilor de Siguranță Bălți și Soroca, pentru a se implica în această activitate. Comandantul Corpului IV Armată, generalul Zadic, a fost împuternicit cu conducerea acestei acțiuni. Pentru coordonarea și centralizarea lucrărilor autorităților administrative, de poliție și siguranță, Ministerul de Interne a delegat pe inspectorul general din Iași, Bogdan, să activeze pe lângă Comandamentul Corpului IV Armată din Iași. Inspectorul Bogdan avea conducerea, în această problemă, a brigăzilor de siguranță, precum și a polițiilor din punctule de frontieră, care erau la dispoziția implicită a armatei. Tudor Sfetcovici, șef de serviciu în cadrul Siguranței basarabene, a fost delegat cu conducerea și controlul Brigăzilor de Siguranță Soroca și Bălți, și a polițiilor punctelor de frontieră din județul Soroca. Toate informațiile obținute în această direcție de activitate, trebuiau centralizate la Bălți, de unde T. Sfetcovici urma să le comunice zilnic inspectorului Bogdan la Iași, dar și șefilor săi de la Chișinău, „zilnic și la timp”. Trebuia depus tot zelul „pentru ducerea la bun sfârșit a acțiunii ordonate de guvern, pentru restabilirea liniștii publice”.

Așadar, urmau activități prompte împotriva acțiuni intense „depusă de comunism în țara noastră și în special în Basarabia, pentru convertirea tineretului la noua credință anarhică a bolșevismului”.

Organele însărcinate cu menținerea ordinii în regiune, poliția, Siguranța, armata, au depus un efort considerabil în această direcție, pentru crearea unui climat stabil în perioada de integrare a Basarabiei în structurile administrative și politice ale României. Dar aceste acțiuni, soldate cu arestări și condamnări ale agenților bolșevici, nu au modificat planurile Centrelor din stânga Nistrului. Acolo aveau loc pregătiri intense ale altor agenți comuniști, care urmau să fie infiltrați în mod fraudulos în România. Ei erau instruiți după un anumit plan și trebuiau să execute ordinele primite. Odată ajunși în Basarabia, urmau să acționeze după o anumită schemă, pregătind terenul pentru o eventuală ofensivă a Armatei roșii, prin a provoca „izbucnirea revoluției în această provincie”. Erau niște planuri utopice, irealizabile pentru moment. După cum mărturisea șefilor săi din Ucraina un agent bolșevic trimis în Basarabia, „însărcinările ce li s-au dat comuniștilor, nu pot fi executate din insuficiența personalului, a arestărilor efectuate de Siguranță și a situației politice nefavorabile din această provincie”. Planurile bolșevice eșuau. Zaharia Husărescu spunea că, „cei de peste Nistru își imaginau o ocupare lesnicioasă a provinciei cu ajutorul populației indigene; contau pe o rezistență minimă a trupelor române și puneau mare temei pe armatele regulate sovietice, ce ar fi înaintat din Ucraina. […]. După exercitarea teroarei prin acte violente, vine ultima etapă, înainte de acțiunea generală, etapa bandelor, care au ca scop extinderea terorii, distrugerea mijloacelor de comunicație, întreruperea legăturilor între unitățile de trupă, jefuirea populației etc. Acțiunea generală constă în invazia Armatei roșii cu ajutorul detașamentelor de revoluționari din interiorul provinciei”.

O altă incursiune bolșevică, care a pus pe jar comunele județului Cetatea Albă, a avut loc în octombrie 1921. În noaptea de 5 spre 6 octombrie, la orele 03.30, o bandă teroristă compusă din 36 de indivizi înarmați (cu 2 mitraliere, 4 puști-mitralieră, diverse arme și muniții) și-au făcut apariția în comuna Alexandrovca, jud. Cetatea Albă. Acolo au deposedat sătenii de nouă căruțe, în care s-au îmbarcat și au luat drumul spre Moldovca, unde au ajuns pe la 07.30. Intrând în comună au împușcat pe evreul Coremazchi din Crocmaz, „pentru motivul că e spionul Românilor”, de la care au luat suma de 4.000 de lei. Au plecat apoi la școala primară, unde s-au interesat în ce limbă se predau lecțiile. În drum, întâlnind pe învățătorul Ananie Cula din Căplani, care a venit la percepție, au intenționat să-l omoare. Numai grație intervenției populației, acesta a rămas în viață, însă deposedat de actul de identitate.

Postul de jandarmi din Bebei (Volintiri) și Secția de jandarmi din Staro-Cazaci, fiind sesizate de cele întâmplate, au purces la urmărirea bandiților, care sub presiunea urmăritorilor au luat direcția Căplan. În drum spre această comună a avut loc prima ciocnire între jandarmi și teroriști, care i-a făcut să se îndrepte spre Olănești. În deplasarea lor spre Olănești, l-au omorât pe notarul comunei Crocmaz, Dincovschi, de la care au luat și suma de 2.000 de lei.

În marginea Olăneștiului bandiții au fost întâmpinați de jandarmi și populația adunată în apărarea comunei. Crezând că au în față unități ale armatei, teroriștii au mers spre Crocmaz, iar de acolo spre Staro-Cazaci. Acolo forțele de ordine și populația înarmată cu furci și topoare, i-a făcut să se retragă înapoi. Văzându-se urmăriți îndeaproape de jandarmii din Bebei, Staro-Cazaci, Ivanovca, Han Câșla, Căplan, Gura Roșie, Olănești, Crocmaz, Seimeni și de grăniceri, s-au retras în valea localității Baicazia, unde fixându-se pe poziții de tragere, au primit lupta cu formațiunile de ordine românești. Deschizând focul, au utilizat mitralierele și grenadele pe care le aveau.

Ca întărire pentru forțele române, a sosit de la Cetatea Albă un detașament compus din 20 de jandarmi (sub comanda căpitanului Sandu) din Regimentul 5 Jandarmi. Luptele au durat câteva ore. Profitând de un sector al încercuirii, format din țărani înarmați cu furci și ciomege, bandiții s-au retras spre Căplan – Gura Roșie, lăsând pe teren șase morți. Din partea jandarmilor a căzut sergentul instructor Mihai Matei, șef al Postului de jandarmi Han Câșla, precum și străjerii Arion Morolenco din Han Câșla și Evdochim Vuhațev din comuna Staro-Cazaci. Jandarmii au mai înregistrat și 9 răniți.

Asupra unui terorist omorât, a fost găsită o hartă militară a sudului Basarabiei, un carnet cu notițe și o listă cu 41 de indivizi.

În timpul retragerii bandiților spre Han Câșla și Gura Roșie, detașamentul Palanca din compania a 6-a a Regimentului 7 Infanterie, a angajat o scurtă luptă cu ei, în urma căreia un soldat a fost rănit. Banda, profitând de întunericul care s-a lăsat, a reușit să dispară din vizorul urmăritorilor, îndreptându-se spre Pichetul de grăniceri Liman din fața localității Maiaki (din stânga Nistrului). Acolo se presupunea că aveau bărcile cu care intenționau să se retragă peste Nistru.

Fiind anunțați de apropierea unei bande de teroriști, grănicerii de la Liman au luat poziții de luptă, somându-i cu focuri de armă pe bandiți. Unul din teroriști, îmbrăcat în echipamentul jandarmului Mihai Matei, omorât la Baicazia, a încercat să se infiltreze în dispozitivul grănicerilor, dar părând suspect, a fost omorât. Lupta dintre teroriști și grăniceri a durat de la 3 noaptea până la 6 dimineața, când rămășițele bandei a reușit să treacă înot Nistrul.

În insula Turunciuc, prin care au trecut bandiții în retragere, au fost găsite grenade și 20 de cutii cu dinamită, iar pe terenul de luptă de la Baicazia, au fost capturate de la teroriști două puști-mitralieră și 18 grenade de diferite sisteme și mărimi. În trecere prin comuna Căplan, bolșevicii reușise să difuzeze mai multe numerele ale ziarului Bolșevicul basarabean, scris în limba română, cu caractere rusești.

Posibil că, printre atacatori erau și multe elemente basarabene, căci după felul cum au operat reieșea că, cunoșteau bine locurile și oamenii.

Din cercetările întreprinse s-a tras concluzia că, banda „a fost trimisă în Basarabia de organizația Bolșevică din Tiraspol, în scopul de a răspândi teroarea și ideile Bolșevice”. Cu toate acestea, unii autori și în prezent consideră că, aceste acțiuni, din octombrie 1921, ca și multe altele, au fost executate exclusiv de comuniștii basarabeni. Aceiași opinie o au și în cazul „răscoalei” de la Tatar-Bunar, care ar fi executată de basarabeni, coordonați și finanțați de serviciile speciale sovietice.

Numai din 1919 și până în 1925, serviciile de spionaj sovietice au organizat mai mult de 120 de acte teroriste în Basarabia, treceri clandestine ale Nistrului de către curierii comuniști, spionii și teroriștii sovietici. În această perioadă, au fost arestați 3.002 ilegaliști, dintre care fiecare al treilea a fost învinuit de spionaj, terorism, rebeliune armată, iar ceilalți, de propagandă antiromânească, răspândire de manifeste, etc.

La 3 februarie 1923, a fost descoperită în orașul Cetatea Albă o organizație de spionaj (12 persoane), care culegea informații despre dispozitivul militar românesc din Basarabia. La 28 aprilie 1923, în com. Troița, jud. Tighina, a fost descoperită o organizație teroristă care avea misiunea să dinamiteze căile ferate și care avea pentru aceasta, material explozibil, armament, grenade. Au fost arestați 7 indivizi teroriști.

În com. Cubei, în același an, au fost arestați 26 de ruși și evrei dotați cu armament, muniții, literatură comunistă, instrucțiuni teroriste elaborate la Odessa, etc. În următorul an, 1924, au fost descoperite 8 organizații de spionaj militar și terorism sovietice, inclusiv la Chișinău (39 ruși și evrei), Puhăceni (jud. Tighina, 3 indivizi), Țipova, Horodiște (jud. Orhei, 10 ruși și 2 români basarabeni), Cetatea Albă (8 ruși și 3 evrei), etc.

În ziua de 17 aprilie 1923, o bandă de teroriști sovietici, compusă din 12 indivizi, înarmați cu puști, grenade și mitraliere, au atacat și au jefuit 50 de persoane pe șoseaua Hotin – Noua Suliță. În noaptea de 12 august 1924, un grup format din 28 de indivizi înarmați, au atacat conacul moșiei Korsakov, 8 km. de Vadul-lui-Vodă, omorând proprietara și încă două persoane. Apoi, aceștia au furat obiecte de valoare, bijuterii, cai și trăsuri, trecând Nistrul în U.R.S.S. În 1924, au fost atacate de bandiții veniți de peste Nistru posturi de jandarmi, pichete de grăniceri, conace, case, în special din localitățile de pe linia Nistrului – Leuntea, Gamez, Ciuciuleia, Cimișeni, Țipala, Vadul-lui-Vodă, Corjova, Tohatin, Pârlița, Zelma, Vasile Lupu, Mămăliga, etc.

Acțiunile teroriste erau secondate de acțiunile de spionaj în favoarea Rusiei Sovietice, ce se realizau prin diverse mijloace. În documentele Siguranței se arată că, „unul dintre cele mai mari pericole ale răspândirii pe întreg teritoriul basarabean a organizațiunilor comuniste stă în faptul că aceste organizațiuni – după cum se constată din arhiva Comitetului Central comunist basarabean – erau în același timp organizațiuni de spionaj militar”. La dispoziția agenților comuniști erau puse mijloacele financiare necesare pentru achiziționarea informațiilor cerute de Centru. Pentru realizarea acestei misiuni au fost mituite unele persoane oficiale, care au divulgat informații prețioase. Agenții de Siguranță depuneau un efort considerabil pentru a descoperi pe spionii infiltrați în administrație, poliție, armată și chiar în organele de Siguranță. În timpul arestărilor din vara anului 1920, la agenții comuniști a fost găsit un aparat de cifrat utilizat în armată, documente în alb și ștampile care serveau la întocmirea actelor false. Chiar și Mihail Moruzov, în Raportul său din 9 martie 1930, asupra situației din Basarabia, relata: „Oricine a avut nevoie să procure acte, aranjări de refugiați, de traficat refugiații sau să îndeplinească vreo misiune în interesul altor state, s-a adresat Siguranței din Basarabia, de care a fost servit cu prisosință.

Ca să evidențiez modul cum a funcționat centrala acestui serviciu din Chișinău – continua M. Moruzov –, adică Inspectoratului General de Siguranță de sub conducerea dlui Husărescu, redau și următoarele date, de extremă importanță:

Cu ocazia prinderii spionului Tibacu, de către grăniceri, acesta a declarat: «Inspectoratul de Siguranță din Basarabia, de fapt, a fost condus de G.P.U. (Direcția Politică de Stat – Гocyдаpcтвeннoe Пoлитичecкoe Упpавлeниe – serviciu de informații sovietic – n.a.) din Odessa, iar activitatea acestui serviciu se expunea în scris și de regulă în trei exemplare: unul se trimitea la București, altul pentru arhivă și al treilea se trimitea la G.P.U. din Odessa»”. Poate fi apreciată ca exagerată această declarație, însă un lucru este cert că, unii funcționari ai Siguranței basarabene i-au subminat activitatea.

Din cercetările Siguranței din Basarabia reieșea că, agenții sovietici care practicau spionajul, aveau misiunea de a aduna informații despre situația din România, despre atmosfera ce domnea în Basarabia în timpul alegerilor, despre partidele politice și programele acestora. Ei se ocupau cu achiziția presei care apărea în România și peste hotare. În vederea unor eventuale tratative de pace între Rusia Sovietică și România în anul 1920, guvernele sovietice rus și ucrainean au hotărât crearea în diferite orașe din România a unor centre care să adune diverse informații politice, militare, sociale, economice, etc. Astfel de centre trebuiau înființate la Chișinău, Tighina, Cernăuți, Galați, Constanța, Iași și București, iar de crearea lor să se ocupe Comitetul bolșevic din Chișinău. Acestuia i s-a comunicat că va avea la dispoziție sume mari, dar inițial s-a trimis doar suma de 100.000 de lei. Din declarațiile unor bolșevici arestați a rezultat că, din această sumă, au ajuns la Chișinău numai 25.000 de lei, iar alți arestați au declarat că, astfel de centre n-au fost create din cauza lipsei de timp și a insuficienței banilor. Planurile de constituire a centrelor au fost elaborate la începutul anului 1920, iar în luna mai a aceluiași an, au avut loc noi arestări a agenților bolșevici. Activitatea lor s-a redus doar la unele legături cu cei din Iași și procurarea unor ziare ce urmau să fie trimise prin curieri în stânga Nistrului, unde a fost delegat un oarecare Anski pentru adunarea acestor informații. Pentru transmiterea lor a fost creat un sistem întreg: agenții le trimiteau la un centru, care se găsea într-o casă conspirativă; acolo erau selectate, scrise într-un limbaj special prin diverse coduri și semne convenționale, și trimise prin alți curieri la destinație (în stânga Nistrului, la Tiraspol). Drept exemplu pot servi scrisorile descoperite în arhiva Comitetului bolșevic din Chișinău în anul 1920, scrise pe pânză și cusute sub căptușelile hainelor.

La 31 ianuarie 1920, Direcția Poliției și Siguranței Generale se adresa Subinspectoratului Siguranței Generale Chișinău, pentru a verifica informația potrivit cărei, „populația Basarabiei ar aștepta momentul oportun ca să se întroneze stăpânirea bolșevistă” în Basarabia; de asemenea, că „mulți dintre soldați (români – n.a.) ar fi atacați în timpul nopții de către populație”. Peste o săptămână Chișinăul raporta la București că, „într-adevăr, o mare parte din populațiunea basarabeană simpatizează cu bolșevicii și ar fi dispusă să ajute întronarea regimului bolșevist dacă ar avea putință de a face acest lucru”. Siguranța basarabeană informa că a luat „din vreme măsuri pentru a preveni orice mișcare periculoasă siguranței statului sau armatei”. Iar referitor la atacarea soldaților de către civili, nu s-a semnalat nici un caz de așa natură. Desigur că, sloganele populiste și demagogice ale bolșevicilor atrăgeau simpatiile populației, spre o viață nouă și mai bună din „viitorul luminos”. Virusul bolșevic nu cuprinsese doar Basarabia, dar și o bună parte a Europei ieșită din Primul Război Mondial. Minoritarii etnici, refractari noii autorități românești, dar și o parte a românilor basarabeni, doreau să revină în sfera de ocupație a vecinului de la est, în care s-au născut și au trăit. În special, tineretul era animat de tentanta ideologie utopică comunistă, de aventurile vieții clandestine, de impresia că clandestinitatea îți oferă un statut special de supremație în societate, a câștigurilor bune din profesia de revoluționar și din exproprierea burghezilor și moșierilor. Puternica și frumoasa propagandă bolșevică își făcea efectul. Însă, marea majoritate a basarabenilor a rămas indiferentă și imună promisiunilor venite de peste Nistru, fiind pe deplin mulțumită de orânduirea națională românească.

După arestările din vara anului 1919, urmate de cele de la începutul anului 1920, organele Siguranței din Basarabia au reușit să anihileze o întreagă echipă sosită fraudulos din stânga Nistrului, compusă din: „Eduard Steinlein, zis Baron von Schnee, șeful organizației centrale, ajutorul său, Simion Sobelman, zis Kazbec, pe delegatul pentru regiunea Tighina, David Ricsainic, zis Silistraru, pe o curieră a organizației, anume Drofiscaia, precum și pe Dumitru Crijanovski, Vladimir Țimbalov, Panaghia Raicicova și Efim Zucan, unele persoane care ajutau curierii să treacă clandestin peste Nistru, precum și cei care îi găzduiau, intermediari care ajutau la procurarea actelor false”. Cei arestați au depus mărturii și au divulgat alte nume ale persoanelor ce se aflau de mai mult timp în atenția Siguranței. Puși sub urmărire, activitatea lor subversivă a fost descoperită, ceea ce a dus la un alt val de arestări. Poliția orașului Tighina l-a arestat pe Grigore Svetkov, care contra-cost elibera documente agenților veniți din stânga Nistrului, pe Donca Dicenko, gazda agenților bolșevici, pe Haim Klig, agent de propagandă și spionaj, pe Clement Moșneagu, complice al lui Haim Klig, pe Moscu Sapoșnic, curier între Tiraspol și Tighina, pe Boris Șerman, agent de legătură și curier, pe Saia Kaușanski, agent de legătură și distribuitor de manifeste revoluționare, pe Sender Kogan, Solomon Suhman, Nicolae Metzner, Imaș Solomon, Pavel Udut și Sică Lunevskii, agitatori și distribuitori de manifeste și broșuri cu caracter revoluționar.

În mai-iunie 1920, au mai fost arestați agenți comuniști care se aflau în fruntea mișcării bolșevice din Basarabia: Haim Bogopolski, Șmil Rivlin, Moise Dubinski, Berta Asnes, Iankel Moldavar. De asemenea, au mai fost arestați Mortko Gogman, alias Mihailov, președintele Biroului sindical bolșevic din Chișinău, Israil Paskal, secretar, Zalman Goldstein, Ruvin Pupko, membri în organizația din Chișinău, Iosif Zilberman, Fiodor Pohilă, membru al Comitetului bolșevic din Tighina, David Pserman, conspirativ Tihii, membru în Comitetul bolșevic din Tighina și un curier între Comitetul Central bolșevic din Chișinău și Odessa, Feiga Lenkovici, curier al Comitetului Central, ce deținea și parola Comitetului, Moise Luțenko, alias Sașa, alias Galsev, organizatorul Comitetului bolșevic din Hotin, Volf Gainburg, președintele Comitetului bolșevic din Hotin, Vasile Holknov, Isac Vrenkhel – gazde, Eleitman Leib, organizatorul Comitetului din Cetatea Alba și președinte al Comitetului din acest oraș, Sima Factorovici, alias Zef, curieră între Tighina și Cetatea Albă, Ghers Gurevici, Ștefan Arbuz, Ștefan Turnovski, Ana Turnovski, Strul Viskautsu – membri în Comitetul din Orhei, Pavel Nicolae, alias Mortko Zilberman, alias Platanov, venit din Rusia ca propagandist, Falvici Salvici, gazda curierilor și persoanelor venite de peste Nistru.

Cercetările organelor de Siguranță în această direcție au continuat. A fost descoperită tipografia ilegală, arhiva Comitetului Central, un număr mare de manifeste, broșuri cu caracter revoluționar, scrisori, ordine primite de la organizațiile din Rusia, de la alte organizații, note, informații despre întreaga activitate a organizațiilor basarabene din mai 1919 și până în iunie 1920. În arhiva descoperită s-au mai găsit manifeste bolșevice în limba rusă și română adresate soldaților și populației civile, un număr mare de broșuri comuniste în limba română și rusă, mai multe sute de numere a ziarului Besarabskii Kommunist, ștampile ale organizațiilor bolșevice din Chișinău și o ștampilă a Prefecturii Poliției Chișinău cu care se falsificau documentele de identitate ale celor veniți din Rusia, câteva șapirografe (șapirograf – aparat de multiplicat texte sau desene, format dintr-un cilindru acoperit cu o pastă specială, pe care se imprimă prin apăsare textul sau figura care trebuie să fie reproduse). La sediul tipografiei descoperite, au mai fost găsite revolvere sistem Nagan și cinci bucăți de piroxilină, necesare comiterii actelor teroriste.

Activitatea desfășurată de Siguranța Basarabiei în mai 1920, a avut drept rezultat arestarea a 40 de membri ai comitetelor bolșevice și a organizațiilor de spionaj din întreaga Basarabie. Printre cei arestați, se afla președintele Comitetului Central basarabean – Șmil Bubnovski, președintele Comitetului Central sindical bolșevic, președinții comitetelor din Cetatea Albă, Orhei, Tighina și Hotin, precum și un număr mare din membrii acestor comitete. Cu ocazia cercetărilor întreprinse pentru descoperirea organizației din Hotin, s-a constatat implicarea Comitetului Central basarabean, prin intermediul Comitetului din Hotin, în crearea unei organizații comuniste în Bucovina, unde a fost trimis un reprezentant al organizației de la Hotin, Isac Rosad, care s-a stabilit la Cernăuți, pe strada Vogos nr. 7. Subinspectoratul de Siguranță din Cernăuți a fost informat despre acest caz pentru a lua măsurile necesare și arestarea acestuia.

În locuința conspirativă a tipografiei secrete, unde s-au tipărit manifestele răspândite în orașele și satele Basarabiei, se afla și arhiva Comitetului Central basarabean și a Biroului Central sindical. Cele descoperite au permis deconspirarea întregii activități de spionaj a agenților din Basarabia, a legăturilor acestora cu organizațiile comuniste din Rusia și Vechiul Regat. Organele de la Odessa au acordat o importanță deosebită acestei arhive și în instrucțiunile găsite se arată că ea trebuia să fie nimicită în caz că va fi descoperită, chiar și cu prețul unor vieți omenești. Dar, din cauză că în momentul descoperirii nu se afla nimeni în tipografie, această instrucțiune nu a fost îndeplinită.

Toate aceste descoperiri și arestări „au dat o grea lovitură semănătorilor de dezordine în Basarabia, scoțând din luptă cei mai autorizați și mai îndrăzneți luptători pentru anarhia bolșevică”. Unul dintre agenții bolșevici, într-o scrisoare trimisă Comitetului bolșevic din Odessa, găsită la curierul David Faierman, se plângea de această nenorocire, pe care o considera drept cel mai mare dezastru.

După arestările din anul 1919, precum și cele din prima jumătate a anului 1920, a trebuit să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca mișcarea comunistă ilegală din Basarabia să se refacă și să-și reia activitatea.

În data de 19 decembrie 1924, în urma intensificării activităților comuniste (și în special după incursiunea bolșevică de la Tatar-Bunar), a fost adoptată Legea Mârzescu (pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice), prin care mișcarea comunistă a fost scoasă în afara legii. Această lege era considerată de către literatura comunistă ca făcând parte din așa-zisa „legislație de clasă deosebit de dură”, iar pentru istoricii perioadei comuniste, legea era expresia „intensificării presiunilor samavolnice ale aparatului represiv împotriva mișcării muncitorești revoluționare”. „Arestările masive de militanți comuniști” reprezentau ,,elemente simptomatice pentru intenția deliberată a claselor dominante de a împiedica prin orice mijloace activitatea revoluționară a partidului comunist”. Actul normativ purta denumirea Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice și, de remarcat că, nu se adresa doar comuniștilor. Articolul 1 preciza: „…simplul fapt al asocierii în scopul de a prepara sau de a executa crime în contra persoanelor sau proprietăților, oricare ar fi durata asociației sau numărul membrilor ei, precum și orice înțelegere stabilită în acest scop constituie un delict în contra liniștei publice”. Pedepsele erau: închisoarea între 5-10 ani, amendă de la 10.000 la 100.000 de lei și interdicție corecțională. Doar trei ani mai târziu legea a fost abrogată. Iar agenții Kremlinului se reorganizau pentru noi activități subversive.

Eugen Cristescu, în referatul Mișcarea revoluționară comunistă din România în cursul anilor 1918-1926 și legăturile ei cu Internaționala a II-a, întocmit la 9 noiembrie 1926, conchidea că, în Basarabia „organizațiile (comuniste – P.M.) din acea provincie au un caracter revoluționar și un colorit sovietic mai pronunțat”, decât în restul României. Aici sovieticii depuneau toate sforțările „pentru revoluționarea acestei regiuni” și aveau tendința „ca de aici să arunce flacăra revoluției asupra întregii țări”. „În concluzie – spunea Eugen Cristescu – am expus rezultatele negative la care au ajuns Sovietele după 8 ani de sacrificii făcute pentru revoluționarea Țării Românești. Nu am neglijat a evidenția acțiunea de contrabalansare a ideii sovietice, susținută de factori aflați în serviciul ordinii și siguranței statului, arătând sacrificiile făcute pentru păstrarea așezămintelor moștenite prin jertfa veacurilor. În fine, am schițat rolul pe care țara noastră îl are în Europa, formând linia de demarcație între cele două lumi, cu două concepții sociale deosebite, cum și necesitatea apărării și întăririi ei în fața tendințelor de penetrație a ideii de sovietizare către statele din Occident”.

Deci, Siguranța de la Chișinău a reușit să dejoace majoritatea acțiunilor subversive comuniste, stopând „exportul revoluției proletare” în teritoriul Basarabiei. Agentura bolșevică, în ciuda masivelor investiții făcute de Kremlin, nu și-a realizat misiunea de bază, teritoriul dintre Prut și Nistru fiind cucerit numai în urma ultimatumului sovietic din vara anului 1940.

După anexarea Basarabiei, agenții mișcării clandestine comuniste basarabene au avut mult de suferit, nu din cauza misiunii nerealizate, ci din cauza că erau dintr-un teritoriul fost sub „ocupația inamică” a României regale, deci puteau fi potențiali agenți recrutați de Siguranță.

Din aceiași cauză, aproape toți ilegaliștii basarabeni, fugiți în anii `20-`30, peste Nistru în R.A.S.S.M., au fost lichidați în timpul represiunilor staliniste din anii `30.

După anexarea Basarabiei din 1940, bucuria agenților sovietici basarabeni, nu a fost de durată, căci la scurt timp au fost trecuți în tabăra suspecților. Tot ce au făcut ei în perioada interbelică, toată munca depusă și toată jertfa adusă intereselor Moscovei, nu s-a bucurat de recunoștință, ba din contra.

Regimul sovietic, de la începuturile sale, a dat dovadă de multă suspiciune. Bănuiala că, desfășoară activități antirevoluționare – antisovietice, putea plana asupra oricui. Nu era iertat absolut nimeni care nimerea în încercuire – în timpul operațiunilor militare, – în prizonierat sau în teritoriile ocupate de inamic, căci erau văzuți ca spioni sau potențiali agenți inamici. Aceiași suspiciune s-a abătut și asupra agenților comuniști din Basarabia, care ar fi fost recrutați să distrugă mișcarea comunistă din interior. Aici un rol deosebit l-a avut Siguranța, care și-a făcut o faimă a unei eficiente instituții de luptă anticomunistă, care a recrutat și arestat un șir de agenți bolșevici. Așa că, după instaurarea regimului sovietic din Basarabia, acești agenți, văzuți ca potențiali spioni, nu au fost admiși în funcțiile importante din stat și din partid.

La începutul lunii iulie 1940, Gh. Dimitrov, a prezentat C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S. din numele Internaționalei a III-a, o listă cu 78 de basarabeni ilegaliști, care au desfășurat activități importante pentru promovarea intereselor Kremlinului în Basarabia. Dar nu s-a reacționat în nici un fel. Mai mult, toți cei 78 au fost înlăturați din funcțiile importante ocupate. Când au fost aprobate, în 3-4 iulie 1940, listele comitetelor executive locale, nici unuia din comuniștii basarabeni, nu i s-a încredințat vreun post important, nemaivorbind de posturi în conducerea P.C.(b) al Moldovei (înființat la 14 august 1940). Mulți dintre ilegaliști nu au primit nici carnet de partid. Iar în timpul Războiului germano-sovietic (1941-1945), în genere, primirea lor în partid, a fost interzis. Aceasta se motiva prin faptul că, aceștia, aflându-se în teritoriul unui stat inamic, puteau fi influențați de „viziunile capitaliste” și să devină „promotori ai modului de viață occidental”.

Până în preajma perestroikăi gorbacioviste, problema marginalizării ilegaliștilor basarabeni, a fost una tabu. Mulți dintre ei continuau să fie bănuiți de trădare a intereselor partidului. Reabilitarea lor a avut loc doar în 1989, în urma hotărârii Biroului C.C. al P.C. din Moldova din data de 21 iunie și a constat în recunoașterea lor ca fiind membri de partid. Însă, pe atunci mulți nu mai erau în viață, iar ceilalți aveau o vârstă înaintată și au privit cu indiferență această decizie.

Așadar, comuniștii basarabeni veniți în R.A.S.S.M., unde au ocupat funcții importante, în anii `30 au fost epurați, fiind înlocuiți de persoane venite de la Moscova, mult mai „sigure”: Piotr Borodin, Nikita Salogor, Nikolai Kovali, Feodor Brovko, Ivan Kodița, Stepan Țaranov, Stepan Zelenciuk, etc. În perioada postbelică a apărut a doua generație a acestei elite: Ivan Bodiul, Artiom Lazarev, Lukeria Repida. Aceștia încercau să-i elimine din funcțiile importante pe basarabeni, sub pretextul că aceștia „ar fi putut colabora” cu autoritățile române din Basarabia în perioada războiului sau că, în aceiași perioada, „au fost pasivi în acțiunile lor”.

Doar pe timpul reabilitărilor hrușcioviste, originarii din dreapta Nistrului au fost admiși în funcții mai importante de stat și de partid.

Pe lângă lupta de bază cu subversiunea bolșevică, Siguranța Basarabiei a fost preocupată de un vast areal de probleme:

descoperirea cazurilor de spionaj (în special, sovietic) și a celor de sabotaj;

cercetarea persoanelor care au trecut fraudulos frontiera în România;

investigări pentru acordarea de vize în vederea desfășurării diverselor manifestații festive;

monitorizarea activității societăților de caritate, a hotelurilor, evidența automobilelor, etc.;

supravegherea activității diverselor societăți, asociații, etc., (Spitalul de copii, Uniunea creștinilor ortodocși, Sfatul Negustoresc, Uniunea clerului ortodox din Basarabia, Astra, Liga creștinilor basarabeni, Societatea intelectualității evreiești din Bălți, Uniunea jurnaliștilor din Basarabia, Societatea intelectualilor români „Prietenii Uniunii Sovietice”);

supravegherea supușilor străini;

supravegherea persoanelor bănuite de activitate antiromânească;

identificarea persoanelor care păstrau și răspândeau literatură și manifeste antiromânești;

supravegherea foștilor militari din Armata țaristă, (a fostului general țarist von Berg Nicolae Ivanovici), precum și a albgardiștilor veniți din Istanbul și stabiliți în Basarabia, a organizației albgardiste Vozvrașcențî și a simpatizanților Uniunii centrale a naționaliștilor ruși cu sediul la Berlin;

supravegherea diverselor localuri publice, a redacțiilor de ziare, a presei, a cinematografelor, a magazinelor de cărți, a corespondenței;

supravegherea și asigurarea securității unor înalți oaspeți veniți în vizită în Basarabia (a Ceciliei Hamburt – soția unui deputat englez, a generalul Henri Philippe Pétain, a mareșalul Józef Piłsudski, a dr. Weisman – președintele organizației internaționale sioniste, a lui Haim Feighin (S. Vanștein), a lui Max Nardu – sionist venit în Basarabia la invitația organizației sioniste Merkas);

supravegherea diverselor curente politice, a coloniștilor germani din sudul provinciei și a activității organizației lor Deutsche Gemeinde (Comunitatea germană) din Tarutino, a Partidului poporului, a Partidului Frontul Românesc, a Partidului Național Țărănesc, a Partidului Țărănesc Radical, a Blocului Țărănesc pentru mântuirea Țării, a Uniunii Agrare, a Partidului Național Agrar, a Frontului Constituțional, a Legiunii Arhanghel Mihail, a Gărzii de Fier, a Partidului Totul pentru Țară, a Ligii Apărării Național Creștine, a Partidului Național Creștin, a Partidului Național Democrat, a Comitetului Național Român Antifascist, a Asociației Studenților Revoluționari, a mișcării subversive comuniste („răscoala” de la Tatar-Bunar), a foștilor membri ai Sfatului Țării;

supravegherea minoritarilor (bulgari și găgăuzi), a activității organizațiilor evreiești (Bund, ORT, Uniunea culturii evreiești, Keren Kaiemet, Merkas, Liga culturală evreiască, Brith Trumpeldor, Poalei Sion, Gordonia, Zeire Sion, Gakoah, Societatea de cultură și muncă (denumită anterior Talmud Tora), Tarbut), a mișcării sioniste în general, a lojii masonice evreiești Bene-Brut (cu legături în S.U.A.);

procurarea documentelor organizațiilor social-politice și culturale (statutul societăților Tarbut, Makkabi, ORT);

supravegherea curentului antisemit, cercetarea proiectului legionar din 1927, privind soluționarea problemei evreiești prin emigrarea evreilor din România în Palestina;

supravegherea sectelor religioase și a celor ce propagau stilul vechi creștin ortodox;

documentarea asupra situației populației civile din Chișinău și din întreaga Basarabie;

procurarea informațiilor despre situația social-economică și politică din Rusia Sovietică și despre Armata roșie.

La începutul lunii ianuarie 1925, generalul francez Petain a vizitat Basarabia. Scopul vizitei, din câte declara generalul, era călătoria de cunoaștere a acestei provincii românești, precum și întâlnirea cu consângenii de aici. Presa slab a reflectat acest eveniment din Basarabia. Ziarul basarabean Sfatul Țării, nr. 529 din 25 ianuarie 1920 a publicat un articol apărut în ziarul Opinia, în care un „prieten al ziarului” reflecta asupra vizitei lui Petain în Basarabia: „Am fost surprins că presa n-a relevat cele petrecute cu ocazia vizitei de la Chișinău a generalului francez Petain. Nici vorbă că această vizită a avut o semnificație militară, în directă legătură cu cele ce se proiectează pentru izolarea Rusiei bolșeviste. Și iarăși nici vorbă că măsurile luate sunt menite a servi interesele României, servind și planul general al Aliaților. De remarcat însă este latura politică a chestiunii. Atât d.[omnul] general Petain, cât și consulul francez din Basarabia, au făcut vizite nu numai diverselor personalități marcante românești, ci și elementelor rusești în legătură cu nuanța denikistă. Pe de altă parte, cu ocazia banchetului, generalul Petain a ținut un toast, în care relevând raporturile de rudenie între Basarabia și România, a toastat pentru românii dintre Prut și Nistru și pentru populația rusă din Basarabia”.

În schimb Siguranța, prin câțiva agenți de-ai săi, a urmărit fiecare pas al generalului francez (vezi Documentul nr. 2).

Spionajul sovietic în România avea o prezență masivă, atât prin serviciile sale specializate, cât și prin organizațiile comuniste, căci o delimitare clară între activitățile de spionaj/diversiune și cele comuniste nu se putea face. Serviciile de informații și siguranță românești au descoperit pe tot parcursul perioadei interbelice nenumărate rețele de spionaj sovietic și au elaborat multiple studii privind activitatea de informații a U.R.S.S. în România. Unul dintre acestea se întitula Spionajul sovietic în România (vezi Documentul nr. 37), cu o atenție deosebită asupra situației de la hotarul româno-sovietic de pe Nistru. Lucrarea prezenta în mod succint organizarea, activitatea, tactica și metodele de lucru ale spionajului sovietic din anii ´20-30. Serviciile românești de profil au putut să constate că, organele secrete sovietice dispuneau „de o vastă organizație și de fonduri bănești considerabile”. Centrala serviciului se afla la Moscova, de unde porneau „firele invizibile ale rețelei de spionaj, care acoperă ca o pânză deasă de păianjen întreaga Europă și o parte din Asia, întinzându-și antenele și în centrele mai importante de pe celelalte continente”. După cum s-a putut stabili, acțiunea de spionaj sovietic se efectua prin Direcția politică de Stat (G.P.U.), Serviciul de informații militare ale Marelui Stat Major al Armatei roșii (Razvedupr), Serviciul de informații diplomatice și Internaționala a III-a Comunistă (Komintern).

Cu toate succesele obținute de serviciile speciale românești în lupta cu agenții sovietici, totuși s-au înregistrat și eșecuri.

Spre exemplu, în 1926 (cazul a fost clarificat abia în 1928) serviciul de spionaj sovietic a reușit să infiltreze o agentă pe lângă generalul Ludovic Mircescu și să sustragă planul de mobilizare al Armatei române. Documentul de 100 de file, cu multe anexe, conținea datele cele mai secrete și mai complete despre Armata română. Generalul Mircescu s-a sinucis, ceea ce evident nu a rezolvat problema.

Un alt eșec a fost descoperit în anul 1935, pe Frontul de Est, „cu care ocazie s-a aflat că toate legăturile informative ale Centrelor «A» (de la Cernăuți – n.a.), «B» (de la Chișinău – n.a.) și Serv.[iciul] Secret, erau în mâina G.P.U. (serviciul de spionaj sovietic – P.M.)”.

După cum raporta șeful S.S.I.A.R., Mihail Moruzov, „aproape în total, personalul de siguranță din Basarabia, deși salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secție de G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru”. Desigur că, această informație trebuie privită cu multe rezerve, având în vedere rivalitatea dintre Siguranță și Serviciul Secret.

II.4. Reorganizarea Siguranței Statului din 1929.

La sfârșitul anului 1928, s-a pus problema reorganizării organelor polițienești. Intențiile guvernului țărănist condus de Iuliu Maniu, erau de a reduce cheltuielile pentru poliție. Urmărind acest scop, încă până la reformă, s-a dispus reducerea numărului de funcționari, în Siguranță el ajungând la minimum. Un corespondent al ziarului Cuvântul, transmitea la 20 decembrie 1928 din Transilvania că, „La Deva siguranța nu mai are decât 2 funcționari, iar la Cluj [de] asemenea au fost concediați toți agenții acoperiți și informatori”. În scopul economisirii banilor, guvernul mai preconiza comasarea Siguranței cu Poliția Administrativă. În acest sens, același corespondent sublinia că, „În caz de dizolvare a serviciilor de siguranță cercul de activitate a acestora va fi îndeplinit de către organele polițienești”.

La 22 decembrie 1928, ziarul Curentul își anunța cititorii că, Ministerul de Interne, în vederea reformei, a supus examinării legile în vigoare de organizare a Corpului jandarmeriei rurale, Poliției și Siguranței Statului, și Prefecturii Poliției Capitalei, formând pentru reorganizarea celor trei organe polițienești câte o comisie specială.

Pe când se desfășurau lucrările acestor comisii, ministrul de Interne, Alexandru Vaida-Voievod, a luat și el măsuri pentru modernizarea organelor polițienești, dând ordin „pentru desființarea bătăii” practicate de poliție, precum și „civilizarea purtării polițiștilor față de cetățeni”, adică să fie politicoși cu toții, indiferent că-i vorba de reclamant sau de bănuit.

Deci, se încerca aducerea poliției la noile standarde ale timpului, reclamate de opinia publică. Siguranța era considerată o instituție învechită, care urma să sufere transformări radicale. Ziarul Dreptatea din 12 ianuarie 1929, scria că, Siguranța nu mai poate fi un serviciu de spionaj politic, abătându-se mult de la sarcinile inițiale și devenind o unealtă în mâna politicii. Oficiosul Partidului de guvernământ – P.N.Ț, – Dreptatea, publica o declarație a lui D. R. Ioanițescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, care acuza fostele guvernări că i-a schimbat menirea Siguranței Statului, punând-o în serviciul politicului și propunea o reorganizare prin transformarea ei într-un corp al detectivilor: „Practica abuzivă a guvernelor trecute a deturnat serviciul siguranței, care ar fi trebuit să rămână prin esența lui un serviciu preventiv, într-un serviciu de spionaj politic.

Să căutați să reorganizați acest serviciu după modelul corpurilor de detectivi din occident.

Complexitatea vieții de stat impun ca o necesitate existența corpului de detectivi, organ de prevenire și descoperire a crimelor și delictelor contra particularilor și contra Statului”.

Ziarul Adevărul era și el de părere că, Siguranța Statului este instituția care trebuie neîntârziat reorganizată. La 14 ianuarie 1929, publica un articol, în care printre altele spunea: „[…] Dacă în adevăr instituțiunile noastre publice se resimt de nevoia unor reorganizări generale – siguranța statului este fără îndoială cea dintâi care trebuie supusă operațiunii modificatoare. Căci, datorită desfășurării bolnăvicioase a vieții noastre publice, în special de la război încoace, siguranța a fost împinsă la un rol cu torul deplasat de scopul inițial.

Guvernele reacționare, structurate din ce în ce mai violent de uriașul freamăt al voinței colective, n-au avut ce opune în pripă impetuoaselor asalturi ale acestei voințe.

[…] Inspirația fatală, de totdeauna, a marilor uzurpatori – a dictat acestor guverne să-și caute sprijin în forță și în puteri oculte. Din acest motiv, au hipertrofiat instituțiunea siguranței, făcând-o unealtă odioasă de spionaj, de provocațiune și de înscenări. Ani de zile, misterioasa instituție înghițea sute de milioane pentru a împânzi țara de la un capăt la altul cu o rețea de agenți. Grație acestora, orice mișcare politică ori particulară a adversarilor, își avea rezonanța imediată în «cabinetul negru» de la siguranța generală.

Inutil să spunem, de câte ori nefericiții agenți, analfabeți și nărăvași, speriau până și pe patronii lor cu invențiile și comploturile lor cotidiene […].

Siguranța a ajuns astfel o oroare pentru orice om de bun simț. Pe lângă rolul pe care i l-au dat reacționarii, mai cădea în cumpănă și exercițiul frenetic al bacșișului, practicat la siguranță, cu o furie înzecită, decât în alte slujbe. Misiunea ei inițială se pierduse cu totul în apele spionajului intern și în băltoacele corupției fără margini.

Trebuia să se pună capăt acestei stări de lucruri.

Dacă instituția e necesară statului, să fie menținută. Nu însă pentru a consuma sute de milioane (de lei – n.a.) în misterioase operațiuni de cabinet negru. Spiritul întregului serviciu să fie reintegrat în drepturile lui inițiale, spre a-și exercita atribuțiunile firești și legale. Iar metodele să fie ridicate la nivelul pe care-l impune însuși rolul de poliție superioară pe care trebuie să-l aibă Siguranța în Stat”.

Ziarul Ordinea era împotriva acestei reorganizări radicale și considera că are loc desființarea Siguranței Statului, ceea ce „a umplut de bucurie sufletele bolșevicilor”. Intenția de a comasa Siguranța cu Poliția Administrativă, era catalogată drept „intenția criminală a guvernului de a desființa Siguranța generală a Statului”, care a început de la reducerea numărului de funcționari, pe motivul economiilor bugetare. Ministerul de Interne era acuzat că a dat ordine Serviciilor de Siguranță din toată țara „să desființeze posturile lor cele mai de seamă, ocupate mai ales de funcționari destoinici și cunoscuți prin cinstea și prin zelul lor”.

Declarația subsecretarului de stat D. R. Ioanițescu, precum că, în mica localitate urbană va exista decât un singur oficiu de poliție, condus de un șef care va avea sub ordinele lui un personal cu atribuții administrative, informative și judiciare, era aspru criticată de către Ordinea. Se considera că, „Siguranța generală a Statului, redusă la câțiva agenți cu o atribuțiune informativă, este supusă ordinelor șefilor polițiilor național-țărăniste, ceea ce înseamnă complecta ei desființare”.

„O asemenea «reformă» – conchidea ziarul Ordinea – e menită să facă bucuria bolșevicilor și a tuturor dușmanilor țării”.

La 10 aprilie 1929, în paginile ziarului Dreptatea era înserat un alt material referitor la necesitatea reorganizării Siguranței Statului, considerată grav afectată de aservirea politică. În acest articol se menționa că, „Siguranța generală așa cum funcționa, era mai mult o vastă pepinieră de sinecuriști și paraziți pe socoteala Statului. Elementele care-și făceau datoria, cele mai adesea nu erau apreciate după meritele ce [le] aveau, oamenii de casă ai partidului liberal, fiind totdeauna în primele rânduri.

[…] Bani se cheltuiau foarte mulți pentru că, în Siguranță dădeau buzna toți partizanii politici care nu puteau fi cazați în alte servicii. Primind denumirea de agent sau agentă acoperită, cel numit venea odată pe lună la salar, atât și nimic alta. Mai cu seamă numărul agentelor era înspăimântător de mare […]”. Redacția ziarului își exprima acordul față de intenția guvernului de a face economii prin această reformă și revenea asupra problemei abaterii Siguranței de la misiunile sale de bază: „[…] Siguranța de azi, așa cum a funcționat, era mai mult un serviciu de urmărire a oamenilor politici adverși regimului sau a oamenilor pașnici. Escrocii și borfașii erau liberi; crimele nu se descopereau decât întâmplător. În schimb, fostul director general al Siguranței, alimenta săptămânal presa cu un nou și vast complot. Țara întreagă era alarmată și ținută sub groaza comploturilor, care în cele din urmă n-au dus la nimic. De cinci luni de zile, nu se mai descopăr comploturi, nu mai sunt complotiști, e liniște”.

Ziarul declara cu fermitate că, reforma are menirea de a „o rupe cu trecutul” și aproba intenția de a contopi Poliția Administrativă cu Siguranța, obținându-se astfel nu numai „o mare economie de bani”, dar și „vom avea unitatea de conducere, ceia ce constituie cu adevărat un pas înainte”. În special, un mare câștig pentru Poliție îl reprezenta înăsprirea condițiilor în selectarea candidaților, căci până acum, atât în Siguranță, cât și în Poliție, „intrau tot felul de elemente, unele cu totul nepregătite”.

Împotrivirea liberalilor față de această reformă, era explicată de către ziarele țărăniste prin faptul că, aceștia „văd că le scapă din mână un organism de Stat, pentru a-l reda Statului”.

După publicarea acestui articol, ziarul Ordinea, la 18 aprilie 1929, a venit cu un nou material anti-reformă, cu titlul, În Basarabia siguranța este ca și desființată, în care se spunea: „Grație trădătorului Stere și [a] deșteptului Halippa, Serviciul de Siguranță din Basarabia este aproape desființat. A fost dat afară tot ce s-a putut da; funcționari vechi în serviciu au fost aruncați pe drumuri. Agenții care au adus mari servicii țării prin informațiunile aduse au fost suprimați”. Aceste lucruri, după părerea redacției ziarului, s-au întâmplat cu funcționarii care au luptat contra agenților sovietici și a propagandei bolșevice, ceea ce vorbea despre o alianță tacită a guvernării țărăniste cu comuniștii.

La 18 iunie 1929, în ziarul Dimineața, D. R. Ioanițescu încerca să combată învinuirile aduse, precum că reforma poliției urmărește desființarea Siguranței: „Ni s-a adus învinuirea că desființăm poliția de Siguranță.

Este adevărat că Siguranța nu va mai lucra ca organ separat, dar aceasta am făcut-o pentru că nu se mai poate concepe poliție de Stat, fără o unificare absolută a tuturor serviciilor sale.

Proiectul nostru n-a înlăturat nici unul din organele bine stabilite ale Siguranței; dimpotrivă, dăm pe viitor un grup special de detectivi, care vor înlocui actualii agenți, nepregătiți.

Menirea ei va fi să pună la contribuție toate organele, fie administrative, fie judiciare. Toți ofițerii de poliție vor informa serviciul de siguranță, care împreună cu poliția administrativă și judiciară, se vor mișca sub o singură mână”.

Opoziția însă era de o altă părere, prezentând în această chestiune rațiunile lui Richard Franasovici, fost subsecretar de Stat la Ministerul de Interne: „Socot o mare greșeală a proiectului este contopirea poliției de siguranță cu poliția administrativă. […] Poliția de siguranță – o recunoaște și autorul legii în expunerea de motive, contrar celor afirmate în opoziție, are o importanță covârșitoare. Ea e o poliție de specialitate și trebuie deci, să fie în afară de amestecul poliției administrative.

[…] Tendința actuală era de-a scoate poliția și în special siguranța – de sub orice influență politică.

Prin faptul acestei unificări, poliția fiind trecută sub ordinele directe ale prefectului de județ – acesta prin excelență om politic – și poliția de siguranță va intra fatal sub influența politicii de partid”. La cele declarate de Richard Franasovici, ziarul Dreptatea adăuga: „Tendința de a introduce politica în poliție și siguranță, și prin urmare și a clientelei național-țărăniste – reiese destul de clar din dispozițiunea, potrivit căreia ministrul de interne are dreptul de a numi în interval de șase luni de la promulgarea legii – titrați și netitrați (ofițeri de rezervă) în orice funcțiune polițienească, până la gradul de director general inclusiv”.

În expunerea de motive din Adunarea Deputaților, D. R. Ioanițescu spunea: „Polițistul să știe că nu are și nu trebuie să aibă alt judecător decât legea și conștiința lui… Prefectul va ordona, dar execuția aparține numai organelor polițienești, cari vor lucra pe a lor răspundere. Repet – zice legiuitorul – prefectul nu va avea nici un alt drept și nici o atribuțiune polițienească… Vreau ca să înceteze abuzul ordinelor verbale și telefonice și să se dea ordine scrise și chiar atunci încă, polițistul să nu fie obligat să execute un ordin scris, când el ar constitui un atentat la libertățile cetățenești”.

Cu toate confruntările dintre opoziție și guvernarea național-țărănistă pe marginea acestei reforme, proiectul guvernamental al Legii pentru organizarea poliției generale a Statului a fost aprobat, iar legea publicată în Monitorul Oficial, nr. 159 din 21 iulie 1929. Așadar, Siguranța, poliția administrativă și poliția judiciară, au fost unite „sub o singură mână”.

După veritabilul punct de hotar – reprezentat de legea ministrului de Interne Vasile Lascăr din 1903 – legea din 1929, a fost cea mai bună lege organică a Poliției Române de până atunci. Potrivit juristului Iuliu Pascu, legea „înscrie pe răbojul Poliției Române o nouă istorică etapă, ridicând Poliția de la starea de fapt a unei instituții desconsiderate, la starea de drept a unui serviciu public primordial, funcționând nu după bunul plac al politicienilor, ci pe baza unor principii de drept de cea mai bună valoare morală. Noua lege a Poliției pune în mod definitiv bazele unui drept polițienesc, a unei proceduri polițienești române”.

Potrivit legii pentru organizarea Poliției Generale a Statului din 21 iulie 1929, act normativ care, de-a lungul vremii, a suferit mai multe modificări, „Poliția Generală a Statului se exercită pe întreg teritoriul țării, sub autoritatea și controlul ministrului de Interne”, organul tutelar fiind Direcțiunea Generală a Poliției.

În art. 2 al suscitatei legi, atribuțiile Poliției erau precizate după cum era vorba de cele trei ramuri:

Poliția administrativă: apăra libertatea, proprietatea și siguranța persoanei, drepturile constituționale; prevenea infracțiunile; executa măsurile de poliție impuse de legi, regulamente, ordonanțe; executa măsurile de asistență socială; menținea ordinea publică;

Poliția judiciară: constata și urmărea orice infracțiune și orice contravenție; executa măsurile dispuse de justiție;

Poliția de siguranță sau informativă: culegea, instrumenta și aducea la cunoștință autorității superioare informațiile referitoare la ordinea publică și siguranța statului.

Dispozițiile legii privitoare la polițiști se completau cu cele ale statutului funcționarilor publici, D.G.P. fiind condusă de un director general, ajutat de un subdirector general. În structura sa de la nivel central intrau:

Direcțiunea Poliției Administrative, care avea la rândul său în subordine: a) Serviciul Poliției Administrative și Poliției de Frontieră, cu următoarea structură: Biroul Poliției Administrative și Asistenței Sociale; Biroul Populației; Biroul Fruntariilor și Pașapoartelor; Biroul Poliției de Moravuri; b) Serviciul Personalului și Controlului: Biroul Personalului; Biroul Controlului;

Direcțiunea Poliției Judiciare: Serviciul Poliției Judiciare (Biroul Poliției Judiciare și al Cercetărilor, Biroul Cazierului Poliției, al Controlului Recidiviștilor și al Statisticii); Serviciul Poliției Tehnice (Biroul Central al Urmăririlor Internaționale, Biroul Poliției Tehnice și al Școalelor, Laboratorul Central de Poliție Tehnică);

Direcțiunea Poliției de Siguranță: Serviciul de Informațiuni (Biroul Siguranței Generale al Poliției Sociale și al Informațiilor; Biroul Secretariatului și Cifrului; Biroul Studii Presă și al Buletinului Poliției; Biroul Evidențelor Statisticii Arhivei și Registraturii); Serviciul Controlului Străinilor: Biroul Controlului Străinilor; Biroul Extrădărilor și Expulzărilor.

Direcțiunea Poliției de Siguranță era cel mai important serviciu interior al Direcțiunii Generale a Poliției și potrivit noii reorganizări a Ministerului de Interne din 1929, se ocupa de coordonarea și îndrumarea muncii informative a organelor din subordine; centraliza, analiza și sintetiza informațiile, realizând totodată acțiunea de informare a conducerii Ministerului de Interne și a factorilor de răspundere din fruntea țării. Direcția Poliției de Siguranță era un organ de directivă, munca informativă de teren fiind realizată pe plan central de Corpul Detectivilor, iar în teritoriu de serviciile și birourile de siguranță din Prefectura Poliției Capitalei și chesturile de poliție.

Avea în structura sa două servicii: Serviciul de Informații și Serviciul Controlului Străinilor.

Serviciul de Informații avea în subordinele sale 4 birouri: Biroul Siguranței Sociale și al Informațiilor; Biroul Secretariatului și al Cifrului; Biroul de Studii, Presă și al Buletinului Poliției; Biroul Evidenței Statistice, Arhivei și Registraturii. Executa lucrările de birou conform rezoluțiilor propuse pe ele de către șeful direcției; cifra și descifra corespondența telegrafică sau radiotelegrafică și primirea corespondența de la biroul registratură și arhivă, pe care o prezenta spre rezolvare directorului sau subdirectorului. Totodată, acest Serviciu realiza, prin Biroul de studii: referate, dări de seamă, rezumate, situații statistice și documentări; redacta și expedia zilnic „Buletinul informativ” asupra evenimentelor importante privind ordinea publică și siguranța statului, extrase din rapoartele primite de la serviciile exterioare.

Serviciul Controlului Străinilor avea în subordine două birouri: Biroul Controlului Străinilor și Biroul Extrădărilor și Expulzărilor. Serviciul executa dispozițiile Legii controlului străinilor și ale altor legi care reglementau regimul diferitelor categorii de străini aflați în țară; dădea, la cererea Ministerului de Externe, avize în legătură cu intrarea și șederea în țară a străinilor care solicitau acest lucru sau cereau prelungirea termenului de ședere. De asemenea, întocmea lucrările pentru expulzarea sau extrădarea străinilor, hotărâte de Ministerul de Interne, Ministerul de Externe și Ministerul Justiției. Semnala venirea în țară a străinilor unităților de poliție din localitățile unde aceștia declarau că vor merge și elibera pașapoarte Nansen refugiaților străini, conform convențiilor internaționale. În structura acestui Serviciu a intrat și un birou pentru arhivă, iar în anul 1941 s-a creat Biroul deplasărilor în țară, care întocmea și elibera documentele necesare deplasării în țară a străinilor.

Funcționa și Serviciul de poliție tehnico-științifică, în care erau instruite cadrele, inclusiv și cele ale S.S.I.A.R., care lucrau pe această linie.

Șeful Direcției Poliției de Siguranță era membru al Comisiei Internaționale de Poliție, care se întrunea periodic la Haga.

Printre principalele atribuții ale Direcției Poliției de Siguranță s-au numărat: 1. centralizarea și studierea informațiilor transmise de organele în subordine, privind problemele de siguranță și de ordine publică din țară, supunându-le pe cele mai importante soluționării directorului general; 2. elaborarea și transmiterea de instrucțiuni organelor exterioare de siguranță privind orientarea activității lor informative în cadrul prevederilor legii și a ordinelor date de conducerea Ministerului de Interne și a Direcțiunii Generale a Poliției; 3. semnalarea către departamente și alte autorități de stat a faptelor de ordine publică și de siguranță, care interesau sau priveau atribuțiile acestora; 4. primirea și întreprinderea măsurilor de executare a dispozițiilor de ordine publică, cerute de alte autorități de stat competente – Ministerul de Externe, Ministerul Propagandei, Ministerul de Război, M.St.Major al Armatei române; 5. extragerea din presa română și străină a informațiilor referitoare la ordinea publică și siguranța statului, luând măsuri pentru exploatarea lor; 6. executarea de lucrări de evidență și de control al străinilor, precum și de expulzarea și extrădarea acestora; 7. emiterea de avize către Ministerul de Justiție pentru cererile de dobândire a cetățeniei române; 8. emiterea de avize pentru tribunale, asupra cererilor de dobândire a personalității juridice; 9. semnalarea către polițiile de frontieră a persoanelor suspecte, în vederea controlului intrării și ieșirii lor din țară; 10. centralizarea, clasarea și conservarea în arhivă a lucrărilor rezultate din activitatea informativă a Direcției Poliției de Siguranță și a Corpului Detectivilor.

La nivel teritorial, D.G.P. avea Inspectoratele Regionale de Poliție (la București, Constanța, Galați, Chișinău, Cernăuți, Iași, Alba-Iulia, Timișoara și Craiova). Fiecare inspectorat avea în frunte un inspector, ajutat de un subinspector. De asemenea, D.G.P. avea în subordine Prefectura de Poliție a Municipiului București, chesturi de poliție (în municipii), polițiile orășenești (din orașe reședință de județ), comisariatele sau detașamentele de poliție. Prefectul, ca șef al administrației județene, era reprezentantul guvernului în județ și era numit prin decret regal.

După reforma organelor de poliție din 1929, autoritatea supremă polițienească din Basarabia era Inspectoratul Regional al Poliției (I.R.P.) Chișinău, subordonat Direcțiunii Generale a Poliției (D.G.P.) din București și era alcătuit din:

Chesturile de Poliție Chișinău, Tighina, Cetatea Albă, Ismail și Bălți;

Polițiile orașelor Hotin, Soroca, Orhei și Cahul;

Detașamentele de Poliție Călărași Târg, Noua Suliță, Lipnic, Rezina, Iarova, Prigorodoc, Bugaz, Olănești, Palanca, Comrat, Cioburciu, Ustia, Tuzla și Vasile Lupu;

Comisariatele de Poliție Basarabeasca, Otaci, Bolgrad, Chilia Nouă, Reni, Vâlcov și Leova.

La 2 august 1929, a fost aprobata Legea ministerelor, care s-a ocupat și de Ministerul de Interne, iar peste o jumătate de an, la 25 ianuarie 1930, prin Regulamentul de organizare a Ministerului de Interne, s-a revenit la definirea Ministerului de Interne dată de Regulamentul Organic cu aproape un secol în urmă, anume că, „Ministerul de Interne are în atribuțiile sale conducerea administrației generale a Țării, ordinea și siguranța statului”.

După noua reorganizare director general al D.G.P. era N. Stan Emanoil, ajutat de dr. Eugen Bianu, subdirector general, de Gheorghe Olărașu, Eugen Cristescu și Nicolae Milozi, directori. În fruntea Direcției Poliției de Siguranță a fost numit ca director general Eugen Cristescu. La Chișinău, în fruntea I.R.P. Chișinău se afla Constantin Maimuca, inspector regional de poliție, Cristea, inspector de Siguranță, iar chestor al Poliției municipiului Chișinău era Moscalu.

Chestiunile privind siguranța statului intrau în preocupările birourilor de siguranță din cadrul chesturilor și polițiilor urbane (în afară de acest birou, mai era biroul poliției administrative și biroul judiciar). Un birou de siguranță era format din șeful biroului, ajutorul șefului biroului, Secția controlul străinilor, lucrări de birou (dactilografi), arhivă, mai mulți agenți-informatori, translatori, etc., cu un total de circa 12-17 persoane.

Rapoartele asupra activității subdiviziunilor polițienești erau înaintate pe scară ierarhică, la fiecare etapă având loc centralizarea, completarea și sintetizarea datelor. Comisariatele și Detașamentele înaintau rapoartele lor Polițiilor orașelor sau Chesturilor de Poliție. Acestea le trimeteau la I.R.P. Chișinău, care la rândul său, sub forma unei singure „note informative lunare”, raporta situația la București, la D.G.P.

Urmărindu-se economisirea cheltuielilor bugetare, noua lege a poliției a adus după sine multe disponibilizări de funcționari, prin reducerea numărului de posturi. De asemenea, o nouă cerință pentru funcționarii poliției era de a fi licențiat. Astfel, mulți specialiști cu vechime în muncă, prin reducerea numărului de posturi și care nu erau licențiați, s-au pomenit în drum.

O comisie, creată în urma unei decizii publicate în Monitorul Oficial din 22 iulie 1929, urma să se ocupe de verificarea tuturor funcționarilor de poliție, pentru a-i elimina din serviciu pe cei ce nu se încadrau în noile exigențe impuse de Legea pentru organizarea poliției generale a Statului. Comisia urma să-și încheie activitatea la 30 decembrie 1929. Aceste dispoziții au provocat un val de nemulțumiri din partea vechilor cadre ale poliției. Cu toate acestea, potrivit legii din 19 decembrie 1934, posturile de inspector, subinspector, chestor de poliție, șef de poliție, secretar de chestură și secretar de poliție, urmau să fie ocupate în afară de calea obișnuită a avansărilor, de către licențiații sau doctorii în drept, actualii sau foști magistrați, funcționarii polițienești, ofițeri din jandarmerie sau avocați. Acest fel de recrutare de personal, s-a dovedit însă a nu fi dat rezultatul dorit, cariera de polițist cerând o pregătire care nu se putea dobândi decât trecând prin toată ierarhia funcționărească. Din această cauză, în 1938, legea din decembrie 1934, a fost abrogată și s-a instituit o comisie de examinare a candidaților pentru ocuparea funcțiilor în poliție, care în viitor urma să fie compusă din funcționari polițienești superiori și profesori universitari, toți desemnați de Ministerul de Interne.

În urma reorganizării Ministerului de Interne din 26 ianuarie 1937, Direcția Poliției de Siguranță, alături de Direcția Poliției Administrative și Direcția Poliției Judiciare, intrau în componența Direcțiunii Generale a Poliției. Pe lângă cele trei direcții, Direcțiunea Generală a Poliției avea în aparatul central nouă servicii: Cabinetul directorului general; Corpul Detectivilor; Inspectoratul Gardienilor Publici; Biroul de Studii și Documentare; Institutul de Poliție și școlile de pregătire și educație profesională; Oficiul de radio-transmisiuni; Oficiul Poștă, Telegraf, Telefon; Registratura generală; Intendența. Serviciile exterioare ale Direcțiunii Generale a Poliției, erau: Inspectoratele Regionale de Poliție; Chesturile de poliție; Polițiile de orașe; Comisariatele de poliție; Detașamentele de poliție.

La 4 ianuarie 1936, a fost aprobată Legea de organizare a Ministerului Internelor, care prevedea că instituția, ca factor politic răspunzător de ordinea internă a statului, are dublă misiune: administrarea generală a Țării și apărarea ordinii publice și siguranței statului. Pe lângă Ministerul de Interne funcționau, ca instituții atașate: Oficiul Național de turism, Oficiul Național pentru Apărarea populației contra atacurilor aeriene, Oficiul emisiunilor radiofonice și al cinematografiei și Institutul General de Statistică. La 28 septembrie 1939, a fost înființat Ministerul Ordinii Publice care avea ca atribuții conducerea Poliției Generale a Statului și Jandarmeriei. A fost desființat la 3 octombrie același an, atributele sale fiind redate Ministerului de Interne, care în 1941 a luat denumirea de Ministerul Afacerilor Interne.

Iar anterior, la 12 iulie 1940, prin decretul-lege nr. 2.370, Direcțiunea Generală a Poliției (inclusiv Prefectura Poliției Capitalei) s-a contopit cu Corpul de Jandarmi, acest hibrid fiind botezat Direcțiunea Generală a Polițiilor și Siguranței Statului, iar cunoscutul Niky Ștefănescu a fost numit director al Poliției de Siguranță din noua structură. Însă, acest organism nu a avut viață lungă, căci la 13 septembrie 1941, generalul Ion Antonescu a abrogat decretul-lege din 12 iulie 1940.

În perioada 1 noiembrie 1943-23 august 1944, Direcția Poliției de Siguranță, din cadrul Direcțiunii Generale a Poliției, a fost condusă de colonelul Alexandru Băleanu, ajutat de un subdirector. Direcția avea în subordine mai multe servicii și birouri: Serviciul de Informații, care în august 1943, a luat denumirea de Serviciul de Siguranță; Serviciul de Radio-Transmisiuni, condus de un inginer; Serviciul Controlului Străinilor; Biroul de Studii; Biroul Presei și Translatorilor; Registratura și Arhiva Siguranței; Inspectoratul Gardienilor Publici; Corpul Detectivilor.

II.5. Activitatea Inspectoratului Regional de Poliție Chișinău în domeniul siguranței Statului.

Reorganizarea din 1929, și-a propus perfecționarea activității polițienești. Însă, trecerea de la o stare la alta nu a îmbunătățit imediat situația: în mare parte au rămas aceleași cadre, erau continuate aceleași practici în activitate. Schimbarea care s-a dorit nu a adus prea multe lucruri noi. La orice abuz sau neregulă constatată în activitatea de siguranță, se făcea trimitere la reorganizarea organelor polițienești, considerată ineficientă și inutilă.

În august 1930, ziarul Cuvântul, nr. 1.902, a publicat un articol întitulat: Siguranța Generală nu funcționează! cu următoarele subtitluri: Noua lege a poliției nu a îndreptat situația. Sistemul încadrărilor pe sprânceană, etc. Ziarul sublinia că, în ultimii ani, Siguranța Generală a fost sub orice așteptare și s-a văzut necesară o reorganizare, „și încă în chip așa de acut, încât guvernul d-lui Maniu a fost silit să se ocupe de această chestiune încă din primele zile ale instalării fostului nou regim”. Însă, noua lege „nu a schimbat întru nimic situația. Ultimele turburări din Maramureș și din Bucovina sau atentatul împotriva ministrului Angelescu, dovedesc că nu e deosebire nu numai între ziua de azi și vremea Lupenilor, dar nici între regimul d-lui Vaida și cel al d-lui Duca”. Problema de bază, pe lângă toate, era cea a personalului, a încadrărilor care „cuprind atâtea nedreptăți și atâtea slăbiciuni”.

Peste 3 ani, același ziar Cuvântul, avea o cu totul altă impresie despre activitatea de siguranță: „Luptând cu greutățile inerente vremurilor de astăzi, cu un personal redus la minim, dar care știe să-și facă datoria cu prețul sângelui – cazuri numeroase stau dovadă –, Siguranța Statului își îndeplinește cu prisosință misiunea”. Una dintre cele mai importante secții ale Siguranței era aceea care supraveghea activitatea mișcării comuniste. Ea fusese înființată prin măsurile luate de E. Cristescu (pe atunci director general al Siguranței Statului – n.a.). Articolul mai sus citat, comentează eficiența acestei secții în felul următor: „Siguranța Statului a creat o secție specială pentru urmărirea mișcării comuniste, reușind să dea pe mâna justiției numeroși agenți și propagandiști. Este unul dintre cele mai bine organizate servicii, și centrala G.P.U. – de la Moscova – o consideră rivala cea mai de temut din Europa Centrală”. Din studiul documentelor vremii se desprinde concluzia că, nu era nimic exagerat în această informație mediatizată de presă. Spre exemplu, la 16 martie 1933, E. Cristescu – deja recunoscut pentru cunoștințele și acțiunile sale în materie de combatere a mișcării comuniste –, a fost solicitat de ministerul de externe spaniol să procedeze la un schimb de informații „cu privire la mișcarea comunistă și la acțiunea agenților sovietici în cele două țări”.

În 1934, în rezultatul rivalității dintre Siguranța Generală și S.S.I.A.R., șeful celui din urmă – M. Moruzov – reușește să-l debarce pe E. Cristescu de la conducerea Siguranței Generale (pe care o deținea din 1927), fiind urmat în funcție de Eugen Bianu și apoi de Dimitrie Mântulescu.

Dar până atunci, la 21 aprilie 1932, prin Î.D.R. nr. 1.473, generalul Ion Stângaciu, comandantul Corpului 1 Armată, a fost numit director general al Siguranței Statului, în locul lui Stan Emanoil, trecut în altă funcție.

Imediat după ce a intrat în funcțiune, generalul Stângaciu a dat o dispoziție, care chema polițiștii la ordine și disciplină în serviciu: să fie în permanență prezenți la posturile lor, „activând cât mai intens pentru păstrarea ordinii și liniștii publice”; să plece din localitatea de reședință numai cu avizul șefilor sau dacă necesitățile serviciului dictau acest lucru; „Orice intervențiune lăturalnică prin persoane politice sau de orice categorie, pentru obținere de favoruri sau diverse situațiuni, va fi înlăturată, iar funcționarul ce recurge la acest sistem nedemn, va fi chemat la răspundere, luându-se în același timp măsuri de excludere din funcțiune în caz de repetare”; orice cerere să fie înaintată numai pe scară ierarhică.

Și cu toate că, după legea din 1929 de reorganizare a poliției, s-a pus accentul pe o selecție minuțioasă a cadrelor, instituția poliției, mai cu seamă în Basarabia, a avut de suferit de pe urma unor funcționari slab pregătiți, dar și cu o moralitate joasă. La 8 februarie 1932, inspectorul regional al poliției basarabene, Constantin Maimuca, a primit ordin de la D.G.P.: „luați personal măsuri pentru punerea la punct a Serviciului de siguranță de la chestura Tighina”. Executând ordinul, la 19 februarie, Constantin Maimuca raporta: „orașul și întreg județul Tighina, are o populație în majoritate cu sentimente ostile Statului nostru, care trebuie îndeaproape supravegheată, așa că fără un personal bun, apt și cu pregătire profesională, nu putem pune la punct serviciul de siguranță respectiv. Cum actualul personal polițienesc al Chesturii Poliției Tighina este lipsit de activitate și fără această pregătire, suntem de părere că el să fie schimbat cu ofițeri și agenți de poliție din altă parte a țării”.

Atribuții de poliție de siguranță aveau și detașamentele poliției de frontieră. Metodele lor de lucru le putem vedea din raportul de activitate din 26 ianuarie 1932, al Detașamentului Poliției de frontieră Olănești (jud. Cetatea Albă), condus de detectivul Ion Bochii, înaintat Chesturii Poliției Cetatea Albă: „[…] Serviciul de zi se face în sate prin populație, supravegheri interioare și exterioare de pe malul Nistrului. Serviciul de noapte se execută prin patrulare din sat în sat, făcându-se control riguros asupra persoanelor suspecte și călătorilor ce se întâlnesc în drum, totodată se fac și diferite pânde”. Simultan, în timpul serviciilor de zi și de noapte, avea loc culegerea informațiilor referitoare la siguranța Statului, iar patrulările se efectuau împreună cu unitățile jandarmeriei și de grăniceri.

Misiunea de bază era identificarea suspecților în zona de frontieră și a refugiaților din Ucraina, care, pe parcursul perioadei interbelice, veneau masiv de peste Nistru „din raiul comunist”. Aceștia prezentau un oarecare pericol pentru siguranța Statului, în primul rând, pentru faptul că, printre ei erau infiltrați și agenții bolșevici și în al doilea rând, pentru că, după ce se refugiau de persecuțiile regimului sovietic din Ucraina și erau primiți de autoritățile românești, o parte dintre aceștia, redresându-și situația morală și materială, începeau să se manifeste împotriva autorității care i-a pus la adăpost. Unii chiar, voluntar sau involuntar, se puneau în serviciul fostei lor patrii. De aici și tratamentul, în unele cazuri superficial sau brutal, al autorităților române față de refugiații de peste Nistru.

Zinovie Husărescu scria în acest sens că, „Marele număr de refugiați veniți de peste Nistru, au fost primiți de autoritățile noastre din motive umanitare. Drept răsplată însă pentru ospitalitatea ce li s-a acordat, majoritatea s-a dedat la o vie agitație și propagandă pe orice cale, în favoarea naționalismului rus sau a bolșevismului. Cele mai numeroase elemente care au invadat în țară, de peste Nistru, sînt pseudo-refugiații, adică contrabandiști, agenți, spioni, curieri comuniști și alți indivizi periculoși ordinei de Stat, care alimentați fiind, cu mari sume de bani, s-au introdus în centrele populate pentru a provoca curente anarhice. Aceste elemente au trecut clandestin frontiera prin diferite puncte și cu acte de legitimare false și-au asigurat libertatea de a străbate prin satele și orașele Basarabiei pentru a sădi sămânța anarhiei. Refugiații, în afară de prejudiciile pricinuite vieței politice a Basarabiei și ordinii de Stat, au adus perturbări și în viața economică. Centrele în care s-au așezat, devenind suprapopulate, traiul s-a scumpit și mai mult, specula a luat proporții îngrijorătoare, iar contrabandele s-au înmulțit considerabil, aducând mari pagube Statului și populației”.

Trecerile frauduloase a frontierei aveau loc, în mare parte, pe timp de iarnă, când Nistrul îngheța. Dar și în restul anotimpurilor trecerile nu conteneau. La începutul anilor `30, când foametea organizată de bolșevici în Ucraina a afectat greu populația, trecerile frauduloase a frontierei în România au atins cote mari. Spre exemplu, potrivit datelor aceluiași Detașament al Poliției de frontieră Olănești, în luna februarie 1932, în sectorul acestui Detașament au trecut fraudulos frontiera 39 de persoane (în grupuri de câte 15-20 persoane, în mare parte familii tinere, cu copii mici), iar în luna aprilie 1932 – 159 de persoane. Aceste treceri se încercau a fi oprite de focul armelor grănicerilor sovietici, care au produs multe victime printre refugiați.

Evenimentele care aveau loc pe Nistru, au cutremurat opinia publică românească și internațională. Pe graniță, „în fiecare noapte au loc împușcături; zilnic se găsesc morți și răniți, deoarece fuga din U.R.S.S. continuă fără întrerupere din momentul când Sovietele au venit la cârmă”. Și dacă la început numărul refugiaților nu era chiar mare, fiind predominat de intelectuali, începând cu vara anului 1931, când foametea devenise cumplită, cotele refugiaților au crescut considerabil.

Mulți care au reușit să treacă Nistrul, „abia se mișcau din cauza foamei”. În Basarabia „li se făcea o primire mai mult decât frățească, indiferent de naționalitatea populației nenorocite”. Cu toții erau centralizați la Chișinău, la Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaților Moldoveni de peste Nistru, condus de Pan Halippa, unde primeau mâncare, îmbrăcăminte și încălțăminte. Refugiații au mai primit asistență (socială și financiară) și de la aste instituții: Ministerul Muncii, Primăria municipiului Chișinău, Liga Culturală, Crucea Roșie, Regia Autonomă a Căilor Ferate Române, Banca Națională a României, etc., etc.

Pentru a opri valul de refugiați, grănicerii sovietici aveau ordine categorice – de a trage în oricine va încerca să treacă ilegal frontiera. De asemenea, pentru paza hotarului au fost aduse în R.A.S.S.M. echipe speciale de agenți ai G.P.U., plasate pe Nistru și în satele cele mai refractare regimului. În unele sectoare ale Nistrului (mai accesibile) a fost pusă sârmă ghimpată, pentru a opri trecerea celor ce încercau să fugă în România. Sârma era înfiptă chiar pe malul apei sau în apă, pentru a-i opri pe cei ce încercau vara să treacă apa înot.

Spre sfârșitul anului 1931-începutul anului 1932, fuga în masă a țăranilor transnistreni a cunoscut proporții foarte mari. Spre exemplu, în a doua decadă a lunii ianuarie 1932, numai la Tighina se aflau 80 de familii refugiate (bărbați, femei, unele însărcinate, copii, bătrâni – de 70-80 de ani). „Din toate părțile de pe malul Nistrului veneau știri despre sosirea a noi grupuri de refugiați chinuiți. Ei erau trimiși prin lagăre, unde li să dădea hrană și îngrijire. Iar acei dintre care aveau rude printre basarabeni, se duceau la ei dacă aceștia consimțeau să-i ia pe răspunderea lor”. Unii nu au reușit să fugă, fiind opriți de grănicerii sovietici prin aplicarea armelor de foc. Ziarul Curentul din 7 martie 1932, scria că, „Cadavrele celor omorâți de către sovietici în diverse locuri și la date diferite, rămăseseră încă neridicate la 7 martie. Corespondentul de pe malul Nistrului comunică despre aceste cadavre că sunt hrana câinilor și a lupilor. (…) Din rapoartele autorităților de la graniță, spune corespondentul, – bate vântul a urgie – atât sânge nevinovat se varsă pe Nistru și atâți oameni nenorociți cad pradă mitralierelor sovietice la granița dintre două lumi”. Refugiații povesteau că, grănicerii și agenții sovietici se ascund în copaci și observând vreo mișcare, trag fără nici o somație.

Mulți dintre cei ce doreau să ajungă în România, chiar dacă evitau gloanțele grănicerilor sovietici, nu întotdeauna ajungeau pe celălalt mal. În unul din cazuri gheața de pe Nistru s-a spart la jumătatea răului, înecându-se 14 suflete. Alții, sleiți de puteri, nu mai puteau duce acțiunea la bun sfârșit.

Valul de refugiați nu s-a micșorat nici atunci când gheața s-a pornit pe Nistru. Unii, sperând că sovieticii vor fi mai puțin vigilenți la topirea gheții de pe Nistru, au trecut hotarul pe gheața plutitoare. Fugeau cum putea, chiar și cei care nu puteau înota. Spre exemplu, în august 1932, din comuna Coșnița a fugit o familie compusă din soț, soție și patru copii: „Copiii erau puși în lădițe, iar soția pe un butuc. Lădițele și butucul au fost legate cu o funie, al cărui capăt, legat în formă de ham, a fost trecut pe umerii tatălui. Acesta târa după el familia, încât făcea impresia unui vapor în miniatură”.

Transnistrenii fugeau în România ca înspre „pământul făgăduinței”, fugeau „încotro îi duc ochii”, numai pentru a scăpa de ororile regimului sovietic, de teroare și deportare în Siberia. Încercau cu prețul vieții să treacă dincolo de Nistru: erau gata să moară, dar să nu mai rămână în „raiul comunist”.

Ajunși în Basarabia, povesteau despre cele suferite sub regimul comunist. De la ei basarabenii de rând au aflat de modul sovietic de viață, de disperarea populației, de lagărele siberiene, pe care aveau să le înfunde în anii `40.

Au murit mulți în încercarea de a se refugia, însă „punctul cel mai dureros din istoria calvarului moldovenilor din Uniunea Sovietică”, a fost masacrul din pădurea Olănești. „Faptele s-au petrecut astfel: La 23 februarie (1932 – n.a.), orele 12 de noapte, pe malul sovietic din fața comunei Olănești (Basarabia) s-au auzit bubuituri foarte puternice, care au durat 20 de minute. Între timp, pe malul românesc și-au făcut apariția un grup de refugiați; privirea lor era îngrozitoare. Ochii, plini de frică și groază, hainele de pe ei erau rupte. Din acești 20 de refugiați, 8 erau grav răniți de grănicerii sovietici. Ei povestesc că 60 de moldoveni s-au hotărât să părăsească Moldova Sovietică, spre a se așeza în Basarabia românească. Situația, acolo, este atât de grea, încât nu-i cu putință să trăiască cineva mai departe. În continuare, mărturisesc că, îndată ce acești nenorociți au pus piciorul pe gheață, grănicerii roșii au deschis focul. Țipetele de groază s-au amestecat cu răgnetele celor răniți și muribunzi. În acest măcel nemaipomenit de crud și-au găsit moartea 40 de bărbați. Printre victime se aflau multe femei și copii”. Dintre acești puțini refugiați scăpați cu zile, mulți povesteau că, „sate întregi de moldoveni încearcă să treacă Nistrul, în Basarabia”. Avea loc „un adevărat exod spre țara liberă”.

Acest crud măcel a fost discutat, trei zile mai târziu (la 26 februarie 1932), în Parlamentul României. Unul dintre deputați a propus Guvernului să inițieze negocieri cu Guvernul sovietic, „pentru a-i aduce în țară pe toți românii transnsitreni”. Un alt deputat își exprima nemulțumirea în sensul că, „masele de moldoveni ar fi putut să fie arestate (de autoritățile sovietice de la graniță – n.a.), dar nicidecum omorâte”. În schimb, ministrul de Interne de atunci, C. Argetoianu, a considerat că astfel de chestiuni nu trebuiesc discutate în ședințele legislativului român, deoarece „masacrele întrebuințate de Guvernul sovietic au fost îndreptate împotriva propriilor cetățeni; prin urmare, ele nu sunt de competența parlamentului român”. Liderul țărănist dr. N. Lupu a criticat vehement poziția de indiferență a ministrului de Interne. Deputatul basarabean P. Cazacu, a propus „să se dea în folosul refugiaților câte o sută de lei de fiecare deputat din diurna zilnică”, ca până la urmă să se aprobe suma de 200 lei de la fiecare deputat.

Problema refugiaților transnistreni a fost discutată și în Senat în ziua de 4 martie 1932. În cadrul ședinței, unul din senatori a propus Guvernului român, „ca prin mijlocirea Societății Națiunilor, persoanele care vor să treacă în Uniunea Sovietică, să fie schimbate cu acelea, care doresc să părăsească «Raiul sovietic»”. Vladimir Cristi, ministru al Basarabiei, după ce a relatat despre starea refugiaților veniți pe malul românesc, a rugat Guvernul să le vină în ajutor. Liberalul Gheorghe Brătianu a propus ca „prin Societatea Națiunilor, dacă nu se poate pe cale directă, să se intervină (la Guvernul sovietic – n.a.) pentru a cruța distrugerea populației autohtone, de același sânge de la granița Statului român”. Iar mitropolitul Moldovei și al Sucevei, Î.P.S. Pimen, a cerut senatorilor să dea câte 500 de lei pentru ajutorarea refugiaților.

A doua zi, la 25 martie 1932, președintele Consiliului de Miniștri, Nicolae Iorga, a calificat ceia ce se petrecea la granița de pe Nistru, „acte de sălbăticie fără pereche (…) împotriva unei populații pașnice”. Relațiile româno-sovietice fiind suspendate, problema refugiaților era practic imposibil de rezolvat. În aceste condiții, Guvernul român a găsit doar două soluții pentru a opri masacrele de pe Nistru: 1. de a înainta un memoriu Societății Națiunilor și 2. de a face cunoscut în lume despre aceste acte criminale și în așa fel, a exercita presiuni asupra Rusiei Sovietice.

Presa românească (Adevărul, Universul, Neamul Românesc), cea occidentală (Le Journale, L´ordre), precum și cea comunistă (L´Humanite, Izvestia), au abordat pe larg evenimentele de pe Nistru; evident că presa comunistă a distorionat adevărul în privința exodului transnistrean. Ziarul comunist francez, L´Humanite, a declanșat o furibundă campanie împotriva „insinuărilor” împotriva Statului sovietic. Izvestia scria că, incidentele de pe Nistru erau „o provocare românească”, în „Moldova Sovietică” (R.A.S.S.M.) fiind trimiși agenți speciali români, care „au recrutat câțiva culaci separați, pentru a-i face să treacă Nistrul” în România. Mai departe, cotidianul moscovit, pentru a se răzbuna, descrie „foametea din România, teroarea, etc.”. Iar radio Tiraspol avea impertinența să anunțe despre „starea înfloritoare” din Republica Moldovenească.

Ziarul Pravda, oficiosul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, nu a scris nimic despre masacrele de pe Nistru, menționând doar că, presa română „în ultima lună, publică o mulțime de iscodiri cu privire la Moldova Sovietică”.

Refugiații transnistreni nu au fost lăsați în pace de bolșevici nici în România: agenții G.P.U.-ului, veniți în mare parte sub acoperirea de „refugiați”, i-au ținut sub supravegherea. Din această cauză multor refugiați, li era frică să povestească despre regimul criminal din stânga Nistrului. Agenții G.P.U., trimiși în România pe problema refugiaților, s-au ocupat de cercetarea malului românesc al Nistrului, au aflat care era primirea făcută de autoritățile române refugiaților, care era situația lor în „noua Patrie”, unde erau concentrați, dacă prezintă, prin acțiunile lor, pericol pentru Statul Sovietic, au procurat tabele cu numele refugiaților, etc.

Masacrele de pe Nistru au fost prezentate, în martie 1932, sub forma unui „memorandum”, Societății Națiunilor, însă forul internațional nu a fost în stare să i-a măsuri în privința acestei probleme. Un rol important în atenționarea opiniei publice asupra acestei probleme, l-a avut Nichita Smochină, român-transnistrean, care prin diverse căi a încercat să apere românitatea transnistreană.

Componenta cea mai importantă din activitatea birourilor de siguranță rămânea a fi conspirativitatea și rețeaua de agenți-informatori, indispensabili muncii informative. În februarie 1937, I.R.P. Chișinău, îi avea în calitate de agenți-informatori pe Nicolae Cucinschi, Alexandru Gheorghiev, Alexandru Turbinev, Ilie Grecu și Gheorghe Socmenco, plătiți cu câte o diurnă cuprinsă între 1.300-2.000 de lei (fondul informativ fiind de 8.000 de lei). Către anul 1939, a scăzut numărul informatorilor, dar și fondul informativ alocat. Pentru luna ianuarie 1939, I.R.P. Chișinău a primit un fond informativ de 4.000 de lei pentru plata informatorilor diurniști. Printre aceștia erau: Alexandru Turbinev, Leontina Raif, Sima Florescu, remunerați cu o diurnă de 1.250-1.500 de lei pe lună. Cei ce nu-și executau misiunea erau concediați și înlocuiți cu alții mai muncitori. Spre exemplu, în 1937, Alexandru Gheorghiev a fost revocat din serviciu „pentru lipsă de activitate în serviciu”, în locul lui fiind propus Ioan Popescu. Însă, din cauză că Ioan Popescu „nu s-a prezentat la post”, în locul lui a fost numită Leontina Raif, care a mai lucrat în această calitate. În martie 1939, se insista asupra revocării din funcție a agentei Sima Florescu, „pentru lipsă de activitate în serviciu” și numirea în locul ei a lui Vladimir Tsentief din Chișinău.

Deși Siguranța, ca instituție distinctă, nu mai exista, activitățile de poliție de informații și contrainformații au continuat cu aceiași intensitate. După cum reiese dintr-un raport de activitate a Biroului Poliției de Siguranță Cetatea Albă, pe parcursul lunii decembrie 1932, „S-au primit și înregistrat un număr de 444 corespondențe și s-a lucrat și expediat la diferite instituțiuni un număr de 368 lucrări. S-a făcut controlul suspecților din oraș și județ. Cu personalul s-a executat diferite razii și supravegherea tuturor suspecților din raza acestui oraș”. Tot la începutul anilor ´30, comisarul Simion Ionescu, șeful Biroului de Siguranță al Chesturii Poliției Bălți și subordonații lui, au reușit mai multe descoperiri importante, printre care: nucleul Mordco, Pălărie și alții; casa conspirativă din str. Libertății din Bălți, cu prinderea curierului Haim Gherștein; nucleul Eva Cogan și alții; organizația inginerului M. Osterfeld; nucleul Ițic Rabinovici și alții; spărgătorii Simon Meriner și Șmil Grabois. De asemenea, chestorul Poliției Bălți, Sisoe Moscalu, împreună cu Simion Ionescu și echipa lui, au descoperit: nucleul Meer Hincman și alții; întreaga organizație comunistă județeană și urbană; pe curierul Haim Grobman; afacerea Moisei Mosis, etc.

Intensitatea cu care activa mișcarea comunistă în Basarabia, reiese din unul din rapoartele de activitate al Siguranței: „Se redă mai jos cazurile petrecute în întreg cuprinsul regiunii (Basarabiei – n.a.) în cursul lunii Ianuarie 1932 și anume:

1. La Chișinău, în ziua de 4 Ianuarie, a fost arestat individul Daicisneider Meer, elev [în] clasa 8-a, la Școala superioară de comerț, la domiciliul căruia s-a găsit un bogat material de propagandă comunistă.

Din cercetările făcute s-a stabilit că, numitul activa în mișcarea comunistă, recrutat fiind de un necunoscut ce și-a dat numele conspirativ «Malec» și «Sinca», cu care avea întâlnire o dată pe săptămână și de la care a primit materialul subversiv, ce a fost găsit la percheziție.

Apoi, mai târziu, a primit însărcinarea să organizeze un nucleu denumit «Școlarul Roșu», printre elevii școlii comerciale, reușind astfel, în acest scop, în scurt timp, să recruteze pe elevii: Vaisman Moise, Brochman Avram și Ghicu Gleb, toți elevi din clasa 4-a, la aceiași școală.

Activitatea nucleului data de la Noiembrie 1930, prin ședințe secrete convocate la gazda lor.

Toți cei de mai sus, împreună cu actele dresate și corpurile delicte, au fost înaintați Parchetului Trib.[unalului] Lăpușna, care cu concluzii de arestare, i-a deferit Cabinetului 1 Instrucție.

2. [a.] Cu ocazia zilei de 24 Ianuarie, s-au arborat în Tg. Ungheni 4 stegulețe roșii, cu inscripții comuniste și emblema «Secera și Ciocanul».

b. În satul Broștenii Vechi, jud. Bălți, în noaptea de 23 Ianuarie, au fost împrăștiate manifeste comuniste. Bănuielile căzând asupra sătenilor: Danila Putină, Dumitru Zabolotnîi și Maxim Bâcu din acel sat.

c. În noaptea de 23 Ianuarie, la Bălți, au fost surprinși indivizii Mordco Sanacovschi și Mucenic din Bălți, răspândind manifete incendiare.

d. În noaptea de 23 Ianuarie, în satul Macarovca, jud. Soroca, au fost găsite 47 manifeste incendiare. Tot în aceiași noapte, indivizii: Șlioma Coifman, Haim Vaserman, Buium Oclander și alți evrei din Zgurița – Soroca, au avut o consfătuire în casa individului Victor Coihman din comuna Macarovca și fiind arestați, sunt în curs de cercetări.

3. La Chișinău, în ziua de 15 Ianuarie, un grup de indivizi tineri muncitori, au încercat să facă o manifestație, cerând pâine și lucru.

Au fost arestați din ei 10 indivizi, ce erau capii conducători și instigatori ai grupului, îndemnându-i la manifestație pe străzi, cu strigăte de: «Ura, Trăiască Rusia Sovietică. Vrem pâine și lucru».

Toți cei arestați, la cercetări au refuzat să dea orice relațiuni, declarând în același timp greva foamei.

Toți sunt cunoscuți ca membri ai organizației comuniste locale și împreună cu actele dresate au fost înaintați Parchetului Tribunalului local.

4. La Ismail, în noaptea de 30/31 Ianuarie, au fost arestați indivizii: Alexandru Muravlev și Mihail Cinghin din satul Necrasovca Veche, dovediți ca autorii arborării unui drapel roșu în acel sat și răspânditori de manifeste.

Sunt în curs de cercetare”.

În primăvara anului 1932, în garnizoana Chișinău, în strada N. Iorga nr. 15, a fost descoperită o tipografie clandestină a Regionale Comuniste din Basarabia. Era instalată într-un apartament compus din trei camere, unde locuia tehnicianul tipografiei împreună cu concubina lui. Aici, în timpul nopții, se lucra la tipărirea ziarelor, manifestelor, broșurilor și circularelor comuniste. La descinderea organelor polițienești în acest apartament, s-a găsit un bogat depozit de materiale de propagandă, „din care se aprovizionau toate organizațiunile comuniste din Basarabia, prin diferiți curieri tehnici”. Comuniștii descoperiți, s-au instalat în acel apartament de vreo trei luni, unde, în afara tipăririi și difuzării materialului de propagandă, desfășurau și activități de spionaj. Aici puteau obține diverse informații de calitate, căci în aceiași curte locuia „D-l Halippa, fost ministru, Intendentul Căpitan Botez de la C.[orpul] 3 A.[rmată], Căpitanul Varu de la Batalionul de Jandarmi și Locotenentul Dragoș de la C.[orpul] 3 A.[rmată]”. Nici unul dintre aceștia nu a putut bănui cine locuia în acel apartament. Comuniștii intenționat s-au instalat în acel loc, pentru a nu fi suspectați.

În concluzia organelor polițienești referitor la acest caz, în ce privește activitatea de spionaj, se spunea că, „mai mult ca sigur că ei erau la curent cu alarmele ce se dau, cu consemnarea trupelor în cazărmi pentru diferite zile roșii sau cu diferite ordine ce se transmiteau ofițerilor acasă prin curieri”.

Pentru a preveni în viitor producerea unor astfel de cazuri, șeful de Stat Major al Corpului 3 Armată, colonelul T. Ionescu a dispus ca „fiecare ofițer să stabilească identitatea, situația, ocupația, etc., asupra tuturor locatarilor din aceiași curte. În cazul că din observațiunile făcute unul din locatari ar da de bănuit, se va raporta imediat autorităților superioare, cari de comun acord cu poliția va căuta să stabilească adevărul. În cazul când vreun ofițer sau reangajat ar locui în casa vreunui comunist descoperit, atunci ofițerul va căuta, dacă se poate, a se muta chiar înainte de expirarea contractului. Stabilirea celor de mai sus se va face cu cea mai desăvârșită discreție, pentru a nu da loc la nici un fel de suspiciune”.

În 1937, Direcțiunea Generală a Poliției a întocmit o interesantă analiză a mișcării comuniste din România, din perioada 1 ianuarie – 1 august. Pe parcursul a 15 pagini, se spunea în esență că, mișcarea comunistă a căutat să reducă la maxim activitatea ilegală de organizare și de presă clandestină, a extins la maxim activitățile legale „prin pătrunderea în toate partidele politice, în special cele democrate, cum și în organizațiile profesionale, publice și particulare, sindicate și în toate asociațiile de tineret”, ținta finală fiind „concentrarea forțelor democratice într-un front popular”. În eforturile lor erau ajutați „de acțiunea unor facțiuni de stânga din sferele conducătoare ale partidelor și organizațiilor vizate”. Realizările obținute de comuniști prin „noua tactică de penetrație în partidele democrate”, erau considerate ca fiind „evidente” în P.N.Ț., Partidul Radical Țărănesc, P.S.D., în mișcarea Frontul Păcii, în organizațiile profesionale (Federația C.F.R., Federația Funcționarilor Particulari, sindicate, organizații muncitorești), etc.

Scoși în afara legii, la alegerile comunale și județene, comuniștii reușiseră să influențeze masele din organizațiile politice ale partidelor menționate, din sectoare și circumscripții, mai ales prin spiritul antifascist, lozinca Înfrângerea fascismului prin concentrarea forțelor democratic dovedindu-se extrem de eficace, mai ales în București, Iași, Chișinău, Galați, Constanța și Cluj. La Chișinău s-a înfiripat o organizație „camuflat comunistă, care a încheiat cartel cu național țărăniștii”, peste capul șefului Partidului Radical Țărănesc, care s-a opus. La Confederația Generală a Muncii, comuniștii încearcă „acapararea conducerii și bolșevizarea muncitorimii ceferiste”, speculând nemulțumirile din rândul maselor, cauzate de revendicările economico-profesionale.

Deși organizațiile comuniste erau neînsemnate sub aspect numeric, în 1939 înregistrându-se numai 375 de comuniști, printre care 2-3 români basarabeni, ele au fost intens utilizate de U.R.S.S. în acțiunile subversive din România.

Pe parcursul a 20 de ani de subversiune bolșevică în Basarabia, din 1919 și până în 1939, au fost demascați peste 10.000 de agenți, teroriști, spioni sovietici, veniți în Basarabia pentru a crea o stare generală de frică a populației, de neîncredere și ură față de autoritățile românești.

Deși subversiunea sovietică a depus mari eforturi în Basarabia, putem spune că, grație atitudinii pro-românești a românilor basarabeni și a excelentei activități desfășurate de organele Siguranței, presiunile continue ale U.R.S.S., exercitate absolut pe toate căile, nu au reușit să ducă la bolșevizarea și ocuparea sovietică a Basarabiei, României și a Europei. Basarabia și România în general, au fost în permanență hărțuite de vecinul din răsărit, dar au știut să reziste! Anume în teritoriul Basarabiei, serviciile speciale sovietice (de spionaj, terorism și propagandă) și-au testat toate armele pe care le-au aplicat ulterior în alte „bătălii” pe parcursul secolului XX, dar în fața cărora Siguranța română s-a dovedit invincibilă, pentru asta fiind atât de temută, dar și respectată de adversar. Și ce nu s-ar spune despre Siguranța Statului din Basarabia și în general despre autoritatea românească din Basarabia interbelică (că a fost slabă, coruptă, a maltratat populația băștinașă, etc., etc.), un lucru este cert: acestea au luptat și rezistat cu succes pe frontul de pe Nistru a luptei dintre Europa burgheză și barbaria bolșevică, au protejat Europa pe parcursul întregii perioade interbelice, cedând doar în 1940, sub presiunea cârdășiei anglo-franco-germano-sovietice.

Arma teroristă aplicată de sovietici nu a avut o țintă bine stabilită, fiind îndreptată asupra oricui apărea în cale – polițist, jandarm, militar, ceferist, primar, notar, țăran. Mai cu seamă, pierderi materiale și umane a avut de suferit populația civilă. În aceste condiții, autoritățile române au depus întreaga stăruință pentru a apăra populația, a preveni acțiunile de distrugere a avutului acesteia, a evita orice tulburare socială provocată de agenții bolșevici și a „crea premise politice de prosperare a acestui ținut, situat în calea expansiunii sovietice”.

Civilii au avut de suferit și de pe urma abuzurilor funcționarilor polițienești, căci într-un teritoriu în care mișunau agenții bolșevici, suspiciunea de colaborare față de orice civil, nu putea lipsi. În special, au avut de suferit locuitorii comunelor de pe Nistru, unde agenții bolșevici aveau mulți indivizi care le acordau concurs (hrană, găzduire, informare). La orice trecere frauduloasă a Nistrului spre malul românesc, populația se alerta, căci organele polițienești începeau căutarea infractorilor (bănuiți că au venit pentru activități subversive) și în timpul acestei operațiuni, din cauza suspiciunii, putea suferi oricine.

După venirea la putere a naziștilor în Germania, în 1933, se activizase din punct de vedere politic și grupurile etnice germane din afara hotarelor Germaniei. În România, deosebit de activi erau germanii din Banat și Transilvania. De asemenea, o activitate intensă a avut mișcarea hitleristă a germanilor din Basarabia, cu centrul la Tarutino, jud. Cetatea Albă, în fruntea căreia se afla Rudolf Neiman. În iunie 1934, în orașul și județul Cetatea Albă, aceasta număra 117 membri importanți și 437 de simpatizanți.

II.6. Evreii și bolșevismul în Basarabia interbelică (1917-1940).

„…în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizații comuniste: șefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.

Din Observațiile formulate în numele Guvernului român de către Nicolae Petrescu-Comnen, în legătură cu petiția adresată secretarului general al Societății Națiunilor de către Comitetul Delegaților Evrei (aprilie 1927).

Multe sunt lucrările dedicate „antisemitismului românesc”, dar o infimă parte abordează echidistant cauzele acestei probleme, penetrând atât tabăra românească, cât și pe cea evreiască întru prezentarea adevărului. De regulă, autorii acestor studii se axează pe constatarea existenței antisemitismului și pe prezentarea manifestărilor antisemite. Pentru a se evita elucidarea cauzelor acestuia, se declară sec că el ar fi tradițional la români (fără a se da o descifrare a acestei constatări)!

Toată atenția este concentrată asupra celor ce își manifestă antisemitismul, iar evreii, de obicei, sunt excluși din cadrul celor ce au format această atitudine.

În cazul abordării acestei probleme nu se ia în vedere legea cauzei și a efectului – „orice cauză are efectul său, orice efect are o cauză, totul se întâmplă conform Legii, hazardul nu este decât un nume dat unei legi necunoscute, sunt numeroase planuri ale cauzalității însă nimic nu scapă Legii. Această lege explică faptul că totul se întâmplă conform Legii, că niciodată nu se întâmplă ceva neprevăzut, accidental, că hazard nu există, deoarece există planuri diferite de Cauză și Efect, iar planul superior domină întotdeauna planul inferior. Un eveniment este ceea ce survine, se produce, ceea ce se întâmplă ca rezultat sau ca o consecință a unui eveniment precedent. Un eveniment creează prin el un alt eveniment, el constituie o verigă în marele lanț al evenimentelor ordonate, ieșit din energia Creatoare a TOT-ului. Există o continuitate între toate evenimentele precedente, rezultate și următoare”. De asemenea, ar urma să se țină cont și de faptul că, o forță dă naștere unei contra-forțe.

Una din cauzele majore ale antisemitismului din secolul XX, manifestat în lume și inclusiv în România, a fost implicarea masivă a evreilor în mișcarea (subversivă) comunistă, în acțiunea de bolșevizare a lumii. Această cauză a marcat profund imaginea evreilor, căci acțiunea comunistă a fost cea cu impactul cel mai grav asupra umanității în secolul XX.

II.6.1. Evreii și „revoluția” rusă din 1917.

„Revoluția” din 1917 din Rusia, care a marcat întregul secol XX (și nu numai), este privită actualmente în istoriografie în mod diferit: ca o schimbare revoluționară a societății – o trecere la „viața nouă”; ca o încercare de a implementa o idee utopică; ca o grandioasă operațiune de diversiune, executată de bolșevicii lui Lenin pe banii Marelui Stat Major german – o lovitură dată din spate Rusiei, menită să dezintegreze Armata țaristă de pe front, să ducă la căderea regimului și instaurarea unui guvern pro-german. De asemenea, evenimentele din 1917 din Rusia și schimbările care au urmat, sunt văzute ca o grandioasă operațiune politico-financiară, de jefuire a poporului rus, dar și ca o „Revoluție evreiască”, etc., etc.

Un lucru este cert: bolșevicii „ocupaseră” Rusia, folosind lozinci atrăgătoare, care propagau egalitatea socială, împroprietărirea cu pământ, asigurarea păcii, etc. La scurt timp, „țăranii și muncitorii” s-au văzut înșelați de gruparea care a luat frâele conducerii. Era un regim nereprezentativ, care s-a instalat la putere în urma unei lovituri de stat și s-a menținut aproape un secol numai grație terorii interne nemaipomenite.

În plan extern, bolșevicii urmau să „exporte revoluția” în toată lumea, căci să se oprească doar la Rusia nu era în planurile lor; mai mult, regimul sovietic nu putea avea viață lungă dacă guverna izolat doar într-o singură țară. Și au început masivele acțiuni pentru „exportul revoluției proletare”. Erau terorizate, intimidate și hărțuite, în special, statele vecine, urmând a li se impune „fericirea comunistă”, să le implementeze absurdul și criminalul regim comunist, care le promitea „raiul comunist”. În realitate, aceste „intenții bune” nu erau decât realizarea tendințelor comuniste de expansiune, de anexiune, de subjugare.

Peste tot, bolșevicii au venit la putere doar prin forță, ca ocupanți, pentru a subjuga popoare și țări, față de care nu manifestau nici un sentiment de afecțiune, căci erau internaționaliști și ateiști.

Mulți indivizi au îmbrățișat comunismul, căzând victime ale mirajului acestei ideologii, alții de dragul aventurii sau din dorința de a se îmbogăți, de a face o carieră, de a deține putere, de a jefui și omorî.

Ideea comunistă a atras masiv populația evreiască, în special, a atras tineretul israelit. Îi găsim în postură de conducători, propagandiști, teroriști, spioni, curieri-contrabandiști, etc. O parte din evrei au îmbrățișat ideea comunistă pentru internaționalismul ei; în epocă se susținea că, „dispariția granițelor e dorită de evrei, care n-au țară și vor să fie peste tot acasă”.

Microbul comunist a fost aruncat și în România. Autoritățile române din perioada interbelică, s-au confruntat cu mai multe curente subversive/separatiste/iredentiste în anumite regiuni ale sale (desfășurate de ucraineni, bulgari, maghiari). Însă, cea care s-a manifestat aproape peste tot, a fost subversiunea bolșevică, ce urmărea destrămarea sau cucerirea/sovietizarea României. Și peste tot, exponenții bolșevismului erau în majoritate de origine neromână.

La o cercetare superficială a documentelor de arhivă (nu selectivă, dar superficială), constatăm că, implicarea evreilor în acțiunea de bolșevizare a Basarabiei, (dar și a altor regiuni și state ale Europei), a fost masivă. Desigur că, în această acțiune s-au implicat și reprezentanții altor minorități din Basarabia, căci baza mișcărilor subversive din această provincie românească a fost clădită de autoritățile țariste prin colonizarea cu etnici ruși, ucraineni, bulgari, etc., care, cu sau fără arma doctrinei bolșevice, au manifestat în majoritatea lor, ostilitate față de autoritatea românească. Însă, interesant rămâne faptul că, evreii au fost implicați și chiar au fost majoritari, în mai toate acțiunile comuniste din acea epocă.

Și dacă până atunci curentul antisemit s-a manifestat exclusiv împotriva capitalului evreiesc, a atitudinii rezervate (conservative) sau refractare a evreilor față de autorități și populația românească, după Primul Război Mondial antisemitismul era alimentat, aproape exclusiv, de masiva înregimentare a evreilor (în special a tineretului evreiesc) în mișcarea comunistă. Aderarea lor la ideea comunistă a avut loc în așa măsură, încât dăduse naștere noțiunii de „iudeo-comunist”. Mai mult, în epocă, constatând că, promotorii ideii comuniste erau în mare parte de origine evreiască (în special e vorba de bolșevicii din Rusia), unii chiar considerau că, ideologia comunistă ar fi fost opera evreilor. După cum se menționa într-un document de epocă, „pe drept sau pe nedrept, numele cu rezonanță evreiască ale unor mari șefi bolșevici făceau opinia publică să creadă că această mișcare vătămătoare era esențialmente evreiască. Această teză, în mod abil exploatată de o propagandă antisemită străină, n-a rămas fără urmări în România, ca și în alte țări ale Europei”. Cei ce sprijinise sau instalase în Rusia așa-numitul comunism (dar și în alte țări europene – Germania, Ungaria), erau în cea mai mare parte evrei – Troțki, Kamenev, Zinoviev, Sverdlov, etc., încât exista certitudinea că se execută un complot mondial evreiesc împotriva lumii, prima etapă a căruia era Rusia.

Autorul rus, Oleg Popov, în studiul său, întitulat Etnosul evreiesc și mișcarea comunistă mondială, subliniază, referitor la „revoluția din Octombrie 1917”, următoarele, „Și cu toate că, în ambele revoluții (din 1904-1906 și 1917 – n.a.) au luat parte practic toate naționalitățile și grupurile etnice din Rusia, chiar și cei care s-au aflat pe teritoriul ei în calitate de prizonieri de război, cehi, maghiari și germani, îmi voi permite să expun un raționament că, după parametrii esențiali, care determină caracterul național, politic, social și cultural al revoluției, Revoluția rusă din anul 1917 poate fi denumită cu toată fermitatea Revoluție Evreiască Comunistă Mondială, mai exact, prima etapă a acesteia”. Popov mai spune că, „Pe noi nu ar trebui să ne «sperie» definirea revoluției, ca «Evreiască», deoarece pe nimeni nu jenează denumirea revoluției, ca «Rusă»”.

Printre concluziile preliminare ale lui Oleg Popov este și următoarea: „Desigur că, în susținerea loviturii de stat bolșevice și a puterii sovietice, a venit și o parte a păturii de jos din aproape toate grupurile etnice și naționalitățile Imperiului Rus, dar contribuția lor pentru revoluție a fost infimă, comparativ cu cea pe care au adus-o evreii, ca grup etnic”. Dar nu ar trebui să se considere că, evreii erau dominanți doar în tabăra bolșevicilor. În conducerea celorlalte partide socialiste din Rusia – a menșevicilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiștii-revoluționari), comuniștilor anarhiști, nemaivorbind de Bund și Poalei Sion, – de asemenea, evreii erau majoritari.

Dar de ce O. Popov și alți autori, în urma recentelor cercetări, consideră că, „revoluția” din Rusia din anul 1917 a fost o „Revoluție Evreiască Comunistă Mondială”? Vom vedea imediat.

În primul rând, majoritatea „revoluționarilor de profesie”, care au realizat „revoluția” și mai apoi au consolidat noul regim, au fost de origine evreiască. Masivă a fost prezența evreilor și în structurile comuniste ilegale din alte state. Scriitorul rus Stanislav Gribanov, ca replică la lucrarea lui Arkadii Vaksberg, cu titlul „Cталин пpoтив eвpeeв” (Stalin împotriva evreilor), a scris cartea „Пoлюбил Poccию…” (A îndrăgit Rusia…), publicată la Moscova în anul 2001. În capitolul întitulat Stalin și evreii, el a prezentat lista titularilor posturilor importante din conducerea bolșevică a Rusiei Sovietice din anii `20-`30, constatând o prezență masivă a evreilor printre aceștia.

Potrivit lui Gribanov, printre membrii Comisiei Extraordinare (CeKa) erau alogenii: Dzerjinski, Rivkin, Țitkin, Bliumkin, Lentovici, Razmirovici, Alexandrovici, Haikin, Șklovski, Kneifis, Țeistin, Kronberg, Bizenski, Reitenberg, Fines, Zax, Goldin, Galperștein, Kniggisen, Libert, Șillenkus, Model, Sverdlov. Gribanov mai prezintă și următoarele liste: CeKa din Kiev – Bluvștein – președinte, Dehtearenko – locțiitor al președintelui și șef al Secției speciale, Șub – secretar al comisiei, Samuil Țvibak – șef al Secției juridice, Mihail Țvibak – locțiitor al șefului Secției operative (condusă de Iakov Lifșiț), Faerman – comendant, Kaț – șef al Secției penitenciare, Kagan – șef pentru logistică, Gannotski – șef al cancelariei, Finkelștein – comandant al Detașamentului special al CeKa, Motea Grinștein – șef al subsecției speculații economice, Rabicev – contabil, Șvarțman – locțiitor al șefului Secției speciale, Mankin – locțiitor al șefului Secției juridice; Ajutorii comandanților districtelor militare pentru educație politică – Districtul Militar Moscova – Grigorii Isaakovici Veisman (Velicev), Districtul Militar Leningrad – Piotr Arkadievici Smirnov-Rataicik, Districtul Militar Belorusia – Abram Savelievici Bulin, Districtul Militar Kiev – Maxim Petrovici Amelin, Districtul Militar Caucazul de Nord – Moisei Iakovlevici Ghermanovici, Districtul Militar Zakavkazie – Solomon Borisovici Urițki, Districtul Militar Siberia – Grigorii Arkadievici Tairov, Districtul Militar Privoljsk – Arkadii Ivanovici Mezis, Armata specială din Orientul Îndepărtat – Lazari Naumovici Aronștam.

Printre funcționarii O.G.P.U.-N.K.V.D. (structuri pe care se baza regimul sovietic) de la mijlocul anilor `30, considerați a fi remarcabili, erau: L. Zalin, M. Trissler, L. Meier, Z. Kațnelson, F. Kurmin, L. Vuli, S. Rozenberg, A. Minkin, F. Kaț, A. Șapiro, L. Șpighelman, M. Pater, N. Frenkel, S. Ghindin, A. Dorfman, M. Berman, V. Zaidman, Ia. Volfzon, Ia. Dîment, G. Abrampolski, I. Veițman, M. Veițman, B. Ghinzburg, V. Baumgart, E. Vodarski, A. Abramovici, A. Vainștein, L. Kudrik, M. Lebel, I. Putilik, K. Goldștein, M. Goskin, M. Kurin, etc. O situație similară era în Comisariatul Afacerilor Interne, Comisariatul Afacerilor Străine, Comerțul Exterior, în mass-media, în sectorul luptei cu religia, în cel al educației politice din Armata roșie și chiar în conducerea superioară a Armatei, etc.

Stanislav Gribanov mai prezintă și un citat din lucrarea lui F. Vinberg, cu titlul „Кpecтный пyть” (Calea crucii), publicată în 1922, la München, în care se spune că, „Potrivit acestei liste, a principalilor conducători bolșevici, care domnesc plenar și necontrolați asupra Rusiei, ei sunt 545 de persoane. Dintre ei 447 evrei”.

În primii ani de la înființarea Komintern-ului (1919), conducerea acestei organizații, a „revoluției comuniste mondiale”, era în proporție de 70% alcătuită din evrei, cu excepția scurtei perioade 1925-1929, când președinte al executivului Komintern-ului era N. I. Buharin. În rest, din 1919 și până în 1943, Komintern-ul era condus de Grigorii Evseevici Zinoviev (alias Ovsei-Gherșen Aaronovici Radomîslskii, alias Hirș Apfelbaum), Iosif Aronovici Piatnițkii (alias Iosel Oriolovici Tarșis) și Solomon Abramobici Lozovskii-Drizdo.

Chiar și cei din „casta bolșevică” ce nu erau de origine evreiască, erau sub influență evreiască, căci aproape în totalitate, aveau soții de origine evreiască: soția lui Felix Dzerjinski, șeful CeKa-O.G.P.U., era S. S. Mușkat; ambele soții ale lui N. I. Buharin, cel mai important teoretician al partidului bolșevic și membru al Biroului Politic (1922-1929) erau Ă. I. Gurvici și M. Iu. Larina (Lurie); soțiile ambilor președinți ai Consiliului Comisarilor Poporului, A. I. Rîkov și V. M. Molotov, erau respectiv, N. S. Marșak și P. S. Jemciujina (Karpovskaia); soția lui K. E. Voroșilov, comisar al poporului pentru Apărare, era E. D. Gorbman, etc. Dintre conducătorii comuniști de atunci, doar câțiva nu aveau soții evreice – I. V. Stalin, M. I. Kalinin și M. P. Tomskii (Efremov).

Mulți dintre ei aveau strânse relații de rudenie. Spre exemplu, nepoata lui Iankel Movșevici Sverdlov, primul președinte al guvernului sovietic, (care era „eminența cenușie” a regimului bolșevic și inițiatorul asasinării familiei țariste și a declanșării „Terorii roșii”), Ida Averbah, era căsătorită cu Gh. Iagoda, șeful N.K.V.D., iar tatăl lui Sverdlov era verișor cu tatăl lui Iagoda.

A. V. Tîrkov-Vileams mărturisea că, „În Rusia Sovietică, toate comitetele și comisariatele sunt complectate de evrei. Ei deseori își schimbau numele lor evreiești cu nume rusești… Dar această mascaradă pe nimeni nu înșela”. A. I. Dikii sublinia că, „reprezentanții grupului etnic (evreiesc – n.a.) cu doar 2% din populația Rusiei, au ocupat în medie circa 80% din toate posturile importante, în toate domenii de activitate a țării. Caz nemaiîntâlnit în istorie”. Același lucru îl recunoșteau și unii publiciști evrei din Occident, martori ai acelor evenimente. Iată ce scria, la începutul anilor `20, I. M. Bikerman, autorul culegerii Rusia și evreimea rusă (Poccия и pyccкoe eвpeйcтвo): „Rusul vede că, …acum evreul e în toate colțurile și pe toate treptele puterii. Rusul îl vede și în conducerea superioară din Moscova, și în fruntea capitalei de pe Neva, și în fruntea Armatei Roșii… Nu este de mirare că, rusul, comparând trecutul și prezentul, se convinge de ideea că, puterea actuală este evreiască… Că ea pentru evrei există, că ea realizează interesul evreimei”.

De menționat că, starea de lucruri de atunci din Rusia Sovietică (apoi din Uniunea Sovietică) le convenea evreilor americani și europeni cu viziuni liberale și socialiste. Nu în zadar, la mijlocul anilor `20-începutul anilor `30, mii de evrei-comuniști și socialiști americani, care visau la realizarea revoluției mondiale, au venit în „patria” ei, în Uniunea Sovietică.

Nimeni nu se va încumeta să pună la îndoială faptul că, instituția cea mai importantă a autorității bolșevice era CeKa-V.C.K.-O.G.P.U.-G.P.U.-N.K.V.D. Pe parcursul primelor două decenii a „tinerei republici sovietice”, evreii nu numai că constituiau majoritatea în aceste structuri, dar erau la conducere aproape în toate subdiviziunile acestora din orașe, regiuni, republici, etc.

V. Bespalov, în studiul său, întitulat Componența etnică a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în anii 1917-1938. (Scurtă informație istorică), publicat la Sankt-Peterburg în anul 1998, relatează că, cea mai mare mașină de represiune din istoria omenirii – GULAG –, creată pe timpul șefiei lui Ghenrih Grigorievici Iagoda (numele adevărat Enoh Gherșenovici Iehuda) la N.K.V.D. (1934-1936), a fost încadrată cu conaționali de-ai săi: șeful Direcției Generale a lagărelor și așezărilor speciale (GULAG) era M. D. Berman. Locțiitorul acestuia era S. G. Rapoport. Șef al lagărelor din regiunea Mării Albe era L. I. Kogan, al lagărelor Belomorsko-Baltiisk (deținuții cărora erau implicați în construcția canalului „Belomorsko-Baltiiskii”, care să unească Marea Albă cu lacul Onega, cu posibilitate de ieșire în Marea Baltică) era S. G. Firin, al Direcției Generale a penitenciarelor N.K.V.D. al U.R.S.S. era H. Apert, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Ucrainene erau S. B. Kațnelson, apoi Balițki, al lagărelor din regiunile de Nord era Finkelștein, al lagărelor din regiunea Sverdlovsk era Șklear, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Kazahă era Polin, al lagărelor din Siberia Apuseană erau Șabo, apoi Goghel, al lagărelor din raionul Azovo-Cernomorsk era Fridberg, al lagărelor din regiunea Saratov era Pilear, al lagărelor din regiunea Stalingrad era Raiskii, al lagărelor din regiunea Gorki era Ambrampolskii, al lagărelor din Caucazul de Nord era Faivilovici, al lagărelor din Bașkiria era Zaligman, al lagărelor din districtul Dalnevostocinîi era Terentii Deribas și al lagărelor din Belorusia era Leplevskii.

În general, conaționalii lui Iagoda au condus și au realizat represiunile regimului sovietic în 95% din lagărele GULAG-ului. Contingentul internaților din aceste lagăre îl formau rușii, ucrainenii, bielorușii, caucazienii și reprezentanții altor etnii. Printre aceștia și rudele acestora erau opinii și discuții precum că, evreii – șefii instituțiilor de represiune – bântuie deasupra celorlalți cetățeni ai U.R.S.S., ceea ce contribuia la consolidarea tendințelor antisemite.

În V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D., și în alte structuri de represiune sovietice, activa un număr destul de mare de funcționari de origine etnică evreiască. În perioada lui Iagoda, când represiunile aveau un caracter de masă și erau extrem de dure, șefii subdiviziunilor de bază ale O.G.P.U.-N.K.V.D. erau aproape în totalitate evrei. Potrivit statisticilor oficiale din data de 1 ianuarie 1932, numai în aparatul central al N.K.V.D. evreii erau în proporție de 7,4%, în timp ce în cadrul conducerii superioare, situația era cu totul alta: 45% evrei și 55% ruși și alte naționalități – șeful GULAG-ului (cel ce conducea nemijlocit represiunile) era F. I. Ăihmans; șeful Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. S. Agranov; împuternicitul special de pe lângă Colegiul N.K.V.D. era V. D. Feldman; comendantul Kremlinului era P. P. Tkalun; șeful Secției Externe a Direcției Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. A. Sluțki; șeful Secretariatului N.K.V.D. era Ia. A. Deig; șeful Secției Speciale a Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. M. Leplevskii; șeful Secției a 3-a a Direcției 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. P. Radzivilovski; șeful Direcției a 3-a din N.K.V.D. al U.R.S.S. era B. D. Berman; șeful Secției a 7-a a Direcției 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Reihman; șeful Direcției Centrale de Comerț din N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. B. Șneerson; șeful Secției a 5-a a Direcției 1 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Z. I. Passov; șeful Secției 1-a a Direcției Generale din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. Ia. Dagan; șeful Secției a 9-a a Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era E. I. Șapiro; șeful Secției de Strămutare din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. I. Pliner; locțiitorul șefului N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. D. Berman; șeful Secției Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. M. Veinștok; șeful Secției a 2-a a Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. K. Zalpeter; colaborator responsabil al GULAG din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Kogan; șeful Secției Operative a Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era N. G. Nikolaev-Jurid; secretar responsabil al Consiliului Special de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S. (organ compus din trei persoane, care dădea verdictul în cazul persoanelor cu dosar politice) era V. E. Țesarskii; șeful Secției Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era G. M. Stațevici; secretar operativ al Direcției Generale a Securității Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era V. A. Ulmer.

„Reieșind din faptele și circumstanțele examinate mai sus, – conchide V. Bespalov – urmează să tragem astfel de concluzii: în anii 1917-1940, poporul evreu era pe larg (neproporțional cu numărul lui din cadrul populației țării) reprezentat în organele V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D. al U.R.S.S. «Marea teroare» din anii 1934-1938 se realiza în U.R.S.S. cu participarea activă a cekiștilor-evrei (securiștii-evrei – n.a.). Nu erau rare cazurile, când cekistul-evreu utiliza «metode inadmisibile de investigare» față de evreul-condamnat. Un exemplu clasic: realizarea omorului lui Leiba Davidovici Bronștein (Troțki) de către cekiștii Șpighelglass și Ăitingon, și echipa lor (…)”.

Anume acești bolșevici, din organele de represiune, „torturau populația a 1/6 din lume, denumită pe atunci Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”.

S. Semanov, în articolul său, întitulat „Epurările staliniste” de la sfârșitul anilor `30 și problema națională, scria: „Șaptezeci de ani în urmă, poporul rus știa bine doar un singur nume dintre cele sus menționate – pe sângerosul șef al N.K.V.D. Iagoda (în trecut Iehuda Enoh Gherșenovici, el a dispus să fie denumit Ghenrih Grigorievici). Referitor la celelalte nume, deseori porecle – era întuneric și ceață. Ei erau cei ce decideau în secret soarta a milioane de oameni, apoi de asemenea, în secret, i-au sugrumat în închisorile construite de jertfele lor. Și iată că, doar recent, istoricii nepărtinitori au început să examineze acest ghem secret și sinistru. Materialele se acumulau, întunericul și ceața începând treptat să se disperseze și urmașii (jertfelor lor – n.a.) în sfârșit au putut să vadă chipul sinistru al acelor creaturi infernale. Doar în ultimii doi-trei ani, tabloul s-a cristalizat în totalitate și multilateral. Acum se vede clar, după cum se spune, cine și ce prezintă”.

Din cei 37 de generali ai N.K.V.D. din 1935, 19 erau evrei, 10 ruși, 4 letonieni, 2 polonezi și 2 georgieni. Exprimată în procente, situația se prezintă astfel: 51% evrei și 27% (slavi din U.R.S.S.). Interesant este că, evreii în Uniunea Sovietice constituiau peste 2% din totalul populației, iar slavii – peste 80%.

Despre contribuția evreilor la activitățile serviciilor speciale sovietice (a spionajului extern – funcționari, agenți, informatori) a mai scris relativ recent și L. Averbuh. În lucrarea sa, Sorți desecretizate. Eseuri. (Evreii în spionajul extern sovietic), publicată la Odessa, în 2001, L. Averbuh subliniază că, importanța evreilor în spionajul extern sovietic a fost extrem de mare, căci „Nu sunt puține personalitățile unice printre evreii-spioni, care cu nimic nu cedează în fața lui R. Sorge, R. Abel, N. Kuznețov, poate din contra, le depășesc. Chiar și cititorului neinițiat îi este clar din ce cauză numele acestora, față de cele menționate, nu sunt cunoscute nici în prezent, decât unui număr restrâns de oameni”.

Treptat, procentul evreilor din organele de stat și de partid a scăzut. Dar, în organele de represiune, conducerea continua să rămână în mâinile lor. Pe parcursul primelor două decenii de existență a regimului sovietic în Rusia, evreii au constituit în organele CeKa-N.K.V.D. de la 60% până la 85%. Iar GULAG-ul se afla exclusiv în „administrarea” lor. Apogeul încadrării lor, l-a constituit anul 1936 – începutul „Marii Terori” – după care a urmat declinul: în ianuarie 1939, din cei 30 de funcționari ai aparatului central al N.K.V.D. (șefi de secții și de birouri), erau doar 3-4 evrei, adică 10-11%. În 1941, procentul lor în aparatul central al N.K.V.D. era de 17% și a fost în continuă scădere, în anii 1953-1954, fiind doar de 5-7%.

În al doilea rând, finanțarea „revoluției”, precum și a partidului bolșevic, s-a făcut de Marele Stat Major german, dar și în mare parte, de bancherii americani și europeni de origine evreiască. Nu există îndoieli că, oamenii de afaceri occidentali, în marea lor majoritate, nu credeau în utopia comunistă, dar priveau evenimentele din 1917 din Rusia doar dintr-un singur punct de vedere: dacă sunt sau nu în interesul evreilor.

Văzând că bolșevicii au reușit să distrugă Imperiul Rus și au creat un regim, în care evreii ocupau cele mai înalte poziții, bancherii și industriașii evrei pe orice căi i-au sprijinit în acest proces. Implementând legea evreiască, de a-ți sprijini conaționalii, bancherii evrei au asigurat financiar și revoluția, și regimul bolșevic, înființat pe ruinele Imperiului Rus. E foarte clar că, în aceste condiții, „lupta de clasă” ceda în fața solidarității evreiești.

Odată cu preluarea puterii, bolșevicii au avut grijă să distrugă imediat toate documentele, care ar demonstra că finanțarea partidului bolșevic din Rusia s-a făcut de băncile germane de stat și cele particulare evreiești. Însă, unele documente au scăpat de distrugere și sunt o dovadă la cele sus menționate.

În al treilea rând, instalată la putere, casta supremă bolșevică se considera străină de poporul rus (având în vedere și faptul că, foarte mulți bolșevici au venit în Rusia din America și Europa Occidentală, pentru a face aici „revoluție”). În opinia lor, „revoluția” a fost o lovitură necesară, care s-a dat pentru preluarea puterii într-un stat, din care să fie declanșată revoluția mondială, fiind utilizate pentru aceasta, resursele umane și naturale ale Rusiei.

Acțiunile noului regim erau îndreptate împotriva populației, mai bine zis împotriva populației majoritare ruse. După ce au distrus Imperiul Rus, bolșevicii au lichidat, la propriu, ceea ce rușii aveau mai scump – monarhia. Cel care a fost inițiatorul asasinării monarhului rus și a familiei acestuia, era evreul Iankel Movșevici Sverdlov (despre care am spus că era „eminența cenușie” a regimului bolșevic și fost inițiatorul declanșării „Terorii roșii”), „președinte” al regimului comunist, iar organizatorul nemijlocit al asasinatului, de asemenea era un evreu, Șaia Goloșciokin, președintele Departamentului Sovietic din Ural. Chiar și execuția lui Nikolai al II-lea și a familiei acestuia, s-a făcut de un evreu – Iakov Iurovskii.

A fost grav lovită spiritualitatea și sentimentele naționaliste ruse. După cum scria cercetătorul A. I. Dikii, „Trezirea sentimentului de patriotism la populația autohtonă, desigur că, era privită de evrei, ca o posibilitate de a se pune problema rolului lor în viața de stat și posibilitatea de a rămâne, din cauza viziunilor lor, străini populației autohtone și de a pierde posturile de conducere din viața politică și culturală din țara în care ei trăiesc la momentul dat. Toți evreii, din toate țările, această situație o înțeleg destul de bine și de aceea orice manifestare de mândrie națională și patriotism (din partea alogenilor – n.a.), este văzută ca o amenințare pentru ei și pozițiile lor din această țară”.

Bolșevicii ruși au condamnat orice manifestare de patriotism și au distrus tot cu ce se puteau identifica băștinașii. A avut extrem de mult de suferit Biserica Ortodoxă, pe când „sinagogile rămâneau neatinse și bunurile acestora nu erau confiscate”. De asemenea, nu au fost atestate manifestări și acțiuni represive în timpul sărbătorilor religioase evreiești. Antisemitismul a fost declarat unul din cele mai periculoase „instrumente politice din mâinile burgheziei” și era văzut de autoritățile comuniste, ca „mijloc de mobilizare deghizată împotriva puterii sovietice”. Iar „cel ce este împotriva poziției puterii sovietice în problema evreiască, acela este împotriva muncitorilor și pentru capitalism”. Declarația Consiliului Comisarilor Poporului (C.C.P.) din 27 iunie 1918, spunea: „C.C.P. declară mișcarea antisemită și pogromurile împotriva evreilor, ca fiind moartea cauzei revoluției”. Adică, puterea sovietică identifica revoluția cu etnosul evreiesc. Pentru propagandă antisemită erau prevăzute pedepse aspre, în timp ce jignirea poporului rus, era trecută cu vederea. Această „trecere cu vederea” a durat până în 1932, când Stalin s-a pronunțat împotriva „discreditării” istoriei și culturii ruse.

În 1919, A. V. Tîrkov-Vileams nota: „Poporul, asupra căruia ei (evreii – n.a.) au luat conducerea, îi era lor străin și ei chiar se comportau ca învingătorii într-o țară cucerită”. Iar eserul S. S. Maslov considera că, ura generală din Rusia față de evrei era determinată de „identificarea puterii sovietice cu cea evreiască. (…) puterea sovietică, în primul rând, răspunde doleanțelor și intereselor evreilor, de aceea (ei) sunt părtașii și susținătorii ei fierbinți; în al doilea rând, puterea de fapt se află în mâna evreilor”.

Mulți dintre cei ce au studiat istoria evreilor (N. A. Berdiaiev, H. Arendt, I. R. Șafarevici, O.A. Platonov și alții), au constatat asemănarea izbitoare dintre sistemul social-politic comunist din Rusia, din primele sale decenii de existență, și epoca Judecătorilor în Împărăția Iudeilor din 1 mileniu î.e.n. Această asemănare era nu numai din cauza că, evreii formau aproape în totalitate baza ideologică și de conducere în Rusia Sovietică, dar mai cu seamă, din cauza că, însăși doctrina marxistă se baza pe iudaismul „secularizat”, în care „Ierusalimul renăscut a fost înlocuit cu o societate fără clase sociale”. Această ideologie îi era total străină civilizației ruse ortodoxe, pentru implementarea căreia a fost nevoie de un regim totalitar, condus de „comisari farisei”.

În al patrulea rând, bolșevicii în acțiunile lor nu au vizat și „burghezia” evreiască. În contradicție cu programele lor, de a avea aceeași atitudine față de toți „burghezii”, bolșevicii au dat dovadă de selecție în alegerea jertfelor, care era bazată pe criteriul etnic. După „revoluție” și naționalizarea tuturor proprietăților, mulți dintre micii burghezi evrei, nu au fost supuși represiunilor, din contra, au fost agreați, aducându-și contribuția la consolidarea aparatului de stat sovietic.

După cum scria A. I. Dikii, „nu există nici un fel de date și izvoare în privința execuției evreilor pe criteriul apartenenței la «burghezie». În schimb, sunt cunoscute foarte multe cazuri, când capitaliștii evrei cu bine emigrau în afară, unii chiar cu mijloace financiare însemnate, spre exemplu (industriașii din Kiev – n.a.) Dobrîi, Rubinștein și alții. Iar evreii-burghezi care nu au emigrat, necătând la trecutul lor burghez, și-au aranjat foarte bine situația sub puterea sovietică, deseori ajungând în posturi de răspundere”.

După cum am mai spus, potrivit planului bolșevic, revoluția bolșevică a fost doar prima etapă din revoluția comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze revoluționarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Și continuarea revoluției a urmat, comuniștii reușind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria și Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria și Saxonia). De remarcat că, în ambele guverne „revoluționare” din cele două țări, majoritari tot erau evreii.

Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizații comuniste: șefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”. Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de ușor și în condițiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizației comuniste o alcătuiau reprezentanții populației evreiești.

Și dacă în Rusia evreii au fost discriminați de țarismul rus, ceea ce, în opinia unora, ar fi determinat venirea lor masivă la putere în Rusia bolșevică, atunci în Austro-Ungaria și în Germania această discriminare nu a existat, căci majoritatea lor ocupau funcții importante în toate domeniile vieții: economic, financiar, academic și chiar în conducerea acestor țări. Atunci care ar fi motivul sprijinului masiv pe care l-au acordat evreii (din mai multe state) ideii comuniste? Potrivit concluziilor lui Oleg Popov, în rândul acestora era implantată tendința mesianică de a duce popoarele lumii în „Împărăția lui Dumnezeu”. Dar pentru a-i aduce acolo era nevoie de putere, de putere nelimitată și absolută, pe care pentru prima oară au demonstrat-o în Rusia.

Iată ce scria în ajunul revoluțiilor din Rusia și Germania, unul din liderii comuniști germani, Hustav Landauer, într-un articol elaborat împreună cu filosoful religios evreu, Martin Buber: „Devotamentul cauzei evreiești este cauza întregii umanități”.

Asemenea idei sunt enunțate, în mod deschis, și în prezent. Pe unul din posturile de televiziune ruse, a fost prezentată o emisiune, cu participarea unui invitat din Tel-Aviv, cercetătorul kabalist M. Laitman. Când se discuta problema securității regionale, acesta a subliniat că, este posibilă izbucnirea celui de-al III-lea Război Mondial (chiar și a celui de-al IV-lea Război Mondial), care se poate declanșa chiar în Orientul Apropiat. Și numai evreii, „poporul ales”, au misiunea mesianică de a preveni acest război și a salva omenirea. Anume pentru această misiune, Dumnezeu i-a ales pe evrei și le-a dat învățătura necesară. Și omenirea vede că evreii au ceva deosebit – această învățătură, pe care o tăinuiesc, – ceea ce și constituie izvorul antisemitismului. Și antisemitismul va exista atâta timp, până când evreii nu își vor realiza „misiunea”, care în linii mari, constă în aducerea oamenilor la nivelul umanului, căci actualmente este la nivelul animalului. „Misiunea” evreilor trebuie realizată, căci în caz contrar ei vor fi „bătuți din ce în ce mai tare”. În opinia aceluiași kabalist, antisemitismul este o normalitate pentru natura umană, căci este dictat de ideea că, cheia soluționării tuturor problemelor este la evrei. În subconștient fiecare popor este dominat de gândul că, ar depinde de poporul evreu.

Discursul este asemănător intențiilor bolșevicilor din 1917, prezentate de Oleg Popov.

În anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, structurile de stat și de partid din România, de asemenea au fost masiv penetrate de etnici evrei. Spre exemplu, în februarie 1949, personalul Securității era structurat astfel: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% alte naționalități. Mulți din comuniștii români veniți după 23 august 1944 din U.R.S.S. în România, erau evrei. Acest fapt ducea la concluzia că, evreii au venit pe tancurile sovietice și au instalat comunismul în România, ceea ce provoca noi atitudini antisemite. Drept mărturie sunt chiar memoriile rabinului-șef al României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Alexandru Șafran, care relata că, după evenimentul de la 23 august 1944 (și consecințele acestuia), „atitudinea românilor față de noi (evreii – n.a.) a fost în același timp ambiguă și dualistă. Pe de o parte, ne considerau ca pe niște învingători, a căror prietenie trebuia păstrată, pe de altă parte, ne asociau cu noii învingători, rușii, și ne priveau cu antipatie…”.

„După distrugerea nazismului german din Ungaria, Polonia, România – notează Oleg Popov – la putere în aceste țări au venit comuniștii (majoritatea veniți din refugiul din U.R.S.S., odată cu trupele sovietice – n.a.). Sprijinul lor de bază îl constituiau evreii autohtoni, recunoscători Uniunii Sovietice pentru distrugerea Germaniei hitleriste și salvarea lor de la exterminarea fizică. În mod corespunzător și conducerea partidelor comuniste din aceste țări era în mare măsură evreiască și a rămas neschimbată până aproape de mijlocul anilor `50”.

II.6.2. Evreii din România la sfârșitul Primului Război Mondial.

La angajarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), contribuția minorității evreiești a fost una modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziția armatei, 22.000 erau evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma în mână a fost compensată, în mică măsură, prin organizații care au sprijinit financiar efortul de război.

Dar mai grav era că, în momentele grele pe care le cunoștea Statul român în 1917, o bună parte din evrei s-au angajat în mișcarea revoluționară bolșevică, care amenința să răstoarne monarhia. La Iași, unde se evacuaseră autoritățile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluționare au fost la Socola și Nicolina, cartiere locuite de evrei.

După război a urmat Marea Unire a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România (1918). În Basarabia, atitudinea unei bune părți a evreilor față de acest eveniment, a fost, am putea spune, una antiromânească (atunci ei erau în număr de 270.000, adică 9,8% din totalul populației Basarabiei), care s-a manifestat, atât în cadrul Sfatului Țării (organ legislativ al provinciei autonome), care a votat unirea, cât și în sânul populației de rând.

În perioada 23-27 octombrie 1917, s-au desfășurat lucrările Congresului ostașilor moldoveni, care a proclamat „autonomia teritorială și politică a Basarabiei” și a decis crearea Sfatului Țării, ca organ reprezentativ. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. La 2 noiembrie 1917, la Chișinău, a avut loc ședința biroului organizatoric pentru constituirea Sfatului Țării. În total, au fost desemnate 156 de mandate de deputați, distribuite din punct de vedere etnic, în felul următor: 105 deputați români-moldoveni, 15 ucraineni, 14 evrei, 8 găgăuzi, 7 ruși, 2 bulgari, 2 germani, 1 polonez, 1 armean, 1 grec.

La 21 noiembrie 1917, Sfatul Țării și-a început lucrările. În această ședință, alături de alți vorbitori, a cuvântat și M. Kogan, reprezentantul socialiștilor revoluționari, E. Grinfeld, reprezentantul Partidului Social-Democrat și G. Kovarski, reprezentantul „Bund”-ului. Unii vorbitori, inclusiv M. Kogan, E. Grinfeld și G. Kovarski, deși făceau parte din formațiuni politice diferite, au exprimat în cuvântările lor interesele imperiale ale Rusiei. Ei au cerut pentru ruși și evrei dreptul să-și formeze unitățile lor proprii teritoriale, cu independența deplină a culturii și a intereselor lor naționale, egalitatea limbilor, etc. („deplină egalitate a limbilor și garanția deplină a autonomiei personale, culturale și naționale”).

Pe lângă lupta acerbă desfășurată între cele trei fracțiuni din Sfatul Țării (1. Blocul Moldovenesc, majoritar, evidențiindu-se o fracțiune militară și un Bloc Socialist al Țăranilor moldoveni; 2) Fracțiunea minorităților, mai puțin consolidată, din care uneori pe anumite chestiuni se degajau cu poziții aparte o fracțiune mică ucraineană și una evreiască; 3) Blocul Socialist Unit – filiale ale Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, Partidul Socialist-Revoluționar din Rusia, „Bund”-ul, Comitetul Executiv Gubernial și Comitetul Chișinău al Sovietului de deputați ai muncitorilor și soldaților, Partidul Socialist-Revoluționar al ucrainenilor, Partidul Socialist Popular din Rusia, Organizația unită a evreilor socialiști și a Partidului Socialist-Democrat Poalei Sion), pentru stabilirea controlului asupra Basarabiei, în provincie existau și alte forțe politice, economice și militare, care luptau contra Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia), împotriva mișcării de eliberare națională. Baza socială a acestor forțe o alcătuiau rușii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii și evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste forțe se concentrau în jurul Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-Peterburg, partidelor cadeților, eserilor, bolșevicilor, menșevicilor, bundiștilor, sovietelor de deputați ai muncitorilor și soldaților, comitetelor militare rusești de pe Frontul român. Printre cei mai de vază bolșevici locali erau: I. Iakir, A. Krusser, M. Meerson, K. Zilberman, A. Hristev ș.a.

În ședința Sfatului Țării, în cadrul căreia s-a discutat problema unirii Basarabiei cu România, reprezentanții populației evreiești s-au pronunțat categoric împotriva Unirii. Majoritatea acestora au părăsit sala în semn de protest. Deputatul Grinfeld, în ziua în care Sfatul Țării solicitase ajutorul Armatei române, pentru potolirea anarhiei bolșevice din provincie, a declarat de la tribună: „Între bolșevici, pe care-i urăsc din tot sufletul și români, îi prefer pe primii”. Această atitudine a deputatului evreu, se bucura de sprijinul evreilor, unii dintre ei luptând efectiv împotriva unităților Armatei române.

Așadar, la 27 martie 1918, când s-a pus la vot Unirea Basarabiei cu România, „pentru” au votat 83 de deputați moldoveni și 3 reprezentanți ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus și un polonez. Împotrivă au votat – 2 deputați ucraineni și un deputat bulgar. S-au abținut – 11 deputați moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruși, 5 bulgari, 4 evrei și 2 germani.

O asemenea atitudine ostilă a manifestat și o bună parte din evreii din Bucovina și Transilvania. În raportul subinspectoratului general al Poliției Cernăuți către Direcția Poliției și Siguranței Generale din februarie 1920, se spunea următoarele: „Cunoscutele sentimente antiromânești de care sunt animați evreii bucovineni, încă de la ocuparea acestei provincii de către armata română, i-a determinat ca în tot acest interval de timp (1918-1920 – n.a.), să lucreze pe toate căile contra intereselor românești, influențând guvernele străine, și pe trimișii lor în Bucovina, cum și Conferința de Pace (de la Paris – n.a.) cu tot felul de proteste mincinoase pentru a discredita statul român, făcând astfel mari greutăți la consolidarea lui”.

Chiar și atunci când senatorul I. Hecht, reprezentantul evreilor bucovineni, a declarat în Parlament României că, evreii din Bucovina sunt pentru unirea necondiționată a Bucovinei cu Patria-Mamă, aceștia au protestat vehement contra acestei declarații, denumindu-l pe I. Hecht trădător și ducând o aprigă campanie contra lui în această chestiune.

În 1920, în unele localități din Bucovina era remarcată atitudinea evreilor de a se abține în mod ostentativ de la orice manifestație românească. Această poziție era influențată de propaganda studențimii evreiești din Cernăuți și de unii intelectuali evrei din Bucovina. De asemenea, era tendința de a se afirma, cu orice ocazie, ca o națiune aparte, fără a se integra în sânul poporului român. Iar societatea sionistă Jung Juda din Cernăuți, cu tentă socialistă, a ținut mai multe ședințe, în care a discutat necesitatea aderării la Internaționala a III-a comunistă.

În Transilvania, la fel ca și în Basarabia și Bucovina, evreii s-au arătat neîncrezători față de autoritățile românești și așteptau revenirea vechii administrații maghiare. Într-un raport al Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale din 1920, se sublinia că, „Până în prezent toți locuitorii de naționalitate evrei din Transilvania, oportuniști din fire, au urmat în noul stat față de noua conducere o politică de rezistență pasivă, păstrând o neutralitate expectativă, având convingerea fermă în restaurarea Ungariei în vechile ei frontiere, sprijinind în acest scop toate acțiunile interne și externe față de stăpânirea românească”.

Această atitudine a început să se schimbe în favoarea autorității românești, doar atunci când bolșevismul din Ungaria a fost zdrobit, iar populația Budapestei și-a dezlănțuit furia față de comunism împotriva evreilor, prin producerea de pogromuri îngrozitoare. De asemenea, trecerea evreilor transilvăneni de partea României a avut loc atunci când au văzut că deciziile Conferinței de Pace de la Paris înclină în favoarea Statului român și nu în a celui maghiar. Această trecere a fost dictată de interesul comunității evreiești de a ocupa o poziție cât mai comodă în noile condiții create. Potrivit afirmațiilor președintelui Uniunii Naționale a Evreilor ardeleni, 90% din evrei a aprobat deciziile de la Alba Iulia și s-a declarat loială față de Statul român. Însă, concomitent, se aliaseră populației maghiare împotriva autorității românești; spre exemplu, atunci când rabinul Chalem Șor din București a sosit la Oradea Mare și a ținut o slujbă religioasă, în care și-a îndemnat conaționalii „să se alipească cu trup și suflet de cei din Regat, care sunt egali în drepturi cu ceilalți cetățeni”, cea mai mare parte din evrei s-a manifestat împotriva lui, spunând că rabinul din București este plătit de guvernul român pentru a le cere loialitate.

În privința aprobării deciziilor de la Alba Iulia de către evreii ardeleni, Siguranța conchidea: „Oricâte grupări ar fi, și oricâte manifestări de unire și alipire ar arăta la suprafață, față de România Mare, toate acestea sunt numai jocuri de formă, cunoscută fiind în fond toată atitudinea dușmănoasă a evreilor din Transilvania pentru ca să-și poată mai bine ajunge scopurile lor personale. În orice acțiune, care ar avea de aparență o manifestare favorabilă noii stări de lucruri, în realitate, nu e decât o tendință spre independența lor națională, din orice stat ar fi, și o solidară uniune defensivă și ofensivă, pe orice teren – bine înțeles numai cel militar, nu – a tuturor evreilor din complexul de state ale lumii acesteia în care trăim”.

În urma Unirii de la 1918, ponderea populației evreiești din România a crescut, ea aproape triplându-se, mai ales prin contribuția Basarabiei și Bucovinei. La cele circa 260.000 de evrei din Vechiul Regat, s-au adăugat aproape o jumătate de milion din Basarabia, Bucovina și Transilvania. În 1919, minoritatea evreiască pe provincii era reprezentată astfel: Vechiul Regat (inclusiv Dobrogea) – 330.000, Transilvania – 196.000, Basarabia – 141.000, Bucovina – 100.000, în total – 767.000, adică 4,8% din totalul populației României. Proporția cea mai mică rămânea în Dobrogea – 5.441 evrei (0,8%). Potrivit recensământului din 1930, populația evreiască din Basarabia constituia 206.958 din 2.864.402 (7,2%) de locuitori, în Bucovina – 93.101 din 853.009 (10,8%), în Transilvania – 81.503 din 3.217.988 (2,4%), în Oltenia – 3.523 (0,2%) din 1.513.175, în Muntenia – 94.216 (2,1%) din 4.029.008, în Dobrogea – 4.031 (0,5%) din 815.475, în Moldova – 162.268 (6,5%) din 2.433.596, în Banat – 14.043 (1,2%) din 939.958, în Crișana și Maramureș – 97.287 (6,4%) din 1.390.417, în total 756.930 (4,0%) din 18.057.028 (100%) – populația României.

Numărul evreilor a fost în continuă creștere, prin refugiații veniți din Ungaria, Polonia și Uniunea Sovietică (care au venit începând cu anii 1918-1919), iar mai târziu, din Germania, de frica represiunilor declanșate de regimul hitlerist.

Important e că, mulți au venit ilegal în țară. Henry Prost dă cifra de 35.000 intre anii 1922-1926. Iat potrivit unui referat, întocmit în 1939 de Secția Studii și Informații din cadrul Ministerului pentru Minorități român, până în februarie 1938, în România s-a înregistrat un număr de 139.823 de evrei, „a căror existență pe teritoriul României nu-și poate afla nici o explicație în afară de aceea că s-au introdus prin fraudă”.

După venirea bolșevicilor la putere în Rusia și eșuatele revoluții sovietice din Europa (Ungaria, Germania, Finlanda), în care elementul evreiesc a fost destul de prezent, semnul egalității între „evreu” și „comunist” se pune peste tot din ce în ce mai des. Din considerentul că, evreii aveau legături strânse cu bolșevicii ruși, fiind „oameni de deschidere”, autoritățile iugoslave și ungare s-au ferit să acorde cetățenii acestei minorități, mai mult chiar, i-a izgonit de pe teritoriul lor. Aceștia, profitând de tratatele de după Primul Război Mondial, pretindeau că sunt cetățeni români, născuți în teritoriile alipite la România, prezentând dovezi de indigenitate, eliberate „cu o prea mare ușurință de autoritățile administrative din Transilvania și Bucovina”. Această acțiune a autorităților românești, care alterna între toleranță excesivă și superficialitate în serviciu, trebuia oprită, căci risca „să prefacă România într-o țară internațională”.

Numărul destul de mare de elemente alogene (unele originare, iar altele venite în România după Primul Război Mondial), era pentru administrația românească a României Mari, una din cele mai importante probleme, în special din punct de vedere al siguranței statului. După cum remarca geograful francez E. de Martonne, în urma călătoriei efectuate în România în anul 1919, în Transilvania „Ei (alogenii – n.a.) au controlul asupra tuturor marilor proprietăți, ei sunt funcționarii, ei sunt proprietarii caselor de comerț, numai ei practică meseriile libere de avocat, medic, ziarist, etc. […] călătorul care merge din oraș în oraș, fără a vizita satele, nu aude vorbindu-se decât maghiara sau germana; la hotel, în magazine, la poștă, la gară, în tren”.

Într-un articol publicat la Chișinău, la 4 iunie 1919, referitor la situația minorităților naționale din România întregită, se spunea că, „suportăm cel mai mare număr de străini înlăuntrul organismului nostru de stat (se estima, pe toată România Mare, un număr de circa 1.500.000 de evrei, 700.000 de ruși și ruteni, 100.000 de bulgari, 1.700.000 de unguri, 800.000 de germani, 350.000 de alte naționalități – n.a.), dintre toate țările Europei. De asemenea, avem în casă la noi cel mai ridicat procent din lume de evrei pentru economia noastră națională mărginită”. Aceștia, ancorați în tradițiile lor, în cea mai mare parte, se considerau membri ai minorității naționale evreiești și nicidecum „români de religie mozaică”.

II.6.3. Evreii și Conferința de Pace de la Paris.

„Problema evreiască”, era la începutul anilor `20, de actualitate nu numai în România, „dar chiar și în statele occidentale, o chestiune la ordinea zilei, o problemă cu repercusiuni internaționale, care cere o rezolvare într-un fel sau altul și față de care trebuie să avem o deosebită atențiune”. Și această rezolvare s-a încercat la Conferința de Pace de la Paris. Atunci au avut loc agitații intense din partea evreilor, care au urmărit obținerea unor situații confortabile pentru coreligionarii din statele Europei. Tot atunci, mulți dintre ei s-au opus Unirii Basarabiei cu România, în favoarea Rusiei. Se spera într-o decizie favorabilă Rusiei. Serviciul de Siguranță de la Chișinău deținea informații că, în rândul populației evreiești din Leova, jud. Cahul, se răspândiseră știri că în curând Basarabia va fi cedată Rusiei.

O importantă problemă discutată la Conferința de Pace de la Paris, se referea la acordarea cetățeniei române pentru evrei. Înainte de asta, în cursul anului 1918, o dată cu ratificarea prin decretele regale a actelor de Unire a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, toți locuitorii din aceste teritorii au devenit, automat, cetățeni români. O situație specială s-a creat pentru minoritarii evrei: cei din teritoriile unite erau cetățeni români, în timp ce evreii din Vechiul Regat puteau obține cetățenia, potrivit Constituției modificată în 1878, în urma unor cereri individuale, aprobate de Parlament. Un pas spre înlăturarea acestei discriminări, s-a făcut prin decretul-lege din 30 decembrie 1918, care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie și care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetățeni, vor putea dobândi exercițiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de față, că sunt născuți în țară și că nu au fost supuși unui stat străin”. Decretul prevedea modalitățile de obținere a cetățeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar menținea o formă greoaie de acordare a calității de cetățean român. De aceea, la 28 mai 1919, s-a publicat un alt decret-lege care prevedea: „Locuitorii evrei ai Vechiului Regat, majori, născuți în țară, sau întâmplător în străinătate, din părinți așezați în țară, care n-au fost supuși unui stat străin, sunt cetățeni români și se vor bucura de toate drepturile cetățenești, dacă manifestă această voință, făcând declarația că ei sunt născuți în România și că nu s-au bucurat de nici o protecție străină”. De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte și de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declarație că voiesc să dobândească drepturile de cetățenie este îndestulătoare”. În fond, prin acest decret-lege se acorda cetățenie tuturor evreilor din Vechiul Regat, înlăturându-se orice discriminare pe criterii etnice.

Acordarea cetățeniei române pentru evrei, după cum am mai spus, a fost oglindită și în tratatele postbelice (în special tratatul cu Austria (al minorităților)) pe care România le-a semnat. Aceste drepturi (de cetățean român) pentru populația evreiască, au fost cerute de Marile Puteri, ca o recompensă la angajamentele neonorate de Aliați față de evrei; la 14 iunie 1919, în ședința guvernului, Victor Antonescu (în perioada 5 noiembrie 1918 – 20 decembrie 1919, a fost trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Paris, primind și împuterniciri ca plenipotențiar la Conferința de Pace), explica această situație: „Aliații au făgăduit evreilor să reconstituie Palestina. Lucrul nu s-a putut, Palestina fiind în marea majoritate locuită de mahomedani. Atunci alianța israelită internațională a căutat să impună crearea în favoarea evreilor a unor adevărate state în stat. Această pretenție a fost însă privită de presa mondială cu atâta indignare și protestații, încât s-a ajuns la formula de azi, garanții sub protecția celor mari în favoarea minorităților”.

II.6.4. Evreii în România interbelică.

Cadrul legal românesc, format după Marea Unire, a asigurat tuturor minorităților, inclusiv evreilor, drepturi și posibilități egale cu cele ale românilor. Aveau dreptul să se implice în activitatea politică, social-economică și culturală – să constituie societăți și asociații, să editeze ziare și cărți, să deschidă școli de predare în limba lor maternă, etc.

Prezența evreilor în viața economică, era una masivă: un tabel statistic, întocmit în 1920, indica în capitalele de județ ale Basarabiei 1.155 de patroni evrei ai întreprinderilor industriale (dintre care 1.112 erau de religie mozaică), din totalul de 1.693 de patroni. Per total, în Basarabia, erau 1.609 patroni evrei ai întreprinderilor industriale (1.574 de religie mozaică), din totalul de 3.816 patroni.

Aceiași libertate exista și în domeniul confesional: pe tot teritoriul României, potrivit unei circulare a Subsecretariatului de Stat de pe lângă Ministerul de Interne din 2 iunie 1922, erau considerate recepiate, confesiunea ortodoxă orientală, greco-catolică, romano-catolică, reformată (calvină), luterană, unitară și cea israelită (mozaică), care își puteau ține adunările lor bisericești, fără nici o autorizare prealabilă din partea autorităților polițienești sau administrative. La sfârșitul anilor '20, în Basarabia existau 366 sinagogi și case de rugăciune (66 în Chișinău, 60 în Soroca, 49 în Bălți, 44 în Orhei, 31 în Tighina, 22 în Cahul, etc.), funcționau școli primare și medii cu predare în ebraică și idiș, liceul Moghen-David cu predarea în ebraică, se dezvolta rețeaua de licee Tarbut cu predarea în idiș, erau numeroase biblioteci și ligi culturale ale evreilor. Din 1922, a început să apară cotidianul Unsere Zeit. În Chișinău activa organizația sionistă He Haluț, asociația sportivă Maccaby, etc.

În fața ascensiunii extremei drepte românești, guvernele României au luat mai multe măsuri de protejare a minoritarilor evrei față de excesele acesteia. Organele Ministerului de Interne, inclusiv Siguranța, aveau misiunea să prevină și să combată orice acțiune antisemită. La 4 ianuarie 1923, inspectorul general al Siguranței, Eugen Bianu, a dat, cu nr. 279, ordin tuturor structurilor din subordine, în privința prevenirii și combaterii oricărei acțiuni antisemite: „Conform ordinului strict al Ministerului de Interne, nu se admite și nu se tolerează sub nici un motiv, nici un fel de demonstrație sau manifestație (antisemită – n.a.), precum nu se admite agitațiune cu acest caracter, fie în localuri sau în orice loc, de mai mulți sau un singur individ, în consecință veți lua toate măsurile împreună cu celelalte autorități executive din localitatea și sectorul dvs. ca acest ordin să se execute întocmai cu toată rigoarea, cunoscând că pentru orice greșeală, întârziere, moliciune și neglijență, sunteți responsabili și pasibili de cele mai severe pedepse. În copie, acest ordin, conform ord.[inului] domnului ministru de interne îl veți aduce la cunoștința prefecturilor și polițiilor din sectorul dumneavoastră”.

Ministerul de Interne își atenționa subdiviziunile teritoriale în preajma și în timpul sărbătorilor evreiești, să-și sporească vigilența, căci puteau izbucni diverse manifestații antisemite. Un astfel de ordin a fost dat în septembrie 1927: „În vederea sărbătorilor evreiești, nefiind exclusă posibilitatea ca antisemiții să provoace acte de răzbunare contra evreilor, de comun acord cu celelalte organe veți lua măsuri ca ordinea să nu fie turburată, raportând la timp cazurile eventual petrecute. Agresorii vor fi anchetați și înaintați justiției”.

În cazul executării parțiale a unor asemenea ordine sau în cazul producerii de incidente între studenți (de obicei) și populația evreiască, în care organele de ordine nu interveneau, șefii structurilor polițienești erau trași la răspundere.

În primăvara anului 1930, I.R.P. Chișinău semnala organelor din subordine că, „în ultimul timp se observă o vădită creștere în mișcarea antisemită din această provincie, unde până în prezent elementele turbulente nu-și întinsese activitatea decât la orașe și în mică măsură. Astfel, în județele Bălți și Soroca activează în mod intens L.A.N.C., care prinde teren și care a reușit în ultimul timp să înjghebeze o organizație serioasă ce s-a afirmat în alegerile parțiale”.

În legătură cu intensificarea instigațiilor antievreiești, au avut loc mai multe incidente cu caracter antisemit, pe parcursul verii anului 1930, în Cojușna (Lăpușna), Căprești și Temeleuți (Soroca), Orhei, Bălți.

Astfel, în orașul Bălți, conflictul izbucnește la 10 mai 1930, prelungindu-se mai multe săptămâni și atingând punctul culminant la 16 iunie 1930. Acțiunea cuzistă, condusă de Petre Stati, profesor la liceul de băieți, și Vladimir Novițchi, a început prin lunile februarie-martie 1930 și era desfășurată mai ales de tineri. La 10 mai 1930, în timpul festivităților oficiale, unul din adepții lui P. Stati, la îndemnul acestuia, a smuls din mâinile purtătorului un steag național evreiesc, cu care defila (alături de tricolor) liceul particular evreiesc. În continuare, au început încăierările sistematice, care aveau loc mai ales la periferiile orașului și mai ales între tineri, așa încât, se arăta într-un raport al Chesturii Municipiului Bălți, „evreii, prinzând noaptea câte un creștin, îl băteau într-o parte a orașului, iar creștinii, prinzând câte un evreu, îl băteau în altă parte a orașului”.241 În aceste circumstanțe, a fost necesară implicarea inspectorului regional al Poliției Basarabiei, care la 24 iunie 1930, a plecat personal la Bălți pentru a lua măsurile de ordine ce se impuneau.242 În toamnă situația în oraș se liniștise, dar nu și în județ, unde propaganda cuzistă se bucura de succes, mai ales din cauza dificultăților economice ale țăranilor.

În județul Soroca, spiritele erau, de asemenea, extrem de agitate. După cum se arăta într-un raport al organelor de ordine, la aceasta contribuia mult „faptul că toate satele sunt acoperite de păienjenișul cămătarilor, care, profitând de recolta anului în curs, au început urmăririle contra debitorilor săi. Prețurile scăzute ale grânelor și lipsa oricărei mișcări în comerțul de cereale, iar pe de altă parte, scumpetea produselor de manufactură și altor mărfuri orășenești împiedicând aprovizionarea satelor, dau loc la inevitabile ciocniri individuale care amenință, mâine, să devină mișcări de mase, cu consecințe inerente unor asemenea stări de lucruri”.

În județul Orhei situația era mai calmă, dar, după cum apreciau organele de poliție, „lipsește numai o scânteie ca focul să se aprindă în furie”.

În județul Tighina, pe lângă activitatea naționaliștilor, contribuiau mult la neliniștirea spiritelor existența senatorului evreu Zipstein și „propaganda, aproape deschisă, a comuniștilor. În mai multe părți aveau loc ciocniri între elementele din extrema dreaptă și stângă”.

Din cauza scăderii prețurilor la grâne situația la sate era atât de alarmantă, încât în luna octombrie 1930, reprezentanții autorităților superioare din Basarabia au adresat țăranilor chemări, publicate în mii de exemplare și trimise prin toate satele și orașele basarabene, în care se explicau cauzele scăderii prețurilor la grâne. Acest fenomen, se spunea în unul din aceste apeluri, era devastator atât pentru agricultori, cât și pentru producătorii de pâine, așa încât nu exista nici un temei pentru a-i învinovăți de căderea prețurilor pe producătorii de pâine evrei. Țăranilor li se recomanda să nu creadă persoanele care răspândesc asemenea zvonuri.

Deși, deseori autoritățile române erau catalogate drept „fasciste”, acestea nu au intervenit niciodată împotriva întrunirilor evreiești, în cadrul cărora erau condamnate excesele antisemite, atât din România, cât și din exterior. Spre exemplu, autoritățile nu au intervenit atunci când un mare grup de evreii din București (cca. 15.000 de persoane), în frunte cu liderii comunității evreiești, s-au întrunit, la 3 aprilie 1933, în sala Izbânda din capitală, unde și-au unit „protestul lor cu al evreilor din întreaga lume, contra urgiei dezlănțuite din Germania” condusă de A. Hitler, împotriva evreilor germani. Din contră, Guvernul român s-a pronunțat și el împotriva politicii promovate de autoritățile de la Berlin, prin interzicerea la 7 iulie 1934, a mișcării național-socialiste germane din România. Dar și înaintea acestei decizii guvernamentale, toți cei ce promovau ideile extremiste, chemând la acțiuni antievreiești, erau trași la răspundere. Spre exemplu, Tribunalul Soroca i-a condamnat pe studenții Mihail Cicălteu, Nicolae Novoțchi și Dimitrie Iamba, la câte 10 zile de închisoare, pentru faptul că, în ziua de 22 aprilie 1933, defilau pe străzile orașului Soroca, îmbrăcați în uniforme hitleriste și strigau: „Jos jidanii!”. Condamnații au făcut apel la Curtea de Apel Chișinău, Secția I-a, dar le-a fost respins. În același fel, au procedat autoritățile și în alte cazuri. Erau supravegheate îndeaproape de organele polițienești și sancționate manifestările antisemite ale extremei drepte românești și a național-socialiștilor, inclusiv al celor din sudul Basarabiei.

Evreii au participat activ la viața politică a țării, având reprezentanții săi în organele legiuitoare. Spre exemplu, în alegerile parlamentare din 3-6 noiembrie 1919, au fost aleși, atât în Adunarea Deputaților, cât și în Senat, Nathan Lerner (Hotin), Iancu Melic Meilicsohn (Hotin), Ilie Moscovici (Ilfov), Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Ilfov). Rabinul Tirelsohn a candidat la Chișinău pe lista întitulată Gruparea Națională Evreiască, fiind ales deputat. Dacă evreii nu ar fi fost recunoscuți ca cetățeni români, ei nu ar fi putut participa la alegeri și cu atât mai puțin a deveni parlamentari. În mai-iunie 1920, în urma altor alegeri parlamentare, mai mulți evrei au devenit parlamentari: Ilie Moscovici (Ilfov), Iacob Pistiner (Cernăuți), Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Prahova), Levi Nathan (Hotin), Gheorghe Grigorovici (Cernăuți).

Unii, aderând în special la Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal, au ocupat diverse funcții, de prefecți, subprefecți, primari, adjuncți de primar, etc.

Uniunea Evreilor Pământeni, constituită în 1909, și-a continuat activitatea după Marea Unire. La Congresul Uniunii Evreilor Pământeni, desfășurat la București în zilele de 19-20 februarie 1923, s-a hotărât ca aceasta să-și ia numele de Uniunea Evreilor Români, alegându-l în funcția de președinte pe Wilhelm Filderman. Uniunea se definea ca „o organizație politică românească în care toți evreii, independent de opiniile lor generale, vor putea lupta împreună”. Aceasta a militat pentru apărarea și promovarea drepturilor culturale, religioase, politice și economice ale evreilor, împotriva antisemitismului, a organizațiilor și persoanelor care-l promovau; coordona întreaga activitate a comunităților locale. Organul central de presă al Uniunii Evreilor Români era Curierul israelit, tipărit în idiș și în română. Uniunea nu s-a transformat în partid politic, preferând să încheie acorduri electorale cu partidele românești, de care se simțea mai apropiată. A colaborat mai ales cu Partidul Țărănesc și cu Partidul Național-Țărănesc, dar au existat și perioade de colaborare cu Partidul Național-Liberal.

În mai 1931, din inițiativa lui Mayer Ebner și Theodor Fischer, a fost înființat Partidul Evreiesc, care și-a ținut primul congres în noiembrie 1933. Partidul milita pentru apărarea drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție, își exprima solidaritatea cu națiunea română și încrederea în democrație și cerea reprimarea curentelor extremiste. După un relativ succes la alegerile parlamentare din iulie 1932 (2,26% – 5 mandate în Adunarea Deputaților), în 1933 partidul a cunoscut un recul și nu a mai reușit să intre în corpurile legiuitoare. După acest eșec, a militat pentru coalizarea tuturor comunităților evreiești din România, reușindu-se la 29 ianuarie 1936, formarea Consiliului Central al Evreilor din România – ca organ reprezentativ suprem al evreilor români (alcătuit din reprezentanții Uniunii Evreilor Români, Partidului Evreiesc și reprezentanții cultului mozaic în Senatul țării). Consiliul l-a ales ca președinte pe W. Filderman și avea drept obiectiv central, apărarea drepturilor evreilor prevăzute de Constituția din 1923.

În cadrul comunității evreiești, cunoaște o mare ascensiune curentul sionist, care viza crearea în Palestina a unui stat evreiesc. Uniunea Sionistă din România era afiliată la Centrala Mondială Sionistă, cu sediul la Londra. Toate organizațiile sioniste de pe întreg teritoriul țării, aveau drept scop colectarea de fonduri pentru procurarea terenurilor palestiniene, construirea pe ele a locuințelor, a căilor de comunicații, etc. și crearea Palestinei evreiești. Adică, în urma colonizării Palestinei arabe (formarea de colonii evreiești) și a expansiunii treptate, urma să aibă loc înființarea Statului evreiesc.

O parte a evreilor, dând dovadă de oportunism, a susținut de fiecare dată partidele aflate la guvernare. Acest oportunism s-a manifestat și mai înainte, în mai multe țări. În acest context, M. Eminescu remarca ironic, încă în 1882: „Dacă China ar cuceri Ungaria, cei dintâi care s-ar pretinde chinezi, ar fi evreii și advocații, credem”. Același oportunism s-a manifestat și în 1916, când ocupanții germani au fost primiți cu flori de către evreii din București, iar în 1940, evreii au întâlnit în același fel, trupele sovietice de ocupație în Basarabia și nordul Bucovinei.

Alții, indiferent din ce provincie istorică proveneau, se încadrau în activitățile extremei stângi, ostile României. Societatea evreiască devenea o pepinieră importantă pentru mișcarea revoluționară bolșevică.

II.6.5. Evreii și mișcarea subversivă din Basarabia.

Spre finele secolului al XIX-lea, evreii din Basarabia, spre deosebire de alte națiuni, aveau propriile partide politice, deși regimul autocrat țarist nu permitea desfășurarea unor activități politice legale în cadrul Imperiului Rus. Formațiunea politică care se bucura de o largă adeziune a populației ebraice era Partidul Socialist Evreiesc (Bund). Acest partid opta în principal pentru autonomie național-culturală și deși colabora cu adepții lui V. I. Lenin, își menținea o poziție independentă. Spre deosebire de mișcarea sionistă, care propaga ideea reîntoarceri evreilor în Palestina sau emigrarea în S.U.A., Bund-ul lupta pentru o situație mai bună a populației evreiești în Imperiul Rus. Pentru mulți evrei opțiunea Bund-ului era mai atrăgătoare decât promisiunile liderilor mișcării sioniste. Rusia cu toate privațiunile ei oferea evreilor mai multă stabilitate decât mult disputatul pământ al Palestinei.

Filiala Bund-ului din Basarabia s-a format în 1903. Constituirea organizației politice evreiești la Chișinău a fost determinată și de pogromul din martie 1903. Fiind în ilegalitate, Bund-ul era nevoit să-și camufleze activitatea sub masca unei societăți de caritate. Poliția țaristă nu a reușit să descopere caracterul revoluționar al organizației, deoarece statutul acesteia nu prevedea nimic periculos contra Statului rus.

O bună parte din evreii basarabeni nu au împărtășit ideile revoluționare. După cum sublinia principele S. D. Urusov, guvernatorul Basarabiei, „În societatea evreiască basarabeană se întrevedea o evidentă dezbinare între generația mai în vârstă, care se gândea la un minim de existență, și cea tânără, pasionată de ideea participării active la revoluție. În general, Israelul chișinăuean nu era agresiv, și mi s-a creat convingerea că printre evreii noștri erau mai răspândite existența burgheză pașnică și indiferența față de aspectul ideologic al oricărui gen de politică, decât la celelalte popoare care trăiesc în Rusia. În orice caz, în Chișinău, revoluționarii evrei proveneau din păturile sărace și erau în majoritate minori”.

Așadar, evreii conservatori, care trăiseră experiența persecuțiilor, nu reacționau la noile provocări ale vremii. Ei rămâneau în continuare fideli tradiției mozaice și loiali statului. Raporturile dintre evrei – indiferent de generație – și restul populației basarabene erau pașnice. Resentimentele față de evrei, atât de frecvent întâlnite în saloanele mondene din capitala provinciei, nu-și găseau manifestare în mediul rural. În timpul prigoanei țariste, românii-basarabeni deseori i-au pus la adăpost pe evrei. Țăranul basarabean era indignat de aceste acțiuni ale autorităților țariste, deoarece evreul îi răspundea în mai multe rânduri nevoilor gospodărești. Mai mult, în comunitățile în care domnea analfabetismul, aversiunea față de evrei nu-și găsea manifestare. La fel, „inteleghenția” basarabeană formată în seminariile ruse, cu convingeri de stânga, nu putea să fie antisemită, dimpotrivă ea vedea în elementul evreiesc un aliat fidel împotriva regimului autocrat. Bund-ul a fost un sprijin esențial pentru mișcarea națională dintre Prut și Nistru. Evreii, buni cunoscători ai vieții publice, au ajutat basarabenii în propagarea ideilor naționale, la organizarea congreselor, chiar și a Sfatului Țării; îmbrățișau ideea autonomiei culturale, susțineau învățământul în limba națională pentru moldoveni, precum și autonomia Basarabiei în cadrul Imperiului Rus, dar nu și unirea Basarabiei cu România.

După lovitura de stat din octombrie 1917 din Rusia, Bund-ul s-a împărțit în două facțiuni: de dreapta și de stânga, iar tineretul evreiesc vedea în bolșevici pe cei mai hotărâți apărători ai „noilor valorilor”, pe cei mai siguri internaționaliști. Egalați în drepturi cu națiunea titulară, evreii deveniseră acum alături de velicoruși, cei mai înflăcărați susținători ai statului unitar rus. Pentru ei, destrămarea Imperiului Rus în autonomii, însemna împărțirea națiunii evreiești între popoarele de la periferiile imperiului, ceea ce nu putea fi acceptat. Așa că, o parte din evrei, au contribuit din plin la menținerea granițelor imperiale ruse (și chiar la extinderea lor), îmbrățișând bolșevismul și luptând pentru victoria lui, fapt despre care nota însăși V. I. Lenin: „Un mare serviciu a adus revoluției faptul că, din cauza războiului, o parte considerabilă a intelectualității evreiești de mijloc s-a pomenit în orașele din Rusia. Aceștia au zădărnicit acel sabotaj general, cu care ne-am confruntat imediat după revoluția din Octombrie și care devenise pentru noi deosebit de periculos. Elementele evreiești, deși nu în întregime, sabotau acest sabotaj și cu aceasta au ajutat revoluția într-un moment greu al ei”.

Despre Bund-ul din Basarabia, Zinovie Husărescu nota următoarele: „În organizațiile comuniste din Basarabia aproape unanimitatea elementelor locale erau recrutate dintre minorități.

Evreii aveau organizația lor deosebită numită Bund cu caracter politic, social, revoluționar, a cărei acțiune prin evoluția ce a suferit, se identifică cu mișcarea subversivă comunistă. La începutul anului 1919, secția din Basarabia, fusese paralizată prin arestările efectuate în mai multe localități, fapt care a determinat o puternică acțiune de reorganizare a numitei societăți. Noul comitet bundist după numeroasele consfătuiri a început propaganda printre lucrători și foștii bundiști, formând grupuri de agitație în preajma fabricilor și în târgușoarele cu populație evreiască. Se redactau manifeste revoluționare în limba și cu caractere evreiești, care erau răspândite pe străzile orașului Chișinău și în alte centre populate.

Cităm dintr-un manifest bundist: «Tovarăși muncitori evrei! Sub jugul apăsător al reacțiunii negre române, a treia oară vom sărbători, ziua noastră, liniștiți în cercurile noastre strâmte. Și aceasta să fie greva de la 1 Mai, ca expresie protestului nostru; greva de la 1 Mai să declare reacției române și burgheziei basarabene că noi nu vom tăcea veșnic, că noi așteptăm cu nerăbdare ziua răsplatei, ziua răzbunării pentru victimele noastre (subl. n.). Prin fronturile oastei noastre, prin munți și mări se întinde mâna noastră spre voi tovarăși din toată lumea, care vă găsiți în luptă cu inamicul nostru comun, cu burghezia internațională. Știți tovarăși că proletariatul conștient basarabean nu și-a pierdut spiritul chiar în anul neajunsurilor, știți tovarăși că noi ne adunăm puterile noastre, că noi necontenit ne preparăm pentru luptă, pentru revoluția socială, să trăiască bundul evreiesc comunist muncitoresc» (ss) Bundul evreiesc din Chișinău.

În alt manifest bundist: «Lucrători din Chișinău, Luni 7, iunie 1920, trebuie să faceți o grevă politică, ca protest contra inchizițiilor reacției; toată lumea nu trebuie să lucreze ca să fie știut că și noi avem putere a duce o luptă contra lor. În ziua de grevă nu are voie nimeni să lucreze: apa, electricitatea, uzina, tramvaiele să înceteze, să rămână pustii. Nu trebuie să sosească gazete, brutarii, croitorii, cizmarii, modistele, sculptorii, etc., care au făcut în mai multe rânduri greve economice, trebuie să facă acum la fel ca să se vadă că noi cu toții suntem organizați, etc». În alt manifest se spune: «Oligarhia română deprinsă până în prezent a domina fără nici un control, atât asupra poporului său propriu, cât și asupra evreilor, a și început politica de constrângere față de cele câteva milioane de alte naționalități care trăiesc în teritoriile anexate. Tratatul de pace sub care Wilson vrea să constrângă România ca să-l iscălească, a ajuns pentru guvernul român ca un bici; și ca un hoț, guvernul caută să scape de obligațiile sale și caută în toate părțile ajutor; astfel de ajutor i-a venit de la burghezia evreiască din Basarabia (subl. n.)»”.

În alte manifeste, bundiștii își criticau conaționalii care au organizat la Chișinău, Comitetul ucrainean pentru ajutorarea victimelor pogromurilor, pe care autoritățile române l-ar fi folosit pentru a „scăpa de controlul internațional, reținându-și Basarabia contra voinței populației”. Îi acuzau de faptul că, „sărută cu servilitate picioarele oprimatorilor români și sânt gata a trâmbița în lumea întreagă că România este cea mai fericită țară pentru evrei, ei au uitat însă de câte ori reacția română a înecat țăranii revoltați în sânge evreiesc”.

Conducerea sioniștilor din România era, la rândul ei, acuzată de faptul că, „primește zeci de mii din sutele trimise din America, sume câștigate de muncitori cu sânge, spre a merge ca agent român la conferința de pace din Paris și acolo să pledeze în folosul intereselor române” și să arate „că națiunile ne-române nu au nevoie de nici un control sau ocrotire internațională, că minoritățile naționale nu au voie de autonomie și că Basarabia trebuie neapărat să rămână României”.

Erau adresate diverse apeluri către evrei, precum: „Tovarăși și cetățeni, autonomia noastră națională este în pericol. Burghezia evreiască este gata a o distruge, deci, noi vă chemăm la luptă. În interesele maselor populare evreiești, în momentul pericolului, vechiul Bund se scoală și striga să vă adunați sub drapelul roșu al budului”.

Cu toate că, programul de acțiune al Bund-ului era practic identic cu cel al comuniștilor, organizația bundistă avea relații încordate cu membrii Partidului comunist basarabean, deoarece se menținea separat de mișcarea comunistă și mesajele îi erau adresate exclusiv evreilor. La toate acestea, comuniștii basarabeni se vedeau amenințați de tendințele de acaparare a rolurilor principal în mișcarea subversivă de către bundiști.

Dar văzând că acțiunile Siguranței pot anihila întreaga activitate comunistă din Basarabia, în anul 1920, Bund-ul a trimis o delegație la Odessa să ia instrucțiuni de la Komferband (este vorba de secția evreiască de pe lângă biroul meridional al Internaționalei III-a din Odessa, care avea ca scop contopirea tuturor organizațiilor evreiești – Bund-ul, Poalei Sion, Liga culturală evreiască, care în mare parte au fost comunizate – în una singură, etc.). Delegația a fost sfătuită ca Bund-ul, să se unească cu celelalte organizații comuniste evreiești și să formeze o secție pe lângă Partidul comunist din Basarabia. De la Odessa, grupul de delegați a mai adus cele mai noi broșuri comuniste traduse de Komferband în limba ebraică, pentru a le răspândi în Basarabia.

La finele anului 1920, Siguranța a descoperit în Chișinău o casă conspirativă, unde „se afla o întreagă arhivă și bibliotecă bundistă, ziare clandestine locale și de peste Nistru, revolvere, o mare cantitate de litere, caractere rusești, destinate pentru instalarea unei tipografii clandestine, etc”. Cu acea ocazie, s-a constatat că nu toată literatura comunistă în limba ebraică era adusă de la Odessa, căci Bund-ul din Chișinău traducea și el în limba evreiască broșuri comuniste și le răspândea prin oraș.

Bundiștii foloseau în activitățile lor, metode similare celor practicate de comuniști: „la gazdele conspirative, se găsiră blanchetele cu ștampile școlare, care erau utilizate în locul biletelor de identitate. Agenții se îmbrăcau în uniformă de liceu și cu astfel de bilete se sustrăgeau de sub controlul și urmărirea autorităților, mulți posedau diplome false de absolvire a cursurilor secundare pe numele unor licee particulare. Posesorii acestor diplome le utilizau fie trecând peste graniță și cerând echivalarea lor la universități străine, fie rămânând în țară pe la universitățile noastre numai de formă fără a frecventa cursurile, ci pentru a induce în eroare autoritățile și a se sustrage de la îndatoririle militare. În general însă, de astfel de certificate se foloseau agenții comuniști cu deosebire în acțiunea lor de propagandă subversivă prin rândurile studențimii și în masele muncitorești. La percheziția domiciliară făcută la un tipograf din Chișinău s-a găsit un mare număr de astfel de diplome parte în alb, parte completate, pentru agenții comuniști care urmau a sosi de peste Nistru. S-a mai găsit un sigiliu de metal al unui liceu evreiesc, cum și plăcile zincografice care serveau la imprimarea diplomelor”. De asemenea, „Agenții se foloseau în acțiunea lor de bilete de mobilizare false și alte acte militare tot false, din care reieșea că ar face parte din armata română, purtau chiar uniforma soldaților noștri. Alții la sosirea lor în localitate, în special curierii, făceau uz de carnete de membru de la diferite sindicate muncitorești pe care le primeau în alb. Când se rătăceau unii de alții din pricina urmăririlor sau arestărilor, spre a se putea întâlni din nou, se indica localitatea unde se găsesc, utilizau presa, dând anunțuri cu numele lor conspirativ”.

Imediat după „revoluție”, o bună parte din tineretul evreiesc din Basarabia a trecut peste Nistru și s-a pus în serviciul regimului bolșevic. Atragerea tineretului de partea revoluției constituia o pârghie de mare importanță în organizarea partidului bolșevic. Tineretul, prin flexibilitatea și ușurința judecății, constituia elementul cel mai necesar pentru a lupta cu entuziasm pentru „dictatura proletariatului” și „exportul revoluției”. Mulți evrei basarabeni care au trecut atunci Nistrul, au obținut funcții importante în Armata roșie și în administrația sovietică. Au întreținut o intensă corespondență cu rudele lor de „acasă”, încercând să propage „flacăra revoluției” și în Basarabia, iar pentru tinerii „revoluționari” basarabeni erau modele de urmat.

Autoritățile române au luat măsuri de prevenire și combatere a acțiunilor bolșevice, care periclitau ordinea publică și puneau în pericol siguranța statului. Descoperirile Siguranței arătau că, o bună parte din activiști erau de origine evreiască. În 1923, în Basarabia, în com. Cubei, jud. Cahul, au fost arestați 26 de ruși și evrei dotați cu armament, muniții, literatură comunistă, instrucțiuni teroriste elaborate la Odessa, etc. În următorul an, 1924, au fost descoperite 8 organizații sovietice de spionaj militar și terorism, inclusiv la Chișinău (39 ruși și evrei), Puhăceni, jud. Tighina (3 indivizi), Țipova, Horodiște, jud. Orhei (10 ruși și 2 români basarabeni), Cetatea Albă (8 ruși și 3 evrei), etc., etc.

Mulți dintre cei antrenați în acțiunea subversivă și compromiși în fața autorităților, își căutau refugiul peste Nistru, la cei în favoarea cărora lucrau. În Darea de seamă pe luna februarie 1933, Biroul Poliției de Siguranță Orhei comunica despre descoperirea unei rețele de contrabandă și trafic de refugiați din Basarabia în Uniunea Sovietică. În special, era vorba despre etnici evrei, care doreau să plece în țara „comunismului victorios”. Această organizație era condusă de frații Vasile și Grigore Jucov, din Orhei, ajutați de contrabandistul Marcel Palie din com. Vășcăuți, jud. Orhei, fără concursul căruia nu se făcea nici o trecere. Pentru fiecare trecere clandestină, Marcel Palie primea câte 2.000 de lei, indiferent de numărul persoanelor traficate. În 1931, frații Jucov au intrat în legătură cu un alt contrabandist, Iacob Cereșnicenco din Chișinău, care în schimbul unor sume de bani, înlesnea trecerile frauduloase „a diferiților indivizi evrei, de la noi din țară în Rusia Sovietică, indivizi urmăriți și de către Siguranța Statului pentru activitatea lor subversivă”. Transportarea evreilor certați cu legea, de la Chișinău la Orhei, era efectuată de câțiva căruțași angajați în mod permanent.

Înainte de descoperirea acestei organizații, ultima operațiune de traficare avusese loc la 4 februarie, când au fost trecuți peste Nistru în Ucraina 9 evrei.

În aceiași Dare de seamă, se aducea la cunoștință despre arestarea altui contrabandist, care îndeplinea și oficiul de rezident al spionajului sovietic la Chișinău. Era vorba de refugiatul Toader Dima, arestat împreună cu soția lui Tecla, care au fost condamnați în contumacie la 10 de închisoare. Aceștia, încă din 1928, intrase în serviciul G.P.U.-ului de la Tiraspol și în schimbul unor sume de bani, culegeau și transmiteau sovieticilor diverse date din Basarabia. Culegerea informațiilor o făcea prin Șura Cușnițchi din serviciul Corpului 3 Armată român și Nicolae Deducenco din Chișinău, iar la Tiraspol le transmitea prin curierii Ivan Dima, Iacob Racu și alții.

În timpul interogării lui Toader Dima, acesta i-a denunțat pe toți, iar de Deducenco a mărturisit că, a avut de la spionajul sovietic oferta, de a intra în serviciul lui, contra unei recompense lunare de 100 de dolari S.U.A. A mai spus că, în serviciul G.P.U.-ului din Tiraspol era S. Neiman, fratele avocatului A. Neiman din Orhei, Toader Dima transportând ocazional corespondența dintre cei doi frați. În vederea arestării avocatului A. Neiman, pentru presupusele acțiuni subversive împotriva Statului român, Siguranța din Orhei a luat măsuri pentru supravegherea lui.

În aceiași lună Brigada de Siguranță Orhei i-a arestat pe comuniștii Eugenia Secară, Mariam Mușcinschi, Malovater Rața, Ițic Iaruga din Orhei, pe Avrum Fiș, Șura Iugrah, Polea Goldman din Bravicea, pe Dvoira Voloh și Estera Cruteanschi din Telenești.

Potrivit descoperirilor Siguranței, activități subversive bolșevice au desfășurat și multe din organizații culturale evreiești din Basarabia. Acestea activau în favoarea vecinului de peste Nistru, fiind puternic alimentate și sprijinite de către acesta.

După Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), Bund-ul, în mare parte comunizat, trebuia să se adapteze noii realități politice, transformându-se în Liga Culturală Evreiască (1919) – cea mai importantă organizație de acest gen din Basarabia. Existau și alte organizații culturale evreiești, precum: Tarbut, Allam Aleyhem, Maccaby, etc.

Conform statutelor, aceste ligi și societăți culturale evreiești, urmăreau scopuri identice: răspândirea limbii ebraice în toate localitățile populate de evrei, dezvoltarea culturii evreiești, asistență mutuală în diverse probleme, etc. Pentru realizarea acestor scopuri, s-a decis deschiderea de grădinițe pentru copii, școli populare, universități populare, spitale etc. Însă, multe din obiectivele propuse nu au fost realizate, deoarece imperativul tuturor societăților era cu totul altul – comunizarea Basarabiei.

Fiecare organizație culturală evreiască avea în fruntea ei un comitet condus de un președinte. Comitetele de conducere erau alcătuite în mare parte din revoluționari evrei, de obicei foști membri ai Bund-ului.

Aceste organizații se bazau pe tineretul evreiesc, precum și pe minoritarii angajați în acțiunea subversivă, precum și pe mulți români-basarabeni (orășeni) nemulțumiți de situația în care trăiau; în Basarabia interbelică numărul acestora era destul de mare. Erau și foarte multe femei. În filialele din Bălți și Orhei femeile chiar predominau. În general, comunistele evreice au fost piese importante în mișcarea comunistă din Basarabia. În unele organizații activau familii întregi: părinți și copii, frați și surori trudeau la „readucerea” Basarabiei la sânul patriei-mame, Rusia Sovietică.

Organizațiile culturale evreiești au instituit filiale în toate orașele din Basarabia. Febra „activităților culturale” cuprinsese aproape în totalitate tineretul evreiesc. Se cunosc cazuri când o singură persoană era fondatoare a mai multor filiale sau chiar ligi. Dr. Iosif Brikman, originar din Tighina, fost membru al Bund-ului, a participat la formarea Ligii evreiești din Chișinău, apoi a creat o întreagă rețea de organizații subversive în județul Hotin. El făcea parte din așa-numitul grup Matius. După descoperirea grupului respectiv, el a reușit să fugă în Ucraina, fiind angajat în G.P.U.-ul din Harkov, sub numele conspirativ de Tamin.

Comitetele de conducere ale organizațiilor culturale evreiești, depuneau eforturi pentru a-i atrage în mișcarea subversivă și pe țăranii basarabeni, dar aceștia rămâneau pasivi și nu reacționau. Mai mult chiar, erau refractari și îi denunțau autorităților pe agenții bolșevici.

Zonele compact locuite de minoritari din sudul și nordul Basarabiei, erau, în mare parte, cuprinse de activitățile comuniste. Partea de nord, s-a dovedit a fi mai organizată, cu acțiuni mai intense, unde numărul organizațiilor subversive era mai mare decât în sud. Această situație s-ar fi datorat faptului că, în sudul Basarabiei, în special, în Cetatea Albă, mișcarea legionară a absorbit o mare parte a elementului rus, dar și unei atenții sporite din partea autorităților abilitate pentru aceste regiuni, în special, după „răscoalele” de la Tighina și Tatar-Bunar; considerând aceste sectoare mai vulnerabile, Dumitru Husărescu, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail, la 30 septembrie 1928, atenționa superiorii săi că, „Pentru Tighina și Ismail, unde sunt cele mai importante Brigăzi de Siguranță, necesită personal bun și cu pregătire specială pentru aceasta”.

Fiecare filială a organizațiilor culturale evreiești dispunea de bibliotecă, sediul căreia servea ca local pentru întrunirile membrilor din localitate sau ca loc de întâlnire cu curierii bolșevici veniți de peste Nistru. În acest sens, Zinovie Husărescu scria că, „De obicei, ca loc de întâlnire (curierii – n.a.) întrebuințează biblioteci rusești și evreiești, care sunt foarte frecventate de membrii organizațiilor comuniste”.

În urma descinderilor efectuate de Siguranță, s-a constatat că, fondurile bibliotecilor aveau în mare parte literatură cu caracter comunist, provenită din străinătate: Lvov, Varșovia, Praga, Berlin, Viena, Paris, Riga, și chiar New York. Același lucru ni-l confirmă și capitolul „Evreii” din Buletinul informativ al M.St.Major din 2 februarie 1933, înaintat Inspectoratului General al Jandarmeriei, referitor la starea de spirit a minorităților din România: „Minoritate primejdioasă, dând procentul cel mai mare de comuniști. Bibliotecile (evreiești – n.a.) așa-zise culturale din Basarabia, în special, sunt focare pentru [i]radierea ideilor revoluționare. Se manifestă prin diferite adunări culturale, naționale și politice, pentru susținerea intereselor lor. Cei din Ardeal simpatizează cu maghiarii și participă la toate manifestațiile lor”.

Organizațiile culturale evreiești din Basarabia aveau legături cu mișcarea comunistă internațională, fiind susținute masiv de „bancherii bolșevici” stabiliți în marile capitale ale Europei și ale Americii. Simpatia societății evreiești din S.U.A. față de mișcarea comunistă era foarte bine cunoscută în epocă și desigur că, și de aici venea un ajutor considerabil pentru bolșevicii din Basarabia.

La 23 octombrie 1921, ministrul de Război, I. Rășcanu, a înaintat președintelui Consiliului de Miniștri un memoriu, în care relata despre rezultatul cercetărilor efectuate asupra activității societăților americane pentru ajutorarea evreilor din Basarabia. Constatările făcute indicau asupra faptului că, aceste societăți erau „conduse de idei subversive și n-au alt scop decât întinderea comunismului în România”. Aceste societăți de ajutorare, în marea lor majoritate, nu erau oficiale, dar simple societăți particulare, care, motivând că ajută evreii basarabeni, întrețineau strânse relații cu Liga Culturală Evreiască Bund și cu alte organizații similare, alimentându-le cu bani. Acestea, la rândul lor, propagau ideile socialiste și comuniste. Din comitetele lor, făceau parte cunoscuții comuniști – Iacob Radiuleanski, Iacov M. Bernstein Kogan (care, la intrarea armatelor române în Basarabia, în 1918, îndemna populația la revoltă, iar apoi a devenit reprezentantul sioniștilor în România și era membru al comitetului american Jodicani), Ewghenis Konigsatz (care în cazul izgonirii trupelor române din Basarabia, urma să devină guvernatorul provinciei), etc. Cu sprijinul societăților americane, în Basarabia și în Bucovina erau scoase ziare cu caracter socialist (Das Basaraben Leben, Freiheit, Neue Zeit).

Despre faptul că, aceste societăți americane de ajutorare a evreilor din Basarabia, propagau ideile comuniste, vorbea și raportul secret nr. 848/921 al Comandamentului Trupelor de Est, Birou 2, în care se spunea că, aceste societăți „nu au alt scop decât întinderea comunismului în România”. De asemenea, Subinspectoratul de Siguranță de la Chișinău arăta că, atât comitetele americane evreiești, cât și Liga Culturală Evreiască și alte societăți evreiești din Basarabia, au ca scop „întinderea comunismului în România”.

La comitetele americane de ajutorare a evreilor sinistrați, veneau tot felul de refugiați din Ucraina, unii dintre ei suspecți pentru organele de Siguranță, iar „delegații evreo-americani stabilesc strânse legături cu cei mai cunoscuți revoluționari din Basarabia”.

Se susținea că, în luna februarie 1920, din îndemnul unui comitet american și al Komferband-ului din Odessa, toate organizațiile evreiești din Basarabia, ca Poalei Sion, Bund, Sionish, Tarbut, Societatea culturală evreiască, etc., s-au unit pentru a forma Komferband-ul afiliat la Partidul Comunist din Basarabia.

Deoarece activitățile acestor organizații prezentau pericol pentru siguranța statului, se cereau măsuri pentru interzicerea lor, iar conducătorii străini ai acestora, să fie siliți să părăsească țara.

O parte din materialele comuniste se aduceau în Basarabia de Cercul de Propagandă Pipel Relief din S.U.A., prin intermediul ligilor evreiești din Cernăuți sau Chișinău. O altă parte a literaturii comuniste se aducea de peste Nistru. Bibliotecile societăților culturale evreiești puneau la dispoziția cititorilor operele scriitorilor evrei – membri activi și simpatizanți ai Partidului Comunist: Sulim Aleiheim, Sulim Asch, Bucharow, etc. Deoarece tipăriturile erau în bună parte în limba ebraică, Siguranța rareori reușea să descopere caracterul lor comunist.

În broșurile difuzate membrilor organizațiilor culturale se făcea apologie Uniunii Sovietice, politicii Statului sovietic față de Biserică, se aduceau explicații asupra simbolurilor și calendarului sovietic, etc. Un important număr de cărți se referea la viața muncitorilor sovietici. Organizațiile culturale erau abonate la ziare de limbă ebraică și rusă din Occident și S.U.A. (Vorwotz, Derduh, Fierum). Multe dintre aceste publicații erau redactate în U.R.S.S. sau în Occident: ambasadele U.R.S.S. din Europa de Vest îi plătea din belșug pe ziariștii cu notorietate occidentali, ca aceștia să scrie despre realizările frumoase ale Statului sovietic. Prin propagandă regimul sovietic din Rusia urmărea să-și creeze o imagine bună în Occident, să inducă în eroare și să atragă cât mai mulți simpatizanți în acțiunea de „export al revoluției”, în care scop se cheltuiau imense sume de bani.

Periodic, organizațiile culturale evreiești organizau manifestări culturale – conferințe, simpozioane, spectacole etc., – în care propagarea ideilor comuniste ocupa un rol central. În cadrul cercurilor de citire se făceau comentarii pe marginea „lucrărilor politice” (de instruire) și „apolitice”; se invoca pericolul burgheziei, se argumenta necesitatea înlăturării monarhiei ca pas primordial în înfăptuirea revoluției etc., etc. Piesele teatrale constituiau un mijloc eficient în acest sens. Întreaga dramaturgie rusă din această perioadă era pusă în serviciul Statului sovietic. Regizorii sovietici V. Vronski și A. Verner erau bine primiți la Chișinău. Spectacolele montate după piesele marilor scriitori ruși – L. Tolstoi, M. Gorki ș.a. –, necesare propagandei bolșevice, se bucurau de un real succes. Ele puneau în evidență modelul revoluționarului, care a rupt legăturile cu trecutul, cu lumea și morala veche; erau elogiați tinerii sovietici, comsomoliștii care au îmbrățișat viața nouă. Teatrele sovietice efectuau turnee prin orașele Basarabiei, iar organizațiile culturale evreiești le asigurau cu local și spectatori. Realitățile sovietice prezentate în scenă nu puteau să nu influențeze publicul, de aceea spectacolele se încheiau frecvent cu manifestări de amploare pro-sovietice. Iată cum aprecia un agent al Siguranței atmosfera din aceste localuri: „Ceea ce se întâmplă la teatrul Colyseum în sensul spectacolelor și demonstrației publicului… este, pe de o parte o provocare, o palmă trasă culturii și demnității românești, iar pe de alta, vorbește despre progresarea propagandei rusești care capătă proporții largi”. Banii obținuți din organizarea acestor manifestări erau destinați „fondului roșu”, care subvenționa tipărirea literaturii de propagandă, organizarea manifestărilor de protest, acțiunile de spionaj, etc.

Deseori, societățile culturale evreiești organizau demonstrații la Călărași, Bălți, Chișinău, Ismail. De multe ori aceste acțiuni erau prezentate drept răspuns la unele manifestări cu caracter naționalist al națiunii titulare, iar unele acțiuni antinaționaliste, au avut chiar un caracter extrem de violent. Spre exemplu, la 1 decembrie 1926, la Iași, a avut loc Congresul general (anual) al studenților. A doua zi, la 2 decembrie 1926, un grup de studenți, participanți la congres, au pornit spre Chișinău. Această vizită se datora faptului că, o parte din studenți, în special cei din Ardeal, care nu văzuseră Basarabia, au dorit să se folosească de prilejul că se aflau în apropiere de Chișinău și să vadă acest oraș, mai ales că aveau invitația Î.P.S. Arhiepiscop Gurie pentru a vizita Facultatea de Teologie, inaugurată la 8 noiembrie 1926.

Numeroși evrei, în majoritate tineri, membri ai societății Maccaby și ai Ligii Culturale Evreiești, aflând din ziare despre venirea studenților, au stat în grupuri prin stațiile de trenuri interimare, afișând atitudini provocatoare. La sosirea trenului în gara Călărași, studenții, care cântau cântece patriotice, cum era obiceiul la astfel de manifestări, au fost atacați de tinerii evrei, care aveau la ei bastoane, cuțite, revolvere. În urma atacului, au avut de suferit mai mulți studenți.

Într-o notă-sinteză referitoare la aceste evenimente, întocmită de Siguranță, se menționa: „De altfel, faptul acesta nu poate surprinde pe acei care cunosc caracterul celor două societăți, precum și mentalitatea evreilor din Basarabia. Maccaby, care sub formă de asociație sportivă pregătește tineretul evreiesc pentru rezistență, agitație și chiar luptă împotriva populației creștine, formează pe drept cuvânt puterea armată a evreilor, iar Liga Culturală Evreiască, sub aspectul unei instituții de cultură, ascunde idei, planuri și acțiuni subversive. Aproape în toate descoperirile teroriste și comuniste care s-au făcut în decurs de 9 ani în această provincie, s-a dovedit amestecul, fie ca colaboratori, fie ca conducători ai membrilor Ligii Culturale Evreiești”.

La Chișinău, congresiștii au asistat la un Te-Deum, oficiat la Catedrală, au fost la o recepție la Î.P.S. Gurie, apoi au vizitat diferite instituții din oraș. Pe tot parcursul vizitei, populația evreiască se postase în grupuri compacte pe la toate colțurile străzilor pe unde urmau să treacă studenții și îi urmăreau zgomotos sau îi huiduia de îndată ce-i vedea de departe. În aceeași zi, studenții au fost și atacați pe străzile Chișinăului. Pe drumul de reîntoarcere la Iași, în gara Visterniceni, un alt grup de evrei, a tras focuri de armă asupra vagoanelor cu studenți. La Călărași, studenților li s-a organizat o întâmpinare la fel de fierbinte. Măsurile luate de forțele de ordine față de agresori s-au dovedit a fi ineficiente. Mai mult, membrii ligilor evreiești nu se temeau de urmări, căci beneficiau de o asistență intensă din partea avocaților evrei, care erau și ei membri ai ligilor sau chiar conducători – Abraham Neiman, Iosif Rabinovici, Moise Ravici ș.a.

La plecare, în drum spre gară, studenții au fost atacați, iar doi dintre ei au fost răniți (inclusiv conducătorul congresiștilor, Ilie Gârneață, președintele Uniunii studențești și unul din viitorii fondatori ai Legiunii Arhanghelului Mihail).

La trecerea trenului congresiștilor prin halta Visterniceni, un grup de tineri evrei au tras asupra lui mai multe focuri de armă, iar în timpul staționării în Călărași s-a produs o încăierare. „Studenții îndârjiți și surescitați peste măsură de atitudinea permanent ostilă a evreilor, de modul cum au fost întâmpinați în Chișinău, unde prima dată veniseră în vizită la frații lor, indignați de atacul de la Visterniceni, de rănirea însăși a conducătorului lor și de manifestările provocatoare ale evreilor din Călărași atât la venirea, cât și la înapoierea lor prin această localitate, un grup din ei s-au dat jos în timp ce trenul staționa și a ripostat împotriva provocatorilor evrei, care erau înarmați cu ciomege și bolovani. În învălmășeala produsă s-au stricat geamurile la câteva prăvălii de lângă gară și au fost răniți 4 studenți și 2 evrei”.

După plecarea studenților congresiști, evreii din târgul Călărași „cutreierau în grupuri compacte străzile și terorizau pe locuitorii creștini”, iar mai mulți dintre aceștia au fost insultați și atacați. Așa, de exemplu, doi învățători au fost agresați de grupuri de evrei, strigându-le: „Jos România! Plecați din Basarabia cu Ferdinand al vostru, că altfel vă dăm noi afară”. O serie de acte de violență au fost comise și asupra studenților din Chișinău.

La 8 februarie 1927, cu nr. 2.245, inspectorul general al Siguranței basarabene, Z. Husărescu, raporta la București despre o altă agresiune din partea unui grup de evrei sioniști, împotriva unor cetățeni români creștini, care a fost de o cruzime deosebită. În aceeași adresă a raportat și despre agresiunile evreilor asupra studenților de la Iași: „La ordinul telegrafic nr. 5.882 din 5 februarie 1927, raportăm: indivizii Abram Cleiman, Aron Chigel, Iosif Galter și Leizer Paghiș, evrei, toți originari din comuna Călărași, județul Lăpușna, în etate între 16-19 ani, fără profesie, membri în organizația evreiască sionistă din acest oraș. În seara zilei de 16 ianuarie 1926, la plecarea trenului personal 750 din stația Călărași, au încercat o agresiune asupra călătorilor creștini. Intervenind impiegatul de mișcare, a fost insultat de Iosif Galter, urmărit până în biroul stației de către acesta și indivizii mai sus arătați, unde a fost bătut grav și cu un corp dur i-a scos 2 dinți, rupându-i limba. Transportat la spital, în urma operației făcute, s-a însănătoșit, provocându-i însă o incapacitate de lucru de 3 săptămâni. Indivizii au fost dați judecății […].

Cu ocazia vizitei studenților creștini (la Chișinău – n.a.), raportate cu nr. 23.454 din 2 decembrie 1926, un grup de evrei din societatea Maccaby și Liga Culturală Evreiască au aruncat cu pietre în grupul studențesc ce mergea spre gară, lovind ușor pe prefectul Poliției și rănind la cap pe studentul Ion Gârneață din Iași și Niculae Cocea din București. În urma cercetărilor ce s-au făcut, imediat au fost dovediți vinovați evreii: Monea Ramov, Boruschor, Gherș, Cleiman și Sums Leib, tineri originari din Chișinău, fără profesie, membri în societățile menționate. Cu acte dresate au fost înaintați Consiliului de Război (spre judecată – n.a.) […]”.

În cazul în care apărătorii ordinii publice erau mai severi cu evreii reținuți, se declanșa neapărat un scandal, iar agenții de poliție riscau să-și piardă posturile („Pentru a intimida organele de cercetare, comuniștii se folosesc de persoanele influente, cărora le dau informații false, pentru a provoca intervenții sau protestări”). Mai mult, în asemenea cazuri, autoritățile române erau vehement atacate de organizațiile mondiale evreiești, care distorsionând adevărul, învinuiau autoritățile că încurajează acțiunile antisemite.

În 1929, la Briceni, jud. Hotin, a fost descoperită o organizație comunistă. „Ședințele” și le ținea noaptea, într-o casă izolată, cu ferestrele acoperite cu pături. Aici, tinerii evrei și ruși, de ambele sexe, toți membri ai ligii evreiești din localitate, practicau clandestin prostituția. După reținerea lor, Parchetul a dispus examinarea medicală, care a stabilit că, majoritatea erau bolnavi de boli venerice. Pentru că, autoritățile au descoperit acest „centru cultural”, s-a declanșat o campanie furibundă în presă, care a făcut ca șeful centrului de informații din Briceni, detectivul C. Ciornei, să fie disponibilizat. De asemenea, au fost concediați procurorul și pretorul de Briceni.

De subliniat că, din rândul membrilor organizațiilor evreiești se recrutau agenți pentru serviciul de spionaj sovietic. În 1928, s-a descoperit o întreagă rețea de spionaj. Nisim Boi, student evreu, însoțit de un specialist al serviciului de spionaj militar din Moscova, au sosit în preajma încorporării la Chișinău și au recrutat din sânul tineretului comunist cele mai bune și devotate elemente. Aceștia, după încorporarea în unitățile Armatei române, urmau să execute anumite însărcinări în materie de spionaj.

În general, organizațiile evreiești adăposteau o adevărată armată de spioni, fanatici, care aveau misiunea de a procura informații pentru Statul sovietic. De notat că, unii evrei plecați peste Nistru după 1917, au fost angajați, în special, în organele de spionaj sovietic. În această privință, elocvente sunt cazurile Kogan, Brikman, Matius, Nahman, Preluțki ș.a. Tatăl Isaiei Kogan, președinta ligii evreiești din Cetatea Albă, deținea funcția de rezident al spionajului sovietic pentru județele Cetatea Albă și Ismail. Însăși, Isaia Kogan a sprijinit activ spionii sovietici. În urma descinderilor efectuate de organele de siguranță românești, la domiciliile conducătorilor organizațiilor culturale evreiești, au fost găsite informații cu caracter militar, hărți militare ale României, instrucțiuni privind organizarea de manifestații, ruble sovietice, etc.

Oficial, societățile evreiești din Basarabia au funcționat până în 1936, când, din cauza activității conspirative, majoritatea au fost închise. Ele însă și-au continuat activitatea în afara legii, apropiind de zor „eliberarea” sovietică a Basarabiei și a nordului Bucovinei.

La 22 mai 1937, în raportul adresat D.G.P., inspectorul regional de Poliție, V. Gustav, relata despre atitudinea manifestată pe parcursul ultimilor ani de o bună parte a evreilor din România: „Acești cetățeni de religie mozaică, se arată în raport, cu toate eforturile făcute pentru a-i apropia și a face din ei cetățeni loiali ai statului român, educația, religia și diferite alte motive îi țin departe de aspirațiile și spiritul neamului românesc.

Prin diferite manifestări publice… [ei] țin cu orice preț să apară ca o populație bine distinsă, ca o rasă superioară băștinașilor, ca un popor bine organizat în mijlocul altui popor, având alte ideologii, alte tendințe și alte aspirațiuni, dintre care unele cu mult potrivnice statului nostru… Evreii [cer], în același timp, drepturi egale, însă pretind să li se impună cât mai puține îndatoriri …Această minoritate are organizații care [o] administrează, [o] conduce și [îi] împarte dreptate, [are] asociații internaționale, care [o] inspiră și îi dă indicații cum trebuie să lucreze pentru a putea penetra mai adânc în puterea conducătoare a statului… Ceea ce produce coeziunea aspirațiilor lor este ideea sionismului, care, însă, nu este decât un pretext pentru a-i ține strâns uniți, fiindcă nimeni aproape dintre propagatorii acestei idei nu pleacă spre Palestina…

Principalul element periculos organizației de stat în Basarabia sunt evreii și societățile lor. Versiunile răspândite din cercurile acestora se răspândesc vertiginos, starea de lucruri de peste Nistru este descrisă ca demnă de invidiat și comunismul se întreține și se propagă mai ales prin mijlocirea tinerilor evrei.

Pentru satisfacerea intereselor lor în Basarabia, au la dispoziție și presa minoritară rusă pe care o întrețin și o conduc…”.

După cum am mai spus, o bună parte din componenții bandelor criminale din Basarabia (agenți comuniști, tâlhari, spărgători, contrabandiști) erau formate din etnici evrei, care în multe cazuri au atacat și omorât reprezentanții autorităților române, au provocat panică în sânul populației (vezi Documentul nr. 24).

II.6.6. Evreii și lobby-ul antiromânesc din Occident.

Problema pretinselor persecuții antisemite întreprinse de Guvernul român, era agitată periodic și cu multă insistență de către organizațiile mondiale evreiești, încă de la sfârșitul Primului Război Mondial. Scopul lor era de a obține, prin presiuni calomnioase continue, o situație cât mai bună pentru evrei (dacă se putea un stat în stat).

Deși curentul antisemit în Basarabia era destul de slab în anii `20 (la alegerile parlamentare din 25 mai 1926, L.A.N.C. a avut rezultate modeste în Basarabia – 2,03%), acest fapt nu a împiedicat diferite organizații și publicații evreiești de peste hotare, mai ales din S.U.A., să desfășoare o campanie activă în legătură cu pretinsele atrocități îndreptate împotriva evreilor din România, inclusiv din Basarabia.

Spre exemplu, la 17 ianuarie 1927, Comitetul Delegațiilor Evreiești de la Paris a intervenit la Societatea Națiunilor cu o petiție, în care învinuia România de antisemitism – lezarea drepturilor evreilor prin acte legislative și administrative, în contradicție flagrantă cu Tratatul Minorităților și încurajarea exceselor antievreiești, „care au îmbrăcat un caracter de pogromuri”. Petiția aducea „acuzații generale” guvernelor României, „fără a aduce nici o precizare și nici o documentare”.

În aprilie 1927, a urmat răspunsul Guvernului român la această „notă”. Autoritățile române subliniau din start că, această petiție nu putea fi luată în considerație, deoarece acel comitet nu avea nici o calitate „de a se face purtătorul de cuvânt al evreilor din România”. Cu toate acestea, Guvernul român a dat răspuns petiției, „pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna, campaniei calomnioase contra României, care apare periodic, în special în America, având ca subiect pretinsele persecuții îndreptate contra evreilor din România”. Prezentând la început un scurt istoric al evreilor din România (Problema evreiască în România înainte de război; Originea evreilor din România; Problema evreiască după război), Guvernul român, în răspunsul său la petiție, conchidea că:

intervenția Comitetul Delegațiilor Evreiești de la Paris la Societatea Națiunilor este neîntemeiată, fiind „respinsă în mod energic de dr. Niemerower, mare rabin al României, …de numeroși parlamentari evrei, de directori de ziare, de scriitori, etc.”;

„legile și reglementările din țară garantează un tratament egal tuturor cetățenilor, fără diferență de rasă, de limbă sau de religie”;

„A vorbi de pogromuri într-o țară (România – n.a.) care a dat de curând, adăpost zecilor de mii de refugiați evrei din Rusia, constituie o afirmație calomnioasă în plus”;

Guvernul român „nu contestă că n-ar fi existat (unele excese antisemite – n.a.), din contra, în ultimul timp, [au avut loc] unele incidente izolate pe care le dezaprobă și pentru care a făcut totul spre a le face să înceteze”;

„în ce a constat aportul evreilor din România în această supremă încercare (de intrare a României în Primul Război Mondial, în scopul realizării idealului său național ? – n.a.), despre aceasta se cuvine, poate, să nu vorbim”; „Guvernul român, inspirându-se mereu din sentimentul național de bunătate, propriu poporului său, a acordat o largă amnistie pentru crima de ofensă adusă patriei (de un număr mare de evrei – n.a.) și n-a publicat nici o dispoziție specială contra profitorilor războiului”;

„În același timp, în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizații comuniste: șefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.

În condițiile social-economice ale României de după război, „la București ca și în alte orașe ale Regatului vedem o armată de gheșeftari, de speculați, de «rechini» cum sunt numiți în Italia, etalând un lux insolent și provocator. Acest fenomen nu este propriu României, bineînțeles, dar nicăieri în altă parte nu avem, printre traficanți și profitori, atât de puțini conaționali (etnici români, cea mai mare parte fiind evrei – n.a.)”.

Guvernul român „nu poate admite ca acestea (excesele antievreiești – n.a.) să fie prezentate ca manifestări ale poporului român luat ca masă, îndreptate contra populației evreiești și atentând la securitatea acesteia din urmă”.

În final, Guvernul român a examinat incidentul produs în decembrie 1926, în Basarabia, între studenții de la Iași și tineretul evreiesc, caz prezentat de noi mai sus și care a făcut „obiectul principal al petiției Comitetului de la Paris”. Concluziile autorităților române, față de acele evenimente, pe care le-a prezentat forului internațional, au fost următoarele: „1. Pe data de 2 decembrie 1926 au avut loc la Chișinău, incidente regretabile, fără ca totuși să li se poată atribui caracterul tragic de pogrom. 2. Minimul care poate fi spus este acela că studenții au fost provocați și că victimele se găsesc mai degrabă în rândurile lor. 3. Guvernul, ca și autoritățile locale, au încercat să liniștească spiritele și să împiedice ca violențele să ia proporții mai mari”.

În ședința Societății Națiunilor din 14 iunie 1917, petiția Comitetului Delegațiilor Evreiești de la Paris, precum și răspunsul Guvernului român dat acestei petiții, au fost examinate, luându-se decizia „că nu este locul a da curs acestei petițiuni”.

Așadar, evreii români (indiferent de orientarea lor politică) s-au bucurat de un puternic sprijin financiar și politic din partea coreligionarilor lor din Europa și S.U.A. De multe ori, acest sprijin lua forma unor presiuni intense asupra guvernelor române, pentru respectarea drepturilor minorităților conlocuitoare, care se pretindea că erau încălcate, și anihilarea curentelor antisemite. O bună parte din pretențiile invocate au fost cu totul nefondate.

Evreii din provinciile României, în mai multe rânduri au fost vizitați de conaționalii lor occidentali, care veneau să se documenteze asupra situației lor și în eventualitatea constatării unor nereguli, să le semnaleze forurilor internaționale pentru luarea măsurilor adecvate.

În februarie 1920, comunitatea evreiască din Cernăuți, Naționalrat, a fost vizitată de misionarul american James Becker, care avea misiunea să ajute evreii păgubiți de război. Acesta a adus sinistraților suma de 1,5 mil. de coroane, care, în urma instrucțiunilor societății de ajutor american Joint distribution Commitee of Bukowina, trebuia să fie distribuită nevoiașilor evrei.

În martie 1927, s-a aflat la Chișinău colonelul american L. G. Ament, cu scopul de a vedea la fața locului care era situația evreilor din Basarabia. În ziua de 16 martie, a luat parte la ședința consiliului comunal Chișinău, la care a declarat că, „de o bucată de vreme, se duce o vie campanie în America, în contra țării dumneavoastră, din cauza chestiunii evreiești, căci toate ziarele sunt pline cu informații că evreii sunt maltratați în România. […] Opinia publică americană a fost foarte mult indignată de necontenitele istorii de atrocități comise în Basarabia”. De aceia, a venit în România, ca observator imparțial, pentru a cerceta la fața locului veridicitatea acuzelor aduse. În urma unei documentări preliminare, colonelul a conchis că, faptele relatate de presa americană despre situația evreilor din România, „nu sunt de crezut”, căci „nu a fost posibil să găsească un fapt care să îndreptățească această campanie”, iar în consiliul comunal a venit pentru a asculta și impresiile consilierilor în această problemă.

Marele rabin al Basarabiei, Iehuda-Leib L. Tirelsohn, președinte de onoare al comunității israelite din Chișinău, deputat în anii 1922-1926 și senator în anii 1926-1928, a cerut ca această problemă să fie discutată într-o ședință secretă. Majoritatea participanților la ședință s-au pronunțat contra acestei solicitări, căci „într-o ședință secretă niciodată nu se spune adevărul, ci numai la lumina zilei”. Colonelul american era de aceiași părere, spunând că în S.U.A. „nu există o ședință secretă pentru asemenea chestiuni”. Rabinul Tirelsohn, însă, a declarat că, are multe de spus la acest subiect și în public nu ar fi bine, solicitând măcar o audiență la colonel. Dar și această solicitare i-a fost respinsă, colonelul insistând asupra dezbaterii publice a chestiunii.

Imediat a luat cuvânt avocatul evreu Rosenhaupt, care a subliniat că, evreii basarabeni în nici un fel nu sunt discriminați de autorități și din 1918, se bucură de drepturi egale cu cele ale românilor: „Adevărul adevărat este acesta: în Consiliul comunal din Chișinău, din 36 de consilieri, 18 sunt evrei. Ceea ce înseamnă că, evreii se bucură de plenitudinea drepturilor lor politice. […] De când au venit românii (autoritățile române în Basarabia – n.a.), li s-au acordat evreilor ca și celorlalți cetățeni, aceleași drepturi fără nici o excepție. În ce privește tratamentul (autorităților față de evrei – n.a.), toate legile, toate regulamentele, toate dispozițiile și toate ordinele care se dau, nu conțin nimic care să facă vreo deosebire între cetățenii evrei și ceilalți. Va să zică, nici un fel de excepție nu se face din punct de vedere oficial și administrativ și nu există absolut nici o deosebire între evrei și creștini”. Avocatul a mai declarat că, de atrocități comise împotriva evreilor nici nu poate fi vorba, iar opinia publică americană este informată greșit „din sursa unor persoane interesate”. Acțiunea tineretului român de extremă dreaptă, „nu a pornit din partea păturii conducătoare românești, nici din partea poporului român”. Ea a avut un caracter izolat, fără a fi vorba de atrocități, iar acei ce susțin acest lucru, spun „ceva cu totul exagerat”.

La întrebarea colonelului Ament, dacă este de aceeași opinie cu vorbitorul, rabinul Tirelsohn a răspuns șovăielnic: „Da, am auzit ce a spus dumnealui”.

Directorul Școlii Comerciale, Eberwein, i-a vorbit colonelului Ament că, „peste tot (în școli – n.a.) se primesc elevi fără nici o restricție, fără nici o deosebire”.

În finalul ședinței, colonelul american a declarat că, „s-a convins că nu există nici un conflict violent între populația indigenă și minoritățile din Basarabia” și va încerca să influențeze opinia publică americană favorabil României.

După vizita din Basarabia și Bucovina, colonelului Ament a comunicat presei despre situația mișcării antisemite din România, subliniind că, „dările de seamă, publicate în ziarele americane, privitoare la pretinsele atrocități împotriva evreilor din România, sunt neîntemeiate, nedrepte și neconforme cu realitatea”.

Guvernele României, în mai multe rânduri, au primit vizite (spre exemplu a American Committee on the Rights of Religious Minorities – Comitetul American pentru Drepturile Minorităților Religioase) și petiții din partea organizațiilor evreiești din lume (Comitetul Delegațiilor Evreiești de la Paris), care în cea mai mare parte se mențineau „pe terenul ușor și vag al generalităților”.

II.6.7. Evreii și activitățile comuniste de la Odessa.

La Odessa, la fel ca în Basarabia sau Bucovina (teritorii de la periferiile fostului Imperiu țarist), numărul evreilor era destul de mare, metropola din nord-vestul litoralului Mării Negre fiind considerată în mare parte un oraș evreiesc (1/3 din populație erau evrei).

În 1917, viața evreiască de acolo a cunoscut o situație înfloritoare: de către organizațiile sioniste și Bund, se editau ziare și reviste în limbile rusă și idiș, se deschideau școli evreiești, societăți sportive (Maccaby), asociații muzicale (Ha-Zamir), se filmau filme cu tematică evreiască (studioul Mizrah). În 1917-1919, Odessa devenise centru editorial al cărților în ebraică: din 188 de titluri de carte apărute în Rusia, 109 au fost tipărite la Odessa. Școala Mișcării tineretului Ha-Haluț îi pregătea pe primii colonizatori ai Palestinei, care au și plecat din Odessa în 1919, în număr de 630 de emigranți.

Activ s-au implicat evreii și în activitățile bolșevice din Odessa: Comitetul revoluționar-militar și Consiliul Comisarilor Poporului din Odessa din anii 1918-1919, erau conduse de Iudovski, iar Gamarnik, în anii 1920-1923, era președinte al Comitetului gubernial al Partidului Comunist.

„Problemele evreiești” din U.R.S.S. erau în competența secțiunilor evreiești ale Partidului Comunist (evsekția, de la aglutinarea cuvintelor eвpeйcкая ceкция – secțiunea evreiască). Conformându-se tendințelor comuniste, de desființare a națiunilor, comuniștii evrei au atentat chiar și la limba și cultura evreiască: ebraica a fost declarată limbă „reacționară”, religia mozaică – religie a întunericului, sinagogile – transformate în cluburi ale tineretului proletar evreiesc, ziua de sâmbătă, zi liberă la evrei, a fost transformată în „subotnik” – zi de lucru, au fost închise mai multe societăți evreiești, etc. Comuniștii evrei au încercat să distrugă valorile evreiești, pe care doreau să le înlocuiască cu cele comuniste, dar cu specific evreiesc. Se intenționa adaptarea culturii evreiești ideilor comuniste. Se încerca chiar instituirea culturii proletare a idișului. Auto-izolarea, caracteristică comunității evreiești, s-a manifestat și în cazul comuniștilor evrei, care au încercat separarea de Partidul Comunist, printr-o secție evreiască (evsekția).

În Odessa a fost deschisă Universitatea proletară evreiască, cu secțiunile de științe social-economice și tehnico-biologice. Pentru admiterea la studii în această instituție, era suficient candidatul să poată citi și scrie în evreiește și să cunoască cele patru operațiuni ale aritmeticii.

În special, sub regimul comunist, Odessa devenise locomotiva evreimei din U.R.S.S. Limba idiș se vorbea în multe instituții, în școli, în biblioteci, în școlile pedagogice, în școala evreiască de partid, chiar și în judecată și la miliție; se publicau ziare, iar la Universitatea din Odessa a fost deschisă facultatea de idiș. La aniversarea a zece ani de la „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, la 7 noiembrie 1927, a fost deschis muzeul culturii evreiești. Din 1935, funcționa Teatrul evreiesc din Odessa.

Către sfârșitul anilor `30, toate aceste instituții începură să dispară, iar evreii erau îndemnați să se identifice ca fiind de „naționalitate sovietică”. Această politică de sovietizare, prin închiderea sinagogilor, școlilor și societăților de cultură evreiești, nu a întâlnit nici o rezistența din partea evreilor. Mulți evrei subsemnau intenției autorităților de a transforma sinagogile în case de cultură, cluburi ateiste. Dar asta nu o făceau din cauză că ar fi fost rusificați sau deznaționalizați, textul solicitării, scris în limba rus, fiind semnat în idiș. Desigur că o făceau din oportunism; mulți evrei îmbrățișaseră comunismul și ateismul din oportunitate.

Puterea sovietică a dizolvat conservatismul caracteristic comunității evreiești, lichidând și tendințele de marginalizare a evreilor, oferindu-le posibilitatea să activeze și să se manifeste în diverse domenii: spre exemplu, la începutul anilor `20, pe timpul N.E.P.-ului (Noua politică economică, prin care s-a dat o relativă libertate comerțului și meșteșugurilor), majoritatea comercianților și meseriașilor din Odessa erau evrei; evreii au venit să muncească și la întreprinderile industriale ca muncitori, unde nu avuseseră niciodată această calitate; aproape jumătate din intelectualitatea Odessei era evreiască.

Odessa, de rând cu Tiraspolul și Harkovul, au fost în perioada interbelică importante centre ale Puterii sovietice de „export al revoluției proletare” în România și implicit, în Basarabia. Printre cei ce au pus umărul la realizarea acestei politici, au fost numeroși evrei comuniști din structurile sovietice de stat și de partid, agenți de spionaj și propagandă, curieri, contrabandiști, care au atentat la integritatea și suveranitatea Statului român prin acțiunile lor subversive.

–oOo–

„Loialitatea minorității evreiești față de statul român modern a fost una conjuncturală, în funcție de interesele ei de moment sau de perspectivă. Izvoarele vorbesc despre boicotarea recensămintelor și dificultăți în perceperea impozitelor pe seama acestei comunități. În situație de război (1877, 1916-1919) statisticile dau cifre extrem de scăzute despre participarea evreilor pe front. Iar față cu acțiunile de politică externă ale României, «chestiunea evreiască» a fost agitată mereu ca un factor de presiune, fie că e vorba de recunoașterea internațională a independenței, fie a Marii Uniri. Nu putem să nu amintim că ostilitatea evreilor din teritoriile românești unite cu Regatul, a mers până la lupta deschisă, armată și diplomatică, împotriva idealului național românesc”.

În interbelic, minoritatea evreiască a avut un rol central în mișcarea subversivă bolșevică din Basarabia. Tineretul evreiesc s-a angajat în acțiunea de aducere a comunismului rusesc (a ocupației sovietice) în teritoriile românești, organizând diverse manifestări comuniste, rețelele de spionaj, etc., văzându-și obiectivul realizat doar în urma ultimatumurilor sovietice din 1940, adresate guvernului român.

În iunie 1940, în sfârșit s-a realizat ceea pentru ce luptau parte din evreii basarabeni și bucovineni – Basarabia și nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietică și sovietizate. Bucuria pentru noua autoritate de ocupație, era însoțită de furia față de administrația românească în retragere. În sfârșit, a erupt acel vulcan furios, care atâta timp a fost oprit de autoritățile de siguranță românești. În sfârșit, evreii se puteau manifesta deschis, având în spate tancurile rusești, batjocorind Biserica creștină, Armata și Administrația română.

După anexarea teritoriilor dintre Prut și Nistru la U.R.S.S., unii evrei din Regat au manifestat dorința de a se stabili în Țara Sovietelor, făcând demersurile necesare. Iar alții, de prin zona Bârladului și a Galațiului au fost bătuți de ostașii români, evacuați din Basarabia și nordul Bucovinei, ca răzbunare, pentru înjosirea și insultele la care au fost supuși de evreii basarabeni, bucuroși de noua stăpânire sovietică.

Au urmat apoi, arestările în masă, operate de ocupant, a basarabenilor și bucovinenilor, deportarea lor în Siberii, înrobirea în jugul sovietic. În 1941, au loc pogromurile antisemite de la Iași, Dorohoi, Odessa. De către regimul Antonescu s-a executat deportarea evreilor în Trananistria. Iar soldații români, care peste un an de zile, în iunie 1941, au revenit în Basarabia și Bucovina, s-au răzbunat pentru evenimentele de anul trecut, pentru excesele evreilor bolșevici împotriva românilor. Aceste evenimente, mai nou, sunt cunoscute ca holocaust împotriva evreilor din România. Iar crimele comuniste din România, încă mai rămân nerecunoscute – ca holocaust împotriva poporului român.

Capitolul III: Funcționarii Siguranței basarabene și agenții sovietici urmăriți sau neutralizați.

„Totdeauna corpul Siguranței a fost primul, care a căutat ca pentru binele întregii națiuni să-și sacrifice odihna, familia și viața”.

Nicolae Rujinschi, general de divizie, comandantul Corpului 3 Armată din Basarabia.

Unirea provinciilor românești din Imperiul Rus și Austro-Ungar cu România, a fost primită peste tot cu mare entuziasm, însă a dus, inevitabil, la apariția mai multor probleme economice și social-politice. Spre exemplu, în administrație, să găsești pentru provinciile alipite un număr de două ori mai mare de prefecți ca cel din Vechiul Regat, nu era un lucru tocmai ușor. În Basarabia, unde gradul analfabetismului era destul de mare, recrutarea persoanelor pentru corpul funcționăresc era dificilă, iar personalul recrutat în grabă în Vechiul Regat (cel mai adesea apelându-se la acesta) și trimis în noile provincii, nu a răspuns întotdeauna nevoilor impuse de situație. În multe cazuri funcționarul era foarte tânăr și lipsit de experiență sau cunoscut în țară, dar fără autoritate, etc. În Basarabia, deseori s-a recurs la schimbarea funcționarilor din cauză că erau „incompetenți sau nedemni”. Iar funcționarii buni, de obicei, se descurajau foarte repede de noua funcție primită și solicitau readucerea lor în Vechiul Regat. Acest lucru era remarcat și în epocă: „Să ne gândim la situația românului din București – remarca în noiembrie 1921 geograful francez E. De Martonne, în urma unei călătorii în România –, obișnuit cu un anumit confort, cu distracții, trezându-se trimis ca prefect într-unul din micile orașe ale Basarabiei; un fel de sate mai mari cu case joase pe marginea străzilor, care se transformă într-o imensă baltă la cea mai mică ploaie. Cel mai adesea, aceste orășele sunt populate de evrei murdari. Situația lui n-ar fi cu nimic mai agreabilă nici într-un oraș din Transilvania, unde domină elementul maghiar ostil pe față, sau elementul german, mai blând în aparență, retras însă într-o izolare disprețuitoare”.

Pe de altă parte, exista și o oarecare aversiune din partea basarabenilor față de cei ce veneau din Vechiul Regat să-i guverneze: „Profesorii, avocații, medicii, funcționarii, oamenii politici, care veneau de peste Prut, întâmpinau la început rezerva localnicilor, din instinctul de conservare.

Rezerva manifestată la început de localnici, față de noul regim și elementele venite de peste Prut, este un fenomen care se întâlnește în toate împrejurările de acest fel. În teritoriile eliberate de francezi, italieni, sârbi și alte popoare, fenomenul se repetă. Alsacienii, tirolienii, croații, nu numai că păstrează rezerve față de oaspeții pe care i-au dorit secole întregi, dar nutresc chiar sentimente ostile noilor schimbări. Această criză însă, nu era de durată nici cât o generație și elementele aceluiași popor sfârșesc prin a trăi împreună într-o armonioasă conviețuire, supunându-se acelorași norme de viață; că afinitățile etnice biruiesc orice obstacole, iar unde lipsesc aceste primordiale cauze de unire, intervin interesele comune, care stabilesc legături de unire între diferitele elemente ale societății”.

De asemenea, nu trebuie uitat că, rolul acțiunii bolșevice în Basarabia, în discreditarea administrației române în ochii basarabenilor, a fost unul destul de însemnat. După zece ani de la Unire, Petre Cazacu nota: „Una din marile greutăți în situația internă și administrativă a Basarabiei este imixtiunea și propaganda bolșevică. În afară de cele două atacuri violente pe față și în stil mare (la Hotin, în ianuarie 1919, și la Tatar-Bunar, în septembrie 1924), mii de atacuri izolate s-au produs în cursul acestor din urmă zece ani de către bolșevicii din Basarabia, în scopul de a înspăimânta și demoraliza populația, de a deruta și scădea prestigiul administrației. Asasinatele, atentatele și crimele erau îndreptate împotriva căilor ferate, posturilor de jandarmi, perceptorilor, primarilor, populației civile, pichetelor de grăniceri, santinelelor, etc. În afară de aceasta, bolșevicii organizează în Basarabia grupuri de spionaj militar, organizații teroriste de agitație și propagandă politică”.

Corpul funcționarilor Siguranței din Basarabia, la fel ca și personalul altor autorități, era neomogen din punct de vedere al pregătirii și comportamentului în acest teritoriu. Unii erau specialiști buni, care conștiincios și-au îndeplinit misiunile (Nicolae Ștefănescu, Zaharia Husărescu, Dumitru Husărescu, Vladimir Gr. Palada), alții erau aventurieri (Alexandru Damian, Gheorghe Manolescu) ori au venit în Basarabia doar pentru profituri și beneficii personale. Unii nu aveau aptitudinile necesare activității în Siguranța Statului, dar erau buni pentru alte servicii de poliție (Emil Bobeică). Alții erau lipsiți de pregătire și cu o moralitate joasă (Nicolae Budurescu). Numirea la post în Basarabia, pe unii nu i-a mulțumit și au făcut tot posibilul să plece cât mai repede de aici (Traian Ionescu, Nicolae T. Moșcu). Alții au fost în conflicte permanente cu colegii lor ori au desfășurat campanii de denigrare a șefilor și colegilor de serviciu (Teodor Sfetcovici).

Asupra unei bune părți din funcționari (Nicolae Ștefănescu, Nicolae Budurescu, Constantin I. Constantinescu, Grigore Petrescu, Teodor Sfetcovici), planau grave acuze de corupție, abuz în serviciu, etc. și față de care conducerea Ministerului de Interne a luat severe măsuri, pedepsindu-i chiar și atunci când nu era cazul.

În aprilie 1920, comisarul Matei Ivănceanu, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail (detașat la conducerea Brigăzii în octombrie 1919), era bănuit că, ar fi luat mită 1.000 de lei, pentru a-l lăsa în pace pe Alexandru Popov din Odessa, suspectat de propagandă bolșevică.

Agentul de siguranță Popovici, de la Serviciul de Siguranță Soroca, în una din zilele anului 1927, a fost împuternicit de șeful său, să cenzureze scrisorile care veneau pe numele comerciantului Zimerman din Soroca. Din una din scrisori, a sustras 2.800 de franci francezi, iar în plic a pus un ziar comunist. După aceasta, a intervenit pentru trimiterea lui Zimerman în judecată, sub învinuirea de spionaj și propagandă comunistă. Această intervenție a și dus la stabilirea adevărului și trimiterea în judecată a agentului Popovici.

Asemenea cazuri au fost multiple. Aceasta se întâmpla și din cauza că, unii agenți ai Siguranței, nu rezistau în fața ofertelor (corupției) și posibilităților, pe care le aveau, de a se îmbogăți. O parte erau cu o moralitate joasă, dar și unii cu moralitatea ridicată cădeau în mrejele corupției și a abuzului. Erau tentați să încalce legea, pentru a beneficia de avantaje materiale, considerându-se atotputenici, căci erau reprezentanții Legii. Chiar și metodele utilizate în activitatea lor, ne vorbesc de calitățile lor morale. Spre exemplu, se știe că, metodele de obținere a informațiilor, în majoritatea cazurilor, erau unele nu tocmai ortodoxe – constrângere, șantaj, exploatarea viciilor sursei, corupere, etc. Era o muncă mai specială, care necesita o anumită pregătire, dar și [i]moralitate. De aceea, corectitudinea nu era tocmai caracteristică agenților Siguranței. La fel, această corectitudine lipsea și la unii agenți-informatori, care, fiind constrânși sau pentru a-și primi retribuția, furnizau și informații inventate, din care cauză, utilizarea lor în prezent, în cercetare, trebuie făcută cu atenție.

Și după reorganizarea Ministerului de Interne din 1929, când s-a pus accentul pe selectarea cadrelor bine pregătite și oneste, în Siguranță au nimerit multe elemente dubioase și corupte. În iulie 1936, în vremea ministrului de Interne Ion Inculeț, director al Siguranței a fost numit un anume Cernat. Acesta fusese director general al Direcției Închisorilor, funcție în care nu se da în lături de la săvârșirea unor delapidări, fiind însă „achitat din lipsă de probe, așa cum achita justiția noastră pe toată lumea de la un grad sau de la o situație în sus. A fost achitat, dar a rămas pentru toată lumea ceea ce este: un pungaș”. Constantin Argetoianu, referindu-se la acest individ, se întreba: ,,Ce autoritate va putea să aibă acest fost pușcăriaș asupra oamenilor care l-au păzit când era închis?”.

De multe ori, se proceda cu multă ușurință la numirea solicitanților în posturile de conducere, dovedindu-se la scurt timp că, sunt incapabili sau aveau antecedente nedorite, fiind destituiți (Petre Anton, Ștefan D. Atanasiu, Constantin I. Ionescu). Față de această situație, la 8 ianuarie 1932, Direcția Generală a Poliției îi scria I.R.P. Chișinău următoarele: „Se constată continuu, că printre funcționarii de poliție se găsesc unii cari au suferit condamnațiuni penale definitive, înainte de a intra în poliție și alții chiar după ce au intrat în funcțiune. Această stare de lucruri dăunează prestigiului instituției”. Pentru evitarea unor asemenea cazuri, s-a dispus ca la angajare, toți candidații să fie bine verificați. De asemenea, trebuia verificat tot personalul polițienesc, pentru a-i depista pe cei ce au suferit condamnări. Chișinăul era avertizat că, intenționat sau nu, asemenea cazuri nu au fost raportate la București, de ele aflându-se doar prin intermediul denunțurilor. Inspectorul regional al Poliției din Basarabia era atenționat: „personal rămâneți răspunzător, dacă pe viitor asemenea funcționari, ni se vor semnala pe altă cale, iar nu de Dvs”.

Nu putem spune categoric că, autoritățile centrale de la București i-au trimis în Basarabia pe cei mai slabi ofițeri de siguranță sau că, mulți funcționari au venit aici doar pe cale disciplinară, ca pedeapsă, căci s-au obținut rezultate bune în problemele de siguranță. Dar nu putem să afirmăm nici că, au fost trimiși în totalitate cei mai buni ofițeri, căci, după cum am spus mai sus, mulți au fost implicați în diverse afaceri murdare. Deci, nu pot fi făcute aprecieri extremiste, că situația corpului funcționarilor Siguranței a fost foarte bună sau că a fost foarte rea.

La angajare, fiecare funcționar de poliție depunea un jurământ de credință și de respectare a legilor țării: „Jur să fiu credincios Regelui și intereselor țării mele, de a observa în totul Constituția și legile țării, de a executa cu onoare și conștiință funcțiunile ce-mi sunt încredințate, de a nu face nimic ce ar fi de natură a periclita ordinea publică și de a păstra secretul profesional. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. De asemenea, funcționarii de poliție trebuiau să respecte Poruncile polițistului român: „1. Amintește-ți zilnic jurământul sfânt depus suveranului și Patriei, cărora le datorești – la nevoie – și sacrificiul suprem; 2. Împuternicirile slujbei nu constituie privilegii, ci îndatoriri grele pe cari să le îndeplinești exemplar întotdeauna; 3. Fii atent și corect în exercițiul funcțiunii; conștiincios, demn și drept, fără cruțare în lupta cu dușmanii țării; 4. Fii înțelegător a tot ceea ce te înconjoară și ajută celui avizat la sprijinul tău; 5. Poartă-te atât în serviciu, cât și în afară, astfel cu alții, cum ai dori tu aceasta de la ei; 6. Fii întotdeauna ascultător față de superiori și exemplu bun subalternilor și camarad bun; 7. Îngrijește-ți sănătatea și exteriorul, care e oglinda sufletului; 8. Adevărul și binele obștesc să-ți fie călăuză și fii optimist față de multele vicisitudini ale slujbei tale grele; 9. Cultivă-te și desăvârșește-ți continuu cunoștințele profesionale, pentru a putea fi tot mai folositor serviciului fără glorie, dar plin de abnegații; 10. Nu mărimea gradului îți dă importanță ca polițist, ci vrednicia ta profesională, aprecierea căreia să-ți fie singura și marea ta mândrie!”.

Pentru a evita eventualele compromiteri ale funcționarilor săi, Ministerul de Interne a practicat metoda rotației cadrelor (începând de la agenți și terminând cu comisarii), care se făcea destul de des. Am putea spune că s-a făcut chiar exces de zel în această chestiune. Toți funcționarii nu s-au aflat decât foarte puțin timp în posturile lor de titulari, fiind în permanență detașați dintr-un loc în altul, ceea ce le crea mari dificultăți familiare. Din cauza acestei metode, necesare evitării corupției și protecționismului, unii funcționari onești nu au reușit să-și agonisească nici o avere, ieșind la pensie plini de datorii.

În situații grele de ordin financiar, funcționarii de poliție puteau apela la asistența Asociației de ajutorare a polițiștilor din Basarabia, care a luat ființă la Chișinău în anii `20.

De sărbători, autoritățile de siguranță de la București, le felicitau telegrafic pe cele de la Chișinău, iar cele din urmă pe cele județene. Spre exemplu, cu ocazia sărbătorilor de iarnă din 1932, generalul Stângaciu, directorul general al Siguranței, îi telegrafia I.R.P. Chișinău: „Sfârșitul Anului 1932, încheind o perioadă de muncă în serviciul statului, mulțumesc tuturor colaboratorilor mei pentru activitatea depusă. Doresc ca anul ce vine să aducă tuturor sănătate, mulțumire și spor la muncă în interesul superior al Țării”.

În permanență, funcționarii de poliție erau ținuți la curent cu noile tactici polițienești, pentru perfecționarea activității. În ianuarie 1933, comisarul-șef Nicolae Turcu de la București, înștiința I.R.P. Chișinău că a elaborat un curs rezumativ, necesar polițiștilor la susținerea examenului de definitivat, care conținea subiecte precum: însemnătatea și scopul Poliției Generale a Statului din punct de vedere administrativ, judiciar și de siguranță; istoricul poliției (rezumat după lucrarea Drept polițienesc al lui Iuliu Pascu); definiția acțiunilor subversive; explicația și scopul legilor speciale pe care le aplică cel mai des polițistul. Nicolae Turcu recomanda procurarea acestei lucrări de către polițiștii basarabeni, care costa 40 de lei. În aceiași lună, lt.-colonelul Vasile Barbu, comandantul Regimentului de Jandarmi Pedeștri București, venea la I.R.P. Chișinău cu propunerea procurării de către polițiștii basarabeni a lucrării pe care a elaborat-o, cu titlul: Tactica Poliției și a Jandarmeriei în timp de pace și război. Un exemplar al acestei lucrări costa 120 de lei și era recomandată de generalul Constantin Dimitrescu, inspectorul general al Jandarmeriei și de colonelul Gabriel Marinescu, prefectul Poliției Capitalei. Lucrarea a fost cumpărată de mai mulți ofițeri de poliție de la Chișinău, inclusiv de Constantin Maimuca, inspector regional al Poliției Basarabiei.

Periodic, I.R.P. Chișinău solicita subdiviziunilor sale din subordine să înainteze numele funcționarilor care au descoperit sau au contribuit la descoperirea nucleelor și organizațiilor subversive, a criminalilor, etc., în vederea menționării lor, dar și pentru pedepsirea funcționarilor leneși. De asemenea, cu ocazia diverselor sărbători de stat, erau solicitate numele celor mai merituoși funcționari pentru a fi premiați, menționați, decorați, etc. Aceste solicitări puteau veni la I.R.P. Chișinău sau la subdiviziunile polițienești teritoriale, direct de la autoritățile județene. Spre exemplu, în februarie 1933, prefectura județului Lăpușna s-a adresat I.R.P. Chișinău cu următoarea solicitare: „Cu prilejul apropierii aniversării a 15 ani de la Unirea Basarabiei cu Patria Mamă, ce va avea loc la 27 Martie 1933, în semn de recunoștință pentru cei cari au activat în vederea înfăptuirii Unirii, precum și pentru încurajarea elementelor destoinice, cari au contribuit prin activitatea lor la consolidarea României întregite, cu onoare vă rugăm a întocmi și a ne înainta de urgență un tablou de aceste persoane spre a fi decorate, cu arătarea numelui și prenumelui, ocupația, decorațiunile ce le posedă și adresa”.

În aprilie 1932, când Nistrul a ieșit din matcă, organele ordinii publice au fost implicate în lichidarea consecințelor inundațiilor. Poliția orașului Tighina a participat, împreună cu orășenii și refugiații, la construcția digurilor pentru salvarea gospodăriilor populației civile. Unii polițiști au dat dovadă de multă bărbăție și eroism, fapt pentru care au fost propuși pentru decorare cu medalia Bărbăție și Credință. Unele poliții din Basarabia, precum cea de la Soroca, și-au oferit spațiile libere din sediile lor pentru sinistrați.

În continuare, vom prezenta activitatea unor funcționari din Siguranța Basarabiei, care au deținut funcții importante, dar despre care nu se știe prea multe. De asemenea, vom prezenta aspecte inedite din biografiile câtorva agenți sovietici, cu activitățile cărora a avut să se confrunte Siguranța basarabeană.

III.1. Petre Anton.

S-a născut la 14 august 1892, în com. Țuțulești, jud. Argeș. A absolvit în 1908 cursul primar al școlii din Țuțulești. A fost recrutat în armată de Cercul de recrutare Argeș și încorporat în Regimentul 4 Infanterie, după care, până în 1927, a activat în armată la Cercul de recrutare Bălți, Corpul 3 Armată, Regimentul 7 Vânători și Regimentul 10 Vânători, demisionând la 1 mai 1927, cu gradul militar de plutonier. În 1921, s-a căsătorit cu Liuba Arventiev, cu care avea un copil și locuia în Chișinău, str. Ismail nr. 13. Cunoștea puțin limba rusă.

Decorații: Bărbăție și Credință, clasa a II-a, Crucea Comemorativă.

La 26 mai 1927, P. Anton, s-a adresat Inspectoratului General al Siguranței din Chișinău cu rugămintea de „a-mi încredința un post de Comisar Ajutor sau Subcomisar la acest Inspectorat …obligându-mă a îndeplini cu cinste și credință orice însărcinare ordonată, după cum și în armată, timp de 14 ani de zile, am servit cu cinste și credință.” În caz că, nu erau vacante posturile solicitate, era de acord și cu un post de agent special, clasa I-a sau a II-a. I s-a propus funcția de comisar special ajutor, clasa a II-a, la Brigada de Siguranță Vâlcov, în locul demisionatului Miltiade Caragogu, iar Bucureștiul era rugat să accepte numirea lui în funcție de pe 1 iunie 1927.

Însă, doar la 30 septembrie 1927, a fost emisă decizia ministerială nr. 57.638-S din, prin care P. Anton a fost numit, începând cu 1 septembrie, în mod provizoriu, până la susținerea examenului de capacitate, în funcția de comisar special ajutor, clasa a II-a, la Brigada de Siguranță Vâlcov.

După câteva luni de la această numire, la 10 decembrie 1927, Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia era înștiințat că, la Consiliul de Război, Secția I-a, are loc un proces în care este implicat P. Anton, învinuit de corupție, distrugere de registre și luare de mită. Ședința de judecată a fost amânată din cauza lipsei acuzatului. Acesta a fost citat de mai multe ori, dar nu s-a prezentat în fața instanței, fapt pentru care, s-a dispus arestarea lui și judecarea în stare de arest.

Imediat, Inspectoratul a cerut relații la Brigada de Siguranță Vâlcov, în privința neprezentării lui P. Anton la proces. I s-a răspuns că, încă la 5 decembrie 1927, l-a înaintat, sub escortă, Consiliului de Război al Corpului 3 Armată de la Chișinău, pentru judecare. Însă, după cum s-a constatat, ajuns în capitala Basarabiei, el nu s-a prezentat la Consiliul de Război și a dispărut, cutreierând pe la rudele sale, din partea soției, din județul Lăpușna, în căutare de bani, pentru „a scăpa de un proces”. Legiunea de Jandarmi Lăpușna a primit ordin să-l identifice (fiind știut faptul că se putea afla în com. Siliștea, jud. Lăpușna) și să-l trimită la Chișinău pentru proces, unde urma să fie judecat pentru „o serie de fapte grave săvârșite pe când se afla în armată”.

Deoarece Legiunea de Jandarmi Lăpușna nu l-a identificat pe raza sectorului său de activitate, ordin similar de căutare („Urmăriți, prindeți și înaintați sub escortă la Consiliul de Război al Corpului 3 Armată Chișinău”) i-a fost dat, la 12 decembrie 1927, și Brigăzii de Siguranță Vâlcov, precum și Postului de Jandarmi Țuțulești, jud. Argeș, de unde era originar P. Anton.

În privința situației create, șeful Brigăzii de Siguranță Vâlcov, Teodor Lunguțescu, propunea următoarele: „Cum la recomandarea numitului (P. Anton – n.a.) nu i s-a[u] știut antecedentele și probabil s-a servit de acte false, neștiindu-se că este pus sub urmărire judiciară și cum D-sa este un element foarte rău, care nu merită a i se încredința postul de ofițer de poliție, fiind implicat în mai multe fapte de furt”, să fie disponibilizat din ziua de 15 decembrie 1927.

În sfârșit, la 18 decembrie 1927, P. Anton s-a prezentat în fața Consiliului de Război, iar în ziua următoare a început procesul împotriva lui, el fiind judecat în stare de arest. Avocatul lui, motivând că nu cunoaște dosarul de învinuire a clientului său, a cerut amânarea procesului până la 20 ianuarie 1928, pentru studierea lui. Cererea i-a fost acceptată, iar P. Anton a rămas sub arest, fiind internat în Închisoarea Militară Chișinău. De aici, s-a adresat Inspectoratului General al Siguranței din Basarabia, explicând întreaga situație în legătură cu acest proces, subliniind că: de fiecare dată s-a prezentat în fața instanței de judecată, dar procesul a fost amânat; a lipsit o singură dată când a fost citat, din motive medicale, fapt dovedit printr-un certificat medical; a lipsit nemotivat de la serviciu, din cauza aflării sale sub arest; atunci când a plecat la Chișinău la proces, nu a știut că va fi arestat și nu a predat nimănui lucrările de birou; din cauza arestării sale, familia lui, rămasă la Vâlcov, este lipsită de orice mijloc de existență. În final, ruga Inspectoratul să intervină în vederea scoaterii lui de sub arest, apoi să-i acorde un concediu de 10-15 zile pentru predarea serviciului și aranjarea situației familiare.

În același timp, Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia, la propunerea șefului Brigăzii de Siguranță Vâlcov, a intervenit la 9 ianuarie 1928 la București, pentru disponibilizarea lui P. Anton, începând cu data de 1 ianuarie 1928, „pentru motivul că este un element rău, incapabil, stăpânit de viciul beției și fără nici o activitate în serviciu”. Propunerea a fost acceptată, așa că, prin decizia ministerială nr. 9.360-S din 7 februarie 1928, P. Anton a fost pus în disponibilitate începând cu 1 februarie 1928. La cererea șefului Brigăzii de Siguranță Vâlcov, această decizie ministerială a fost rectificată (prin decizia ministerială nr. 32.555-S din 19 mai 1928): P. Anton disponibilizat din 15 decembrie 1927, zi în care a părăsit serviciul.

III.2. Constantin Apostolescu.

S-a născut la 28 august 1874, la Brăila. A absolvit 3 clase de liceu. Serviciul militar l-a făcut în Regimentul 78 Infanterie, fiind trecut în rezervă în 1898, cu gradul militar de plutonier major. În același an, s-a căsătorit și a avut 5 copii. Cunoștea limba greacă.

Decorații: Medalia Jubiliară, Avântul Țării, Bărbăție și Credință, clasa a II-a.

Până a ajunge în Poliție, a fost secretar la Serviciul Tehnic Galați (din 1 martie 1898), perceptor la Brăila (din 7 mai 1901), secretar al Serviciului Contencios al Primăriei Brăila (21 iunie 1902), grefier la Judecătoria Brăila (1 mai 1908). Din 15 august 1909, activează în Poliție, deținând până la 1 august 1918, posturile de subcomisar de clasa a III-a, a II-a și I-a în Brigada de Siguranță Brăila.

Prin Î.D.R. nr. 1.964 din 1 august 1918, este numit în funcția de comisar la Poliția Punctului de frontieră Atachi-Soroca și detașat cu serviciul la Cahul, la Brigada de Siguranță din localitate. În aceiași zi, a fost avansat comisar. Exact peste un an de zile, la 1 august 1919, prin Î.D.R. nr. 1.968, C. Apostolescu este detașat la Poliția Cahul și însărcinat cu conducerea Brigăzii de Siguranță Cahul.

În noaptea de 7 spre 8 martie 1920, Brigada de Siguranță condusă de C. Apostolescu, i-a arestat pe câțiva indivizi „periculoși siguranței Statului”. Această arestare, a fost urmată de grave acuze la adresa Brigăzii de Siguranță Cahul, care au dus la suspendarea și mutarea ulterioară a lui C. Apostolescu de la această brigadă. Mai exact, C. Apostolescu și subordonații săi, au fost învinuiți că, în timpul cercetării indivizilor arestați, i-au lovit și maltratat.

Imediat, cazul, intrând în vizorul autorităților superioare, a fost investigat de către Z. Filotti, comisar special șef de clasa I-a, însărcinat cu ancheta. În urma cercetărilor, Z. Filotti raporta că, „faptele ce se impută Siguranței Cahul sunt neîntemeiate și că atât fostul ei șef, Comisarul Apostolescu, cât și întreg personalul au fost în deplină legalitate, procedând la arestarea unor indivizi periculoși Siguranței Statului și că în tot timpul anchetei, care s-a efectuat la Garnizoană și în prezența a numeroși martori străini de Siguranță, nici unul din cei arestați n-a fost lovit. …nu mai rămâne nici o îndoială că ne aflăm în fața unei înscenări spre a se lovi în Brigada de Siguranță locală și în special contra șefului ei, Comisarul Apostolescu, ca să i se obțină îndepărtarea, fapt care s-a și întâmplat, activitatea, zelul și energia acestuia, constituind o piedică la realizarea scopurilor antiromânești ale dușmanilor săi”.

Cu toate că, investigațiile au arătat nevinovăția lui C. Apostolescu, și deși era un specialist bun în problemele de siguranță a Statului, el a fost îndepărtat de la conducerea Brigăzii de Siguranță Cahul și detașat ulterior la Brigada de Siguranță Brăila.

III.3. Ștefan D. Atanasiu.

S-a născut la 6 martie 1887, în București. A absolvit 4 clase liceale, la Liceul „Sf. Sava” din București. Era locotenent în rezervă, la dispoziția Corpului 1 Armată. Celibatar, fără copii. Cunoștea limbile franceză și italiană.

Decorații: Avântul Țării (1913), Coroana României în grad de Cavaler cu spade (1917), Medalia Comemorativă 1916-1919 (Azuga-Brașov).

Până a ajunge în Siguranța Generală a Statului, a deținut mai multe funcții în armată: funcționar civil în M.St.Major (din martie 1910), sublocotenent în M.St.Major (din 1 octombrie 1917), locotenent în Ministerul de Război (din 1 octombrie 1919). A demisionat din armată la 1 iunie 1923.

Prin decizia ministerială nr. 3.297-S din 23 ianuarie 1925, Ștefan Atanasiu a fost în mod provizoriu, până la susținerea examenului de capacitate, numit în funcția de comisar de clasa a III-a, în Serviciul Special de Siguranță Bălți, în locul vacant de comisar de clasa I-a, începând cu 16 ianuarie 1925. Cu o întârziere de o săptămână, la 31 ianuarie, s-a prezentat la serviciu, depunând și jurământul necesar intrării în funcțiune.

A activat decât foarte puțin, căci la 2 martie 1925, Subinspectoratul General al Siguranței Iași i-a înaintat un raport Poliției Bălți, însoțit de un dosar cu acte de anchetă împotriva comisarilor Atanasiu și Știopu din Siguranța Bălți. Nu se știe ce fapte îi erau incriminate, dar „dosarul personal” al lui Șt. Atanasiu, întocmit de Siguranța Basarabiei, nu conține documente care ar atesta activitatea lui de mai departe, ceea ne face să credem că a fost transferat într-un alt post din afara Basarabiei sau a fost demis din Siguranță.

III.4. Emil Bobeică.

S-a născut la 9 iulie 1882, în com. Brodoc, jud. Vaslui. A absolvit Liceul Național din Iași în 1904. Serviciul militar l-a făcut în Regimentul 4 Artilerie, fiind trecut în rezervă cu gradul de plutonier. În 1909, s-a căsătorit și avea patru copii (în 1920). Cunoștea limba franceză.

Decorații: Medalia Jubiliară (1906), Avântul Țării (1913), Bărbăție și Credință (1913).

Până a fi numit șef al Serviciului de Siguranță Reni (19 mai 1919), cu gradul de comisar special de clasa a III-a, a deținut următoarele grade și posturi: subcomisar de clasa a II-a în Prefectura Poliției Iași (din 19 februarie 1909), șef de birou de clasa I-a (din 30 aprilie 1911) și comisar de clasa a II-a (din 16 mai 1918) la aceiași Prefectură.

În septembrie 1918, semna diverse documente în calitatea de prefect al județului Orhei, cu gradul militar de lt.-colonel.

Prin Î.D.R. nr.1.962 din 19 mai 1919, comisarul special de clasa a III-a în Poliția Iași, Em. Bobeică, a fost numit în funcția de șef al Serviciului de Siguranță Reni, în locul rămas vacant. La 9 iunie 1919, a venit la Reni și s-a prezentat la post.

După aproape un an de activitate în Basarabia, Em. Bobeică a depus un raport, prin care solicita să fie numit în funcția de subșef de serviciu în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale. Pentru a da curs acestei cereri, directorul general al Siguranței Statului, Romulus P. Voinescu, cerea relații la Siguranța Basarabiei, despre solicitant. La 2 iunie 1920, de la Chișinău i-a venit următorul răspuns: „Dl. Emil Bobeică, Comisar Special, cl.[asa] III-a, Șeful Brigăzii de Sig.[uranță] Reni, nu are aptitudinile necesare pentru serviciul de siguranță. Ar putea fi însă un bun funcționar de birou sau Comisar în Poliția Ad-tivă”. Primindu-se această recomandare, s-a dat aviz favorabil solicitării lui Em. Bobeică și prin decizia ministerială nr. 30.103/920, a fost detașat din funcția de șef al Serviciului de Siguranță Reni în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale.

La 2 septembrie 1920, prin decizia ministerială nr. 442.914-S, i s-a ridicat detașarea la Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, însă a continuat să mai activeze acolo. La 1 noiembrie 1920, și-a dat demisia din postul de șef al Brigăzii de Siguranță Reni, rămânând să activeze la București, în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale.

III.5. Nicolae Budurescu.

S-a născut la 25 mai 1887, în com. Huși, jud. Fălciu. A absolvit 4 clase primare la Botoșani în 1904, după care a urmat cursurile Școlii de Poliție din București. În armată a fost recrutat la 4 octombrie 1906, în Regimentul 4 Vânători de Munte și disponibilizat în 1908, cu gradul de sergent. În 1912 s-a căsătorit (în 1929 nu avea copii). Nu știa nici o limbă străină.

Decorații: Medalia Jubiliară (1906), Avântul Țării (1910).

Nu se știe exact când a fost încadrat în Siguranță, însă la 14 mai 1929, Nicolae Budurescu, era comisar de siguranță, clasa a III-a, la Brigada de Siguranță Pașcani și era suspendat din funcție. Prin decizia ministerială nr. 30.283-S din aceiași dată, a fost transferat, începând cu 16 mai, la Brigada de Siguranță Bolgrad, însă a rămas în continuare suspendat. Doar către sfârșitul verii, prin decizia ministerială nr. 55.417-S din 31 august 1929, i s-a ridicat suspendarea din funcție și a plecat la postul său din Bolgrad.

Pe parcursul serviciului, de până în anul 1929, a avut câteva pedepse disciplinare: excludere din serviciu (14 decembrie 1926), mustrare cu trei zile de pierdere a salariului (6 aprilie 1927), mustrare cu o zi de pierdere a salariului (15 noiembrie 1928), suspendare din funcție (28 martie 1929). Toate aceste pedepse le-a primit pentru neexecutarea ordinelor și nereguli în serviciu.

Venirea lui N. Budurescu la postul său din Basarabia, a început cu un caz neplăcut: la 19 septembrie 1929, șeful Brigăzii de Siguranță Bolgrad, Traian N. Constantinescu, comunica revoltat I.R.P. Chișinău că, acest N. Budurescu a venit în localitate și, fără să i se prezinte, a mers prin mai multe localuri publice, unde s-a recomandat ca titular al postului de șef al brigăzii de siguranță din localitate. Mai mult, N. Budurescu „s-ar fi exprimat în aceeași termeni jignitori” împotriva lui Traian N. Constantinescu, provocând furia acestuia.

Deci, era un element cu o moralitate joasă și nedemn de a deține o funcție de conducere în Siguranța Basarabiei, care avea nevoie de buni specialiști pentru a stăvili mișcările subversive din acest teritoriu. „Nota calificativă” pentru anul 1929, vine în sprijinul acestor afirmații:

„1) Arată că este un element rău și opinează să fie pus în disponibilitate (25 iunie 1926).

2) Slab – nu cunoaște atribuțiunile profesionale, este lipsit de inițiativă, purtarea lasă de dorit, fost anchetat pentru nereguli (1 mai 1927).

3) Slab – nu posedă cunoștințele profesionale.

4) Bună – posedă sumar cunoștințele profesionale (1929)”.

În rezultatul comportamentului avut în primele zile la Bolgrad, N. Budurescu a fost trecut cu serviciul la Chestura Poliției municipiului Ismail, în funcția de comisar ajutor, și chemat în fața Comisiei de disciplină a Ministerului de Interne, care a examinat cazul. În baza deciziei nr. 258/929 a acestei Comisii, a fost emisă decizia ministerială nr. 71.502-S din 29 octombrie 1929, potrivit căreia, lui N. Budurescu i s-a aplicat pedeapsa excluderii din serviciu pe timp de o lună de zile cu pierderea salariului.

După această sancțiune, a urmat alta. Motivul a fost scoaterea din arestul Chesturii Poliției Ismail a servitorii arestate pentru furt, pe care ar fi dus-o noaptea nu se știe unde, după care aceasta a dispărut. Într-o scrisoare anonimă, N. Budurescu era învinuit că, ar fi dus servitoarea la un hotel din localitate, unde „a dormit cu ea până la ziuă”. În acest concext, era învinuit și de pedofilie, că „și astăzi se găsește la el acasă o fetiță de 12-13 ani”.

În timpul cercetării cazului, N. Budurescu a declarat că cele reclamate în scrisoarea anonimă, referitor la servitoare, nu corespundeau adevărului, iar în ceia ce privește „coruperea de minore” – erau „minciuni inventate”.

Referitor la servitoare, N. Budurescu preciza că, el a fost cel ce a reținut-o și a dus-o la Chestură, fiind bănuită de furt, dar neexistând dovezi clare, a lăsat-o în libertate.

Pentru faptele de mai sus, care totuși nu au putut fi dovedite, N. Budurescu, prin decizia ministerială nr. 17.312-S din 14 martie 1930, a fost suspendat din funcție, urmând să se decidă asupra pedepsei ce trebuia să i se aplice.

Pe timpul suspendării a plecat la București (stabilindu-se în Cartierul Reginei, str. I, nr. 11), unde a așteptat pedeapsa pentru faptele „cari nu cadrează cu demnitatea sa de ofițer de poliție”.

Deoarece nu s-a putut dovedi nimic împotriva lui, nu i s-a dat nici o pedeapsa și prin decizia ministerială nr. 42.865-S din 14 iulie 1930, i s-a ridicat suspendarea din funcție.

La sfârșitul lunii septembrie 1930, asupra lui N. Budurescu planau noi acuze. Era învinuit că, în noaptea de 5/6 septembrie, fiind în serviciu la Chestură, a introdus în cancelaria Biroului Siguranței pe prostituata Cleopatra Șișman, cu care a stat prin întuneric vreo jumătate de oră. Și de această dată, era vorba de „fapte grave cari înjosește demnitatea unui ofițer de poliție”. Drept pedeapsă, la 3 octombrie 1930, s-a propus îndepărtarea lui din postul deținut la Chestura Poliției Ismail, „fiind un element rău”, însă s-a ales cu o nouă suspendare din funcție.

„Foaia calificativă” pe anul 1930, a fost ceva mai bună decât cea anterioară: „Ca ofițer de Poliție, bun. Cunoaște bine îndatoririle serviciului; priceput și executor al ordinelor; lipsit însă de demnitate, atât de necesară unui ofițer de poliție, fiind anchetat pentru fapte nedemne, de natură a-i înjosi prestigiul. Cazuri cari sunt în curs de soluționare. În prezent, fiind suspendat din funcțiune pentru a doua oară în cursul acestui an. Ca purtare, lasă foarte mult de dorit. Nota calificativă: «Slabă»”. Această apreciere i-a fost dată de chestorul Poliției Ismail, la care inspectorul regional al Poliției Basarabiei, Cristea, a subscris: „Menținem calificația”.

Suspendarea lui N. Budurescu din funcție, a durat o jumătate de an, Comisia de Disciplină de pe lângă Ministerul de Interne, dându-și avizul negativ referitor la restabilirea lui în funcție. Astfel că, prin decizia ministerială nr. 21.006-S din 25 aprilie 1931, motivată de decizia Comisiei de Disciplină, N. Budurescu a fost pus în disponibilitate începând cu ziua de 30 aprilie 1931.

III.6. Alexandru T. Damian.

Originar din Pitești, jud. Argeș, domiciliat în bulevardul Ferdinand nr. 29. La începutul anilor `20, era student la [anonimizat] de Științe de Stat din București.

În octombrie 1920, Alexandru Damian, comisar special ajutor de clasa I-a, s-a adresat Subinspectoratului General al Siguranței Chișinău, cu rugămintea de a i se încredința postul de șef al Poliției gării Bălți sau un post în Brigada de Siguranță Bălți, „cunoscând acel oraș și satele de prin [îm]prejur și putând fi mai util în acel loc”. Demersului i s-a dat curs – „Se va da delegație a conduce poliția gării Bălți”.

Tot atunci, a solicitat un concediu în vederea aducerii soției sale de la Huși, insistând totodată, asupra soluționării grabnice a problemei cu serviciul, pentru a se putea prezenta direct la noul post. Deci, urma să se prezinte la conducerea Poliției gării Bălți, în locul vacant, prin înaintareaîn funcție a lui Grigore Costescu. La 29 octombrie 1920, șeful Siguranței basarabene, Zaharia Husărescu i-a eliberat o Delegație, prin care „am delegat prin aceasta și întărit cu toate drepturile legale pe Dl. Comis.[ar] Sp.[ecial] Aj.[utor] cl.[asa] I-a Damian Alexandru de la acest Subinspectorat pentru a conduce Poliția Gării Bălți, în conformitate cu D.[ecizia] M.[inisterială] Nr. 50.471 din 15 Oct.[ombrie] 1920, publicată în M.[onitorul] Of.[icial] nr. 158/920”.

Chiar de la bun început, a dat dovadă de neseriozitate în serviciu, prezentându-se la post cu o mare întârziere, revenind din concediu la 13 noiembrie 1920. Apoi, a comunicat cu șefii de la Chișinău numai prin telegrame, fapt pentru care, la 8 decembrie 1920, i s-a atras atenția: „Observăm că de la un timp încoace, toată corespondența ce [o] purtați cu noi o faceți numai prin telegrame. Aceasta este în detrimentul Statului care plătește toate aceste telegrame. Vă fac atent pentru ultima oară și vă invit ca pe viitor orice corespondență să o faceți numai prin poștă, exceptându-se aceia care reclamă urgență, căci în caz contrar tot costul acestor telegrame se va trece în contul Dvs.”.

Acest început de carieră în Poliția Basarabiei, plin de neglijență și totală neseriozitate, care deseori lua forma unei obrăznicii ieșite din comun, a dăinuit în activitatea lui Al. Damian pe tot parcursul aflării lui aici. Dar și șefii lui, inexplicabil (poate din cauza insuficienței de cadre), au manifestat multă toleranță și indulgență față de acțiunile lui.

La scurt timp de la intrarea în funcție, a asaltat pe șefii de la Chișunău cu solicitări, în vederea obținerii de concedii și permisii, iar la refuzurile primite, părăsea fără nici o aprobare postul. La toate acestea, la 11 decembrie 1920, i s-a atras atenția: „Stați la serviciu pentru că dorim mai multă muncă și mai puțină plimbare”. La câteva zile, la 27 decembrie, era iarăși avertizat: „Rog, luați cunoștință că pe viitor să nu mai părăsiți serviciul fără voia noastră, căci vom lua cele mai severe măsuri de pedepsirea Dvoastră”. Însă, Al. Damian, se făcea a nu a auzi toate aceste atenționări. Cu mult tupeu, la 29 decembrie 1920, solicita un nou concediu de 15 zile, motivând probleme de sănătate, confirmate printr-un certificat eliberat de un medic din Bălți. I s-a refuzat, pe motiv că, „boala Dstră nu este atât de gravă”.

Și dacă nu i se aprobau concediile și permisiunile solicitate, venea cu demersuri pentru mutarea lui într-un alt post. La 19 ianuarie 1921, intervenea la Subinspectoratul General al Siguranței Basarabiei, „a dispune cât de neîntârziat mutarea Subsemnatului de la oficiul acestei Poliții (a gării Bălți – n.a.) la Brigada de Siguranță Soroca sau Reni, unde se găsește în ambele orașe, părți din rudele Subsemnatului, așa că existența mea va fi mai ușoară”, deoarece în com. Slobozia, jud. Bălți, unde se afla, nu-și putea găsi o locuință. Nici acestei solicitări nu i s-a dat curs, căci se ocupa doar de intervenții la șefii săi, fără a avea vreun rezultat în activitate. I s-a dat un răspuns negativ, dar nu unul categoric: „Deocamdată rămâneți la post”, solicitarea urmând a fi soluționată ceva mai târziu.

La sfârșitul lunii ianuarie 1921, iarăși intervenea pentru a i se acorda un post de comisar în poliția administrativă, „pentru motive familiare”. Deoarece posturi vacante nu erau, s-a propus ca să fie numit într-un post din poliția administrativă din orașele din afara Basarabiei, autoritățile de la Chișinău încercând astfel să scape de acest netrebnic funcționar.

La începutul lunii februarie 1921, a cerut un nou concediu medical de 20 de zile. Subinspectoratul General al Siguranței din Basarabiei, la 25 februarie 1921, la cererea Direcției Poliției și Siguranței Generale, sugera să nu i se aprobe acest concediu, deoarece „numitul (Al. Damian – n.a.), de 4 luni de zile, de când este numit în această funcțiune (șef al Poliției gării Bălți – n.a.), a avut vreo 3 concedii aprobate. Numitul este un element slab pentru funcțiunea ce [o] ocupă, neavând nici un dor de muncă sau putere de voință pentru ași putea aduna cunoștințele de care are nevoie”.

În ziua de 4 februarie 1921, a avut loc inspectarea activității Poliției gării Bălți, pe care o conducea Al. Damian. Înființată la 1 noiembrie 1920, la această Poliție s-a constatat că, domină un haos nemaipomenit în documente, care trebuiau clasate potrivit Regulamentului polițiilor de frontieră în porturi și gări; registrul de intrare și ieșire a corespondenței nu există; registrul alfabetic pentru urmăriți lipsește; legile și regulamentele în vigoare nu le avea; Monitorul Oficial nu-l primea; nu avea instalat telefon. „Într-un cuvânt, această poliție, lasă foarte mult de dorit prin felul și modul cum a fost organizată” de Al. Damian, concluziona Octavian R. Ionescu, polițai de clasa I-a de pe lângă Subinspectoratul General al Siguranței Basarabiei, împuternicit cu efectuarea controlului.

Nici în timpul inspectării, șeful Poliției, Al. Damian nu a fost de găsit la post, fiind plecat în concediu și întârziind deja cu 6 zile. Inspectorul Octavian R. Ionescu a găsit în hârtiile de la biroul Poliției un ordin al Subinspectoratului General al Siguranței de la Chișinău, în care Al. Damian era avertizat: „în viitor să nu mai lipsească de la serviciu fără învoire prealabilă, că se vor lua cele mai severe măsuri de pedepsire”. Dar el lipsea și „serviciul suferea din această cauză”.

Deoarece rezultatele inspectării i-au fost total nefavorabile, fiind propus în acest post altcineva, Al. Damian a solicitat repetat, la 24 februarie 1921, să fie mutat în poliția administrativă, cu gradul de comisar, clasa a II-a, echivalentul gradului de comisar special ajutor, clasa I-a, din Siguranță. Insista asupra mutării lui în Poliția din Bălți sau Soroca, unde era „legat de interese familiare”. Cererea i-a fost acceptat, însă în Poliția administrativă din Basarabia nu erau locuri vacante, fiind propusă mutarea lui la una din polițiile din afara Basarabiei.

La începutul lunii martie 1921, Al. Damian, aflând că postul de șef al Poliției Soroca a devenit vacant, a cerut cu cel mai mare tupeu, să fie numit în această înaltă funcțiune. Fiindu-i examinată cererea la București, autoritățile centrale au cerut relații la Chișinău asupra modului cum s-a isprăvit până acum cu serviciul Al. Damian. Fără a pregăti un răspuns special la această solicitate, la 28 martie, Chișinăul a trimis la București doar procesul-verbal încheiat în urma inspectării Poliției gării Bălți, în care se vedea clar „aportul” lui Al. Damian la asigurarea ordinii și liniștii publice la Bălți.

În aceiași zi, de 28 martie, Al. Damian a depus o nouă cerere, în care solicita mutarea lui de la Bălți „la vreuna din polițiile din Basarabia sau Vechiul Regat”, căci funcția pe care o deținea urma să fie, potrivit noului buget, deținută de un comisar de clasa I-a, astfel că Al. Damian rămânea în afara statelor de organizare.

Tot atunci, s-au constatat noi neglijențe în serviciu din partea lui Al. Damian; a primit demisia unor subordonați, fără a raporta autorităților centrale, aceștia figurând ca „prezenți la serviciu”. El continua să fie mereu în concedii, cu sau fără aprobare, „așa după cum știu că a procedat întotdeauna”. Se făcea „vinovat de neachitarea salariului personalului pe luna Noiembrie 1920 și de fapte care compromit demnitatea unui ofițer de poliție”. Pentru a fi pus la punct, a fost de urgență chemat la Chișinău, însă decizii drastice împotriva lui nu au urmat. La 16 aprilie 1921, a fost detașat provizoriu la Brigada de Siguranță Soroca, iar la 21 aprilie s-a prezentat la post.

Dar nu a apucat bine să intre în serviciu, că iar au început solicitările pentru concediu, precum și noi reclamații împotriva lui. La 30 aprilie 1921, se aducea la cunoștința Siguranței basarabene că, în ziua de 13 aprilie 1921, în trenul Iași – Bălți a fost prins Al. Damian circulând împreună cu o doamnă, cu bilete de clasa a III-a în vagoane de clasa a II-a. Fiind rugat să treacă în vagonul de clasa a III-a sau să achite diferența de clasă, a făcut scandal, refuzând orice propunere. Organele C.F.R. cereau șefilor Siguranței de la Chișinău să-i rețină lui Al. Damian din salariu amenda pe care trebuia s-o achite.

În urma călătoriei abuzive pe C.F.R., Al. Damian s-a ales doar cu 120 de lei reținuți din salariu, pentru achitarea amenzii și o avertizarea ușurică venită de la Chișinău pe adresa Brigăzii de Siguranță Soroca: „Totodată vă rog a pune în vedere numitului ofițer de Poliție că procedurile sale nu le-am admis niciodată, pentru că toate acestea sunt în detrimentul prestigiului său, dar și a instituției din care face parte. Trebuie să înțeleagă odată pentru totdeauna că funcționarii din subordinele noastre trebuie să fie oamenii ordinii și nici de cum a[i] dezordinii așa după cum vedem că a înțeles Dl. Damian”.

La începutul lunii mai 1921, deja mama lui Al. Damian, intervenea în favoarea fiului său, în vederea obținerii unui concediu de 10 zile, motivând probleme familiare și necesitatea prezentării lui în fața Tribunalului Argeș. Tot atunci, și Al. Damian a solicitat un concediu de 15 zile, de astă dată medical, fiind operat la subraț la Spitalul din Soroca.

La mijlocul lunii mai 1921, a cerut să fie demis din Poliție începând cu data de 1 iunie 1921, motivând probleme de sănătate, „ce are nevoie de căutare” și financiare, căci „mijloacele de existență [sunt] mai puține decât strictul necesar”. Dar la scurt timp, și-a retras cererea de demisie, „având în vedere necesitățile acestui serviciu” de Siguranță Soroca, ceea ce nu era decât o motivație inventată. La 11 mai 1921, Al. Damian aducea la cunoștință că, cererea de demisie nu a depus-o de bună voie, ci din cauza comisarului special, clasa a II-a, Ionescu de la aceiași Brigadă, în special, a modului cum acesta „înțelege a se purta față de Subsemnatul, superior în grad Dsale, având atitudini de superioritate, nici nu la locul lor, față de gradul ce-l ocup, înjosindu-mi demnitatea”. O altă cauză, de ce a solicitat demisia, a fost supărarea că i s-a refuzat acordarea concediului medical, fiind grav bolnav, pe când un coleg de-al său, perfect sănătos, „nu face decât să se plimbe sub motiv că dorește să se însoare…”.

La câteva zile după aceasta, a solicitat detașarea la Brigada de Siguranță Ismail, „unde familia mea se găsește și voi putea acoperi mai ușor cerințele mele familiare”. Aprecia că, în urma acestei cereri „Serviciul neavând nici o daună din aceasta, ci din contra un avantaj, [eu] putând lucra cu mai multă râvnă și interes în acea localitate, unde voi fi scutit de cheltuieli ce aci necesită a le face din micul meu salariu”. Cererea de detașare era și din cauza colegului Ionescu de la Soroca.

Dar, zăbovind puțin, a depus un alt demers, prin care solicita un post de subprefect în administrația Basarabiei. În urma acestei cereri, Bucureștiul a cerut relații la Subinspectoratul General al Siguranței Basarabiei asupra solicitantului. Subinspectoratul a dispus să se răspundă în felul următor: „Se va comunica că este element lipsit cu totul de aptitudini și fără dor de muncă, veșnic fiind în concedii și acestui Subinspectorat ne-a adus mai multe dezagremente”.

Alexandru Damian a depus acest demers și a plecat la un proces judiciar în Pitești, la care a fost citat. Aflându-se acolo, la 1 iunie 1921, cu același tupeu, solicita șefilor săi de la Chișinău, prelungirea permisiei încă cu opt zile, „bunica fiind grav bolnavă”. I s-a refuzat, primind ordin să se prezinte imediat la post.

Însă, nu a mai revenit la serviciu și atunci autoritățile de la Chișinău, la 22 iunie 1921, s-au adresat Direcției Poliției și Siguranței Generale, în vederea înlăturării lui Al. Damian din Poliția Basarabiei. În raportul înaintat, printre altele, se menționa: „de la data de 21 Octombrie 1921, când dl. Al. Damian a fost numit în funcțiunea de Comisar special ajutor cl.[asa] I-a la acest Subinspectorat și până în prezent, nu a produs nimic, a stat numai în concediu de boală și pentru interese familiare, iar serviciile ce i s-au încredințat, au fost lăsate la voia întâmplării”. Se mai spunea că, în permanență întârzia cu 3-4 zile din concediu și „Pentru aceste întârzieri și alte lipsuri de la serviciu, i s-a dat de noi ordinul observator nr. 1.580 din 27 Dec.[embrie] 1920”. Siguranța de la Chiținău sublinia că, Al. Damian după asta a mai recidivat de câteva ori: a avut o permisie de 8 zile, întârziind la serviciu cu 10 zile și cu toate că s-a raportat la București, nu s-a luat „vreo măsură de pedeapsă”; apoi, fără ordinul sau aprobarea cuiva, a lipsit 15 zile de la serviciu, fapt pentru care a fost detașat pe cale disciplinară la Brigada de Siguranță Soroca; după asta a mai lipsit nemotivat de la serviciu încă 5 zile; apoi, la 18 mai 1921, a plecat la Pitești într-o permisiune de 8 zile, „din care permisie nici azi (22 iunie 1922 – n.a.) nu s-a întors la serviciu, dându-ne numeroase telegrame spre a o prelungi, lucru ce nu i se mai poate aproba”. Autoritățile de la București mai erau atenționate că, „În plus, acest ofițer de Poliție, a stat numai pe drumuri, umblând pentru a solicita de la toți protecție pentru transferări, detașări, concedii, înaintări, etc. Nu îi mai putem încredința nici un serviciu, căci nu ne poate produce nimic, e lipsit de voință și inițiativă și prin felul cum înțelege a-și executa atribuțiunile, nu face altceva decât ne aduce dezagremente și perturbări în Serviciu”. Se cerea transferarea lui în alt post, în altă parte a țării și angajarea unor „oameni apți, și destoinici pentru funcțiunea de ofițer de poliție de care avem absolută nevoie, mai cu seamă în timpurile actuale, când cercetările s-au aglomerat cu totul”.

Dar nici o decizie de mutare sau de destituire a lui Al. Damian nu a urmat, Bucureștiul rămânând indiferent.

La 14 iulie 1921, după mai mult de o lună de lipsă de la serviciu, Al. Damian, în stilul lui caracteristic, se interesa, printr-o telegramă adresată Subinspectoratului General al Siguranței de la Chișinău, dacă i-a fost soluționată detașarea într-un post de subprefect, ca să știe unde să se prezinte la noul serviciu. Răspuns nu i s-a dat, fiind așteptat la postul său vechi. Iar el a solicitat un nou concediu, primind la 30 iulie 1921 un răspuns negativ.

Între timp, fusese mutat disciplinar la Poliția portului Ismail. La 12 august 1921, s-a prezentat la post, ridicându-și și salariul pe luna august. Peste câteva zile, a fost emisă decizia ministerială nr. 50.605-S din 18 august 1921, prin care Al. Damian a fost amendat cu pierderea salariului pe timp de 10 zile și a primit un avertisment de revocare din funcție, pentru neglijență în serviciu și lipsă nemotivată continuă de la serviciu. Aceasta însă nu l-a indignat și considerând că merită mult mai mult, a solicitat să fie numit la conducerea Poliției portului Ismail (post vacant), motivând că, „am făcut cheltuieli însemnate de instalare în acel oraș”.

Deși șefii lui erau nemulțumiți de activitatea prestată, inexplicabil, i-au dat curs solicitării și la 28 august 1921, urma să preia șefia Poliției portului Ismail. Dar după o săptămână, la 5 septembrie, solicita o nouă permisie de 5 zile, pentru a se prezenta la un proces judiciar de la Pitești. Și această cerere i-a fost satisfăcută și Al. Damian a plecat la Pitești.

După ce revenea de la Pitești, urma să predea conducerea Poliției portului Ismail comisarului de clasa I-a Ioan Ionescu și să se prezinte la noul post, la Chișinău, la Subinspectorat. Dar nu a fost să fie, deoarece de la Pitești a mai solicitat încă 8 zile de permisie, pe motiv că trebuie să-și aranjeze situația la Cercul de recrutare Argeș.

Era prea de tot și Subinspectoratul General al Siguranței din Basarabia, la 27 septembrie 1921, s-a adresat cu o altă cerere la București, pentru aprobarea revocării lui Al. Damian din noua funcție. Motivul era același: „rea credință, refuz și părăsirea de serviciu, cum și acte care compromit demnitatea unui ofițer de poliție”. Se cerea transferarea lui la altă subdiviziune a Siguranței din țară, afară de Basarabia. O decizie în acest sens nici de această dată nu s-a luat.

La preluarea conducerii Poliției portului Ismail de către Ioan Ionescu, acesta a avut să afle despre mai multe abuzuri de-ale lui Al. Damian în această localitate, pe care le-a raportat la Chișinău. Era vorba că, a împrumutat de la mai multe persoane din Ismail sume mari de bani, pentru nevoile personale, cărora în schimb, drept garanție, le-a eliberat chitanțe pe care aplica ștampila Poliției. Sau, trimetea la piață o persoană de încredere, cu cartea lui de vizită, iar pe verso se adresa negustorului respectiv, pentru a-i da cu împrumut alimente. După ce a făcut mai multe datorii, a dispărut din localitate, plecând la Pitești, unde își avea familia.

Aceste împrumuturi, precum și însușirea salariilor subordonaților săi (pe când era la Poliția Bălți), pe care le-a returnat mai târziu, doar după ce a fost reclamat, le-a făcut pentru a le cheltui în petreceri. După cum se spunea într-un raport, Al. Damian „din totdeauna a găsit timpul necesar pentru chefuri și beții” și era „un pasionat jucător de cărți”. A avut o „mulțime de datorii pe la toți care l-au cunoscut” și banii împrumutați, „niciodată nu s-a mai gândit să-i mai achite”. „Ori pe unde a trecut și orișiunde a fost, a lăsat numai urme urâte prin felul cum se comporta ca om și funcționar”. Tot timpul „a căutat să se eschiveze de la îndatoririle serviciului”. De la 24 septembrie 1921, părăsise serviciul, „fără a [se] ști pe unde mai este”.

În sfârșit, spre finele lunii septembrie, s-a pus serios problema revocării lui din funcție. Însă, aflând de aceasta, la 1 octombrie el ruga să nu fie luată o astfel de decizie, promițând că revine la serviciu la 6 octombrie, fiindu-i necesare încă 5 zile pentru a aranja cu concentrarea sa ordonată de Cercul de recrutare Argeș și cu examenele de la Școala Superioară de Științe de Stat. Iar la 4 octombrie, Direcția Poliției și Siguranței Generale îi explica conducerii Siguranței din Chișinău că, nu sunt locuri unde să poată fi mutat Al. Damian, sugerând a i se „pune în vedere că dacă nu-și corectează purtarea, va fi revocat din funcție”.

Acest avertisment nu a mai servit la nimic, căci pe data de 1 octombrie 1921, potrivit deciziei ministeriale nr. 64.612-S din 5 octombrie 1921, Al. Damian a fost revocat din funcție.

După decizia de revocare, la 9 octombrie 1921, polițaiul de clasa I-a, Neculai Boruzescu, s-a deplasat la Ismail pentru a investiga la fața locului și alte cazuri de abuz comise de Al. Damian. Acolo a constatat că, reclamațiile depuse împotriva lui erau întemeiate: comerciantul Moise Rabinovici, într-adevăr a fost arestat ilegal și maltratat de Al. Damian; s-a confirmat ridicarea de către Al. Damian de la câteva bănci din localitate a sumei de 5.098 de lei în numele întregului personal al Poliției din localitate, în contul salariului pe două luni; a estorcat de la trei comercianți din localitate suma de 1.630 de lei, după care a dispărut din Ismail, fără a restitui sumele contractate. Se sugera ca, în afară de revocarea lui din funcție, să fie dat în judecată spre a fi pedepsit penal pentru fărădelegile comise.

Mai târziu, s-a aflat și despre o altă ilegalitate, și mai gravă. La 9 ianuarie 1922, șeful Brigăzii de Siguranță Soroca informa că, în martie 1921, Al. Damian s-a căsătorit cu Lida Roscițcaia din Soroca. Mergând cu el acasă la Pitești, ea a avut să afle că el mai avea acolo o soție, constatând cazul de bigamie. A încercat să revină la Soroca, însă el a sechestrat-o și a oprit orice legătură a ei cu părinții. Într-un final, ea a reușit să-l reclame la Siguranța din Pitești, fiindu-i deschisă pentru această faptă acțiune publică.

După revocare, Al. Damian a rămas la Pitești și nu a mai revenit în Basarabia, fără a se cunoaște care a fost rezultatul proceselor judiciare intentate împotriva lui, precum și soarta lui de mai departe.

III.7. Ștefan Drăgănescu.

Fostul comisar de poliție, Ștefan Drăgănescu, prin decizia ministerială nr. 5.591-S din 25 ianuarie 1928, a fost reprimit în poliție, începând cu 15 ianuarie 1928, în funcția de comisar de siguranță, clasa a III-a, la Serviciul Special de Siguranță Soroca, unde urma să lucreze în subordinele directe ale Direcției Poliției și Siguranței Generale de la București.

La 1 ianuarie 1929, a fost pus în disponibilitate „pentru economii bugetare”, dar peste o jumătate de an a fost reangajat: la 1 iulie 1929, potrivit deciziei ministeriale nr. 45.470-S din 16 iulie 1929, a fost numit, în mod provizoriu, până la susținerea examenului de capacitate, în funcția de comisar de siguranță, clasa a III-a, la Inspectoratul General al Siguranței Basarabia, pe loc vacant de comisar de siguranță de clasa a II-a și detașat în Direcția Poliției și Siguranței Generale.

„Dosarul personal” al lui Șt. Drăgănescu, întocmit de Siguranța din Basarabia și păstrat actualmente în depozitele Arhivei Naționale a Republicii Moldova, nu mai conține alte date, care ne-ar vorbi de activitatea lui Șt. Drăgănescu în organele de poliție din Basarabia.

III.8. Ioan Georgescu.

S-a născut la 27 aprilie 1882, la București. A absolvit 4 clase liceale, însă acte doveditoare în acest sens nu avea, deoarece, după cum susținea el, au rămas în teritoriul ocupat al României în timpul Primului Război Mondial și nu au mai fost de recuperat. Serviciul militar l-a făcut în Regimentul 10 Artilerie, iar în 1903 a fost trecut în rezervă cu gradul de sergent. Era celibatar. Cunoștea limbile franceză și germană.

Decorații: Medalia Jubiliară (1906), Avântul Țării (1913), Coroana României, cu spade în grad de Cavaler (1918), Sfântul Stanislav (1918).

În 1904, după armată, devine agent special în Poliția municipiului București, iar în 1909, avansează la gradul de subcomisar, clasa a III-a, în Poliția Predeal. În același an, este trecut în Poliția Galați și avansat la gradul de subcomisar de clasa a II-a. În 1910, este mutat la Poliția Podu Olt și avansat la gradul de subcomisar, clasa I-a. În 1913, urmează o nouă avansare – la gradul de comisar, clasa III-a și trecut la Poliția Hagi Faclaria, după care, în 1917, revine în Poliția București și este avansat comisar de clasa a II-a. Marea Unire la prins în acest grad la București, după care, a urmat numirea lui în poliția din teritoriul dintre Nistru și Prut.

În Basarabia, Ioan Georgescu, comisar de clasa a II-a în Poliția București, și-a început cariera la Orhei, atunci când, prin decizia ministerială nr. 9.172-S din 30 mai 1918, a fost avansat la gradul de comisar de clasa I-a și detașat la Poliția orașului Orhei. A urmat Î.D.R. nr. 1.649 din 2 iulie 1918, prin care a fost numit comisar de clasa I-a la Poliția orașului Orhei. Apoi, prin decizia ministerială nr. 20.218-S din 29 iulie 1919, a fost detașat la șefia Brigăzii de Siguranță din aceiași localitate, în locul comisarului de clasa I-a, Gheorghe Broască, detașat la un alt post. La 7 octombrie 1919, prin Î.D.R. nr. 4.267, a fost avansat, începând cu 1 septembrie 1919, în funcția de comisar special, clasa a III-a, fiind astfel integrat în Siguranță.

Dar a avut să mai activeze decât foarte puțin. A decedat la 17 martie 1920, orele 05.45, din cauza tifosului exantematic de care suferea, fiind internat în Spitalul Militar Orhei, unde a și murit.

III.9. Petre Georgescu.

Prin decizia ministerială nr. 67.457-S din 28 decembrie 1925, Petre Georgescu, căpitan în rezervă, a fost numit provizoriu, până la susținerea examenului de capacitate, în funcția de comisar de clasa I-a, la Brigada de Siguranță Chilia Nouă (în loc vacant, prin înlocuirea lui Ovidiu Fulicea) și detașat cu serviciul la Prefectura Poliției Lugoj. La 1 februarie 1928, în urma deciziei ministeriale nr. 7.986-S din 2 februarie 1928, a fost transferat la Poliția punctului de frontieră Ustia (jud. Orhei). Două săptămâni mai târziu, printr-o altă decizie ministerială, cu nr. 11.163-S din 14 februarie, a fost transferat provizoriu, la cerere, la Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia. Peste alte două săptămâni, la 27 februarie 1928, prin decizia ministerială nr. 14.678-S, a fost transferat definitiv la Brigada de Siguranță Orșova, pe locul comisarului de siguranță de clasa a III-a, Grigore Anghelescu, transferat la Chișinău, în locul lui.

Anterior, P. Georgescu activase la Orșova, fiind acum „transferat din nou la Brigada de Siguranță Orșova”.

III.10. Dumitru Husărescu.

S-a născut la 17 noiembrie 1879, în com. Kitai, jud. Ismail. S-a stabilit împreună cu părinții săi la Tulcea, cu un an mai târziu după ce cele trei județe – Ismail, Bolgrad și Cahul, au fost cedate Rusiei de către Turcia în schimbul Dobrogei (conform tratatului de la San-Stefano din 19 februarie/3 martie 1878). În anul 1895, a absolvit 4 clase secundare la Tulcea. În armată a fost recrutat în 1900, de către Cercul de recrutare Tulcea și încorporat în Regimentul 33 din localitate, după care, a fost trecut în complectare cu gradul de sergent. În 1907, s-a căsătorit cu Maria Matei.

Înainte de a intra în poliție, a fost revizor la pescăriile statului din Turnu Măgurele, jud. Teleorman. La 15 octombrie 1914, a susținut examenul pentru funcția de subcomisar. Era fratele lui Zaharia Husărescu, șeful Siguranței din Basarabia în perioada anilor 1920-1930, în a cărui subordine s-a aflat, conducând aproape în continuu, pe rând, Polițiile portului Ismail, a punctului de frontieră Bugaz, precum și Brigada de Siguranță Ismail.

Cunoștea limbile greacă, italiană, germană, franceză, rusă, sârbă, bulgară și turcă. Decorații: Avântul Țării și altele.

După Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), Dumitru Husărescu a solicitat un post în teritoriul dintre Nistru și Prut. La 8 mai 1919, s-a adresat în acest sens directorului de Interne al Basarabiei: „Subsemnatul, Dumitru Husărescu, Revizor în pescăriile Statului al regiunii Turnu Măgurele, județul Teleorman, fost mai mult timp ca ofițer de poliție în vechiul Regat, cu onoare vă rog să binevoiți a-mi încredința un post de ofițer de poliție în Basarabia, promițându-vă că voi servi cu cinste, zel și activitate, în funcțiunea ce-mi veți încredința. Veți binevoi a cunoaște că cunosc bine a vorbi limba Rusă. Cu respect, /ss/ D. Husărescu”. Potrivit rezoluției notate pe acest document, urma să fie numit într-un post din Poliția Basarabiei, începând cu 1 mai 1919. Numirea lui s-a făcut pentru Poliția portului Ismail în ziua de 1 mai 1919, ocupând funcția de subcomisar de clasa I-a, conform deciziei Directoratului de Interne al Basarabiei nr. 760/919.

La începutul anului 1920, a nimerit într-o situație neplăcută. Potrivit unui raport al Serviciului Special de Siguranță al Sudului Basarabiei, la 6 ianuarie a avut loc un caz „de o gravitate excepțională față de actualele împrejurări (era vorba de opinia negativă a basarabenilor față de comportamentul nedemn al unor funcționari regățeni în Basarabia – n.a.)”. Dumitru Husărescu, „fiind într-o complectă stare de ebrietate, a bătut grav, fără nici un motiv, pe Dl. Ioan Vatuliov (Vetulef – n.a.), român basarabean și avocat în localitate”. Avocatul „avea ochiul drept contuzionat și mai mulți dinți scoși”. Poliția a dresat acte în contra lui D. Husărescu, l-a diferit Parchetului, care i-a deschis acțiune publică.

Anchetarea cazului a dus, însă, la un rezultat diametral opus celor semnalate de Serviciul Special de Siguranță al Sudului Basarabiei, și anume: vina lui D. Husăresacu, „deși reală, e însă mult mai mică”, decât s-a raportat inițial; a fost vorba de un simplu „scandal, însoțit de bătaie reciprocă”; D. Husărescu nu era în stare de ebrietate, ci invers, martorii spuneau că avocatul Vatulef era beat și avea un grad mai mare de vinovăție. Totul a pornit de la Vatulef, care a venit noaptea în curtea lui D. Husărescu, la vecina acestuia. Husărescu, considerându-l suspect, la luat la întrebări, la care Vatulef răspundea în bătaie de joc. Schimbul de replici a dus la o încăierare.

După elucidarea cazului, la 30 aprilie 1920, D. Husărescu își informa superiorii că s-a împăcat cu avocatul Vatulef și nu mai exista nici o pretenție din partea celui din urmă.

Apoi, a urmat un alt caz, încât am putea spune că, debutul lui D. Husărescu în Poliția din Basarabia, care avea să devină unul din eminenții funcționari ai Siguranței române, nu a fost unul tocmai bun. La 11 mai 1920, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail aducea la cunoștința Inspectoratului General de Siguranță din Chișinău că, șeful Poliției portului Ismail a făcut o cerere verbală, în care a subliniat că nu poate lucra cu subcomisarul D. Husărescu și a cerut mutarea lui în altă parte.

Deoarece în brigada de siguranță din localitate era resimțită nevoia de un subcomisar, șeful acesteia, solicita în raportul său din 11 mai, ca D. Husărescu să fie mutat în această unitate, „până ce Dvoastră veți decide asupra situației sus numitului”. În principiu, Chișinăul a fost de acord cu această propunere, dar în prealabil „Se va întreba dacă acest subcomisar este apt pentru serv.[iciul de] Siguranță”.

Așa a ajuns D. Husărescu în Siguranță. Peste o lună, la 12 iunie, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail raporta la Chișinău, cum se isprăvește noul angajat D. Husărescu: „de la Mai [1920], de când funcționează la această Brigadă, a avut o purtare ireproșabilă”. În consecință, prin decizia ministerială nr. 35.672-S din 23 iulie 1920, a fost înaintat comisar special ajutor, clasa I-a, la Subinspectoratul General de Siguranță al Basarabiei. La scurt timp, a urmat o altă decizia ministerială cu nr. 2.077-S din 1 ianuarie 1921, prin care D. Husărescu a fost înaintat comisar de clasa I-a la Poliția punctului de frontieră Bugaz, iar la 1 iulie același an, prin decizia ministerială nr. 39.584-S, a fost trecut în funcția de comisar special de clasa a III-a la Subinspectoratul General de Siguranță al Basarabiei.

Deși debutul a fost însoțit de unele situații mai puțin plăcute, a avansat relativ repede pe scara ierarhică. La 25 iulie 1921, Matei Ivănceanu, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail, a solicitat încetarea detașării sale la Ismail și a cerut să fie readus la postul său titular de șef al Brigăzii de Siguranță Tighina. În locul său, l-a propus pe D. Husărescu, ca fiind „cel mai indicat pentru a ocupa postul de Șef de Brigadă la Ismail” și „care a depus o muncă încordată în toate descoperirile făcute în Ismail și care a dat dovezi de muncă, cinste și corectitudine”. Vorbind de calitățile profesionale ale lui D. Husărescu, M. Ivănceanu nu a uitat să menționeze și de situația financiară precară a acestuia, care putea fi ameliorată prin salariul primit în acest post: „Comisarul sp.[ecial] Husărescu D. e împovărat de o familie numeroasă, compusă din 5 persoane, care așteaptă existența numai de la el. Actualmente este detașat provizoriu în locul Dlui R. Stănescu [de] la Kilia N.[ouă] (acesta a fost detașat la Brigada de Siguranță Chilia Nouă la 12 iunie 1920 – n.a.), care în curând se va prezenta la post, iar Comisarul Husărescu va rămâne la disponibil, urmând a-l detașa iarăși, ceea ce o nouă detașare însemnează distrugerea complectă a numitului, mai ales că și soția îi este suferindă”; „faceți un act drept și umanitar, dând Dlui Comisar Husărescu D. conducerea Brigăzii Ismail, unde a muncit cu zel, distingându-se în descoperirile făcute și în modul de a lucra”.

Insistența lui M. Ivănceanu dat rezultat; în rezoluția notată pe acest demers, se spunea: „Se va ridica detașarea Comisarului Ivănceanu, iar Brig.[ada] de Ismail se va lăsa – până la noi dispozițiuni – sub conducerea Comisarului D. Husărescu”. Prin decizia ministerială nr. 60.413-S din 11 octombrie 1921, D. Husărescu a fost oficial detașat la conducerea Brigăzii de Siguranță Ismail în locul lui M. Ivănceanu, care a plecat la postul său titular de la Tighina.

În ziua de 16 februarie 1922, D. Husărescu îl informa pe inspectorul general al Siguranței din Basarabia (adică pe fratele său, Zaharia Husărescu, pe un ton oficial) că, a intrat în conflict cu M. Tomida, prefectul de Ismail. Situația de conflict a început atunci când prefectul l-a chemat la el și l-a certat pentru faptul că nu vine zilnic la raport, spunându-i ca nu va „mai face serviciu”. Îi imputa unele chestiuni neprincipiale de serviciu. Această atitudine a prefectului, din explicațiile lui D. Husărescu, ar fi fost generată de următorul fapt: acesta a mai deținut în 1921 funcția de prefect al județului Ismail și s-a certat atunci cu toți șefii de autorități, fiind demis, iar acum a revenit pentru a se răzbuna. Totodată, D. Husărescu întreba dacă se află sau nu în subordinele prefectului, pentru a ști cum să procedeze în continuare.

La câteva zile iarăși raporta că, a fost chemat de prefect, fiind insultat și dat afară din birou, prefectul strigând că dispune de oricine în acest județ și că „se va alege praf din siguranța statului”.

La 22 februarie, D. Husărescu revenea pe lângă autoritățile de la Chișinău cu aceiași problemă, implorând să se ia măsuri în acest sens, căci se dezorganizează serviciul, iar personalul este demoralizat din cauza comportamentului prefectului.

De remarcat este că, în corespondența de serviciu dintre Siguranța de la Ismail și Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia, nu există nici un indiciu care să vorbească despre relațiile de rudenie dintre Dumitru și Zaharia Husărescu, acest lucru fiind menționat doar într-un singur document din „dosarul personal” al lui D. Husărescu. Nu s-a atestat documentar, ca Zaharia Husărescu, în calitatea sa de inspector general al Siguranței din Basarabia, să fi intervenit vreodată în favoarea fratelui său pentru diverse favoruri. În același „dosar personal” este doar o singură telegramă de serviciu care ne vorbește despre niște relații mai apropiate dintre cei doi: „Aci Husărescu. Salutare. Dl. Inspector este acasă? […]”. Și nimic mai mult. O altă telegramă este foarte mare, în care sunt expuse multe amănunte neînsemnate, pe care un subaltern nu i le-ar spune șefului dacă nu ar avea relații foarte apropiate.

Soluționarea situației de conflict cu prefectul de Ismail, s-a făcut în defavoarea lui D. Husărescu. În urma raportului prefectului, a fost emisă decizia ministerială nr. 10.578-S, conform căreia, D. Husărescu a fost retras de la Ismail, începând cu 18 februarie 1922. Prefectul M. Tomida, aflând de vestea îmbucurătoare, i-a atras atenția lui D. Husărescu să părăsească imediat Ismailul. A fost gonit de la Ismail și comisarul ajutor Ioan Topor, „în mod arbitrar la Tulcea”. Astfel, potrivit lui D. Husărescu, prefectul, prin purtările sale „violente și brutale”, a descomplectat brigada de siguranță de acolo și și-a creat o imagine negativă în rândul populației de la Ismail.

Comisarul M. Ivănceanu, care plecase la Tighina, în februarie 1922 a aflat că, din nou este detașat la Ismail. Această situație i-a trezit o vădită nemulțumire, mai ales că știa că trebuie să revină la Ismail din cauza lui M. Tomida – a scandalagiului care l-a „izgonit” pe D. Husărescu de la șefia Brigăzii de Siguranță Ismail. Ivănceanu a cerut să fie lăsat la Tighina, unde era subșef de serviciu, motivând că, la Tighina are în curs de cercetare un caz de spionaj extern, la care a lucrat de aproape trei luni; era bolnav și nu suporta localitățile de baltă, precum era Ismailul; o nouă mutare a familiei însemna pentru el, pierderea unei părți din averea agonisită și o împotmolire în datorii. Deci, a căutat diverse motive pentru a scăpa de detașarea la Ismail și i-a reușit. Prin decizia ministerială nr. 20.769-S din 29 martie 1922, D. Husărescu a fost din nou detașat la conducerea Brigăzii de Siguranță Ismail, iar la 1 martie 1924, prin decizia ministerială nr. 12.306-S, a fost trecut definitiv în cadrele Brigăzii de Siguranță Ismail.

Conflictele cu prefectul județului Ismail au continuat și, la 2 iulie 1924, prin decizia ministerială nr. 41.427-S, a fost amendat cu pierderea salariului pe timp de 10 zile, „cu ocazia nenumăratelor conflicte ce le-a avut cu Dl. Prefect al județului Ismail”. Puțin mai târziu, i s-a aplicat pedeapsa admonestării în scris pentru motivul că, printr-un raport adresat Ministerului de Interne, aprecia „în mod îndrăzneț procedarea Prefectului județului Ismail, într-o chestiune pe care-l privea”. În schimb, la 14 iulie același an, prin decizia ministerială nr. 44.276-S, a fost înaintat la gradul de comisar special de clasa a II-a.

Relațiile cu prefectul nu se ameliorau și la începutul anului 1925, s-a decis scoaterea lui D. Husărescu de la șefia Brigăzii de Siguranță Ismail. Aflând despre aceasta, comandantul Corpul 3 Armată a intervenit la 17 martie 1925, la Inspectoratul General de Siguranță Basarabia, pentru revizuirea deciziei: „Cu onoare se face cunoscut că Divizia 12-a ne raportează că este informată că Șeful Brigăzii de Siguranță Ismail, Dl. D-tru Husărescu, a fost mutat la Chișinău și găsește că această mutare nu este oportună”, căci era un bun funcționar care a reușit, în colaborare cu autoritățile militare, să anihileze mai multe elemente ostile siguranței Statului.

Cu toate că, s-a intervenit în favoarea lui, el a fost transferat titular la Poliția Pașcani, unde a activat din 1925 și până în 1929, dar… detașat la Brigada de Siguranță Ismail. La 14 februarie 1926, prin decizia ministerială nr. 8.631, a fost înaintat la gradul de comisar clasa I-a, iar prin decizia ministerială nr. 70.698-S din 1 decembrie 1926, a fost înaintat la gradul de comisar special clasa I-a.

Până în 1929, a avut în fiecare an nota calificativă cu mențiunea „foarte bine”. Spre exemplu, pentru activitatea desfășurată în anul 1926, D. Husărescu obținuse înalte aprecieri în „foaia calificativă”, întocmită de Zaharia Husărescu: „1) Nota Generală de calificație: foarte bună; 2) Posedă destule cunoștințe profesionale; 3) Este priceput și conștiincios în serviciu; 4) Are purtări bune față de funcționari și față de public. Inspector General, /ss/ Husărescu Z.”.

Din cauza activității de serviciu dificile, însoțite de multe situații neplăcute, la 24 iulie 1927, D. Husărescu aducea la cunoștința Inspectoratului General al Siguranței de la Chișinău, următoarele: „Raportez că încă de acum doi ani sufăr de boală de inimă căreia nu prea [i-]am dat importanță, acum agravându-se, am fost examinat de medicul din localitate, care m-au obligat ca fără întârziere să plec la București la un medic specialist pentru a-mi recunoaște diagnostica și a-mi da tratamentul necesar pentru însănătoșire. Medicii din localitate nu mai garantează. Cu onoare Vă rog a-mi aproba o permisie de 8 zile, iar în locul meu, cu conducerea, să fie comisarul Zavetcu, cărui i s-a[u] dat instrucțiunile necesare. Cu această ocazie, Vă rog a-mi trimite un mic ajutor (material – n.a.), fiind lipsit de mijloace”.

Prin mai multe rapoarte făcute și aflate în „dosarul personal”, a fost propus pentru înaintare la excepțional în funcția de subșef de serviciu și șef de serviciu, însă, în martie 1928, organele competente au respins toate aceste cereri. De menționat că, atunci când a fost propus pentru înaintarea la excepțional, la dosar s-a anexat și următoarea caracteristică: „Numitul este unul dintre cei mai buni ofițeri de poliție, și a dat dovezi de multă pricepere, activitate încordată și devotament în serviciu”.

După conflictul avut cu prefectul de Ismail, M. Tomida, situația avea să se repete peste câțiva ani, dar cu un alt prefect al județului Ismail. Este vorba de prefectul Tomoff, de origine bulgară, care, prin înlăturarea lui D. Husărescu de la conducerea Siguranței locale, urmărea crearea unor condiții favorabile iredentismului bulgar din sudul Basarabiei. Tomoff a intervenit și la autoritățile centrale, care i-au dat dreptate, iar D. Husărescu urma să fie mutat de la Ismail în altă parte. Aflând de această decizie, la 1 octombrie 1928, D. Husărescu a intervenit la Inspectoratul General de Siguranță Chișinău: „Sunt informat că Onor Ministerul de Interne a luat măsuri pentru mutarea mea: dorința ar fi a Dlui prefect de județ Tomoff și a parlamentarilor județului Chiriloff, Jeleascov, Tomoff [toți bulgari], cărora nu le convine, credem, prezența mea la Ismail, pentru că am distrus activitatea organizațiilor comuniste și am ținut în frâu și îndeaproape supraveghere mișcarea bulgară, care își are originea în acest județ, ca instrument se servesc de deputatul Constantinescu, care credem că, până acuma nu-și dă seama că servește cauza bulgară, care stă ca singurul motiv ascuns în inimile numiților.

Cazul recent adus la cunoștința organelor noastre superioare – continua D. Husărescu – în ce privește manifestarea pe față a numiților, de a izgoni din întregul județ Ismail tot ce este funcționar român din regat, și înlocui cu dezertori basarabeni, cari acum se reîntorc din diferite țări, este o dovadă că nu cele arătate de Dl. Tomoff sunt motivele dorințelor de a fi eu mutat, ci cele ce semnalăm noi Domniei voastre.

Pentru convingerea D-vstră, rugăm trimiteți o anchetă la fața locului spre a cerceta. De asemenea, rugăm binevoiți a interveni pentru a se opri orice demersuri în privința mutării mele, – cazul s-a raportat și Direcțiunii cu raportul Nr. 4527/928”.

Și de această dată, prefectul județului Ismail a fost cel ce a ieșit victorios din confruntarea cu șeful Siguranței de la Ismail: prin decizia ministerială nr. 61.920-S din 6 octombrie 1928, D. Husărescu a fost detașat, „în interes de serviciu”, la Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia, în urma raportului Prefecturii județului Ismail.

Apoi, urmează o perioadă în care D. Husărescu ba este detașat la Ismail, ba iarăși este retras: la 20 noiembrie 1928, prin decizia ministerială nr. 70.424-S, a revenit la Ismail; prin decizia ministerială nr. 10.383-S din 18 februarie 1929, este readus la Inspectorat; prin decizia ministerială nr. 20.447-S din 29 martie 1929, a fost transferat la Brigada de Siguranță Pașcani; prin decizia ministerială nr. 63.783-S din 1 octombrie 1929, a fost încadrat Comisar la Poliția orașului Fălticeni.

Mutarea lui D. Husărescu de la Ismail la Brigada de Siguranță Pașcani, a determinat o nouă intervenție a Comandamentului Corpului 3 Armată în favoarea lui (vezi Documentul nr. 5), în care argumenta inoportunitatea mutării. Era a doua oară când autoritățile militare din Basarabia interveneau în vederea păstrării lui D. Husărescu în funcția de șef al Brigăzii de Siguranță Ismail, căci, într-o regiune vulnerabilă din punct de vedere al securității statului, acest profesionist era extrem de necesar.

Buna apreciere a lui D. Husărescu de către autoritățile militare, era confirmată de „foaia calificativă” pentru activitatea în anul 1929: „Posedă cunoștințe profesionale. Muncitor, priceput și conștiincios în serviciu. Inteligent, cu bune purtări față de subalterni și public. Nota calificativă: foarte bună. /ss/ Z. Husărescu”.

La 6 iulie 1931, în urma raportului nr. 140/931 al Prefecturii județului Ismail, a fost emisă decizia ministerială nr. 34.725-S, prin care D. Husărescu a fost detașat, „în interes de serviciu”, de la Poliția orașului Fălticeni, la Chestura Poliției Ismail. La 16 iulie era deja prezent la noul post.

În scurt timp, printr-o altă decizie ministerială, nr. 56939-S din 27 octombrie 1931, la vârsta de 52 de ani neîmpliniți, a fost pus în disponibilitate, începând cu ziua de 1 noiembrie a aceluiași an.

III.11. Zaharia (Zinovie) Ion Husărescu.

S-a născut la 6 iulie 1876, în com. Kitai, jud. Ismail. În anul 1899, a fost recrutat de Cercul de recrutare Galați în Armata română, în Regimentul 11 Artilerie, de unde a fost demobilizat cu gradul militar de soldat (livret militar nr. 564/900). A absolvit Facultatea de Drept a Universității din București (diploma nr. 154 din 20 iulie 1906). Cunoștea limbile franceză și rusă. Era căsătorit cu Elena Husărescu și avea un fiu – Dinu Husărescu.

A urmat toate treptele ierarhiei din poliție: comisar de clasa a II-a la Poliția orașului Galați (din 1 aprilie 1903); polițai de clasa a III-a în Poliția orașului Râmnicu Vâlcea (din 15 aprilie 1910), în Poliția orașului Sinaia (din 4 septembrie 1910), în Poliția orașului Alexandria (din 21 decembrie 1910), în Poliția orașului Corabia (din 31 martie 1911); polițai de clasa a II-a în Poliția orașului Sulina (din 24 februarie 1912), în Poliția orașului Roșiori de Vede (din 9 noiembrie 1913); polițai de clasa I-a în Poliția orașului Buzău (din 21 iunie 1914), în Poliția punctului de frontieră Cetatea Albă (din 1 iulie 1918); inspector de poliție la Prefectura poliției Chișinău (din 10 noiembrie 1918); prefect de poliție de clasa I-a la Prefectura poliției Cetatea Albă (din 21 februarie 1920); subinspector general de clasa I-a în Subinspectoratul General al Siguranței din Basarabia al Direcției Poliției de Siguranță (din 15 iulie 1920); subinspector general al Siguranței în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale a Statului, însărcinat cu conducerea Subinspectoratului General al Siguranței din Basarabia (din 21 aprilie 1921); inspector general de clasa a II-a în Direcțiunea Poliției de Siguranță, însărcinat cu conducerea Inspectoratului General al Siguranței din Basarabia (din 23 iulie 1921), în Administrația centrală (din 2 aprilie 1924), detașat cu același gard și însărcinat cu conducerea Inspectoratului General al Siguranței din Basarabia (din 10 februarie 1928), detașat la conducerea Inspectoratului General al Siguranței din Craiova (însă nu a apuca să plece la Craiova, căci s-a revizuit decizia de detașare și în locul lui a plecat Raliu Giorman de la Inspectoratul din Chișinău) și la scurt timp, detașat cu același gard la Direcțiunea Generală a Poliției și Siguranței (din 1 aprilie 1930); mutat disciplinar în funcția de inspector general de clasa I-a la I.R.P. Cernăuți (din 22 decembrie 1930). La 12 decembrie 1930, a fost trecut oficial în retragere, apoi mutat, pentru o scurtă perioadă de timp, la Inspectoratul de la Cernăuți, iar la 31 decembrie a fost pensionat.

Printre pedepsele disciplinare înregistrate în dosarul său personal, figurează doar două: 1) suspendare din funcție prin decizia ministerială nr. 32.586-S din 26 mai 1930 și 2) ridicarea suspendării, aplicându-se în loc, excluderea din serviciu pe timp de 6 luni de zile, cu pierderea salariului și mutarea pe cale disciplinară la I.R.P. Cernăuți, începând cu 22 decembrie 1930.

În perioada cât s-a aflat în funcții de conducere în organele Siguranței Statului a beneficiat de 93 de zile de concediu (primite în perioada 21 martie 1920-9 august 1929).

În perioada Primului Război Mondial a fost delegat al Siguranței Generale a Statului pe lângă Armatele a IV-a și a IX-a ruse și conducător al biroului de contrainformații.

Cariera lui în Basarabia a început prin transferarea, la 1 iulie 1918, de la Poliția din Buzău la Poliția punctului de frontieră Cetatea Albă. Aici, în 1919, a condus cercetările referitoare la abuzul unor funcționari de poliție din Reni și Bolgrad (Al. Surpățeanu, polițaiul orașului Reni; Toma Cernătescu, șeful Siguranței din Reni; I. Th. Borangiu, subcomisar de clasa I-a din Bolgrad; Manole Gheorghe, comandant al sergenților din Bolgrad; N. Bulgaru, telefonist din Bolgrad).

Prin Î.D.R. nr. 3.327 din 10 noiembrie 1918, polițaiul de clasa I-a, Zaharia Husărescu, a fost numit inspector de poliție la Prefectura poliției Chișinău, „în locul înființat”, iar la 21 februarie 1920, a fost transferat în funcția de prefect de poliție al județului Cetatea Albă, în locul lui Grigore Stefu, transferat la conducerea Prefecturii de poliție a județului Constanța.

La 15 iulie 1920, prin decizia ministerială nr. 32.008-S din 6 iulie 1920, Z. Husărescu a fost detașat și însărcinat cu conducerea Subinspectoratului General de Siguranță din Basarabia în locul lui Dumitru Zahiu – delegat cu conducerea Serviciului Special de Siguranță al Dobrogei, cu reședința la Constanța. La șefia Prefecturii poliției Cetatea Albă a fost numit Ioan Negoescu, fost șef de Serviciu Special de Siguranță în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale.

Revenit acum la Chișinău, Zaharia Husărescu era șeful Siguranței basarabene, coordonând activitatea Brigăzilor de Siguranță din județele Tighina, Cahul, Chișinău, Orhei, Bălți, Soroca și Hotin. Brigăzile de Siguranță din județele sudice ale Basarabiei – Ismail și Cetatea Albă, – alături cele din județele Constanța, Tulcea, Durostor, Caliacra, Covurlui, Vlașca, intrau în subordinele Serviciului Special de Siguranță al Dobrogei, dar care ulterior au trecut sub controlul Chișinăului.

Începând cu 1 aprilie 1921, Zaharia Husărescu este trecut în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale a Statului și însărcinat cu conducerea Subinspectoratului General de Siguranță din Basarabia. La scurt timp de la acest transfer, este implicat într-un proces judiciar, în care a fost judecat de Judecătoria Ocolului I Urban Lăpușna, fiind acționat de procurorul C. Coțoman, pentru ultraj. Prin sentința nr. 171 din 19 aprilie 1921, este pedepsit cu o amendă de 500 de lei, care la protestele lui a crescut la 2.000 de lei. Făcând recurs, cazul a fost revizuit de Tribunalul Lăpușna, reușind să obțină achitarea prin sentința nr. 116 din 31 ianuarie 1922.

Între timp, prin Î.D.R. nr. 3.680 din 23 iulie 1921, este avansat la gradul de inspector de siguranță, clasa a II-a, în Direcțiunea Poliției de Siguranță. De la 1 ianuarie 1924, este transferat în funcția de subinspector general în Administrația centrală, într-un loc rămas vacant.

În Basarabia va reveni doar către anul 1928, deși în permanență era antrenat sau consultat în problemele de siguranță referitoare la teritoriul dintre Prut și Nistru, fiind considerat un mare specialist în domeniu.

La 30 septembrie 1921, pe când lucra în Basarabia, Z. Husărescu a primit o scrisoare de la generalul de divizie Nicolae Rujinschi, comandantul Corpului 3 Armată din Basarabia, în care generalul își exprima recunoștința și-i mulțumea lui Z. Husărescu pentru aportul adus la menținerea liniștii și ordinii în sectorul acestei mari unități, dislocată în teritoriul dintre Prut și Nistru. În scrisoarea sa, Nicolae Rujinschi menționa: „Am onoare a vă face cunoscut, că față de marele concurs, ce acel Inspectorat (din Basarabia – n.a.), cât și Brigăzile de Siguranță respective, au dat Corpului III Armată în toate împrejurările critice, prin care au trecut autoritățile din Basarabia, mă simt obligat a aduce viile mele mulțumiri întregului corp al siguranței generale a Basarabiei, în fruntea căreia se găsește Dl Inspector Husărescu.

Totdeauna corpul Siguranței a fost primul, care a căutat ca pentru binele întregii națiuni să-și sacrifice odihna, familia și viața.

Mulțumită abilității agenților de sub ordinele D-voastră s-au putut descoperi și prinde comploturi, agenți și organizații comuniste…

Datorită spiritului (manifestat de Siguranță – n.a.) de a putea pătrunde și prinde firul oricărei discuțiuni, acest Comandament a avut totdeauna prilejul ca să fie informat de tot ceea ce se petrece în Chișinău, cât și în întreaga zonă de supraveghere a Inspectoratului General de Siguranță (Basarabia – n.a.) (din punct de vedere al chestiunilor cu caracter discret).

Munca depusă de D-voastră s-a putut vedea în lucrările trimise nouă, în cari se dezvoltă pe larg și în mod clar, întreaga organizare și activitate a «Zacordaturilor».

Grație sârguinței, devotamentului și sacrificiului, cu cari fiecare funcționar din instituția D-voastră este înzestrat, am putut ca în scurt timp să liniștim populația Basarabiei, cari era înspăimântată de jafurile și amenințările tuturor cetelor de bandiți.

Mulțumesc din suflet D-lui Husărescu, cât și întregului corp al siguranței din Basarabia, pentru munca depusă și ajutorul ce ni l-a dat, în îndeplinirea grelei însărcinări, ce am avut-o în sectorul Comandamentului meu, din ținutul Basarabiei”.

O altă recunoștință, pentru buna activitate a Siguranței din Basarabia, a venit pe numele lui Zaharia Husărescu la 11 mai 1926, din partea Statului francez. Consulul Seguineau i-a remis din partea guvernului Franței, Ordinul Legiunii de Onoare în gradul de Cavaler (decretul nr. 32.829 din 27 februarie 1926), „pentru serviciile aduse cauzei aliaților la Nistru”. La aflarea acestei vești îmbucurătoare, directorul general al Siguranței Statului, Romulus P. Voinescu, l-a felicitat telegrafic: „Din toată inima și mândru de un colaborator ca tine, te felicit pentru bine meritata și marea distincțiune primită din partea Franței. Să trăiești!”.

Din 1925, a făcut parte dintr-o Comisie Mixtă pentru refugiații din stânga Nistrului. Potrivit Regulamentului pentru prevenirea și aplanarea conflictelor de pe Nistru și a ordinelor Ministerului de Interne, Nistrul era considerat frontieră absolut închisă și nici o trecere nu era permisă. Dar la mijlocul anilor `20, tot mai mulți ruși, ucraineni, evrei și români-transnistreni treceau fraudulos această frontieră, iar autoritățile din Basarabia nu știau cum să procedeze cu aceștia. De multe ori, după cercetări, refugiații erau simplu reîntorși peste Nistru. În vederea reglementării situației acestor refugiați, care au trecut fraudulos frontiera și aveau legături de avere sau familie în România, la propunerea M.St.Major s-a creat o Comisie Mixtă interministerială, compusă din câte un delegat al Ministerului de Externe, Ministerului de Interne și Ministerului de Război. Comisia era condusă de generalul Ivanovici de la M.St.Major și reprezenta în comisie Ministerul de Război, iar sediul ei se afla la Chișinău. Prin ordinul nr. 52.305 din 12 octombrie 1925 al Ministerului de Interne, Z. Husărescu a fost delegat să reprezinte Ministerul de Interne în această comisie.

La 10 februarie 1928, este detașat și însărcinat cu conducerea Inspectoratului General de Siguranță din Basarabia. A coordonat, în continuare, întreaga activitate a Siguranței Statului din Basarabia, prin dirijarea subdiviziunilor din teren, în vederea anihilării mișcărilor subversive și a tuturor acțiunilor care subminau autoritatea românească în această provincie. În acest sens, a colaborat cu așa personalități precum Ion Inculeț, ministrul de Interne, Romulus P. Voinescu și Eugen Cristescu de la conducerea Siguranței, care reprezentau autoritățile centrale ale organelor afacerilor interne. Periodic pleca la București pentru noi instrucțiuni, iar în cazuri urgente primea telegrame pentru a se prezenta „imediat la direcțiune în interes de serviciu”.

A urmat detașarea lui Z. Husărescu la conducerea I.R.P. Craiova. Însă, în scurt timp, această decizie a fost revizuită, și prin decizia ministerială nr. 21.689-S din 1 aprilie 1930, Z. Husărescu a fost detașat în interes de serviciu la Direcțiunea Generală a Poliției. La conducerea Inspectoratului din Craiova a fost trimis Raliu Giorman, inspector de poliție, detașat cu puțin timp în urma la I.R.P. Chișinău, fiind titular la Craiova. Decizia de a-l trimite pe Z. Husărescu de la Chișinău la Craiova, iar pe Giorman de la Craiova la Chișinău, a fost interpretată de opinia publică drept o acțiune negândită, Z. Husărescu urmând să fie readus la conducerea Siguranței din Basarabia. La 6 mai 1930, ziarul de limbă rusă Бeccаpабcкoe cлoвo (Cuvântul Basarabiei) de la Chișinău, scria: „Conform datelor ce posedăm și care n-au fost încă dezmințite, Inspector General de Siguranță, Dl. Husărescu, în urma insistenței din partea autorităților ad-tive superioare, va fi numit din nou la Chișinău. Se așteaptă din zi în zi sosirea Dlui Husărescu la Chișinău”.

Într-adevăr, Z. Husărescu a revenit la Chișinău, însă această revenire a fost de scurtă durată, deoarece s-a produs un eveniment care a pus capăt activității lui în Siguranța Statului. Și aici, ar fi de menționat că, sfârșitul carierei oricărui șef de serviciu informativ se încheie, de cele mai multe ori, nu tocmai fericit, așa cum a fost și în cazul lui Zaharia Husărescu, Mihail Moruzov sau Eugen Cristescu.

La mijlocul lunii mai 1930, Z. Husărescu, venind la serviciu, a avut să constate că, atât casa de fier din biroul său, cât și un dulap dintr-un alt birou, au fost violate și din care „ar lipsi diferite broșuri și acte”. Imediat a fost suspendat din funcție (prin decizia ministerială nr. 32.586-S din 26 mai 1930), cercetat și înaintat judecății Comisiei de Disciplină a Ministerului de Interne. Pe lângă învinuirea de neglijență și abuz în serviciu, Z. Husărescu a mai fost acuzat de fraude în mânuirea fondurilor informative. La cea din urmă acuzare, Z. Husărescu explica că, trecerea unor informatori pe statele de plată era imposibilă, deoarece erau oameni mari și cunoscuți în Chișinău și că a dorit astfel să evite consecințele negative pentru ei, în eventualitatea deconspirării lor. Husărescu declara că, situația în care a nimerit nu era decât un rezultat al intrigilor provocate de anumite persoane interesate în discreditarea lui și eliminarea din Siguranța Basarabiei.

Comisia de Disciplină, formată din Radovici (președinte), Tudor Marinescu, Nicolau, Eugen Cristescu și Anibal Stoenescu (membri), după îndelungi cercetări, în noiembrie 1930 și-a dat verdictul: suspendarea din funcție pe 6 luni, fără plata salariului, după care va fi mutat disciplinar. Zaharia Husărescu a contestat această decizie, pe motiv că nu i-au fost luate în considerare argumentele înaintate, cazul urmând să fie examinat la Curtea de Justiție din București.

Conform deciziei ministeriale nr. 72.060-S din 12 decembrie 1930, Z. Husărescu, inspector regional de poliție, pe ziua de 31 decembrie 1930, a fost trecut în retragere din oficiu, cu dreptul la pensie, potrivit legii, căci avea 30 de ani în serviciu.

Deși i s-a decis trecerea la pensie, a luptat în instanțele judecătorești pentru a-și dovedi nevinovăția. La 2 martie 1931, urma să se examineze la Curtea de Apel Chișinău cererea lui de restabilire în funcție și plata de către Ministerul de Interne a sumei de 300.000 de lei, bani ce constituiau salariul pe șase luni, timp în care s-a aflat suspendat din funcție. Procesul însă a fost amânat pentru ziua de 2 aprilie din cauza că, Ministerul de Interne nu transmisese dosarul în instanță. Au urmat încă câteva amânări, „din cauza atitudinii ministerului de interne, care refuză să trimită dosarele în legătură cu ancheta” pe marginea cazului Zaharia Husărescu.

Între timp, opinia publică se întreba cine va veni la șefia Siguranței din Basarabia: va reveni Z. Husărescu sau va fi numit altcineva. Ziarul Бeccаpабcкoe cлoвo din 10 ianuarie 1931, aducea la cunoștința cititorilor săi următoarele: „Prin Decizia Consiliului de Miniștri, fostul Inspector General de Siguranță, Zaharia Husărescu, a fost scos la pensie pe ziua de 1 Ianuarie [1931].

La data de 1 Ianuarie a expirat termenul pentru care Husărescu a fost suspendat din serviciu și dânsul urma să fie reintegrat în drepturile sale.

Dar guvernul și în special directorul (Pantelimon – n.a.) Halippa, au luat toate măsurile legale și ilegale pentru ca el să nu fie reintegrat în drepturi. Lui Husărescu i s-a dat câțiva ani de serviciu în plus, i s-a «rotunjit» stagiul de serviciu de 30 ani și a fost scos la pensie.

Cu scoaterea lui Husărescu la pensie se ridică chestiunea relativă la numirea noului Inspector General de Siguranță în Basarabia, deoarece toți locțiitorii lui Husărescu până în prezent au fost cu titlu provizoriu.

Ministerul de Interne ar dori să vadă în acest post pe (Constantin – n.a.) Maimuca. Dar numirea definitivă a lui Maimuca nu se poate face din motive formale, deoarece Maimuca nu posedă încă gradul de Inspector General. Maimuca nu poate fi avansat, căci de la Chestor până la Inspector General, sunt două trepte, peste care nu poate trece fără să se țină seama de statutul funcționarilor publici.

Unicul candidat potrivit pentru postul de Inspector General de Siguranță este C. David, care însă refuză să ocupe acest post din principiu.

C. David va fi probabil numit definitiv în postul de Chestor al Poliției Chișinău în locul lui Evițchi, a cărui reîntoarcere la Chișinău este imposibilă, chiar în cazul când ar fi achitat de către Comisia de Disciplină. Dacă se va găsi un alt candidat corespunzător, apoi guvernul, precum ni se transmite, nu se va grăbi cu numirea noului Inspector General de Siguranță și va lăsa deocamdată în această funcțiune pe Dl. Maimuca”.

La 30 mai 1931, ziarele de la Chișinău și București, lansau o altă versiune referitoare la posibilele numiri în funcțiile de conducere din Ministerul de Interne: în funcția de ministru era așteptată numirea lui Romulus P. Voinescu, iar în cea de director al Siguranței Statului a lui Zaharia Husărescu, în locul lui Stan Emanoil, care va fi demis.

În sfârșit, cazul Zaharia Husărescu a fost examinat la 19 septembrie 1931. Instanța de judecată a dispus anularea suspendării din funcție a lui Z. Husărescu și a obligat Ministerul de Interne să-i achite daune în valoare de 150.000 de lei, precum și 10.000 de lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea lui Z. Husărescu de a fi reintegrat în postul de șef al I.R.P. Chișinău, rămânând pensionar.

Reabilitarea lui Z. Husărescu, a fost urmată de unele declarații de senzație, pe care le-a făcut în fața ziariștilor, referitoare la cauzele îndepărtării lui: „Chestiunea mea are un prolog ca orice dramă. Național-țărăniștii din Basarabia când erau în opoziție au atras prin programul lor demagogic multe elemente comuniste, cari se înregimentau ca membri ai acestor grupări politice, tocmai spre a scăpa de supravegherea organelor de urmărire. Sub această formă legală puteau să acționeze fără nici o primejdie, acoperind și acțiunea celor din organizațiunile ilegale, ca: uniunea muncitorilor și țăranilor revoluționari, etc. Aceasta, potrivit instrucțiunilor ce [le] primeau de la soviete și pe care le urmau cu strictețe, se introduceau în cooperative, bănci populare, parvenea prin consilii comunale rurale și diferite alte instituțiuni publice și particulare, cu tendința de a forma aripi (nucleuri) stângi ale grupării și a legaliza vechile formațiuni comuniste (tineretul comunist sau comsomolul, ajutorul roșu sau societatea Moprului, etc.).

Fatalmente acești indivizi, odată descoperiți, trebuiau arestați, anchetați și trimiși judecății, or cum majoritatea lor erau partizanii național-țărăniști, organizațiile politice respective și fruntașii acestui partid așteptau împrejurări favorabile pentru a-mi da lovitura răzbunării. Ura și pornirea în contra mea au izbucnit odată cu venirea național-țărăniștilor la guvern.

Tovarășii, cari formau aripa stângă a partidului din Basarabia, beneficiind de situația lor privilegiată, au început să se dea la o propagandă, care întrecea orice limite, prin îndemnuri la nesupunere contra organelor constituite ale statului, ale armatei, etc., pe care o combăteam și cu care luptam energic. Aveau deci, tot interesul, ca să fiu înlăturat de la siguranță, – a cărei desființare o legiferaseră chiar (prin reorganizarea din 1929 – n.a.), – pentru a nu le mai strica cuiburile și a-i stingheri în acțiunea și planurile lor, și mai ales că o serie de emisari sovietici, cari reușiseră să se introducă chiar în instituțiunile statului, au fost dați pe față și arestați. Faptul a produs panică printre național-țărăniști, cari au determinat pe fruntașii lor să ceară lui C. Stere, îndepărtarea mea definitivă din Basarabia, unde populația conștientă și cinstită, aprecia munca și corectitudinea mea.

Un ministru chiar, mi-a atras atențiunea să nu mai procedez pe viitor la nici o arestare în chestiunile comuniste până ce nu iau contact sau nu consult pe șefii de organizații, întrucât altfel nemulțumesc partizanii și îmi periclitez situația. Pe de altă parte, Directoratul ministerial al Basarabiei de pe atunci, scotea din arestul Siguranței pe partizanii țărăniști arestați pentru spionaj și îi cerceta dacă au fost maltratați – asigurându-i de concursul lui în fața justiției – el admonestând pe funcționarii cari nu s-au purtat politicos cu dânșii.

Rapoartele mele trimise ministerului de interne erau citite de persoanele vizate, criticate în permanent și secretul serviciului desființat prin influența oamenilor politici locali, clienți ai Siguranței – (ca Zipstein).

C. Stere, ori de câte ori venea în vizite politice locale, lua contact cu reprezentanții minoritari – cărora pentru a le putea obține voturi în alegeri – le divulga conținutul rapoartelor mele în ceea ce-i priveau”.

După ce a publicat această declarație, ziarul Universul sublinia în încheiere că, „Fostul inspector general al siguranței din Basarabia ne-a dat apoi amănunte asupra mijloacelor nedemne de care au uzat foștii guvernanți național-țărăniști – apărătorii agenților sovietici revoluționari – ca să-l îndepărteze din postul său”.

Așadar, Z. Husărescu, cu toate meritele pe care le-a avut, a căzut victimă intrigilor politice și a fost scos din Siguranță, chiar în dauna intereselor Statului, am putea spune, căci pe parcursul activității sale, cât a fost la Chișinău „a contribuit la arestarea a peste 200 de spioni ruși comuniști și trimiterea lor în fața Curții Marțiale, unde cea mai mare parte dintre spioni au fost condamnați la moarte. Totodată a contribuit în mod esențial la înființarea în anul 1924 a mai multor centre de informații în orașele Tiraspol, Odessa și Harkov. Tot el a fost cel care i-a descoperit și arestat pe membrii organizației comuniste de tineret din Chișinău condusă de Pavel Tcacenko și de Chirilov, precum și a organizației cunoscute sub numele conspirativ de Bundo”.

După aceasta, activitatea lui Zaharia Husărescu este mai puțin cunoscută. Se știe că, s-a stabilit la București în strada Lahovary. În anul 1955 a fost arestat și dus în închisoarea de tranzit de la Târgu Mureș pentru cercetări, așa precum au fost cercetați, imediat după război, mai mulți foști polițiști, jandarmi și ofițeri de informații, care și-au făcut datoria față de Patrie, iar după 23 august 1944 au fost declarați indezirabili. Cercetările Procuraturii Militare din Târgu Mureș au vizat 15 persoane, între care foști polițiști și agenți de siguranță, care au avut relații de serviciu cu Z. Husărescu, unii dintre ei, arestați încă în anii 1948-1949, sub acuzația de spionaj împotriva U.R.S.S.

Zaharia Husărescu, care în momentul arestării avea 79 de ani, era principalul cercetat de organele de anchetă. Cercetările au avut loc la sediul Securității din Târgu Mureș, fiind coordonată de locotenentul major de justiție Gheorghe Mellau, locțiitor al primului-procuror al Procuraturii Teritoriale a orașului Stalin (Brașov); era ajutat de locotenentul major de justiție Teodor Buzan și anchetatorii locotenentul major Gheorghe Vesmaș și locotenentul Fabian Gyorgy.

După câteva luni de cercetări, locotenentul major de justiție Gheorghe Mellau a întocmit rechizitoriul de trimitere în judecată a celor 15 anchetați, sub acuzația de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării muncitorești” (art. 193, alin. 1 și alin. 2 din Codul Penal, combinat cu Decretul nr. 856/938). Husărescu era acuzat și că, „a contribuit la prevenirea izbucnirii revoluției din Ardeal, întrucât în 1917 a luat parte la evacuarea tinerilor de naționalitate română și maghiară din Borsec și alte localități”. Printre acuzațiile ce i s-au adus mai era și faptul că, într-o vreme a fost în garda de corp a lui Gheorghe Tătărescu, când pleca în străinătate. Dosarele lui Husărescu și ale celorlalți anchetați, au fost trimise spre judecată Tribunalului Militar de la Cluj. Se știe că, după pronunțarea sentinței, Z. Husărescu a stat încarcarat și în cunoscutul Fort 13 Jilava.

Pe parcursul carierei sale, a devenit Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, ofițer al Academiei franceze, ofițer al instrucțiunii publice (franceze) și decorat cu Leul alb în gradul de Comandor (decorație cehoslovacă), Vulturul alb în gradul de ofițer (decorație poloneză), ordinul Sfântul Sava în gradul de Comandor (decorație sârbă), ordinele Sf. Stanislav, clasa a III-a și Sf. Ana, clasa a II-a în gradul de Comandor (decorații ruse), ordinele Coroana României cu spade în grad de Cavaler și Steaua României, medaliile Bărbăție și Credință și Răsplata muncii pentru Biserică clasa I-a (române). Sovieticii, în schimb, au avut o mare ură față de Z. Husărescu, supranumindu-l „sângerosul călău al Basarabiei”.

O bună parte din realizările lui în fruntea Siguranței din Basarabia, le-a prezentat în lucrările sale – Mișcarea subversivă în Basarabia și Mișcarea revoluționară de la Tatar-Bunar, în care a vorbit despre „activitatea desfășurată de organele Siguranței Statului contra elementelor anarhice, care urmăreau schimbarea formei de guvernământ și răsturnarea ordinii sociale prin violență și teroare”.

III.12. Constantin I. Ionescu.

S-a născut la 12 ianuarie 1891, la București, jud. Ilfov. A absolvit 4 clase primare a Școlii generale Golescu. În 1911, a fost recrutat de Cercul de recrutare București în armată, iar în 1913, a fost trecut în complectare cu gardul de soldat. S-a căsătorit în 1919 (în 1922 încă nu avea copii). Cunoștea limbile franceză și germană.

Decorații: Coroana României, în grad de Cavaler (1922).

La 15 martie 1914, s-a angajat în poliție, în calitate de agent la Prefectura Poliției București, după care a parcurs aproape toate treptele ierarhiei din Poliție și Siguranță: subcomisar de clasa a III-a la aceiași prefectură (din 16 decembrie 1918), subcomisar de clasa I-a în Poliția portului Galați (din 18 iulie 1919), comisar special ajutor de clasa a II-a în Brigada de Siguranță Galați (din 14 februarie 1920), comisar de clasa a II-a în Poliția orașului Călărași (din 17 februarie 1921), comisar special de clasa I-a la Prefectura Poliției Timișoara (din 24 decembrie 1921). Din 14 decembrie 1922, a fost avansat la gradul de comisar special, clasa I-a, în Serviciul Special de Siguranță Brăila. Pe parcursul serviciului, până a veni în Basarabia, a suferit două mustrări în serviciu, „pentru modul rău de a se comporta în serviciu”.

De la 16 august 1923 și până la 25 aprilie 1926, a fost șef al Brigăzii de Siguranță Botoșani, iar de la 15 aprilie și până la 14 iulie 1928, a mai activat la această Brigadă ca ofițer de siguranță în subordine, după care a fost detașat la Brigada de Siguranță Salonta (Salonta Mare, jud. Cluj).

După ce a activat în mai multe subdiviziuni ale Ministerului de Interne, în noiembrie 1928, Constantin Ionescu, comisar de siguranță de clasa I-a în Brigada de Siguranță Botoșani, detașat și însărcinat cu conducerea Brigăzii de Siguranță Salonta, a solicitat transferarea în Serviciul Special de Siguranță Bălți.

Zaharia Husărescu, șeful Siguranței basarabene, nu s-a arătat împotriva venirii lui C. Ionescu la Bălți, dar nu-i putea oferi (conform gradului pe care îl deținea) conducerea Serviciului Special de Siguranță Bălți, „întrucât locul nu este vacant și cercetările sunt în curs” în contra actualului șef, Ioan Ștefănescu. Această perspectivă pentru C. Ionescu, putea apărea doar după finalizarea cercetărilor. Dar până atunci, Z. Husărescu a încercat să obțină transferarea lui, cu post cu tot, în Basarabia, căci el venise doar prin detașate. Provizoriu, i-a propus șefia Brigăzii de Siguranță Cetatea Albă, unde locul era vacant, șeful Brigăzii, Grigore Petrescu, fiind detașat la Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia.

Făcând acest important demers, pentru transferul lui C. Ionescu în Basarabia, Z. Husărescu a cerut totuși relații la subdiviziunile în care acesta a activat, urmând să decidă definitiv dacă îl ia sau nu în Siguranța din Basarabia. S-a adresat în acest sens la Inspectoratul General al Siguranței din Cluj (rugând să i se comunice „antecedentele și modul cum s-a comportat în serviciu tot timpul cât a stat sub ordinele Dvs.” C. Ionescu), la cel de la Iași, Cernăuți și la Brigada de Siguranță Botoșani, unde a activat. De asemenea, Z. Husărescu i-a cerut relații lui Niky Ștefănescu, pe atunci șef al Brigăzii de Siguranță Hotin, deoarece C. Ionescu era „persoană cunoscută de Dvs.”. Toate aceste demersuri au fost făcute pentru că, C. Ionescu solicita conducerea unei brigăzi de siguranță din județele Bălți, Hotin sau Cetatea Albă și în acest sens Z. Husărescu urma să ia o decizie adecvată.

Și fără a se aștepta sosirea tuturor răspunsurilor la solicitarea adresată de Z. Husărescu, la 1 decembrie 1928, prin decizia ministerială nr. 72.331-S din 29 noiembrie 1928, C. Ionescu, comisar de siguranță, clasa I-a, a fost transferat la șefia Serviciului Special de Siguranță Cetatea Albă.

După publicarea acestei decizii, la 2 decembrie 1928, au sosit și informațiile despre activitatea lui C. Ionescu de la Inspectoratul General de Siguranță Iași, care erau total defavorabile lui. Șeful Inspectoratului Iași, Vintilă Ionescu, informa Chișinăul că, în statul de serviciu al lui C. Ionescu se menționa că, „în cursul acestui an, sub diferite pretexte, a solicitat și obținut de la Direcțiune un concediu total de 180 zile până la 20 Iulie crt., când a fost transferat la Salonta.

În timpul cât a funcționat sub ordinele acestui Inspectorat – se spunea în continuare – a dovedit că nu[-și] cunoaște atribuțiunile profesionale, nu are calități de pricepere, nu este conștiincios în serviciu, iar purtarea față de public și funcționari nu este demnă, motive care îndreptățesc a se susține că acest element nu este util instituției.”

La 10 decembrie 1928, șeful Brigăzii de Siguranță Botoșani dădea relații pozitive asupra lui C. Ionescu, pe care nu-l cunoștea personal, dar în „dosarul personal” al căruia, „nu se găsește amendat sau pedepsit disciplinar, mutările din ultimul timp fiind după cerere”.

În scurt timp, Inspectoratul General al Siguranței de la Chișinău a văzut cu adevărat pe cine angajase în serviciu: la 16 ianuarie 1929, a primit o adresă de la Horia Necșa, șeful Brigăzii de Siguranță Salonta, în care solicita coordonatele aflării lui C. Ionescu, care erau cerute „de către parchet unde este implicat pentru delapidare”. Imediat, Direcția Siguranței Generale, și-a corectat greșeala comisă în noiembrie 1928, de numire în funcție a lui C. Ionescu și prin ordinul telegrafic nr. 3.228/929, l-a îndepărtat din funcție. A urmat și decizia ministerială nr. 2.199-S din 12 ianuarie 1929, de îndepărtare din funcțiune a comisarului de siguranță, clasa I-a, C. Ionescu, din Serviciul Special de Siguranță Cetatea Albă.

La 20 ianuarie 1929, la Salonta s-a telegrafiat un răspuns cu conținut negativ, căci proaspătul angajat era demis din funcție și nu mai putea fi de găsit: „fostul Comisar Ionescu Constantin, actualmente [în]depărtat din funcțiune, a plecat din orașul Cetatea Albă, fără a se știe unde”.

Nu s-a reușit nici retragerea legitimației lui de serviciu și a celei de călătorie pe C.F.R. în vederea anulării, căci a plecat spontan la 18 ianuarie 1929, fără a i se mai cunoaște locul aflării.

III.13. Traian Ionescu.

Angajarea lui Traian Ionescu, subcomisar de clasa I-a din Poliția punctului Predeal, în Poliția Basarabiei, s-a făcut prin Î.D.R. nr. 1.649 din 2 iulie 1918, potrivit căruia, a fost înaintat la gradul de comisar de clasa I-a și transferat în funcția de șef al Poliției portului Chilia Nouă, începând cu 1 iulie 1918.

La scurt timp, prin decizia ministerială nr. 33.188-S din 21 octombrie 1919, a fost însărcinat, prin detașare, până la noi dispoziții, cu coordonarea activității Serviciului de Siguranță de pe lângă Poliția orașului Chilia Nouă. În această funcție a activat mai puțin de un an de zile, solicitând transferarea la Brașov. La 16 iunie 1920, autoritățile de la Chișinău au avizat pozitiv cererea, care a fost trimisă spre soluționare definitivă la București: „avizul nostru este favorabil transferării Dlui Traian Ionescu, comisar cl.[asa] I, șef al poliției portului Chilia Nouă, în serviciul de siguranță al orașului Brașov, iar cu conducerea Poliției Portului Chilia Nouă, în caz când sus numitul va fi transferat, vă rugăm a dispune să fie însărcinat Dl. Comisar special cl.[asa] II, Stănescu Romulus, șeful Brigăzii de siguranță Chilia Nouă, care va continua să conducă și Brigada de siguranță, întrucât activitatea la ambele aceste servicii este foarte redusă și pot fi conduse de o singură persoană”. Aviz favorabil în acest sens a dat și șeful Serviciului de Siguranță Brașov, Șubin, care era dispus să-l i-a pe Traian Ionescu în subordinele sale.

După primirea tuturor aprobărilor prealabile în vederea transferării, Traian Ionescu, prin Î.D.R. nr. 2.754 din 29 iunie 1920, a fost înaintat în funcția de subșef de serviciu în Direcția Siguranței Generale și detașat la Subinspectoratul Siguranței Generale din Transilvania.

III.14. Constantin I. Constantinescu.

S-a născut la 6 august 1869, la Târgu Jiu, jud. Gorj. A absolvit Școala de Poduri, secția Conductori, devenind inginer hotarnic. Era licențiat al Școlii Superioare a Științelor de Stat. A fost recrutat în anul 1890, în Regimentul 1 Artilerie. Era căsătorit și avea un băiat. Cunoștea limba franceză.

Până a ajunge în organele afacerilor interne, a fost desenator la C.F.R. (din 19 februarie 1894), conductor la Primăria București (din 18 aprilie 1911), inginer al com. Turtucaia (din 1 aprilie 1914).

După Marea Unire, devine șef al Poliției portului Ismail (din 1 noiembrie 1918), apoi comisar special de clasa a III-a (din 24 martie 1920) și din 6 iulie 1920, șef al Brigăzii de Siguranță Soroca, avansat comisar special de clasa I-a (decizia ministerială nr. 32.010-S) și detașat la Subinspectoratul General al Siguranței Transilvania.

Fiind în cadrul acestui Subinspectorat, a activat la Poliția punctului de frontieră Stamora (în funcția de comisar special ajutor), pe sectorul Banat – Timișoara, unde a fost semnalat că a comis mai multe abuzuri în serviciu. La 1 august 1920, polițaiul N. Ștefănescu, șeful Polițiilor de Frontieră, sectorul Banat – Timișoara, intervenea la Direcția Poliției și Siguranței Generale, cu următoarea solicitare: „Avem onoare a vă ruga să binevoiți a rechema în Regat pe comisarul special de siguranță Constantinescu C. și a-i încredința un serviciu, unde nu ar avea posibilitatea ca să compromită demnitatea instituției polițienești”. Se susținea că, de când își făcea serviciul pe frontieră „nu se gândește de cât cum ar putea face mai multă avere”. Și în privința soției sale, trecută în statele de serviciu ca agent, existau mai multe reclamații. Ultima se referea la luarea a 200 de dinari de la un cetățean care venea din Serbia în România și a fost supus percheziției. Scoaterea lui C. Constantinescu din serviciul poliției de frontieră se cerea în numele necompromiterii autorității polițienești, căci „comisarul are zilnic ocazia de a continua și comite asemenea fapte”.

Până la clarificarea cazurilor semnalate de polițaiul N. Ștefănescu, la 26 august 1920, deja de la Chișinău s-a intervenit în sensul ridicării detașării lui C. Constantinescu în Transilvania, el fiind necesar la Soroca, unde era titular. Dacă nu era posibilă readucerea lui C. Constantinescu la Soroca, atunci se insista asupra numirii altui funcționar în locul lui.

La 2 septembrie 1920, prin decizia ministerială nr. 442.914-S, lui C. Constantinescu i s-a ridicat detașarea, iar la 11 octombrie 1920, el s-a prezentat la post, preluând conducerea Brigăzii de Siguranță Soroca.

În primele zile de la Soroca, s-a confruntat cu mai multe probleme de ordin administrativ: insuficiența mobilierului de la sediul Brigăzii, existând doar câteva mese și scaune, și acestea închiriate cu 25-30 de lei pe lună; localul era „complect insuficient și impropriu”, fiind și acesta închiriat, iar proprietarii veneau și-i cereau achitarea plății restante pentru chirie; deoarece era nou venit în localitate, nu reușea să găsească lemne pentru încălzirea localului brigăzii, fiind mare frig și umezeală în cele două odăi. De asemenea, a constatat că, dosarele de serviciu erau într-o mare dezordine; majoritatea personalului era nepregătit pentru activitățile de siguranță (mulți erau oameni „de adunătură”), iar numărul agenților era insuficient pentru această importantă brigadă de la frontieră, unde erau mulți străini și suspecți. Având doar șase colaboratori, C. Constantinescu solicita încă doi agenți, doi ofițeri de poliție, un comisar și un comisar ajutor, în vederea asigurării bunului mers al activității acestei brigăzi. Aceleași constatări le-a făcut și Tudor Sfetcovici, șef de serviciu la Subinspectoratul General al Siguranței Chișinău, cu ocazia inspectării acestei brigăzi.

După o activitate de câteva luni la Soroca, la 14 februarie 1921 C. Constantinescu a fost înștiințat despre detașarea sa la Subinspectoratul General de Siguranță Chișinău, postul de la Soroca urmând să-l predea polițaiului Artur Cristea, fost șef al Poliției punctului de frontieră Rezina. Apoi, după câteva zile, la 28 februarie, C. Constantinescu a fost detașat la conducerea Brigăzii de Siguranță Reni, în locul lui Vasile Vlădescu, trecut la Brigada de Siguranță Cetatea Albă, unde era titular. „Aceste detașări – se spunea în textul înștiințării adresate lui C. Constantinescu – sunt absolut necesare a se face în interesul serviciului, întrucât prin felul cunoștințelor ce fiecare au în concordanță cu importanța în activitatea Brigăzilor de Siguranță, vom putea lucra cu mai mult succes pentru descoperirile și urmăririle în contra acelor ce lucrează în contra siguranței Statului”.

În februarie 1921, C. Constantinescu era acuzat că, pe când activa la Soroca, a facilitat trecerea clandestină din Ucraina în Basarabia a mai multor refugiați evrei, în complicitate cu Comitetele evreiești de ajutorare a refugiaților din Ucraina și a încercat legalizarea lor, prin aplicarea ștampilei Brigăzii de Siguranță pe biletele lor de ședere.

La 15 martie 1921, șeful Brigăzii de Siguranță Soroca venea cu noi informații despre trecutul lui C. Constantinescu. Se raporta că, președintele Tribunalului din Soroca, un judecător și un avocat din aceiași localitate, erau uimiți de faptul, cum unul ca C. Constantinescu putea fi numit la conducerea brigăzii de siguranță, căci, după cum susțineau ei, prin anii 1914-1915, C. Constantinescu ar fi fost condamnat de Tribunalul din Bazargic la un an de închisoare pentru escrocherii și alte abuzuri. Șeful Siguranței de la Soroca mai raporta: „Cu această ocazie ținem să vă mai aducem la cunoștință că în localitate s-a creat o atmosferă foarte neplăcută în jurul acestei instituțiuni și în unanimitate toți îl arată pe Constantinescu, fostul șef (la acel moment detașat, dar care rămânea titular al acestui post – n.a.), ca un om necorect și în relațiuni dubioase cu comitetele evreiești din orașul și județul Soroca”. Pentru a afla în ce măsură cele raportate corespundeau adevărului, Tribunalul județului Caliacra (cu centrul la Bazargic) a fost rugat să elucideze cazul.

Tot atunci (la 19 martie 1921) Romulus P. Voinescu, directorul general al Siguranței Statului, ruga Siguranța basarabeană „a pune în vedere D-lui C. Constantinescu, comisar special, cl.[asa] 1, șeful brigăzii de siguranță Soroca, că față de purtarea detestabilă ce a avut-o în Banat, dacă se va mai dovedi în sarcina sa vreo abatere de la datorie, va fi aspru pedepsit”.

Între timp, la 20 aprilie 1921, a sosit și răspunsul din Cadrilater: Tribunalul județului Caliacra informa că, C. Constantinescu nu a fost condamnat la închisoare de acest Tribunal în anii 1914-1915. Deci, cele declarate de cei trei din Soroca și raportate de Brigada de Siguranță Soroca nu s-au adeverit.

La 15 mai 1921, C. Constantinescu a fost detașat la conducerea Brigăzii de Siguranță Bolgrad, în locul lui Nicolae C. Tănăsescu, care urma să vină în locul lui la Reni. Nicolae Tănăsescu era comisar special de clasa I-a, titular la șefia Brigăzii de Siguranță Hotin și detașat la conducerea Brigăzii de Siguranță Bolgrad. Constantin Constantinescu era titular la șefia Brigăzii de Siguranță Soroca, dar detașat la conducerea Brigăzii de Siguranță Reni. Acum, în urma ultimii detașări, primul trebuia să vină la conducerea Siguranței din Reni, iar secundul la șefia celei din Bolgrad.

Peste două luni a urmat o nouă detașare: la 14 iulie 1921, lui C. Constantinescu i s-a adus la cunoștință că este detașat la conducerea Brigăzii de Siguranță Vâlcov, în locul lui Vladimir Palada, care urma să vină la Bolgrad, unul în locul celuilalt.

La 25 august 1921, erau semnalate noi acuze care planau asupra lui C. Constantinescu. Era învinuit de luare de mită, în schimbul opririi cercetărilor și facilitării eliberării din arest a unui grup de contrabandiști veniți de la Odessa și prinși de agenții Brigăzii de Siguranță Vâlcov. Se spunea că, imediat după arestare, grupul de contrabandiști a fost pus în libertate, după ce l-au mituit pe C. Constantinescu cu suma de 8.000 de lei. Acest caz de mită a ieșit la suprafață doar după rapida eliberare a contrabandiștilor, care le-a părut foarte suspectă funcționarilor brigăzii, locuitorilor și autorităților din Vâlcov.

Deoarece se adunase prea multe fapte împotriva lui, reale sau imaginare, a fost constrâns să demisioneze, ceea ce a și făcut la 1 octombrie 1921.

III.15. Constantin Maimuca.

S-a născut la 9 ianuarie 1896, în localitatea Monastir (Macedonia). Era licențiat în drept la București și Paris, cunoscător a șase limbi străine: franceză, germană, italiană, sârbă, greacă și bulgară. În timpul Primului Război Mondial a fost înrolat ca translator în Armata franceză. Ajuns în România, s-a stabilit aici și a fost angajat ca funcționar la Siguranță Statului.

Începând cu anul 1930, devine șef al I.R.P. Chișinău. În această funcție a reușit să anihileze mai multe rețele comuniste infiltrate de sovietici în Basarabia, despre o bună parte a cărora a scris în lucrarea sa Tehnica și tactica comunistă, publicată în 1936, la Chișinău, în colaborare cu locotenent-colonelul Aurel Panaitescu. În aceeași perioadă a avut un conflict dur cu Ion Antonescu (care comanda Corpul 3 Armată din Chișinău), din cauza politicii dure ordonate de regele Carol al II-lea față de Mișcarea legionară.

A făcut parte din tabăra celor care l-au suspectat pe Mihail Moruzov, șeful S.S.I.A.R., că ar fi fost în serviciul Statului rus și apoi al celui sovietic. În acest sens, C. Maimuca declara: „Comandamentul francez a primit pe acea vreme o serie de informații care arătau că Moruzov ar fi fost spion în solda Consulatului țarist rus de la Galați și că, de asemenea, este spion bulgar. Că ar fi existat oarecari legături între el și consulul rus de la Galați reieșea și din unele rapoarte ale Brigăzii de siguranță din acel oraș către Direcția Generală a Poliției, pe care le-am găsit mai târziu în arhive și le-am copiat”. Când era în cadrul Siguranței din Chișinău, suspectările s-au aprofundat. Pentru aceasta, era neagreat de Moruzov, fiind mutat dintr-un oraș în altul și de la un birou la altul.

A contribuit direct, potrivit propriilor relatări, la îndepărtarea lui Niky Ștefănescu din Siguranță, pe când era la Chișinău. Maimuca îi intentase chiar și o acțiune la parchet.

La 11 mai 1934, prin decizia ministerială nr. 36.566-S, C. Maimuca a fost detașat și însărcinat cu conducerea I.R.P. Cernăuți, iar în octombrie același an, potrivit deciziei ministeriale nr. 74.168-S, a fost detașat de la Cernăuți la Chișinău, la conducerea I.R.P. Chișinău.

Prin decizia ministerială nr. 65.711-S din 27 septembrie 1939, C. Maimuca, inspector de poliție de clasa I-a la I.R.P. Bucegi, detașat la Direcția Generală a Poliției, a fost detașat și însărcinat cu conducerea I.R.P. al Ținutului „Nistru”, în locul lui Vasile Gustav, inspector de poliție de clasa I-a, care a fost trecut titular la Direcția Generală a Poliției. La 1 octombrie 1939, C. Maimuca s-a prezentat la post.

După ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică (28 iunie 1940), în iulie 1940 a fost numit într-un post din Direcția Generală a Poliției, iar din noiembrie 1940, a trecut la conducerea Siguranței (în subordinea lui Alexandru Ghica).

În ianuarie 1941, după ce Ion Antonescu l-a destituit pe Al. Ghica din postul de director general al polițiilor, l-a destituit și pe C. Maimuca din funcția de director în Ministerul de Interne, ambii acuzați că au jucat un rol însemnat în înarmarea legionarilor și protejarea acestora. Constantin Maimuca a luat parte la rebeliunea legionară, baricadându-se împreună cu Ghica în clădirea Siguranței Generale. După înăbușirea rebeliunii, a fost condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în urma intervenției lui Iuliu Maniu, după 3 ani și 8 luni de detenție. După 23 august 1944, a lucrat ca avocat în Baroul Ilfov.

În aprilie 1945, C. Maimuca l-a dat în judecata Curții Marțiale București pe fostul director general al S.S.I., Eugen Cristescu, cerând revizuirea procesului din 1941 și condamnarea lui E. Cristescu, pe care l-a acuzat că „i-a înscenat procesul prin fals și abuz de putere”. Ca rezultat, E. Cristescu a fost condamnat, în contumacie, la 3 ani de închisoare corecțională și 5.000 de lei amendă pentru fals în acte publice și abuz de putere.

Peste câțiva ani, la 18 iulie 1948, este măcinat și el de mașina comunistă de represiune: a fost arestat și judecat cu un lot de foști polițiști (37 de persoane). Tribunalul Militar București l-a condamnat la muncă silnică pe viață (sentința nr. 85 din 30 martie 1957), fiind deținut la penitenciarele Jilava, Făgăraș, Târgșor, Aiud, Sibiu și Gherla. A murit în timpul detenției, la 1 decembrie 1962.

III.16. Gheorghe Manolescu.

Prin decizia ministerială nr. 72.567-S din 15 noiembrie 1924, Gheorghe Manolescu, sublocotenent în rezervă, a fost numit provizoriu, începând cu 15 noiembrie 1924, în funcția de comisar special ajutor de clasa a II-a în Brigada de Siguranță Tighina, în locul vacant existent. În aceiași zi, s-a prezentat la post. Dar, după o activitate de câteva luni, la 23 ianuarie 1925, a depus cererea de demisie din funcție, „când a și părăsit serviciul, fără a i se mai ști de urmă”.

În aceiași zi, șeful Brigăzii de Siguranță Tighina, a adus la cunoștință superiorilor săi despre cererea de demisie a lui Gh. Manolescu și nu regreta nici câtuși de puțin plecarea acestui subordonat, subliniind: „[…] Pe deoparte, [din] însăși redactarea cererii sale, se constată care-i este pregătirea, iar pe de alta, numitul încă de la prezentarea la serviciu, zilnic a dat naștere la certuri cu funcționarii.

Totodată, aprobându-i o permisie de 3 zile, începând de la 3 ianuarie, numitul a plecat la București, de unde s-a întors după o întârziere de 11 zile, ducându-ne în eroare că i s-a prelungit permisiunea de către Dl. Ministru Tătărescu, prelungire, pentru care nu am primit nici un ordin. La întoarcere din această permisie, s-a prezentat la brigadă în lipsa subsemnatului și a comunicat personalului că subsemnatul am fost revocat din funcțiune și că a fost numit [el] în acest post.

În prezent, Dl. Subinspector General al circ.[umscripției] II, cercetează atât cazul de mai sus, cât și un altul de beție și scandal (în care a fost implicat – n.a.) petrecut câtva timp în urmă”.

Șeful Siguranței de la Tighina solicita, în finalul raportului său, să i se accepte demisia lui Gh. Manolescu, iar în cazul că Gh. Manolescu va reveni asupra deciziei sale de demisie și va hotărî să revină în serviciu, să se facă tot posibilul pentru eliminarea lui, căci Siguranța de la Tighina nu-i va mai da „nici o delegație” pentru activitate.

La 1 aprilie 1925, luându-se în vedere cererea categorică venită de la Tighina, demisia lui Gh. Manolescu a fost acceptată.

Și deoarece a plecat imediat din serviciu, „fără a i se mai ști de urmă”, a fost imposibilă anularea legitimației de serviciu și a celei de călătorie pe C.F.R. Pentru a realiza acest lucru, s-a intervenit la Brigada de Siguranță din orașul Galați, unde Gh. Manolescu a declarat că domiciliază, cu solicitarea de a-l identifica. Însă, la 4 iunie 1925, de la Galați a venit un răspuns negativ, în sens că, Gh. Manolescu „este necunoscut în acel oraș, unde numitul își declarase domiciliul”. A fost dat în urmărire generală, pentru a i se retrage legitimațiile de serviciu, pe care le putea folosi în mod abuziv în diverse afaceri.

III.17. Aurel Mărculescu.

S-a născut la 4 februarie 1896, în com. Ploștina, jud. Mehedinți. Era licențiat al Școlii Superioare de Științe de Stat. În 1918, a fost recrutat de Cercul de recrutare Mehedinți și încorporat în Regimentul 57 Infanterie, după care a fost trecut în rezervă cu gradul de sublocotenent. În 1926, când a venit la post în Basarabia, era celibatar.

Prin decizia ministerială nr. 4.149-S din 25 ianuarie 1926, a fost numit, începând cu 1 februarie 1926, în mod provizoriu, până la susținerea examenului de capacitate, în funcția de comisar de clasa I-a în Brigada de Siguranță Tighina, în locul vacant existent, în urma demisiei lui N. Bozianu. La 1 februarie s-a prezentat la post, șef fiindu-i C. Movilescu, comandant al Brigăzii de Siguranță Tighina.

În iulie 1926, a depus un raport, în care, fără să prezinte vreun motiv, a solicitat să fie demis din funcție începând 1 iulie, ceea ce a și avut loc.

III.18. Nicolae T. Moșcu.

S-a născut la 2 ianuarie 1884, la București. A absolvit Liceul Sf. Sava din București, susținând și bacalaureatul, după care a urmat timp de doi ani cursurile Facultății de Drept a Universității din București. În 1919, s-a căsătorit cu Ecaterina. Cunoștea limbile franceză, germană și puțin rusă.

Decorații: Medalia Jubiliară (1906), Avântul Țării (1913), Crucea Serviciu Credincios, clasa a II-a (1913).

La 9 martie 1905, a devenit agent în cadrul Prefecturii Poliției București, iar la 1 aprilie 1906, a avansat la gradul de agent special de clasa a III-a. Apoi, a fost trecut la Direcția Siguranței Generale, în gradul de agent special de clasa a V-a (din 1 aprilie 1908), avansat la scurt timp la gradul de agent special de clasa a IV-a (din 1 noiembrie 1908). La 1 aprilie 1909, a devenit copist de clasa a II-a, apoi copist de clasa I-a (din 1 aprilie 1910), impiegat de clasa I-a (din 1 aprilie 1912). La 1 noiembrie 1914, a fost avansat comisar special ajutor de clasa a II-a, iar la 1 iunie 1915 – comisar special ajutor de clasa I-a.

Nicolae Moșcu, comisar special ajutor de clasa I-a în Direcția Poliției și Siguranței Generale, la 30 mai 1918, prin decizia ministerială nr. 9.173-S, a fost detașat la Serviciul de Siguranță Bălți, iar prin Î.D.R. nr. 1.649 din 2 iulie 1918, a fost avansat la gradul de comisar special de clasa a III-a și numit în funcția de șef al Serviciului Special de Siguranță Bălți, începând din 1 iulie 1918.

Serviciul în Basarabia nu i-a prea fost pe plac și în luna ianuarie 1919, a solicitat mutarea de la Bălți, la Brigada de Siguranță Cernavodă sau la Direcția Poliției și Siguranței Generale, de unde a venit, ori în una din brigăzile controle din București. Motivele cererii de transfer au fost multiple, vreo 15 la număr, printre care: insuficiența salariului; sănătatea șubredă; locuința neconfortabilă; imposibilitatea de a-și aduce mobila la Bălți, etc. I s-a propus, așa după cum a solicitat, un post la Cernavodă, dar a refuzat, pe motiv că erau „stricate podurile, orașul C.[erna] Vodă deteriorat”, dar își menținea cererea pentru un post în brigăzile controle din București.

Solicitarea i-a fost satisfăcută și prin Î.D.R. nr. 3.245 din 29 iulie 1919, N. Moșcu, comisar special de clasa a III-a, șef al Brigăzii de Siguranță Bălți, a fost mutat la funcția de comisar special de clasa a II-a în Direcția Poliției și Siguranței Generale, fără să mai revină vreodată în Siguranța Basarabiei.

III.19. Vladimir Gr. Palada.

S-a născut la 18 iunie 1876, la București. A absolvit 4 clase gimnaziale la Gimnaziul clasic Cantemir Vodă și 4 clase secundare la Liceul Mihai Viteazul din București. A fost recrutat în 1895 de Cercul de recrutare București, ca voluntar în Regimentul 5 Roșiori Craiova, de unde a fost disponibilizat cu gradul de sergent. Începând cu 18 august 1897, a activat în armată, în Regimentul 1 Călărași. S-a căsătorit în 1914, cu Anastasia Vasiliu și în 1919, încă nu avea copii. Cunoștea limba franceză (vorbită).

Decorații: Medalia jubiliară Regele Carol I (1906), medalia Avântul Țării (1914), ordinul Coroana României, cu spade în grad de Cavaler (1919).

Cariera și-a făcut-o activând în poliție, alte funcții, în alte instituții Vladimir Palada nu a deținut. Prin punerea în aplicare a Legii de organizare a Poliției Generale a Statului, la 18 martie 1901 a fost numit subcomisar de clasa a II-a în Poliția București, la circumscripția 36. În 1903, a susținut la Ministerul de Interne examenul de capacitate pentru postul de subcomisar și prin Î.D.R. nr. 1.335 din 1 aprilie 1903, a fost confirmat subcomisar de clasa a II-a la aceiași Poliție, după care, a parcurs următoarele trepte ale ierarhiei:

numit subcomisar de clasa a II-a în Prefectura Poliției București (din 20 aprilie 1907);

avansat subcomisar de clasa a I-a în aceiași Prefectură (din 2 aprilie 1911);

avansat comisar ajutor de clasa a II-a și transferat în Poliția Bazargic (din 19 octombrie 1913);

avansat comisar ajutor de clasa a I-a în aceiași Poliție și detașat la Poliția Balcic (din 29 decembrie 1913);

detașat cu același grad în Serviciul de Siguranță al Poliției Orhei (din 30 mai 1918);

avansat comisar special de clasa a III-a și transferat în Brigada de Siguranță Cahul (din 2 iulie 1918);

a revenit cu același grad la Orhei, în Brigada de Siguranță din localitate (din 7 iulie 1918);

detașat la Brigada de Siguranță Vâlcov (din noiembrie 1919);

avansat comisar special de clasa a I-a în Brigada de Siguranță Cahul (din 26 ianuarie 1921);

detașat la Brigada de Siguranță Bolgrad (din 4 octombrie 1921);

transferat cu gradul de comisar special de clasa I-a în Brigada de Siguranță Bălți (din 19 septembrie 1922);

transferat cu același grad în Brigada de Siguranță Cahul (din 2 octombrie 1922);

pus în retragere din oficiu pe ziua de 1 august 1929, spre a-și aranja drepturile la pensie (la 31 iulie 1929).

De menționat, că de când și-a început activitatea în poliție și până în anul 1922, s-a aflat fără întrerupere în serviciu.

În Siguranța Basarabiei a venit imediat după Marea Unire, atunci când prin decizia ministerială nr. 9.173-S din 30 mai 1918, a fost detașat la Serviciul de Siguranță al Poliției Orhei. După aceasta, potrivit Î.D.R. nr. 1.649 din 2 iulie 1918, a fost transferat ca titular la conducerea Serviciului de Siguranță Cahul, începând cu 1 iulie. La doar câteva zile, prin decizia ministerială nr. 12.140-S din 7 iulie 1918, a fost detașat la șefia Brigăzii de Siguranță Orhei, în locul comisarului special de clasa a III-a, Toma Cernătescu, detașat la conducerea Serviciului Special de Siguranță Reni. Aici a funcționat până la 1 septembrie 1919, când detașarea i s-a ridicat și a fost trimis cu serviciul la Vâlcov, la conducerea Brigăzii de Siguranță din localitate, în locul comisarului special de clasa a III-a, I. Ionescu, detașat până la noi dispoziții, la Subinspectoratul General al Siguranței din Basarabia, prin decizia ministerială nr. 30.781-S din 30 septembrie 1919. Conducerea Brigăzii de Siguranță Orhei i-a fost încredințată comisarului special de clasa a III-a, Ioan Georgescu.

Între timp, postul unde era titular (șef al Brigăzii de Siguranță Cahul), i-a fost suprimat prin noul buget al anului 1920/1921. În condițiile rămânerii fără post, s-a intervenit la autoritățile superioare pentru clarificarea situației lui. În urma acestei intervenții, i s-a explicat că prin noua repartizare a personalului, publicată în Monitorul Oficial nr. 158/920, postul lui nu a fost desființat și că el rămâne în continuare titular la șefia Brigăzii de Siguranță Cahul (dar detașat la Brigada de Siguranță Vâlcov). Mai mult, prin noul buget, postul lui de comisar special de clasa a III-a, s-a transformat în unul de clasa I-a. Iar la 1 ianuarie 1921, Vl. Palada a fost avansat comisar special de clasa I-a.

La 12 februarie 1921, i s-a propus să fie detașat la conducerea Brigăzii de Siguranță Soroca, însă a refuzat, motivând că este legat de sudul Basarabiei, având și proprietăți la Mangalia și București, pe care de aici mai ușor le administra. Accepta detașarea la orice brigadă de siguranță din sudul Basarabiei și în nici un caz la Soroca, „fiind la extremitate cu totul opusă intereselor mele familiare”. I-a fost luată în considerare solicitarea și la 14 februarie, i s-a telegrafiat că rămâne în continuare detașat la Vâlcov. Dar la 29 mai 1921, luându-se în vedere interesul lui Vl. Palada pentru sudul Basarabiei, i s-a propus detașarea la șefia Brigăzii de Siguranță Bolgrad, în locul lui, la Vâlcov, urmând să vină Constantin Constantinescu, șeful Brigăzii de Siguranță Reni, detașat la Bolgrad. Constantin Constantinescu era cel care a solicitat detașarea la Vâlcov. Putea veni aici numai dacă Vl. Palada accepta să fie detașat în locul lui, la Bolgrad. Însă, Vl. Palada înclina spre mutarea sa provizorie la Reni, mai aproape de Galați, unde urma să i se facă o intervenție chirurgicală de fistulă. La 1 iunie 1921, a acceptat șefia Brigăzii de Siguranță Bolgrad, fiind implorat de C. Constantinescu, care își dorea să vină la Vâlcov. A acceptat să vină la Bolgrad și pentru că i s-a agravat starea sănătății, iar la Vâlcov nu era un medic-chirurg, care să-l poată opera.

La 14 iulie 1921, a primit ordin să se prezinte la noul post de la Bolgrad, iar la 4 octombrie 1921, prin decizia ministerială nr. 67.081-S, a fost detașat oficial la conducerea Siguranței din Bolgrad.

La 14 iunie 1922, era propus ca titular pentru postul de șef al Poliției punctului de frontieră Atachi-Soroca, fiind „un vechi polițist cu experiență, muncitor și apt pentru această funcțiune”, în locul polițaiului de clasa I-a, Constantin Marinescu. Această propunere a fost respinsă, „întrucât locul nu este vacant”. În schimb, la 19 septembrie 1922, prin decizia ministerială nr. 64.973-S, Vl. Palada, comisar special de clasa I-a, șef al Brigăzii de Siguranță Cahul, a fost transferat la conducerea Brigăzii de Siguranță Bălți, în locul comisarului special de clasa I-a, Vasile Ștefănescu, care urma să vină la Cahul. Acest schimb de posturi nu a durat mult și la 2 octombrie 1922, prin decizia ministerială nr. 67.774-S, s-a revenit la vechea situație: Vl. Palada la Cahul, iar V. Ștefănescu la Bălți.

Aceste mutări nu l-au mulțumit pe Vl. Palada: fiind detașat la șefia Brigăzii de Siguranță Bolgrad, el a fost transferat la Bălți, după care mutat titular în fostul său post de la Cahul. La 15 octombrie 1922, el solicita să se revină asupra menținerii detașării sale la Bolgrad: „neprevăzând mutarea mea la Cahul, m-am aprovizionat în vederea iernii cu cele necesare gospodăriei, această mutare punându-mă într-o situație cât se poate de critică. Binevoiți, Vă rog, a interveni să rămân detașat la Bolgrad până la 1 Aprilie a.c.”. Solicitării i s-a dat curs, el rămânând în continuare să activeze la Bolgrad. Doar la 14 aprilie 1923, detașarea de la Bolgrad i-a fost ridicată, urmând să se prezinte „în interes de serviciu”, la postul său de la Cahul, unde era în continuare titular.

Pe când era la șefia Brigăzii de Siguranță Orhei, în momentele când se afla indisponibil (bolnav sau plecat în deplasare), era înlocuit de comisarul de clasa I-a Gheorghe Broască sau de subcomisarul de clasa I-a Traian Voiculescu. Iar atunci când se afla la conducerea Brigăzii de Siguranță Vâlcov, era înlocuit de subcomisarul de clasa I-a Ion Jalubă sau de către polițaiul orașului Cahul, Ioan Teodorescu. În 1924, suferea de artrită reumatică, solicitând pentru tratament un concediu de 30 de zile, începând cu 1 august, având de gând să plece în acest scop la băile de nămol de la Techirghiol, jud. Constanța.

În general, s-a achitat cu bine de misiunile primite în postul de șef al Siguranței Cahul. În „foaia calificativă” pentru anul 1926 (1 mai 1926 – 1 mai 1927), inspectorul general al Siguranței basarabene, Zaharia Husărescu, îl apreciat în felul următor: „1) Nota generală de calificație: foarte bună. 2) Posedă destule cunoștințe profesionale. 3) Este priceput și conștiincios în serviciu. 4) Are purtări bune față de funcționari și față de public”. O asemenea apreciere a primit și pentru anul 1929.

La 1 august 1929, prin decizia ministerială nr. 48.673-S din 31 iulie 1929, Vl. Palada a fost pus în retragere din oficiu, spre a-și regla drepturile la pensie.

III.20. Grigore Petrescu.

Prin decizia ministerială nr. 5.5704-S din 23 septembrie 1926, Grigore Petrescu, comisar special de clasa a III-a în Prefectura Poliției Cluj, a fost detașat, la cerere, la Brigada de Siguranță Tighina. Această detașare era insuficientă pentru Siguranța de la Chișinău, care, motivând lipsa de personal, a intervenit la 9 decembrie 1926, la București, pentru mutarea definitivă a lui Gr. Petrescu la Tighina. Solicitarea a fost aprobată și la 16 decembrie 1926, potrivit deciziei ministeriale nr. 73.432-S, a fost trecut în funcția de comisar special de clasa a III-a în Brigada de Siguranță Tighina, în locul vacant, iar prin decizia ministerială nr. 216.740-S din 1 martie 1928, a fost înaintat la funcția de comisar special de clasa a II-a, începând cu 15 februarie același an.

Anterior transferării la Tighina, prin decizia ministerială nr. 72.770-S din 14 decembrie 1926, din motive necunoscute pentru noi, Gr. Petrescu a fost exclus din funcție, cu pierderea salariului pe timp de o lună.

În mai 1927, era acuzat de un subaltern că, a fost bătut și amenințat că, dacă va mai veni la serviciu îl va „bate cu capul de pereți” până îi vor ieși creierii. Motivul „bătăii” și „amenințării” ar fi fost neexecutarea unui ordin de serviciu: „pătimitul” a fost „necuviincios cu el (Gr. Petrescu – n.a.) cu ocazia unei însărcinări ce urma s-o îndeplinească”. Subalternul a plecat la Chișinău, la Inspectoratul Siguranței Generale, și s-a plâns pe șeful său de la Tighina. Imediat a demarat investigarea cazului, în timpul căreia toți martorii au declarat că Gr. Petrescu nu a lovit pe nimeni.

Deși nu i s-a constatat nici o vină, Gr. Petrescu a fost totuși transferat, prin decizia ministerială nr. 31.824-S din 8 iunie 1927, la Serviciul Special de Siguranță Cetatea Albă, iar din 1 ianuarie 1928 (prin decizia ministerială nr. 77.079-S din 30 decembrie 1927), a preluat conducerea acestui Serviciu.

Pe tot parcursul serviciului, era considerat „un bun ofițer de poliție și a dat dovadă de activitate și devotament în serviciu”. La 16 mai 1928, șeful Siguranței basarabene, Zaharia Husărescu, a propus să fie înaintat la excepțional în funcția de comisar special de clasa I-a.

La Cetatea Albă, Gr. Petrescu nu a scăpat de noi acuze, similare celor de la Tighina. Ziarul Dimineața, nr. 7.857 din 24 octombrie 1928, scria că, cu câteva zile în urmă, Gr. Petrescu, șeful Siguranței din Cetatea Albă, l-ar fi bătut grav pe un ziarist din localitate. S-a dispus cercetarea celor semnalate de ziarul Dimineața. Investigațiile au arătat că ziaristul „bătut” era Iosif Rîvkin, corespondent la cotidianul Poșta Basarabiei din Cetatea Albă. Acesta lansase zvonuri prin oraș că, Gr. Petrescu a fost retrogradat subcomisar și mutat la Iași. Rîvkin a fost chemat la Siguranța din Cetatea Albă pentru explicații, unde i s-au dresat acte pentru faptul discreditării unui șef de autoritate. Ulterior, Rîvkin a declarat că, în timpul cercetărilor din incinta Siguranței, a fost maltratat personal de Gr. Petrescu, prezentând și actele medicale care demonstrau că a suferit leziuni corporale. Însă, cercetările au demonstrat că, Rîvkin nu a fost maltratat, iar certificatul medical era fals.

Referitor la această situație, Gr. Petrescu sublinia că, acțiunile lui Rîvkin nu erau îndreptate împotriva lui personal, ci împotriva Siguranței locale, care l-a semnalat în 1921, ca făcând parte dintr-o organizație teroristă, raportându-se atunci despre aceasta Inspectoratului General de Siguranță Chișinău (raportul nr. 4.703 din 21 noiembrie 1921). Grigore Petrescu explica că, nu era nevoie să-l lovească pe Rîvkin pentru a-i scoate declarațiile necesare, căci contra lui erau deja dresate actele de dare în judecată.

Deci, toate acțiunile lui Rîvkin au fost îndreptate spre discreditarea Siguranței și slăbirea acțiunilor ei, prin „compromiterea” conducerii, iar ziarul Dimineața a susținut voit sau nu aceste acțiuni. Rîvkin nu a depus nici o plângere în judecată împotriva lui Gr. Petrescu, căci ar fi pierdut procesul, urmărind doar faptul ca acest caz să fie pe larg și subiectiv prezentat în presă.

Deși s-a demonstrat că totul a fost un fals inventat de Rîvkin, presa timpului a reacționat cu vehemență împotriva „abuzurilor” Siguranței, vorbind de „Sălbatica agresiune a șefului siguranței din Cetatea Albă”, iar Uniunea ziariștilor profesioniști din Basarabia s-a convocat la 25 octombrie într-o ședință, pentru a condamna „agresiunea” împotriva lui Rîvkin, publicând în presă și un protest.

Ziarul de limbă rusă Бeccаpабcкoe cлoвo (Cuvântul Basarabiei) din 26 octombrie 1928, își exprima nemulțumirea față de „maltratarea” lui Rîvkin, considerând că este o reacție ieșită din comun din partea Siguranței față de simplul fapt al răspândirii unui „zvon despre transferul unui funcționar”.

Zvonurile lansate de Rîvkin, privind mutarea șefului Siguranței din Cetatea Albă la alt post, urmate de acest scandal, au dus într-adevăr la transferarea lui Gr. Petrescu, deși nu i se constatase nici o vină. La 19 noiembrie 1928, ziarul Бeccаpабcкoe cлoвo își anunța cititorii că, pentru faptul „maltratării” lui Rîvkin, Gr. Petrescu a fost trecut cu serviciul în cancelaria Inspectoratului General al Siguranței Basarabiei, în calitate de funcționar de rând. În realitate, prin decizia ministerială nr. 69.003-S din 14 noiembrie 1928, Gr. Petrescu a fost detașat (și nu mutat de tot) la Inspectoratul General al Siguranței Basarabiei. Însă, aceasta nu a fost o hotărâre definitivă: la 3 decembrie 1928, prin decizia ministerială nr. 73.283-S, Gr. Petrescu a fost suspendat din funcție până la terminarea anchetei în cazul Rîvkin. Iar la 19 decembrie 1928, Inspectoratul General de Siguranță din Basarabia venea cu propunerea în fața autorităților de la București, ca Gr. Petrescu să fie transferat pe cale disciplinară, într-un alt post, în afara Basarabiei.

„Foaia calificativă” pentru anul 1929, semnată de Zaharia Husărescu, era în parte defavorabilă pentru Gr. Petrescu: „Nu posedă suficiente cunoștințe profesionale. Lipsit de activitate în serviciu. Inteligent și cu bune purtări față de colegi și public. Calificația Bună”.

În aprilie 1929, după încheierea cercetării cazului Rîvkin, Gr. Petrescu era așteptat să se prezinte în fața Comisiei de Disciplină de pe lângă Ministerul de Interne. Comisia și-a dat avizul negativ și prin decizia ministerială nr. 35.663-S din 6 iunie 1929, el a fost mutat, începând cu 1 iunie 1929, la Poliția gării Adjud.

În noiembrie 1933, a revenit cu serviciul la Cetatea Albă: prin decizia ministerială nr. 79.709-S din 21 noiembrie 1933, fostul comisar de siguranță Gr. Petrescu, a fost numit informator la Chestura Poliției Cetatea Albă, cu o diurnă lunară de 3.000 de lei și delegat să îndeplinească funcția de comisar la această Chestură. Dar nu a activat mult timp aici: prin ordinul circular confidențial nr. 5.709-S din 24 ianuarie 1934, toți informatorii cu și fără delegație, au fost trecuți în disponibilitate începând cu 1 ianuarie 1934. În baza acestui ordin confidențial, a fost emisă decizia ministerială nr. 45.462-S/934, potrivit căreia 13 funcționari-informatori din Basarabia, inclusiv Gr. Petrescu, au încetat să mai funcționeze.

III.21. Alexandru Răileanu.

Alexandru Răileanu era un vechi cadru de poliție. În timpul Primului Război Mondial a mers voluntar în Armata română. Având gradul de plutonier, fiind din contingentul anului 1898, a luptat pe front, în Regimentele 73, 4 Ilfov, 20 și 16 Suceava. S-a demobilizat la 31 mai 1918.

A fost decorat în câteva rânduri pentru „fapte de bravură”: medalia Bărbăție și Credință, clasa a II-a cu spade (pentru bravura cu care a condus plutonul său din regimentul 4 Ilfov la atacul din ziua de 19 decembrie 1916) și clasa I-a (pentru devotamentul și destoinicia cu care a asigurat Regimentului 16 Infanterie muniții pe timpul luptelor din 1917).

La 23 iulie 1920, prin decizia ministerială nr. 35.672, a fost numit în funcția de comisar de clasa a III-a în Poliția orașului Isacceia, unde a funcționat până la 15 iulie 1921, când a fost revocat din funcție prin decizia ministerială nr. 44.181 din 21 iulie 1921. Revocarea a avut loc din cauză că, a trecut-o pe soția sa în statele de salariu ale Poliției Isacceia, în lunile mai și iunie a acelui an, în calitate de copist de clasa a II-a, încasând salariu fără a fi numită în funcție.

Peste o jumătate de an, prin decizia ministerială nr. 3.026-S din 17 ianuarie 1922, Alexandru Răileanu, fost comisar, domiciliat în Tulcea, str. Regina Elisabeta nr. 123, a fost numit, începând cu 16 ianuarie, în funcția de comisar special ajutor de clasa a II-a, în Brigada de Siguranță Cetatea Albă. În ziua de 9 februarie, a depus jurământul înaintea intrării în funcțiune: „Jur în numele lui Dumnezeu și declar pe onoarea și conștiința mea, credință M.S. Regelui, Dinastiei Sale și Constituției Țării mele. De a aplica legile și a mă conforma lor. Așa să mă ajute Dumnezeu”.

Dar nu a activat prea mult la această brigadă: la 20 februarie, șeful său intervenea la Chișinău pentru a i se acorda lui Al. Răileanu 10 zile de concediu, cu începere din 26 februarie, „pentru a merge în orașul Tulcea, spre a-și exercita drepturile de vot, unde figurează înscris în listele electorale”. La sfârșitul lunii martie, i s-a mai aprobat o permisie de 8 zile, iar prin decizia ministerială nr. 20.764 din 29 martie 1922, a fost transferat, cu începere din 1 aprilie, în aceiași funcție, la Brigada de Siguranță Silistra și detașat la Brigada de Siguranță Tulcea (în subordinele Inspectoratului de Siguranță Constanța), unde își avea familia. Dar din 16 iulie, în urma deciziei ministeriale nr. 49.760-S din 18 iulie 1922, a fost readus, prin transfer, la Brigada de Siguranță din Cetatea Albă, în locul vacant (în urma înaintării lui Grigore Marinescu) și detașat la Brigada de Siguranță Ismail.

La 26 septembrie 1922, după ce a revenit dintr-un concediu de 20 de zile (în interes familiar), i s-a adus la cunoștință că este detașat, până la noi dispoziții, la Brigada de Siguranță Orhei, însă după câteva zile s-a dispus rămânerea lui pe loc, la Ismail. În locul lui la Orhei, în ziua de 6 octombrie, a fost detașat Emil Catană, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail.

Revizuirea deciziei de detașare la Orhei, s-a făcut după ce el a intervenit la ministrul de Interne: „De la 16 Ianuarie a.c. (1922 – n.a.), până azi, am avut 6 mutări, iar în prezent am primit ordinul telegrafic Nr. 16.894, că sunt mutat la Orhei, toate aceste mutări, la sute de kilometri, neprimind nici un ban pentru transport.

Sunt familist cu copii în școli, n-am nici un venit, averea mi-a fost devastată de inamic în Județul Tulcea la ocupare (în timpul Primului Război Mondial – n.a.), din cauza acestor mutări am fost nevoit a vinde ultima mea avere părintească, compusă din 5 hectare [de] pământ, pe care am cheltuit-o, am vândut haine din casă până când și paturile”. În final, ruga „să fiu mutat la Brigada de Siguranță Tulcea, unde este vacanță și am familia stabilită și copii la liceu, căci cu suma de lei 690, ce primesc lunar cu accesorii cu tot, nu pot suporta cheltuieli în două părți și mutări la sute de kilometri, fără a primi cheltuieli de transport”.

La 11 octombrie 1922, s-a intervenit la București pentru transferarea lui Al. Răileanu, ca titular, de la Brigada de Siguranță Cetatea Albă, la Brigada din Ismail, în locul lui Ioan Topor, care și-a depus demisia la 23 septembrie 1922. Însă, la 28 octombrie s-a adus la cunoștință că, acest lucru este deja imposibil de făcut, căci prin decizia ministerială nr. 70.939 din 10 octombrie 1922, în acel post a fost numit Constantin G. Corbu.

Tot atunci, Al. Răileanu a aflat că, postul de șef al Brigăzii de Siguranță Leova este vacant și a depus un raport prin care a solicitat să fie înaintat în grad și numit la șefia acestei brigăzi, căci cunoștea „serviciul atât al siguranței Statului, cât și al poliției administrative”, în care a funcționat în gradul de subcomisar la Poliția orașului Tulcea și în gradul de comisar-șef la Poliția orașului Isacceia. Această cerere era adresată și din motivul că, în calitate de demobilizat, era înscris la împroprietărire în jud. Cahul, unde se afla Brigada de Siguranță Leova și dorea să se afle acolo la parcelare. Șeful lui de la Ismail, a intervenit la Chișinău pentru aprobarea acestui raport, subliniind că, Al. Răileanu „este apt de a conduce acest serviciu (Brigada de Siguranță Leova – n.a.), fiind un vechi ofițer de poliție și adânc cunoscător al legilor și regulamentelor”. Dar nici de această dată nu i-a reușit să fie numit într-un post de conducere, deoarece Brigada de Siguranță Leova deja avea conducător.

În schimb, i s-a realizat dorința de a reveni la familia sa în Tulcea: la 25 noiembrie 1922, prin decizia ministerială nr. 8.183, a fost detașat cu serviciul, până la noi dispoziții, la Brigada de Siguranță Tulcea. Însă, nici după o lună de zile de activitate acolo, în ziua de 7 decembrie 1922, prin decizia ministerială nr. 83.923, a fost suspendat din funcție, cu pierderea salariului pe timp de 10 zile și avertisment de revocare din funcție, pentru „mod rău de a se comporta în serviciu”. Această pedeapsă a primit-o pentru faptul că, „sub amenințare că va fi trimis peste Nistru, a pretins măcelarului Moscu Ițcovici din Ismail suma de lei 1.000”. Inspectorul general Zaharia Husărescu propunea pentru această ilegalitate, revocarea lui din funcție, însă pedeapsa disciplinară a fost ceva mai ușoară – suspendare din funcție, – căci urma judecarea lui la Parchetul Ismail, după care trebuia să se decidă dacă va mai rămânea în funcție.

În privința acestui caz, Al. Răileanu nega orice încercare de estorcare de bani de la Moscu Ițcovici, pe care, după cum declara, l-a găsit dormind jos în stradă, în completă stare de ebrietate. L-a ridicat și cu o căruță, l-a dus acasă, iar a doua zi, acesta urma să se prezinte la poliție pentru a fi sancționat legal, dar nu s-a prezentat. În schimb, fiul lui Ițcovici, de 21 de ani, a declarat că situația a fost cu totul alta: în acea zi, a venit la ei la gheretă un individ, care a cerut bani pentru Al. Răileanu. Refuzând să dea bani, el și cu tatăl său au fost amenințați. Iar Moscu Ițcovici a declarat că, a fost abordat de un necunoscut pe drum, care i-a spus să vină într-una din cârciumile Ismailului, unde era așteptat de Al. Răileanu de la Siguranță, pentru o discuție. Acolo i s-a spus că, se cunoaște faptul că, a „vorbit contra României” și că sunt patru note informative în această privință și dacă vrea să scape de eventualele neplăceri, să-i dea 1.000 de lei. Ițcovici l-a rugat să fie lăsat în pace, căci este om sărac, la care i s-a spus că dacă nu are 1.000 de lei, să dea cel puțin 400. A căzut de acord și a promis că va da banii peste câteva zile. Între timp, Al. Răileanu a venit la ghereta unde lucra Ițcovici și a luat vreo 4-5 kg. de carne, fără să plătească, iar agentul care era cu el – 1 kg. de carne. Peste câteva zile, a venit la gheretă agentul – omul lui Al. Răileanu – și a cerut ca cei 400 de lei să-i fie duși lui Răileanu, care așteptă într-o prăvălie. Ițcovici a răspuns că nu poate să meargă, deoarece nu are cine vinde carnea. În acel moment, a intervenit fiul lui Ițcovici, revoltat că i se cer bani tatălui său, fără nici un motiv. Agentul, enervat, i-a amenințat, spunând că vor fi luați la Siguranță.

Fără să aștepte rezultatul cercetărilor de serviciu, Inspectoratul General de Siguranță din Basarabia a intervenit la Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale pentru revocarea lui Al. Răileanu din funcție, care prin fapta sa a discreditat Siguranța în ochii populației. Se insista, de asemenea, să fie dat spre judecare Tribunalului din Ismail.

La 21 decembrie 1922, prin decizia ministerială nr. 86.286, detașarea lui Al. Răileanu la Brigada de Siguranță Tulcea a fost ridicată, urmând să revină la postul său de la Brigada de Siguranță Cetatea Albă. Vestea revenirii lui Al. Răileanu la Cetatea Albă, l-a nemulțumit pe șeful Brigăzii de Siguranță de acolo. Acesta, la 3 ianuarie 1923, se adresa Inspectoratului General de Siguranță Chișinău, cu rugămintea de a-l lua pe Al. Răileanu de la această Brigadă: „din informațiile ce [le] avem, [Al. Răileanu] ar fi un element rău, pe baza cărora vă rugăm să binevoiți a-l detașa la altă brigadă, motivând aceasta prin faptul că am avea încă unul la această Brigadă în plus a-l supraveghea, spre a nu micșora prestigiul acestei Instituții”. Doleanța a fost luată în considerare și la finele lunii ianuarie (prin decizia ministerială nr. 679-S din 3 ianuarie 1923), Al. Răileanu a fost detașat la Brigada de Siguranță Leova.

La 24 februarie 1923, a urmat o nouă sancțiune (prin decizia ministerială nr. 11.142), Al. Răileanu fiind amendat cu pierderea salariului pe timp de 7 zile și avertisment de revocare, pentru luare de mită. La 16 martie, „în interesul serviciului”, i s-a prelungit detașarea (deja pe cale disciplinară) la Leova, în locul lui la Cetatea Albă, de la Leova, venind Nicolae Stoienescu, comisar special ajutor de clasa a II-a (decizia ministerială nr. 17.551 din 7 martie 1923). Dar Al. Răileanu nu s-a prezentat la post și la 17 martie, Teodor Lunguțescu, șeful Brigăzii de Siguranță Leova a raportat la Chișinău că, Al. Răileanu „nici până în prezent nu s-a prezentat la serviciu, deși toate condițiile ce le-a avut au expirat de mult și vă rugăm să binevoiți a dispune”. Nici la 28 martie, el nu era prezent la serviciu. Iar Tribunalul din Tulcea informa Brigada de Siguranță din Leova că, Al. Răileanu a fost numit ca funcționar la acel tribunal și trebuie să se prezinte de urgență la post.

În aceiași zi, de 28 martie, se aducea la cunoștință că, s-a intervenit la Chișinău pentru revocarea din funcție a lui Al. Răileanu, începând cu 1 februarie, pentru „părăsire de post”. Revocarea lui s-a produs, însă destul de târziu, la 2 iunie 1923, prin decizia ministerială nr. 38.858.

În aprilie 1924, nemulțumit probabil de concedierea lui din Siguranță, Al. Răileanu a trimis pe numele prim-ministrului o scrisoare, în care îi denunța pe funcționarii Brigăzii de Siguranță Ismail, învinuindu-i de diverse abuzuri și ilegalități: izgonirea nemotivată a unor refugiați din Ismail; angajarea unor agente acoperite, care primeau doar salariu și nimic nu făceau; în anul 1922, nu s-a procurat combustibilul necesar pentru brigadă; soția lui Dumitru Husărescu, șeful brigăzii, figura în statele de plată ca impiegată, fără să vină la serviciu; l-a preschimbarea unui bilet de liberă trecere pentru străini se percepea o taxă ilegală de 500-1.000 de lei; D. Husărescu a intervenit la Chișinău pentru a se influența decizia instanței de judecată asupra unui individ, stăruind pentru achitarea lui; comportament nedemn al comisarului ajutor Catană față de populație și colegii săi de serviciu, etc.

La 31 decembrie 1924, după inspectarea acestei brigăzi, efectuate în urma denunțului de mai sus, Dumitru Husărescu raporta la Chișinău că, toate acuzațiile ce au fost aduse de Al. Răileanu „au fost înscenări care ne micșorează prestigiul față de șefi și subalterni și populație”. Iar autorul scrisorii era „un bolnav de neurotomie și predominat de viciul cleptomanic și care a fost gonit din Corpul Jandarmeriei, din Corpul Notarilor, Percepției, Pescăriei, Poliției și în câteva rânduri a fost bătut de Prefectul de Tulcea și Deputatul Ciupercă, a fost trimis la urmă ca vagabondiar în Comuna Lunca unde a fost căsătorit, locuitorii i-au dat foc casei, astăzi este părăsit de soție, nemaiștiindu-se de urma sa”.

III.22. Teodor Sfetcovici.

Teodor Sfetcovici a fost unul din înalții demnitari ai Siguranței Statului din Basarabia de la începutul anilor `20, care a deținut funcția de șef de serviciu în cadrul Subinspectoratului (apoi Inspectoratului) General al Siguranței de la Chișinău, avansând până la funcția de inspector regional în Bucovina. Era tipul de funcționar, care cu orice preț încerca să avanseze pe scara ierarhică.

A venit în Siguranța Basarabiei, în baza deciziei ministeriale nr. 46.576-S din 27 septembrie 1920, de la funcția de șef de serviciu în Brigada de Siguranță Tulcea, în cea de șef de serviciu la Subinspectoratul General de Siguranță din Basarabia, în locul lui Ion Zaharescu, însărcinat cu conducerea Brigăzii de Siguranță Iași.

În anul 1921, a avut să cerceteze un caz grav de abuz în serviciu al unor funcționari de la Hotin, care au încercat să profite pe seama „legalizării” refugiaților veniți de peste Nistru în România.

De menționat că, cei veniți de peste Nistru erau destui de mulți, numărul crescând din zi în zi. Unii fugeau din Ucraina pentru a scăpa de persecuțiile regimului sovietic, de foame și teroare, iar alții pentru reîntregirea familiei. Pe seama acestor refugiați, deseori, funcționarii de stat au profitat din plin, facilitându-le trecerile ilegale sau eliberându-le acte de ședere, în schimbul unor recompense. Spre exemplu, la 4 iunie 1921, Divizia a 8-a semnala că „subprefectul (județului Hotin – n.a.) Periteatco și agentul Popovici din Secureni” au eliberat ilegal peste 5.000 de bilete de identitate refugiaților, luând pentru fiecare bilet câte 100-200 de lei. Informația urma să fie verificată și în caz că se confirmau cele semnalate, trebuiau demarate investigațiile.

Multor refugiați veniți de peste Nistru li s-au eliberat pașapoarte, acordându-li-se în acest mod ilegal, cetățenia română. În prima jumătate a anului 1921, la Comitetul refugiaților din Hotin erau înscriși 654 de refugiați, majoritatea posedând acte de ședere, eliberate de unii funcționari de la diverse autorități. Semnalarea acestui caz a dus la demararea cercetărilor.

În iulie 1921, Zaharia Husărescu, inspectorul general al Siguranței din Basarabia, l-a delegat pe Teodor Sfetcovici, să se ocupe de anchetarea „afacerii pașapoartelor de la Hotin”. Acesta, deplasându-se la fața locului, a luat contact cu informatorii Siguranței, care i-au confirmat că, „în adevăr s-au eliberat pașapoarte aproape la toți refugiații de peste Nistru” de către autoritățile locale și județene, fără ca aceste persoane să fie cetățeni români. Teodor Sfetcovici a constatat că, cei ce au primit pașapoarte românești erau „parte refugiați și majoritatea curieri propagandiști pentru a lucra în mod secret la opera ce o urmăresc cu nerăbdare, la răscoala maselor țărănești și orășenești, și în urmă finalul să fie revoluția și neliniștea în țara noastră”.

Teodor Sfetcovici a reușit să obțină registrul oficial al Comitetului de refugiați evrei de peste Nistru, cu un volum de 46 de file, procurat de la secretarul acestui Comitet, Moise Roizman. „Acest registru – sublinia Sfetcovici – este oglinda fidelă unde se poate găsi numele celor cari au trecut Nistrul în Hotin prin diferite puncte, care s-au înscris la comitet și după cum ne declară însuși Secretarul Comitetului, tot ce este arătat în registru, este declarația autentică a fiecărui refugiat de unde a sosit, cu cine, când și ce etate are, etc.”. Sfetcovici a confruntat datele acestui registru cu cele din registrul eliberării pașapoartelor de la prefectura județului Hotin, constatând că, pașapoartele eliberate evreilor refugiați de peste Nistru erau false.

Cel ce i-a făcut rost de registrul refugiaților evrei, relata că, odată cu începerea anchetei „pașapoartelor false”, el a fost contactat de niște persoane, care îi ofereau 100.000 de lei, „pentru a nu mai face rău la nimeni și a da acest registru înapoi”. Acele persoane nu erau altcineva decât: „Directorul Prefecturii (Hotin – n.a.), Rabinul orașului, vreo trei șefi de la Primărie și o parte din funcționarii superiori de la Poliție”. Registrul indica clar asupra fraudelor comise de unii înalți funcționari din administrația județului Hotin, în schimbul unei sume frumoase de bani, „căci sunt – după cum se susținea – 6-7 sute [de] pașapoarte liberate pe preț între 10-15 mii [de] lei fiecare”.

La mijlocul lunii iulie 1921, după încheierea cercetărilor de la Hotin, T. Sfetcovici a revenit la Chișinău, dar nu pentru mult timp: la 27 august 1921, era înștiințat că, potrivit ordinului Ministerului de Interne nr. 49.327 din 17 august 1921, „sunteți delegat cu serviciul până la noi dispozițiuni la Bălți, unde veți primi și compila toate informațiunile de la Brigăzile de siguranță Soroca și Bălți, și punctele (de frontieră – n.a.) respective, pe care le veți comunica zilnic, telegrafic, Dlui Inspector General Administrativ Bogdan, de pe lângă Corpul 4 armată”, în vederea realizării acțiunii ordonate de guvern, de stârpire a bandelor teroriste și de tâlhari din nordul Basarabiei.

Cu o zi înainte, la 26 august 1921, fusese emisă decizia ministerială nr. 52.408-S, de detașare a lui ca ajutor al inspectorului general Bogdan și a plecat la Bălți. La 29 august 1921, a primit ordin să plece la Iași și să se prezinte inspectorului general Bogdan pentru instrucțiuni.

Cât a stat la Bălți, a dat dovadă de un comportament nedemn pentru un ofițer de poliție (abuz în serviciu) și s-a manifestat deschis împotriva șefului Brigăzii de Siguranță Bălți, comisarul special Grigore Costescu. Iată ce raporta mai târziu despre aceasta Direcției Generale a Poliției și Siguranței, inspectorul general Z. Husărescu: „Din cercetările făcute de noi personal la Bălți, se constată că, Dl. Teodor Sfetcovici, fostul Șef de Serviciu, pe timpul cât a urmat cercetarea și instrucția înaintea Parchetului din acel oraș, împotriva Comisarului Special Grigore Costescu, a avut o atitudine cu totul defavorabilă instituției noastre.

În loc să fi fost obiectiv, după cum se cere în astfel de împrejurări, numitul, prin tot felul de insinuări a căutat să creeze o atmosferă neprielnică întregului personal de la zisa Brigadă de Siguranță, fapt care a surprins însăși opinia publică și a determinat organele parchetului să anticipeze la aplicarea de măsuri extreme.

Cu autoritatea ce-i dădea calitatea sa, a influențat parte din personalul Brigăzii, intimidând pe unii și silind pe alții să facă declarațiuni inexacte, cari au contribuit la imediata arestare a șefului lor.

Apoi, cu vădită rea credință a urmărit chiar apelul făcut înaintea Camerei de Punere sub Acuzare din Chișinău, unde în ziua judecății a ținut să fie prezent, căutând pe aci, pe toate căile, să influențeze asupra opiniei judecătorilor.

Prin această atitudine necugetată, s-a dat prilej și elementelor subversive potrivnice nouă, să-și motiveze acțiunea lor de defăimare în contra autorităților române și mai ales împotriva serviciului de Siguranță al Basarabiei.

În afară de aceasta, se mai stabilește că, în tot timpul cât a stat în orașul Bălți, în baza delegației date prin Decizie Ministerială, lipsit de spiritul de colegialitate, a căutat să critice tot personalul de Siguranță, oriunde i se oferea prilejul, generalizând învinuirile colportate pe seama unuia, asupra tuturor și contribuind prin aceasta în mod inconștient, la discreditarea instituției din care face parte.

În astfel de condițiuni, ancheta ce urma să aibă loc în mod obiectiv și discret, a degenerat, luând proporțiile unor fapte scandaloase, de cari s-a alarmat aproape întreaga opinie publică. Afară de aceasta, purtarea sa lipsită de seriozitate, ca element în societate, în tot timpul cât a stat la Bălți, a lăsat mult de dorit.

Numitul, cu mare ușurință se deda la petreceri zgomotoase prin localuri publice, cu femei de moravuri ușoare, provocând de multe ori indignarea legitimă a publicului; frecventa cluburile și juca cărți, dându-se pretutindeni drept Inspector General, iar ca o dovadă și mai evidentă de neseriozitatea sa, dăm ca exemplu purtarea ce o avea în restaurantele unde lua masa. Astfel, în restaurantele Regal și Duritzki, a refuzat să achite taxele de 10 % (pentru lux, din valoarea sumei din bonul de plată – n.a.), conform legii speciale și la stăruința patronilor localurilor, a făcut mențiune pe nota de plată Nu plătesc, semnând controlor financiar Popescu.

Faptele acestea au fost anchetate de un Domn Inspector Financiar, iar actele originale au fost înaintate Ministerului de Finanțe, cu Nr. 10.222 din 6 Octomb.[rie] 1921.

De asemenea, a terorizat familia Poliak, care se găsea în acel timp la Bălți, silind pe soț să părăsească localitatea, spre a aduce de la Galați acte că sunt căsătoriți legitim, iar în absența soțului, a făcut propuneri rușinoase soției numitului, care respingându-l, a adus cazul la cunoștința autorităților.

Nu am împins cercetările mai departe asupra conduitei D-sale din motive ușor de înțeles și întrucât personal am avut nenumărate ocazii de a-i cunoaște purtarea necolegială și mentalitatea, care de altminteri, se poate vedea și din antecedentele cuprinse în dosarul său personal, aflat la Onor. Direcție [Generală a Poliției și Siguranței]”.

A urmat cercetarea amănunțită a celor petrecute la Bălți. Funcționarilor Brigăzii de Siguranță din localitate li s-au luat declarații. Iată ce declara agentul special de clasa I-a, C. Jomba Ionescu, în privința comportamentului lui T. Sfetcovici: „[…] În ziua de 26 August 1921, a fost arestat avocatul Isac Veisbuch de către Parchetul local, fiind inculpat în fals de actele publice pentru refugiați (evrei veniți de peste Nistru – n.a.).

Prin oraș se auzeau versiuni că va fi arestat și Comisarul Prună, cât privește despre Dl. Costescu, fostul Șef al Brigăzii de Siguranță, nu s-a auzit și nici chiar nu s-a vorbit atât prin oraș, cât și la Parchet despre arestarea Dlui Costescu, căci a treia zi după arestarea lui Veisbuch s-a cerut de către Parchetul local mai multe dosare ale refugiaților și registrele de intrare și ieșire ale Brigăzii, unde a fost invitat și Dl. Costescu pentru deslușire. Dl. Substitut de Procuror rămânând mulțumit de deslușirile date de Dl. Costescu, i-a mulțumit, de unde a plecat la Brigadă.

Pe ziua de 29 August 1921, venind la Brigadă Dl. Sfetcovici, Șef de Serviciu la Inspectoratul G-l [de Siguranță al Basarabiei], auzind de cele petrecute, a plecat imediat la Parchet unde, luând contact cu D-l Substitut de Procuror, ponegrindu-l pe Dl. Costescu față de Justiție, că acest Dn Costescu este un pungaș și un șarlatan ordinar, se crede de cuviință că trebuie să fie cel întâi arestat, ceea ce a doua zi s-a exprimat Dl. Sfetcovici față de întregul personal (al Brigăzii – n.a.) că, locul pungașilor și al șarlatanilor nu este aci în Brigadă, însă la pușcărie, eu simțindu-mă jignit, i-am răspuns, unul din întregul personal că, nu este adevărat ce se vorbește asupra cinstei și demnității Dlui Costescu, nefiind încă judecat de justiție și neavând încă probe doveditoare, D-sa mi-a răspuns că mă cunoaște că eu sunt dintre oamenii Dlui Inspector G-l Z. Husărescu, însă Dlui va lua măsurile cuvenite de a tăia tulpina copacului și pe urmă va distruge rădăcinile (subl.n.), ceea ce în ziua de 31 August 1921 a fost arestat și Dl Costescu, iar mie mi-a cerut transferarea din Brigada [de Siguranță] Bălți, însă sosind Dl Polițai Teodorescu și intervenind la Inspectorat, nu s-a aprobat transferarea mea. Împlinindu-se o lună de zile de deținerea Dlui Costescu în pușcărie și fiind bine încredințat de informațiunile ce le-am avut de la Parchet, de la persoane demne de toată încrederea și avocați, Dl Costescu a fost să fie pus în libertate, însă din nenorocire a doua zi a sosit iarăși Dl Sfetcovici în localitate și auzind cum stă chestia, au alergat iarăși la Parchet, întrebuințând argumentele D-sale pentru distrugerea Dlui Costescu și a doua zi i-a confirmat iarăși mandatul de arestare, rămânând arestat încă una lună, de unde îmbolnăvindu-se a fost transportat la spital. […].

Mai adaug că întreg personalul (Brigăzii de Siguranță Bălți – n.a.) a fost influențat de Dl. Sfetcovici pentru a da declarații împotriva Dlui Costescu, chiar pe acei agenți, care nu cunoșteau cazul” .

Chiar și avocatul Veisbuch, care se afla în arest pentru uz de fals în acte, a intervenit în vederea eliberării lui Grigore Costescu, care nu avea nici o legătură cu falsurile lui. Revoltat pe acțiunile lui T. Sfetcovici, care a speculat pe arestul lui, pentru a-l băga în pușcări pe Gr. Costescu, Veisbuch își manifesta indignarea „împotriva ușurinței cu care un funcționar superior, aruncă acuzări și creează atmosferă, ce avea să aibă ca rezultat distrugerea în pușcărie a unui funcționar nevinovat și corect, căci – sublinia Veisbuch – eram mai în măsură ca oricine s-o știu aceasta”.

Carp Orighean, polițaiul orașului Bălți, declara în privința șederii lui T. Sfetcovici la Bălți că, „juca cărți, că foarte adesea în stare de ebrietate, intra în diferite localuri și spunea în toate părțile unde se afla că, a venit la Bălți, cu misiunea de a băga în pușcărie pe toți de la Brigada de Siguranță [Bălți], că toți sunt pușcăriași și hoți și că de aceștia se găsesc și la Inspectoratul General (subl.n.)”.

De menționat că, imediat după arestarea lui Gr. Costescu, Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia, fără a cunoaște cazul și fără a ști cine a contribuit la arestarea lui Costescu, i-a încredințat, în mod „extra urgent”,” chiar lui T. Sfetcovici, conducerea provizorie a Brigăzii de Siguranță Bălți, „până la sosirea unui titular”. La 29 august 1921, T. Sfetcovici a preluat conducerea brigăzii.

La 9 septembrie 1921, a primit ordin de la Zaharia Husărescu, ca „de urgență” să se prezinte, „în interes de serviciu”, la Inspectoratul General de Siguranță Basarabia. Probabil că, era chemat să dea explicații în privința comportamentului de la Bălți, însă nu a urmat nici o decizie de sancționare.

La 11 octombrie 1921, prin decizia ministerială nr. 63.138-S, i s-a ridicat detașarea de la Bălți și a primit ordin să se prezinte la postul său titular. Însă, începând cu 13 octombrie 1921, a plecat în Oltenia, într-un concediu de 20 de zile, „pentru interese familiare”. De la Chișinău, la 26 octombrie, șeful său, Zaharia Husărescu, s-a adresat Brigăzii de Siguranță Craiova cu rugămintea de a-i aminti lui Sfetcovici că, în data de 7 noiembrie 1921, are un proces la Tribunalul Județului Hotin, în calitate de inculpat.De ce anume era acuzat, nu se știe.

Începând cu 25 noiembrie 1921, plecă într-un alt concediu de 20 de zile.

În această perioadă, pe numele lui Zaharia Husărescu, vine o scrisoare, semnată de un oarecare Ștefan Tatarescu, în care i se aduce la cunoștință comportamentul obraznic a lui Sfetcovici și calomniile lansate la adresa lui Z. Husărescu. În această scrisoare, printre altele se spunea: „Domnul Sfetcovici caută pe toate căile și prin diferiți indivizi certați cu morala, să strângă, făcând presiuni asupra unei persoane, declarațiuni contra Dvstră, ca act de răzbunare că n-ați stăruit să fie făcut Sub Inspector.

Totodată vrea să dovedească că Dră nu meritați să fiți Inspector, deoarece sunteți slabi în conducerea Inspectoratului și nu aveți autoritate. Dl. Sfetcovici se laudă tuturor, în deosebire prietenilor săi, că [a] aranjat cu Dl. Judecător Teodoreanu ca să vă facă de petrecanie. În acest scop a și strâns diferite declarațiuni pe care le-a înaintat la Parchet.

Acum o săptămână, a fost în vizită la Dra Pavelescu, profesoară la școala Eparhială, acesta stă pe Str. Levscaia Nr. 30, acolo au mai fost mai multe Dre. Dl. Sfetcovici a început să se laude că el este de serviciu la Insp.[ectoratul de] Siguranță [din Basarabia], de fapt el conduce Inspectoratul și este cel mai corect, întrucât de la cel mai mare și până la cel mai mic se îndeletnicesc cu afaceri diferite și că el a raportat în diferite rânduri la Direcție. Acuma așteaptă să veniți Dră de la București și să plece el, spre a vă da lovitura de grație […]”. Fiind întrebat de o domnișoară prezentă acolo, „Ce fel de om sunteți Dră și dacă faceți și Dră afaceri, i-a răspuns printr-un ton bănuitor: «Ei, Dră, parcă ați fi copilă, de nu prea face, dar are să se audă ceva și cu Dumnealui»”. Același informator, îi comunica lui Husărescu că, și „Dl Comisar Vlădescu se plânge… pe la toți Funcționarii și pe la diferite Instituțiuni că Dră îl persecutați, deoarece e un om care nu s-a înjosit să facă afaceri și să vă trimită flacoane. De aceia îl țineți la Inspectorat și nu-i dați o Brig.[adă de Siguranță] să conducă. Asemenea și Dl Comisar Vanghel înjură prin toate părțile că a fost adus aicea și azvârlit într-o cameră unde nu i se dă… căldură, nici lumină și tremură de frig toată ziua.[…]”.

Văzând tendințele complotiste și de denigrare ale lui T. Sfetcovici, care continua să lanseze calomnii la adresa diverșilor funcționari din Siguranța Basarabiei, la 18 noiembrie 1921, Z. Husărescu a intervenit la Romulus P. Voinescu, director general al Siguranței Statului, pentru retragerea lui T. Sfetcovici de la Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia: „Rog stăruitor dispuneți ca șeful de serviciu Sfetcovici să fie luat de urgență de pe lângă acest Inspectorat, întrucât este inutil serviciului, prin modul cum înțelege să-și facă datoria. Numitul este un element de dezordine printre funcționari și micșorează prestigiul acestei instituțiuni din care face parte, prin defăimare în toate ocaziunile”.

Însă, nici vorbă de a fi sancționat în vreun fel, dar din contră, la 5 decembrie 1921, i s-a îndeplinit visul lui T. Sfetcovici și prin Î.D.R., a fost înaintat în funcția de subinspector general de poliție de clasa a II-a în Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, unde urma să se prezinte la serviciu.

Confruntarea dintre Sfetcovici și Husărescu se încerca a fi exploatată de o a treia tabără, a oportuniștilor: un oarecare Tolea Naftale Cogan din Chișinău, îl informa pe Z. Husărescu că, Max Țelnic, tot din Chișinău, a discutat cu el, interesându-se de starea lucrurilor de la Inspectoratul Siguranței din Chișinău. Țelnic susținea că, T. Sfetcovici era plecat la București pentru a duce la Direcțiunea Generală a Poliției și Siguranței „oarecare denunțuri contra Dlui Inspector General Husărescu”. Țelnic sugera ideea acumulării de materiale compromițătoare atât împotriva lui Husărescu, cât și a lui Sfetcovici, „și cine din ei va fi mai tare, de partea aceluia vom fi și noi”. Țelnic i-a spus că, deja are ceva împotriva lui Sfetcovici: cât s-a aflat la Bălți a violat o refugiată, dar victima, de frică, nu vroia să vorbească despre aceasta. Apoi, Țelnic a insistat și pentru eliminarea altor funcționari din Siguranța de la Chișinău: „cât [n]-ar costa, trebuie Dlui comisar Ionescu și Dlui comisar Canati să le facem câte o provocație, pentru ca să-i putem scoate din Siguranța Generală, căci cu ei nu se poate lucra”, adică nu puteau fi mituiți. De asemenea, se intenționa eliminarea lui Herdan din Siguranță și după ce „ne vom scăpa de ei, atunci tot Inspectoratul e în mâinile noastre”.

Acest Max Țelnic era în relații bune cu funcționarul Trifănescu de la Inspectorat, căruia i-a furnizat unele informații despre agenții comuniști din Basarabia și pe această cale, dar și a coruperii, încerca să-și realizeze interesele sale personale. Eliminarea funcționarilor cinstiți, ar fi dus la o „viață mai ușoară”, iar aflarea lui în tabăra victorioasă din confruntarea Sfetcovici – Husărescu, i-ar fi creat o situație excelentă.

Țelnic îi promitea lui Tolea Naftale Cogan că, dacă va contribui la realizarea acestui plan, îi va procura acte „de la Departamentul Poliției de la Generalul Voinescu” și vor pleca împreună la Nistru, unde vor face afaceri extrem de profitabile.

După câțiva ani buni de la cofruntarea Sfetcovici – Husărescu, în 1929, presa pe larg aborda personalitatea lui Teodor Sfetcovici, care ajunsese inspector general în Bucovina. Ziariștii îl considerau a fi cu o moralitate îndoielnică și un protejat de-a lui D. R. Ioanițescu, subsecretar de stat în Ministerul de Interne, pe timpul guvernării țărăniste. Ziarul Ordinea, nr. 236 din 22 septembrie 1929, le vorbea cititorilor săi, despre ce reprezintă acest Sfetcovici. Fiind știut trecutul și prezentul dubios al acestuia, erau puse mai multe semne de întrebare vizavi de motivele avansării lui: „Noul inspector al poliției, avansat și încadrat în acest post de d.[omnul] D. R. Ioanițescu, este una și aceiași persoană cu fostul portărel de la T.[urnu]-Severin, dat afară pentru incorectitudini?

Tudor Sfetcovici este una și aceiași persoană cu arestatul de la Botoșani în primăvara anului 1917, pentru diverse escrocherii săvârșite în tovărășia faimoasei Călineasca?

Tudor Sfetcovici este una și aceiași persoană prevăzută în mandatul de arestare Nr. 690 din 1918, emis de judecătorul de instrucție al Trib.[unalului] Botoșani pentru fapte prevăzute de art.[icolul] 332 și 333 c.[od] p.[enal] și depus în arestul preventiv din același oraș în ziua de 9 Martie 1918?

Dacă inspectorul de azi este același cu escrocul de ieri, amestecat în contrabanda de la Ploiești, cam ce motive l-ar fi îndemnat pe d.[omnul] D. R. Ioanițescu să-l avanseze și să-l trimită într-un post de graniță?”.

În următorul număr al aceluiași ziar, nr. 237 din 23 septembrie 1929, se relata despre faptul că, de două săptămâni Tribunalul Ilfov instrumentează un caz, privind „o vastă contrabandă de mătase”, în care era implicat T. Sfetcovici și alți funcționari din Siguranță. Se susținea că, această afacere avea legături directe cu o contrabandă mai veche, adică, se practica de mai mult timp încoace.

În luna iunie, această acțiune de contrabandă a fost „descoperită la Ploiești și mușamalizată la București”, contrabandiștii arestați fiind puși în libertate de Siguranță, căci afacerea avea implicați mai mulți funcționari de stat. Cu toate că, presa chema justiția să-și facă datoria, nu s-a făcut absolut nimic în acest sens.

În august 1930, presa iar îl surprinde pe Sfetcovici în niște afaceri dubioase. Ziarul Ordinea, nr. 500, vorbește despre o telegramă cifrată, publicată și de alte ziare, venită de la Comisariatul de poliție Reni și „adresată inspectorului de poliție Sfetcovici, de un subaltern din Siguranță, în care e vorba de niște… pepeni ai celui dintâi”. Însă, nu era „o simplă coțcărie cu pepeni, ci tâlhării ordinare”.

Se susținea că, Sfetcovici făcea afaceri, fiind protejat de D. R. Ioanițescu: „Sfetcovici – inspectorul care a pus Siguranța în serviciul gospodăriei sale – este un protejat al d-lui D. R. [Ioanițescu], care a declarat pe vremea când era subministru de interne: «Schimbați orice vreți în poliție, dar nu vă atingeți de Sfetcovici!»”. Această protecție excesivă era explicată prin faptul că, făceau afaceri, puse la cale împreună. Ziarul cerea să fie trași la răspundere, căci „hoții s-au cuibărit pe banca ministerială”. Dar și de această dată justiția tăcea („Am scris zile întregi contra inspectorului Sfetcovici și a înaltului său protector și complice, și nimeni nu s-a sesizat”), constatând doar că „Siguranța din Bucovina și-a făcut de cap până acum, din pricina” lui Sfetcovici.

Ziarul Cuvântul, nr. 1.902, din august 1930, vorbea despre eșecul reformei poliției din 1929, care ar fi constat în selectarea cadrelor, care în mare, s-a făcut după unele principii subiective. Și aici se dădea exemplul inspectorului general Sfetcovici, cu un trecut dubios, dar care a fost menținut în Siguranță chiar de cel ce a condus procesul de reformare – D. R. Ioanițescu.

Din toate aceste cazuri, Sfetcovici a fost cercetat doar în unul singur, de către Comisia de Disciplină a Ministerului de Interne, fiind vorba de utilizarea cifrului în telegramele personale. După ce, pe timpul anchetei, a fost suspendat de la șefia I.R.P. Cernăuți, în octombrie 1930, Comisa l-a găsit nevinovat pentru această faptă.

III.23. Nicolae (Niky) Ștefănescu.

S-a născut la 26 iulie 1897, (potrivit altor date, la 20 septembrie 1896) la Galați, jud. Covurlui, în familia lui Grigore-Lascăr și a Elisabetei (Elisei) Ștefănescu. Tatăl era ofițer, mama casnică. Studiile liceale le-a făcut la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, după care a absolvit Școala Superioară de Comerț din aceiași localitate, obținând diploma de licență cu nr. 45, eliberată la 1 septembrie 1916. A urmat câțiva ani cursurile Facultățile de Drept, dar nu și-a luat licența. În armată a fost recrutat în anul 1918, de către Cercul de recrutare Covurlui și ulterior disponibilizat „pentru infirmitate de vedere”. Acesta pare să fi fost un motiv inventat, căci imediat după asta și-a continuat activitatea în cadrul Ministerului de Interne. Era inteligent și avea înclinații spre limbi străine; cunoștea la perfecție franceza, rusa, ucraineana și se descurca în polonă, germană, italiană și sârbă, cunoștea și „noțiuni de limbă turcă”. Era un om de statură potrivită, robust, cu o privire energică.

S-a angajat în Siguranța Generală a Statului, în anul 1918, cu gradul de subcomisar. Apoi, a fost repartizat la Tighina, unde la 21 martie 1919, a depus jurământul de subcomisar de siguranță, clasa a II-a, în fața prefectului județului Tighina și a protoiereului: „Jur în numele lui Dumnezeu și declar pe onoarea și conștiința mea credință Majestății Sale Regelui, Dinastiei Sale și Constituției Țării mele. De a aplica legile și a mă conforma lor. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

La 3 iulie 1919, N. Ștefănescu a solicitat mutarea în Poliția orașului Ismail, „deoarece întreaga mea familie se găsește în acel oraș”. Cererii i s-a dat curs și la 15 iulie 1919, a fost transferat în funcția de subcomisar de clasa a I-a în Poliția Ismail, în locul lui Dimitrie Ivanov, revocat din funcție.

La mijlocul lunii iulie 1919, a intervenit pentru readucerea sa (din motive necunoscute) la Tighina, „în unul din locurile vacante”. Și de această dată cererii i s-a dat curs, și din 1 august 1919, N. Ștefănescu este la Tighina, în locul subcomisarului Constantin Lipoveanu, trecut în altă funcție.

În noiembrie 1919, motivând că este absolvent al Școlii Superioare de Comerț din Galați, a solicitat o avansare, prin numirea lui, începând cu 1 decembrie 1919, în postul de ajutor de subprefect la subprefectura Traian din județul Cetatea Albă. La 28 noiembrie este numit și din 1 decembrie, se prezintă la post. Însă, la puțin timp, în data de 13 decembrie, a cerut să nu mai fie numit ajutor de subprefect, deoarece, după cum motiva el, „subsemnatul din motive de ordin familiar nu mă pot deplasa din localitate, mai ales dat fiind și timpul de iarnă, care nu-mi permite a mă deplasa”. Aici mai era și un alt motiv: familia lui era la Odessa (nu se știe din ce motive), iar el se afla în așteptarea ei la Tighina. Dar, la 23 decembrie 1919, după ce familia i-a revenit, a acceptat postul de ajutor de subprefect.

La începutul lunii septembrie 1920, după ce a lucrat circa un an în prefectura Cetatea Albă, intenționa să revină în Siguranță și a depus un raport în acest sens: „Aj.[utorul] de Subprefect al Plășii Nistru, fost Subcomisar cl.[asa] I la Poliția orașului Tighina și la Brigada de Siguranță Tighina, vă rog respectuos, să binevoiți a interveni locului în drept spre a putea fi numit în postul de Comisar Sp.[ecial] Ajutor cl.[asa] II vacant la acea Brigadă (Tighina – n.a.). Cunoscând lucrările de Siguranță – continua Ștefănescu – și întrucât postul ce-l optez oferă mai multă stabilitate decât actuala funcție, am fost determinat să solicit postul de mai sus”. În ziua de 4 septembrie 1920, șeful Brigăzii de Siguranță Tighina, luând în considerare raportul lui N. Ștefănescu, precum și necesitatea ocupării locurilor vacante create prin noul buget, i-a solicitat Subinspectoratului General de Siguranță Chișinău, să intervină pentru acordarea lui N. Ștefănescu, ajutor de subprefect în județul Cetatea Albă, fost subcomisar de clasa a II-a la această Brigadă, a gradului de comisar special ajutor de clasa a II-a. Se specifica că, „numiții (se intervenea și pentru avansarea în grad a doi agenți – n.a.) de la data intrării în serviciu și până în prezent, fiind întrebuințați de noi în servicii de încredere, au dat dovezi de discrețiune, aptitudini și mult zel, astfel că această înaintare ar servi ca un stimulent, pentru toate elementele bune”.

Reieșind din cele de mai sus, prin decizia ministerială nr. 61.568-S din 20 decembrie 1920, N. Ștefănescu a fost numit, începând cu 1 octombrie, în funcția de comisar special ajutor de clasa a II-a la Brigada de Siguranță Tighina, în locul lui Grigore Taranu, demisionat.

La 5 septembrie 1921, prin decizia ministerială nr. 54.378-S, s-au operat câteva remanieri de cadre (de rotație) în Siguranța din Basarabia: Emil Catană, comisar special ajutor de clasa a II-a de la Brigada de Siguranță Hotin a fost transferat în același grad, începând cu 1 septembrie 1921, la Brigada de Siguranță Cahul, în locul vacant, apărut prin transferarea lui N. Stoicu la alt post; Nicolae Ștefănescu, plutonier în rezervă, demisionat din funcția de ajutor de subprefect, a fost numit în funcția de comisar ajutor special de clasa a II-a la Brigada de Siguranță Hotin, în locul lui Emil Catană; Mihail Marinescu, subcomisar de clasa I-a la Poliția portului Cetatea Albă a fost transferat la 1 septembrie 1921, în același grad, la Poliția punctului Olănești, în locul vacant, apărut prin revocarea lui Marin Popescu; Ion Bloju, fost subcomisar, numit la aceiași dată în funcția de subcomisar de clasa I-a la Poliția portului Cetatea Albă, în locul lui Mihail Marinescu.

Așadar, la începutul lunii septembrie 1921, N. Ștefănescu a revenit în Siguranță. În luna decembrie a aceluiași an, a intervenit pentru a fi avansat în gradul de comisar de clasa I-a la Poliția punctului de frontieră Atachi, jud. Hotin, în locul vacant, apărut prin transferarea comisarului Petre Ionescu la Poliția Bugaz, jud. Cetatea Albă. În Recomandarea pentru avansare, ce i s-a făcut, se menționa că, „Numitul este un bun element, capabil și corespunde cerințelor gradului pe care îl solicită”.

La Hotin, N. Ștefănescu a lucrat până în luna mai 1922, când a fost readus la Tighina. Această mutare s-a făcut la insistențele șefului Brigăzii de Siguranță Hotin, I. Fătulescu, care constatase că în procesul cercetării unor indivizi (trei la număr) veniți de peste Nistru, N. Ștefănescu nu a dat dovadă de corectitudine, investigarea fiind influențată de relația de prietenie ce o avea cu un individ, un oarecare locotenentul-informator Guțuleac de pe lângă Legația franceză din Cernăuți, detașat la Hotin pentru informații externe. Acest Guțuleac ar fi intervenit la N. Ștefănescu în favoarea celor trei indivizi, care îi făcuse niște servicii.

Cei trei veniți de peste Nistru, după cum se constatase puțin mai târziu, potrivit informațiilor primite de la compania de jandarmi Hotin, în anul 1921 au mai trecut o dată Nistrul, împreună cu un grup numeros de persoane, venind la Hotin pentru a răspândi manifeste comuniste și unde au terorizat populația locală. Atunci au fost arestați, și după ce au stat 6 zile în arest, au reușit să evadeze în stânga Nistrului.

Cercetarea lor (care inițial declarau că sunt refugiați din Ucraina), a confirmat informația venită de la Jandarmerie, dar numai după ce N. Ștefănescu a fost impus să-i cerceteze repetat, în câteva rânduri.

În privința acestei situații, șeful Brigăzii de Siguranță Hotin sublinia că, N. Ștefănescu, la rugămintea lui Guțuleac, intenționat a făcut o cercetare superficială, iar descoperirea că cei trei sunt agenți bolșevici „se datorește numai agentului Pavlov Anastase de pe lângă această Brigadă, cât și prezența noastră (a lui I. Fătulescu – n.a.) de spirit nelăsându-ne conduși de cercetarea făcută de Dl. Ștefănescu Nicolae”. Și, ruga „a se dispune mutarea Comisarului ajutor N. Ștefănescu din această localitate, unde și-a făcut atâtea legături intime din cauza cărora nu-și mai poate executa atribuțiunile în mod conștient, pe cale disciplinară, întrucât nu merită o mutare onorabilă în interesul serviciului”.

Relațiile dintre N. Ștefănescu și I. Fătulescu deveniseră extrem de încordate, cel din urmă raportând autorităților superioare orice pas greșit făcut de N. Ștefănescu, urmărind discreditarea și mutarea lui la o altă brigadă de siguranță. Spre exemplu, la 1 aprilie 1922, raporta că N. Ștefănescu a făcut un chef la unul din restaurantele Hotinului, ceea ce era dezonorant pentru un funcționar al Statului. Ștefănescu a explicat că, nu a fost vorba de chef, ci de o simplă serată, unde s-a băut mai multă cafea și mai puțin alcool. Fătulescu a cerut ca acest caz să fie adus la cunoștința șefilor ierarhici, cu mențiunea că, „Dl. N. Ștefănescu a cântat la masă în timpul când bea un pahar de vin, acompaniat de orchestră”, lucru ce nu a fost negat de N. Ștefănescu, dar care a precizat că nu a cântat, ci a fredonat pianissimo un cântec.

La 11 aprilie, șeful Brigăzii de Siguranță Hotin informa Inspectoratul General al Siguranței Statului din Basarabia că, N. Ștefănescu neglijează multe lucrări în serviciu, fiind „doritor de a ajunge mai repede Șef de Brigadă, caută a ne dăuna nouă interesele Siguranței de Stat în ceea ce privește această Brigadă”, prin inducerea în eroare a cercetărilor și a conducerii brigăzii. Pentru aceste fapte, ruga să-i fie aplicată o pedeapsă disciplinară, „care să-l facă atent asupra lucrărilor ce i se încredințează”.

Aflând de intervenția șefului său, în vederea mutării lui pe cale disciplinară într-un alt post, N. Ștefănescu i-a înaintat la 14 aprilie 1922, un Referat, în care a protestat față de cele ce i s-au imputat, învinuindu-l, la rândul său, pe I. Fătulescu că, a intervenit și a influențat anchetarea celor trei indivizi veniți de peste Nistru. Spunea că, el nu poartă nici o responsabilitate pentru rezultatul cercetărilor, deoarece, interogându-i pe suspecții reținuți, nu a făcut decât „oficiul de înregistrator de declarații, pe când directiva cercetărilor o aveți Dvs. (I. Fătulescu – n.a.)”.

Fără a intra prea mult în detaliile confruntării dintre cei doi, la 15 mai 1922, autoritățile centrale l-au transferat pe N. Ștefănescu la Siguranța din Tighina, în locul comisarului special ajutor Ștefan Domente, care a venit în locul lui la Hotin. Iar lui I. Fătulescu i s-a atras atenția „ca în viitor să luați măsuri a se pune ordine în serviciu și lucrările acelei Brigăzi și a lăsa la o parte personalitățile între D-vstră și subalterni, știind că numai prin muncă cinstită și unire între toți se poate extrage foloasele unui bun serviciu de siguranță”.

După mutarea lui N. Ștefănescu la Tighina, duelul dintre cei doi a continuat. La 2 mai 1922, N. Ștefănescu scria într-un raport că, „În urma plecării mele din Hotin, Dl. Fătulescu a inaugurat un nou sistem de anchetă pentru a descoperi niște abuzuri imaginare (de-ale mele – n.a.) care nu există decât în fantezia Dsale”. Îl învinuia pe Fătulescu de faptul că, a bătut doi indivizi veniți de peste Nistru, pentru a-i determina să spună că l-au mituit pe N. Ștefănescu și pe Grecu, colegul acestuia, ca după cercetări, care nu vor dovedi nimic împotriva lor, să-i elibereze. Niky Ștefănescu spunea că, faptul constrângerii celor doi indivizi prin maltratare, putea fi confirmat de tot personalul Brigăzii de Siguranță Hotin. Fătulescu mai era învinuit de faptul că, prin agentul Pavlov, i-a sustras lui N. Ștefănescu scrisorile personale, aflate într-un sertar de la birou.

În privința conflictului avut cu N. Ștefănescu, la 24 mai 1922 I. Fătulescu explica autorităților superioare următoarele: „noi (Futulescu – n.a.) nu ne-am gândit câtuși de puțin la interesul personal, ci numai și numai la interesele serviciului de care noi răspundem față de Dvs. în toate împrejurările”; „rapoartele noastre nu au fost făcute din ură personală contra Dlui Comisar aj.[utor] N. Ștefănescu”; „nu am făcut personalități între noi și subalternii noștri, ci din contra, am căutat a se pune capăt neglijenței de serviciu”.

La data de 1 august 1922, N. Ștefănescu a fost avansat în funcția de comisar special ajutor de clasa I-a, în urma înaintării (mutării) lui Ioan Filon în postul de comisar special de clasa a III-a la Brigada de Siguranță Chișinău. Iar la 3 noiembrie 1922, era anunțat că i s-a ridicat detașarea la Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia, urmând să se prezinte la postul său de la Brigada de Siguranță Tighina, unde era titular.

La 23 februarie 1923, prin decizia ministerială nr. 11.009-S, N. Ștefănescu a fost detașat, începând cu 1 martie, de la Brigada de Siguranță Tighina la Brigada de Siguranță Cetatea Albă, în aceiași calitate de comisar special ajutor de clasa a II-a, în locul vacant, apărut în urma revocării lui Panait Casiade din funcție.

Inițial, la Cetatea Albă urma să vină Nicolae Stoenescu, comisarul special ajutor de clasa a II-a de la Brigada de Siguranță Leova, însă a rămas la postul său vechi, căci în locul lui la Cetatea Albă fusese deja detașat N. Ștefănescu. Dar la scurt timp, la 28 martie 1923, se aducea la cunoștință că, N. Ștefănescu va reveni la Tighina, iar la 21 aprilie 1923, urma să preia conducerea Brigăzii de Siguranță Hotin, unde mai activase. A stat acolo decât câteva zile, căci la 30 aprilie 1923, a revenit la postul său titular de la Brigada de Siguranță Tighina.

Pe lângă multiplele mutări dintr-o localitate în alta și activitățile prodigioase, N. Ștefănescu a avut și unele pedepse în serviciu. Spre exemplu, în noiembrie 1922, a fost amendat cu pierderea salariului pe timp de 5 zile, pentru că în seara zilei de 20 octombrie 1922, aflându-se în restaurantul Savoia din Tighina a provocat un scandal. O alta pedeapsă venea la 21 martie 1923, când i s-a adus la cunoștință că va pierde salariului pe timp de 5 zile, „pentru neglijență în serviciu”. Pentru aceiași faptă, a mai fost pedepsit la 7 mai 1923. De această dată, neglijența în serviciu a constat în neasigurarea pazei unui grup de arestați, care au evadat, fapt pentru care și-a pierdut salariul pentru 5 zile și s-a dispus detașarea lui pe cale disciplinară de la Tighina la Circa 1 de Inspectare și Control Chișinău. Însă, pare că nu a mai ajuns să fie mutat disciplinar, deoarece la 1 iunie 1923, urma să fie detașat în interes de serviciu de la Tighina la Brigada de Siguranță Hotin, unde era necesar.

Peste ceva timp, activitatea lui a fost întreruptă de un tratament medical. La 24 octombrie 1923, doctorul Emanoil M. Gherovici din Galați certifica că, N. Ștefănescu „se află în cura mea, suferind de Reumathism acut la piciorul drept și are nevoie de tratament special 10 zile”.

Deși își avea postul de titular la Brigada de Siguranță Tighina, foarte des era detașat la alte brigăzi de siguranță, mai cu seamă la cele de la Hotin și Cetatea Albă, ceea ce provoca nemulțumirea șefului său de la Tighina, C. Movilescu. La 5 aprilie 1924, acesta intervenea la Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia pentru lăsarea lui N. Ștefănescu să activeze la Tighina, fiind „absolut necesar la acest serviciu”. La 14 aprilie, C. Movilescu revenea în acest sens, pentru oprirea detașării lui N. Ștefănescu la Hotin, spunând că acesta este bolnav, iar după vindecare ar fi absolut necesar să rămână la Tighina. Și cu toate că, s-a decis că din 2 mai N. Ștefănescu pleacă din Tighina „și se va prezenta la post” la Hotin, la 5 mai iarăși s-a revenit asupra doleanței de a-l lăsa la Tighina (N. Ștefănescu fiind necesar aici atât Siguranței, cât și Comisiei Mixte din Tighina, unde era pe post de translator). Însă, până la urmă, a fost detașat la Hotin. Acolo, la 1 iulie 1924, a fost avansat de la gradul de comisar special ajutor de clasa a II-a la cel de subcomisar de clasa I-a (prin decizia ministerială nr. 44.276-S din 14 iulie 1924).

A revenit la Tighina la sfârșitul lunii septembrie (în baza deciziei ministeriale nr. 61.023-S din 30 septembrie 1924), în urma solicitării pe care a depus-o. Dar a stat aici foarte puțin, deoarece în octombrie a fost din nou detașat la Hotin. Acolo, N. Ștefănescu era „șeful biroului de informații” din zonă „și care serviciu l-a organizat în așa fel că-i face fală”. Deoarece era o lipsă acută de ofițeri de poliție la Hotin, șeful Brigăzii de Siguranță de acolo, Nicolae H. Moldoveanu, intervenea pentru menținerea lui pe loc. Dar, la sfârșitul lunii decembrie 1924, N. Ștefănescu a primit ordin să revină la Brigada de Siguranță Tighina. Ordinul, însă, nu a fost executat, astfel că, la 11 ianuarie 1925, el era avertizat să se prezinte la post, la Tighina, în caz contrar va fi revocat din funcția de titular de la Tighina. Neprezentarea la post nu a fost din cauza lui, ci a șefului său de la Hotin, care a intervenit pentru păstrarea lui la Hotin, ca fiind „indispensabil acestei brigăzi, având cercetări importante în curs”; se sublinia că, în caz că nu se va da curs acestei solicitări, „serviciul va suferi și orice activitate va înceta din lipsă de personal”. La 30 ianuarie, acest demers a ajuns și la autoritățile centrale de la București, pentru lăsarea lui la Hotin, unde avea „conducerea unui birou de informațiuni și contra informațiuni pentru Inspectoratul General de Siguranță Cernăuți, Corpul 4 Armată și Divizia 8-a”. Această intervenție a făcut ca detașarea la Hotin să-i fie prelungită, cu începere de la 4 februarie 1925.

La Hotin, din câte reiese din „foaia calificativă” pe anul 1924, a desfășurat o intensă și rodnică activitate. Șeful Brigăzii de Siguranță Hotin consemna în acest sens următoarele: „Vechi și foarte bun ofițer de poliție, specializat în cercetări. A condus și conduce cu multă pricepere serv.[iciul] de informații externe; înzestrat în toate acțiunile sale cu mult tact și discernământ, menținându-și o linie de conduită demnă atât în raporturile cu personalul de serviciu, cât și cu publicul în afară de serviciu. Este foarte conștiincios și punctual în serviciu. Prin zelul cum a organizat serv.[iciul] de informații externe, a putut face legătura cu oameni din Ucraina, prin care a supravegheat activitatea bandelor teroriste din Basarabia și care a adus la descoperirea organizației teroriste și a depozitului de munițiuni sovietice din Com. Zarojani, J.[ud.] Hotin și pentru care a fost propus la decorare după însăși ordinul verbal al Dlui Ministru Tătărescu de către Inspect.[oratul] Gl. de Sig.[uranță] Cernăuți. Prin aceleași mijloace s-a[u] descoperit gazdele grupei teroriste de sub conducerea indiv.[idului] Puiu, care de trei ani se găsește în serv.[iciul] G.P.U. din Cernăuți și care a operat în nordul Basarabiei, afacere care se instrumentează în prezent tot de acest ofițer de Poliție. Nota generală de calificare: foarte bun”.

La 12 martie 1925, Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia aducea la cunoștință că, nu se mai aprobă detașarea lui N. Ștefănescu de la Tighina la Hotin, ci numai transferarea lui la cerere. Cu toate acestea, el a continuat să se afle și să activeze la Hotin. La 30 iunie 1925, șeful Brigăzii de Siguranță Tighina sublinia că, și la această brigadă, ca și la cea de la Hotin, este o insuficiență acută de cadre. Brigada de la Tighina nu avea în serviciu decât doi ofițeri de poliție și ruga „a dispune să se înceteze detașarea de la această brigadă a Subcomisarului de cl.[asa] I Nic.[olae] Ștefănescu și să i se dea ordin să se prezinte cât de urgent la serviciu”. Solicitării i s-a dat curs și N. Ștefănescu a primit ordin să se prezinte la postul său din Tighina. Dar, precum s-a întâmplat și în alte cazuri, el nu a executat ordinul. A rămas la Hotin în interesul serviciului, pentru arestarea unei organizații comuniste identificate în județ, după care urma să revină la Tighina.

În iulie 1925, starea sănătății lui N. Ștefănescu se șubrezise; la 14 iulie, medicul garnizoanei Hotin anunța Siguranței locale că, N. Ștefănescu suferă de cheratită și anemie înaintată, având nevoie de un tratament de 15 zile.

În septembrie 1925, N. Ștefănescu încă se mai afla la Hotin și fără să revină la Tighina, a trebuit să se prezinte la Iași, la un alt post din cadrul I.R.P. Iași. Prin decizia ministerială nr. 52.512-S din 13 octombrie 1925, a fost repartizat definitiv, de pe data de 1 octombrie, la Serviciul Special de Siguranță Iași. Această situație l-a nemulțumit pe C. Movilescu, șeful lui de la Tighina, care, la 17 octombrie 1925, le scria cu indignare șefilor de la Chișinău următoarele: „Prin decizia N. 525/2 comisarul N. Ștefănescu a fost din nou mutat cu loc cu tot la Iași, contra voinței lui. Rugăm, interveniți urgent pentru a se reveni asupra acestei mutări, întrucât brigada noastră este lipsită complect de personal pregătit”.

Însă, N. Ștefănescu nu a mers nici la Tighina, dar nici la Iași. După intervențiile făcute la autoritățile de la București, la 13 noiembrie 1925, Zaharia Husărescu, inspectorul general al I.R.P. Chișinău, i-a dat ordin lui N. Ștefănescu: „Rămâneți pe loc (la Hotin – n.a.), unde veți continua serviciul, în care sens am intervenit la Direcția Siguranței Generale”.

Această situația a stârnit un alt val de nemulțumiri, de această dată, din partea șefului I.R.P. Iași, subinspectorul general V. Ionescu, care a protestat în fața lui Z. Husărescu, subliniind că, menținerea lui N. Ștefănescu la Hotin este „un act necolegial” și va raporta situația la București. Văzând că starea lucrurilor se complică, Z. Husărescu i-a telegrafiat lui V. Ionescu, comunicându-i că i-l pune la dispoziție pe N. Ștefănescu „de astăzi”, 25 noiembrie 1925.

Pe de altă parte, șeful Brigăzii de Siguranță Hotin își manifesta la 30 noiembrie 1925, indignarea că, N. Ștefănescu trebuia să plece la Iași. Acesta ruga lăsarea lui pe loc, întrucât era „absolut necesar la această brigadă și ca translator a[l] Comisiunilor Mixte” de la frontieră. Cu toate acestea, N. Ștefănescu a plecat la Iași.

Această suprasolicitare era dictată de profesionalismul lui N. Ștefănescu în serviciu, ceea ce reiese și din „foia calificativă” pentru anul 1925, compoletată de Z. Husărescu: „1) Nota generală de calificație, foarte bună; 2) Posedă destule cunoștințe profesionale; 3) Este priceput și conștiincios în serviciu; 4) Are bune purtări față de funcționari și față de public. Inspector General, /ss/ Z. Husărescu”.

După o perioadă nu prea îndelungată petrecută la Iași, la 1 februarie 1926 a revenit la Brigada de Siguranță Tighina, deoarece, ca bun specialist, era necesar în Basarabia, unde vulnerabilitatea, din punct de vedere al siguranței statului, era sporită.

Dar, imediat ce a revenit, a fost implicat într-un scandal, cunoscut ulterior ca afacerea Dedicenco și Iarușevici. Era vorba că, în martie-aprilie 1926, el, împreună cu alți doi camarazi din subordine – toți membri în Comisia Mixtă de la Tighina –, ar fi luat mită de la doi refugiați veniți de peste Nistru, în schimbul scoaterii lor de sub anchetă, absolvirii de cei doi ani de închisoare (pe care urmau să-i facă pentru trecerea frauduloasă a frontierei) și expulzării lor peste Nistru. Dedicenco, soția căruia pretindea că i-a dat mită lui N. Ștefănescu, pentru scoaterea soțului din arest, era cunoscut „ca vestit contrabandist”. Astfel că, acuzele păreau să fie adevărate. Ștefănescu și cei doi funcționari ai Siguranței, au fost puși sub anchetă. Cercetările s-au desfășurat la Chișinău, dar nu au dat nici un rezultat, căci lipseau probele materiale.

La mai puțin de o lună, după acest caz, la 31 mai 1926, N. Ștefănescu a fost avansat în gradul de comisar special de clasa a III-a la Brigada de Siguranță Tighina. Dar la 26 iunie 1926, și-a manifestat dorința de a se muta la Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia, „având interese familiare”. Solicitarea i-a fost satisfăcută și începând cu 1 octombrie 1926, a fost transferat la Chișinău. După o scurtă activitate în capitala Basarabiei, la 8 mai 1927 a fost numit, prin detașare, la conducerea Brigăzii de Siguranță Hotin.

Anul 1928, a început pentru Siguranța din Basarabia, cu o nouă rotație a cadrelor. Astfel că, potrivit deciziei ministeriale nr. 2.639-S din 12 ianuarie 1928, N. Ștefănescu a ocupă funcția de șef al Serviciului Special de Siguranță Hotin. Aici a desfășurat o intensă activitate, în vederea prevenirii și combaterii acțiunilor subversive. În „foia de calificare” pe anul 1928, același Z. Husărescu nota: „Posedă cunoștințele necesare profesionale. Muncitor și priceput în Serviciu. Purtare bună. Calificația: Bună”.

La mijlocul lunii octombrie 1929, N. Ștefănescu este mutat la I.R.P. Chișinău, în funcția de comisar, predând postul de la Hotin lui Gheorghe Stârcea, șeful Biroului Poliției de Informații de la Hotin.

La 29 martie 1930, prin decizia ministerială nr. 20.978-S, a fost pedepsit cu „mustrare scrisă” pentru modul rău de a se comporta în societate, iar în lunile august-septembrie a fost implicat, împreună cu comisarul Comșa, într-un nou scandal, cunoscut sub denumirea de cazul Zgurița. Presa timpului (ziarele Бeccаpабcкoe cлoвo /Cuvântul Basarabiei/ și Dimineața) a abordat pe larg cazul. Era vorba de arestarea a cinci tineri la Zgurița, jud. Soroca, considerați a fi comuniști cu vaste legături externe, care în timpul cercetărilor efectuate de Siguranță, ar fi fost bătuți și maltratați. Grave acuze planau asupra lui N. Ștefănescu și asupra lui Comșa. Cazul a avut un mare răsunet în epocă, încât pentru elucidarea lui s-au implicat și deputații D. Bogos, Scopiola și Popescu. Investigațiile erau conduse de inspectorul general de siguranță Dumitru Zahiu. Presa scria că, cercetările decurgeau încet și sub un secret desăvârșit.

Din acest scandal N. Ștefănescu a ieșit cu bine, dar în octombrie 1930, a urma un alt caz. Un funcționar din Siguranță a depus un denunț, în care semnala mai multe abuzuri comise de N. Ștefănescu în anii 1924-1925, pe când era la Brigada de Siguranță Hotin.

Era acuzat de:

arestare ilegală de persoane;

datorii la oficiul P.T.T. Hotin (neachitarea costului telegramelor trimise în interes de serviciu);

percheziție ilegală la o persoană, care l-a acționat în judecată, (fiindu-i deschisă acțiune publica pentru abuz de putere și violare de domiciliu). Se spunea că, în timpul acestui proces a reușit să sustragă din dosar actele compromițătoare, înlocuindu-le cu altele favorabile. Acest lucru l-a făcut cu ajutorul comisarului Vernescu, cărui i-ar fi telegrafiat: „Aranjează cu procesul meu”, primind răspuns: „Am aranjat totul, dar Dinulescu (grefierul – a.n.) cere de bomboane”.

Contrabandă de mătase în stil mare din Polonia. Denunțătorul scria că, N. Ștefănescu pleca în Polonia de 2-3 ori pe săptămână, cu și fără treburi legate de serviciu, fiind preocupat de contrabandă. În această activitate ar fi fost încurcat de șeful vămii din Ocopi (Polonia), pe care nu l-a putut corupe. Ca rezultat, ar fi pus la cale lichidarea lui prin otrăvire: i-a dat conserve de nisetru alterate, care, fiind consumate de vameș și familia sa, au dus la un rezultat fatal. Deci, în denunț era acuzat și de

omor premeditat.

Un alt omor premeditat. Se susținea că, N. Ștefănescu, împreună cu agentul de siguranță din Briceni, Ioan Bălănescu, l-ar fi ajutat pe judecătorul Stamate din localitate, să scape prin omor de concubina sa. Victima era refugiată din Ucraina și în România avea toate actele în regulă. Pentru a-l scăpa pe judecător (care dorea să se căsătorească cu o altă femeie) de concubina nedorită, N. Ștefănescu, inițial a expulzat-o în câteva rânduri, ilegal, peste Nistru, dar aceasta revenea de fiecare dată în Basarabia și-i făcea scandal judecătorului. În disperare de cauză, Stamate, cu ajutorul lui N. Ștefănescu și a agentului Bălănescu, ar fi omorât-o prin otrăvire. Pentru a camufla omorul, cei trei ar fi lansat zvonul că femeia s-a sinucis din gelozie, după ce a aflat că judecătorul intenționează să se căsătorească cu o altă femeie.

Luare de mită. În Lipcani, N. Ștefănescu i-ar fi prins pe doi traficanți de influență, care, în schimbul unor sume de bani, îi amânau sau scuteau de încorporare în armată pe tinerii doritori. În loc să-i aresteze pentru aceste fapte, N. Ștefănescu ar fi ajuns cu cei doi la un acord reciproc avantajos: contra sumei de 20.000 de lei N. Ștefănescu îi lăsa să-și continue practicarea „meseriei”, servindu-le și drept paravan în aceste afaceri.

Fals și însușire ilegală de bunuri. Când era în funcția de șef al Brigăzii de Siguranță Hotin, a ținut în serviciu timp de un an și două luni pe o agentă acoperită, care, deși se concediase, continua să fie trecută pe statele de salariu, banii ridicându-i el, din care îi dădea și individului Alexandru Stadnic pentru complicitate. Iar acest Stadnic, ar fi activat la Brigada de Siguranță Hotin fără nici o decizie de numire în funcție, fiind omul de mare încredere a lui N. Ștefănescu.

Trafic de influență. În anii 1924-1925, împreună cu alte două persoane importante, dintre care unul era militar, ar fi falsificat o dovadă, potrivit căteia, trei comuniști arestați de Siguranță și înaintați spre judecată Consiliului de Război, ar fi trecut hotarul de pe Nistru prin sectorul garnizoanei Tighina, unde activa Comisia Mixtă, ușurându-le astfel situația (fiind considerați refugiați). În schimbul acestui serviciu, ar fi primit suma de 100.000 de lei.

După cercetarea faptelor de mai sus, la 9 noiembrie 1930, șeful Poliției Hotin informa că, „cele arătate în denunț nu corespund realității”. Învinuire aduse nu s-au confirmat din lipsă de probe concludente, care l-ar incrimina pe N. Ștefănescu. Investigațiile au arătat că, într-adevăr, N. Ștefănescu pleca frecvent în Polonia în interes de serviciu; că unul din vameșii de la punctul de frontieră prin care trecea N. Ștefănescu, a murit din cauza intoxicației elementare; că concubina judecătorului Stamate a murit și ea intoxicată, etc., etc. Dar din lipsa probelor, toate acuzațiile în adresa lui N. Ștefănescu, au fost retrase. Cercetările au scos la iveală coincidențe de fapte extrem de relevante, însă lipseau, voit sau nu, dovezile.

Pentru activitatea în anul 1930, N. Ștefănescu a primit din nou o apreciere bună. În „foia calificativă” se spunea: „Calificația: foarte bună. Excelent ofițer de poliție. Posedă cunoștințe profesionale suficiente în ramura Poliției de Siguranță. Foarte bun pentru cercetări. Purtări bune în societate. Inspector Regional, /ss/ C. Maimuca”.

După toate acuzele ce i s-au adus în ultimii ani, la 21 ianuarie 1931 autoritățile de la București au fost informate că, N. Ștefănescu a solicitat demisia din Siguranță, începând cu 1 februarie 1931. Bucureștiul a cerut părerea I.R.P. Chișinău în această chestiune, primind următorul răspuns: „…comisarul Ștefănescu Nicolae fiind un funcționar merituos, avizul nostru este de a i se respinge demisia”.

Vestea privind demisia lui Ștefănescu, s-a răspândit rapid. Ziarul Бeccаpабcкoe cлoвo, în articolul întitulat Demisia Comisarului Ștefănescu, scria: „Ștefănescu este unul din «stâlpii» siguranței, care a descoperit o mulțime de organizații de spionaj și comuniste. El a fost decorat cu câteva ordine. În zilele acestea a fost decorat a doua oară cu ordinul «Coroana României» și plecarea lui de la siguranță a fost ceva neașteptat chiar și pentru șefii lui.

Inspectorul General Maimuca a trimis ieri o telegramă la București, cerând a nu se da curs demisiei lui Ștefănescu”. Cu toate acestea, Ministerul de Interne i-a aprobat demisia, începând cu ziua de 1 februarie 1931.

Potrivit relatărilor de mai târziu ale lui Constantin Maimuca, el, ca inspector regional al poliției din Basarabia, a contribuit direct la îndepărtarea lui N. Ștefănescu din Siguranță (cu toate că, documentele ne vorbesc contrariul). Mai mult, Maimuca îi intentase chiar și o acțiune la parchet pentru abuzurile comise.

Maimuca, potrivit acelorași relatări, îl considera pe Niky Ștefănescu un om fără scrupule, dispus oricând să lichideze chiar și un colaborator devenit incomod. Dar interesant rămâne faptul că, pe când erau colegi în Siguranța Basarabiei, aprecierile erau diametral opuse.

De îndepărtarea lui N. Ștefănescu din Siguranță a profitat Mihail Moruzov, șeful S.S.I.A.R., care i-a propus să activeze de la 1 ianuarie 1931, în Centrul de Informații de la Chișinău al Serviciului.

Propunerea s-a făcut cu intenția de a încadra în S.S.I.A.R. un bun specialist, care mai era și din instituția rivală (Siguranța) și care urma să activeze tot la Chișinău, unde Siguranța locală era condusă de Maimuca, cu care M. Moruzov nu era în relații bune, deoarece Maimuca îl considera că a fost în serviciul Statului rus și apoi al celui sovietic.

Treptat, N. Ștefănescu devine colaboratorul cel mai apropiat al lui M. Moruzov, iar din 1933 este numit șef al Secției Contrainformații. Venirea lui la Secția Contrainformații și impresia pe care a creat-o subordonaților săi, sunt reflectate în amintirile lui Nicolae D. Stănescu din cadrul aceleași Secții: „Niky Ștefănescu a sosit curând și aș spune că la diferitele elemente care m-au impresionat în tot acest început de carieră (a lui Nicolae D. Stănescu – n.a.), se adăuga și impresia pe care Ștefănescu o lăsa ca persoană.

Mă așteptam să găsesc un șef întunecat, reticent, scrutător, ceea ce era contrariul lui Niky Ștefănescu, care avea permanent o înfățișare aparent deschisă, zâmbitoare, reușind, într-o bună măsură, să inspire încredere. Desigur că această înfățișare nu oglindea complet realitatea, dar reușea în dese cazuri să realizeze o comuniune cu interlocutorul.

De la început N. Ștefănescu ne-a vorbit despre un suflu nou pe care noi trebuie să-l aducem în serviciu, unde noi, având alt punct de plecare, va trebui să facem o operațiune de «aerisire», de înlăturare a rutinei și anchilozelor, care în mod natural se produc în orice instituție.

Ne-a avertizat asupra necesității de a ne debarasa de influența lecturilor care creau romantismul spionajului, arătându-ne că spionajul se făcea în condițiuni mult mai realiste și lipsite de strălucirea fascinantă ce i-a dat-o literatura, care a creat imaginea falsă a unui lirism al spionajului.

Explicațiile ce ni le-a dat erau punctate de exemple reale, plastice, pe un ton adeseori glumeț sau ironic, povestite cu haz și atractiv.

În orice caz, după impresia lăsată nouă, neofiților, era cert că Ștefănescu își cunoștea meseria și – pe deasupra – știa să comunice acumulările experienței sale, fără ariditate de specialist.

Ne-a mai vorbit despre legațiile și birourile de atașați militari acreditați în diferite țări ca oficine oficiale de spionaj (pe atunci spionajul economic nu căpătase amploarea de mai târziu), schițându-ne în linii generale organizarea Serviciului S.[ecret] în legătură cu obiectivele sale funcționale, aflate în dependență de situația internațională a țării.

Cu prilejul acestei prime întrevederi, ne-a atras serios atenția asupra păstrării secretului de serviciu, ca disciplină fundamentală a instituției și ne-a anunțat că nu trebuie să comunicăm nici măcar ființelor celor mai intime nouă despre instituția unde facem serviciul, necum despre problemele ei. Atunci am aflat și sensul noțiunii «conspirativ» în cadrul acțiunii de informație.

Expunerea lui Ștefănescu, ca lecție introductivă la noua noastră meserie, ne-a interesat pe toți trei (nou veniți în Secție – n.a.), fiind de altfel și atractiv făcută, ceea ce am comentat împreună când am rămas singuri”.

În 1938, la cererea prim-ministrului Armand Călinescu, N. Ștefănescu a fost trecut la conducerea Corpului Detectivilor din cadrul Siguranței. A creat acolo Brigada Specială, care avea ca sarcină urmărirea legionarilor.

Numirea lui N. Ștefănescu în această funcție s-a făcut la îndemnul lui M. Moruzov, care și-a plasat astfel – potrivit lui C. Maimuca și Gh. Cristescu – omul său în instituția rivală. Ștefan Enescu, secretarul personal al lui M. Moruzov, ne oferă o altă versiune asupra raporturilor dintre cei doi: „Ștefănescu și Moruzov păreau prieteni – impresie care nu a dăinuit mai târziu. Nu se produsese încă între ei acea diferență colosală de rang, ceea ce i-a adus lui Ștefănescu dispreț din partea lui Moruzov, iar acestuia, din partea lui Ștefănescu, invidia”. Pentru Ștefan Enescu, numirea lui N. Ștefănescu în fruntea Corpului Detectivilor nu a fost decât prilejul demult așteptat de M. Moruzov de a scăpa de un om incomod, de care s-a ferit tot timpul.

Opinia fostului secretar personal a lui M. Moruzov pare să fie contrazisă de o scrisoare din 31 august 1940, semnată de M. Moruzov și trimisă unui ministru. Nu se precizează cine era destinatarul și nici condițiile concrete în care a fost redactată. În scrisoare, M. Moruzov asigura că era în posesia tuturor datelor din care rezultă că acuzațiile aduse lui N. Ștefănescu (de C. Maimuca) nu erau întemeiate. Moruzov ruga ca „domnul N. Ștefănescu, care a dat dovadă cu viața sa în atâtea rânduri de credință și devotament, să fie repus la postul său, mai ales că încă nu s-a dat o decizie formală”.

După instalarea generalului Ion Antonescu la conducerea țării, N. Ștefănescu a fost arestat și încarcerat la Jilava, împreună cu M. Moruzov. Au urmat aceiași soartă, fiind lichidați de o bandă de legionari, în cadrul unei acțiuni de asasinat colectiv din noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940.

III.24. Boris Fiodorovici Lago-Ozerov Colpacov.

În Arhiva Națională a Republicii Moldova din Chișinău, se găsește dosarul grupului de spionaj condus de agentul sovietic Boris Fiodorovici Lago-Ozerov, alias Boris Colpacov, care a fost identificat, arestat și cercetat de Siguranța de la Cernăuți și Chișinău în august 1924.

Inițial, nu am dat importanță acestui caz de spionaj sovietic, căci era identic cu multe altele descoperite de Siguranță. Însă, aflând că despre el s-a scris în istoriografia românească în baza unui material publicat la Moscova, am intenționat să confruntăm informațiile publicate cu cele din dosarul sus menționat.

Apoi, interesul față de acest caz a crescut după ce am vizitat pagina oficială de internet a Serviciului de Spionaj Extern al Federației Ruse (Cлyжба внeшнeй pазвeдки Poccийcкoй Фeдepации – C.B.P. Poccии), constatând că, acest Boris Lago, deși nu a fost unul din cei mai străluciți spioni sovietici, figurează actualmente în galeria de onoare a spionajului extern rus.

Cercetând documentele din arhiva de la Chișinău, am ajuns la concluzia că, acest caz de spioanj sovietic în România nu a fost elucidat în totalitate în istoriografie și am venit cu unele completări.

Așadar, dosarul grupului de spioni condus de Lago, aflat în arhiva de la Chișinău, se întitulează Organizația de spionaj S.S.S.R. (din rusă – U.R.S.S. – n.a.) Boris Colpacov (Lago – n.a.), Piotr Tomașevski, Ana Stein, datat 10-16 august 1924 și este alcătuit din 259 de file (față-verso) cu declarații, interogatorii, procese-verbale, etc., din timpul cercetărilor desfășurate de Siguranță.

Descoperirea acestui grup de spionaj sovietic, a pornit de la o „notă” venită la începutul lunii august 1924, pe adresa Direcției Generale a Siguranței Statului de la un informator, în care era semnalată o persoană suspectată de activități de spionaj și care se afla la acel moment în Cernăuți. Imediat a fost sesizată Siguranța din Bucovina și s-a trecut la identificarea spionului, un rol important în această acțiune avându-l agentul-informator „L”. Totul a decurs foarte repede și la 10 august 1924, Boris Lago a fost arestat la Cernăuți pe stradă, când se reîntorcea acasă de la baie. Pe loc i s-a făcut o percheziție corporală, „fără ca cineva din trecători să observe aceasta”. Apoi, i-a fost percheziționat și domiciliul din str. Flondor nr. 17, unde s-a găsit corespondență în limba germană și rusă, cerneală simpatică, un aparat fotografic, broșuri, Monitorul Oastei, fotografii, o lampă pentru fotografii, un ceas de aur, un inel cu diamant și un lănțișor de aur. În timpul interogatoriului preliminar, Boris Lago a deconspirat întreaga rețea de informatori cu care a lucrat.

Investigarea cazului a avut loc pe parcursul lunii august 1924 și s-a făcut de către Dimitrie Dimitrescu, inspector general de Poliție și Siguranță, șef al circumscripției 4 de Inspecție și Control cu sediul la Cernăuți, în urma ordinului primit de la Romulus P. Voinescu, directorul general al Direcției Generale a Siguranței Statului. De asemenea, la cercetări a luat parte și Matei Ivănceanu, șef de Serviciu Special de Siguranță al Inspectoratului General de Siguranță Cernăuți.

Interogatoriile luate lui Lago au fost sintetizate în procese-verbale. Primul dintre acestea datează 10 august 1924 (întocmit la câteva ore după arestarea lui) și în care, printre altele, se menționează: „[…] Mă numesc Boris Colpacov și nu Oscar Spacek după cum se vede din pașaportul Austriac Nr.__ ce-l posed. Sunt în serviciul de Spionaj al Societății Sovietelor Socialiste Republicane (aici, cel ce a întocmit procesul-verbal a comis o greșeală, fiind vorba de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste – n.a.) (Rusia). Lucrez la spionaj în favoarea sus arătatei țări și contra României din anul 1923 Aprilie, având și complici în lucrul acesta. Maria Cuznițov și Vera Osipova n-au nici un amestec în afacerea mea și eu eram numai în legături intime cu Vera Osipova, sora Mariei Cuznițov după cum se va vedea în declarația pe care am s-o fac în scris. Aceasta este declarația mea în scris pe care o susțin și semnez propriu. /ss/ Boris Colpacov”.

A doua zi, la 11 august 1924, cercetările au continuat, fiind întocmit un alt proces-verbal, în care se spunea: „Se numește Boris Lago, după tatăl vitreg Boris Colpacov, născut la 27 mai 1898 în Moscova, a absolvit școala rurală și s-a înscris la Universitatea din Odessa. După terminarea studiilor Universitare, a fost chemat la armată, a făcut școala de ofițeri și a luat parte în luptele de pe Frontul Român. La Tecuci a fost rănit și apoi decorat cu Crucea Sf. Gheorghe. După revoluție a luat parte cu mare interes în viața politică a Rusiei. A fost secretar în organizația monarhistă din Odessa și după ce a[u] venit bolșevicii a intrat în armata Voluntară a lui Denikin. A fost rănit de două ori și după aceasta a făcut cursurile de ofițeri ai Statului major.

După evacuarea armatei albe, a venit la Constantinopol și de aci a plecat la Praga și aci a terminat Universitatea.

La Praga a aflat că sora lui este arestată la Moscova pentru activitatea lui contra revoluționară și atunci s-a dus la Legația Rusă și a declarat că-i pare rău de ceea ce a făcut și vrea să aducă Rusiei un mare folos ca recompensă.

La început i s-a[u] încredințat lucruri privitoare la partidele contra revoluționare, mai pe urmă a fost trimis la Moscova și înscris în statul major, Secția Română, unde a lucrat două luni. După aceasta a primit ordin de a pleca în România, în care scop s-a dus la Viena, unde a obținut de la misiunea Sovietică un pașaport Cehoslovac pe numele de Frantz Chetber cu care a venit la Chișinău.

Însărcinările date de statul major Sovietic erau de a face informațiuni asupra situației politico-militare a României.

La Chișinău a stat de la [?] Aprilie 1923 până în August 1923, nefăcând cunoștințele folositoare decât cu Victor Tomașcovski (mai exact, cu Piotr Tomașevski – n.a.) de la care a luat informațiuni asupra aviației Române, cu care a și plecat la Berlin.

La Berlin i s-a propus următoarele: [având] În vedere că Rusia nu are misiuni Diplomatice în România, de care însă avea nevoie, el să plece ca secretar al Consulului Finlandez Gustav Apelgrene, care era angajat de soviete cu 150 dolari pe lună. Prin luna Octombrie 1923 a venit împreună cu Apelgrene la Constanța.

La Constanța a stat până la 4 Aprilie 1924, ocupându-se cu culegerea informațiunilor politice, ceea ce i-a fost foarte ușor, având unele cunoștințe în cercurile diplomatice și oficiale. Odată fiind la Viena, i s-a spus ca să stăruiască a fi numit secretar la Consulatul Finlandez din București, dar nu a reușit.

Prin Martie, Apelgrene, primind un post în Finlanda, plătit cu 500 dolari, a plecat. Apelgrene a stăruit ca să rămână Colpacov ca Consul Finlandez la Constanța, dar nu a reușit.

Între timp, a primit o scrisoare de la Viena, trimisă de rudele concubinei sale, în care îi scria[u] că poliția din Viena îl caută pentru că are pașaport fals. Temându-se de a nu fi arestat la Constanța, a plecat la Viena. La venire, misiunea Sovietică i-a spus că e nemulțumită cu lucrul făcut și că a costat o mulțime de bani. A stat o lună la Viena și a fost trimis din nou în România pentru a face informațiuni politico-militare.

La 28 Iunie a.c., a sosit la Cernăuți, reînnoind legăturile cu Tomașevski, care și-a luat sarcina de ai procura documente.

Din Viena i s-a recomandat că la București se află un student bulgar, anume Marinoff, care a mai lucrat în această direcție și cu care să ia înțelegere, de asemenea și o studentă, Mașanova, din Calea Griviței Nr. 20 sau 21.

Marinoff nu era în București, ci era plecat în Bulgaria, însă a găsit un alt student, anume Calceff, care s-a obligat a lucra. Alte legături nu poseda. La Cernăuți are numai cunoștințele ocazionale.

Declară că a lucrat ca orișice ofițer patriot și că nu are nimic contra României, cu care a luptat ca aliat în războiul mondial și că tatăl său vitreg a fost decorat cu decorații Românești și crede că numai din cauza neînțelegerilor politice România a devenit dușmana Rusiei.

În timpul conferinței de la Viena (din 1924 – n.a.) trimetea zilnic informațiuni asupra politicii din România și a observat că poporul Român nu va admite nici o dată despărțirea (pierderea – n.a.) Basarabiei. Informațiunile erau trimise în plic prin poștă pe adresa «Wien I Esslingasse Nr. 11 für 15 Hutsalon (Salonul de pălării) Schön».

La Viena a lucrat sub conducerea secretarului misiunii Ruse Luganovski și a atașatului militar Petrovski.

[Având] În vederea aptitudinilor sale, i s-a promis că în cazul de se va lua relațiunile diplomatice cu România, va fi numit Secretar sau Consul la București și dacă va fi descoperit și arestat, i-a promis că [se] va face schimb cu guvernul Român, dând pe vreunul care e arestat în Rusia.

Termenul activității lui în România era fixat până la [?] Decembrie 1924, când urma să se întoarcă în Rusia [și] să obțină postul la Marele Stat Major de la frontiera de sud, ca expert pentru frontiera Română.

În timpul însărcinării date, a primit numai două delegațiuni privitor la chestiunile militare și anume:

1) De a afla situația podurilor, șoselelor și forturilor din Bucovina, în de comun, a preciza posibilitatea de transport.

2) Situația căii ferate Bucovăț – Huși – Zloți – Chișinău.

[…] Legătura cu Viena o făcea prin scrisori, scrise cu cerneală simpatică și nu a avut nevoie de curieri, mai ales că la 28 August urma să plece singur la Viena.

[…] În ultimul timp a dat informațiuni la Viena că, în Basarabia vor avea loc manevre [militare], dar neștiind amănunțit, l-a întrebat pe Tomașevski.

La plecarea din Viena a primit suma de 350 dolari, din care 150 dolari a cheltuit pentru haine și drumul Praga, Varșovia la Cernăuți.

[…] În timpul activităților sale în România a trimis foarte multe rapoarte și informațiuni. Atențiunea cea mai mare a dat-o informațiunilor cu caracter politic. A trimis informațiuni precise asupra Partidelor politice din România, politicianilor, programul lor și greutatea fiecărui partid. De asemenea, a trimis informațiuni relative la relațiunile ruso-române și Române-Franco-Engleze și cu statele balcanice.

Toate informațiunile ce apăreau în ziare, privitor la situația și mutările militare, totul ce privea echiparea și înarmarea armatei și informațiuni asupra proceselor organizațiunilor de spionaj descoperite, situația economică a României și sentimentele nutrite de diferite clase ale populației.

Informațiunile secrete care urma să le facă, erau:

Ordinea de bătaie dată Corpurilor de armată, ordinele de zi ale Ministerului de război, literatură militară și altele. Dar aceste informațiuni nu le-a făcut, fiindu-i frică [de] a nu fi descoperit.

În tot timpul a dat informațiuni procurate de Tomașevski, precum și următoarele: niște foi din instrucțiunile aviației pentru Școala de ofițeri, o fotografie a aerodromului din Cluj, 2 numere din România Militară, 1 număr din Revista Aeronauției și un număr din Revista infanteriei.

[…] În urma acestei declarații – menționa în acest proces-verbal D. Dimitrescu, cel ce l-a întocmit – astăzi, prin convorbirea de la Hugues cu Dl. Sub Director [Eugen] Cristescu, am cerut arestarea lui Tomașevski, studentei Mașanova, studenților Marinoff și Calceff. […]”.

Și în final, pentru a mai aduce unele completări la biografia lui Boris Lago, o să prezentăm și un scurt extras din procesul-verbal din 12 august 1924: „[…] În anul 1915 s-a înscris la facultatea de drept (a Universității din Odessa – n.a.) unde a continuat [studiile] până la 1917, când a fost mobilizat. Pe la sfârșitul anului 1916, a venit cu automobilul la Iași, împreună cu tatăl său [vitreg], generalul de Stat Major Colpacov, șeful Comunicațiilor militare pe frontul Român, unde s-au întâlnit cu atașatul militar Rus din România, Colonelul Tatarinov, după care s-a reîntors la Odessa”.

Toate cele de mai sus, corespund întru totul adevărului, fără a fi vorba de declarații eronate, făcute de Boris Lago sub presiunea organelor de anchetă. Aceasta ne-o demonstează chiar memoriile lui Lago, care din anul 1933 se află în Arhiva istorică rusă de peste hotare de la Praga. Între declarațiile date în birourile Siguranței și expunerile făcute în memorii, nu există nici o diferență, încât cel mai mic detaliu îl regăsim în ambele locuri, creându-se senzația că, memoriile sale Lago le-a scris având în față procesele-verbale întocmite de Siguranță, în august 1924 (!).

Odată ce s-au obținut aceste informații veridice, putem conchide că, Siguranța Statului din Bucovina și Basarabia a acționat cu multă iscusință și profesionalism. De asemenea, din textul declarațiilor lui Lago reiese că, acesta nu a desfășurat o impresionantă activitate de informații (la Chișinău „nefăcând cunoștințele folositoare” decât cu Tomașevski; nu a reușit să obțină numirea în postul de secretar la Consulatul Finlandez din București, ceea ce a făcut ca misiunea sovietică de la Viena să fie „nemulțumită cu lucrul făcut” de Lago, care „a costat o mulțime de bani”; la București, în afară de 2-3 studenți bulgari, „alte legături nu poseda”, iar la Cernăuți avea „numai cunoștințele ocazionale”; este adevărat că a furnizat multe informații cu caracter economic și politico-militar, toate fiind din surse oficiale, adică decupări din ziare, pe când activitățile de spionaj, de obținere a datelor secrete, „nu le-a făcut, fiindu-i frică a nu fi descoperit”).

Cu toate acestea, figurează în lista personalităților de seamă a Serviciului de Spionaj Extern al Federației Ruse. Sau poate totuși, a realizat ceva excepțional pe frontul secret din România? Documentele Siguranței nu ne vorbesc despre acest lucru. Poate documentele din arhivele rusești ne vor lămuri? Ramâne de văzut…

Trecerea lui pe panoul de onoare al spionajului extern rus, s-a făcut probabil, mai mult pentru faptul că a căzut jertfă represiunilor staliniste, fiind arestat la 21 aprilie 1937, condamnat și executat pe nedrept la 20 septembrie 1938, pentru faptul că ar fi desfășurat acțiuni de spionaj împotriva U.R.S.S. și că ar fi făcut parte dintr-o oarganizație teroristă contrarevoluționară (acuzații clasice pentru perioada represiunilor din anii `30 din U.R.S.S.).

După câțiva ani de la prăbușirea regimului comunist, la 17 decembrie 1997, prin decizia Procuraturii Generale Militare a Federației Ruse, Boris Lago a fost reabilitat.

III.25. Isai Konstantinovici Parfeliuk.

S-a născut la 29 mai 1885, în com. Chițcani, jud. Tighina, într-o familie de țărani. Foarte devreme a rămas orfan de părinți și a fost educat în familia surorii sale mai mari, a cărui soț era ofițer în Armata rusă, locuind la Tiraspol. Acest ofițer a avut o mare influență asupra lui, încât Isai Parfeliuk încă din copilărie și-a dorit să facă carieră militară.

La începutul Primului Război Mondial, în 1914, a fost mobilizat în armată și, după absolvirea cursurilor de ofițeri, a fost trimis pe frontul de Sud-Vest pentru a conduce o companie de informații.

Chiar de la bun început, a manifestat „vitejie și bărbăție”, plecând în spatele frontului inamic pentru a captura surse de informații și a obține date operative despre adversar.

Insuficiența cadrelor ofițerești, a făcut ca Parfeliuk să fie numit comandant de batalion, apoi comandant al Regimentului 76 Infanterie Șipka. Comandamentul frontului aprecia înalt acțiunile colonelului de 30 de ani: pe timpul operațiunilor a primit 13 distincții, printre care ordinele Sfântul Gheorghe de clasele I-IV, cadouri militare – armament personalizat.

După revoluția din Februarie din Rusia, efectivul Regimentului 55 Podolsk îl alege pe Parfeliuk comandant, iar în octombrie 1917, regimentul lui, împreună cu toată Divizia 14 Infanterie, din componența căreia făcea parte, a trecut de partea bolșevicilor.

În timpul Războiului Civil din Rusia, Parfeniuk, de 32 de ani, a fost implicat în luptele contra Armatei lui Mahno în sudul Ucrainei și a executat incursiuni în spatele Armatei române din Basarabia.

Apoi, a fost trecut cu serviciul în Statul Major al Districtului militar ucrainean, unde a deținut funcția de șef al Secției de informații a Armatei a 14-a. Efortul informativ al Secției era îndreptat împotriva României, organizându-se în acest sens, frecvente lansări de spioni în „teritoriul Basarabiei ocupat de români”.

Ulterior, fiind știut faptul că, Parfeliuk era originar din Basarabia și cunoștea bine teritoriul din dreapta Nistrului, i s-a fixat misiunea să organizeze și să conducă rezidența spionajului militar sovietic în raioanele de frontieră ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești. Aici, la munca din teren, era nevoie de conspirativitate sporită, astfel că, în această perioadă îl întâlnim sub numele conspirativ de Semionov. În misiunea primită de la Mihailov, șeful Secției de informații a Armatei a 14-a, se spunea: „Obligația dvs. este de a supraveghea necontenit și minuțios activitatea, situația și intențiile petliuriștilor și a altor organizații și unități militare contrarevoluționare și relațiile lor de colaborare cu diverse țări și organizații politice. În afară de comunicarea unor informații cât mai ample despre lucrul și situația acestor organizații, îndatorirea dvs. primordială este de a ne preveni la timp despre intențiile/pregătirile trecerii de partea noastră a bandelor contrarevoluționare. Informațiile cu caracter amenințător și urgent trebuie să fie imediat raportate secției. În afară de acesta, dvs. trebuie să urmăriți dislocarea, numărul, starea, organizarea, aprovizionarea și intențiile unităților românești, activitatea organelor locale administrative și polițienești, starea de spirit a populației”. Rezidența lui Isai Parfeliuk trebuia să supravegheze și activitatea lui Mahno, refugiat în România.

În una din primele sale informații obținute și comunicate la 23 aprilie 1922, se spunea: „Circulă intens zvonuri, precum că Ucraina în scurt timp urmează a fi ocupată de armatele române. Ordine oficiale (românești – n.a.) în acest sens eu nicăieri nu am întâlnit. Referitor la Mahno, …el se află la București, însă nu știu în ce stradă locuiește. Locuia în hotelul Metropol. Acum, potrivit unor informații sigure, el a dispărut, însă a fost prins, împreună cu soția sa și 25 de bandiți de-ai lui, de jandarmerie și trimis la București la Siguranța Generală”.

În Basarabia „ocupată”, Parfeliuk-Semionov a făcut spionaj în favoarea sovieticilor începând cu anul 1919 și până în 1923, timp în care rezidența pe care a conduso a suferit două eșecuri „din cauza trădării”. De două ori a fost arestat de Siguranță. Prima dată în 1921, din cauza „provocatorului Osip Miculici”.

După cum susțin unele voci, mai mult sau mai puțin credibile, Parfeliuk a reușit odată să scape cu mult noroc de gloanțele plutonului de excuție român: grupul de spioni condus de el, arestat de Siguranță, a fost inițial încarcerat în închisoare, după care s-a decis executarea tuturor „pentru tentativă de evadare”. Cu toții au fost legați la mâini și duși pe malul Nistrului pentru a fi împușcați. Parfeniuk a avut norocul să fie în margine și atunci când s-a tras, toți au căzut în apa Nistrului, iar el, fiind doar rănit, a reușit să se dezlege în apă și să se ascundă în pădure. De acolo a plecat spre Chișinău la un apartament conspirativ.

O parte din membrii rezidenței lui Parfeliuk, descoperite de Siguranță, au fost judecați de Curtea Marțială de la Chișinău, pentru spionaj în favoarea U.R.S.S. În unul din documentele pregătite de Siguranță pentru proces, se spunea că, „secția de informații militare era condusă de Isai Parfeliuk din Chițcani, care a reușit să evadeze, acesta primind dispoziții scrise direct de la Zakordotdel din Tiraspol”. Într-un alt document din timpul anchetei se menționa că, „Pelagheia Parfeliuk, soția lui Isai Parfeliuk, își ajuta soțul în culegerea de informații militare. Avea legături cu toți membrii organizației. După arestarea lui Isai Parfeliuk, ea a condus, din noiembrie 1921 și până în ianuarie 1922, rezidența soțului, primind în acest sens directive de la Zacordot, căruia îi raporta în scris rezultatele activității, menținând în permanență legătura cu Tiraspolul”.

După arestarea acestui grup de spioni, Siguranța a reușit să-i identifice și să-i aresteze și pe alți colaboratori mai puțin importanți de-a lui Parfeliuk. Aceștia, în timpul transportului la penitenciar, au încercat să evadeze și au fost executați pe loc. Dintre ei, doar unul a reușit să fugă peste Nistru.

În primăvara anului 1922, Isai Parfeliuk a revenit cu misiuni de informații în Basarabia. De această dată nu a mai reușit să activeze mult, misiunea eșuându-i spre finele anului 1922. Organele Siguranței au reușit s-o aresteze pe soția lui, iar el, cu puțin timp înaintea arestării întregului grup de agenți, a reușit să fugă. Pentru prinderea lui s-a anunțat o recompensă bănească de 75.000 de lei.

Un timp s-a ascuns prin pădurile din județul Orhei, iar când a venit la casa conspirativă din Chișinău, a fost arestat. Istoriografia rusă susține că, pe parcursul a două luni de interogatorii la Siguranță, Parfeliuk a fost supus unor torturi groaznice, însă nu și-a trădat nici un colaborator.

În martie 1923, Isai Parfeliuk și colaboratorii săi, au fost judecați de Curtea Marțială a Corpului 3 Armată român din Chișinău. Procesul era cunoscut ca „procesul celor 56”, judecați pentru crime împotriva siguranței statului. Isai Parfeliuk a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, iar soția lui a fost achitată (!). Pedepsele au fost destul de blânde (fapt recunoscut chiar de istoriografia sovietică și rusă!), încât mulți din cei achitați și-au contunuat activitățile subversive. Spre exemplu, Pelagheia Parfeliuk, fiind achitată, imediat după proces a restabilit legătura cu Secția de informații a Armatei a 14-a sovietice, raportând situația.

Mai târziu, a fost recuperat și Isai Parfeliuk: după cum se susține în lucrările rusești, în luna august 1923, agenții sovietici au reușit să-l corupă pe șeful Penitenciarului din Chișinău și să-l salveze pe Parfeliuk, ducându-l la Tiraspol. În scurt timp, și soția lui a fost trecută în stânga Nistrului.

După aceste misiuni în Basarabia, doar în mică parte realizate, lui Parfeliuk i s-a oferit un post mai liniștit – de ajutor al împuternicitului special al armatei pentru demobilizarea unităților fostului Front de sud. După încheierea demobilizării, a demisionat din cadrele Armatei roșii, activând în Comitetul Executiv Central al R.A.S.S.M. Aici, ca unui „fost” spion, i s-a încredințat coordonarea activității secției M.O.P.R., care, pe lângă misiunile oficiale, o avea și pe cea de spionaj. În calitatea sa de șef al acestei secții din R.A.S.S.M., Parfeliuk dispunea de o rețea de case conspirative în Chișinău, Tighina, Tiraspol, Chițcani, în care „se ascund de prigoana serviciilor speciale din statele balcanice revoluționarii români, bulgari, maghiari, sârbi și greci”.

În 1930, a demisionat de la M.O.P.R., preferând o viața mai puțin zbuciumată, fiind secretar al Uniunii Vânătorilor din R.A.S.S.M. Această perioadă de acalmie nu a durat mult, căci se apropiau anii cruntelor represiuni staliniste. În anul 1937, fiind învinuit de „colaborare cu spionajul românesc”, a fost condamnat la moarte. Pedeapsa, însă, i-a fost comutată la 10 ani de închisoare, fiind trimis într-un lagăr din Siberia.

După declanșarea Războiului germano-sovietic (22 iunie 1941), condamnarea lui Parfeliuk a fost revizuită: în baza hotărârii Consiliului special de pe lângă Lagărele de concentrare din Karaganda, Isai Parfeliuk a fost condamnat la moarte și executat la 25 decembrie 1941, în orașul Dolinskoie.

În certificatul K.G.B.-ului, eliberat familiei sale după război, se spunea că, Isai Parafeliuk s-a stins din viață din cauza unui atac de cord în 1943. Locul înmormântării nu s-a putut stabili.

În 1971, prin decizia Colegiului militar al Judecătoriei Supreme a U.R.S.S., Isai Parfeliuk a fost post-mortem reabilitat.

III.26. Grigorii Ivanovici Kotovski.

În istoriografia sovietică s-a scris mult despre acest personaj, impus ca erou național al „poporului moldovenesc”. Era cunoscut ca un luptător împotriva bogătașilor, pe care îi deposeda de averi și pe care le împărțea săracilor (un Robin Hood basarabean) și unul din făuritorii statailității moldovenești, prin înființarea în stânga Nistrului, în anul 1924, a R.A.S.S. Moldovenești. I s-au ridicat monumente (unul se află și în prezent în centrul Chișinăului), au fost numite străzi și orașe în cinstea lui.

În realitate, cine era acest Grigorii Kotovski? Lecturarea biografiei lui (chiar și a celei oficiale), nu ne duce decât la concluzia că, a fost un bandit, un anarhist, legalizat de regimul bolșevic, în structurile căruia s-a integrat de minune, căci erau extrem de compatibili, având aceleași interese criminale, unul fiind în serviciul celuilalt.

S-a născut în anul 1887, în localitatea Hâncești (denumită în perioada sovietică Kotovsk), jud. Chișinău, în familia unui nobil, de profesie inginer. Mama lui a murit pe când el avea doi ani, iar la 16 ani, subit a decedat și tatăl său. Familia se descurca cu greu, fiind compusă din cinci copii. Viața grea i-a și format, probabil, un caracter războinic, anarhic.

Din cauza comportamentului său dificil, a fost exclus din școala profesională reală, tatăl său fiind nevoit să-l înscrie la școala profesională agrară din Cucuruzeni. După absolvire a lucrat pe proprietatea moșierului Cantacuzino, acolo îndrăgostindu-se de soția proprietarului, care la rândul ei, se îndrăgostise de chipeșul Kotovski. Moșierul a aflat despre această relație și a dispus ca Kotovski să fie legat și bătut. Drept răzbunare, Kotovski îl omoară pe moșier, dă foc moșiei și fuge în pădure. Ura față de moșierul asasinat o generalizează asupra tuturor bogătașilor și își recrutează vreo 15 oameni (aventurieri, pușcăriași, etc.), formând o bandă, pentru a-i jefui și teroriza.

În scurt timp, iscusitul șef al bandei devine renumit pentru acțiunile sale criminale în toată Basarabia. Presa timpului pe larg prezenta rezultatele raitelor executate de banda lui Kotovski. Panica a cuprins pătura bogată a societății, iar organele de poliție țariste au întreprins măsuri pentru a aresta banda criminală, dar fără succes. Mintea ageră și intuiția îl ajutau să scape de urmăritori, iar prin exteriorul său și comportamentul manierat, și-a cucerit mulți simpatizanți. Când apărea în societate, era de nerecunoscut – bine îmbrăcat și cu maniere rafinate, fascinant, toți crezând că au în față un aristocrat.

Totuși, poliția țaristă a dat dovadă de inteligență și a reușit să-l aresteze, internându-l în închisoarea din Chișinău. Acolo gândul îi era la evadare, dar o evadare cu efect, care să facă „toată Rusia” să vorbească despre acest eveniment, ceea ce i-a și reușit la 4 mai 1904. Apoi, iar de câteva ori a fost prins și de fiecare dată evada. În sfârșit, a fost prins și condamnat la 10 ani de muncă silnică în Siberia, unde a plecat cu mai mulți deținuți politici și de drept comun. În rândul celor din urmă, Kotovski era bine cunoscut, fiind o autoritate în lumea interlopă. În lungul său drum spre Siberia a cunoscut mulți pușcăriași, trecând prin penitenciarele din Nikolaev, Elisavetograd, Smolensk, Oriol.

Din Siberia a reușit să evadeze doar după doi ani, în iarna anului 1913, iar în toamna anului următor a revenit în Basarabia. Un an de zile nimeni nu a știut unde se ascunde Kotovski. Dar el, cu un pașaport fals, lucra ca administrator al unei mari moșii. Și ducea o viață dublă: era un bun administrator, dar și un excelent bandit, reluându-și raidurile de jaf. Nu și-a practicat mult timp vechea meserie, căci la 25 iunie 1916 a fost din nou arestat. Reușise în acest răstimp să execute peste 20 de jafuri de proporții. De această dată îl aștepta pedeapsa capitală. Însă, nici el nu știa că salvarea îi va fi „revoluția” bolșevică din octombrie 1917.

Procesul asupra lui a avut loc în februarie 1917, la Odessa, fiind judecat ca un simplu criminal, fără ca acțiunile lui să fie considerate acțiuni politice revoluționare de expropriere a bogătașilor. Deci, nu era considerat revoluționar, ci bandit. Însă, Kotovski a declarat în timpul procesului că nu este criminal, dar anarhist, căci toate jafurile le-a executat nu pentru a se îmbogăți. În fine, judecata l-a condamnat pe „nobilul Kotovski” la moarte prin spânzurare.

Până la executarea sentinței, temporar, a fost internat în închisoarea din Odessa. În timp ce încerca să elaboreze un plan de evadare, opinia publică care îl simpatiza, încerca să obțină comutarea pedepsei lui. Pentru salvarea simpaticului bandit s-a implicat și soția generalului Șcerbakov, și scriitorul Alexandr Feodorov.

O evadare în situația lui era greu de executat (fiind foarte bine păzit), așa că la una din întrevederele cu A. Feodorov, l-a rugat pe scriitor să ceară autorităților comutarea pedepsei lui prin trimiterea să lupte pe frontul românesc, unde spunea că ar putea opri dezertările soldaților ruși și unde va putea muri „pentru patrie”.

În urma demersurilor făcute, scriitorul Feodorov a obținut de la Guvernul provizoriu rus, amnistierea lui Kotovski: revoluția din februarie 1917 a anulat pedeapsa capitală, iar menținerea lui Kotovski în închisoare se vedea fără rost, căci oricum evada. Așa că, s-a decis eliberarea lui.

Mulțumindu-i lui Feodorov pentru intervențiile făcute în favoarea sa, Kotovski a pus punct trecutului criminal și s-a implicat în activitățile revoluționare. Intenționa să meargă pe front și pentru asta s-a înscris într-un regiment de cavalerie țarist din Odessa.

A mers pe frontul românesc și la scurt timp, a fost decorat cu ordinul Sf. Gheorghe, avansat în gard și i s-a încredințat comanda unei unități de cazaci, cu care executa incursiuni de recunoaștere în spatele inamicului. A fost ales în prezidiul comitetului militar al Frontului românesc, unde pentru prima oară a auzit de bolșevism. Se considera anarhist, dar bolșevismul i-a venit pe plac, deoarece nu vederea nici o diferență între anarhism și bolșevism.

A trecut de partea bolșevicilor și a luptat împotriva armatei generalului Șcerbakov (soția căruia intervenise pentru amnistierea lui). În una din primele confruntări a fost făcut prizonier de divizia generalului Drozdovski, dar a reușit să fugă.

În Odessa era un haos total, o autoritate o schimba pe alta. Odessa când trecea în mâna ucrainenilor naționaliști, când a albgardiștilor, când a bolșevicilor. Kotovski nu-și mai vedea rostul să rămână aici și s-a decis să plece la Moscova. Acolo nimeni nu l-a ocolit din cauza trecutului său criminal, ba din contra, și l-au acceptat pentru aptitudinile lui. A primit ordin să plece în Odessa ocupată de albgardiști și să lupte împotriva lor. Cu pașaport fals a intrat în secret în Odessa, unde îl așteptau activitățile subversive. Dar după trei zile, ziarele deja scriau despre sosirea lui în localitate. Nimeni nu știa de partea cui el este și pentru ce a venit la Odessa. Acolo și-a recrutat vreo 30 de persoane dintre comuniști și criminali, și a format un grup pentru executarea misiunilor primite de la Moscova – asasinarea agenților de poliție, a provocatorilor, executarea actelor de teroare împotriva contrainformațiilor albgardiste, jefuirea băncilor și a persoanelor civile, în vederea provocării panicii, a haosului și a neîncrederii populației în autorități. Pentru aceste misiuni el era omul potrivit. Cu aceștia se făcea revoluția bolșevică.

Perioada aflării la Odessa este cea mai necunoscută din biografia lui. Dar cert este că, aici Kotovski și-a reluat activitățile banditești, acționând la ordinele conducerii politice de la Moscova. Deghizat în ofițer albgardist, diacon sau moșier, încontinuu, zi și noapte, executa jafuri în modul cel mai profesionist.

Liderii lumii interlope din Odessa – Mișka Iaponcik, Dombrovski, Zagari – nu-l priveau cu ochi buni și nu înțelegeau de ce acest fost nobil, le face concurență și le „ia pâinea”. Dar și Kotovski nu-i agrea. După ce bandele acestora au fost folosite în luptele bolșevicilor cu inamicii politici, Kotovski a propus să fie anihilați, folosind o metodă ingenioasă: au fost trimiși în luptă împotriva naționaliștilor ucraineni ai atamanului Grigoriev, cu promisiunea că întăririle vin din urmă. Însă, întăririle nu au mai venit, criminalii fiind măcelăriți de ucraineni.

În primăvara anului 1919, activitatea lui clandestină la Odessa a luat sfârșit, căci unitățile Armatei roșii înaintau spre oraș. Grupul lui Kotovski i-a atacat din spate pe albgardiștii care se retrăgeau, provocând panică în rândurile lor. Îmbrăcat în uniformă de colonel țarist, Kotovski a evacuat cu trei camioane tezaurul băncii de stat din Odessa. Iar a doua zi, la 5 aprilie 1919, Odessa a fost ocupată de bolșevici.

În acele clipe Odessa a trăit un val nemaipomenit al terorii, executate de bolșevicii ieșiți din clandestinitate. De o cruzime deosebită a fost Vihman, șeful CeKa din localitate, împușcat mai târziu de ai săi. Erau executați toți cei ce erau făcuți prizonieri de către bolșevici. Au fost măcilăriți fără milă mai mulți soldați albgardiști, considerați elemente contrarevoluționare.

După ocuparea Odessei, Kotovski a revenit în cavalerie, conducând brigada a II-a a Diviziei 45 (condusă de Iakir) în luptele cu ucrainenii naționaliști ai lui Semion Petliura. Apoi, a fost trimis să oprească înaintarea unităților armatei generalului Iudenici spre Petrograd. Trebuia salvată capitala revoluției bolșevice. Petrogradul a fost găsit într-o stare jalnică: era o mare sărăcie, domnea foametea, așa că soldaților lui Kotovski nu le-a fost prea ușor acolo. După respingerea ofensivei generalului Iudenici, brigada a revenit în Ucraina, iar Kotovski a rămas pe loc, fiind internat în spital, deoarece suferea de tifos.

Încă în spital, a primit ordinul de numire în funcția de comandant al unei brigăzi de cavalerie, pe care trebuia s-o formeze la Ekaterinoslav din rămășițele Diviziei 45 și să intre în luptă contra unităților lui Denikin, care înaintau spre sud. La primirea acestui ordin era deja decorat cu ordinul Drapelul roșu.

Sarcina lui Kotovski era deci, să organizeze o nouă brigadă și să recucerească sudul Ucrainei, inclusiv orașul Odessa, care fusese reluat de albgardiști. Misiunea a fost îndeplinită, iar „tovarășul Kotovski, pentru actele de eroism de care a dat dovadă în luptele din sectorul Odessa – Ovidiopol”, prin decizia Consiliului revoliționar, a fost decorat cu al doilea ordin Drapelul roșu.

În vara anului 1920, a luat parte la campania de cucerire a Varșoviei, misiune ce-a fost încredințată armatelor conduse de Tuhacevski. Deoarece era considerat „nobil-anarhist”, nu i s-a dat comanda cavaleriei, în acest post fiind numit Semion Budionîi, Kotovski rămânând cu brigada sa pe planul secund.

Componența brigăzii lui Kotovski era extrem de pestriță – bolșevici, cazaci, albgardiști, dezertori și prizonieri maghiari, polonezi, cehi și germani, etc. – mercenari în serviciul puterii sovietice. Ei nu se considerau comuniști, ci subordonați ai lui Kotovski. În această campanie aveau să se confrunte cu cavaleria poloneză a generalului Kraewski.

Prima lupta a fost dată în raionul Tarașci, lângă Belaia Țerkovi (Ucraina). Pierderile lui Kotovski au fost extrem de mari, aproape o jumătate din efectiv. Însă, polonezii au fost impuși să se retragă și Kotovski, împreună cu Budionîi, au mers în urmărirea inamicului spre Lvov. Înaintau cu aproximativ 40 km. pe zi. Deseori Kotovski era trimis în spatele frontului pentru hărțuirea adversarului.

Dar, cu toate succesele înregistrate la început, bolșevicii au fost respinși de polonezi și puși pe fugă, retrăgându-se într-o mare debandadă, fără a reuși „exportul revoluției” în Europa. În ultimele bătălii, Kotovski a suferit o contuzie. Și-a revenit peste vreo lună, dar războiul cu polonezii era deja încheiat.

A continuat să lupte în Ucraina cu unitățile ucrainenilor naționaliști. Apoi, în mare grabă a fost trimis în gubernia Tambov pentru înăbușirea răscoalei țărănești.

În 1922, când practic bolșevicii își consolidase puterea în Rusia, Kotovski era comandant al Corpului 2 Cavalerie, aflat în raionul Uman, Ucraina. Succesele din războiul civil l-au propulsat în rândul liderilor revoluției: era practic membru al guvernului de la Moscova, membru al consiliului revoluționar, membru al comitetelor executive ale Ucrainei și R.A.S.S. Moldovenești (din 1924). A fost de trei ori cavaler al ordinului Drapelul roșu, deținător al armei de onoare a revoluției. Acesta era parcursul carierii politice și militare a fostului hoț de drumul mare din Basarabia.

Avea și mulți dușmani în conducerea bolșevică, deoarece regiunea unde se afla unitatea lui militară, era în totalitate sub controlul lui, fiind supranumită Republica Autonomă Kotovia. Acolo Kotovski era și „președinte”, și „legislativ”, și „curte marțială”. Iar puterea sovietică nu prea pătrundea acolo, ceea ce nemulțumea conducerea de la Moscova, iar ostașii lui erau mai mult anarhiști, decât bolșevici. Însăși Kotovski, deseori declara că este anarhist.

La 7 august 1925, ziarul Pravda anunța despre moartea lui Kotovski, care a survenit în noaptea de 6 august, în raionul sovhozului Cebanka, nu departe de Odessa. Deși, acoperit de mister, se știa că decesul a avut loc în urma rănirii mortale în piept, dintr-un revolver. După cum s-a stabilit peste puțin timp, cel ce a tras în Kotovski era Maiorov, curierul statului major al unității lui Kotovski. Nu erau cunoscute cauzele care l-au făcut pe Maiorov să tragă. Aceste cauze rămân necunoscute și în prezent. Presa timpului a vehiculat mai multe ipoteze: „o discuție aprinsă între cei doi, care a fost fatală pentru Kotovski”; Maiorov era agent al Siguranței române, etc. Oficial însă nimic nu s-a spus.

Se susține cu multă fermitate că, Kotovski ar fi fost lichidat de G.P.U. (prin Maiorov), la ordinul conducerii politice a U.R.S.S., din cauză că, fiind anarhist, era o persoană incomodă, capabilă să organizeze o lovitură de stat, adică era periculos siguranței statului. Despre asta vorbește și condamnarea suferită de Maiorov, care, omorând un „erou național”, nu a stat în pușcărie decât vreo trei ani.

Dar ce știa Siguranța română despre Grigorii Kotovski, pe care – potrivit propagandei sovietice – l-ar fi asasinat în 1925?

În Arhiva Națională a Republicii Moldova se păstrează „dosarul personal” al lui Kotovski, întocmit de Siguranță, pe coperta căruia este notat: Cotovski Grigore. Bandit. Dosarul cuprinde semnalările agenților Siguranței, din perioada 20 decembrie 1918 – 13 mai 1920, privind posibilele lui treceri frauduloase în România, pentru activități criminale și subversive. Deosebit de interesant este un document, elaborat de poliția țaristă din Basarabia la 14 aprilie 1916 și moștenit de Siguranța din Chișinău. Documentul spune că, „În lunile Septembrie-Decembrie a anului trecut, în or. Chișinău, de către o bandă de tâlhari, au fost comise un șir de jafuri armate din apartamentele micilor burghezi înstăriți. În aceste jafuri, de obicei participau 5-7 oameni; acționau de fiecare dată, după cum reiese, potrivit unui și aceluiași plan elaborat din timp. Veneau la jertfele lor seara, pe la orele 5-7, înarmați cu revolvere, iar unii dintre ei aveau măști primitive, își înfășurau fețele cu o stofă, cu tăieturi la ochi. Toți își ocupau locurile și acționau după instrucțiunile șefului bandei. Jefuiau bani în numerar și lucruri prețioase. Apoi, aceiași bandă a comis două astfel de jafuri în or. Odessa și unul în or. Balta.

În urma informării asupra acestei bande de jefuitori, s-a stabilit că este organizată și acționa sub conducerea cunoscutului în Chișinău după jafurile din 1913, a condamnatului la muncă silnică, Grigorii Ivanov Kotovski, care a evadat în 1913 și s-a aflat că, în această bandă s-au manifestat activ: 1) capul-organizator al bandei, evadatul ocnaș Grigorii Ivanov Kotovski; 2) privatul de drepturi, de proveniență mic-burgheză din Elisavetgrad, Mihail Sergheev Ivcenko, de 33 ani; 3) soldatul dezertor, din Balta, gubernia Podolia, mic-burghezul Mihail Petrov Afanasiev, de 35 ani; 4) mic-burghezul din Moghilev, gubernia Podolia, Mordko Iudkov Ărgo, de 54 ani; 5) soldatul dezertor din Bahcisarai, gubernia Tavricesk, mic-burghezul Samuil Berkov Gheftman, de 26 ani; 6) fratele lui, care s-a sustras de la mobilizare, aflat în rezervă cu grad inferior, mic-burghez din Bahcisarai, Iosif Berkov Gheftman, de 31 ani; 7) mic-burghezul din Tulcin, gubernia Podolia, Nuhim Ihilev-Iosev Averbuh, de 25 ani; 8) mic-burghezul Aron Vol`kov Kițis de 28 ani din Chișinău, privat de drepturi; 9) mic-burghezul din Tulcin, gubernia Podolia, Moișe Ihilev-Iosev Averbuh (fratele lui Nuhim Averbuh); 10) țăranul Fedot (zis Feodor) din gubernia Kiev, județul Cerkassk, volostea Dahnovsk, satul Dahnovki, de 39 ani; 11) Iosif Ruf; 12) un oarecare Ălik Șofer (sau Șefer); 14) locuitorul Tiraspolului, zis Vas`ka «baistruk», care, după cum s-a stabilit în urma clarificării identității lui, era privatul de drepturi, mic-burghezul din Tiraspol, Vasilii Semenov Kirillov și 15) inițial, celibatarul Ivan, care se declarase țăran din satul Martînovka, volostea Mejirovskaia, județul Litinsk, gubernia Podolia, ca apoi să se constate că e vorba de Aleksandr Gamarnik de 28 ani.

Dintre cei de mai sus, au fost reținuți: Mihail Ivcenko, Mihail Afanasiev, Mordko Ărgo, Samuil Gheftman, Iosif Gheftman, Nuhim și Moișe Averbuh și Fedot Perekupka, care au recunoscut participarea lor la jafuri în banda lui Kotovski, precum și Ivan Gamarnik, Aron Kițis și Ălik Șofer, iar restul: capul grupării Grigorii Kotovski, Nikolai Radzișevski, Iosif Ruf și Vasilii Kirillov – s-au ascuns.

Organizatorul bandei, Grigorii Kotovski, se ascundea după evadarea de la ocnă în Basarabia, în județele Chișinău și Orhei, unde, după cum s-a stabilit, a lucrat în economate în calitate de ajutor de mașinist, sub mai multe nume străine, iar în August-Septembrie a anului trecut, a trăit în Chișinău sub numele mic-burghezului din Chișinău Piotr Ivanov Rudakovski, cu carte de identitate (desigur falsă), al Direcției mic-burghezilor din Chișinău, dându-se drept furnizor de slănină și vite pentru demartamentul militar. Kotovski a absolvit școala agricolă din Cucuruzeni, excelent vorbește rusește, moldovenește, românește și evreiește, în egală măsură poate conversa în limbile germană și mai puțin în franceză. Creează impresia unui om destul de inteligent, deștept și energic; în discuții se străduie să fie cu toții drăguț, fapt prin care ușor atrage de partea sa simpatiile tuturor interlocutorilor săi. Se poate da drept administrator de moșii, precum și moșier, mașinist sau ajutor de mașinist, grădinar, reprezentant al vreunei firme sau întreprinderi, reprezentant pentru achiziționarea produselor pentru armată ș.a.m.d., străduindu-se să-și facă cunoștințe și relații în cercurile respective. Kotovski are 35 de ani: statură înaltă, constituție atletică, șaten, față expresivă, pe cap cu o chelie mare; părul, de obicei, și-l tunde scurt; câteodată purta mustață, dar a raso; barba și-o bărbierea; pe față, sub ochi avea semne – buline de la tatuaj, pe care și le-a ars, de la care s-a format, gropițe ca de la coșuri; în timpul discuției se bâlbâie pronunțat; într-o măsură oarecare e gârbovit, iar în timpul mersului se leagănă; se îmbracă bine și poate să joace rolul unui adevărat gentilmen; îi place să mănânce bine și rafinat, având grijă de sănătatea sa, apelând la cărțile și broșurile publicate la această temă. Împreună cu Kotovski se poate ascunde și să participe în activitățile lui criminale, tovarășul său din timpul jafurilor din 1905, de asemenea, după toate informațiile, evadat de la ocnă, lipsit de toate drepturile, de proveniență mic-burgheză din localitatea Measnikova, județului Olgopol, gubernia Podolia, Ignatii Iliev Pușkariov-Pușkarcik, de 33 ani. […]”.

În vizorul Siguranței, Grigorii Kotovski intră la finele lunii ianuarie 1919, când un informator aducea la cunoștință că, „vestitul șef de bandă Cotovschi, ar fi în localitate (în Chișinău – n.a.)”. Omorârea bijutierului Grobdruh din Chișinău, venea să confirme prezența lui Kotovski în Basarabia, deoarece acel bijutier „încă cu mulți ani în urmă lucra în strânsă legătură secretă cu Cotovschi, în ceea ce privește preschimbarea giuvaiercalelor (furate – n.a.), etc. și transformarea lor în bani”. Se spunea că, cu câteva zile până la asasinarea bijutierului, Kotovski l-ar fi somat pentru „a-i achita unele din capturile vechi. Evreul ar fi refuzat, amenințându-l cu denunțarea la poliția română”. Potrivit aceluiași informator, „Cotovschi are cartierul în Chișinău prin Malina mică”, dar în acel moment se afla în Hâncești, la 40 km. de Chișinău, la sora sa, măritată acolo, sau „la rudele sale destul de numeroase de acolo”.

Pentru prinderea lui, informatorul prezenta semnalmentele lui Kotovski – „vârsta 37-38 ani, statura potrivită, foarte lat în spete și foarte musculos la piept și la brațe. Chel pe cap sau tuns foarte scurt, fruntea mică, urechile mici, ochi cam în formă japoneză (verzui), nasul potrivit, nările mari și deschise în sus, buzele mari, cea superioară mai mare. Semn caracteristic are: o alunică mare de tot de culoarea kaki, pe obrazul drept sau stâng (mărimea unui grăunte de porumb). Mustața mică, neagră, dacă nu este rasă. Sprâncenele mici cu foarte puțin păr, glasul sonor, nu prea gros. Când vorbește se poate remarca un mic defect, parcă ar avea ceva în cură. Alt semn caracteristic: o rană de glonț sub țâța dreaptă sau stângă, veche de 4 ani”.

Informatorul sublinia că, toate „isprăvile” acestui bandit erau „de o nemaipomenită îndrăzneală”. Se spunea că, „la furtul săvârșit la banca Iașului (?), banditul care a păzit tot timpul pe trotuar în fața băncii, ar fi fost Cotovschi”.

În urma verificării informațiilor de mai sus, Kotovski nu a fost de găsit în Basarabia.

În aprilie 1920, agentul nr. 150 al Grupului de Divizii General Popovici, semnala o nouă posibilă venire a lui Kotovski în Basarabia. De această dată era prezentat nu ca bandit, dar ca comandant al armatelor bolșevice din Tiraspol. Același informator sublinia că, până atunci Kotovski a mai venit de două ori în Basarabia, însoțit de doi tovarăși, trecând frontiera prin punctul Speia din fața Tighinei, ajutat de rudele lui din Speia, având asupra sa 500.000 de ruble. Ajuns la Chișinău, a stat la logodnica lui din „mahalaua Râșcanovka”.

Această informație agentul a aflat-o de la un necunoscut, care știind că-i polițist, i-a comunicat că, „Grigore Cotovski a trecut în Basarabia”. Pentru prinderea lui, au fost sesizate poliția și brigăzile de siguranța din Basarabia. În același scop, agenților de poliție din Chișinău și Orhei le-a fost difuzată fotografia lui Kotovski. Însă, toată această stare de alarmă a dispărut atunci când, un informator al Siguranței venit din Ucraina, a declarat că, din informațiile culese acolo reieșea că, Kotovski se află în regiunea Nicolaev – Voznesesnk, cu unitatea sa de cavalerie.

După aceasta, Kotovski nu a mai fost semnalat de agenții Siguranței din Basarabia. Nu-i ardea atunci lui de „călătorii” în România „burghezo-moșierească”, fiind implicat în viața politică și militară a U.R.S.S.

Dovezi documentare că, ar fi fost asasinat de agenții României, nu există. Dacă, totuși, ar fi fost asasinat de vreun agent de-al Siguranței, atunci sovieticii neapărat l-ar fi răzbunat, așa cum au făcut-o în 1940, cu o altă persoană, care îi făcuse mai puțin rău lui Kotovski. Atunci, după anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică (28 iunie 1940), autoritățile de ocupație l-au identificat și arestat pe un fost polițist țarist, care a participat la prinderea lui Kotovski în ziua de 25 iunie 1916 și pe care l-a rănit în timpul unui schimb de focuri. Fostul polițist a fost „judecat” și condamnat la moarte, fără a se ține cont că era în timpul executării misiunii de serviciu. Absurd!

III.27. Lev Zadov-Zinkovski.

S-a născut la 11 aprilie 1883 (după alte date, în 1893), într-o familie evreiască din colonia agricolă Vesiolaia, gubernia Ekaterinoslav (actualmente regiunea Dnepropetrovsk, Ucraina).

Tatăl său avea doar două desetine de pământ, iar familia era numeroasă (11 copii), astfel că a fost nevoit să vândă pământul și să-și mute familia în orașul Iuzovka (actualmente Donețk, Ucraina), atunci când Lev avea 7 ani. Aici a absolvit două clase primare. Tatăl lui lucra birjar, fratele mai mare, Isaak, a reușit să-și cumpere doi cai, un alt frate, Naum era meșteșugar, iar Lev era hamal. Natura l-a înzestrat cu un fizic impunător – circa doi metri înălțime, lat în spete, cu niște pumni gigantici, rumen la față –, reușea să ducă pe fiecare umăr câte un sac.

Fiind plin de forță și arătând mai în vârstă decât era, a fost angajat la uzina metalurgică. Devine un adevărat proletar. Se înscrie în partidul anarhiștilor, participă la mitinguri și greve, apoi la exproprierea și jefuirea bogătașilor și nu numai: cu anarhiștii a jefuit oficiul poștal din comuna Karani, apoi casieria stației de cale ferată din Debalțevo, etc. La unul din jafurile ce au urmat, a fost prins de poliție și condamnat la opt ani de închisoare. A stat închis doar patru ani de zile, având noroc de revoluția din Februarie, care i-a adus eliberarea.

Fiind un element criminal, care nu suporta decât proprietățile care erau în mâna lui, el se încadra aproape perfect în categoria celor cu „conștiință proletară”, atât de necesari bolșevicilor. De aceea, după ce a ieșit din închisoare și s-a reîntors la uzina sa din Iuzovka, a fost ales deputat în Sovietul orășenesc.

În ianuarie 1918, s-a înrolat într-un detașament al anarhiștilor și a luptat împotriva cazacilor din Donbass. În aprilie, în acea regiune au înaintat trupele austro-germane și detașamentul lui Zadov s-a retras spre Țarițîno. Grație bărbăției și eroismului de care a dat dovadă, a avansat până la funcția de comandant al statului major regimentar. Se întrezărea o strălucită carieră militară.

În august, regimentul a fost inclus într-o brigadă a Armatei roșii, iar Zadov – detașat în statul major al Frontului de Sud. Acolo s-a decis să fie folosit în activitățile secrete din spatele frontului german și a fost trimis în Ucraina. În luna noiembrie 1918, în regiunea Guleai-Pole, Lev Zadov a stabilit primele contacte cu elementele Armatei rebele ale anarhistului Mahno și s-a întâlnit cu comandantul acesteia, Nestor Mahno.

S-ar părea că, Zadov executa misiunile încredințate de spionajul sovietic, infiltrându-se în Armata mahnovistă, însă, potrivit declarațiilor lui din 1937, date în fața organelor de anchetă sovietice, lucrurile nu stăteau chiar așa. Zadov declara că, a părăsit Armata roșie și a venit în Ucraina din proprie dorință, deoarece era anarhist și nu mai vroia să rămână în armată. Iar în Ucraina intenționa să desfășoare activități clandestine anarhiste în spatele trupelor germane. Odată ajuns în Iuzovka, a aflat că în județul Zaporojie acționează unitățile armate ale anarhistului Mahno. Imediat s-a prezentat în fața lui, și cu toate că acesta, inițial, nu a fost prea încântat de noua cunoștință, Zadov i-a cucerit rapid toată încredere și simpatia.

Pe de altă parte, se susține că, totuși această acțiune a lui Zadov, nu a fost altceva decât o misiune de infiltrare în anturajul lui Mahno, executată la ordinul personal al lui Felix Dzerjinski, șeful CeKa. Ipoteza s-ar confirma, dacă luăm în considerare cariera lui de mai departe în organele securității Statului sovietic, unde era considerat un vechi funcționar al O.G.P.U..

Alți autori susțin că, trecerea lui Zadov din Armata roșie în armata lui Mahno rămâne necunoscută, dar presupun că ar fi avut loc atunci când Mahno lupta de partea bolșevicilor.

După ce a fost încadrat în Armata lui Mahno, era cunoscut aici sub numele de Zinkovski (pseudonimul lui de anarhist), iar fratele său Daniil (care a mers împreună cu el), era cunoscut sub numele de Zotov.

A avansat foarte repede: a deținut funcția de ajutor al comandantului regimentului, apoi de șef al Secției Informații a Corpului 1 Donețk, comendant al Corpului din Crimeea pentru lichidarea Armatei lui Wranghel, a fost și membru al statului major, iar cea mai importantă funcție a fost cea de adjutant personal al lui Mahno, adică era o persoană de mare încredere, „mâna dreaptă a lui Nestor Mahno”. Spre deosebire de Mahno, care era un conducător înnăscut, Lev Zadov era un bun executor, care, totuși, avea poziția sa, pe care știa s-o ascundă de suspiciosul Mahno.

În toamna anului 1920, Mahno l-a numit pe Zadov comendant al Corpului crimeean, care avea misiunea să participe la asedierea Perekopului. Aceasta a fost prima și ultima dată când Mahno și Zadov nu au fost împreună, în rest, tot timpul erau de nedespărțit. Pentru aceasta, Zadov era supranumit „umbra tătucului Mahno”.

În calitatea sa de șef al spionajului, s-a descurcat excepțional. Împreună cu el, în acest domeniu, lucra și fratele său Daniil. Acesta mai târziu relata, despre modul de lucru a lui Lev Zadov în domeniul informațiilor: „Spionajul operativ a lui Leova era format din câteva grupuri a câte 2-3 oameni: femei tinere, băieți de 13-14 ani, bătrâni. Fiecare grup era cu trăsură. Astfel de grupuri erau trimise câte 5-6 în misiune. Ele se deplasau prin teritoriu câteva zile, se reîntorceau și raportau unde și ce unități ale inamicului se află sau în ce direcție se îndreaptă, pe o rază de 50-60 km. Așa că tătuca (Mahno – n.a.) știa întotdeauna situația în amănunt”. Faptele petrecute în activitatea lui Zadov au arătat că, avea agenți și în statele majore ale armatelor inamice.

Secția contrainformații din Armata lui Mahno era condusă de Lev Golik, funcție care de unii autori era atribuită pe nedrept lui Lev Zadov, care era responsabil de linia informativă.

În afară de spionaj, Zadov se ocupa absolut de tot ce-i ordona Mahno: de la redactarea ziarului Armatei rebele Пyть к cвoбoдe (Drumul spre libertate) și a apelurilor lui Mahno către populația civilă și soldații armatelor inamice, până la îngrijirea lui Mahno în zilele de grea cumpănă.

Era membru activ în așa-numita Comisie pentru activitatea antimahnovistă – o curte marțială, care-i condamna pe cei ce se manifestau împotriva anarhiștilor lui Mahno. Au căzut jertfă a deciziilor acestei Comisii și mulți oameni nevinovați. Deseori, însăși Zadov, personal, executa deciziile Comisiei de condamnare la moarte.

S-a manifestat ca o persoană necruțătoare, deosebit de cruntă, însă nu cu toți. Cu Mahno, spre exemplu, el a fost o adevărată dădacă; acesta în luptele cu bolșevicii a fost de șase ori rănit, picioarele îi erau zdrobite, astfel că Zadov îl ducea în brațe, avea grijă de el ca de un bebeluș.

La începutul anului 1921, când obiectivele strategice de bază ale Armatei roșii au fost atinse, Comandamentul militar sovietic și-a concentrat toate forțele spre lichidarea Armatei rebele a lui Mahno. Forțele erau inegale, bolșevicii având o superioritate netă și de aceea, către luna august 1921, toate unitățile mahnoviste fie că au fost distruse, fie că au fost dezagregate. La 28 august, Mahno a fost rănit la cap și conducerea militară a fost preluată de Zadov. Distrugând unitățile Diviziei 45 bolșevice, Zadov și Mahno au reușit să iasă din încercuire și cu cei 70 de călăreți pe care îi mai aveau, au fugit în România, trecând Nistrul pe la Camenca, unde s-au predat imediat autorităților române.

Printre componenții grupului fugit în România, erau și agenți ai CeKa, infiltrați în anturajul lui Mahno. Cu unul dintre aceștia, și anume M. Boicenko, era în legătură Dimitrii Medvedev din CeKa de la Odessa, care în 1922 a fost trimis în România pentru a-l asasina pe Mahno. La Tighina a încercat să-și realizeze misiunea, dar nu a reușit. Lev Zadov a fost acel, care a reușit să prevină asasinarea lui Nestor Mahno. După această acțiune eșuată, M. Boicenko a revenit la Odessa și s-a ocupat de coordonarea activității secției de spionaj extern a CeKa al guberniei Odessa.

Autoritățile române i-au internat pe mahnoviști într-un lagăr special, iar Mahno cu soția lui și frații Zadov, au locuit într-un hotel din București. În scurt timp, frații Zadov au plecat din hotel, nemaiavând bani, câștigându-și ulterior existența prin prestarea muncilor sezoniere, a lucrului în construcții și în industria lemnului.

În România, mahnivoștii și-au înființat un centru antibolșevic, în care Lev Zadov avea o mare importanță. El preconiza să formeze câteva detașamente armate, în fruntea cărora să lupte cu Puterea sovietică. Însă, după ce Mahno a fost arestat de polonezi, Zadov a fost preocupat de strângerea banilor pentru eliberarea lui, cutreierând în acest scop toată Europa.

În anul 1924, „spionajul românesc («siguranța»)” i-a propus lui Lev Zadov să participe la o acțiune de diversiune în teritoriul Ucrainei Sovietice, în calitate de șef al unui grup specializat, format din șase persoane și dotat cu revolvere și dinamită. I s-a propus să-l ia și pe fratele său Daniil. A acceptat și după ce a trecut hotarul la 9 iunie 1924, i-a îndemnat pe componenții grupului să se autodenunțe sovieticilor. Au ajuns în localitatea Beștankovo din raionul Pesciansk, gubernia Podolsk (în apropiere de Tulcin), unde s-au predat autorităților sovietice, în persoana președintelui sovietului sătesc.

Această propunere de autodenunțare, se consideră că, nu a fost una spontană. Zadov, după cum afirma el mai târziu, a avut o înțelegere unilateral fictivă cu Siguranța, care i-a fost necesară în scopul revenirii în patrie, fără a avea intenția de a executa misiunile primite. Și pentru a-și răscumpăra vina în fața sovieticilor a venit cu un „cadou”: Mahno, aflând de propunerea pe care i-a făcut-o Siguranța lui Zadov, l-a rugat să-i aducă din Ucraina tezaurul pe care l-a ascuns în pădurea Dibrovsk (într-un gorgan din regiunea Nikopolului, nu departe de râul Nipru), însă Zadov a predat tezaurul sovieticilor.

După autodenunțare, sovieticii i-au dus la Harkov – capitala de atunci a Ucrainei, – unde au urmat interminabilele interogatorii la O.G.P.U. și care au durat circa un an de zile, timp în care securiștii sovietici au verificat cele declarate de Zadov referitor la starea de lucruri din România, la situația „elementelor contrarevoluționare”, etc. Pentru aceste verificări, în România a fost trimis un agent al O.G.P.U., care a studiat și bunăcredința fraților Zadov. Fiind atestate rezultate bune în acest sens, la unul din interogatorii, lui Zadov i s-ar fi propus să lucreze în O.G.P.U., la fel și fratelui său. Ambii au acceptat. Daniil a fost numit într-un post din O.G.P.U.-ul din Tarnopol, iar Lev urma să activeze la Odessa, ambii în spionajul extern.

Așadar, oficial, el a fost încadrat în securitatea sovietică în decembrie 1924, pe când amnistierea combatanților din armata lui Mahno a venit tocmai în noiembrie 1927 (de menționat că, amnistierea tuturor celor ce au luptat cu arma în mână împotriva bolșevicilor, cu excepția mahnoviștilor, a avut loc la 12 aprilie 1922).

Agentul de verificare, care s-a deplasat în România, a luat cu el și o scrisoare semnată de Zadov, adresată mahnoviștilor din România, în care îi convingea să colaboreze cu spionajul sovietic. Astfel, Zadov încerca să-și înjghebe o agentură pentru România.

Până a pleca la postul său din Odessa, a stat o perioadă la Harkov, unde a închiriat un apartament. Aici s-a îndrăgostit de soția proprietarului locuinței – scriitoarea Vera Ibner, care avea doi copii – Alla și Vladislav. Când Zadov a primit ordin să plece la Odessa, a plecat cu el și Vera, împreună cu Alla. Acolo s-au căsătorit (locuiau în strada Pocitovaia nr. 5), iar peste un an li s-a născut un băiat – Vadim. În timpul Războiului germano-sovietic (1941-1945), Alla a mers ca voluntară în Armata sovietică, căzând pe câmpul de luptă în 1942, lângă Sevastopol, iar Vadim a trecut cu bine tot războiul, avansând până la gradul de colonel.

La Odessa, Zadov s-a ocupat de agentura externă a O.G.P.U. din România, activând cu mult zel timp de 13 ani, fără a suferi vreo pedeapsă pe linie de serviciu.

Una din operațiunile speciale, desfășurată sub conducerea lui și pentru eșecul căreia a plătit cu viața, a fost operațiunea Vioriștii. Aceasta a demarat la 25 decembrie 1924, imediat după ce Zadov a acceptat încadrarea în O.G.P.U. Era o operațiune îndreptată împotriva României, precum și a mahnoviștilor de acolo, executată de O.G.P.U.-ul de la Odessa. În acea zi, șeful secției Secrete a O.G.P.U. al U.R.S.S., Terentii Deribas, a primit o telegramă cifrată din Ucraina, în care se spunea: „Strict personal. Strict secret. A nu se înregistra. Referitor la operațiunea Vioriștii. Despre internarea mahnoviștilor în România. Pentru verificarea declarațiilor date de cei reținuți (e vorba de grupul lui Zadov – n.a.), de noi a fost trimis, la 18 octombrie a.c., în România, cu recomandarea lui Zadov, mahnovistul Boicenko (zis Smuglîi). Potrivit celor comunicate de Smuglîi, care s-a reîntors la 23 octombrie, în România se află peste 45 de mahnoviști, care se ocupă cu munca de jos în toate colțurile țării. Smuglîi ne-a adus listele. Toți ar dori să se reîntoarcă (în U.R.S.S. – n.a.). El a fost trimis repetat acolo…”. Deci, se raporta despre condițiile prielnice recrutării de noi agenți pentru spionajul sovietic.

Odată cu trimiterea agentului sovietic în România, cu scopul verificării declarațiilor lui Zadov, a început operațiunea Vioriștii, pe care urma s-o conducă Zadov.

Peste o perioadă de timp, Lev Zadov-Zinkovski, ca specialist pentru România în secția externă a O.G.P.U.-ului din Odessa, a elaborat o altă fază a operațiunii Vioriștii. Până la un moment, operațiunea s-a desfășurat cu succes. Mahno și colaboratorii săi din România au dat crezare „legendei” elaborate de Zadov, potrivit căreia la Odessa se organizează un centru mahnovist clandestin, care pregătește o rebeliune împotriva Puterii sovietice. Curierii lui Mahno, trecuți peste frontieră de Zadov, le aduceau „mahnoviștilor” de la Odessa instrucțiuni, armament, valută și … mărfuri de contrabandă. Contrabanda era destinată securiștilor de la Odessa, pe care neoficial o comandau, fiind irezistibili în fața mărfurilor și alimentelor burgheze. Curierii Nikolai Zuicenko, Panteleimon Karetnik și Emilian Boicenko, arestați mai târziu, au declarat în timpul interogatoriilor că, marfa de contrabandă i-o aduceau lui Zadov – colanți de damă de naylon, discuri pentru gramofon, stilouri, ceasuri de mână, pâine albă, slănină, salam, cașcaval. Aceasta avea loc la începutul anilor ´30, când în Ucraina bântuia foametea (din cauza căreia, în anii 1932-1933, au murit peste 10 milioane de oameni), iar securiștii de la Odessa, pe așa cale, prin „ajutor burghez”, încercau să supraviețuiască cu mărfurile aduse din România de agenții lor.

În cadrul operațiunii Vioriștii, Lev Zadov a reușit (în mare parte prin corupere) să-și recruteze mai mulți agenți-informatori cu funcții importante în Armata română, de la care primea informații militare. Tot grație acestor informatori, O.G.P.U.-ul ucrainean a reușit să neutralizeze mai mulți agenți ai Siguranței care activau în Ucraina Sovietică. Conducerea O.G.P.U.-ului ucrainean a apreciat înalt contribuția adusă de Zadov în această direcție. În iunie 1929, a fost premiat cu o armă de foc personalizată. Peste o lună i s-a acordat „mulțumire” și a primit un premiu bănesc în mărime de 200 de ruble aur pentru arestarea „teroristului Kovalciuk” (în timpul operațiunii Zadov a fost rănit în mână). În decembrie 1932, Lev Zadov a primit o altă armă de foc „pentru lupta activă și necruțătoare cu contrarevoluția”. În primăvara anului 1934, a reușit să mai aresteze doi „teroriști” – pe Bogdanovici și Dimitriev, foști ofițeri albgardiști, lansați în Ucraina de peste graniță. Lichidările, mai bine zis, asasinatele legiferate, nu erau ceva ieșit din comun pentru Zadov, așa că în O.G.P.U. el se simțea destul de confortabil. Șefii îi dădeau aprecieri, precum: „Devotat cauzei partidului și poporului truditor”.

Atâta timp cât melodia „vioriștilor” suna bine, Zadov a fost lăsat în pace și nimeni nu-și amintea de trecutul său alături de Mahno. Asta a durat până în 1935, când Siguranța română, i-a dat o grea lovitură O.G.P.U.-ului sovietic, pe care acesta nu o mai primise niciodată, „de la nici unul din serviciile de contrainformații din lume”. Doar pe parcursul a câtorva săptămâni, Siguranța a reușit să anihileze întreaga rezidență din România a O.G.P.U.-lui de la Odessa. Printre cei arestați erau agenți extrem de importanți: Tamarin, infiltrat în M.St.Major al Armatei române și de unde timp îndelungat a furnizat informații importante; Turistul, șef al Secției de informații din Comandamentul Corpului 3 Armată român, dislocat la Chișinău, precum și alți spioni.

Această acțiune a Siguranței din 1935, a desființat practic spionajul sovietic din Basarabia. Operațiunea Vioriștii se încheiase. Autoritățile centrale de la Moscova erau extrem de alarmate și au declanșat o anchetă pentru identificarea trădătorilor. În lista acestora, pe drept sau pe nedrept, au intrat: Vladimir Pesker-Piskarev, șef al secției de spionaj extern de la Odessa și subordonații lui – Semeon Boris-Gluzberg și Arkadii Tepler. Dar vinovații principali pentru acest eșec au fost declarați Zadov-Zinkovski și fratele acestuia Zadov-Zotov. La 3 septembrie 1937, Lev Zadov a fost arestat și învinuit de spionaj în favoarea României. A fost arestat și fratele său Daniil.

În timpul cercetărilor (lui Lev Zadov i s-au luat circa 300 de interogatorii!) desfășurate de către „dibaciul” locotenent al securității statului, Iakov Șaev-Șnaider, frații Zadov au „recunoscut” că, „în afară de spionajul românesc, ei au lucrat și pentru serviciul de spionaj englez, turc și japonez…” (recunoașterea acestor fapte s-a făcut sub constrângerea organelor de anchetă staliniste, fiind necesară și pentru calmarea șefilor nemulțumiți de eșecul din România). Știind de cruzimea foștilor săi colegi, el le-a spus absolut tot ce știa, ba chiar și mai mult…

La 25 septembrie 1938, în ședința închisă a Colegiului Militar al Judecătoriei Supreme a U.R.S.S., care a durat 15 minute (de la 8.00 până la 8.15), Lev Zadov și fratele său Daniil, au fost găsiți vinovați la toate capetele de acuzare, inclusiv învinuiți de servicii aduse lui Mahno (cu toate că oficial au fost amnistiați) și condamnați la moarte. A doua zi au fost ambii împușcați.

Astfel, lupta din cadrul operațiunii Vioriștii, pe care O.G.P.U.-ul a desfășurat-o atâta timp împotriva României, a fost câștigată de Siguranța română. Rămâne deocamdată necunoscută valoarea informațiilor obținute de spionii sovietici în timpul acestei operațiuni, pentru a putea judeca dacă Siguranța a reușit la timp sau nu, să contracareze acțiunile „vioriștilor” și dacă operațiunea și-a atins cât de cât obiectivele. Enigmatică rămâne și cauza eșecului O.G.P.U. din 1935.

„Tragic s-a încheiat operațiunea Vioriștii, pe care timp de câțiva ani a desfășurat-o O.G.P.U. împotriva Siguranței”, căci odată cu sfârșitul acestei operațiuni, s-a sfârșit și viața lui Lev Zadov – fost bandit, fost adjutant al lui Mahno, fost „luptător activ și necruțător cu contrarevoluția”, împuternicit operativ al secției de spionaj extern din Odessa, Lev Zadov deținător al unui Mauser personalizat, care i-a fost dat de către O.G.P.U.-ul din Odessa, „Pentru o grandioasă operațiune împotriva spionajului englez”.

La sfârșitul anilor `80, la cererea lui Vadim Zadov, fiul lui Lev Zadov, a fost reexaminat dosarul de condamnare, în vederea reabilitării celui care în 1938 a fost executat pentru „trădarea Patriei”. La 29 ianuarie 1990, Judecătoria Supremă a U.R.S.S. l-a reabilitat în totalitate pe Lev Nikolaivici Zadov-Zinkovski, considerând că a fost condamnat fără temei. Fratele său, Daniil Zadov-Zotov, a fost reabilitat cu un an înainte.

Acest interesant personaj, Lev Zadov, a intrat și în literatura artistică. Aleksei Tolstoi, în romanul Xoждeниe пo мyкам (Drumul patimilor; Calvarul) scria despre el următoarele: „Numele lui Leovka Zadov îl cunoșteau toți în sudul țării, nu mai puțin decât pe cel al tătucului Mahno. Leovka era un călău, un om de o cruzime nemaipomenită, încât chiar și Mahno ar fi vrut de câteva ori să-l taie, dar l-a iertat pentru că-i era credincios. (…). Leovka Zadov ședea pe scaun, avea păr stufos și cârlionțat, obrajii rumeni și se desfăta cunoscându-și puterea asupra oamenilor și groaza ce le-o inspira”.

Aleksei Tolstoi când a scris acest roman, s-a inspirat dintr-o broșură „revoluționară”, scrisă de Gheper (în realitate – Teper), alias Ilia Gordeev și publicată în 1924, la Kiev, în care era vorba despre evenimentele ce se petreceau în acele timpuri. Toate epitetele folosite la descrierea lui Zadov, precum „asasin, călău renumit, criminal”, au fost preluate de Aleksei Tolstoi anume din această broșură, care în totalitate erau reale.

Unele momente din viața lui Zadov sunt extrem de confuze, ceea ce le permit unora să afirme cu tărie că, Zadov a fost chiar din tinerețe cadru al structurilor de securitate sovietice și a activat mult timp ca agent secret în anturajul lui Mahno. Alții susțin că, Zadov a fost un anarhist convins, slujindu-l cu credință pe Mahno și numai greutățile pribegiei din România și nostalgia după patrie, l-au determinat să dezerteze la bolșevici. Cei din a treia tabără consideră că, Zadov a fost un oportunist și un bandit, care nu a fost în serviciul nici unei idei politice, dar a urmărit doar realizarea intereselor personale. Enigmele de care este cuprinsă biografia lui Zadov, ne intrigă, dar și ne mobilizează pentru noi investigații.

Capitolul IV: Siguranța română văzută de sovietici.

„[…]. 10. Politica-i simplă,/ ca un pahar de apă./ Pricep burjuii cu bot rânjitor,/ că dacă-n Rusia au dat ei în groapă,/ va pieri toată banda lor./ Din «intelligens servis», din «siurte generali»,/ din «defenzivă» și din «siguranță» (subl. n.)/ ies tot felul de lupi și șacali,/ pentru pohod își coasă mantăli,/ bombe își pun în raniță./ Au umplut triumurile și punțile la fel/ – pe banii agenției de recrutare/”.

V. Maiakovski, Bine!, în Poezii și poeme. La traducerea în limba moldovenească a volumului de față au luat parte: Iu. Barjanski, I. Balțan, Em. Bucov, L. Deleanu, B. Istru, I. Crețu, P. Cruceniuc, A. Lupan, F. Ponomari, E. Ciuntu. Editura de stat a Moldovei. Chișinău, 1951, p. 182.

Venirea la putere a bolșevicilor în Rusia, în 1917, a marcat începutul unei lungi perioade de tensiuni, atât în interiorul Rusiei, cât și în afara ei, în relațiile cu restul lumii. Era vorba de o confruntare directă cu inamicul intern și extern al regimului totalitar bolșevic – acțiuni defensive și ofensive, realizate prin atentate, propagandă, operațiuni militare, etc. Un rol esențial în această confruntare îl aveau serviciile secrete, unul din actorii principali ai frontului invizibil fiind Siguranța română.

În Uniunea Sovietică, de la înființarea și până la destrămarea ei, Siguranța a fost privită cu multă ură, ca o instituție a unui stat „burghezo-moșieresc”, care, împreună cu serviciile speciale ale altor țări imperialiste, lupta pentru demolarea „primului stat socialist” și „restabilirea orânduirii capitaliste”. Această ură ascundea pe undeva și un respect față de Siguranță, format în urma activităților eficiente împotriva spionajului sovietic și a mișcării comuniste. Așadar, ură și respect, însoțite de o falsă atitudine de dispreț și acțiuni de discreditare a funcționarilor Siguranței și a instituției în general.

Serviciile de informații românești (inclusiv Siguranța) de până la instaurarea comunismului în România, erau considerate în U.R.S.S. a fi o mare amenințare pentru securitatea Statului sovietic – unele din cele mai bune servicii din Europa, dar și din lume. Siguranța română, spre exemplu, era trecut pe lista celor mai importante servicii secrete din epocă, alături de poliția secretă poloneză Defensive, de Sécurité Générale (Direcția securității publice – serviciu francez de contrainformații) și de Intelligence Service-ul britanic. Acest lucru poate fi văzut atât în lucrările artistice, cât și în cele științifice sau de propagandă, publicate în Uniunea Sovietică, despre care vom vorbi mai jos.

Această stare de lucruri, din perioada sovietică, poate fi remarcată și acum în istoriografia și publicistica din spațiul post-sovietic, care doar în parte a revizuit moștenirea primită de la istoriografia comunistă (în ceea ce privește Siguranța, dar și unele probleme din istoria românilor). Actualmente, mulți istorici ruși, ucraineni și alții din spațiul ex-sovietic, utilizează pe larg în studiile lor vechile șabloane comuniste (și chiar limbajul agresiv de atunci), ceea ce face ca lucrările lor să fie subiective (cu informații și aprecieri eronate), iar cei ce le citesc, să fie greșit informați.

O parte din enciclopediile sovietice și ruse, scriu sec că, „Siguranța este denumirea poliției politice, a «ohrankăi» din România” sau „Siguranța – poliția politică secretă din România monarhică în 1921-1944”. Mai des însă, găsim o explicație ceva mai largă: „Siguranța – denumire dată în anii 1921-1944, poliției politice secrete din România regală. A fost înființată cu scopul distrugerii organizațiilor revoluționare, a luptei împotriva muncitorilor și a mișcării democratice (citește-„comuniste” – n.a.). Conform unor date incomplete, Siguranța a arestat (începând cu 1924) peste 75 mii de persoane. În 1944, în timpul luptei pentru instaurarea regimului democrației populare (citește-„comunist” – n.a.), Siguranța a fost lichidată”.

Dar s-o luăm de la începuturi și să vedem cum s-a format opinia societății sovietice despre Siguranța română.

La începuturi a fost politica rusă de românofobie, implantată mai întâi în Basarabia ocupată în 1812: „Despărțiți cu totul de frații lor din Moldova, mai mult de un veac, – scria Zinovie Husărescu – țăranii din Basarabia n-au avut de unde să știe ce s-a întâmplat peste Prut de la 1812 încoace. Păstrând în inima și în mintea lor, prin tradiție, numai ce a fost înainte de 1812, când la apus de Prut erau uniți cu frații lor moldoveni, ei au rămas nedumeriți acum când au aflat că cei de peste Prut se numesc români. Despre români auziseră de la ruși, dar numai de rău. Agenții de rusificare aveau tot interesul să invente deosebiri între moldoveni și români. Înfățișându-i pe aceștia din urmă ca un neam lipsit de virtuți, căutau a ucide în sufletele moldovenilor orice năzuință de a se apropia de frații lor de dincolo. Această stare psihologică a țăranului basarabean s-a menținut în primii ani după unire (cu România din 1918 – n.a), ceea ce era natural, căci nu într-un an, doi, se putea destrăma ce se urzise într-un veac”.

Apoi la putere în Rusia au venit bolșevicii, care pe lângă teritoriul moștenit de la țarii ruși, au preluat și continuat politica de expansiune teritorială (care se potrivea politicii comuniste de „export al revoluției”) și desigur, au moștenit și promovat propaganda agresivă împotriva vecinilor săi, inclusiv a României. Politica de românofobie a cuprins întregul spațiu sovietic, fiind îndreptată împotriva României „monarhice” și „burghezo-moșierești”, care a „anexat” în 1918 Basarabia și eficient, prin structurile sale speciale (Siguranță), îi combătea pe agenții sovietici din România.

„Dictatura proletariatului”, instaurată în Rusia în 1917, nu a fost altceva decât un regim de ocupație a Rusiei, antiuman și antinațional, instalat de un grup de demagogi și aventurieri („revoluționari de profesie”), care au găsit atunci cele mai propice condiții pentru a-l implanta, consolidându-l ulterior, doar prin represiuni în masă, denumite „teroarea roșie”.

Rusia bolșevică s-a pomenit a fi o cetate în timpul asediului, a cărui regim odios trebuia dat jos, la aceasta participând mai multe state și forțe politice. Însă, ea, nici pe departe, nu era cea care doar se apăra; ofensiva bolșevică într-una a fost în toi, încercându-se provocarea situației de anarhie în Europa, care trebuia să ducă la instaurarea bolșevismului în România, Polonia, Germania, Ungaria, Finlanda, etc., la instaurarea comunismului mondial.

Toți îi erau dușmani Rusiei Sovietice, dar și ea era dușmana tuturor. În timp ce ea își propunea instaurarea comunismului mondial, restul statelor lumii luptau pentru lichidarea regimului totalitar din Rusia, și stăvilirea expansiunii bolșevice. Era clar că, două sisteme social-politice – capitalist și comunist – nu puteau să coexiste, de aceia pe parcursul întregului secol XX totalitarismul comunist a luptat pentru supraviețuire, ținând întreaga lume într-o permanentă tensiune și teroare.

În această confruntare, chiar de la bun început, a fost important să se obțină victorii în cadrul războiului secret purtat de CeKa cu serviciile speciale japoneze, poloneze, române, franceze, engleze, germane, etc. Sovieticii au luat toate măsurile și au făcut uz de tot ce au avut la îndemână pentru a domina în acest război. Dar Siguranța română, prin subdiviziunile sale din Basarabia, s-a dovedit a fi unul din cei mai puternici inamici.

În lupta contra Siguranței și a României în general, sovieticii dispuneau de o vastă rețea a serviciilor speciale, implicând aici și puternicul aparat de propagandă, care trebuia să formeze o opinie publică favorabilă și să mobilizeze poporul sovietic la lupta contra inamicului. Poeții, scriitorii, agenții de propagandă, cu toții scriau în spiritul timpului, în interesul apărării „valorilor sovietice”. Toți erau mobilizați la lupta cu inamicul.

În poemul Horoșo (Poemul lui Octombrie) al poetului revoluționar Vladimir Maiakovski, scris în 1927, Siguranța română este plasată alături de cele mai importante servicii secrete din epocă, care luptau împotriva bolșevismului rusesc („Din «Inteligens servis», din «Siurte jenerali»,/ din «Defensiva», din «Siguranță» (subl. n.)/ fel de fel de lichele și canalii/ își cos din stofă cenușie mantale,/ își pun bombe în raniță/.”). Iar în povestirea lui Arkadii Gaidar, Voennaia taina (Secretul militar), care a stat la baza educării patriotice a mai multor generații sovietice, se spune că, sora unui personaj al povestirii, suferea în închisorile Siguranței. Mesajul acestui episod, adresat tineretului sovietic, era că, Siguranța este unul din pericolele și inamicii de bază ai U.R.S.S. Pomenirea ei într-o lucrare cu caracter artistic și de mare succes în epocă, ne vorbește despre importanța Siguranței în competiția serviciilor speciale și de faptul că, sovieticii nu o neglijau.

Siguranța nu era trecută cu vederea nici de publicațiile de propagandă. Una dintre acestea era culegerea de articole, Despre unele metode și procedee ale organelor străine de spionaj și a agenturii lor troțkist-buhariniste, publicată la Moscova, la editura Partidului Comunist, în anul 1937. În unul din articolele publicate în această culegere, cu titlul Internaționala spionilor (Troțkiștii în serviciul spionajelor fasciste), scris de V. Kolesnik, se spunea: „Germania fascistă, pregătind atacul împotriva U.R.S.S. și creând blocul statelor ansovietice, limitrofe U.R.S.S. – România și Polonia, plasează în aceste state nu numai organizațiile sale fasciste, dar și organizații troțkiste pentru lucrul subversiv-diversionist”.

Autorul articolului relata că, „ober-banditul Troțki”, după cunoscutul acord cu [Rudolf] Hess, locțiitorul lui [Adolf] Hitler, – despre metodele lucrului de diversiune în U.R.S.S. și a pregătirii războiului împotriva țării socialismului – l-a chemat la el în Norvegia, pe „conducătorul renegaților români (este vorba de socialistul român – n.a.)”, Ghelerter. Troțki i-a dat lui Ghelerter o misiune – de a organiza grupuri troțkiste de spionaj și diversiune în România și în contact cu Garda de Fier românească să desfășoare o activitate provocatoare împotriva muncitorilor României (este vorba de comuniștii români) și împotriva Uniunii Sovietice, organizând „un spate sigur” pentru eventualul „război al fascismului împotriva U.R.S.S.”.

„Executând misiunea ober-spionului Troțki – relatează în continuare autorul –, Ghelerter, cu acordul spionajului românesc (Siguranța), a desfășurat o vastă activitate cu grupul său («Partidul socialiștilor unitari»). Această gașcă de spioni-troțkiști, în permanență sabotează crearea frontului unic în România, unitatea sindicatelor, răspândește calomnii defăimătoare la adresa U.R.S.S., îi dă pe comuniști pe mâna Siguranței. Călăul muncitorilor bucureșteni, comisarul prefecturii Ananiu, maltratează arestații, le recomandă să intre în partidul lui Ghelerter. «Partidul lui Ghelerter – îi «agitează» el pe arestați, – este mai de stânga decât cel comunist și se bucură de o totală libertate»”.

În opinia propagandistului V. Kolesnik, „conducerea bandei româno-troțkiste este alcătuită din agenții-provocatori: Stepan Voitec – în relații personale cu «garda de fier» fascistă, Wurmbrand – agent al Siguranței și membru al «gărzii de fier» fasciste, [Gheorghe] Cristescu – aventurier, speculant și afacerist necurat, renegatul Dumitriu și alții.

Wurmbrand i-a denunțat Siguranței pe 30 de muncitori din Timișoara și l-a ajutat pe comisarul Siguranței timișorene Urbacev să însceneze procesul.

Alt spion troțkist – Ilie Dumitriu, izgonit din partidul comunist pentru subminarea luptei muncitorilor de la «Lemert» din București și pentru furtul cotizațiilor, l-a denunțat Siguranței pe unul din conducătorii grevei ceferiștilor – tovarășul Vasilikis. Vasilikis a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică.

Furnizor al «materialelor» de «agitație» și «propagandă» pentru troțkiști – agenți ai Siguranței – este Barbu Efim, «reprezentantul României» în «internaționala IV». Barbu anterior a trăit în Franța, dar odată cu creșterea influenței fasciștilor în România, cu acordul Siguranței, s-a mutat în România. Cu acordul spionajului românesc, el deschis vorbește în conferințele sale «publice», împotriva partidului comunist, a frontului popular, a Uniunii Sovietice”.

Apoi, V. Kolesnik vorbește cu aceiași tonalitate și același limbaj despre troțkismul din Polonia, China, Japonia, care luptă împotriva U.R.S.S.

Pe fundalul acestui articol antitroțkist, se poate recepta imaginea pe care o avea Siguranța română în mediul propagandistic din U.R.S.S. – imaginea unei instituții odioase, care luptă prin cele mai perfide metode împotriva mișcării comuniste.

Succesele serviciilor speciale străine în privința Uniunii Sovietice, propagandiștii sovietici le puneau, aproape exclusiv, pe seama trădătorilor. Într-un alt articol din aceiași culegere, unul din propagandiștii bolșevici se întreba: „Dar cine execută aceste misiuni ale organelor de spionaj din statele capitaliste (în U.R.S.S. – n.a.)? Pe cine îi folosește spionajul inamic pentru furtul secretelor militare ale Uniunii Sovietice, pentru desfășurarea acțiunilor de subminare în întreprinderile noastre, pentru producerea de diversiuni, explozii, incendii, asasinarea muncitorilor? Spionajul fascist – răspundea în continuare același propagandist – nu poate conta pe recrutarea în rândurile agenților săi a muncitorilor, țăranilor, intelectualilor din țările lor. Spionajul statelor capitaliste știe foarte bine că simpatiile maselor muncitoare din toată lumea cinstită (citește-„comunistă” – n.a.), sunt de partea Uniunii Sovietice. Și ar putea oare spionajul străin să le propună muncitorilor să meargă să incendieze uzinele sovietice, să omoare muncitorii U.R.S.S., să spioneze, să submineze forța primului stat socialist din lume!? Fiecare om cinstit din lumea întreagă fără tăgadă va respinge această propunere mârșavă. În serviciul spionajului străin nu sunt decât gunoaie omenești. Spionajul capitalist (inclusiv cel românesc – n.a.) își recrutează lucrătorii din lumea criminală, a prostituatelor, aventurierilor, elementelor declasate. Mizerabilii, pentru care nu există nici idei, nici principii, nimic sfânt, provocatorii, trădătorii, gata să meargă la orice pentru bani, jefuitorii, asasinii la comandă, coțcarii, leșurile albgardiste, aruncate de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în afara hotarelor țării noastre – tot acest gunoi omenesc, îi dă spionajului statelor capitaliste colaboratori”. Propaganda sovietică mai afirma că, spionajul inamic își are agentura formată din rămășițele „claselor dușmănoase nouă”, a „partidelor și grupărilor antisovietice anihilate”, în special a „troțkiștilor și a trădătorilor de dreapta” și „își desfășoară lucrul, folosind cele mai josnice raționamente și calități. Lăcomia de câștig și viciile murdare, disprețul sălbatic față de popor și lipsa idealurilor – iată pe ce se bazează activitatea lui”.

Aceste declarații erau combătute într-un alt articol din aceiași culegere de articole, scris de un colaborator al contrainformațiilor sovietice, în care a vorbit despre „mass-media ca sursă de informare pentru spionajul inamic”. Personajul despre care se vorbea în acest articol era un spion român, bine instruit: „Câțiva ani în urmă a fost arestat un spion român, care se ocupa de studierea situației unităților militare din Ucraina. El se interesa de unitățile Armatei roșii. În discuțiile de după arestare, el a relatat că, pentru documentare se folosea de ziarele provinciale. Spre exemplu, îl interesau ziarele din orașul Kirov și Nikolaev, unde erau unități militare, iar ziarele din Leningrad, Moscova, Harkov, pe el nu-l interesau. El, în baza informațiilor din ziare, putea să stabilească aproape exact situația unităților Armatei roșii (din regiune – n.a.). Când se afla în arest, noi am hotărât sa-l testăm: îi dădeam regulat câteva ziare provinciale, îi dădeam hârtie și creioane. Aproximativ peste o lună, în baza materialelor culese de prin ziarele pe care i le dădeam, el elabora un raport în general just despre garnizoane. După cum vedeți din acest exemplu, – se spunea în final – se poate trage concluzia că, în baza unor informații fragmentate, ce se strecoară în presa provincială, care nu știe să tacă, studiind și unind aceste fragmente, se poate crea o imagine destul de bună despre subiectul care-l interesează pe spion”.

Deși unii propagandiști aveau misiunea să spună că, serviciile statelor capitaliste sunt încadrate doar cu lepădături, sovieticii nu aveau cum să nu recunoască rezultatele bune obținute de aceste servicii. Dar o făceau declarând că, aceste succese erau înregistrate în acțiunea de promovare a răului. Era evidențiată activitatea serviciilor speciale ale Germaniei, Angliei, Franței, Poloniei și României Însă, un rol deosebit în activitățile de informații și contrainformații din lume, specialiștii sovietici i-l atribuiau spionajului japonez. Ei subliniau că, „Spionajul Japoniei, de rând cu organele de informații ale altor state imperialiste, are un mare rol în tot sistemul de pregătire și organizare a războiului în direcția dorită de imperialismul japonez”. Activitatea spionajului japonez era văzută ca o parte integrantă a planului strategic de declanșare a războiului mondial. Japonia ar fi avut o importanță foarte mare în acest sens. Cauzele acțiunilor desfășurate în scopul declanșării războiului se rezumau la „slăbiciunea relativă militaro-economică a imperialismului japonez”, care putea fi lichidată doar pe calea războiului. Încă de pe atunci, specialiștii sovietici considerau că, „imperialiștii japonezi intenționează să ducă război cu un inamic, care cu mult ar depăși forțele Japoniei (U.R.S.S., Anglia sau S.U.A.). Pentru aceasta ei și-ar fi elaborat deja planuri de acțiune, în care operațiunile pur militare erau combinate cu activitățile intense de dezagregare a spatelui inamic și demoralizarea lui prin metodele diversionist-teroriste – dinamitări, incendieri, intoxicări în masă, atentate.

Spionajul japonez era considerat a fi avangarda tuturor aventurilor politice și militare regizate de imperialismul japonez; era un serviciu de informații și contrainformații relativ tânăr, dar care din primele zile ale existenței sale a desfășurat o activitate furtunoasă. Tentaculele lui erau răspândite în toată Japonia, precum și în mai multe state ale lumii.

Dar să revenim la imaginea Siguranței române în societatea sovietică. Opinia cetățeanului sovietic despre Siguranță s-a format în baza declarațiilor propagandei, a dogmelor comuniste și a politicii Statului sovietic, în general. Această imagine (negativă), a fost formată și de reușitele Siguranței împotriva mișcării subversive comuniste, care au impus respect, dar și măsuri de combatere prin discreditare.

În toată istoriografia sovietică, nu a existat vreo lucrare dedicat Siguranței sau altor organe de poliție și informații românești. La acest capitol s-a scris doar tangențial, atunci când a fost vorba de activității clandestine ale comuniștilor din Basarabia și România, de mișcarea de partizani, de lupta „patrioților” sovietici împotriva „ocupanților fasciști germano-români” din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, etc. Ceva mai mult s-a scris în literatura artistică și cea de propagandă. Din toate aceste lucrări, transpare chipul sumbru al Siguranței, care doar asasina, persecuta, reprima și beneficia de prestația „trădătorilor Patriei”, etc., fără a se specifica că era un serviciu de securitate al statului, ca oricare altul.

Prin diverse mijloace, propaganda sovietică a reușit să atragă în serviciul său mai multe personalități cu renume mondial, precum Henrie Barbusse, Romain Rolland, Albert Einstein, Panait Istrati, etc., care, din naivitate, convingere sau fiind plătiți de Kremlin, au criticat acțiunile României împotriva subversiunii bolșevice, întreprinse de către Siguranță, prin care s-ar fi încălcat „drepturile omului”.

În această campanie, s-au implicat și mai mulți intelectuali români: spre exemplu, pe banii Komintern-ului, ziaristul C. G. Costa-Foru, a publicat în 1925, la București (în tipografia „Triumful”), cartea Abuzurile și crimele Siguranței Generale a Statului – declarațiunile victimelor, în care, situându-se pe pozițiile comuniștilor – „victime” ale regimului de la București, – autorul făcea multă vâlvă pe seama combaterii mișcării subversive comuniste, urmărind sensibilizarea opiniei publice occidentale. Siguranța era în prim-planul autorului: „Siguranța Generală ne face țara de pomină! Și lumea se mai întreabă de suntem atât de desconsiderați în străinătate!”. Printre cei ce au dat „declarații” pretinsului apărător al „drepturilor omului”, erau și doi tovarăși, care, ajungând mai târziu la conducerea României, vor spulbera tot ce le stătea în calea instalării „raiului bolșevic” în România. Este vorba de Ana Pauker (Hannah Rabinsohn) și Vasile Luca (Laszlo Luka).

Autorul se considera avocatul celor aflați în arestul Siguranței și torturați, menționând că, unii au fost ținuți și 11 zile în arest, fără mandat, într-o atmosferă „încărcată de țipete, uși trântite, șuierături de cauciuc și gemetele sfâșietoare ale tovarășilor surghiuniți”. Până la urmă, însă, recunoaște că, din 800 de arestați, Siguranța a pus în libertate 750! Iar așa-numitele „crime odioase” sau „torturile” Siguranței, au fost în mare parte invenții ale comuniștilor din epocă: „Chiar în corespondența dintre dînșii (comuniștii – n.a.) – nota Zinovie Husărescu –, agenții comuniști inventează și exagerează chinuri și torturi, la care în realitate nu au fost supuși. Aceasta o fac în scop de a trece drept martiri și a se valorifica în fața tovarășilor lor. Astfel un comunist se plânge tovarășilor săi că, «a fost bătut la siguranța generală în mod barbar, că i s-au înfipt ace roșii în mîini și sub unghii, iar altora li s-a pus ouă răscoapte la subțiori, sau li s-au strîns degetele cu ușa, etc.»”.

De asemenea, în anii `20, în urma ordinelor Komintern-ului și pe banii lui, sub lozinca „solidaritate internațională”, au apărut în mai multe state ale lumii organizații menite să discrediteze autoritățile române și în special, acțiunile Siguranței. Numai în anii 1924-1925, în Franța, Anglia, Austria, Germania, Cehoslovacia, S.U.A., au fost înființate așa-numitele asociații de „Prietenie cu Basarabia” (în România era ceva asemănător – „Amicii U.R.S.S.”), iar în alte state – Comitete în apărarea jertfelor terorii albe în Balcani.

În perioada postbelică, în U.R.S.S. s-a continuat să se scrie în același stil despre Siguranța română. Despre elaborarea unor articole științifice nici nu se putea vorbi, căci știința istorică era folosită de regim ca tribună de propagandă. Multe din informații erau prezentate eronat: se afirma că, „Siguranța este poliția secretă din timpul regimului Antonescu”, după care se vorbea exclusiv despre „vitejii comuniști” din anii `20-30 din România, care se confruntau cu agenții Siguranței, astfel încât cititorul înțelegea, că regimul Antonescu a guvernat în anii `20-30 (și nu în 1940-1944), iar Siguranța a activat doar în acești ani.

În Marea Enciclopedie Sovietică, la noțiunea „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”, se spunea următoarele: „U.R.S.S. niciodată nu s-a împăcat cu anexarea forțată a regiunii și în permanență a căutat căi de soluționare pașnică a problemei privind Basarabia. În martie-aprilie 1924, la Viena, a avut loc conferința sovieto-română, la care Guvernul sovietic a propus soluționarea problemei pe calea plebiscitului popular, dar guvernul regal român nu a acceptat această propunere, conferința fiind zădărnicită. Oamenii muncii, sub conducerea comuniștilor, duceau o luptă neprecupețită împotriva ocupanților; aveau loc greve și demonstrații; erau clandestin editate voi volante și ziare; izbucneau răscoale armate (Răscoala de la Hotin 1919, Răscoala de la Bender (Tighina – n.a.) 1919, Răscoala de la Tatar-Bunar 1924). Manifestările revoluționare aveau loc sub lozinca «Pentru reunirea cu Patria Sovietică!». Unul după altul urmau procesele politice, printre cele mai cunoscute fiind «procesul celor 108», «procesul celor 270», «procesul celor 48», «procesul celor 500» (1925), procesul de la Chișinău asupra antifasciștilor din 1936, în frunte cu profesorul P. Constantinescu-Iași. Forța conducătoare și de direcționare a luptei revoluționare a fost partidul comunist, care acționa în Basarabia, în clandestinitate. Mii de luptători au murit în închisorile poliției politice (siguranța)”.

O lucrare cu caracter artistic, care, prezentând activitatea de partizani din Odessa, din anii celui de-al Doilea Război Mondial, a vorbit ceva mai larg despre Siguranța din Odessa și celelalte servicii de securitate românești din zonă, este Oпepация „Фopт” (Operațiunea „Fort”), scrisă în 1970 de Iurii Korolikov. În această povestire, autorul relatează că, sediul Siguranței din Odessa se afla pe str. Babel nr. 12, într-o „casă masivă de culoare gri”, iar „după colț, pe str. Pușkin, se afla gestapoul”; sunt relatate momente din „vânătorile siguranței românești”. Autorul ne mai prezintă și portretul unor funcționari ai Centrului de Informații al S.S.I. din Odessa.

După prăbușirea regimului sovietic în 1991, istoria serviciilor secrete a trezit un interes deosebit. În Federația Rusă numărul publicațiilor referitoare la trecutul organelor de informații ruse, sovietice și străine a crescut vertiginos. Au fost elaborate mai multe saituri de Internet, dedicate istoriei serviciilor speciale din lume și activității acestora în prezent (www.agentura.ru; http://x-mir.occnet.ru; www.memo.ru; www.chekist.ru; www.hrono.info, etc.). În toate aceste materiale scrise și electronice, Siguranța, precum și restul serviciilor speciale românești, sunt prezentate și văzute, cu mici excepții, la fel ca în trecut, făcându-se uz de același limbaj propagandistic comunist. Spre exemplu, capitolul referitor la istoria serviciilor secrete românești, de pe saitul www.agentura.ru, a fost întitulat „Proasta moștenire” (Дypная наcлeдcтвeннocть), avându-se în vedere „proasta moștenire” primită de Securitate de la Siguranță (este de precizat că, Securitatea comunistă, a fost de factură N.K.V.D.-istă, iar „proasta moștenire” a venit de la Moscova). Este prezentată o imagine nu tocmai reală a Siguranței române. Autorii subliniază că, „Pe tot parcursul secolului XX, îmbinarea de cuvinte «serviciile speciale românești» erau însoțite de determinativele «lugubră», «cea mai strașnică», etc. Inițial Siguranța fascistă, apoi Securitatea din timpul lui Ceaușescu înspăimântau nu numai locuitorii țării, dar și pe vecini”. În continuare, relatarea conține mai multe erori, cum ar fi, spre exemplu, aceasta: „Primul care a contribuit la crearea unei imagini funebre (a Siguranței – n.a.) este urmașul cazacilor zaporojeni, Mihail Moruzov, care a condus serviciul secret al României, Siguranța, din 1924 până în 1940”. Autorii nu fac o distincție între Serviciul Secret (pe care l-a creat și condus Mihail Moruzov) și Siguranță, crezând că e una și aceiași instituție, că e unicul serviciu special care a existat în România burgheză. În realitate, dispozitivul informativ și contrainformativ al României dispunea de: Siguranța Generală; S.S.I.A.R. (transformat în 1940, în S.S.I.); organele Secției a II-a a M.St.Major al Armatei române.

Într-o altă succintă istoriei a serviciilor secrete românești, relatată de un alt sait rusesc de Internet, este prezentată și activitatea Siguranței, considerată a fi instituția de bază care asigura securitatea statului în trecutul nu prea îndepărtat al României. Autorii articolului încep relatarea, prin a vorbi de aceiași „moștenire”, subliniind că, serviciile speciale românești din fostul lagăr socialist, erau unele din cele mai calificate poliții secrete și această înaltă calificare își are originile în trecut, fiind o moștenire primită de la Siguranța Statului.

În continuare urmează un scurt istoric, în care se spune că Siguranța, în perioada Primului Război Mondial, a utilizat pe larg diversiunea în spatele frontului inamic. În lupta cu Rusia Sovietică lansa peste frontieră „grupe teroriste din rândul emigranților albgardiști și al moldovenilor (probabil este vorba de moldovenii-basarabeni și de moldovenii-transnistreni, cunoscători de limbă rusă și ucraineană – n.a.). […]. În anii `20-30, – subliniază autorii articolului – această tactică a fost extinsă, grupurile teroriste, formate din emigranți albgardiști ale R.O.V.S., fiind coordonate personal de directorul «Siguranței» Moruzo (!) (eroare – n.a.), apoi de Ghica, care l-a urmat mai târziu – și de Călinescu. Moruzo[v] ținea personal legătura cu conducătorul secției române a R.O.V.S., Joldovski. Tot el (Moruzov – n.a.), a dat dispoziții să i se asigure transfugului-securist (sovietic – n.a.) Agabekov, o pază formată din agenții «Siguranței», acest grup reușind în Constanța să-i anihileze pe agenții G.P.U. în frunte cu Alekseev, care au fost trimiși să-l lichideze pe Agabekov.

La sfârșitul anilor ´30, – se spune în continuare – România a devenit una din cele mai fidele membre ale blocului pro-german, spionajul ei fiind atras în războiul secret din Europa, împotriva Marii Britanii, Franței, Iugoslaviei, Uniunii Sovietice. «Siguranța» era folosită de germani chiar și în războiul din Spania pentru ajutorarea spionajului lui Franco. Participând cu Germania la atacul împotriva U.R.S.S. (din iunie 1941 – n.a.), românii au ocupat Moldova (în realitate au eliberat Basarabia și nordul Bucovinei de sub ocupația sovietică– n.a.) și Odessa, unde s-au instalat secțiile «Siguranței» și ale «Pleațuvke» (!) (astfel autorii numesc serviciul de informații al Armatei române; surprinzătoare și inexplicabilă este utilizarea acestei denumiri, care niciodată nu a fost utilizată în România, originile căreia vin din limba poloneză (placowki) și însemnă cuib, organizație teritorială primară – n.a.), responsabile de activitatea subversivă pe Frontul din răsărit”.

Și mai prezentăm un fragment din acest articol, care ne va demonstra o dată în plus superficialitatea și subiectivismul istoriografiei ruse, în abordarea problemelor legate de serviciile speciale românești și de viața politică a României din prima jumătate a secolului XX: „Situația din interiorul României de la sfârșitul anilor `30, s-a încins din cauza luptei dintre partidele pro-germane și pro-britanice. Când părtașii lui Hitler, legionarii români din «Garda de Fier», s-au întărit în așa măsură încât pregăteau preluarea puterii, noul șef pro-britanic al «Siguranței» și șef al M.A.I., Călinescu, l-a îndemnat pe Carol al II-lea să se răfuiască cu fasciștii. În 1936, oamenii lui Călinescu în secret, au lichidat câțiva activiști din «Garda de Fier», iar pe șeful acesteia l-au răpit și asasinat. Această acțiune a avut efectul bumerangului pentru Călinescu: în 1938, fiind pe atunci prim-ministru, el a fost omorât de către legionari; pe una din străzile Bucureștiului, calea automobilului său a fost barată de o căruță și opt teroriști l-au împușcat pe șeful statului (Armand Călinescu era prim-ministru, dar nu șef al statului – n.a.). «Siguranța» i-a ucis pe loc pe toți asasinii. Noul ei șef, Cristescu, promova deja o politică ceva mai liberală în privința legionarilor (în realitate era invers – n.a.), dar în 1941, serviciile secrete, fidele regelui Mihai, au avut să înăbușe în București puciul de stradă al legionarilor lui Sima (în realitate, serviciile secrete erau fidele generalului Ion Antonescu, iar rebeliunea legionară a fost înăbușită de către Armată – n.a.). În 1944, aceiași «Siguranță» l-a ajutat pe [regele] Mihai să-l debarce de la guvernare pe șeful cabinetului de miniștri, [Ion] Antonescu, (ceea ce nu este adevărat – n.a.) și pe colaboratorii lui pro-germani. Dar acest lucru nu l-a ajutat pe rege. Deja peste un an de zile el a devenit emigrant (în realitate a fost expulzat de guvernul comunist condus de Petru Groza, nu în 1945, ci la 30 decembrie 1947 – n.a.), «Siguranța» a trecut în istorie, iar România a devenit republică socialistă”.

Informații eronate despre Siguranța română s-au strecurat și în unele manuale de istorie din Federația Rusă. Spre exemplu, în contextul discuțiilor despre calitatea manualelor, unul din criticii acestora s-a referit la manualul de Istorie a Rusiei pentru școlile medii, de sub redacția istoricului N. N. Vilkov (editura „Veșnie vodî” din Oriol), unde, printre alte greșeli, la pagina 254, a remarcat-o și pe următoarea: „R. Sorge și grupul de spioni condus de acesta, au murit în temnițele siguranței”. Cel ce a depistat eroarea sublinia: „Siguranța desigur era rea. Însă aceasta a fost un serviciu secret al României, dar nu al Japoniei, unde a lucrat Sorge!”.

Un alt exemplu, care ne vorbește despre promovarea în continuare a falsurilor comuniste de către mass-media și istoriografia rusă în ceea ce privește istoria contemporană a României, este următorul: pe o pagină rusească de internet, elaborată cu sprijinul financiar al Agenției Federale pentru presă și mijloacele de comunicare în masă din Federația Rusă, sunt plasate comunicatele Agenției de presă sovietice Informbiuro din 30 septembrie 1941. În unul din ele se spune: „După retragerea unităților Armatei roșii din Chișinău (în iulie 1941 – n.a.), românii (mai exact, autoritățile române – n.a.) au organizat în oraș un sălbatic pogrom. Toate magazinele, instituțiile și apartamentele au fost jefuite, sute de oameni au fost aruncați în închisori și executați. Recent capturatul ofițer al Armatei române, Ion Ștefănescu a povestit: «Unitatea noastră a intrat în Chișinău în a doua zi după retragerea Armatei roșii. Nemții au ordonat Siguranței să-i mâne în închisori pe toți locuitorii sovietici (?) ai orașului. În clădirea, în care era sediul N.K.V.D., necontenit pe timpul nopții se auzeau împușcături și trageri de mitralieră. Siguranța împușca locuitorii Chișinăului». Dumitru Filipescu, caporal în compania a 11-a a batalionului 3 din regimentul 5 grăniceri român, a declarat: «În Chișinău eu am intrat imediat după părăsirea orașului de către unitățile Armatei roșii. Agenții siguranței au început arestările în sânul locuitorilor orașului. Pe mulți din ei noaptea îi împușcau, iar bunurile le erau luate. Compania noastră se afla în serviciul de santinelă și eu am văzut cum în curtea consulatului italian au fost împușcați din mitralieră peste cincizeci de bărbați și femei».

O jumătate de lună siguranța română a comis crimele sale sălbatice în Chișinău. Veștile despre reprimarea sângeroasă a populației pașnice au devenit pe larg cunoscute nu numai în România, dar și peste hotarele ei. Îngrijorați de aceasta, autoritățile române au decis să se absolve de aceste crime, atribuindu-le bolșevicilor. În acest scop, siguranța i-a ordonat ziarului «Universul» să dea un comunicat în care să spună că, în beciurile fostului consulat italian și în fosta clădire a N.K.V.D. au fost descoperite 160 de cadavre a «intelectualilor, preoților și copiilor nevinovați», asasinați chipurile de bolșevici”.

Regretabil e faptul că, informația este prezentată brută, fără nici un comentariu sau vreo precizare, ceea ce ne duce la gândul că autorii saitului acceptă falsurile regimului sovietic. Zicem falsuri, deoarece unitățile Armatei române care au intrat în iulie 1941 în capitala Basarabiei, nu au distrus intenționat nimic din clădirile orașului, căci totul era deja distrus de către autoritățile sovietice în retragere, după un plan întocmit din timp. Iar ceea ce este mai important e că, asasinarea basarabenilor de către regimul de ocupație sovietică din anul 1940/1941, a fost trecută pe seama autorităților românești. Era vorba de o acțiune de intoxicare a propagandei sovietice, care actualmente, intenționat sau nu, este continuată de Agenția Federală pentru presă și mijloacele de comunicare în masă din Federația Rusă. O campanie similară de intoxicare a avut loc și în „cazul Katyn”, când sovieticii au încercat, fără succes, să facă responsabile de atrocități autoritățile germane.

Textul acestui pasaj, scoate în evidență o imagine a Siguranței române, care ar aparține unei instituții criminale, pătate de sânge, etc., fabricată de propaganda sovietică și acceptată fără echivoc de contemporani. Imaginea odioasei poliții politice sovietice a fost trecută asupra Siguranței.

Despre Siguranța română s-a vorbit (este adevărat că doar tangențial) și în lucrările sovietice și post-sovietice referitoare la activitatea grupurilor clandestine comuniste din Odessa, în perioada administrării românești a Transnistriei. În special, momente din activitatea Siguranței găsim în lucrările dedicate partizanilor din catacombele Odessei, conduși de Alexandr Molodțov, în studiile dedicate agentului sovietic Nikolai Gheft din Odessa, comsomoliștilor-ilegaliști, etc. Dar, aici e necesar de specificat că, în multe cazuri autorii acestor lucrări confundă Siguranța română cu Serviciul Special de Informații (S.S.I.), condus de Eugen Cristescu sau cu organele de informații ale Marelui Stat Major al Armatei române. În general, istoricii sovietici și actualmente, cei din spațiul ex-sovietic, consideră că, România dispunea doar de Siguranță, ca organ de informații și contrainformații. În acest fel, frecvent, multe din activitățile S.S.I. sau a organelor militare de informații erau atribuite Siguranței și viceversa.

În aceste lucrări se spunea că: în regiune activau „Mult experimentatele servicii speciale inamice – gestapo și siguranța română”; la întreprinderile din Odessa „în permanență descindeau copoii siguranței și ai abwehrului”; Siguranța îi ținea într-o permanentă supraveghere pe suspecți („La noi, la fiecare linotipist, e câte un agent al siguranței! Nici un rând nu vei putea culege nesupravegheat”), „încercând să exploateze orice greșeală de-a lor” pentru a-i deconspira; „Despre faptul că, în Odessa ocupată a rămas un puternic focar al rezistenței (detașamentul lui Molodțov – n.a.), contrainformațiile românești (siguranța) știau”; „Siguranța, primind de la Fedorovici (fost partizan capturat – n.a.) informații despre detașamentul subteran (a lui Molodțov – n.a.), a intensificat blocada lui, a efectuat minarea și a închis ieșirile din catacombe. Concomitent românii au intensificat teroarea față de populația din localitățile Nerubaisk, Kuialnik și Usatovo, în împrejurimile cărora se aflau ieșirile principale din catacombe la suprafață”; „Mai târziu a devenit clar că, eșecul rezidentului N.K.V.D. (arestarea lui Molodțov de către Siguranță – n.a.) și a oamenilor lui s-a produs numai din cauza trădării din partea lui Fedorovici, care i-a comunicat siguranței despre apartenența sa la organizația clandestină și care a mers pe calea colaborării cu serviciul special român. Pentru a-i fi camuflată trădarea, el a fost arestat de câteva ori de către români, dar la scurt timp era eliberat. După aceasta Fedorovici a început să lucreze ca agent al siguranței. […] În urma mărturiilor date de Fedorovici, pe parcursul lunilor februarie-martie 1942, contrainformațiile românești au reușit să aresteze aproape tot efectivul detașamentului de partizani de la suprafață…”; „Majoritatea combatanților (sovietici – n.a.) în scurt timp au căzut pe mâna siguranței și s-au pomenit în închisoare. Cu regret, iarăși nu s-a putut evita trădarea. Cineva nu rezista în fața torturilor, iar altcineva conștient mergea la colaborare cu serviciul special român”; „Și-au dat acordul să colaboreze cu siguranța și alți câțiva ilegaliști arestați”, etc., etc. În unele din aceste lucrări, funcționarii Siguranței erau denumiți „siguranți” („merge un polițai și doi siguranți”).

Spicuind din aceste lucrări informațiile de mai sus, ne dăm seama că, activitatea Siguranței în Odessa din anii 1941-1944, s-a desfășurat în cele mai bune condiții, iar mult lăudata mișcare de partizani eșuase – A. Molodțov a fost identificat, arestat și executat după nici patru luni de activitate (!), după care a urmat dezintegrarea grupurilor de partizani din Odessa și anihilarea lor. Acestea sunt niște lucruri practic nerecunoscute de istoriografia sovietică și cea post-sovietică, dăinuind doar imaginea negativă a Siguranței, care obținea unele rezultate numai prin torturi sau trădare și nicidecum grație profesionalismului.

Imaginea negativă a Siguranței continuă să dăinuiască din cauza unor autori care se mai află pe pozițiile subiective comuniste, nostalgice după trecut, care nu doresc să privească critic istoria, promovând aceleași teorii depășite. Continuă să mai vorbească despre justețea „mișcării comuniste” și despre sadismul Siguranței, fără să spună un cuvânt de subminarea intereselor naționale și de stat ale României de către prima și combaterea justă a acestor acțiuni de către cea de-a doua. Alții nu doresc să revizuiască imaginea Siguranței, deoarece aceasta i-a persecutat apropiații pentru activitate comunistă. Mihail Goldenberg, amintindu-și de trecutul revoluționar al rudelor sale din Basarabia, menționa: „Din 1918 și până în 1940, Basarabia a avut viața ei. Teritoriul era stăpânit de România regală. Toți foștii revoluționari, care au trăit la granițele imperiului (Țarist – n.a.), s-au aruncat în luptele războiului civil (din Rusia – n.a.) în care au și dispărut. Nistrul despărțea două lumi. În malul stâng era Puterea sovietică, iar pe malul drept România burgheză. Tineretul (din Basarabia – n.a.) învăța, citea Oвoд și Как закалялаcь cталь (două lucrări artistice, care stăteau la baza educării tineretului sovietic – n.a.), lucra și era implicat în activitatea clandestină. Acțiunea subterană avea loc în gimnazii, școli și în întreprinderi. Cei ce o desfășurau erau idealiști și lipsiți de un interes material. Tipăreau manifeste în tipografiile clandestine, organizau greve. Existau sindicate ale cizmarilor, tipografilor, croitorilor, fierarilor. Și era siguranța, poliția secretă, precursoarea gestapoului (?). Pe cei prinși sau bănuiți de activitate sindicală sau clandestină, ceea ce era una și aceiași, îi pedepseau cu bătaia, maltratarea, ocna sau închisoarea. Pe viitoarea mea soacră, o tânără de 17 ani, Perală (Polea), Siguranța a bătut-o în cămașă de noapte, cu biciul, ea fiind nevoită să înmoaie în apă cămașa însângerată, căci se lipise de corp, de parcă concrescuse cu corpul”. Fratele ei mai mare, Arșală (Grișa) tot s-a aflat în închisoarea Siguranței.

Mai nou, activitatea Siguranței de la Odessa – oraș cu multe galerii subterane – din perioada administrării românești a Transnistriei (1941-1944), a devenit, precum domnitorul muntean Vlad Țepeș, subiectul unor lucrări artistice din domeniul ficțiunii, apărute în Rusia. Ocupantul român din oraș și partizanii din misterioasele catacombe, era un subiect interesant pentru romanele de groază. Unul din acestea, Bампиp катакoмб (Vampirul catacombelor), aparține lui Vasilii Șcepetniov, în care se vorbește despre un maniac din catacombele Odessei, un criminal în serie, care omoară ofițeri români și germani. Eroul principal este căpitanul român de infanterie Gheorghe Popescu, medievist de specialitate, căruia i s-a propus să lucreze în Siguranță, într-un detașament special, care urma să investigheze moartea misterioasă a militarilor din Odessa. Instituția în care trebuia să activeze căpitanul Popescu era, în opinia autorului lucrării, „sora românească a gestapoului” și „printre ofițeri nu se bucura de popularitate”, dar ea era cea care trebuia să se ocupe de acest caz. Până la prinderea maniacului din catacombe, trebuiau sporite măsurile de securitate și, potrivit autorului, „să sporească măsurile preventive siguranța știa”. Galeriile subterane erau „bătaia de cap a siguranței”, deoarece nici un plan al galeriilor nu s-a putut găsi: ori au fost distruse de sovietici în retragere, ori nici nu au existat vreodată. „În jos, sub pământ, putea avea loc tot ce vrei. Și aceasta dădea naștere la nesiguranță”.

În finalul povestirii, se spune că, după cercetarea de către o expediție militară româno-germană, a unei porțiuni din catacombe, unde au fost depistate trupurile soldaților asasinați, s-a ajuns la concluzia că, este vorba de o ființă răpitoare, care, printr-o metodă inedită paraliza jertfa și-i „bea sângele”. „Aceasta putea veni din mare – catacombele aveau legătură cu marea. Putea veni din fundul pământului. Putea fi o invenție a biologilor ruși, rezultat al experimentelor”. Căpitanul român a recomandat ca, până la finele războiului, când va fi posibilă o investigare minuțioasă, intrările în subsolurile Odessei să fie betonate sau distruse prin dinamitare, iar populației să i se vorbească de pericolul ce-l prezintă catacombele. Toate recomandările lui Popescu au fost executate, dar sub lozinca luptei cu partizanii. „Însă, partizanii dădeau lovituri crunte ocupanților și se ascundeau nu se știe pe unde”.

Enigma catacombelor nu a mai fost aflată, autorul povestirii încheind prin a spune că, după înaintarea unităților Armatei sovietice spre Odessa, problema „vampirului subteran”, pentru autoritățile române, a trecut pe planul secund.

Siguranța este pomenită deseori în diverse povestiri, atunci când sunt descrise interogatoriile brutale: „Torturau măcelarii de factură siguranța-defensivo-gestapo, gata să chinuie bestial chiar și o sută de purtători ai conștiinței, cu convingerea că, în agonie măcar vreuna din jertve va da informația necesară. Nici un fel de explicații pe ei nu-i interesau”.

Este evident că, opinia negativă din prezent, care mai dăinuiește în spațiul post-sovietic, privind Siguranța română, exprimată în mai multe publicații contemporane, își trage originea din anii `20, fiind o consecință directă a propagandei sovietice. Curios este faptul că, se mai folosește în mod ironic, – atunci când este vorba de răfuielile politice (procese fabricate) – învinuirea clasică utilizată în procesele staliniste din anii `30 – „de colaborare cu spionajul inamic și desfășurarea activităților antisovietice”. Și printre structurile de spionaj inamice e nominalizată și Siguranța, care demult nu mai există („Și eu chiar nu exclud că, noi vom da împreună depoziții la proces, despre faptul cum noi împreună cu Secin ne-am vândut «Siguranței»”).

Efectele propagandei sovietice privind Siguranța, au lăsat o amprentă adâncă și asupra istoriografiei sovietice, tezele căreia sunt enunțate și în prezent. Dar în baza unor noi cercetări, executate nepărtinitor, în contextul democratizării societăților post-sovietice, această imagine se va schimba în una adevărată.

Astfel de modificări de imagine deja au început să aibă loc: recent a fost publicat un studiu, în care se vorbește despre un mare succes repurtat de Siguranță în fața O.G.P.U.-ului sovietic. Este vorba de anul 1935, când Siguranța română i-a dat o grea lovitură O.G.P.U.-ului sovietic, pe care acesta nu o mai primise până atunci „de la nici unul din serviciile de contrainformații din lume”; pe parcursul a câtorva săptămâni, Siguranța a reușit să decapiteze rezidența secției de spionaj extern a direcției O.G.P.U. a regiunii Odessa din teritoriul României. Acest succes al Siguranței, a desființat pentru o bună perioadă de timp spionajul sovietic din Basarabia.

Capitolul V: Propaganda sovietică în lupta cu spionajul inamic.

„Бoлтyн – наxoдка для шпиoна!” (Guralivul – o comoară pentru spion!).

Îndemn la păstrarea secretului, adresat cetățenilor sovietici de un afiș de propagandă din anii ´30.

Frica regimului de la Kremlin de o eventuală prăbușire, era enormă în primii ani de existență. Pentru a o depăși s-a încercat consolidarea situației interne printr-o sălbatică campanie de reprimare („teroarea roșie”), prin înregimentarea „armatei muncitorilor și țăranilor” (citește – a sclavilor) în colhozuri și în întreprinderi, prin înfometarea populației, care o făcea să devină loială regimului, precum și prin lichidarea oricărei opoziții (acuzațiile cele mai frecvente fiind: activitate contrarevoluționară; trădare; spionaj în favoarea statelor imperialiste, etc.). În exterior, calmarea spiritelor antisovietice s-a încercat prin intimidare – înarmare vertiginoasă și asasinate executate de serviciul extern de spionaj sovietic.

Un rol extrem de important în menținerea „dictaturii proletare”, din 1917 și până la prăbușirea din 1991, l-au avut serviciile speciale sovietice, care în interior au desfășurat activități de poliție politică, iar în exterior puneau pe jar întreaga lume prin acțiunile de diversiune, spionaj și terorism.

Activitățile de contrainformații interne erau însoțite de o suspectare generală: oricine putea fi bănuit că ar desfășura sau ar pune la cale acțiuni subversive. Pentru identificarea acestora, dar și a agenților străini, se încerca implicarea fiecărui „cetățean sovietic cinstit”. Toți trebuiau mobilizați la lupta cu „diversiunea inamică”. Aici, propaganda avea rolul său, de a intimida cetățeanul sovietic și a-l face să nu „păcătuiască”, de a-l convinge să colaboreze cu organele speciale sovietice, de a-l determina să denunțe, de a-l educa (în special pe copii și tineri) în spiritul devotamentului total față de Puterea sovietică. Spre exemplu, copiii și tinerii erau educati pe baza istorioarelor despre Pavlik Morozov, Leonea Golikov, Zoia Kosmodemianskaia, etc. Chiar și la sfârșitul anilor ´80 ai secolului XX, despre aceștia li se vorbea copiilor și tinerilor din U.R.S.S.

Deci, se desfășura o propagandă activă privind prioritatea absolută a intereselor partidului și a celor de clasă, față de cele personale. Astfel se ajungea la sfidarea oricăror norme ale moralității umane; spre exemplu, în timpul manifestațiilor publice, organizate de propaganda sovietică, fiecare trebuia să-și tragă la răspundere tovarășii, prietenii, rudele, să se căiască și să jure devotament partidului și să-și asume o luptă fără compromisuri cu inamicii lui. Mai mult, în spcial în anii ´30, fiecare participant la astfel de manifestații trebuia să se pronunțe pentru pedeapsa cu moartea a „inamicilor de clasă”. Colaborarea cu autoritățile în lupta cu „inamicii poporului” era prezentată ca o acțiune nobilă și de mare patriotism.

Presa, radioul, operele literare (chiar și cărțile pentru copii), erau penetrate de subiecte legate de pericolul spionajului imperialist, care încearcă prin diverse metode să submineze Puterea sovietică. Supraviețuirea regimului era în prim plan, iar toți cetățenii sovietici, de la mic la mare, erau instruiți în spiritul apărării Patriei sovietice și a descoperirii-demascării-denunțării-divulgării spionilor și agenților inamici.

În 1937-1938, când valul represiunilor staliniste atinsese apogeul, căci a cuprins și conducerea bolșevică, problema luptei cu spionajul inamic era actuală ca niciodată, cu atât mai mult că lichidarea opoziției politice (și a celei din interiorul Partidului Comunist) s-a desfășurat pe fundalul luptei cu spionii, diversioniștii, teroriștii și alți „dușmani ai poporului”. Poporului sovietic i se implanta sentimentul de suspiciune generală.

La plenara C.C. al P.C. (b) din toată Rusia din februarie-martie 1937, I. Stalin a dispus intensificarea lucrului în acest sens, iar propaganda s-a pus imediat pe treabă. În același an, la editura „Partizdat C.C. V.K.P.B.” (editura Comitetului Central al Partidului Comunist bolșevic din toată Rusia) din Moscova, a văzut lumina tiparului culegerea de articole cu titlul O нeкoтopыx мeтoдаx и пpиёмаx инocтpанныx pазвeдыватeльныx opганoв и иx тpoцкиcтcкo-бyxаpинcкoй агeнтypы. Cбopник. (Despre unele metode și procedee ale organelor străine de spionaj și a agenturii lor troțkist-buhariniste. Culegere de articole). Aceasta a fost publicată în urma directivelor date de I. Stalin, „De a adopta măsurile necesare, pentru ca tovarășii noștri, bolșevicii cu și fără de partid, să aibă posibilitatea de a lua cunoștință cu scopurile și sarcinile, cu practica și tehnica de lucru de subminare diversionistă și de spionaj a organelor străine de spionaj”.

Propaganda sovietică încerca, prin diverse metode, să mobilizeze populația la lupta cu opoziția troțkistă și spionajul inamic. În articolul semnat de S. Rabinovici, cetățeanul sovietic putea citi despre activitatea de atunci a diversioniștilor și spionilor serviciilor străine de informații și a agenturii lor troțkist-buhariniste. Autorul spunea că, metoda lor de lucru a rămas aceiași „ca și acum 18-19 ani în urma” (în anii 1918-1919), iar pentru realizarea scopurilor sale, organele informative inamice pot merge la orice. „Lansarea spionilor și diversioniștilor de peste hotare, recrutarea agenților din interiorul țării, subminarea, sustragerea documentelor secrete, tentative de organizare a comploturilor împotriva puterii sovietice, provocarea războiului, incendierea, dinamitarea, actele teroriste împotriva conducătorilor partidului și a guvernului – toate acestea au avut loc în timpul războiului civil, dar și acum sunt utilizate de organele străine de informații și de agentura lor troțkist-zinovievist-buharinistă în țara noastră”. După lichidarea „clasei exploatatoare” (capitaliști, moșieri, chiaburi), din rândul cărora spionajul străin își recruta agentura, s-a ajuns la recrutarea agenților din sânul „dușmanilor poporului”, a troțkiștilor, care s-au transformat într-o „bandă de dușmani de moarte ai socialismului, fără de principii și idei, în spioni, răufăcători și asasini”. Dar, după cum susținea autorul, datorită „vigilenței partidului lui Lenin – Stalin, și a maselor largi de muncitori, grație vigilenței organelor V.C.K. (primului serviciu de informații și contrainformații bolșevic) în frunte cu neînfricatul cavaler al revoluției proletare, Felix Dzerjinski, majoritatea ticăloșiilor ce se pregăteau, de spionaj și diversiune, acte răufăcătoare și teroriste, au fost ori prevenite, ori lichidate din fașă. Și numai acolo – sublinia S. Rabinovici – unde vigilența a fost tocită, unde domnea nepăsarea criminală, unde se încălcau dispozițiile partidului bolșevic și ale guvernului sovietic, cu privire la vigilență și disciplină de fier, numai acolo se produceau rupturi și inamicul putea pentru un timp să sărbătorească «victoria»”.

Potrivit autorului, spionii inamici, în cele mai multe cazuri, se străduiau să penetreze aparatul de stat, dar în special, Armata roșie și de multe ori, în timpul războiului civil, (albgardiștilor) le-a reușit. Organele străine de informații și agentura lor, utilizau pe larg actele teroriste. Dar cea mai îndrăgită era diversiunea.

Un rol important în toate aceste acțiuni, conducerea de la Kremlin îl atribuia opoziției troțkiste, pe care Stalin urmărea să o lichideze prin orice metode. La aceiași plenară el a mai declarat că, „Troțkismul contemporan, nu este un curent politic în sânul clasei muncitoare, dar o bandă dezmățată și fără de principii, de răufăcători, diversioniști, informatori, spioni și asasini, o bandă de inamici neîmpăcați ai clasei muncitoare, care acționează la ordinele organelor de spionaj ale statelor străine”. Stalin mai spunea că, „…Răufăcătorii troțkiști, ca oameni cu carnet de partid, care au acces în toate locurile instituțiilor și organizațiilor noastre, s-au dovedit a fi o comoară pentru organele de informații ale statelor străine”.

Se considera că, pregătind invazia în U.R.S.S., fascismul, până la lovitura deschisă, încearcă printr-un război secret să scadă forța combativă a adversarului: să afle secretele de stat și pe cele militare, să arunce în aer fabricile, uzinele, stațiile de electricitate, căile ferate, „de după colț să omoare muncitorii și pe conducătorii lor, să facă rău Uniunii Sovietice prin toate mijloacele, fără a le fi jenă de ceva”. Organele de informații care executau aceste misiuni, „servesc fascismul” și sunt „inamici acerbi ai democrației, inamici ai politicii păcii”. În interiorul statelor sale, aceste servicii de spionaj erau folosite de burghezie „pentru lupta cu mișcarea revoluționară ascendentă a maselor muncitoare. Cu ajutorul spionajului și a provocărilor, fasciștii se răfuiesc cu poporul – cu clasa muncitoare, țărănimea, intelectualitatea”.

Deoarece inamicul ataca din toate părțile „cuceririle lui Octombrie”, se recomanda cetățenilor sovietici ca în scopul „apărării patriei noastre socialiste”, de rând cu întărirea Armatei roșii, „cu agerime să urmărim toate uneltirile inamicului, să prindem agenții spionajului străin – spionii, răufăcătorii, diversioniștii. […] Prinderea la timp a agentului spionajului străin – se spunea în continuare – înseamnă a preveni furtul secretului nostru de stat, a contracara diversiunea, distrugerea valorilor materiale ale statului socialist, moartea a multor sute de vieți prețioase de muncitori. Demascarea la timp a intențiilor secrete ale spionilor și diversioniștilor inamici, descoperirea cuiburilor de spioni, duce la distrugerea planurilor și calculelor antisovietice ale statelor fasciste, amână atacul asupra Uniunii Sovietice”. În acest context, era citat Lenin: „Orice revoluție doar atunci valorează ceva, când se poate apăra…”.

Hotarele Uniunii Sovietice erau apărate de Armata roșie condusă de Klim Voroșilov, iar lupta cu inamicul intern – spionii, răufăcătorii, diversioniștii, etc., era pe seama organelor sovietice de securitate/spionaj. Cu mult cinism se spunea că, „Minunate și sfinte sunt scopurile și sarcinile spionajului sovietic. Spionajul sovietic apără munca pașnică, viața fericită și plină de bucurii a poporului sovietic. El (spionajul sovietic – n.a.) neîncetat stă de veghe, într-una e de pază. Spionajul sovietic ajunge până la cele mai bine camuflate cuiburi cu viespi, unde se ascund spionii troțkist-buhariniști și fasciști, el descoperă inamicii ascunși, indiferent sub ce mască s-ar camufla. Lovitura bine țintită a spionajului sovietic îi lovește pe inamicii secreți și perfizi ai statului socialist, le paralizează activitatea lor mârșavă. În toată lumea doar spionajul sovietic servește interesele poporului. Demascând mașinațiile criminale ale fascismului, a clicii militariste fasciste, el (spionajul sovietic – n.a.) se luptă pentru pace, împotriva războiului. Fiecare lovitură dată de spionajul sovietic inamicului secret, – este o lovitură asupra instigatorilor războiului, asupra fascismului. Descoperind planurile perfide fasciste de strangulare a democrației și de pregătire a unui nou război, spionajul sovietic acționează în interesul muncitorilor din întreaga lume, în interesul umanității. Nu în zadar cu atâta ură sălbatică urmăresc fasciștii loviturile spionajului sovietic, care au trimis în țara noastră spioni, diversioniști, teroriști, răufăcători. Spionajul sovietic apără de inamicii secreți și perfizi țara socialistă, care se află în încercuirea capitalistă.

Principiile spionajului sovietic – se remarca în continuare, – sunt principiile statului socialist. Minunatul patriotism sovietic, conținutul de idei bolșevice și apartenența partinică, înalta moralitate – aceasta e temelia de neclintit a spionajului sovietic. Doar spionajul sovietic e educat de partidul bolșevic, de Lenin și Stalin!”.

Propaganda sovietică vorbea despre activitatea serviciilor sovietice de informații în numele păcii, pentru a putea astfel recruta cât mai mulți colaboratori în diverse țări – potențiali spioni-comuniști, dar și a consolida spiritul patriotic al cetățenilor săi.

În privința colaboratorilor organelor sovietice de informații, propaganda sovietică spunea: „Lucrătorul spionajului sovietic – este patriotul sovietic, care își iubește fierbinte patria, e devotat poporului și e un luptător al partidului bolșevic, care în orice minut este gata să-și jertfească viața pentru binele patriei socialiste. Nu în zadar istoria spionajului sovietic este istoria luptei cu agenții spionajului străin, e plină de exemple emoționante a vitejiei nemaiauzite și a spiritului de sacrificiu, a eroismului remarcabil și a îndrăznelii.

Spionajul sovietic – e trup din trupul, sânge din sângele muncitorilor primului stat socialist din lume. Scopurile și sarcinile spionajului sovietic – sunt misiuni de apărare a Țării Sovietelor de inamicii ei secreți. Legătura de sânge cu poporul – îi oferă spionajului sovietic o vigilență remarcabilă, forță și invincibilitate! Spionajul sovietic «este înarmat cu milioane de ochi ai patrioților sovietici» (…). Iată de ce, cu toată experiența avută în domeniul celor mai rafinate vicleșuguri și deghizări, spionajul fascist și agenții lui, s-au dovedit a fi crunt bătuți de spionajul Țării Sovietice. Nici o formă de camuflare nu a salvat leșurile trădătoare, care și-au vândut patria lor. Vigilentul spionaj sovietic a discernut spionii, diversioniștii, răufăcătorii și a prevenit activitatea lor perfidă.

Fiecare muncitor cinstit, fiecare fiu al patriei socialiste – este ajutorul spionajului sovietic. Doar fiecare muncitor este mai mult decât interesat în descoperirea spionului, de a prinde mâna însângerată a agentului troțkist, buharinist sau a altui agent al spionajului străin – diversionist, răufăcător”. Iată ce declara în acest sens „slăvitul conducător al spionajului sovietic”, Nikolai Ivanovici Ejov, la ședința Prezidiumului Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. din 27 iulie 1937: „În lumea capitalistă, organele de spionaj sunt unele din cele mai urâte de masele largi ale muncitorilor instituții din cadrul aparatului de stat, deoarece ele apără interesele unei grămăjoare dominante a capitaliștilor. La noi e invers, organele spionajului sovietic, organele securității statului, stau la paza intereselor poporului sovietic. De aceea, ele se bucură de un respect bine meritat, de dragostea bine meritată a întregului popor sovietic”.

Propaganda sovietică mai spunea poporului său că, „[…] A fi cu toate forțele împotriva acțiunilor mârșave și secrete ale spionajului fascist, a fi vigilent – nu în vorbe, ci în fapte, – înseamnă, înainte de toate, a îndeplini cinstit obligațiile de cetățean sovietic, înscrise în Constituția Stalinistă”. Și venea cu un citat din „învățăturile lui Lenin: „…pentru a putea să-i prinzi (pe dușmanii poporului – n.a.), trebuie să fii iscusit, vigilent, conștient, trebuie, în cel mai profund mod, să fii atent la cele mai mici dezordini, la cele mai mici abateri de la respectarea conștientă a legilor Puterii Sovietice”.

Pentru o luptă victorioasă cu agenții spionajului fascist, propaganda vedea necesară „cultivarea în fiecare muncitor a abilității de a păstra în mod foarte strict secretul de stat. Delăsarea, nepăsarea în problema păstrării secretului de stat – boală idioată –, la noi sunt extrem de mari. În tren și în tramvai, în parc, în cafenea, la teatru, în cantină, se duc cu preponderență discuții despre planurile întreprinderii, despre noile modele din producție și construcții, despre armamentul nostru, sunt dați publicității indicii secreți. Limbutul divulgă secretul de stat și în timpul convorbirii telefonice, și acasă, și în sânul familiei sau când se întâlnește cu prietenii, precum și cu oamenii mai puțin cunoscuți sau chiar necunoscuți. […] Limbutul, care divulgă secretele de stat, este o comoară pentru spion (Бoлтyн – наxoдка для шпиoна). Sunt unii tovarăși care neapărat țin să se prezinte drept «înștiințați», mai bine și mai devreme de cât toți «informați». Ei se laudă cu secretele ce le-au fost încredințate și totdeauna sunt gata să comunice «ultima noutate». De asta și are nevoie «curiosul» agent al spionajului fascist. Prefăcându-se interesat de discuție, chemând interlocutorul la o și mai mare sinceritate, spionul obține informația necesară. El nu va scăpa ocazia să-l laude pe vorbitorul informat, pentru a-l face și mai vorbăreț”.

Cetățenilor sovietici li se mai spunea că, „Pentru a îngreuna accesul spionului la secretul de stat și cel militar, trebuie cu tărie să se însușească și să se transpună în viață legea de bază a conspirației: informațiile secrete trebuie să le cunoască doar acela, căruia ele i se comunică în interes de serviciu. Nu pot exista nici un fel de excepții de la această lege. Nu se pot comunica secretele de stat, militare sau de partid, nici soției, nici soțului, nici rudelor, nici cunoștințelor. Numai respectarea strictă a legilor conspirației, va închide orice fisură prin care pătrunde spionul”.

Se impunea o atenție sporită în lucrul cu documentele secrete, în păstrarea și evidența lor. De asemenea, trebuia „lichidată atitudinea tolerantă, chiar îngăduitoare față de guralivi, față de oamenii peste măsură de curioși, față de cei care, din cauza nepăsării și delăsării, divulgă secretul de stat și cel militar”. Trebuie creată o opinie publică, care „să-i condamne pe limbuți și pe cei prea curioși – complici voluntari sau involuntari ai spionajului străin”.

Se specifica că, „Datoria cetățeanului sovietic este atitudinea precaută față de cei ce-l înconjoară, să cunoască bine oamenii cu care lucrează sau cu care este în relații de prietenie”. „Cetățeanul sovietic cinstit” era obligat nu numai să se păzească de spioni, dar să contribuie activ la descoperirea lor. Indiferent în ce sector ar fi lucrat, „cetățeanul Uniunii R.S.S.” întotdeauna trebuia să fie „vigilent, cu agerime să privească uneltirile șirete ale inamicului”, iar datoria primordială, în cazul descoperirii spionului, răufăcătorului, diversionistului, era informarea imediată a organelor securității statului. Cetățenii sovietici erau instruiți ca, în caz că, la vecini vin oameni necunoscuți și întrețin discuții antisovietice, imediat să informeze despre aceasta organele securității statului. Tăinuirea acestor fapte, doar pentru a nu-l „turna” pe vecin sau pe prieten, constituia „crimă împotriva Statului Sovietic, contra poporului sovietic”. A trece sub tăcere pericolul ce ar amenința securitatea statului, „înseamnă a deveni infidel patriei, trădător, complice al spionului, diversionistului, răufăcătorului”. Orice cetățean sovietic nu trebuia să uite ce era scris în Constituție: „Apărarea patriei este datoria sfântă a fiecărui cetățean al U.R.S.S.”. Nu exista o crimă mai mare decât „trădarea patriei socialiste, trădarea Statului Sovietic”. În legislația sovietică se spunea: „Trădarea patriei: încălcarea jurământului, trecerea de partea inamicului, subminarea forței militare a statului, spionajul – sunt pedepsite cu toată severitatea legii, ca cea mai gravă crimă”.

Cetățeanul sovietic era asigurat că, deși pedepsește criminalii cu toată severitatea, „Statul sovietic întotdeauna va veni în ajutorul omului care s-a încurcat în păianjenul țesut de dușmanii poporului”. Pentru aceasta era necesar ca cel ce s-a „împotmolit”, să manifeste sinceritate și fără a ascunde ceva, să comunice organelor securității statului totul despre spionii care l-au ademenit în banda criminală. Acest „ajutor”, în cele mai dese cazuri, însemna pușcăria – pentru orice eventualitate –, căci nimeni nu se obosea să constate nevinovăția celui ce a apelat la „ajutor”. La fel se proceda și în timpul Războiului cu Germania (1941-1945), când mii de persoane nevinovate – civili și militari –, odată ce au fost în încercuire, au rămas (sau au plecat să-și vadă rudele) în teritoriile ocupate de inamic sau au nimerit în prizonierat, în urma „ajutorului” acordat, ajungeau direct în lagărele siberiene.

Pe de altă parte, cetățeanul sovietic era determinat prin intimidare să colaboreze cât mai activ cu autoritățile Statului Sovietic. Lui i se spunea că, descoperirea și lichidarea tuturor „cuiburilor fasciste de spioni”, vorbește despre „puterea și forța statului socialist”, iar prin „Vigilența revoluționară sporită și numai întărind legătura maselor largi cu spionajul sovietic, țara socialismului va reuși să scoată din toate vizuinile spionii fasciști și-i va lichida ca pe niște câini turbați”.

Specialiștii sovietici în ale spionajului, remarcau că, dacă în trecut organele informative și contrainformative își intensificau activitatea doar în timpul războiului, pentru a pătrunde în tainele inamicului, atunci „la începutul războiului imperialist” spionajul a căpătat un cu totul alt caracter. Până la „războiul imperialist” toate statele Europei (inclusiv România) și-au creat organe informative destul de puternice și bine organizate. Spre exemplu, germanii și-au plasat spionii săi, diversioniștii și organizațiile banditești, nu numai în țările cu care aveau de gând să lupte, dar și în statele neutre, unde se concentra întregul aparat informativ destinat statelor inamice. „Unele exemple din istorie – se spunea într-un articol dedicat serviciilor secrete inamice – ne arată că, spionajul în trecut era un instrument deosebit de sensibil, asupra perfecționării căruia în permanență au lucrat statele majore ale țărilor burgheze, pentru atingerea scopurilor meschine în privința altor state capitaliste de același fel”, dar mai ales, considerau sovieticii, față de Uniunea Sovietică, și atrăgeau atenția la cele declarate de Stalin la Plenara C.C. al P.C. (b) din februarie-martie 1937, care se rezumau la următoarele: mulți din tovarășii noștri de partid au uitat că, Uniunea Sovietică se află în încercuirea capitalistă; ei au uitat că, U.R.S.S. este înconjurată de statele burgheze, care așteaptă momentul de a năvăli asupra „țării noastre” pentru a o distruge sau pentru a slăbi forța ei. „E demonstrat, – spunea Stalin la această plenară – precum doi ori doi e patru, că statele burgheze lansează unul în spatele altuia spioni, răufăcători, diversioniști și uneori asasini, le dă misiuni să pătrundă în instituțiile și întreprinderile acestor state, să creeze acolo rețelele lor și «în caz de necesitate» – să arunce în aer spatele lor, pentru a le slăbi și a le scădea din forță. Întrebarea e, de ce statele burgheze ar trebui să aibă față de statul sovietic socialist o atitudine mai îngăduitoare și de o mai bună vecinătate, decât față de statele burgheze de același tip? De ce ele ar trebui să lanseze în spetele Uniunii Sovietice mai puțini spioni, răufăcători, diversioniști și asasini, decât lansează în spatele statelor burgheze înrudite? De ce credeți așa? Nu ar fi mai drept, din punct de vedere al marxismului, să presupunem că, în spatele Uniunii Sovietice statele burgheze ar trebui să lanseze dublu sau triplu mai mulți răufăcători, spioni, diversioniști și asasini, decât în spatele oricărui stat burghez? Nu este clar că, atâta timp cât va exista încercuirea capitalistă, la noi vor exista răufăcători, spioni, diversioniști și asasini, lansați în spatele nostru de agenții statelor străine?”.

De asemenea, opinia publică sovietică era atenționată asupra faptului că, printre cei ce figurează în agentura informativă inamică, sunt nu numai elemente de-a lor pregătite, dar și „elementele inferioare și șovăielnice din rândul cetățenilor Uniunii Sovietice”, care sunt prinse în „păianjenul spionajului” advers prin șantaj, mituire, înșelăciune, amenințare, și impuse să servească cauzei inamicilor U.R.S.S. Cetățeanul sovietic trebuia să ia aminte că, spionul, diversionistul, răufăcătorul este periculos prin faptul că acționează sub masca omului „nostru”, pătrunzând în cercurile necesare ale societății sovietice grație nepăsării și naivității omului sovietic. Astfel, el își execută ordinul „stăpânilor săi”, atacând din spate societatea sovietică, putând cauza moartea multor cetățeni sovietici, să provoace dezastre și să ușureze astfel victoria inamicului.

Pentru a evita aceste situații, se recomanda declanșarea unei lupte acerbe cu oamenii naivi și creduli, cu nepăsarea, „care sunt niște fisuri pentru pătrunderea dușmanului”. Deși mulți care nimereau în „păianjenul spionajului inamic” erau „cetățeni sovietici cinstiți” și „nu doreau să devină trădătorii patriei”, nimereau în astfel de situații numai din cauză că, le lipsea vigilența și nu știau să-l identifice pe inamic, camuflat „sub masca bunăvoinței și a prefăcătoriei”.

În scopul instruirii contrainformative a populației, propaganda sovietică, prin diverse mijloace, relata despre metodele de lucru a spionajului străin. De multe ori instruirea avea loc prin prezentarea unor „cazuri reale”.

În presa sovietică se sublinia că, spionajul, subminarea și diversiunea, sunt mijloacele preferate din arsenalul statelor burgheze. Aceste mijloace sunt folosite nu numai împotriva potențialilor inamici, dar și împotriva așa-numitelor state amice. Serviciile străine de informații, prin diverse metode, lansau în aceste state agenții săi bine pregătiți, cu misiunea infiltrării în structurile statului. Concomitent cu aceste acțiuni, organele de informații desfășoară activități de cercetare a cetățenilor statelor străine, cu scopul de a-i atrage în munca de culegere a informațiilor. Presa sovietică specifica că, spre exemplu, în Germania, toate persoanele care obțineau dreptul de a ieși din țară, erau obligate să se prezinte la Secția externă a Partidului național-socialist, unde cele mai multe primeau misiuni de informații, precum și de căutare a persoanelor din străinătate, cu scopul recrutării lor ulterioare. Astfel, până la izbucnirea Primului Război Mondial, spionajul german dispunea de o cartotecă cu 47.000 de persoane din Rusia, Anglia și Franța, care formau rezerva informativă și care puteau fi recrutați în orice clipă. Această cartotecă era sistematizată pe țări, localități, domenii de activitate a potențialilor spioni-informatori, calități individuale, etc. Aceiași metodă era folosită și de spionajul japonez. La cercetarea cetățenilor străini se lucra asupra stabilirii metodelor cât mai simple de recrutare a candidatului.

Prezentând acest subiect, presa sovietică accentua că, acești candidați erau recrutați prin diverse metode. Dar, în primul rând erau abordați acei care din punct de vedere politic erau instabili, adică erau „elemente oscilante”, apoi cei cu diverse vicii și slăbiciuni, amatori de băuturi spirtoase, jocuri de noroc, certați cu autoritățile statului, etc.

Dispunând de o cartotecă cu astfel de persoane, în mare parte compromise, serviciile străine de spionaj trimeteau agenți-recrutori pentru recrutarea lor. Recrutorii erau elemente bine pregătite: cunoșteau limba țării în care mergeau pentru recrutări, precum și presa, radioul, obiceiurile țării, etc. Spre exemplu, spionajul polonez a stabilit pentru spionii care plecau în U.R.S.S. o „listă minimă recomandată” de lucrări literare, pe care spionul trebuia să le citească și să le poată „interpreta în spiritul criticii sovietice”. De asemenea, acești agenți trebuiau să cunoască Constituția sovietică, evenimente din istoria partidului și a mișcării stahanoviste, trebuiau să poată utiliza terminologia sovietică.

Acești spioni-recrutori, bine pregătiți, veneau în U.R.S.S. sub acoperirea de turiști, călători care tranzitează Uniunea Sovietică sau erau lansați ilegal peste frontieră. Veniți din statele capitaliste, ei se străduiau cât mai repede să se adapteze la condițiile sovietice, să semene cu omul sovietic, să-și găsească un serviciu în țara Sovietelor. Acest lucru le era facilitat de „lipsa totală la noi a șomajului”, deci, erau în mod obligatoriu angajați în câmpul muncii.

Spionul se străduia sa pătrundă în uzine, în instituțiile sovietice, unde urma să-și facă cunoștințe și să caute oameni pentru ai atrage în activitățile sale. El folosea acte false sau furate – pașapoarte, uneori chiar și carnete de partid, diverse adeverințe și recomandări. Pentru legalizarea sa, spionul încerca să se căsătorească cu femei, care aveau o mare autoritate în colectivul întreprinderii unde lucra. „Pentru realizarea sarcinilor sale de spionaj, toate mijloacele sunt bune pentru spion: și «activitatea» în viața socială, și «munca stahanovistă», și lingușeala, și slugărnicia, și măgulirea, și, în final, nenumăratele «însurători» și «divorțuri» cu scopul de a-și găsi cea mai potrivită situație”. În așa fel, „folosindu-se de vigilența scăzută sau de lipsa ei totală, inamicul pătrunde în rândurile noastre, devine omul «nostru»”. După aceasta, începe lucrul său de recrutare a „oamenilor țării noastre, străduindu-se să-i transforme în trădători ai patriei și să-i impună să lucreze pentru spionajul străin”. Majoritatea din cei recrutați erau „trădătorii troțkiști”, însă cel mai greu erau de recrutat „oamenii cinstiți”, dar care puteau cădea jertfă spionajului inamic, prin șantaj, intimidare, corupere, etc.

Dacă recrutorul inamic nu-și găsea persoanele necesare printre supărații regimului, instabilii politici, printre cei lipsiți de caracter, limbuți și vicioși, el provoca și dezvolta aceste cusururi la persoanele în care era interesat. Îi compromitea , pentru a-i atrage spre colaborare prin șantaj.

Recrutorul aborda persoanele prin diverse metode. Spre exemplu, trimetea pe adresa potențialului agent un manifest antisovietic și dacă individul nu comunica nimănui despre „scrisoarea” primită, nu aducea la cunoștință despre cele întâmplate organelor sovietice sau de partid sau dacă distrugea manifestul, peste câteva zile era vizitat de recrutor pentru a-l determina să colaboreze cu spionajul inamic, prin șantaj. Inițial, recrutorul cerea contra plată informații neimportante, promițându-i recrutatului, că după aceasta îl va lăsa în pace. Însă, apoi, recrutatul, nimerind în „mlaștină”, nu se mai putea descotorosi de colaborarea cu spionajul inamic.

O altă metodă practicată de recrutor, era abordarea persoanelor importante în timpul deplasărilor cu trenul în interes de serviciu sau la odihnă. Pe parcursul îndelungatei călătorii, recrutorul își analiza din toate punctele de vedere potențiala „jertfă”, încercând să „țese plasa păianjenului”.

Deseori, persoanele importante pentru recrutare, erau abordate în stațiunile de odihnă, unde recrutarea putea decurge într-o atmosferă de relaxare și agrement, fără ca „jertfa” să-și poată da seama că era în proces de recrutare.

Au fost atestate și cazuri când recrutorii le făceau cunoștință potențialilor informatori cu viitoarele lor „soții”, iar aceste „soții” pe parcurs deveneau bune „storcătoare de informații”. După obținerea informațiilor necesare, suficiente pentru compromiterea „soților”, „soțiile” își încheiau misiunea, iar „soțul” devenea sursă informativă prin șantaj.

Cetățenilor U.R.S.S. li se explica că, „fiecare cetățean sovietic cinstit are toată posibilitatea să evite veleitatea murdară a spionajului, să se elibereze de păianjenul care l-a cuprins și să aducă un real folos patriei sale, denunțând acostările insistenților spioni. Pentru aceasta, este îndeajuns să se înțeleagă că, orice greșeală sau scăpare, chiar și o crimă deosebit de gravă, dacă o recunoști, nu o ascunzi și o aduci la cunoștința organelor puterii sovietice, constituie o vină mult mai mică, decât cârdășia secretă cu dușmanul patriei și îndeplinirea misiunilor de spionaj. Trebuie întotdeauna luat în vedere faptul că, persoana care a ajuns pe calea cârdășiei cu spionajul străin, niciodată nu va mai dispune de sine: treptat, începând cu misiuni inocente, el este impus să devină spion, ca ulterior să i se ceară executarea fără împotrivire a actelor de diversiune și terorism. Este de ajuns să-i întinzi spionului doar un deget, că el va pune stăpânire pe întreaga sa jertfă și va face din ea – persoană anterior cinstită – un trădător și asasin”.

Și dacă în teritoriul sovietic – potrivit propagandei sovietice – spionii inamici întâmpinau dificultăți în activitate, fiind nevoiți să acționeze cu maximă prudență pentru a nu fi descoperiți de „societatea noastră sovietică și de partid și de organele N.K.V.D.”, atunci „în patria lor fascistă” lucrau din plin cu cei ce le vizitau țara. „Deja în timpul tranzitării Poloniei sau a Germaniei, în trenuri la cetățenii sovietici sunt așezați tovarăși de drum, care în orice fel încearcă să-i sondeze și să-i atragă în mrejele lor”. Aceasta ducea doar la gândul, „cât de vigilenți ar trebui să fie inginerii noștri, administratorii și alte persoane, care pleacă cu treburi peste hotare, pentru a nu cădea în mrejele întinse de spionajul străin”.

Un alt articol, publicat în aceiași culegere de articole, aborda o problemă similară – modul de activitate și de penetrare a teritoriului sovietic de către inamic. Se spunea că, spionajul inamic „utilizează metode meschine din cele mai rafinate de lansare și recrutare a spionilor și diversioniștilor, de investigare anume în țara noastră, țara socialismului biruitor, față de care lumea capitalistă, statele fasciste, sunt pline de cea mai sălbatică animozitate și ură”. Aceste servicii de spionaj aveau școli, în care spionul, pe parcursul mai multor ani, trecea un curs anumit de instruire, în dependență de țara în care urma să fie trimis. El învăța limba, obiceiurile, moravurile, geografia, literatura țării în care trebuia să lucreze. Exersa toate metodele „meschine și îngrozitoare” ale spionajului lor, pe care trebuia să le folosească, începând cu utilizarea otrăvurilor și terminând cu organizarea acțiunilor provocatoare. Apoi, urma lansarea, sub acoperirea de inginer, specialist tehnic, emigrant politic, etc. „Dar asta nu e tot. Trebuie să se știe că, în acțiunile de informare, diversiune, spionaj și câteodată de asasinat politic, sunt implicați și unii reprezentanți diplomatici”.

Cetățeanului sovietic i se remarca faptul că, din cazurile de spionaj descoperite în teritoriul Uniunii Sovietice, se poate trage următoarea concluzie: „trebuie să păstrăm cu sfințenie secretul de stat și pe cel militar, să nu vorbim despre chestiunile de serviciu și despre cele de la uzine, acolo unde nu trebuie, dar în special străinilor, deoarece din informații disparate se poate restabili întregul tablou existent și în așa fel se dă pe mâna spionului, diversionistului, materialul necesar”.

Spionomania era o armă bună pentru lichidarea oricărei opoziții, pentru modelarea cetățeanului sovietic după bunul plac al regimului. Absolut tuturor li s-a implantat teama de a nu fi învinuiți de spionaj sau colaborare cu serviciile inamice de informații, ceea ce era foarte grav, iar pedeapsa în asemenea caz era una singură – cea capitală. Li se cerea tuturor „să-și țină limba după dinți” și totodată să-i denunțe pe toți suspecții.

Pentru a instrui (prin intimidare) cât mai bine societatea comunistă, absolut peste tot erau descoperiți „dușmani ai poporului” și „agenți ai spionajului inamic”, iar prin articolele acide ale scribilor partidului, aceste cazuri erau aduse la cunoștința opiniei publice. Spre exemplu, în unul din asemenea articole se spunea că, „în ultimul timp au fost descoperiți dușmani ai poporului, care au pătruns în mediul lucrătorilor de rând ai ziarelor, revistelor și editurilor literare, precum și în conducerea unor ziare și edituri. Noi nu mai vorbim de faptul că, zeci de ziare raionale și orășenești au fost puternic năpădite cu oameni străini”. Autorul articolului sublinia că, răufăcătorii din presă au un șir de metode și forme de lucru, „de la editarea cărților și manualelor, care reprezintă nu altceva decât îndrumare… pentru spioni, până la nevinovatele, la prima vedere, greșeli de tipar”. Drept exemplu al „îndrumarelor pentru spioni”, era prezentat manualul de limbă japoneză, editat de „Editura muncitorilor străini” în anul 1937, autori: P. Gușio și G. Gorbștein. Pe prima pagină era scris: „Aprobat în calitate de manual de către catedra de limbă japoneză a Institutului Orientului «N. N. Narimanova»”. Este de menționat că, autorii manualului, deși au încercat să execute dispozițiile propagandei sovietice, de a scoate în evidență, în paginile manualului, măreția Uniunii Sovietice și în special a Armatei sovietice, făcând-o cu prea mult zel, au ajuns să fie învinuiți de subminarea intereselor de stat și facilitarea aflării de către inamic a secretelor militare sovietice.

În partea a II-a a manualului, lecțiile 21 și 22 – Armata japoneză – aveau câte un dialog purtat între doi japonezi, Simada și Tanaka, care discutau despre Armata japoneză și cea sovietică. Autorii manualului au încerat să scoată în evidență supremația Armatei sovietice, dar prin aceasta ar fi dezvăluit unele secrete militare. Acest manual, după părerea criticilor, era un bun mijloc de obținere a informațiilor militare de către spionul care putea acționa sub acoperirea de profesor. Manualul era văzut ca un mijloc legal de obținere a informațiilor secrete de la elevi, audienți, cursanții școlilor militare, etc. Profesorul-spion, în timpul discuțiilor despre Armata sovietică, putea să afle multe informații necesare, adresând cursanților întrebările din manual, precum și întrebările de concretizare a informației. „Nu este oare clar – se întrebau criticii manualului – că, lecția descrisă mai sus ușurează nespus de mult lucrul spionului japonez și-i garantează o acoperire aproape totală, datorită faptului că el utilizează posibilitățile legale pentru o discuție desfășurată și vioaie, chiar cu o tentă polemică, despre tactica, strategia și armamentul nu a Armatei japoneze, ci a celei sovietice?”.

O altă metodă de subminare a puterii sovietice prin presă, era în opinia specialiștilor de atunci, expunerea în cărți, reviste și ziare – în formă directă sau camuflată – a declarațiilor fasciste și contrarevoluționare. Spre exemplu, în lucrarea Tpeтья импepия в лицаx (Al Treilea imperiu în figuri), publicată la editura „Goslitizdat”, în anul 1937 și dedicată celui de-al treilea Reich, în biografia lui A. Hitler, erau prezentate citate întregi, pe câteva pagini, din lucrarea Mein Kampf, ceea ce, potrivit criticilor lucrării, nu era altceva decât promovarea ideilor fasciste în societatea sovietică.

De asemenea, era vehement criticată broșura Oчаг вoeннoй oпаcнocти (Focarul pericolului de război), apărută la editura „Molodaia gvardia”, într-un tiraj de 25.000 de exemplare. În această lucrare era prezentată situația social-economică și politică din Germania, Japonia, Italia, Polonia, adică din „statele agresoare fasciste”. Se spunea că, broșura era în așa fel scrisă, încât și Hitler ar fi putut subsemna sub textul acestei lucrări. Criticii lucrării, care nici mai mult, nici mai puțin, condamnau adevărul expus în carte, încercau să impună subiectivismul în tratarea diverselor probleme legate de străinătate, promovarea minciunii și elaborarea unor studii false, utile doar propagandei sovietice. Ei spuneau că, autorii „În loc să concentreze atenția tineretului nostru asupra eșecului «planului fascist de patru ani» și a promisiunilor demagogice făcute poporului german în legătură cu acesta, și să prezinte caracterul lui războinic și jefuitor, «iluminiștii» de la (editura – n.a.) «Molodaia gvardia» îi aduc tineretului următoarele «date», referitoare la «forța economică» a Germaniei: a) «Germania – țară cu o industrie înalt dezvoltată…»; «în anul 1935 ea a dat 10,1% din producția industrială mondială, ocupând în acest domeniu locul trei în lume»; b) «rezervele de cărbune ale Germaniei le depășesc de 15 ori pe cele ale Franței și de 1,5 ori pe cele ale Angliei»; […]. În capitolele următoare, transpare tendința de a prezenta Germania ca pe o forță de nebiruit”.

Pe lângă propaganda scrisă, au fost elaborate afișe, care conțineau mesaje scurte, dar bine ticluite, adresate populație, în care chemau la păstrarea secretelor și descoperirea agenților inamici: „Nu vorbi, inamicul ascultă!”, „Nu vorbi la telefon! Guralivul e o comoară pentru spion!”, „Să discuți, înseamnă pe inamic să-l ajuți!”, „Fii vigilent la post!”, „Să-i dezrădăcinăm pe spioni și diversioniști – agenți troțkiști-buhariniști ai fascismului!”, „Fără milă să-i lichidăm pe diversioniștii fasciști!”. Aceste mesaje scurte, fiind ușor de receptat, erau peste tot – în stradă, în magazine, în întreprinderi, în armată, etc.

Așadar, propaganda sovietică s-a implicat activ în educarea spiritului patriotic al cetățeanului sovietic, patriotism care trebuia să fie nu altceva decât o loialitate totală față de regim. Pentru aceasta se apela la intimidări de tot felul, la falsificări grosolane a realității, poporul sovietic fiind introdus în minciuna comunistă care dăinuia peste tot. Implicarea cetățenilor sovietici în prevenirea și combaterea acțiunilor „dușmanilor poporului” a constituit o preocupare cu totul aparte, iar cei ce se opuneau cât de puțin, erau aspru reprimați.

Documente

Lista documentelor

1920 ianuarie 10. Raportul agentului Corpului V Armată român, Grigore Râuleț, referitor la situația militară din stânga Nistrului.

1920 ianuarie. Raportul agentului acoperit Rad, asupra rezultatului supravegherii generalului francez Petain, venit în vizită la Chișinău.

1920 martie 9. Raportul șefului Brigăzii de Siguranță Hotin, adresat Inspectoratului General de Siguranță Basarabia, referitor la numirile arbitrare de personal care s-au făcut în organele polițienești de la Hotin, imediat după Marea Unire din 1918.

1920 iulie 6. Decizia ministerială nr. 32.008-S prin care s-au făcut unele reorganizări a Siguranței din Basarabia.

1920 vara. Referat asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Cahul.

1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Cetatea Albă.

1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Bolgrad.

1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Reni.

1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Vâlcov.

1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Cahul.

1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Ismail.

1921 martie 30. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Bălți.

1921 mai. Copia telegramei lui Z. Husărescu, adresată directorului general al Direcției Poliției și Siguranței Generale, în care relata despre ostilitatea funcționarilor Siguranței basarabene la aflarea vestii numirii lui ca subinspector general al Siguranței din Basarabia.

1921 august 11. Demers înaintat Serviciului Statistic Regional din Basarabia de către Comitetul Central de Ajutorarea Evreilor devastați în Ucraina, prin care solicita date statistice privitoare la județele Hotin, Orhei, Soroca, Bălți, Cetatea Albă și Tighina.

1921 august [11]. Demers înaintat Serviciului Statistic Regional din Basarabia de către American Joint Distribution Committee Roumanian Office, prin care solicita unele date statistice privind Basarabia.

1921 august 29. Scrisoare a Serviciului Statisticii Regionale din Basarabia adresată Inspectoratului General al Siguranței din Basarabia, prin care semnala intervențiile făcute de persoane de origine evreiască, în vederea obținerii de informații statistice, care puteau periclita siguranța Statului.

1921 septembrie 30. Scrisoare de mulțumire a comandantului Corpului 3 Armată adresată Siguranței din Basarabia pentru buna activitate desfășurată.

1922 martie 19. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Tighina.

1922 martie 24. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Orhei.

1922 mai 28. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Cetatea Albă.

1922 iulie 1. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Leova.

1922 iulie 10. Raportul lui C. Movilescu, șeful Brigăzii de Siguranță Cetatea Albă, adresat lui Z. Husărescu, inspectorul general al Siguranței Basarabiei, în care aduce la cunoștință despre constatările eronate făcute în urma inspectării Brigăzii de Siguranță pe care o conducea.

1922 august 18. Scrisoarea lui Nicolae Ștefănescu, comisar în Brigada de Siguranță Tighina, adresată inspectorului Siguranței Generale a Statului din Basarabia, în care semnala unele dificultăți în activitate, în ce privește relațiile de colaborare cu alte autorități.

[1922]. Notă întocmită de una din subdiviziunile Siguranței basarabene, referitoare la activitatea criminală și teroristă a unor etnici minoritari din Chișinău, constituiți în bande.

1926 ianuarie 31. Raportul lui C. Domănescu asupra situației din cadrul Brigăzii de Siguranță Soroca, în momentul preluării conducerii acesteia.

1926 mai 18. Raportul lui Z. Husărescu prin care informa Bucureștiul că autoritățile franceze l-au decorat cu ordinul Legiunii de Onoare în gradul de Cavaler, „pentru serviciile aduse cauzei aliaților la Nistru”.

1927 iunie 29. Demersul lui D. Husărescu, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail, în care solicită, organizarea unui Serviciu de Siguranță la Ismail, în baza Brigăzii pe care o conducea.

1929 martie 18. Intervenția Comandamentului Corpului 3 Armată în favoarea menținerii lui D. Husărescu la șefia Brigăzii de Siguranță Hotin.

1930 martie 9. Memoriu întocmit de Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei române, privind situația din Basarabia, rezultat în urma cercetărilor efectuate de Serviciul Secret.

1931 august 17. Fișa biografică a lui Dumitru Husărescu din Siguranța de la Ismail.

1931. Memoriu adresat inspectorului general de Siguranță din Basarabia, de către un agent din Brigada de Siguranță Ismail, referitor la unele nereguli în serviciu.

1932 ianuarie 3. Propunerile chestorului Poliției Tighina, adresate superiorilor săi, privind restructurarea serviciului de informații din Tighina.

1932 ianuarie. Dare de seamă a Poliției orașului Soroca privind activitatea desfășurată în perioada 1-15 ianuarie 1932.

1932 ianuarie. Dare de seamă a Inspectoratului Regional de Poliție Basarabia (Chișinău) privind activitatea desfășurată în luna decembrie 1931.

1932 februarie. Dare de seamă a Biroului Poliției de Siguranță Orhei pentru luna februarie 1932.

1932 aprilie. Dare de seamă a Biroului Poliției de Siguranță Orhei asupra activității desfășurate pe parcursul lunii aprilie 1932.

[1932]. Planul de apărare al orașului Reni, în eventualitatea unui atac armat din partea bandelor bolșevice, întocmit de Comisariatul de poliție din localitate.

Nedatat. Studiu al serviciilor speciale românești privind activitățile de informații ale Uniunii Sovietice în România interbelică.

D o c u m e n t e

1. 1920 ianuarie 10. Raportul agentului Corpului V Armată român, Grigore Râuleț, referitor la situația militară din stânga Nistrului.

După raportul agentului Traducere

Corpului V Armată,

Grigore Râuleț

––

Am onoare a raporta că fiind trimis în Ucraina pentru a culege informații, am stabilit următoarele:

2 Ianuarie 1920 orașul Cameneț-Podolsk; orașul a fost ocupat de polonezi cum și toate autoritățile sunt ocupate de polonezi, în oraș sunt Reg.[imentul] 6 Infant.[erie], comandat de Colonelul Smulski; Reg.[imentul] 11 Infant.[erie], comandat de Colonelul Petrovski; Reg.[imentul] 16 Infant.[erie], comandant Petrușkevici și bateria 13 artilerie, comandată de Lt. Colonelul Jvințev. Comandantul orașului Cameneț este Căpitanul Vernițki.

În Proscurov sunt Reg.[imentul] 7 Infant.[erie], comandat de Colonelul Lițki; Reg.[imentul] 9 Infant.[erie], comandat de Colonelul Zarjițki; bateria 14 artilerie, comandant Lt. Colonelul Smuevski. Comandantul orașului este căpitanul Radzevski, toate autoritățile administrative sunt ocupate de polonezi. Când Reg.[imentul] 9 a fost trimis la front, soldații au aruncat armele și au refuzat să plece la front, apoi 10 oameni au fost condamnați la moarte prin împușcare, atunci soldații au consimțit să se ducă la poziție.

Toate trupele din Cameneț și din Proscurov, în ziua de 4 Ianuarie, urgent au fost trimise la front contra bolșevicilor în direcția spre Jmerinca, deoarece bolșevicii înaintează cu mare forțe.

În Staroconstantinovo este un batalion de soldați polonezi; autoritățile sunt ocupate de polonezi, orașele Galsin, Berdicev, Cazatin, Tarașcia și Vonlearno sunt ocupate de bolșevici și a mă strecura acolo nu am putut, deoarece este un lanț gros de armată poloneză.

Moghilev este ocupat de polonezi, însă numărul lor nu[-l] știu, malul Nistrului este păzit de armata poloneză, în special vis-à-vis de Hotin, satele Brain și Jvanița, a trece prin ele și oraș este foarte greu, deoarece sunt ocupate de polonezi și pretutindeni cer permise. În orașele menționate mai sus, bântuie ciuma, tifos[ul] și zilnic mor câteva sute (de oameni – n.a.), populația nu este mulțumită de polonezi, am auzit că generalul Muzarenco organizează un detașament de 40.000 oameni compus din diferiți răsculați, contra lui Denikin.

Toate tancurile și automobilele blindate cerute de Denikin de la Anglia, au căzut în mâinile bolșevicilor; am întâlnit doi soldați fugiți din armata bolșevică, din Reg.[imentul] 8 Ircutsc Infanterie, divizia 13, Corpul 5, din raionul Vonlearca, sub comanda lui von Goltz, care mi-a[u] spus că bolșevicii înaintează cu o armată de 5 milioane (de oameni – n.a.).

Din cauza suspendării circulației trenurilor, eu am mers de la Cameneț la Proscurov cu căruța, prin Staroconstantinovo, până la Moghilev; 4.000 ruble, în Basarabia de la Noua Suliță până la Hotin și retur am plătit la căruță 150 lei, pentru trecerea Nistrului și înapoi 40 lei, jandarmii de la Noua Suliță nu mi-au dat căruța și eu am fost nevoit să plătesc.

/ss/ Gh. Râuleț

10 Ianuarie 1920

Translatorul special,

/ss/ Indescifrabil

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 8, filele 9-9 verso.

2. 1920 ianuarie. Raportul agentului acoperit Rad, asupra rezultatului supravegherii generalului francez Petain, venit în vizită la Chișinău.

Agentul acop.[erit] Rad Traducere

În ziua de 6 Ianuarie (1920 – n.a.) a sosit căpitanul francez Paul Vilghen, care a descins la hotel Londra, unde a preparat o cameră pentru Generalul Petain, care vine la 8 Ianuarie. La 8 Ianuarie, ora 5, a sosit Generalul Petain cu soția sa, din Iași. Ei au călătorit la Iași, la mormântul fratelui soției Petain și de acolo au venit să se plimbe în Basarabia, spre a vedea pe compatrioții săi francezi. La orele 11 aceiași zi, consulul francez din localitate, s-a prezentat generalului și împreună au mers în oraș spre a da vizite reprezentanților aristocrației și autorităților. Lui Petain și adjutantului său li s-a dat un automobile de la Corpul 5 (Armată roman – n.a.) cu șoferul Badea, care mi-a spus că întâi s-au dus la generalul Craia la Corpul 5 (Armată – n.a.), apoi la (Pantelimon – n.a.) Halippa, la Gora, la Alexandru Sinadino, unde Petain a stat mai bine de 20 minute, apoi au venit la hotel. De aci, seara, împreună cu căpitanul Velghen, Generalul Petain, soția sa și adjutantul, s-au dus la consulul francez la ceai, unde a fost toată colonia franceză, asemenea a fost și patronul circului Constantin Colomandi și spune că generalul a spus că el nu are nici o misiune aci (în Basarabia – n.a.), ci numai (a venit – n.a.) la plimbare. În timpul ceaiului s-au pronunțat discursuri relative la viața francezilor din Basarabia și în general despre Franța. Generalul Petain a spus că este foarte bucuros că a întâlnit pe confrații săi aci, în această bucată de pământ, între Rusia și România. La ora 8 seara, generalul a venit la Blagorodnoie Sobranie, unde s-au adunat Petain, soția, căpitanul, Prefectul, Directorul Halippa, Bârca, Al. Sinadino, Consulul, secretarul său și încă vreo 15 persoane. Petain a pronunțat un discurs în franțuzește, la cari a răspuns Prefectul. În club s-a discutat nu numai pe tema politică, ci mai mult pe tema socială. Astăzi, 27 Decembrie (?), generalul, după ora 10 a.m., a ieșit în automobilul Corpului 5 (Armată – n.a.) și a vizitat acele persoane care i-au lăsat cărțile lor de vizită. Numele acestor persoane puțin sunt cunoscute, însă sunt cunoscute ca politicieni mari și aristocrați. Au fost Sinadino, Feodosiu, Semigradov, Cerkes, Negruși și alții, până la ora 3. Astăzi (?) generalul s-a plimbat și s-a întors singur cu adjutantul. După plimbare în oraș, generalul cu soția, consulul și alții, s-au dus la masă, la școala de Vinicultură, dincolo de gară. Acolo au stat până la 2 ½ p.m., apoi s-au întors la hotel, de unde, la ora 3 ½ s-au dus la consulul francez, la ceai și dejun. La consul au fost mulți francezi; la ora 5 ½ căpitanul cu adjutantul, au dat ordin ca automobilul să ia bagajul din hotel și să-l ducă la gară. La orele 7, Petain cu soția sa, s-au întors la hotel, unde au stat după ora opt, așteptând să i se comunice venirea trenului, deoarece trenul de Iași a întârziat. Petain pleacă spre Bender (Tighina – n.a.), unde nu se oprește și continuă drumul spre Reni – Galați și de acolo la București.

Translator special,

/ss/ Indescifrabil

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 8, fila 22.

3. 1920 martie 9. Raportul șefului Brigăzii de Siguranță Hotin, adresat Inspectoratului General de Siguranță Basarabia, referitor la numirile arbitrare de personal care s-au făcut în organele polițienești de la Hotin, imediat după Marea Unire din 1918.

Nr. 123

1920 Martie 9

Brigada de Siguranță Hotin

către

Inspectoratul General de Siguranță Chișinău

Ca rezultat la ordinele D-Voastre Nr. 2.437 și 2.520, am onoare a raporta după cum urmează:

De la înființarea poliției orașului Hotin din toamna anului 1918, când nemții au evacuat această localitate, s-a[u] numit în poliție funcționari de origine ruși, cari pe lângă [faptul] că nu au avut cunoștință de limbă română, dar au adus cele mai mari prejudicii statului nostru și în special sergenții de poliție, cari în timpul răscoalelor din luna Ianuarie 1919, au tras cu armele în armata și funcționarii români pe stradă, după cum ne-a[u] afirmat funcționarii de la prefectura județului Hotin, anume Tullin și Sgârcea, precum și grefierul tribunalului Rădulescu, cari având nenorocirea să cadă în mâna bandelor bolșevice, au fost maltratați oribil. După ce bolșevicii au fost alungați, au trecut cu ei Nistrul mulți din funcționarii și sergenții de poliție și în urmă reîntorcându-se, aproape toți acei sergenți au fost numiți din nou în poliție, cari funcționează și astăzi.

S-a[u] numit în poliția Hotin, comisarii Niculae Moșanu și Petre Gonciarov, cari:

1) Niculae Moșanu, fost geambaș de cai sub dominațiunea rusă, numit în poliția română în anul 1919 luna Ianuarie; în luna Septembrie 1919 a fost suspendat din funcțiune de judecătorul de instrucție pentru luare de mită. Este dat în judecată de parchetul tribunalului Dorohoi, pentru faptul de bigamie (nedespărțit prin divorț de soția sa Nădejda și s-a căsătorit cu a doua în județul Dorohoi), care fapt se constată din aci anexatul dosar.

În ziua de 27 Februarie a luat prin șantaj suma de 1.000 ruble de la Dl. Samuel Hess, rabinul orașului Hotin, fapt dovedit și anchetat de însuși Dl. V. Tantu, prefectul județului, iar actele și cu banii s-a înaintat parchetului Hotin.

2) Comisarul Petre Gonciarov, fost în poliție sub guvernul rus și sub ocupația germană în orașul Hotin, numit în poliția română ca subcomisar la 1 Iulie 1919, apoi numit comisar cl. I la 1 Septembrie același an 1919, fără să aibă cunoștință nici de limba și nici de scrierea română, a fost chiar delegat ca director al poliției în lunile Septembrie și Octombrie 1919.

3) Comisarul Iordăchescu Vasile (român) fost subcomisar în orașul Iași în anul 1912, la comisariatul nr. 3, a fost retrogradat și mutat în orașul Târgu Frumos, pentru faptul de violare a unei femei chiar în localul Comisariatului, când purta numele de Vasile Chelban, iar în urmă și-a schimbat numele în Iordăchescu, ca să dispară urmele faptelor sale. În urmă avansat sub acest nume și mutat la Ismail, de unde a fost mutat la Burdujeni.

La 1 Martie 1919, avansat comisar cl. I la Poliția Hotin, – acest comisar este un element discordant, joacă cărți pe bani. A luat mită de la Dl. I. Nacu în luna august 1919, împreună cu comisarul Moșanu și cu impiegatul Alexandru Râpeanu (cumnat al lui Iordăchescu), toți suspendați pentru luare d mită și astăzi traduși în fața tribunalului Hotin.

4) Ioan Croitoru, Directorul Prefecturii Hotin, fost subprefect în județul Putna, de unde a fost destituit în anul 1918, pentru fapte infamante și nereabilitat, a fost numit ca director al prefecturii Hotin în luna Martie 1919 și chiar atunci a jucat cărți pe bani cu comisarul Gh. Brânzei, căruia i-a câștigat o mare sumă de bani (cari bani erau leafa personalului poliției Hotin) pentru care fapt au proces pendinte înaintea tribunalului Hotin.

5) Polițaiul N. Scorțescu, jucător de cărți, bea cu subalternii în cârciumă în fiecare zi, este lipsit de demnitate, după cum se constată din aci anexatele note și s-a căsătorit cu o rusoaică dansatoare, originară din orașul Cetatea Albă.

Acum două săptămâni s-a dus în localul primăriei, unde a insultat grav pe ajutorul de primar Const.[antin] Bitzu, a bătut cu pumnul în mese și le-a spus că la primărie este o adunătură de pungași, pentru care fapt, primarul Ștefan Gacichievici, a cerut telegrafic la Directoratul de Interne (al Basarabiei – n.a.) ca să se facă anchetă și să fie înlocuit de la Poliție.

Acestea fiind faptele sus numiților, Vă rog să binevoiți a dispune.

Șeful Siguranței Hotin,

/ss/ Stroescu

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 6, filele 55-56 verso.

4. 1920 iulie 6. Decizia ministerială nr. 32.008-S prin care s-au făcut unele reorganizări a Siguranței din Basarabia.

Copie

DECIZIUNEA

Nr. 32.008-S din 6 iulie 1920

Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul de Interne;

În baza art. 9 din legea asupra organizării poliției G-le a Statului:

DECIDEM:

Art. 1. Dl. Zahiu Dumitru, sub Inspector G-l de siguranță, este delegat cu conducerea serviciului special de siguranță din Dobrogea cu reședința la Constanța, pe ziua de 15 Iulie 1920.

Art. 2. Se subordonează Serviciului special de siguranță din Dobrogea toate brigăzile de siguranță din județele Constanța, Tulcea, Durostor, Caliacra, Covurlui, Vlașca, Ismail și Cetatea Albă.

Art. 3. Dl Husărescu Zaharia, Prefect al poliției Cetatea Albă este însărcinat cu conducerea Serviciului special central de siguranță din Kișinău, pe ziua de 15 Iulie 1920 și al Brigăzilor de siguranță din județele Tighina, Cahul, Kișinău, Orhei, Bălți, Soroca și Hotin.

Art. 4. Dl. Negoescu Ion, șef de serviciu special de siguranță în Direcțiunea poliției și siguranței G-le, este însărcinat cu conducerea Prefecturii poliției Cetatea Albă, în locul D-lui Husărescu Zaharia.

Art. 5. Direcțiunea poliției și siguranței G-le, este însărcinată cu executarea acestei Deciziuni.

p. Ministru

/ss/ Tașcă Director

/ss/ R. P. Voinescu

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 2915, fila 31.

5. 1920 vara. Referat asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Cahul.

R E F E R A T [vara 1920]

Domnule Subinspector General,

Mergând în orașul Cahul, și conform ordinului Dvs. am făcut controlul Brigăzii de Siguranță și rezultatul a fost:

Brigada se compune actualmente dintr-un Comisar, un subcomisar și opt agenți. Personalul este complect, în afară de subcomisarul cl.[asa] I Staicu Năstase care este mobilizat.

Lucrările de cancelarie sunt ținute în regulă. S-a început formarea dosarelor speciale. Șeful Brigăzii Dl. Apostolescu, este un slujbaș muncitor și își pune toate stăruințele pentru executarea serviciului, este însă lipsit de tact și nu are aptitudini și nici cultura necesară spre a fi șeful unei Brigăzi de Siguranță. Prin modul său de a vedea lucrurile s-a pus în conflict cu șeful Poliției orașului, căruia de la un timp nu îi comunică nici o știre care interesează bunul mers al serviciului și o bună colegialitate care ar trebui să existe între Poliția administrativă și Siguranță. A făcut Subinspectoratului un raport mincinos când a arătat că a cerut poliției să îi dea sergent de zi și de noapte, deoarece în realitate nu a făcut nici o intervenire și D-l Polițai imediat la cererea noastră i-a pus la dispoziție un sergent de zi, sergent de noapte fiind de multă vreme detașat la Siguranță. A mai intrat în conflict cu Comandantul Garnizoanei D-l Maior Ferdeber și însuși D-l Prefect al Județului arată o vădită nemulțumire de modul cum acest șef se comportă.

În afacerea anchetării bolșevicilor arestați, a făcut în luna Mai (1920 – n.a.) mai multe percheziții în comunele din județ și a ridicat, aducând la Brigadă diferite corpuri de delict. Proces-verbal nu s-a făcut pe loc când lucrurile au fost ridicate, ci a fost trecut după cum mi-a spus D-sa în corpul procesului-verbal de anchetă, ce s-a alcătuit la reședința Brigăzii. Corpurile delicte în loc să le înainteze autorităților respective, le-a îngrămădit într-un birou și altele în magazie, unele peste altele, fără a se fi etichetat spre a se ști de la cine provine.

Nefiind închise, multe obiecte au dispărut. I-am atras atențiunea ca să se eticheteze toate aceste obiecte și să le aranjeze în magazie pe categorie de indivizi, de la care le-a ridicat și după ce va complecta lipsurile, să le înainteze autorităților în drept spre a dispune de ele.

Cazuri importante și cari urmau să fie știute de Subinspectorat nu au fost raportate.

Astfel, în noaptea de 18 spre 19 Iunie (1920 – n.a.), agenții de Siguranță Voinea Dumitrache și Popa Mihail, însoțiți de un anume Constantin Drăghici, fiind în stare de ebrietate, au tras focuri de revolver în stradă și un glonte a intrat pe fereastră în casa hamalului Mendel Sfetlovschi, speriind familia acestuia și producându-se o panică printre locuitori.

Întrebând pe D-l Șef de Brigadă de ce nu a comunicat asupra acestui caz nimic Subinspectoratului, mi-a spus că se afla atunci la Kișinău și când s-a înapoiat nu a mai raportat, crezând că este târziu să mai raporteze.

Agenții n-au nici o cunoștință de multiplele lor atribuțiuni, fapt ce m-a îndemnat să le fac o mică școală, în mod vag, arătându-le menirea lor și explicându-le pe cât timpul mi-a permis asupra teoriei socialismului și cum s-a ajuns bolșevismul.

Părerea subsemnatului ar fi ca D-l Apostolescu să fie trecut în Poliția administrativă sau cel puțin să fie pus în subordine, fiind absolut inutil dacă este lăsat ca șef de brigadă.

Șef de Serviciu,

/ss/ I. Negoescu

A.N.R.M. Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 227, fila 19-19 verso.

6. 1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Cetatea Albă.

DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

INSPECTORATUL G-RAL DE POLIȚIE DELEGAT

Nr. – din – 1920

–––––––––––––––-

BRIGADA SPECIALĂ DE SIG.[URANȚĂ] CETATEA ALBĂ

înființată [la] 1 Iulie 1918

–––––––––––––––-

D O M N U L E M I N I S T R U,

LOCAL. Brigada se află instalată în localul prefecturii de poliție din str. Alexandru cel Bun.

În acest local (5 camere) domiciliază și șeful brigăzii.

MOBILIERUL insuficient și în mare parte degradat, este luat de la Prefectura de poliție sau împrumutat de la locuitori.

PERSONALUL. Atanase Mărculescu, șeful brigăzii, comis.[ar] sp.[ecial] cl.[asa] I-a de la 13 Mai 1920. Licențiat în drept, fost avocat, funcționar inteligent și harnic, șeful brigăzii pune toată stăruința spre a întemeia un organism de siguranță care să corespundă chemării sale.

Cu toate lipsurile ce întâmpină (material și fonduri) totuși D-sa face sforțările necesare spre a cunoaște bine situațiunea din oraș și din zonă, ce i s-a afectat.

Gh. Teodorescu, subcomisar, cl.[asa] I-a din Iunie 1919, fost gazetar, absolvent a 3 clase de școală comercială. D-sa, persoană cu spirit de pătrundere, plin de energie, lucrează cu pricepere și sistemă, cunoaște bine situațiunea locală.

Marinescu Mihail, subcomisar, cl.[asa] I-a, a plecat de la serviciu de 5 zile fără învoire.

Șeful brigăzii a cerut revocarea acestui subcomisar vicios care s-a făcut vinovat de abuz de putere și scandaluri publice.

Marinescu Grigore, subcomisar, cl.[asa] I-a de la 1 Iulie 1918, cu vechime de 15 ani, în poliție (1902) are examenul de capacitate.

Funcționar muncitor și corect.

Postul de registrator-arhivar este vacant, 12 sergenți bugetari, dintre care 5 posturi sunt vacante.

Adam Cinschi, agent sp.[ecial], cl.[asa] I-a, funcționar cu 30 ani vechime în poliție.

Keller Petre, agent sp.[ecial], cl.[asa] I-a, cunoaște mai multe limbi, se află plecat în supravegherea zonei exterioare.

Niculescu Alexandru, agent sp.[ecial], cl.[asa] II-a din 20 Mai 1919, fost agent [la] pescării. Are aparența unui funcționar supus și disciplinat.

Pantelimon Darie, agent sp.[ecial], cl.[asa] II-a din Iulie 1918, fost cercetător formator și agent permanent, tânăr de 21 ani, fără serviciu militar.

Niculescu Petre, agent special, cl.[asa] II-a din Iunie 1920, fost ad-tor de păduri.

N. Cargheoloff, agent special cl.[asa] II-a din Iunie 1918, fost agent în poliția rusă, cunoaște bine limba română și aduce servicii brigăzii.

Volcov Grigore, plecat din luna Februarie peste Nistru a se întoarce sau a comunica vreo știre. Numitul urmează să fie înlocuit.

Doi impiegați de birou, un camerier, un agent permanent detașat de la prefectura de poliție.

ORGANIZAREA SERVICIULUI. Orașul este împărțit în sectoare, dar însă nu sunt bine definite și sunt supuse la variație frecvente, în ceea ce privește compunerea. Această sistemă este desigur păgubitoare unei bune și reale supravegheri. Agenții sunt întruniți la ora 8 dimineața când se face raportul și se primesc botele de informațiuni.

CONTROLUL STRĂINILOR. Se execută de subcomisarul Marinescu Grigore, care cunoaște bine lucrările.

Controlul Hotelurilor și Hanurilor se execută de 2 agenți la orele 7-8 a.m. Hotelurile și hanurile au registre și trimit cu regularitate buletinele și foile de raport la brigadă.

Controlul gării se face de un agent, care împreună cu ofițerul de poliție respectiv, controlează actele de identitate ale călătorilor și în cazuri de infracțiuni grave brigada face investigațiunile necesare.

Personalul brigăzii execută și razii în oraș și împrejurimi.

Brigada supraveghează și în județ câteva puncte, fără a avea agenți în permanență sau informatori. Aceste supravegheri sunt fără continuitate și regulă, din cauza lipsei de fonduri (după arătările șefului brigăzii).

Toți agenții au carnete de ordine și urmăriri, care însă nu de mare utilitate, întrucât nu sunt formate cu sistemă și nu sunt în regulă.

CANCELARIA. Brigada are: un opis, însumând un număr de 7 dosare [de] corespondență, un registru [de] intrare, memoriu, condică [de] expediție.

Un registru [de] străini (cu dosare individuale).

—””—””—””—””—”” (cărora [li] s-au eliberat dovezi Nr. 7, având dosare individuale).

Un registru de condamnați, urmăriți, suspecți (cu 723 dosare individuale pentru condamnați, suspecți și indivizi infractori cărora li s-au dresat acte).

Un registru pentru distribuirea salariilor.

În general, cancelaria este în regulă.

Brigada suferă din cauza lipsei de material, fondurile alocate fiind prea mici față de prețurile actuale din comerț.

Salariile personalului de asemenea se plătesc cu greutate.

Situațiunea locală. Orașul este populat cu o amestecătură de naționalități străine, moldovenii fiind într-o infimă minoritate.

Majoritatea acestei populațiuni o formează rușii, evreii și bulgarii. În județ, această majoritate o formează coloniștii germani și puțini elvețieni și francezi (regiunea Șaba).

Atât în oraș, cât și în județ, toți străinii aceștia ne privesc cu ostilitate vădită și păstrează față de autoritățile noastre o rezervă plină de răceală. De nicăieri nici o manifestare de simpatie. Ca și la Bolgrad, Cahul, etc. și aci a pătruns ideea autonomiei ad-ției, bisericii, școalei pe naționalitate, aceasta fiind desigur cel mai comod și mai practic sistem pentru sfâșierea Basarabiei.

Centrul acestei mișcări pentru autonomie parțială, este la Tarutino (o mare colonie germană din județ), unde apare un ziar scris în limba germană și unde își are reședința preotul Haase, șeful mișcării germane și un ireductibil vrăjmaș al țării noastre. Acest ziar adeseori conține articole injurioase la adresa ad-ției și națiunii românești. Acum chiar, preotul încearcă să facă legătură cu Transilvania și să atragă la această mișcare populațiune germană și sasă din acea provincie. În acest scop s-au invitat la un congres și reprezentanți ai Transilvaniei.

Zemstvele și cooperativele au devenit adevărate agenții politice rusești în sudul Basarabiei.

Păturile superioare, culte, rusești, sunt pentru reconstituirea marii Rusii (țarism), iar populațiunea de jos, incultă, este în mare majoritate bolșevică. La ideea bolșevismului aderă și pătura israelită, care dispune de periculoase elemente pentru propagandă și pentru uneltiri tainice.

Atât în oraș, cât și în județ, s-a[u] descoperit numeroase bande bolșevice în 1919 și în Mai 1920.

Opera de naționalizare este aproape necunoscută în aceste locuri. Profesorii de liceu (ruși), în frunte cu Alex Boșcu, „bulgar de origine”, fac propagandă fățișă pentru rusificarea școalelor. În județ se găsesc zilnic arme ascunse la locuitorii bulgari sau ruși. În județ sunt numeroase centre străine nesupravegheate (Tatar, Bunar, Arcizul, Tarutinul, Bairamciu, Sărata, etc.).

În aceste colonii bulgare și germane, unde fierbe atâta și atâta patimă, unde se organizează mișcarea de autonomie, ad-ția noastră este reprezentată numai prin 2-3 jandarmi rurali, cari n-au pregătirea necesară, nici măcar pentru a înțelege situațiunea în genere.

Organe inteligente, instruite pentru investigațiuni în materie politică nu sunt. Credem că este de necesitate grabnică formarea de subbrigăzi acoperite în aceste puncte, conduse de oameni destoinici care să cunoască bine limba germană și care să aibă instrucțiunea necesară pentru a pricepe și stăpâni situațiunea.

Alăturăm o hartă a județului Cetatea Albă, cu indicațiunea punctelor periculoase rămase fără supraveghere.

Am cerut D-lui șef al brigăzii să complecteze (locurile vacante cu – n.a.) personalul (necesare – n.a.) și să aducă îndreptările necesare serviciului.

Desigur că, D-sa în scurt timp va realiza un serviciu serios, care să aducă rezultatele așteptate.

Am dat toate instrucțiunile și explicațiunile necesare personalului întrunit în localul brigăzii.

SUBINSPECTOR G-RAL AL POLIȚIILOR DELEGAT,

/ss/ Ant. I. Alimănescu

p.[entru] conformitate

Cristescu

D-LUI MINISTRU DE INTERNE,

DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 18-19 verso.

7. 1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Bolgrad.

DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

INSPECTORATUL G-RAL DE POLIȚIE DELEGAT

Nr. – din – 1920

–––––––––––––––-

Brigada specială de siguranță Bolgrad, înființată [la] 1 Iunie 1918

–––––––––––––––-

D O M N U L E M I N I S T R U,

LOCALUL. Brigada funcționează într-un local din str. Pieței Nr. 29, compus din 5 camere și o sală. Localul este închiriat cu contract în regulă, plătindu-se suma de lei 280 lunar. Proprietarul acestui imobil se plânge că nu a primit chiria de 4 luni. Brigada a făcut intervențiunile necesare pentru plată. Localul este curat și bine întreținut.

MOBILIERUL – (strictul necesar) a fost dat de poliție. Brigada are necesitate de un birou, un dulap pentru arhivă și câteva lămpi.

PERSONAL. Postul de șef al brigăzii este vacant prin revocarea fostului comisar special cl.[asa] III N. Moisescu.

Spiridon Zavetcu – subcomisar cl.[asa] I, numit la 27 Februarie 1919, conduce brigada provizoriu. Fost agent și translator la Comandamentul român pe lângă armata rusă, acest subcomisar, cu o vechime de 3 ani în poliție, vorbește numeroase limbi și în special rusa, bulgara și greaca, putând aduce servicii reale brigăzii din acest oraș. Este absolvent a 4 clase primare din Tulcea. Inteligent, curajos, priceput, îl considerăm ca un element din cele mai capabile pentru serviciul de siguranță din Basarabia.

Ciuciu Nicolae. Subcomisar cl.[asa] I, numit în Iunie 1916, fost agent permanent la brigade de siguranță Iași, absolvent a 4 clase primare. Având oarecare experiență în serviciul de siguranță, numitul pare a lucra cu tragere de inimă, în această direcțiune.

Anghel I. Ion, registrator cl.[asa] I-a, trimis în delegație la Chișinău, spre ași aranja situația salariului, pe care nu l-a primit de șase luni. Este detașat de la poliția Bolgrad.

Un număr de 6 agenți speciali: Atanasiu Panait, ag.[ent] sp.[ecial] cl.[asa] II-a, numit în Iunie 1918, fost mecanic, se află în concediu [de] 10 zile aprobat.

Grimberg Leon, ag.[ent] sp.[ecial] cl.[asa] II-a, israelit din Bolgrad, numit în Iunie 1918, ager, inteligent, cunoscând mai multe limbi, a adus servicii numeroase brigăzii.

Angheluță Benedict, agent special cl.[asa] II-a, moldovean din Bolgrad, numit în Iunie 1920, fost funcționar comercial, cunoaște mai multe limbi străine.

Ciolacu Nicolae, ag.[ent] sp.[ecial] cl.[asa] II-a, bulgar din Dobrogea, numit în Iunie 1918, fost jandarm rural, de profesiune tăbăcar, cunoaște bine limba română (4 clase primare din Tulcea) are aparențe de a lucra cu multă râvnă pentru țara noastră, unde este născut și crescut.

Ionescu Ștefan, ag.[ent] sp.[ecial] cl.[asa] II-a, transferat de la brigada [de siguranță] Cahul, după cererea sa; are o vechime de 2 ani, a adus servicii importante în acțiunea pentru descoperirea comploturilor și propagandei bolșevice, absolvent a 4 clase primare din Buzău, fost felcer de spital.

Preda Călin, ag.[ent] sp.[ecial] cl.[asa] II-a, detașat de la brigada [de siguranță] Chilia, face serviciul în gara „Valul lui Traian”. Pare slab în serviciu și fără aptitudini. Brigada are și doi agenți permanenți, detașați de la poliția Bolgrad.

ORGANIZAREA SERVICIULUI. De două ori pe zi, la orele 9 și 17, toți agenții se întrunesc la brigadă, pentru raport, atunci se predau notele de informațiuni și se dau ordine și instrucțiuni.

Toți agenții sunt descoperiți, însă lucrează prin informatori fără plată. Informațiunile sunt contractate de ofițerii de poliție.

Orașul nu este împărțit în sectoare. După arătările subcomisarului Zavetcu, această sistemă nu a dat rezultate mulțumitoare.

Controlul Hotelurilor. Se face de un agent care controlează de 2 ori pe zi registrele [de la hoteluri], verificând și actele călătorilor străini.

Hanurile și ceainăriile unde în mod obișnuit dorm numeroși călători, nu au registre.

Hotelurile trimit cu regularitate la brigadă buletine și foi de raport.

Controlul străinilor. Se îndeplinește conform dispozițiunilor legii, de către ofițerii de poliție.

Razii. Personalul brigăzii execută razii periodice, sub conducerea ofițerilor de poliție. Aceste razii, au scopul de a se descoperi și aresta, dezertori, hoți, oameni fără căpătâi, cari în mod obișnuit se adăpostesc în viile orașului.

Controlul gării, se face de un agent de la brigadă; toți călătorii suspecți sau bănuiți, sunt semnalați imediat brigăzii, arătându-se și direcțiunea în care pleacă.

Punctele de observație. Subinspectoratul din Chișinău, a afectat acestei brigăzi, un sector (zonă), cu localități în vecinătate având populațiune străină. În aceste localități însă, nu sunt instalați permanenți nici ofițeri de poliție, nici agenți, neavând nici informatori. Din când în când, se trimite în aceste puncte câte un agent, pentru supraveghere.

Brigada face anchete și cercetări, când se produc infracțiuni de un caracter grav.

Cancelaria. Agenții au carnete incomplete și ținute în mare neregulă.

Un opis (17 dosare) întocmit conform ordinului subinspectoratului.

Un registru de intrare și altul de ieșire, precum și o condică de expediție.

Un registru pentru plata salariilor.

Un registru de ofițeri ruși, incomplet și ținut în neregulă.

Un număr de 68 dosare individuale, pentru indivizii cărora li s-au dresat acte, [care] s-au manifestat periculoși.

Brigada nu a format registre pentru urmăriți suspecți și nu are cazier de fișe. Pentru a găsi un urmărit ar trebui o zi întreagă să se răscolească dosarele.

Un registru de străini, ținut de asemenea fără îngrijire.

Situațiunea locală. Atât în orașul Bolgrad, cât și în împrejurimi, majoritatea populațiunii o formează bulgari, element de ordine în aparență, dar fiindu-ne totdeauna ostil în aparență și nutrind gânduri ascunse, această populațiune bulgară, supusă de altfel față de autoritățile noastre, prin înrudiri și prin intelectualii lor, are legături cu partidele politice din Bulgaria, cari urmăresc încă, realipirea Dobrogei și a Basarabiei de sud la Bulgaria. Pentru împlinirea acestei năzuințe, fruntașii lor și intelectualii, propăvăduiesc deocamdată autonomia bisericilor, școalelor, instituțiunilor cari trebuiesc să rămână sub conducerea bulgarilor.

Un element care a desfășurat o mare activitate în această direcție este profesorul bulgar Mitanoff, actualmente deputat în parlamentul nostru.

În acest centru se simte nevoia unei acțiuni mai laborioase de contrapropagandă și de naționalizare.

Ofițerii ruși (de origine bulgară), de asemenea, au dus o acțiune ocultă contra intereselor țării. Parte din aceștia a plecat în Rusia ([în] armata lui Denikin), parte au rămas aci și sunt ținuți în supraveghere.

Orașul este liniștit, nici o manifestare de ostilitate nu se produce, bulgarii fiind prin excelență perfizi și lipsiți de orice expansiune.

Personalul brigăzii cunoaște bine situațiunea și populațiunea locală.

În această regiune nu este nici o acțiune cu caracter bolșevic.

Am întrunit întreg personalul brigăzii, dând toate instrucțiunile și explicațiunile necesare.

SUBINSPECTOR G-RAL AL POLIȚIILOR DELEGAT,

/ss/ Ant. I. Alimănescu

p.[entru] conformitate,

Cristescu

DOMNULUI MINISTRU DE INTERNE,

DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 22-25.

8. 1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Reni.

DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

INSPECTORATUL G-RAL DE POLIȚIE DELEGAT

Brigada specială de siguranță Reni,

Data înființării 1919 Ianuarie

–––––––––––––––-

D O M N U L E M I N I S T R U,

LOCALUL. Brigada funcționează într-un local închiriat în str. Dunării Nr. 67, având 6 camere, dintre cari 2 sunt ocupate de birourile brigăzii, iar 4 camere servesc ca locuință a șefului brigăzii și a familiei sale. Localul este destul de bine întreținut, având mobilierul aproape complect.

Acest local este închiriat cu contract în regulă pe timp de 3 ani, plătindu-se 1.500 lei chirie anuală.

Neputându-se amenaja o sală de arest, toți indivizii arestați sunt trimiși la poliție.

PERSONAL. Emil Bobeică, comisar special cl.[asa] III-a, actualmente detașat cu ordin la Direcțiune, a condus această brigadă de la 19 Mai 1919.

Gherasim Nicolescu, subcomisar cl.[asa] I, numit la brigadă de la 1 Iunie 1920, fost subșef de birou la Directoratul de Interne (Chișinău), absolvent a 4 clase școală de meserii din Slatina. Acest subcomisar conduce actualmente brigada. Are aparența unui funcționar modest, ascultător, harnic și îndrăgostit de această profesiune.

Catană Emil. Subcomisar cl.[asa] I-a, detașat de la poliția portului Chilia Nouă, nu s-a prezentat până în prezent la brigadă.

Gheorghe Nițescu, secretarul brigăzii, numit la 15 Septembrie 1919, fost funcționar la primăria orașului Reni, absolvent a 2 clase de liceu din Brăila, funcționar inteligent, harnic, priceput, conduce bine lucrările de cancelarie ale brigăzii.

Constanța Mârza, impiegată de birou, numită la 31 Decembrie 1919.

Brigada are un număr de 5 agenți speciali cl.[asa] II-a descoperiți și un agent de aceiași clasă acoperit, precum și doi sergenți de oraș, detașați din poliția Reni.

Un camerist.

Agentul Vasile Sănducu, inteligent, ager, plin de energie, a desfășurat multă activitate în descoperirea agenților bolșevici.

Acest agent, cunoscut bine la Direcțiune, ne-a prezentat o plângere pe care o anexăm la acest raport.

Organizarea serviciului. Orașul este împărțit în șase sectoare, puse sub controlul și supravegherea agenților. S-a format la brigadă un tablou detaliat, conținând străzile fiecărui sector.

Un agent face serviciul de 24 ore pe oraș, în care timp supraveghează gara și controlează hotelurile la ora 5 dimineața, când se termină sosirea trenurilor.

Hotelurile au registre de călători și trimit cu regularitate la brigadă buletine și foi de raport.

Controlul străinilor se face de brigadă, potrivit dispozițiunilor legii. Informațiuni în această direcțiune, se culeg de agenții din sectoarele respective.

Brigada are două puncte de observațiune în județ: Frecăței și Anadol, localități apropiate de oraș, unde locuiesc străini mulți (pescari ruși și lipoveni).

Brigada nu are în aceste puncte informatori permanenți, ci un agent este trimis din când în când, în observațiune.

Toți agenții sunt întruniți la ora 11 în localul brigăzii pentru raport, atunci se predau notele de informațiuni și se transmit ordine și instrucțiuni de serviciu. În cursul zilei, agenții se prezintă la brigadă numai pentru chestiuni urgente. În cazuri de infracțiuni, brigada se sistează din oficiu, cercetând concomitent cu poliția.

CANCELARIA. În general, este ținută în ordine, având lucrări la curent.

Se simte însă mare nevoie de material care nu se poate procura din comerțul local, decât cu prețuri exagerate. Numeroase registre sunt cu inscripțiuni rusești și cu rubrici nepotrivite, găsite pe la fostele autorități rusești.

Fișele atât de necesare în cancelaria unei brigăzi, lipsesc cu desăvârșire.

CANCELARIA BRIGĂZII are:

Un inventar de mobilier, colectiv și pe camere.

Un opis de dosare (18 dosare) din care unul confid[ent].

Un registru jurnal de masă.

Un registru alfabetic de urmăriți, incomplet.

Un registru de străini, cu dosare individuale și registru de bilete de liberă petrecere.

Un registru de condamnați, cu un dosar colectiv.

Un registru alfabetic pentru infractori, cu dosare individuale.

Un registru de refugiați străini și repatriați.

Una condică expediție.

Brigada primește lunar suma de 450-500 [lei] lunar de la subinspectoratul din Kișinău pentru diferite cheltuieli, pe care le justifică prin acte în regulă.

Situațiunea locală. Orașul Reni este liniștit, locuitorii sunt supuși, actualmente părând mai mulțumiți de ad-ția noastră.

Majoritatea populațiunii o formează Găgăuții și Rușii.

Câțiva funcționari din trecut, care au fost abuzivi și vicioși, dădeau naștere la nemulțumiri și reclamațiuni; toți aceștia au fost înlocuiți sau mutați.

Actualmente, atmosfera este mai mulțumitoare, naționalizarea (probabil este vorba de românizarea populației – n.a.) progresează zi cu zi mai mult.

Desigur că, în populația rusă domnește încă un spirit de ostilitate și un gând de realipire la vechiul imperiu, dar aceste simțăminte rămân fără nici o manifestare exterioară.

Până în prezent nu s-a semnalat nici un fel de acțiune ocultă sau deschisă contra Statului nostru.

Alăturăm 2 reclamațiuni.

SUBINSPECTOR GENERAL DELEGAT DE POLIȚIE,

/ss/ Ant. I. Alimănescu

p.[entru] conformitate

Cristescu

D-LUI MINISTRU DE INTERNE, DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIG.[URANȚEI] GENERALE

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 26-27.

9. 1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Vâlcov.

DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

INSPECTORATUL G-RAL DE POLIȚIE

Nr. – din – 1920

–––––––––––––––-

Brigada de Siguranță Vâlcov, înființată [în] Octombrie 1918

–––––––––––––––-

D O M N U L E M I N I S T R U,

LOCAL. Brigada funcționează în 2 camere din localul poliției, având mobilierul împrumutat din oraș, prin poliție.

PERSONAL. V. Palada, comisar special cl.[asa] I-a din 23 Septembrie 1919, cu vechime de 19 ani în poliție. Șeful brigăzii, funcționar destoinic, cinstit, inteligent. Cunoaște bine situația locală.

Ion Jaluba, subcomisar, cl.[asa] I-a din Noiembrie 1918, fost funcționar la percepție, absolvent a 4 clase primare. Funcționar corect, cu multă bunăvoință, dar fără agilitatea necesară serviciului de siguranță.

6 agenți bugetari (trei posturi vacante).

Cojocaru Ion, agent special, cl.[asa] II-a din Octombrie 1919, fost brutar la Tulcea.

Nu cunoaște limba rusă.

Gh. Nicolae, agent special, cl.[asa] II-a, fixat la centru (Cișmeaua).

P. Topoloveanu, agent special, cl.[asa] II-a, fixat la centru (Nerușai).

Tudor Cristea, agent permanent detașat de la poliția Vâlcov.

Postul de registrator-arhivar este vacant.

—””— impiegat este vacant.

—””— telefonistă —””— .

Un camerist.

: Ion Dumitru, mecanic.

La barca cu motor:

: Pavel Ciurea, timonier-pilot.

ORGANIZAREA SERVICIULUI. În oraș sunt doi agenți cari supraveghează populațiunea, cherhanalele și portul la sosirea vapoarelor.

S-au afectat acestei brigăzi 5 puncte în județ, dintre cari 2 sunt supravegheate de agenți în permanență, iar 3 (Jibrieni, Șogani, Tuzla) sunt neocupate.

Trei agenți detașați de la subinspectoratul Kișinău, cari făcuse legătura între brigadă și aceste puncte, au fost rechemați, brigada rămânând fără legătura cu punctele.

De două ori pe zi se face raportul cu agenții, când se predau și notele de informațiuni.

Brigada nu a primit pe luna curentă (Iulie), nici un fond pentru deplasări.

Șalupa, din cauza lipsei de benzină, nu poate face curse de supraveghere pe lângă Ostroavele numeroase, populate de contrabandiști și de indivizi suspecți.

CANCELARIA. Un opis cu 14 dosare corespondență. Un registru de intrare, un memoriu, o condică de expediție.

Un registru de controlul străinilor, având dosare individuale.

Un registru de urmăriri, cu dosare individuale pentru cunoscuți contrabandiști, cărora li s-au dresat acte.

Registrul de condamnați nu s-a format.

Tablou de suspecți și de ofițeri ruși.

Se resimte lipsa unui registru și a unui translator.

SITUAȚIA LOCALĂ. Orașul are 7.000 locuitori, aproape în întregime pescari lipoveni.

Toată această populație ne este ostilă. Cauzele acestei situațiuni sunt restricțiile în libertatea pescuitului, cu cari pescarii nu erau obișnuiți și urmăririle continue ale contrabandiștilor, cari sunt foarte numeroși.

Populațiunea dă multă ascultare și supunere preotului Ilarion Sofronovici, moldovean de origine, care ne este aprig dușman. Acest preot a intrat și în poliția noastră curentă.

Evreii aci sunt liniștiți, stau în afară de luptele politice și speculează pe contrabandiștii ruși și lipoveni.

Populațiunea moldovenească este foarte rară în aceste locuri.

În județ de asemenea, populațiunea manifestă ostilitate pentru țara noastră, din cauza tărăgănării în rezolvarea chestiunii agrare.

În ceia ce privește ad-ția, prestigiul și demnitatea acestei instituțiuni a avut mult de suferit de pe urma destrăbălării și incorectitudinii fostului personal al poliției portului, care a fost îndepărtat.

Am dat toate instrucțiunile necesare personalului și am cerut D-lui șef de brigadă să complecteze grabnic personalul de agenți cu elemente bune, cari cunosc bine limba rusă.

Mecanicul bărcii cu motor, mă încunoștințează că acest vas are nevoie de reparațiuni de întreținere urgentă, fiind expus la degradare.

Am văzut barca; într-adevăr, stând neacoperită, expusă intemperiilor, această barcă a început să prindă rugină (părțile metalice), și să-și piardă vopseaua.

d-l șef al brigăzii a făcut un raport detaliat în această privință, înaintând subinspectoratului respectiv și devizul [de cheltuieli] întocmit de mecanic.

SUBINSPECTOR G-RAL AL POLIȚIILOR DELEGAT,

/ss/ Ant. I. Alimănescu

p.[entru] conformitate

Cristescu

D-LUI MINISTRU DE INTERNE, DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 28-30.

10. 1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Cahul.

DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

INSPECTORATUL G-RAL DE POLIȚIE

Nr. – din – 1920

–––––––––––––––-

Brigada Specială de Siguranță Cahul,

înființată [la] 1 Iunie 1918

–––––––––––––––-

D O M N U L E M I N I S T R U,

LOCAL. Brigada este instalată într-un imobil din strada Cazărmii Nr. 19, având 6 camere și un arest în curte. Localul [este] curat, bine întreținut, este închiriat cu 3.500 lei anual, cu contract în regulă.

Mobilierul, absolut insuficient, este împrumutat din oraș, brigada neprimind până în prezent nici o sumă pentru procurarea de mobilier.

S-au făcut intervențiuni în acest sens, la subinspectoratul din Chișinău.

PERSONAL. Eugen D. Vaighel, comisar cl.[asa] I-a, la poliția Cahul, detașat la această brigadă de la 24 Martie 1920, cu o vechime de 5 ani în poliție. Revocat în 1919, pentru o reclamațiune de sustragere de acte publice, a fost reintegrat în urma sentinței de achitare a Trib.[unalului] Cahul.

Funcționar inteligent, absolvent a 4 clase de liceu și 3 clase de bele-arte, cunoaște bine situațiunea locală, dar pare lipsit de suficientă energie și de inițiativă.

Nu are examenul de capacitate.

Staicu Năstase, subcomisar, cl.[asa] I-a de la 1 Martie 1919, fost plutonier în reg.[imentul] 6 Inf.[anterie], absolvent a 5 clase primare. Disciplinat, inteligent, poate deveni un bun ofițer de poliție.

Drăghici Constantin, registrator, cl.[asa] I-a de la 5 Mai 1919, fost funcționar rural.

Un număr de 9 agenți bugetari.

6 locuri sunt vacante.

Bardu Mihail, agent special, cl.[asa] II-a, plecat în județ.

Theodorescu Gheorghe, agent special, cl.[asa] II-a de la 15 Oct.[ombrie] 1919, fost agent permanent în poliția Pitești, nu cunoaște nici o limbă străină, foarte slab pentru acest serviciu.

Matiaș Marin, agent special, cl.[asa] II-a de la 1 Februarie 1920, fost jandarm șef de secție, a fost instalat în județ, la punctual Baimaclia.

Hânsa Ion, agent special, cl.[asa] II-a, detașat [de] la brigada Leova, instalat permanent la punctual Vișinovca.

2 sergenți detașați din poliția Cahul.

Un camerist.

Organizarea serviciului. Din cauza lipsei de personal, nu s-au putut organiza sectoare de supraveghere. Informațiunile din oraș se culeg printr-un agent și prin informatorii ce și-a putut forma șeful brigăzii.

În județ, s-au fixat două puncte de supraveghere, prin ordinul subinspectoratului Chișinău. Aceste puncte (Vulcănești și Vișinovca), sunt populate de Bulgari și de Germani.

Un alt punct, Baimaclia, este înființat de brigadă din cauza unui început de mișcare bolșevică. Punctul Vulcănești, nu are agent.

Controlul Hotelurilor se face de agentul Bardu la ora 9 (21). Hotelurile au registre și trimit buletinele cu regularitate.

Controlul străinilor este făcut de subcomisarul Staicu. La iarmaroace supravegherea o face întreg personalul. Fiind un singur agent, raportul nu se poate face.

Brigada, nu a primit pe luna curentă nici o sumă pentru deplasări.

CANCELARIA. Agenții au carnete incomplete și ținute în neregulă. Mi s-a prezentat următoarele registre:

Un registru intrare, un memoriu, o condică expediție, un inventar de mobilier. Un registru alfabetic de urmăriți, incomplet, ținut neregulat. Un reg.[istru] dosare individuale pentru indivizii cărora li s-au dresat acte, ținut neregulat. Registru de străini este ținut la poliție, având ordinea numerică neregulată. Dosarele străinilor necusute până în prezent. Un registru de plata salariilor.

Situația locală. Orașul Cahul are o populațiune străină în proporție [de] 60%, compusă din greci, ruși, lipoveni și găgăuți. În județ sunt numeroși bulgari, germani și găgăuți.

Atmosfera ne este ostilă, chiar prin centrele pur moldovenești. Această situațiune tristă se datorește în primul rând abuzurilor săvârșite la prima epocă a ocupațiunii de armată și de administrație, apoi rechizițiunile au indispus mult populațiunea, în fine, astăzi, tărăgănarea lucrărilor de împroprietărire și toate incorectitudinile personalului „Casei noastre”, cari au interesul de a prelungi nelimitat lucrările, au accentuat și mai mult nemulțumirea generală. Această instituțiune prin inginerii (mai toți ruși) și prin funcționarii săi, duc aproape fățiș acțiune contra statului român, făcând propagandă și exasperând locuitorii prin supunerea la plăți neregulat calculate (se impune la debit mai mult teren, decât se lucrează). Membrii acestei case sunt în fața instrucției pentru abuzuri și neregularități bănești.

Locuitorii vor să intre în posesiunea definitivă a pământului imediat, chiar plătindu-l integral (locuitorii dispun de numerar).

Rezolvarea grabnică a chestiunii agrare, ar aduce o mare schimbare în sufletul și în modul de a ne judeca al țăranilor.

Dar, de câtva timp, și bolșevicii din vechiul regat au început ași face apariția prin comune, propagând împreună cu un anume Ciornei, președintele casei noastre locale, principiile „socialismului comunist”.

Acești propagandiști (funcționari de la C.F.R. și socialiști din Galați), cutreieră satele din sudul județului, răspândind manifeste și îndemnând țăranii să ceară „pământ fără plată”, micșorarea considerabilă a impozitelor și „desființarea armatei”. Se pare că șefii bolșevici din București au hotărât și înființarea cluburilor socialiste-comuniste la sate. Numeroși bolșevici din județ și din oraș, au fost arestați și trimiși în judecata Curții Marțiale. Mare parte din acești revoluționari erau evrei.

În oraș, numeroși proprietari greci, indispuși din cauza exproprierii, manifestă prin atitudinea lor de fiecare zi, ostilitate vădită pentru țara noastră.

Naționalizarea (probabil românizarea populației – n.a.) nu face nici un progres în oraș din cauza profesorilor ruși de la Gimnaziu (Cimiachin, D-șoara Ognskaia, Romașcu, etc.), rusofili neînduplecați, cari în disprețul tuturor ordinelor, țin cursurile și vorbesc numai limba rusă.

Un medic funcționar Drofteu Alexandru, de asemenea, manifestă sentimente ostile contra țării noastre.

Situațiunea, deci, este foarte dificilă.

Am pus în vedere șefului brigăzii, să-și completeze grabnic personalul, să pună ordine în lucrări și să supravegheze cu cea mai mare atențiune zona ce i-a fost afectată, pentru ca situațiunea să fie în complectul ei, perfect cunoscută.

Funcționarii acestei brigăzi nu au primit salariile din luna Martie a.c.

De asemenea, cheltuielile de cancelarie și de deplasări sunt insuficiente și neregulat achitate.

Anexăm referatul șefului brigăzii.

SUBINSPECTOR GENERAL AL POLIȚIILOR DELEGAT,

/ss/ Ant. I. Alimănescu

p.[entru] conformitate

Cristescu

DOMNULUI MINISTRU DE INTERNE, DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 42-45.

11. 1920. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Ismail.

C O P I E

DIRECȚIUNEA POLIȚIEI ȘI SIGURANȚEI GENERALE

INSPECTORATUL G-RAL DE POLIȚIE DELEGAT

–––––––––––––––-

Brigada Specială de Siguranță Ismail,

înființată [în] Aprilie 1919

–––––––––––––––-

D O M N U L E M I N I S T R U,

LOCAL. Brigada funcționează într-un imobil particular din str. Comercială, având trei camere, pentru cari se plătește o chirie de 120 lei lunar. Nu s-a format contract de închiriere.

Mobilierul aproape complet, a fost luat de la fosta miliție rusă.

PERSONAL. Matei Ivănceanu, comisar special, cl.[asa] II-a, de la [?] Iunie 1918, cu vechime de 5 ani în poliție, a trecut examenul de capacitate în 1913. Absolvent al școlii comerciale de liceu din Ploiești.

Își cunoaște bine atribuțiunile, dar este lipsit de energie și de inițiativă. Nu are seriozitatea și tactul necesar unui șef de brigadă, de importanța acesteia. Se află în raporturi aspre cu șeful poliției portului, contra căruia organizează reclamațiuni și uneori îl urmărește cu agenții prin localuri.

Din incidentele ce se produc între acești doi ofițeri de poliție, desigur are de suferit prestigiul și autoritatea Ad-ției.

Dumitru Husărescu, subcomisar cl.[asa] I din Mai 1920, detașat de la poliția portului Ismail, are vechime de 5 ani în poliție, absolvent a 4 clase secundare, nu are examenul de capacitate.

12 agenți cl.[asa] II-a (6 posturi vacante).

2 agenți cl.[asa] I-a.

Anastasescu, agent special cl.[asa] I din Iunie 1913, cu vechime de 14 ani în serviciul de siguranță, nu știe rusește, lucrează în cancelarie.

Vanghele Apostol, agent sp.[ecial], cl.[asa] II din 1 Iunie 1920, transferat de la brigada Reni, cu vechime de 23 ani în poliție (1897).

Cunoaște limbi orientale; nu cunoaște limba rusă.

Gubcer Luchian, agent sp.[ecial], cl.[asa] II-a de la 15 Ianuarie 1920, fost revizor la pescării în Deltă.

Iarchif Aredis, agent sp.[ecial], cl.[asa] II din Ianuarie 1920, fost bărbier în Basarabia.

Bizameer D., agent sp.[ecial], cl.[asa] II din Iulie 1918, evreu dobrogean, fost funcționar bancar.

Topor Iordan, agent sp.[ecial], cl.[asa] II-a din Iulie 1918, un avocat ca informator acoperit.

Pandele Micșunescu, registrator-arhivar, cl.[asa] I de la 15 Februarie [?], fost funcționar [de] primărie timp de 30 ani.

Un post de impiegat, biroul este vacant.

Un camerist.

ORGANIZAREA SERVICIULUI. Agenții lucrează după mediul în care trăiesc și de unde pot culege informațiuni sigure.

Șeful brigăzii are, personal, câțiva informatori în oraș.

Se supraveghează orașul și o zonă exterioară determinată de subinspectoratul respectiv.

Raportul se face de două ori pe zi, la ora 9 și la ora 17.

În zona exterioară nu s-a[u] fixat agenți care să lucreze cu conștiinciozitate.

Controlul străinilor. Se face de șeful brigăzii.

Controlul Hotelurilor se execută de subcomisarul Husărescu și agentul Topor.

Hotelurile trimit la brigadă buletine și foi de raport.

În cazuri de infracțiuni grave, brigada se sesizează singură (din oficiu) și lucrează concomitent cu poliția.

CANCELARIA. În genere, cancelaria este ținută în neregulă, carnetele agenților sunt întocmite fără ordine și nu sunt ținute la curent. Registrul de străini – foarte neregulat ținut (șeful declară că nu a avut imprimate).

Registrul de plata salariilor, de asemenea, nu sunt ținute în regulă.

O serie de fișe de urmăriți, ținută în amestecătură cu suspecți și condamnați.

Situația locală. Orașul are o populație de 40.000 locuitori în majoritate [de origine etnică] străini (bulgari, ruși, evrei, lipoveni).

Numărul moldovenilor este foarte restrâns. La sate aceiași situație, cu deosebire că elementul preponderent îl formează bulgarii și rușii. Întreg acest conglomerat de naționalități ne este manifest ostil.

În oraș, după doi ani de ocupațiune, de viață comună, locuitorii păstrează o caracteristică și elocventă răceală față de reprezentanții autorităților noastre.

Noul curent de autonomie parțială se întinde și aci cu rapiditate.

S-au semnalat și agenți care anunță plecarea românilor din Basarabia.

Impozitele se încasează cu greutate. Avocatul bulgar [de origine etnică] Fitoff, (actualmente deputat), dușman aprig al țării noastre, anunță sosirea ad-ției bulgare și rusești în Basarabia.

Foștii funcționari ruși, actuali funcționari ai cooperativelor și ai Casei noastre, sunt cei mai îndârjiți agenți de propagandă contra ad-ției românești.

La țară, funcționarii Casei noastre aprind flacăra bolșevismului. Pătura evreiască este liniștită, așteptând desigur apropiata sosire a armatei bolșevice.

Studenții [evrei] se sustrag de la serviciul militar, ducându-se în Palestina și înapoindu-se cetățeni supuși ai acelui stat (cu pașapoarte evreiești). Naționalizarea (românizarea populației – n.a.) se face cu greutate; revizorul școlar Porumbescu, basarabean, desfășoară activitate antiromânească, profesorii țin cursurile în limba rusă, învățătoarele de asemenea.

Am cerut șefului brigăzii să-și completeze personalul, să pună ordine în lucrări și să organizeze serviciul de supraveghere, astfel ca toată opera dușmanilor noștri să fie la timp și complect cunoscută.

Am dat instrucțiunile necesare personalului.

Brigada duce lipsă de imprimate și încasează cu greutate salariile personalului.

Registratorul-arhivar declară că, nu a primit salariul din luna Aprilie a.c.

SUBINSPECTOR GENERAL AL POLIȚIILOR DELEGAT,

/ss/ Ant. I. Alimănescu

p.[entru] conformitate

Cristescu

D-LUI MINISTRU DE INTERNE, DIRECȚIUNEA POL.[IȚIEI] ȘI SIGURANȚEI GENERALE

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 47-48.

12. 1921 martie 30. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Bălți.

Referat

1921 Martie 30

Domnule Inspector General,

În executarea dispozițiunilor ordinului Dvoastre, am onoare a raporta că, în ziua de 27 Martie a.c., am inspectat brigada de Siguranță Bălți, care este condusă de la 11 Septembrie 1921, de către Dl. Polițai cl.[asa] I, Theodorescu Ion, în locul Dlui Comisar sp.[ecial] cl.[asa] I, Costescu Grigorie, care este detașat la acest inspectorat.

Personalul acestei brigăzi se compune din următorii ofițeri de poliție: 1) Moroianu Raducan, comisar ajutor cl.[asa] II; Casiadi Panait, comis.[ar] ajutor cl.[asa] II și Ghesi Ion, comis.[ar], cl.[asa] II ajutor, care a fost mutat la brigada Kișinău și în locul său urmează a veni Turcu Nicolae.

Dl. Comisar sp.[ecial], cl.[asa] II, Furculiță Vladimir, este detașat la inspectoratul G-ral de siguranță.

Agenți de siguranță în serviciu sunt 9, fiind vacante 3 locuri.

Serviciul registraturii și arhivei se conduce de impiegatul șef cl.[asa] I Beizadea Stan Erneste, care ocupa această funcțiune de la [?] Septembrie 1920, și care [m-a] convins că: pricepe bine serviciul și este un funcționar muncitor, el este ajutat de impiegatul Grecu Dumitru.

Examinând registrele și dosarele aflate în arhivă, am constatat:

1) […].

2) Registrul-jurnal de masă și registrul-memoriu, ținute în regulă, însă trebuie trecute Nr. răspunsurilor și făcute legăturile între intrări.

3) Registrul-opis de dosare existente în arhivă, nu există.

Toate celelalte lucrări, [sunt] ținute la zi în ordine.

4) Serviciul controlul străinilor, ținut de Comisarul Ajutor Casiadi Panaite, detașat de la Cetatea Albă, lasă mult de dorit acest serviciu […].

5) Biroul refugiaților, condus de Comisarul-ajutor Ghesi Ion, este ținut la zi, se posedă opis de dosare și chiar alfabetic […].

De asemenea, urmează să aranjeze după legea controlului străinilor poziția tuturor celor cari au părăsit Basarabia, după anexare și s-au dus în serviciul altor state și s-au reîntors, fiindcă ei au pierdut calitatea de Cetățeni Români, după disp.[ozițiile] art.[icolelor] 16-19 c.[od] civ.[il] și disp.[ozițiilor] ordinelor Ministerului de Interne.

6) Agenții de siguranță posedă carnete de indivizi urmăriți, însă întrucâtva lasă de dorit și aceasta cade în supravegherea Dlui Comisar Ajutor cl.[asa] II, Moroianu Raducan, însărcinat cu biroul urmăririlor și al cercetărilor. La acest birou lucrările sunt cu întârzieri.

7) Centrul de trierea indivizilor, nu se face procese-verbale de perchezițiuni și de triere, care trebuie atașate la dos.[arele] indiv.[izilor].

8) Nici procese-verbale de predarea și primirea serviciului.

9) Dnii ofițeri de poliție, nu fac rapoarte zilnice de serviciu, 24 ore – și nu se anexează notele agenților de activitatea lor zilnică, ceea ce se impune.

În definitiv, starea acestei brigăzi, am găsit-o cu mult mai bună de cât la toate celelalte pe care le-am inspectat și am credința că totul va ajunge la bine.

Polițai Inspector,

/ss/ N. Boruzescu

D-sale

Domnului Inspector General al Serv.[iciului] Sig.[uranței] Kișinău

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 59-60.

13. 1921 mai. Copia telegramei lui Z. Husărescu, adresată directorului general al Direcției Poliției și Siguranței Generale, în care relata despre ostilitatea funcționarilor Siguranței basarabene la aflarea vestii numirii lui ca subinspector general al Siguranței din Basarabia.

Copie după telegrama D-lui Prefect [Zaharia] Husărescu către direcțiunea poliției și siguranței Generale.

Trecând [pe] la Kișinău pentru a transmite ordinul verbal dat de d-v, cu privire la transferarea mea în locul d-lui Zahiu, am fost surprins de atitudinea sa puțin colegială și ostilitatea la care s-a dedat contra mea cu această ocaziune o parte din personalul subinspectoratului. Răspândindu-se de mai înainte zvonul că voi lua conducerea acelui serviciu, s-a[u] utilizat toate mijloacele pentru a se preîntâmpina această schimbare. În acest scop, am pus mari stăruințe pe lângă Comandantul militar al Corpului respectiv, general Popovici, care a fost informat că venind în capul acestei instituțiuni, voi servi interesele basarabenilor în dauna intereselor generale ale siguranței Statului, – că nu am pregătirea pentru acest post și alte insinuări care nu cadrează cu înalta misiune ce are d-l Zahiu. Apoi, s-au convocat toți șefii de serviciu principali, șefi ai brigăzilor de siguranță cum și celălalt personal de subordine, căruia i s-a inspirat ideea de a demisiona in corpore dacă detașarea va avea loc și pentru a desăvârși acest act cu caracter pur anarhic, s-a tolerat formarea unei delegațiuni, compusă din Negoescu, Zaharescu și Filotti, cari au protestat contra ordinului D-v., chiar înaintea d-lui Ministru delegat al Basarabiei. Acest regretabil demers la care s-au asociat și comisarii, Filotti, Movilescu și Popescu a făcut o penibilă impresie nu numai Ministerului și celor cari erau de față, dar și populațiunii cari comentează faptul ajuns de notorietate publică, cu atât mai mult cu cât aceștia continuă a mă ataca și prin localuri publice. Cele ce preced, arătând mentalitatea personalului superior din serviciul subinspectoratului, mai ales în vrem[ur]ile de azi, când dezordinea face ravagii.

Având în vedere gravitatea faptelor, cred de datorie a le semnala pentru a se lua din timp măsurile ce veți crede de cuviință.

Prefect de Poliție,

/ss/ Husărescu p.[entru] conf.[ormitate],

S. Iorga

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 6, fila 100-100 verso.

14. 1921 august 11. Demers înaintat Serviciului Statistic Regional din Basarabia de către Comitetul Central de Ajutorarea Evreilor devastați în Ucraina, prin care solicita date statistice privitoare la județele Hotin, Orhei, Soroca, Bălți, Cetatea Albă și Tighina.

Comitetul Central

de Ajutorarea Evreilor

devastați în Ucraina

Chișinău

str. Sinadino 69

11 August 1921

Nr. 188 Domnule Director,

Cu onoare vă rugăm să binevoiți a dispune să ni se comunice numărul exact al locuitorilor evrei ce se găseau în Județele: Hotin, Orhei, Soroca, Bălți, Akkerman (Cetatea Albă – n.a.) și Tighina în cursul anilor 1916, 1917, 1918, 1919 și dacă [e] posibil și în anul 1920, precum și profesia și cărui stat național aparțin, fiindu-ne necesare aceste date pentru secțiunea statistică a Comitetului nostru.

Vă rugăm Domnule Director să binevoiți a primi asigurarea deosebitei noastre stime.

Șeful Biroului Statistic,

/ss/ Indescifrabil

Secretar,

/ss/ I. Șapiro

D-sale Dlui

Director al Serviciului Statistic Regional al Basarabiei – Chișinău

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 20, filele 146.

15. 1921 august [11]. Demers înaintat Serviciului Statistic Regional din Basarabia de către American Joint Distribution Committee Roumanian Office, prin care solicita unele date statistice privind Basarabia.

American

Joint Distribution Committee

Roumanian Office

Secția pentru asistență în Basarabia

Chișinău

str. Iașilor, 17 a Telefon: 163

Onor

Serviciului Statistic Regional

al Basarabiei

Loco

American Joint Distribution Committee – misiune oficială recunoscută de către Guvernul din Washington – având o secție pentru asistență în Basarabia, cu sediul central la Chișinău, str. Iașilor Nr. 17 a, are onoare a vă ruga să binevoiți a permite Reprezentantului Biroului nostru Statistic, Dl. Alexandru Mandel, să culeagă la Dv. datele necesare Instituțiunii noastre.

Primiți, vă rugăm, expresiunea considerațiunii noastre, precum și respectuoase mulțumiri.

Joint Distribution Committee

Secția pentru asistență în Basarabia,

/ss/ G. Bider

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 20, filele 145.

16. 1921 august 29. Scrisoarea Serviciului Statisticii Regionale din Basarabia adresată Inspectoratului General al Siguranței din Basarabia, prin care semnala intervențiile făcute de persoane de origine evreiască, în vederea obținerii de informații statistice, care puteau periclita siguranța Statului.

România

Direcțiunea Generală a Statisticii Confidențial – Secret

Serviciul Statisticii Regionale

din

Basarabia către

Biroul A Inspectoratul General al Siguranței din Basarabia

4563

Anul 1921 Luna VIII ziua 29 Loco

Chișinău, str. Buicanilor Nr. 2

Avem onoarea a vă comunica, că de o bucată de vreme încoace suntem asaltați de către niște persoane, care ne cer stăruitor fel de fel de informațiuni statistice asupra Basarabiei, informațiuni de natură economică și socială.

Cum noi am refuzat categoric de a le da aceste informațiuni, în baza art. 16 din legea statisticii și a unui înalt ordin din Octombrie trecut, a Consiliului nostru de Miniștri, aceste persoane s-au dus la biroul nostru statistic de la primăria orașului [Chișinău], și cu toată insistența au voit să smulgă acele date, cerându-le, pe motiv că au nevoie de ele pentru a se ști cum să se facă ajutorarea refugiaților evrei din Ucraina.

Când au venit la noi pentru prima oară să ne ceară datele, noi le-am comunicat, că trebuie să facă cunoscut [de această solicitare] în primul loc Onoratului Minister de Externe și Direcțiunii Generale a Statisticii, și numai după ce vom primi ordine de la aceste autorități, numai atunci le vom putea da toate informațiunile cerute. Nu știm pentru care motiv au evitat să facă acest lucru, pentru că după ce le-am făcut această recomandațiune D-lor, s-au dus a doua sau a treia zi la biroul nostru statistic de la primăria orașului, insistând asupra cererii lor, fără știința noastră.

S-au prezentat la noi 2 persoane de acestea, una din partea comitetului central de ajutorarea evreilor devastați în Ucraina și alta [de la] American Joint Distribution Comitet Romanian Office.

Deși cererea Comitetului American evreiesc este foarte evazivă, cu toate acestea nouă ne-a făcut impresia după cele vorbite cu reprezentanții celor două comitete evreiești, că este una și aceiași cerere, care are aproape aceiași vedere, decât sub două forme deosebite, pentru ca să se mascheze proveniența lor de la două autorități diferite.

Ceea ce ne-a mirat, a fost faptul că ni s-a cerut date statistice asupra populației numai din județele limitrofe ale Nistrului, adică tocmai pe unde se găsea starea de asediu, și ca atare deci, pe unde s-au așezat mai puțin sau aproape deloc evrei refugiați din Ucraina. Ne-a mirat de asemenea faptul, că delegatul Comitetului American Evreiesc ne-a făcut cunoscut verbal că dacă i se va permite de noi, va extrage din datele noastre statistice situațiunea ortodocșilor, precum și situațiunea populațiunii românești tot în aceste județe limitrofe.

Prin urmare, dacă ar fi fost vorba pur și simplu numai de ajutorarea elementelor evreiești refugiate din Ucraina, am înțelege, ca aceste informațiuni să se ceară tocmai din zona Basarabiei, unde nu a fost aplicată starea de asediu. Pe de altă parte, dacă este vorba de ajutorarea populațiunii evreiești, nu putem înțelege pentru ce se caută a se avea informațiuni asupra populațiunii ortodoxe, și mai cu seamă, asupra populațiunii românești din dreapta Nistrului.

Noi am comunicat cazul Direcțiunii Generale a Statisticii din București, cerând lămurire dacă putem da sau nu astfel de informațiuni, și cum chestiunea ni se pare cam puțin clară, de aceea am căutat a v-o aduce și la cunoștința Dvs., rugându-vă a dispune să se cerceteze și să ni se lămurească și nouă lucrul, pentru ca să fim bine edificați asupra faptului, dacă putem sau nu să dăm informațiunile statistice cerute.

Alăturat, vă trimitem în original, cele două adrese, care ne-au fost trimise nouă de către cele două comitete și din care ni s-au cerut datele.

Așteptăm binevoitorul Dvs. răspuns.

Șeful Serviciului Regional,

/ss/ E. Giurgea

Redactor,

/ss/ Indescifrabil

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 20, filele 143-144.

17. 1921 septembrie 30. Scrisoare de mulțumire a comandantului Corpului 3 Armată adresată Siguranței din Basarabia pentru buna activitate desfășurată.

Confidențial personal

Nr. 791

1921 Septembrie 30

Corpul III Armată (P.C.)

Biroul de Informații

către

Inspect.[oratul] General de Siguranță

Am onoare a vă face cunoscut, că față de marele concurs, ce acel Inspectorat, cât și Brigăzile de Siguranță respective, au dat Corpului III Armată în toate împrejurările critice, prin care au trecut autoritățile din Basarabia, mă simt obligat a aduce viile mele mulțumiri întregului corp al siguranței generale a Basarabiei, în fruntea căreia se găsește Dl Inspector Husărescu.

Totdeauna corpul Siguranței a fost primul, care a căutat ca pentru binele întregii națiuni să-și sacrifice odihna, familia și viața.

Mulțumită abilității agenților de sub ordinele D-voastră s-au putut descoperi și prinde comploturi, agenți și organizații comuniste, ca exemplu:

a) Descoperire organizației comuniste basarabene din 19 Oct.[ombrie] 1920 și zilele următoare.

b) Descoperirea membrilor organizației comuniste din localitate (Chișinău – P.M.), pe la sfârșitul lunii Februarie, cari se ocupau cu spionajul asupra dislocării trupelor noastre.

c) Descoperirea organizației comuniste din Chișinău, precum și din diferitele localități ale Basarabiei, pe la începutul lunii Mai 1921, etc.

Datorită spiritului (Siguranței – P.M.) de a putea pătrunde și prinde firul oricărei discuțiuni, acest Comandament a avut totdeauna prilejul ca să fie informat de tot ceea ce se petrece în Chișinău, cât și în întreaga zonă de supraveghere a Inspectoratului General de Siguranță (din punct de vedere al chestiunilor cu caracter discret).

Munca depusă de D-voastră s-a putut vedea în lucrările trimise nouă, în cari se dezvoltă pe larg și în mod clar, întreaga organizare și activitate a „Zacordoturilor”.

Grație sârguinței, devotamentului și sacrificiului, cu cari fiecare funcționar din instituția D-voastră este înzestrat, am putut ca în scurt timp să liniștim populația Basarabiei, cari era înspăimântată de jafurile și amenințările tuturor cetelor de bandiți.

Mulțumesc din suflet D-lui Husărescu, cât și întregului corp al siguranței din Basarabia, pentru munca depusă și ajutorul ce ni l-a dat, în îndeplinirea grelei însărcinări, ce am avut-o în sectorul Comandamentului meu, din ținutul Basarabiei.

Comandantul Corpului III Armată

General de Divizie,

/ss/ N. Rujinschi

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 2915, fila 41-41 verso.

18. 1922 martie 19. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Tighina.

[19 martie 1922]

Copie după referatul D-lui Polițai cl.[asa] I Boruzescu N. de la acest Inspectorat.

–––––

În executarea delegațiunii ce ați binevoit a-mi da, am onoare a raporta că, în ziua de 19 Martie a.c., am inspectat brigada de Siguranță Tighina, care a fost condusă de D-l Subșef de serviciu Matei Ivănceanu până la 10 Martie a.c. și am constatat că:

1) Serviciul registraturii și arhiva: se conduce de agentul Georgescu D-tru, care mi-a dat măsura de a mă convinge că este un funcționar muncitor și priceput, și registru[l] jurnal de masă și memoriu, le-am găsit ținute în regulă și la zi, de asemenea, cel de expediție și dosarele. Însă, dosarele p.[entru] arhiva anului expirat nu sunt șnuruite, sigilate și nici certificate de Nr. filelor ce conține.

Registru[l] de distribuirea hârtiilor la oficiu[l] de poliție, care constituie presa cea mai importantă, nu este ținut în regulă, ceia ce determină pe oficiul de poliție a da dovezi de neglijență culpabilă.

Opis-registru[l] de arhiva și registrele existente, nu există și nici chiar p.[entru] dosarele individuale și ale cazierului judiciar, ceia ce cred că, a dat loc la pierdere de dosare. Se impune ca imediat să se revizuiască dosarele aflate în arhivă și să [se] formeze registre-opise de dosare și de registre.

Inventarul de avutul brigăzii, trecut într-un registru special să se înființeze imediat și să se afișeze în fiecare cameră.

Pentru rezultatul perchezițiunilor corporale și în efecte, făcute diferiților indivizi ce se dețin în arest, nu se face procese-verbale, care urmează a fi expuse cu raportul zilnic și apoi cusute în dosarul individului.

D-nii ofițeri de poliție, nu fac rapoarte de serviciu de 24 ore și nici agenții nu depun rapoarte de activitatea lor zilnică.

Scriptele controlului străinilor, deși ținute în registru, însă din lipsa unui registru de termene, nu se poate face controlul în mod eficace și punctual, ceea ce împovărează serviciul și ameliorează disp.[ozițiunile] legii C.[ontrolului] S.[trăinilor].

Localurile publice supuse controlului nu au caziere și personalul angajat nu întrunește condițiunile imperative ale legii și nici nu sunt supuși controlului.

Cazierele refugiaților [sunt] ținute cu îngrijire, însă trebuie controlați și dați judecății toți acei care au intrat fraudulos în țară și care n-au fost dați judecății de instanțele militare.

De asemenea, urmează a li se aranja pozițiunea tuturor acelor cari au părăsit Basarabia după avizare spre a se înrola în serviciul [militar] diferitelor state și cari s-au reîntors. Ei urmează a se conforma obligațiunilor legii C.[ontrolului] S.[trăinilor], în conformitate cu disp.[ozițiunile] luate de Onor Consiliu de Miniștri, în temeiul art.[icolului] 16-19, codul civil. La brigăzile [de siguranță] Bolgrad și Ismail, aceste disp.[ozițiuni] se execută și Ministerul a respins la toți cererea de a sta în țară fără acte, pe când alte brigăzi îi consideră Cetățeni Români /!?/.

Ofițeri de poliție sunt: I) Moldoveanu Nicolae, Comisar Ajutor cl.[asa] I, despre care m-am convins că este prea barbar și lipsit de tact și activitate, este însărcinat cu biroul comunist; II) Costache Ion, Comisar Ajutor, cl.[asa] II, însărcinat cu biroul refugiaților; III) Dumitru Ștefan, Comisar Ajutor, cl.[asa] II, însărcinat cu biroul informațiunilor și IV) Subcomisarul Goianu Gh.[eorghe], detașat de la poliția p.[unctului de frontieră] Vâlcov, însărcinat cu controlul străinilor.

Acești trei ofițeri de poliție sunt pricepuți și muncitori și despre ei toată lumea mi-a vorbit elogios, ca și despre D-l Ivănceanu, Șeful Brigăzii.

Agenți speciali de siguranță, deși sunt întrucâtva muncitori, trebuie însă zilnic controlați și stimulați. Sunt 2 vacanțe.

Se impune a se complecta imediat aceste două vacanțe de impiegați, spre a se putea aduce în mod real serviciul cancelariei la zi.

Polițai,

/ss/ N. Boruzescu

D-sale

Domnului Inspector General al Siguranței Basarabiei

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 55-56; 57-57 verso.

19. 1922 martie 24. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Orhei.

Referat

1922 Martie 24

Domnule Inspector General,

În executarea dispozițiunilor Domniei Voastre, am onoare a raporta că, în ziua de 13 Martie a.c., am inspectat brigada de siguranță Orhei și am constatat următoarele:

1) Brigada se conduce de către Dl. Comisar special cl.[asa] III, Ion G. Ștefănescu, detașat de la brigade Reni, având ca ajutor pe comisarul ajutor [clasa] II Chirnescu (?) și subcomis[sarul] cl.[asa] I Ionițescu (?), detașat de la poliția punctului Rezina.

2) Ca agenți speciali de siguranță are:

a) Kapera Grig.[ore] (?), ag.[ent], cl.[asa] II, numit de la 1 Aprilie 1921; b) Iordache Alexandru, numit la 1 Iunie 1921; c) Lupașcu Ion, numit la 15 Ianuarie [1921]; d) Țuică Iancu, numit la 16 Feb.[ruarie] 1922, (frate cu subcomis.[arul] Ionițescu); e) Ciobanu M. Cristu, numit la 1 Feb.[ruarie] 1921; f) Nicolae Crăciun, detașat la punctul Rezina, numit de la 1 Aprilie 1921, de clasa I-a; g) Vasile Negru, numit de la 1 Ianuarie 1922 și h) Familescu Ion (?), agent cl.[asa] I, numit de la 1 Iunie 1920.

Vacante sunt 4 locuri, care urmează a fi completate în interesul bunului mers al serviciului.

La serviciul cancelarii sunt următorii funcționari: […].

Am putut constata că, registratura i arhiva se conduce de către agentul special cl.[asa] II, Croitoru Sofronie, de la 15/I/1922, de origine Basarabeană și despre care m-am convins că este lipsit de priceperea necesară spre a putea îndeplini acest important serviciu.

[…] Toate aceste nereguli (în lucrările de secretariat – n.a.) se datoresc lipsei de pregătire a personalului de birou, compus numai din impiegate toate de origine Basarabeană, care abia s-au deprins a cunoaște limba [română].

[…]

Polițai,

/ss/ N. Boruzescu

D-sale

Domnului Inspector General al Serv.[iciului] Sig.[uranței] Kișinău

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 51-52.

20. 1922 mai 28. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Cetatea Albă.

[28 mai 1922]

Copie după referatul Domnului Polițai Boruzescu Nicolae, Nr. 304 din 28 Mai 1922.

–––––

În virtutea delegațiunii ce mi-ați dat prin ordinul de serviciu Nr. 6.750/921, în ziua de 26 mai a.c., am inspectat în mod sumar, din lipsă de timp, brigada de siguranță Cetatea Albă și am constatat următoarele:

a/ Personalul Brigăzii se compune din:

1/ D-l Movilescu Constantin, Comisar Special de siguranță, cl.[asa] I, șeful brigăzii, a plecat din localitate imediat ce am sosit noi, de personal ni s-a afirmat că, a plecat la Comuna Purcari spre a face o anchetă.

2/ D-l Lunguțescu Teodor, Comisar Special de siguranță, cl.[asa] III, lipsă de la serviciu de mai multe zile, cu consimțământul D-lui Șef al brigăzii, fiind plecat la Soroca, unde zice că are un mandat de aducere.

3/ Marinescu Grigore, comisar special ajutor, cl.[asa] II de la 1918 Iunie 1, cu o vechime în poliție de 20 ani și posedă examenul de capacitate.

4/ Vasile Gavrilă, Subcomisar, cl.[asa] I, detașat de la punctual Rezina, este plecat cu D-l Șef al brigăzii.

b/ Personal de birou.

1/ Doamna Marinescu E., impiegată definitivă, cl.[asa].

2/ Doamna Andronescu Elena, Idem.

3/ D-ra Lucia Georgescu, Idem.

Toate aceste impiegate sunt însărcinate cu scoaterea de copii și scriere de corespondențe.

c/ Serviciul Registraturii și arhivă.

Se conduce de agentul special cl.[asa] I, Georgescu Petre, care de mai mult timp se află bolnav în cura spitalului comunal și acest serviciu se îndeplinește tot de Comisarul Ajutor Marinescu Grigore.

1/ Inspectând acest serviciu, am constatat următoarele:

D-l Șef al Brigăzii din obișnuințe pune rezoluțiunile pe hârtii cu creionul.

2/ Dosarele din anul expirat, nu sunt numerotate, șnuruite și sigilate.

3/ Registrele-jurnal de masă și memoriu pe anul 1921 și 1922, ținute în neregulă, astfel intrările Nr. 6.933, 6.934, 6. 939, 7.035/921, etc., etc., nescăzute. La intrarea Nr. 7.035, dosarul individual Nr. 1.356 și care este relativă la individa Maria Kipegova (în realitate Kiperova – n.a.), venită în mod fraudulos de peste Nistru și care a fost trimisă de Garnizoana Siguranței spre a i se aranja pozițiunea. Siguranța s-a mărginit a-i lua interogatorul Md. L. i., care declara că știe că mama sa s-ar afla în oraș. Fără ca să fie dată judecății, în conformitate cu art.[icolul] 6 din legea pașapoartelor pentru intrare în țară în mod fraudulos, s-a restituit garnizoanei cu adresa Nr. 4.906, liberându-i-se certificat de bună purtare.

Din dosar nu se poate vedea unde se mai află această refugiată.

4/ Intrarea Nr. 12 din 2/1-922 ordinul Siguranței Generale Nr. [?], prin care comunica că nu aprobă șederea în țară fără acte a individei Maria Lafcenco. În registrul-jurnal de masă, această lucrare nu este încheiată și ordinul sus zis se găsește în dosarul individual Nr. 445, el însă ne-a fost prezentat de Comisarul ajutor Marinescu, scoțându-se dintr-un birou și până în prezent deși a trecut cinci luni de zile, pozițiunea acestei străine nu a fost aranjată.

[…]

Intrarea Nr. 786, ordinul sig.[uranței Generale] Nr. 11.939 din 6 Februarie 1922, prin care se ordona ca mai mulți indivizi să-și procure pașapoarte sau să fie izgoniți din țară, până în prezent nu s-a luat nici o măsură.

Intrările Nr. 214, 219, 390 nu se vede încheiate în registru și nici ce lucrări s-au făcut.

Intrarea Nr. 126, postul de jandarmi Purcari cu Nr. 706 trimite pe individul Trihon Bachtani, venit fraudulos de peste Nistru, Siguranța îl trimite Garnizoanei fără ca să-l dea în judecată pentru intrare în țară în mod fraudulos și fără ca să i se aranjeze pozițiunea în conformitate cu legea Controlului Străinilor, etc., etc., etc.

Registrul de distribuirea corespondenței Ofițerilor de Poliție cu delegații, nu există, astfel că n-am putut controla modul în care Ofițerii de Poliție își îndeplinesc obligațiunile.

Registrul-opise de dosare există în regulă.

Registre-opise de dosare personale, atât alfabetic, cât și general, există. Registrul de indivizii urmăriți s-a ținut până în Mai 1921, iar de la această dată ni se afirmă de către Comisarul Marinescu că s-a[u] înființat fișe care se țin la zi.

Controlul refugiaților.

Indivizii care au părăsit Basarabia după anexare și au mers în Rusia, înrolându-se în armată și diferite funcțiuni publice și care s-au reîntors, brigada de siguranță, ignorând dispozițiunile art.[icolului] 17, 18, 19 codul civil /7, 8, 8 și 33 Constituție/, dispozițiunile jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. … și ale ordinului Ministerului de Interne Nr. 40.363-S din 1921 și erijându-se în drepturile Corpurilor Legiuitoare, le acorda din nou calitatea de cetățean român.

Registrul de indivizii deținuți în arestul brigăzii, nu există. Și nici de către ofițerii de poliție nu se dresează procese-verbale de deținere și perchezițiuni, în conformitate cu art. 88 Proc.[edură] penală, legea din 15 Martie 1902, asupra libertății individuale și regimentul de administrarea caselor de arest. Neglijență, care pot avea consecințe foarte dăunătoare reputațiunii și viitorului D-lor.

D-nii Ofițeri de Poliție de serviciu, nu fac rapoarte de cazurile petrecute în cele 24 ore expirate. Agenții de siguranță nu depun zilnic note de activitatea lor.

Controlul străinilor.

Nu l-am putut inspecta în mod amănunțit din lipsă de timp, însă am constatat că nu se ține un registru de termene spre a se putea vedea cu ușurință data la care expiră valabilitatea pașapoartelor.

Am onoare a raporta aceasta Domniei-Voastre și vă rog să binevoiți a decide.

Polițai Inspector,

/ss/ N. Boruzescu

Agenții special de Siguranță sunt:

1) Georgescu Petre, cl.[asa] I, conduce registratura și arhiva; bolnav în spital.

2) Șerbănescu Constantin, cl.[asa] I, detașat la Garnizoană.

3) Marius Popescu, cl.[asa] I, detașat la Poliția Bugaz.

4) Caramarin Ioan, cl.[asa] II de la 1/12-1921, însărcinat cu ținerea biroului urmăriților.

5) Alexe Ion, cl.[asa] II, diferite delegațiuni în oraș.

6) Tudor Radu, cl.[asa] II, bolnav în spital.

7) Suceveanu Vasile, cl.[asa] II de la 1/4-1922, urmăriri și informații.

8) Ulieru Mihai, cl.[asa] II —””— 1/5-1922, Idem.

Toți acești agenți nu cunosc nici o limbă străină.

9) Streleț Teodosie, cl.[asa] II de la 16/4-1922, cunoaște limba rusă și bulgara.

10) Betinghe Victor, cl.[asa] II de la 16/4-1922, cunoaște foarte puțin limba rusă.

Ambii sunt însărcinați cu informațiuni și urmăriri.

Toți agenții au carnetele de indivizii urmăriți ținute în mare neglijență și nu la zi.

Efectiv bugetar: 3 agenți de cl.[asa] I și 13 de cl.[asa] II.

Vacanțe: 3.

Polițai,

/ss/ N. Boruzescu

p.[entru] conformitate,

/ss/ Indescifrabil

D-sale

Domnului Inspector General al Siguranței Basarabiei

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 101-102 verso.

21. 1922 iulie 1. Notă informativă asupra rezultatelor inspectării Brigăzii de Siguranță Leova.

Nr. 396

1922 Iulie 01

Cahul

Domnule Inspector General,

În temeiul ordinului Dvoastre Nr. 10.213/922, urmat după [cel] al Ministerului de Interne Nr. 8.666/921, am onoare a raporta că, în ziua de 24 Iunie a.c., am inspectat brigada de siguranță Leova și am constatat următoarele:

1) Acea brigadă se conduce de Dl. Comisar special cl.[asa] III, Ceaușaghe Nicolae din anul 1920; din lucrările aflate la arhivă și din informațiunile primite, acest comisar desfășura o mare activitate în întreaga circumscripție pendinte de brigada sa, atât în materie de siguranță, cât și în materie de crimă și delicte, făcând importante descoperiri mai cu osebire în delicte. Chiar pe când ne aflam noi în localitate, a prins pe autorul unui neînsemnat furt de bani, comis la Chișinău, fapt raportat imediat Dvoastră. Se bucură de frumoasă reputație printre locuitori.

2) El este ajutat de Comisarul special ajutor, cl.[asa] II Staicu Nastasie, de la 1921 [în serviciu] și căruia i-a încredințat conducerea lucrărilor de birou și controlul străinilor. Acest comisar ajutor este o fire perversă, de rea credință și se bucură printre locuitori de o rea reputație.

3) ca personal de birou, figurează: impiegata Elena Ceaușaghe, soția șefului brigăzii, numită de la 1 Septembrie 1920 și impiegata Valentina Staicu, soția comisarului ajutor Staicu Nastasie, numită de la 1/II/1922. am constatat că această impiegată lipsește permanent de la serviciu, chiar în timpul cât am fost noi în localitate, nu a binevoit a se prezenta la serviciu.

4) Serviciul registraturii, arhivei și ținerea scriptelor, se îndeplinește de la 15 Mai 1921, de către agentul special de siguranță Anton Necolae, ajutat întrucâtva de impiegata Ceaușaghe Elena.

Cercetând registrele și dosarele pe anii 1921 și 1922, am constatat că, registrele-jurnal de masă pe acești ani, sunt ținute în cea mai mare neregulă, ceea ce face imposibilă găsirea hârtiilor.

[…].

Toți agenții ni s-a[u] plâns în contra Comisarului ajutor Staicu N., care arată că-i maltratează și le înscenează diferite fapte și ne-a solicitat mutarea lor sau primirea demisiunilor [lor], dacă comisarul Staicu Nastasie va mai rămâne la această brigadă. Ei ne-au depus și alăturatele 5 note.

Supunând acestea la cunoștința Domniei Voastre, Vă rog, Domnule Inspector General, să binevoiți a decide. Ne permitem a arăta că, din lipsa unui control eficace, starea brigăzilor de siguranță lasă foarte mult de dorit și credem că se impune a se lua grabnice măsuri de îndreptare […].

Polițai,

/ss/ N. Boruzescu

D-sale

Domnului Inspector General al Siguranței Basarabiei, Kișinău

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 87-88 verso.

22. 1922 iulie 10. Raportul lui C. Movilescu, șeful Brigăzii de Siguranță Cetatea Albă, adresat lui Z. Husărescu, inspectorul general al Siguranței Basarabiei, în care aduce la cunoștință despre constatările eronate făcute în urma inspectării Brigăzii de Siguranță pe care o conducea.

Regatul României

Ministerul de Interne

Dir.[recția] Poliției și Siguranței G[enera]le

Brigada de Siguranță

CETATEA ALBĂ

Nr. 1982

Anul 1922 Luna Iulie Ziua 10

Domnule Inspector General,

Avem onoare a vă înainta copie după referatul Dlui Polițai Boruzescu cu Nr. 304/1922, trimis de Domnia Voastră cu ord.[inul] Nr. 11.014 din 29 Iunie a.c., rugându-vă să binevoiți a dispune: fie de a se cere Dlui Polițai Boruzescu să revină asupra acestui referat, Dsa fiind probabil rău informat de unii interesați, sau să orânduiți o anchetă, întrucât aproape întregul referat nu corespunde cu realitatea și anume:

La punctul I. Nu este exact că am plecat după sosirea Dsale în localitate și apoi, ancheta ce aveam de făcut la Comuna Purcari, interesa cu mult mai mult și nici nu bănuiam că Dsa are delegație de a mă inspecta.

Punctul II. Comisarul Lunguțescu avea mandat de aducere la Tribunalul Soroca și deci, credem că, nu aveam dreptul să ne opunem executării acestui mandat judecătoresc.

Punctele III și IV. Perfect juste, asemenea și punctele de la capitolele „Personal de lucru” și „Serviciul registraturii și arhivă”.

La punctul I de la capitolul din urmă: că subsemnatul pune rezoluții pe hârtie cu creionul, este absolut neexact; nu există în întreaga arhivă a acestei Brigăzi – cât timp a fost condusă de subsemnatul, – nici o singură rezoluție scrisă cu creionul.

Însuși subsemnatul, când am luat în primire această Brigadă, în luna Martie a.c., am găsit note de informațiuni scrise cu creionul și atașate astfel la dosarele respective și imediat am dat ordin ca ele să fie transcrise cu cerneală.

Punctul II. Este adevărat că, dosarele din anul expirat, nu sunt șnuruite și numerotate. Aceasta însă, face obiectul unei mari preocupări a noastră și a întregului personal de cancelarie, întrucât am constatat că, mare parte din hârtii nu sunt aranjate exact la date și astfel deși cusute în perfectă stare, suntem nevoiți să descoasem parte din ele și numai când vor fi bine aranjate, lucru la care muncim cu toții, se vor sigila, așa cum și noi știm că trebuie să se facă.

Punctul III. Deși subsemnatul am reluat abia de 3 luni în primire această Brigadă și chiar dacă aceasta nu ar fi o scuză și ar fi trebuit în cel mai scurt timp să pun la curent întreaga arhivă, fie ea neglijată chiar de predecesorii mei, totuși sunt împrejurări care oricâtă bunăvoință și silință ne-am da, suntem puși de multe ori în imposibilitate de a da un răspuns exact, afară de cazurile când ne-am mulțumi să dăm răspunsuri vagi, bazate pe prezumții, pe relațiuni fictive, etc., răspunsuri cari ar avea darul doar să satisfacă convențiunea rubricilor din registru și nicidecum interesul real.

Și tot la acest punct Dl. Polițai Boruzescu își arată și mai precis intențiunea în contra subsemnatului și zice: la intrarea Nr. 7.035 dos.[ar] indiv.[idual] Nr. 1.354, individa Maria Kiperova, venită fraudulos [în România], trimisă de Garnizoană, nu i se face actele de darea în judecată, ne mărginim la un interogator și ne mulțumim cu declarația ei că, mama sa s-ar afla în acest oraș și mai mult, îi dăm și certificat de bună purtare și că din dosar nici nu se poate vedea unde se mai află această refugiată.

Răspundem la aceasta că, pe deoparte, este neexact ceea ce Dl. Polițai Boruzescu afirmă, iar pe de alta că, Dsa este străin de modul de procedare cu refugiații.

1) Refugiații cari se prezintă autorităților militare sau sunt prinși de acestea, ni se trimit nouă numai pentru a-i cerceta în ce privește identitatea lor, antecedentele legăturile cu Basarabia, cât și informațiunile necesare și toate acestea le cuprinde interogatoriul Md. L. I. și în adresa cu care înapoiam pe individ, iar toate acestea, împreună cu procesu-verbal tipic și tipărit chiar, pe care le fac autoritățile militare, ce l-a[u] prins sau căruia s-a prezentat, se înaintează ierarhic consiliului de război, cazul refugiatei în chestiune.

Nu este exact că ne-am mulțumit numai cu cele declarate de refugiată, ci am controlat și stabilit că, mama numitei, domiciliază și astăzi încă, în strada Alexandru cel Bun Nr. 9.

Asemenea că, noi nu știm de urma acestei refugiate, ea se prezintă regulat la viză, după cum se constată din alăturatul referat și are astăzi domiciliul în strada Kișinăului Nr. 8.

Nu este adevărat că, noi i-am eliberat vreun certificat de bună purtare și nici nu eliberăm noi astfel de certificate, ci după cum se constată din dosarul numitei pe care-l înaintăm în original, n-am făcut decât să răspundem adresei Prefecturii Poliției, ceea ce a stabilit comisarul însărcinat să refere. Deși această operație s-a petrecut sub șefia Comisarului sp.[ecial] Tănăsescu, totuși am răspuns unei nedreptăți.

La punctul IV. Dl. Polițai Boruzescu înșiră o serie de numere la intrare, ordine primite și neexacte, toate acestea se referă la străini găsiți de noi în neregulă sau refugiații cărora nerecunoscându-li-se calitatea de cetățean român, cer autorizația de a rămâne în țară, fără acte de călătorie și pentru are noi înșine am raportat și cerut clarificarea situațiunii lor.

Iar dacă din atâtea sunt de ordine privitoare pe asemenea indivizi, au rămas cele câteva în curs de executare și acestea încă nu din neglijența funcționarului însărcinat cu acest serviciu sau a șefului, ci numai datorită împrejurărilor excepționale cunoscute de noi toți, acelea că în întreaga Basarabie, aplicarea legii controlului străinilor și clarificarea situațiunii celor neîncetățeniți, dar care totuși reclamă acest drept, suferă de atâtea multe lacune.

Trecând puțin la o altă ordine de idei, totuși în legătură cu cele de mai sus, vedem că se impune o grabnică revizuire pentru clarificarea situațiunii locuitorilor de aici, întrucât avem cazuri pe care suntem nevoiți să le calificăm ridicole. Un exemplu: părinții și toată familia [sunt] supuși români, una din fiice refugiată, este considerată străină numai pentru motivul că la 1914 se găsea la învățătură peste Nistru și a venit în țară în mod fraudulos și multe altele, diferite cazuri.

În continuare, Dl. Polițai Boruzescu arată că la intrarea Nr. 126, postul de Jandarmerie trimite pe individul Tihon Bachtani, adevăratul nume …, venit fraudulos de peste Nistru și că-l înaintăm Garnizoanei fără să-l dăm în judecată și nici să-i aranjăm poziția față de legea străinilor, etc., etc., etc.

Înaintăm și acest dosar în original, din care se vede destul de clar că, individul posedă autorizațiunea provizorie, care se dă numai după înaintarea actelor de darea în judecată, care, repetăm, se dresează de autoritatea ce l-a prins sau căruia s-a prezentat individul.

Apoi, nu înțelegem în ce sens dorea Dl. Polițai Boruzescu să fi aranjat situația acestuia față de legea străinilor, când din interogatorul numitului se vede că, el este român-basarabean, născut și crescut în Basarabia, unde se găsește și întreaga lui familie.

Este adevărat că, o condică propriu-zis, de distribuirea delegațiunilor la ofițeri de poliție, nu avem, dar dacă Dl. Polițai Boruzescu ar fi cerut explicații i s-ar fi arătat modul de distribuire și ar fi văzut că se ține evidența acestor lucrări, serviciile fiind astfel împărțite, încât este de ajuns să cunoaștem despre ce este vorba, ca să știm la care ofițer de poliție este lucrarea.

Suntem totuși de părerea Dlui Polițai Boruzescu că, registrul de distribuire este mult mai bun și am și dispus înființarea lui.

La capitolul „Controlul refugiaților”, se arată că am ignorat legi și dispozițiunile jurnalului Consiliului de Miniștri, etc., și ne-am erijat în drepturile corpurilor legiuitoare, acordând calitatea de cetățean român la indivizii, cari au părăsit țara după anexare și s-au înrolat în armată și diferite funcțiuni publice [în alte țări].

Aici chestiunea devine foarte gravă și ea trebuie lămurită, întrucât Dl. Polițai Boruzescu lasă să se presupună o sumă de bănuieli cari de cari mai grave și nu precizează constatările ce a făcut. D-sa spune că am acordat dreptul de cetățean român, dar nu arată în ce mod anume și care este actul săvârșit.

Subsemnatul, am verificat întreaga arhivă, crezând că poate vreunul din subalterni sau predecesorii mei să fi eliberat vreun certificat oarecare, prin care să consfințească calitatea de cetățean român la vreun asemenea individ și n-am găsit așa ceva. Am cerut apoi comisarului sp.[ecial] Gr. Marinescu să ne arate în ce împrejurări un individ în situația celor de mai sus a devenit cetățean roman și acesta ne raportează că nu cunoaște nici un caz de asemenea natură. Rămâne doar ca subsemnatul să fi eliberat vreun act fals, dar și acesta nu vedem ce valoare ar putea să aibă în fața legilor. Subsemnatul în 12 ani de serviciu n-am văzut nici o dată un act al unui serviciu de siguranță prin care să recunoască individului calitatea de cetățean român.

În toate cazurile credem că, Dl. Polițai Boruzescu va lămuri aceste chestiuni și ne va pune în posibilitatea de a putea răspunde sau a lua măsurile de îndreptare, dacă, bineînțeles, este vorba de o greșeală sau în cazul când la mijloc este reaua credință a subsemnatului, trebuie stabilită aceasta.

Ca încheiere a acelui referat, Dl. Polițai Boruzescu ne învinuiește că nu respectăm articolele din procedura penală asupra libertății individuale și administrarea caselor de arest și că ofițerii de poliție nu dresează procese-verbale de dețineri și perchezițiuni.

Recunoaștem că, nu ne putem abate de la legi și regulamente, dar, pe de o parte, Dl. Polițai Boruzescu iarăși nu precizează pe cine deținem în contra disp.[ozițiunilor] art.[icolului] 88 Procedură penală, legea din 15 Martie 1902, etc., etc., iar pe de alta, nu întreabă pe nimeni dacă noi dispunem de un arest propriu și având arestați, trebuia deci, să respectăm regulamentul și administrarea caselor de arest.

De la înființarea acestei brigăzi – 1918, – ne-am servit de arestul Pref.[ecturii] de poliție, care are alocată hrana trebuincioasă întreținerii acestora și care credem că, veghează la respectarea acelui regulament.

Apoi, subsemnatul, nu cunosc nici un caz când vreun ofițer de poliție să fi ținut arestați indivizi fără a și se dresa toate actele cerute de lege și astfel, să nu respecte legea asupra libertății individuale.

În ce privește rapoartele de serviciu ale ofițerilor de poliție și agenții despre care Dl. Polițai Boruzescu constată că nu se fac zilnic, recunoaștem că am interzis și unora și altora să mai strice hârtia, pentru ca să spună în scris că nu are ce spune și am dat ordin să mi se raporteze în scris numai atunci când au de raportat ceva care să intereseze serviciul. În ce privește însă observațiunile ce avem de făcut asupra activității fiecăruia, acestea le facem la ora raportului de dimineață și seară.

Cu aceasta terminându-se răspunsul la raportul Dlui Polițai Boruzescu, cu onoare supunem la cunoștința Domniei-Voastre cele de mai jos, pe care noi le apreciem în toată gravitatea lor.

După cum am mai avut onoarea a vă raporta în scris și verbal, personalul acestei Brigăzi se află într-o complectă stare de mizerie, lefurile neîndestulătoare față de exorbitanta scumpire de trai din acest oraș, face ca acești funcționari să fie privați uneori chiar de bucățica de pâine necesară. Subsemnatul, care mă diferențiez de aceștia cu 100-250 lei lunar, duc aceleași greutăți alături de subalternii mei și ei știu aceasta și se resemnează alături de mine. Nimeni nu murmură și toți stau la datorie. Ori de aceia vă rugăm Domnule Inspector General, să apreciați ce efect, ce repercusiune și câtă mâhnire a revărsat în sufletele acestor slujbași Dl. Polițai Boruzescu, când intrând în biroul nostru cu un aer de a tot știutor, prima sa întrebare în auzul tuturor a fost să știe unde sunt grajdurile cu caii de curse și cari sunt localitățile în care se găsesc fabricile de brânză ale șefului de Brigadă; am omis a spune că D-sa mai întâi luase cunoștință că nu sunt în localitate, și după ce i s-a comunicat că nu despre subsemnatul se vorbea [că] a[r] fi avut așa ceva, ci despre Dl. șef de serviciu Mărculescu, D-sa nevoind să se dezmintă și păstrând mereu aerul de bine informat, a răspuns că, da, așa este, că a făcut o mică eroare, dar că în toate cazurile nu a greșit, căci și subsemnatul sunt un milionar că, D-sa este bine informat asupra traiului meu luxos în casă și că locuiesc într-un palat somptuos, etc., etc. Și nici aici nu se opresc lucrurile, Dl. Polițai Boruzescu, după inspectarea făcută, cu care ocazie a găsit neregulile pe care le-am arătat, a găsit necesar ca mai întâi să devină publice cele constatate de D-sa și apoi să le comunice Domniei Voastre.

Astfel, Dl. Boruzescu a vizitat câteva familii cunoscute de D-sa și nu știu dacă la toate a făcut această comunicare, știm însă precis și facem dovadă că la una din ele a comunicat toate aceste nereguli, arătându-și și regretul că va trebui să ia măsuri în contra mea.

Deși D-sa începuse, în cele din urmă, să mă compătimească, aceasta nu a fost însă de lungă durată, căci și aci D-sa a reînceput să înșire bogățiile de care dispunem și multe altele.

La capitolul „Agenții speciali de siguranță”.

Deși nu subsemnatul sunt vinovat că personalul nu cunoaște limbi străine, dar pentru un cuvânt mai mult, că referatul D-lui Polițai Boruzescu nu corespunde adevărului, arătăm că: după ce înșiră agenții toți în serviciile ce le îndeplinesc, D-sa spune: „Toți acești agenți, nu cunosc nici o limbă străină”. Nu este exact; atât agentul Șerbănescu Constantin, cât și Marius Popescu, vorbesc binișor limba rusă, iar cel din urmă, pe lângă această limbă, mai vorbește și limbile: germana, italiana și puțin franceza.

Supunând cele de mai sus la cunoștința Domniei Voastre, vă rugăm Domnule Inspector General, să binevoiți a dispune să ni se restituie dosarele individuale Nr. 1.359 și Nr. 1.365, pe care le alăturăm la prezenta, pentru a face dovada cea mai bună că, Dl. Polițai Boruzescu a încercat pe nedrept să dărâme munca și cinstea din cei 12 ani de serviciu ai subsemnatului.

Șeful Brigăzii,

/ss/ C. Movilescu

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 17, filele 96-100verso.

23. 1922 august 18. Scrisoarea lui Nicolae Ștefănescu, comisar în Brigada de Siguranță Tighina, adresată inspectorului Siguranței Generale a Statului din Basarabia, în care semnala unele dificultăți în activitate, în ce privește relațiile de colaborare cu alte autorități.

[18 august 1922]

Domnule Inspector General [al Siguranței Statului din Basarabia],

Subsemnatul, N. Ștefănescu, Comisar la Brig.[ada] de Sig.[uranță] Tighina, cu respect aduc la cunoștința Dv. următoarele:

La Tighina, – pentru anumite fapte petrecute mai înainte, – ca acele săvârșite de Subcomisarul A. Popescu și altele, s-a creat o atmosferă așa de nefavorabilă pentru funcționarii siguranței, încât nu numai că suntem priviți rău, dar în relațiunile ce le avem cu alte oficii, atât militare, cât și civile, acestea nu scapă o singură ocaziune, pentru a ne lua în bătaie de joc.

Astfel, garnizoana a trecut de la vorbă la atitudine, care a devenit vădit dușmănoasă și pretutindeni ești suspectat, întrevăzând în orice acțiune de serviciu, dedesubturi frauduloase.

De unde arestările făcute printre contrabandiști, care erau ai C.M.B. [Comandamentul Militar al Basarabiei – n.a.] asupra cărei trebuia să se răsfrângă răspunderea acestei debandade tolerate, s-a repercutat asupra noastră – aceasta fie din spiritul de castă al armatei, fie din o credință greșită, adică aceia că tot ce este informator, este al Siguranței, în sfârșit, situațiunea este de așa manieră, încât nu mai poate servi – nu funcționa.

Subsemnatul, deși însărcinat cu conducerea biroului de cercetări, a cărei activitate a fost cunoscută și de armată și celelalte autorități, deși muncind intens și cu palpabile rezultate, totuși cei de mai sus persistă în atitudinea lor și ne fac neajunsuri, care au fost raportate fără vreun plauzibil motiv de a ne suspecta, încât trebuie să se curme această situațiune, iar cei ce vor fi vinovați să-și primească pedeapsa.

Pentru cele de mai sus raportate, cu respect vi le supunem aprecierii Dvs., rugându-vă să binevoiți a avea în vedere și trecerea mea recentă în personalul Inspectoratului, prin avansarea Dlui Filon, dispunând să mă prezint la postul unde sunt titular și unde sub directa Dvs. supraveghere ați putea aprecia și cinstea și puterea mea de muncă.

Cu respect,

/ss/ N. Ștefănescu

D-sale, Dlui Inspector Gen.[eral] de Sig. [uranță] Kișinău

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 3063, fila 104-104 verso.

24. [1922]. Notă întocmită de una din subdiviziunile Siguranței basarabene, referitoare la activitatea criminală și teroristă a unor etnici minoritari din Chișinău, constituiți în bande.

[1922]

N O T Ă

Bolșevici, transformați în bande de tâlhari, constituiți în bandă armată cu revolvere și anume: IANCU MOSCOVICI zis Caterinciuc, SLOIM SOLOMON, LEIB-PARAH OSTROVSCHI, SIMCA SIMCOVICI, TOIVI EFIM, ANDREI BURCIUC, EGOR CALINCIUC, STIOPA BURCIUC, FROIM zis FROICA ȘRAIER, METZ, HAIM LEVOV, ARON CATERINCIUC, ROMAN RADLOVSCHI, SERGHEI IVAȘCENCO, SAVA ROTARU, MAXIM RAHMANOV, MIȘCA CHIȘCARU, PROFIR BOTNAR, VANEA SOLOVIEV, IVAN ȘEREMETOV zis Vanica Pecari, STIOPCA DOPCIC, TIMOFEI TERIHOV, SIMION SOLODUHIN, SEMCA din Ucraina, MIȘCA NOS, VOLODEA GRECUL, GRIȘCA BAIER, LEIB FREIGHER, SULIM GOTLIEB, FISCHEL GOLTZMAN, MIHAIL BELOCUPTOV, SIMION STRUNGARU, VOLF CAUȘANSCHI, ABRAM VAISER, PETRE PELIN zis CÂRJĂ, PROCOPIE POSTULOV, ION MEREȘEANU, ȘLOMCA STEINBERG, IȚIC ADLER și alții, încă din anul 1918 populația Chișinăului se găsea sub teroarea armelor ucigătoare a acestei bande de tâlhari, care fără nici un scrupul și chiar în sfida autorităților noastre polițienești, comiteau cele mai îndrăznețe tâlhării, neezitând să răpească chiar și viața liniștiților cetățeni, atunci când setea de sânge ardea sufletul întunecat a acelor criminali.

Și în seara de 3 Februarie 1919, când plumbul ieșit din arma unuia din acești criminali, rostogoli la pământ pe medicul Maior francez Dugusy, omorându-l, asasinând și pe sergentul de oraș Pahonie Ion.

În ziua de 30 Ianuarie 1919, banditul SAVA ROTARU, prins pe când i se făcea percheziție domiciliară de către Comisarul Coliu Stoian și jandarmii Giuca Florea și Belu Ion, această bandă, prinzând de veste, a apărut la momentul oportun în casa lui Rotaru, atacând și făcând uz de revolverele ce în tot momentul îi întovărășea, au rănit grav pe Comisarul Coliu Stoian și pe jandarmul Giuca Florea, luptându-se piept la piept cu Comisarul, l-au pus pe Comisar cu fața la pământ, trăgând cu revolverele și rănindu-l grav cu mai multe gloanțe în cap și corp.

În ziua de 19 Ianuarie 1919, au omorât pe Subcomisarul Măgurele Ion și pe agentul de siguranță Eftimescu Constantin, rănind și pe Subcomisarul Costescu Grigore.

În ziua de 11 Septembrie 1921, pe când un evreu terorist arunca grenadele pe strada Alexandru cel Bun până în strada Bulgară, acest oraș, în acel timp evreul bandit Ruvin Roitman, originar din Moghilev – Ucraina, refugiat, cu încă 5-6 bandiți evrei, au atacat tot mișelește ca și pe Comisarii de mai sus, omorând cu focuri de revolver pe soția agentului de siguranță Antipa Petrov, rănind și pe agentul Antipa Petrov cu focuri de revolver, pe când acesta trecea cu soția pe strada Constantinovscaia.

În anul 1920, a fost omorât cu focuri de revolver și agentul Ciupachin Dumitru, în cartierul de jos, evreiesc.

În anul 1918, a fost omorât în piață agentul de siguranță Stratulat Petre, în timpul când niște indivizi comiteau o spargere.

Evreul Fișel Goțman era gazda criminalilor de mai sus, unde depuneau revolverele și erau păziți pentru a împărți fructul tâlhăriei.

––oOo––

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, filele 635-636.

25. 1926 ianuarie 31. Raportul lui C. Domănescu asupra situației din cadrul Brigăzii de Siguranță Soroca, în momentul preluării conducerii acesteia.

Copie după raportul Serviciului Special de Siguranță Soroca Nr. 487 din 31 Ianuarie 1926, către Inspectoratul Gl. de Sig.[uranță] Chișinău.

––x––

La ordinal Dv. Nr. 1554 din 27 Ianuarie a.c.,

Avem onoare a vă raporta următoarele, cu privire la situațiunea în care am găsit acest Serviciu de Siguranță, fapt ce am raportat cu raportul Nr. 4207/925 și fostului Sub Inspectorat Gl. de Sig.[uranță] Iași.

Un număr de 120 străini stă în acest oraș cu situațiunea neclarificată față de legea Controlului Străinilor, posedând numai buletine de la biroul populației din acest oraș pe care nu se arată că este supus străin și în baza unor asemenea buletine, cutreieră țara ca oricare bun roman.

Imediat am luat măsuri pentru angajarea situațiunii lor, raportând pentru fiecare caz în parte fostului Inspectorat.

În situațiunea acestora mai sunt o mulțime de refugiați care nu posedă nici un fel de documente relativ la situațiunea lor.

Refugiații nu au dosare individuale, lucrările privitoare pe ei sunt clasate pe la diferite dosare, ceea ce face anevoios controlul, control ce este în curs de executare, întrucât pe baza buletinelor date de la biroul populației, fără a se arăta supușenia, mulți s-au stabilit în alte localități din țară.

De asemenea, mulți dintre străini au obținut certificate de naționalitate, fără ca să fie îndeplinit condițiunile prevăzute la art. 52, punctual 2 din legea pentru pierderea și dobândirea naționalității române și aceasta se datorește faptului că predecesorul nostru n-a făcut contestație și nici apel în termen legal pentru nici unul, iar noi am fost pus în imposibilitatea de a-I ataca pe aceste căi, prin faptul că la data când am luat în primire conducerea acestui Serviciu termenele expirase.

Până la venirea noastră aici, n-a[u] existat înființate dosare individuale pentru indivizii cercetați pentru diferite fapte, fișe nefăcute pe câțiva ani în urmă și nici dosare separate pentru: mișcările studențești, secte religioase, organizația monarhistă rusă, uniunea ofițerilor de rezervă, liga Culturală evreiască, sindicatul muncitoresc, informațiuni externe, prevenirea și aplanarea conflictelor [de] pe Nistru, mișcarea comunistă, antisemită, etc., etc., așa că corespondența privitoare era clasată la diferite dosare în arhiva generală pe ani, ceia ce face anevoios a se putea cunoaște toate lucrările privitoare.

Am înființat dosarele vorbite (mai sus – n.a.) și încă suntem în curs de executare, urmând a culege lucrările din diferite dosare după anii din urmă și formarea fișelor.

Starea în care am găsit lucrările se datorește faptului că, la acest Serviciu n-a fost un șef care să funcționeze mai mult, serviciul fiind condus mai mult de Sub Comisari.

În acest județ avem mai multe Colonii evreiești, unde există un focar de propagandă Comunistă și contra religiei de stat, așa că, se impune să avem un control riguros de supraveghere prin aceste Colonii și prin comunele populate numai de ruși de origine.

În acest colț al Basarabiei, la marginea Nistrului, rolul nostru este destul de important în ceea ce privește chestiunile care interesează Siguranța Statului și deci ni se impune o muncă titanică și pentru ca să aducem roadele dorite în interesul Siguranței Statului, așa cum dorința D-stre este, avem absolută nevoie ca personalul acestui Serviciu să fie complect și înlăturați [pe] acei ce au rea voință la Serviciu.

După cum am avut onoarea de a raporta Dv. cu raportul Nr. 477 din 31 Ianuarie a.c., în acest oraș există nouă auto, transport care fac[e] cursa cu pasageri de la Soroca la gările: Florești, Bălți și Drochia, și conform ordinului Nr. 7.282/925 al Diviziei 14 Inf.[anterie] am înființat un control al pasagerilor, atât la sosire, cât și la plecare, care sunt trecuți într-un registru înființat expres, cu care modalitate cei suspecți în oraș îi pun în supraveghere, iar care pleacă îi semnalez autorităților respective.

Se simte nevoia ca să înființăm în județ centre, mai cu osebire prin Coloniile evreiești din Comunele de pe malul Nistrului, unde să instalăm câte un agent de Siguranță.

În sectorul nostru avem ca poliții de frontieră: Ataki (actualmente Otaci – n.a.), Iarova, Soroca și Poliția gării Ocnița.

Totodată, anexăm un tablou în care se cuprinde personalul acestui Serviciu.

În vederea celor ce preced, vă rugăm să binevoiți a ne aproba următoarele:

1) La acest Serviciu, titular Șef este Dl. Murgău Liviu, care se găsește suspendat pentru faptele comise în Transilvania, iar după cum se constată din adresa Cabinetului II de instrucție al Trib.[unalului] Soroca cu Nr. 2.633/925 după care anexăm copie, are deschisă acțiune publică pentru faptul de abuz de putere și luare de mită și deci, pentru acest fapt, pentru prestigiul său și al acestei instituții, chiar dacă este achitat, n-ar mai putea funcționa la acest Serviciu.

În vedere că, subsemnatul s-a instalat cu familia în acest oraș, distrugându-mi gospodăria ce [o] aveam la Cetatea Albă, prin detașarea la acest Serviciu și în vederea faptelor Dlui Murgău și care nu este familist, vă rog să binevoiți a dispune ca subsemnatul să rămână definitive la acest Serviciu, unde mi-am format informatori care îmi aduc știri din județ și de peste Nistru, în legătură cu interesele Siguranței Statului, iar Dl. Murgău să fie mutat la Cetatea Albă, asigurându-vă că voi munci fără preget în interesul Siguranței Statului, așa cum dorința Dv. este.

2) Agenții de Siguranță acoperiți, prevăzuți la Nr. 17, 18 și 19 (din tabelul cu funcționarii acestui Serviciu, vezi fila 5 din același dosar – n.a.), care lucrează sub ordinele Direcției Gle a Sig.[uranței] Statului, dacă nu există în Județul nostru să fie trimiși la acest Serviciu pe care să-I instalez la Centrul unde se simte nevoia în Județ.

3) Să mi se complecteze postul de Comisar ajutor cl.[asa] II pentru care post am recomandat la fostul Sub Inspect.[orat] Gl. de Sig.[uranță] Iași pe Impiegatul Mihăescu Nicolae de la acest Serviciu cu raportul Nr. 353 din 21 Ianuarie a.c.

4) Comisarul ajutor cl.[asa] II Dornescu Dinicu de la Poliția punctului Soroca, care n-are nici o activitate, punctual fiind închis, să fie însărcinat cu controlul persoanelor care sosesc și pleacă cu automobilele din oraș, ținându-ne la curent zilnic cu persoanele suspecte ca să le putem ține în supraveghere, întrucât numărul ofițerilor de poliție de la acest Serviciu este foarte restrâns față de cerințele Serviciului.

5) Postul de translator de la Poliția Portului Soroca să fie trecut la acest Serviciu.

6) Întrucât la Poliția Punctului Iarova sunt doi sergenți de Poliție, să fie trecut la acest Serviciu un Sergent de oraș, împreună cu locul său, deoarece la acest Serviciu se simte nevoie de Sergenți de oraș, având zilnic în cercetări diferiți indivizi veniți de peste Nistru, în mod fraudulos.

Șeful Serviciului,

/ss/ C. Domănescu

p. Conformitate,

Impiegat,

/ss/ N. Mihăescu

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 42, filele 6-8.

26. 1926 mai 18. Raportul lui Z. Husărescu prin care informa Bucureștiul că autoritățile franceze l-au decorat cu ordinul Legiunii de Onoare în gradul de Cavaler, „pentru serviciile aduse cauzei aliaților la Nistru”.

Domnule Director General [al Poliției și Siguranței Statului],

Avem onoare a raporta că în ziua de 11 Mai a.c. [1926], orele 12 a.m., Dl. Seguineau, Consulul francez din localitate (Chișinău – P.M.), mi-a remis din partea guvernului francez, insignele și decretul Nr. 32.829 din 27 Februarie 1926, al ordinului Legiunii de Onoare în gradul de Cavaler, motivând aceasta ca recompensă „pentru serviciile aduse cauzei aliaților la Nistru”.

Solemnitatea remiterii acestei distincțiuni onorifice a avut loc la Inspectorat în fața personalului nostru superior.

Raportându-vă cele ce preced, cu onoare vă rugăm să binevoiți a interveni să mi se acorde cuvenita autorizație de a purta această decorațiune.

Se anexează copie după decretul Nr. 32.829/926 și cuvântarea citită de Dl. Consul Seguineau cu ocazia acestei solemnități, cum și copie după răspunsul nostru.

Inspector General,

[/ss/ Z. Husărescu]

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 2915, fila 61.

27. 1927 iunie 29. Demersul lui D. Husărescu, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail, în care solicită, organizarea unui Serviciu de Siguranță la Ismail, în baza Brigăzii pe care o conducea.

Brigada de Siguranță Ismail 19 Iunie 1927

către

Inspectoratul General de Siguranță Chișinău

Brigada de Siguranță Ismail, având reședința în capitala județului, toate delegațiile pentru cercetări și urmăriri în tot Județul, de la Ministerul de Interne, Direcțiunea Siguranței Generale, Inspectoratul General de Siguranță al Basarabiei și Serviciile de Siguranță din Țară, precum și instituțiile militare cu care colaborăm, trimit spre executare acestei Brigăzi.

De asemenea, celelalte autorități superioare din Țară și județele străine din serviciul nostru, pentru aceleași chestiuni se adresează numai acestei Brigăzi.

Cu ocaziunea aducerii la îndeplinire a ordinelor și cererilor autorităților mai sus arătate, cele mai multe cazuri de cercetări și urmăriri fiind în raza celorlalte Brigăzi secundare din Județ, cazuri cari de cele mai multe ori reclamă absolută discrețiune spre a nu se deruta mersul cercetărilor conform ordinelor superioare primite, suntem nevoiți a instrumenta în raza lor fără a mai cere avizul Șefilor acelor Brigăzi.

Din această cauză, mai întotdeauna întâmpinăm dificultăți și nemulțumiri din partea Șefilor acestor Brigăzi cari consideră ca o jignire faptul că noi instrumentăm în raza lor fără a le cere avizul, chiar toți protestând și interzicându-ne prin adrese acest lucru, luând chiar dispozițiuni ce stingheresc mersul cercetărilor noastre în interesul instituțiunii după cum am arătat prin raportul nostru Nr. 1100 din 4 Aprilie 1927.

Pentru motivele arătate și bunul mers al Serviciului, cerem a interveni locului în drept, pe de o parte, spre a se mări personalul nostru și înființa Serviciu de Siguranță la Ismail, capitala unui județ mare, cu încă 5 orașe în rază, cum este aproape în toate capitalele de Județe din Țară, iar pe de altă parte să binevoiți a interveni ca subsemnatul să fiu înaintat la gradul de Șef de Serviciu, ca unul ce îndeplinesc condițiunile și am vechimea în serviciu și în grad și a fi însărcinat cu conducerea acestui Serviciu la Ismail.

În asemenea caz, vom avea posibilitatea de a ne impune autoritatea în ce privește serviciul nostru și cerințele lui asupra celorlalte Brigăzi, vom putea instrumenta și în raza lor, putând contribui cu eficacitate la bunul mers al serviciului, mai ales aici în Sudul Basarabiei, unde curentele subversive sunt atât de numeroase.

Șeful Brigăzii,

/ss/ D. Husărescu

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 2914, file 215-215 verso.

28. 1929 martie 18. Intervenția Comandamentului Corpului 3 Armată în favoarea menținerii lui D. Husărescu la șefia Brigăzii de Siguranță Hotin.

Copie după raportul Comandamentului III Armată Nr. 189 din 18 martie 1929, către Marele Stat Major, Secția II-a.

–000–

Urmare la Nr. 1267 din 24 Octombrie 1928, am onoare a raporta că Divizia 12-a cu raportul Nr. 932 din 7/III a.c., – arată că deși în urma intervenirii făcute de D-vstră, s-a revenit asupra mutării șefului Brigăzii de Siguranță Ismail, Dl. D. Husărescu, totuși la finele lunii Februarie a.c., – a primit un nou ordin de mutare la Inspectoratul General de Siguranță Chișinău, ca urmare probabil a intervenției acelorași persoane interesate.

Comandamentul Diviziei 12-a care este ținut a colabora într-o strânsă armonie cu organele Siguranței, consideră că această mutare este cu totul inoportună pentru următoarele motive:

1) Șeful Brigăzii de Siguranță, funcționând de 8 ani în această regiune, cunoaște bine atât starea de spirit a populației, sub toate aspectele, cât mai ales elementele suspecte, din cauza atitudinii și manifestărilor din trecut.

2) În regiunea de sud a Basarabiei, cu o populație așa lipsită de coeziune și cu aspirațiuni divergente care s-au afirmat în timpul rebeliunii din anul 1924 („răscoala” de la Tatar-Bunar – n.a.), se impune o continuitate de lucru cât mai largă în serviciul de Siguranță.

3) Schimbarea șefului de Siguranță tocmai la această epocă, când spiritele sunt în continuă fierbere și când se impune mai mult decât oricând o supraveghere vigilentă a elementelor suspecte, cred că nu este bine venită. Oricât de capabil ar fi înlocuitorul, este imposibil a se identifica cu această stare de spirit într-un interval scurt.

4) Dl. Husărescu, șeful Brigăzii de Siguranță Ismail, în decursul activității sale de 8 ani, a dat dovadă unei activități spornice în domeniul Siguranței Statului, după cum am arătat în mod detaliat în raportul Nr. 1267/928.

Pentru motivele arătate mai sus și în interesul ordinii și Siguranței teritoriului, cu onoare rog a aprecia dacă nu este cazul a se interveni pentru revocarea mutării sale.

Comandantul Corpului III Armată,

General de Divizie,

/ss/ Scărișoreanu

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 2914, filele 36.

29. 1930 martie 9. Memoriu întocmit de Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei române, privind situația din Basarabia, rezultat în urma cercetărilor efectuate de Serviciul Secret.

9 martie 1930

M.[arele] S.[tat] M.[ajor]

S.[erviciul] S.[ecret]

Am onoare a depune alăturat memoriul asupra situației din Basarabia, ca rezultat al cercetărilor făcute în această parte a țării.

Șeful Serviciului Secret

M. Moruzov

Asupra situației din Basarabia au apărut în ultimul timp diverse comentarii, unele cu caracter destul de alarmant, ca să provoace îngrijorare în toate cercurile din țară și anumite impresii în străinătate.

Pentru lămurirea acestei chestiuni am întreprins personal cercetări pe întreg teritoriul acestei părți de țară, ajutat de o echipă formată din cei mai buni agenți ai acestui serviciu și ca cercetarea să fie cât mai completă am apelat la toate sursele informative, vizând în special elementele și grupările locale în posibilitatea de a ne furniza datele necesare acestei cercetări.

Astfel, am luat contact cu membrii mai importanți ai partidelor din opoziție, cu elemente a diferitelor categorii sociale, ca proprietari, industriași, negustori, cât și cu corespondenții de ziare. O atenție deosebită am dat și funcționarilor publici, preoților, corpului didactic, magistraților cât și organelor informative civile și militare, îndeosebi ale Siguranței statului.

Cele obținute din toate aceste surse au fost verificate de către echipa specială și fiecare caz în parte, în mod suplimentar, controlat personal și de mine.

În cercetarea întreprinsă nu m-am mărginit numai să înregistrez cele constatate, ci am căutat să aprofundez chestiunile, studiind faptele cât și cauzele în toată complexitatea lor.

Bazat pe acest material informativ verificat, situația din Basarabia se prezintă astfel:

De la realipirea acestei provincii, au urmat trei faze bine distincte:

I-a) a entuziasmului național, care a ținut până la înfăptuirea actului unirii;

a 2-a) a organizării administrative, înfăptuite la adăpostul stării de asediu;

și a 3-a), actuala, a trecerii la situația normală prin ridicarea stării de asediu.

Asupra fazei I-a, nu este nimic de comentat, decât ca act istoric.

Faza a 2-a trebuie să fie examinată cu toată obiectivitatea, pentru ca să ne putem da seama de repercusiunile și asupra populației locale, deoarece în Basarabia, această perioadă de reorganizare și consolidare administrativă, așa cum s-a făcut, ne-a adus cel mai mare rău, căci în acest timp, prin cele petrecute acolo, s-a săpat o prăpastie între noi și basarabeni.

Explic:

Guvernele care s-au succedat, preocupate de chestiuni fundamentale în reorganizarea noastră ca stat, au neglijat starea de fapt ce se crea, fără știrea lor, în această provincie, căreia I se cereau numai majorități în alegeri, în urma cărora localnicii comunicau doar știri liniștitoare asupra stărilor din această provincie, pe când în realitate se petreceau următoarele:

La realipirea acestei provincii, în Basarabia au fost trimiși – la întâmplare – ca funcționari, oricine.

Făcând o statistică a acestor elemente, am fi foarte mulțumiți dacă 10% din ei și-ar fi îndeplinit în mod conștiincios datoria. Restul însă, în unire cu elemente locale, de aceiași categorie, au format pur și simplu asociații, și abuzând prin funcțiile ce dețineau, au comis abuzuri, au discreditat și pe cei din restul regatului, lăsând și urme adânci de nemulțumire în populație.

Nu e locul să înșir tot ce s-a comis, readu doar câteva cazuri tipice, unul constatat acum la Ismail:

Un perceptor a fost prins operând cu două feluri de registre. Unul cu chitanțiere de control, oficiale, altele false. După un timp, pe bază de garanții, a fost pus în libertate. Actualmente, el colinda satele și amenință pe locuitorii care au reclamat să revină asupra unor declarații, căci, zice el, în curând se va aplica din nou starea de asediu, el va reveni la postul său și îi va aranja așa cum știe el.

Un alt caz:

Actualul atașat militar la Constantinopol, maiorul Chiriacescu, mi-a istorisit următoarele în 1928, în prezența domnului colonel [Alexandru] Glatz (1882-1952, șeful Secției a II-a Informații din Marele Stat Major al Armatei române – n.a.):

„Am fost căsătorit cu o basarabeancă, fiica unui fost înalt demnitar la Curtea Imperială Rusă, care trăiește acum la proprietatea sa din județul Soroca. Cu ocazia unei vizite făcute acestuia, mi s-a plâns că jandarmii l-au ridicat, din curtea proprietății, cantități mari de finețe, fără nici o discuție și plată. Înapoindu-mă la București, am adus cazul la cunoștința ministerului, care a ordonat o anchetă. Cu o zi înainte de a se trece la cercetări, s-au prezentat jandarmii noaptea la d-sa, spunându-i: dacă nu va retrage declarația, i se va da foc casei și nici d-sa nu va scăpa cu viață. A doua zi, înaintea autorității a renunțat nu numai la reclamație, dar ceva mai mult, a făcut apel la mine ca să nu mai fac demersuri, căci ăl expun la consecințe distrugătoare”.

Ce a determinat pe jandarmii, grade inferioare, să facă abuzuri nu știu, dar știu că comandantul companiei de pe atunci al județului Soroca, dispune azi de câteva milioane și bazat pe faptul că am fost colegi de liceu, mi-a oferit 500.000 lei, ca să intervin pentru avansarea sa, în mod excepțional, la gradul de maior.

Un alt caz:

O cunoștință de-a mea, după o ședere de 2 ani ca preceptor în Basarabia, s-a înapoiat cu o avere care m-a minunat.

Cazului de la Tatar Bunar („răscoala” care a avut loc în perioada 12-18 septembrie 1924 – n.a.) s-a dat numai o importanță unilaterală, trecându-se peste cauze care și ele prezentau o deosebită importanță. Expun aici informații care evidențiază și o latură a abuzurilor comise în această împrejurare, tolerată și acoperită deci, la mijloc fiind și altele mai mari, care nu permiteau evidențierea lor.

În chestia abuzurilor săvârșite în Basarabia, Marele Stat Major în diferite rânduri, a fost nevoit să intervină ca să pună capăt unor anumite fapte abuzive.

De exemplu:

Locuitorii riverani nu-și puteau adăpa caii în Nistru pentru că întârziaseră să are zeci de hectare pentru comandanții companiilor de grăniceri; nu puteau muia cânepa, până când nu isprăveau de treierat pentru aceiași comandanți; nimeni nu avea posibilitatea să viziteze cetatea de la Soroca, căci acolo tot comandanții grănicerilor țineau crescătorii de râmători; pescarii de la Vâlcov și din întreaga regiune nu mai puteau pescui deoarece nu mai erau în stare să satisfacă nenumăratele cereri ale comandantului plutonului de grăniceri local, care nu se mulțumea câteodată nici prin a primi minimum 50-60.000 lei lunar ce se stabilise. După ce ofițerul a fost mutat și trimis înaintea judecății, s-a constatat că i s-a dat 1.560.000 lei într-un singur an, bani storși prun diverse sisteme, de la pescari.

Mi-a fost penibil să asist când președintele Cooperativei „Morun” din Vâlcov (cooperativă care dispunea de un capital de 22.000.000 lei), s-a dezbrăcat și mi-a arătat urmele adânci lăsate de bătăile suferite atunci când a încercat să reclame cazul expus celor în drept. Ca încheiere asupra acestui capitol, mai e de relevat și următoarea chestiune importantă:

Serviciul de Siguranță al Statului din Basarabia a cărui menire era, mai ales aici, să vegheze asupra întregii situații din această provincie, a abandonat înalta sa menire și invidios de afacerile rentabile ale altora a încercat să bată recordul în această materie.

Insinuările, ticluirile, provocările au luat proporții fantastice, a căror faimă a trecut și peste hotare, cu deosebire în cazul tipic cu proclamarea Marelui Duce Chiril, ca Împărat al Rusiei.

Faptul s-a petrecut astfel:

La Chișinău s-a înjghebat o grupă de provocatori, în frunte cu refugiatul rus Acațatov. Siguranța locală a emis un act, următor căruia, aceștia ar fi venit din Rusia în secret și ar aparține unei mari organizații naționaliste locale, cu scop de a proclama pe Marele Ducele ca Împărat al Rusiei.

Înarmați cu actele Siguranței, această grupare, pe lângă care s-a atașat și un preot originar din Basarabia, purtătorul unei icoane zisă făcătoare de minuni și adusă special din Rusia, în realitate însă sustrasă din casa unei văduve din Chișinău, au plecat la Nisa, unde s-a citit Marelui Duce proclamarea ticluită, de Împărat al Rusiei, încredințându-i-se și icoana în chestiune, obținându-se cu această ocazie o însemnată sumă de bani.

În posesia acestui document, Marele Duce s-a adresat Curții Regale a Marii Britanii, cerând sprijin pentru o eventuală înfăptuire. Curtea britanică a cerut informații la Intelligence Service, care, procedând la verificare, a constatat cele de mai sus.

Oricine a avut nevoie să procure acte, aranjări de refugiați, de traficat refugiații sau să îndeplinească vreo misiune în interesul altor state, s-a adresat Siguranței din Basarabia, de care a fost servit cu prisosință.

Ca să evidențiez modul cum a funcționat centrala acestui serviciu din Chișinău, adică Inspectoratului General de Siguranță de sub conducerea dlui Husărescu, redau și următoarele date, de extremă importanță:

Cu ocazia prinderii spionului Tibacu, de către grăniceri, acesta a declarat:

„Inspectoratul de Siguranță din Basarabia, de fapt, a fost condus de G.P.U. din Odessa, iar activitatea acestui serviciu se expunea în scris și de regulă în trei exemplare: unul se trimitea la București, altul pentru arhivă și al treilea se trimitea la G.P.U. din Odessa”.

Din cercetările întreprinse s-a constatat că:

Spionul Caraman îndeplinea funcția de subșef al biroului de informații pentru Rusia la acest Inspectorat;

Cernah, un însemnat funcționar al G.P.U. din Odessa, figura ca agent la Chișinău;

Crainic, subșeful Serviciului de spionaj al frontului de Est, depinzând de G.P.U. din Odessa, a venit la Chișinău conducând personal serviciul său din chiar biroul Inspectoratului de Siguranță din localitate și asta în calitate de funcționar al statului nostru.

S-a constatat că tot G.P.U. din Odessa scotea la Chișinău un ziar „Utro”. figurând aici sub tutela altora, dar care de fapt era oficiosul lor condus de Stainhaus, tot de la G.P.U. Acesta, după verificările făcute, a figurat și el ca funcționar al Siguranței din Chișinău.

S-a mai constatat că secretarul comisiei mixte, comisarul Angica de la același inspectorat, era tot agentul lui G.P.U., nu mai notez alte elemente ca dactilografi etc., recrutați la Chișinău, apoi răspândiți și în alte regiuni, așa cum a fost trimis Tibacu la București, socotit ca de prisos la Chișinău.

Rezultă deci, că aproape în total, personalul de Siguranță din Basarabia, deși salarizat de statul nostru, nu era în realitate decât o secție a G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru.

Din dosarele Marelui Stat Major ar reieși acum explicația faptelor că oamenii urmăriți de serviciile de informații militare, la care s-au găsit arme explozibile, conducători de case de spioni, curieri, etc., găseau ocrotirea la acel Inspectorat. Menționez între altele cazul de la Jarova, unde cei urmăriți s-au înapoiat cu acte de la Siguranță, astfel că de ei să nu se mai poată atinge nimeni.

Ani de zile trupele noastre din Basarabia nu s-au putut bucura de concedii, ba chiar am fost nevoiți să recurgem și la concentrări și chiar la mobilizări deghizate, bazați pe anumite știri alarmante, date de acest inspectorat de siguranță, sigur emanate de la G.P.U. și transmise prin acest organ informativ al statului, cu scop:

Să ne țină sub o continuă încordare, provocând nemulțumire printre trupe și corpul ofițeresc, care nu s-a putut bucura de concedii, ani de zile;

Să se influențeze masele pentru formarea unui anumit spirit în sânul populației, prin aplicarea măsurilor excepționale; în fine

Să se formeze o anumită opinie în cercurile externe – cu consecințe dezastruoase, mai ales din punct de vedere al creditului nostru extern și al întregii noastre vieți economice, în general.

Actuala fază, prin care trece Basarabia, după ridicarea stării de asediu, o putem denumi – faza lichidării trecutului – prin trecerea la starea normală, sub toate raporturile.

Odată cu această fază, era firesc să se ridice două chestiuni:

Reacția maselor din cauza faptelor petrecute;

Ca toate organizațiile conspirative să iasă la iveală și să treacă la acțiuni fățișe.

În legătură cu prima chestiune, au urmat unele incidente, care au fost, cred date uitării, că deși pământul Basarabiei a făcut parte din teritoriul pe care s-a desfășurat o acțiune revoluționară, totuși, exceptând elementul minoritar, moldoveanul basarabean a păstrat și păstrează aceleași mari calități moștenite de la strămoși, între altele, plăcerea de a se răfui la timp cu cei ce l-au făcut vreun rău, ca apoi, repede, să uite modul cum s-au desfășurat aceste manifestații, ele aproape n-au prezentat o importanță deosebită.

Am fost mișcat văzând cum tinerii moldoveni din Basarabia, în cântece și urale, însoțiți de părinții lor, se prezentau cu zile întregi mai înainte la cercurile de recrutare, pentru ca să-și facă datoria de ostași ai țării; în toate gările mici sau mari, o lume imensă era adunată, atât ziua cât și noaptea, ca să-și petreacă copiii, rudele ori pe prietenii lor, care plecau să-și dea, fără șovăială, tributul pentru apărarea țării.

În ceea ce privește partea a doua, chestiunea trebuie să fie examinată cu toată seriozitatea și să i se dea toată importanța cuvenită, căci tot răul real ce-l reprezintă pericolul de astăzi rezidă tocmai aici.

Este vorba de acțiunea comunistă.

Din cercetările întreprinse, pot afirma că, sub acest raport, în Basarabia nu există comunism, căci dacă ar exista, aceasta ar însemna că ideea principală comunistă este predominantă și în jurul ei se dă lupta pentru realizarea acestui principiu, ori, aceasta nu există.

Există însă altceva și anume, comuniștii, de diferite categorii, pe care ăi voi enumera și care dacă deocamdată nu reprezintă o mare forță, dar prin forma în care acționează, cât și prin sistemele la care recurg, pot provoca acțiuni din cele mai dăunătoare în ceea ce privește ordinea și siguranța însăși a statului nostru.

În Basarabia există trei categorii de comuniști:

Comuniștii huligani, produs, îndeosebi al vieții din trecut a stăpânirii rusești și părtași activi în acțiunile din perioada revoluționară;

Muncitorii propriu-ziși de la orașe, care sunt îmbibați de aceste idei; și

Cea mai importantă categorie a tineretului comunist, format, îndeosebi, din evrei de ambele sexe care, prin modul de organizare, prin îndrumarea sistematică, cu care sunt pregătiți, cât și prin modul cum se manifestă, reprezintă o forță capabilă să se dezvolte și să înfăptuiască anumite acțiuni în conformitate cu programul revoluționar al Internaționalei a III-a, influențat de
principiile lui Buharin.

Categoria I-a este formată din trântori, din cei certați cu justiția sub diferite forme ca: participanți la acțiuni revoluționare, agitatori, spioni tâlhari etc., iar numărul acestora se ridică la circa 2.000, în întreaga Basarabie.

Categoria a II-a e alcătuită din muncitori, în sânul cărora a predominat întotdeauna anumite idei de nuanțe socialiste și al căror număr se ridică în Basarabia la circa 3.000.

Categoria a III-a, a tineretului comunist, e reprezentată din punct de vedere numeric, prin circa 10.000.

Atât huliganii, muncitorii, cât și tineretul comunist sunt recrutați din elementul orășenesc. Elementul de la sate însă nu este contagiat și cu greu se poate acapara, date fiind însăși condițiile de viață caracteristice elementului sătesc, care sunt în contradicție completă cu ideologia bolșevică și au ca dovadă lupta ce se dă în Rusia între ideea comunistă și principiul conservativ de viață al sătenilor.

Urmează deci, să descriu activitatea comuniștilor la orașe, în situația de astăzi.

Programul lor de activitate și transpunerea în practică a ideilor lor pe teritoriul Basarabiei, evolutiv, este următorul:

La început, această activitate consta în înjghebarea la orașe de nuclee comuniste, sub orice formă și cu efecte diverse. În ultimul timp însă, s-a trecut la sistematizarea acestor organizații, în care se instruiesc, conform celor mai perfecte sisteme, contingente întregi de luptători, pentru promovarea programului integral comunist.

Cea mai mare importanță ce o dă tehnica de organizare a partidului comunist constă în acapararea tineretului, care, prin flexibilitatea și ușurința judecății, constituie elementul cel mai necesar pentru a lupta cu entuziasm întru desfășurarea ideilor bolșevice. Elementul predominant, care formează tineretul comunist, îl dau evreii, cu 85%.

Explicația acestui fapt este că tot acest element în Rusia actuală reprezintă factorul de căpetenie, în ce privește rolul de conducere al noului stat sovietic și cum mulți din evreii basarabeni au rude și prieteni în Rusia, cu care se găsesc în corespondență, aceștia le trimit știri din cele mai optimiste de acolo, însoțite de fotografii reprezentându-l în marile lor funcții, ca militari superiori etc., având alăturați și nelipsiți dolari, puși la îndemână de serviciul de propagandă sovietic. Aceasta a făcut să se trezească în sânul elementului tânăr, în opoziție cu cei bătrâni, speranța că într-o zi vor deveni și ei viitori comandanți, comisari, diplomați etc., deci iluzii care prind și sunt ușor de menținut, în fața realității deja înfăptuite în statul sovietic.

Școlile secundare evreiești din Basarabia, sub îndrumarea unora din profesori, constituie adevărate pepiniere pentru recrutarea acestor elemente și nu la puțini din ei această idee începe să ia formele fanatismului. Tot din rândul acestor tineri, ai tineretului comunist, se recrutează și cei mai abili spioni, în slujba statului sovietic. Dau ca exemplu cele petrecute acum doi ani, când s-a descoperit o organizație vastă de spionaj și din cercetările făcute s-a constatat următoarele:

Nisim Boi, student evreu, însoțit de un specialist trimis de Serviciul de spionaj militar din Moscova, în prejma încorporării contingentului, au sosit la Chișinău și au ales din sânul tineretului comunist cele mai bune și devotate elemente. Aceștia, în momentul repartizării la diferite unități, au primit anumite însărcinări în materie de spionaj și prin acestea au reușit să procure acestui serviciu de spionaj, interesante informații cu caracter militar.

Deci, pe lângă pericolul că acest tineret comunist e recrutorul elementelor noi de propagandiști, de ațâțători etc., el mai constituie, paralel cu aceasta și o adevărată armată de spioni, fanatici, care au misiunea de a procura orice informații pentru nevoile statului sovietic.

Sistemul de propagandă prin radio constituie încă un mijloc de propagandă și de ațâțare.

Comuniștii, pentru ca să-și valorifice existența și ca o încurajare a altor elemente îndoielnice – au trecut la fapte – în ultimul timp prin demonstrații la Chișinău, Ismail, Bălți și Soroca. A rezultat deci, că nucleele lor principale se află la orașe și la aceste mișcări au participat numai dintre orășeni, lipsind elementul sătesc.

În programul lor de acțiune, este prevăzut ca aceste nuclee să se răspândească treptat în târgurile din Basarabia, de unde apoi să-și întindă antenele și la țară; sub diferite forme, care deși în fond sunt în contradicție cu ideologia comunismului, totuși să provoace, cu orice preț și la momentul oportun, acțiuni pentru anumite scopuri urmărite de U.R.S.S.

În primul rând, prin toată acțiunea tacticii emanate de la serviciul de propagandă al Internaționalei a III-a, sunt vizate regiunile locuite de minoritari, de preferință cele cu clement rusesc, ucrainean, cât și cele cu elementul bulgăresc, masat în sudul Basarabiei.

Manifestările desfășurate în orașele mai principale, prin forma luată, au indignat în mod firesc opinia publică și mai ales acolo unde autoritățile locale n-au procedat cu severitate impusă în asemenea împrejurări. A impresionat adânc faptul că la Soroca, prefectul județului a stăruit ca cei doi elevi ai liceului israelit să nu fie dați în judecată, prinși lipind afișe revoluționare prin oraș.

Presa a început să descrie pericolul apărut.

În mod surprinzător, însă, în momentul când se dezbătea chestiunea, ziarele au început să publice, din surse oculte și știri alarmiste, iar concomitent cu ele, Basarabia a fost inundată de manifeste incendiare. Presa a interpretat aceste manifestații ale comuniștilor în sensul că ele ar fi premergătoare unui atac iminent al satului sovietic, care, în acest scop a și început să-și concentreze spre Nistru trupe numeroase.

Deci, pe când nucleele comuniste din Basarabia porneau la demonstrații – bazate pe propriile lor forțe – desigur împinse la acest atac și de către Soviete, au avut ocazia să profite și de campania electorală, și mai ales prin apariția știrilor alarmiste. Aceste nuclee au găsit, astfel, momentul cel mai prielnic ca să întreprindă imediat cea mai viguroasă acțiune pentru a putea acapara cât mai mulți partizani.

Redau un fapt:

Un muncitor din Ismail, originar din Tulcea, întâlnindu-mă aici și cum în fond este un om corect sufletește, mi-a mărturisit că, într-o zi, a fost întâlnit de un comunist localnic, care având cu sine o serie de ziare ce conțineau articole despre un inevitabil atac sovietic, i-a spus: „Iată ce scriu ziarele burgheze. Peste câteva zile, deci, Basarabia va fi eliberată de Armatele Roșii. Tu ce faci? Ești cu noi sau contra noastră și în acest caz, să te scriu pe lista neagră”.

În urma știrilor alarmiste publicate prin ziare, a urmat o adevărată panică printre elementele productive, proprietari, comercianți și industriași și dat fiind că în aceste locuri s-a mai desfășurat nu de mult un atac revoluționar, cu toate grozăviile inerente lui, această panică a produs, cum era firesc, adevărate dezastre bănești care au zdruncinat adânc întreaga viață economică a acestei provincii; efectele ei, încep să se resimtă acum și în restul țării.

În Basarabia, mulți proprietari, negustori, industriași, au început să lichideze grăbit afacerile lor, iar de la bănci să-și ridice depunerile.

La București chiar, au început să se resimtă grav urmările acestui fapt. Mai înainte de el chiar, îndeosebi la noi, se resimțea lipsa unui credit larg și pe termen lung. Acum, această panică a provocat o nouă lovitură, o nouă stagnare în dezvoltarea economică, cu tot cortegiul ei de nenorociri.

Banca Marmoroș Blank a fost asediată de deponenți, restituind peste 700.000.000 lei. La fel se face și la alte bănci.

Nu știu dacă Siguranța sau alte organe informative au stabilit de unde și cum a pornit semnalul acestei alarme, în orice caz însă, credem că dacă n-a fost la mijloc și tactica statului sovietic, în mod precis însă, de pe urma acestui sistem de panică, au putut să profite țările, care sunt interesate în a ne lovi îndeosebi din punct de vedere economic și politic.

Mai e de relevat că pe teritoriul Basarabiei se dau acum lupte electorale. De câteva luni se succed alegerile și cum era și firesc, s-a ivit prilejul să se răscolească durerile trecutului, cât și marile nevoi actuale. S-au scos la iveală și s-au exploatat de către grupările politice, toate abuzurile, toate nedreptățile, justificate sau nu; dar mai ales, a fost ațâțată populația pe baza noilor impozite; și a accentuat, prin aceasta, starea grea în care se găsește populația de peste Prut, care ani de zile a suferit de secetă, se află plină de datorii și, din cauza scăderii actuale de prețuri la cereale, ea nu s-a putut încă vindeca atâtor ani vitregi.

Cu această ocazie, unele grupări politice pe seama cărora s-a aruncat, cu drept sau fără, o serie de învinuiri, n-au putut să-și desfășoare propaganda electorală.

Au avut loc incidente numeroase ca: izgonirea din sate, de la secțiile de votare etc., incidente obișnuite în luptele electorale, care însă, în loc să fie luate ca atare, au fost denaturate, în sensul că ele ar fi fost efectul acțiunii comuniste etc.

Redau un fapt:

Șeful unui partid politic din Ismail mi-a afirmat că, în satul Vaisal, locuitorii cu steagul roșu ar fi manifestat prin sat și la secția de votare, clamând lozincile revoluționare. Acest lucru mi l-au afirmat și cei de la siguranța locală.

Această chestiune importantă, cercetând-o la fața locului, am constatat că locuitorii și-au făcut un steag lipind afișe de culoare roșie, pe care au desenat steagul Partidului Național-Țărănesc, un cerc (roată), cu care au manifestat în adevăr prin sat strigând însă „Trăiască Partidul Național-Țărănesc”, etc. Că așa a fost, reiese chiar din expunerea magistratului care a prezidat alegerile. Acesta mai arată că a fost impresionat de modul cum s-au desfășurat alegerile din raza sa, ca liniște și ordine.

Întrebând apoi atât pe șeful partidului local, cât și șeful siguranței pe ce și-au bazat afirmația lor, dacă a asistat vreun agent sau cineva la aceste afirmații etc., s-a răspuns că nu, și că torul se mărginește la: „așa am auzit vorbindu-se”.

Tot știrile alarmiste au dat loc să se răspândească pe întregul ținut al Basarabiei tot felul de versiuni cu caracter de actualitate, fie semănând îngrijorare, fie ca să se impresioneze anumite cercuri, asupra unor tendințe periculoase.

Astfel, la Călărași (Lăpușna) s-a spus că o femeie ar fi mărturisit stăpânului său, că ea s-a înscris la comuniști și că în fruntea listei întocmite de aceștia printre persoanele ce urmează să fie executate la venirea lor, ar fi și el. Din cercetările făcute a reieșit că acest fapt a fost comunicat de preotul din localitate, Nico, din acel târg, unui proprietar, și că totul se reduce la aceasta.

S-a mai răspândit știrea că în Basarabia au început să se organizeze grupări ateiste și că un membru al acestei organizații, Andrei Feodorov, fost ofițer țarist, a încercat ca un act demonstrativ să aprindă o țigară de la o lumânare în biserică. Din cercetările făcute s-a constatat că Feodorov este de meserie brutar, alcoolic, fost condamnat pentru diferite infracțiuni, în stare de ebrietate a intrat în biserică, a încercat să-și aprindă țigarea de la o lumânare și că toată întâmplarea este faptul izolat al unui huligan, ce nu aparține nici unei organizații.

Pentru acest fapt a fost judecat și condamnat la o lună de zile închisoare.

CONCLUZII:

Din toate cele expuse apare în mod evident că:

În Basarabia nu există comunism, dar există comuniști, care se consolidează prin nucleele lor; și a căror tendință evidentă este, ca să-și întindă activitatea de la orașe spre târguri și prin aceasta să pătrundă și în masa sătească.

Că în Basarabia s-a provocat o panică, venită de aiurea prin răspândirea de știri alarmiste, știri care au dat prilejul cel mai favorabil acestor nuclee comuniste să-și dezvolte acțiunea lor în modul cel mai larg și cu o îndrăzneală menită să impresioneze adânc masele productive ale acestei provincii.

O imperioasă necesitate de stat impune să se examineze cu toată atenția cuvenită acestei chestiuni importante.

E neapărată nevoie să se pună capăt comuniștilor ațâțători din Basarabia, recrutate din elementele neproducătoare și distructive și să se împiedice ca acest curent să infecteze populația de la sate, care, date fiind anumite greutăți pe care le mai are de suportat, ar putea dacă nu conștientă de ideologia și consecințele acestei propagande, să fie împinsă totuși, prin amăgiri prielnice și adaptate nevoilor, la acte nedorite;

Să se pună stavilă sistemului alarmist, care a devenit o obișnuință fără restricții, întrucât, lăsat așa, acest sistem provoacă continuu nu numai panică și piedici în dezvoltarea economică și internă a țării, dar și anumite impresii în străinătate care ne periclitează creditul, ceea ce e firesc cu această stare de nesiguranță continuă, ce mereu se trâmbițează în orice împrejurare;

Să se concentreze toate forțele vii ale acestui stat, ca tocmai acolo unde dușmanul cel mai înverșunat caută să sădească și să exploateze ura în conștiințele cetățenești, să se ia măsuri neîntârziate ca atât cultul, instrucția, cât și aparatul administrativ să-și îndeplinească datoria în mod cât mai conștiincios; rezultatul ar fi ca prin aceste măsuri, minciuna, ura și calomnia – s-ar zdrobi de zidul format de acești buni fii ai țării.

Acolo e nevoie ca și bisericile și școlile să se transforme în adevărate focare de apostolat, acolo se simte nevoie ca administrația, justiția să fie un exemplu și o garanție pentru cetățean, că bunul și viața lui sunt bine păzite; acolo se simte nevoie ca consilierii agricoli să dezvolte cât mai larg activitatea, pentru ca să se pună în valoare pământul atât de productiv al acestei regiuni, să se dezvolte grădinăritul, pomicultura etc., să se facă împăduriri, căci impresionează destul de dureros pe oricine străbate sute de km, îndeosebi în sudul Basarabiei, fără a putea găsi adăpostul unui cât mai neînsemnat pomișor, acolo se simte nevoie de o serioasă și folositoare propagandă dușmănoasă și nefolositoare a altora.

Ca încheiere, și în legătură cu expunerile făcute, e de relevat și faptul că dacă timpul a cerut ca și acestei provincii să i se acorde toate libertățile, fără vreo deosebire de restul țării, făcătorii răspunzători nu pot lăsa la voia întâmplării acțiunile clandestine sau cele abuzive săvârșite de unele organe ale sale; de aceea, s-ar impune imperios ca în această parte a țării să se organizeze de urgență un serviciu informativ, cu concepții moderne, cu noi elemente, a cărui menire să fie de a urmări și descoperi toate uneltirile ce se urzesc de elementele mai sus menționate, sub influența îndeosebi a Rusiei Sovietice; de a aduce la cunoștință toate actele abuzive săvârșite de organele sale; iar înaltul guvern, la rândul său, ținut în curent în continuu de acest aparat, în deplină cunoștință asupra realităților, în toate domeniile, să poată aviza la timp și sever asupra tuturor acestor fapte, ca astfel să se poată realiza o operă națională de consolidare temeinică, având la bază, dreptatea și sancțiuni pentru toți.

Șeful Serviciului S.[ecret],

Mihail Moruzov

Cr. Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret. Ed. „Elion”, București, 2004, pp. 205-214.

30. 1931 august 17. Fișa biografică a lui Dumitru Husărescu din Siguranța de la Ismail.

Biroul Personalului

Referat

17 August 1931

Domnule Inspector Regional [al Basarabiei – n.a.]

Ordinului Dvs. de a vă pune în cunoștință asupra situației și antecedentelor Comisarului Husărescu Dumitru, de la Poliția orașului Fălticeni, detașat la Chestura Poliției Ismail, am onoare a raporta următoarele:

A fost numit în ziua de 1 Mai 1919 în funcțiunea de Subcomisar cl.[asa] I la Poliția portului Ismail, conform Deciziei fostului Director General de Interne al Basarabiei Nr. 760/919.

Prin Decizia Ministerială Nr. 35672 din 23 Iulie 1920, a fost înaintat Comisar special ajutor cl.[asa] I la Subinspectoratul General de Siguranță al Basarabiei.

Prin Decizia Ministerială Nr. 2077 din 1 Ianuarie 1921, a fost înaintat Comisar cl.[asa] I la Poliția punctului de frontieră Bugaz.

Prin Decizia Ministerială Nr. 39584 din 1 Iulie 1921, a fost trecut în funcția de Comisar special cl.[asa] III-a la Subinspectoratul General de Siguranță al Basarabiei.

Prin Decizia Ministerială Nr. 60413 din 11 Octombrie 1921, a fost detașat cu conducerea Brigăzii de Siguranță Ismail.

Prin Decizia Ministerială Nr. 10578 din 18 Februarie 1922, i s-a ridicat detașarea în urma raportului Prefecturii județului Ismail.

Prin Decizia Ministerială Nr. 20769 din 29 Martie 1922, a fost din nou detașat cu conducerea Brigăzii de Siguranță Ismail, în urma raportului Subinspectoratului G-ral de Siguranță de pe atunci.

Prin Decizia Ministerială Nr. 12306 din 1 Martie 1924, a fost mutat definitiv în cadrele Brigăzii de Siguranță Ismail.

Prin Decizia Ministerială Nr. 44276 din 14 Iulie 1924, a fost înaintat Comisar special cl.[asa] II-a pe loc.

Prin Decizia Ministerială Nr. 8631 din 14 Februarie 1926, a fost înaintat Comisar cl.[asa] I-a pe loc.

Prin Decizia Ministerială Nr. 70698 din 1 Decembrie 1926, a fost trecut Comisar special cl.[asa] I-a.

Prin mai multe rapoarte făcute și aflate la dosarul personal, a fost propus pentru înaintare la excepțional în funcțiunea de Subșef de Serviciu și Șef de Serviciu, însă Comitetul de Directori pentru propuneri de numiri și înaintări, în ședința de la 7 Martie 1928 a respins toate aceste cereri.

Prin Decizia Ministerială Nr. 61920 din 6 Octombrie 1928, a fost detașat în interesul serviciului la Inspectorat, în urma raportului Prefecturii Ismail.

Prin Decizia Ministerială Nr. 70424 din 20 Noiembrie 1928, s-a revenit asupra detașării în urma raportului Inspectoratului.

Prin Decizia Ministerială Nr. 10383 din 18 Februarie 1929, a fost detașat în interesul serviciului la Inspectorat, în urma raportului Prefecturii județului Ismail.

Prin Decizia Ministerială Nr. 20447 din 29 Martie 1929, a fost transferat la Brigada de Siguranță Pașcani.

Prin Decizia Ministerială Nr. 63783 din 1 Octombrie 1929, a fost încadrat Comisar la Poliția orașului Fălticeni, unde contează ca titular și astăzi.

Pedepse disciplinare:

Prin Decizia Ministerială Nr. 41427 din 2 Iulie 1924, a fost amendat cu pierderea salariului pe timp de 10 zile, în urma raportului de anchetă făcută de către Dl. Inspector General D. G. Bogdan și cu ocazia nenumăratelor conflicte ce le-a avut cu Dl. Prefect al județului Ismail de pe atunci.

Prin ordinul Direcțiunii G-rale a Poliției Nr. 56[?] [i s-a] aplicat pedeapsa admonestării în scris pentru motivul că printr-un raport adresat Ministerului, a arătat că apreciază în mod îndrăzneț procedarea Prefectului județului Ismail, într-o chestiune pe care-l privea pe sus numitul personal.

Note calificative:

Începând din anul 1925 și până în anul 1929 inclusiv, când a fost transferat la Pașcani, a avut în fiecare an nota calificativă cu mențiunea „foarte bine”.

Antecedente:

Este născut în Basarabia, în anul 1878, în comuna Chitai, pe atunci județul Bolgrad, iar actualmente jud. Ismail.

Este venit cu părinții săi și stabilit în Tulcea cu un an mai târziu după ce cele trei județe – Ismail, Bolgrad și Cahul, au fost cedate Rusiei în schimbul Dobrogei de astăzi.

După declarația sa, are la bază 4 clase secundare. Nu a prezentat însă acte din care să se dovedească aceasta.

În armată a avut gradul de sergent.

Înainte de a intra în poliție, a mai funcționat ca revizor în pescăriile statului, regiunea Turnu Măgurele, jud. Teleorman.

De la anul 1920 și până la transferarea sa din Basarabia, a condus aproape în continuu, pe rând, Polițiile portului Ismail, a punctului de frontieră Bugaz, precum și Brigada de Siguranță Ismail.

Este fratele Dlui Z. Husărescu, fost Inspector General de Poliție al Basarabiei.

Se anexează fotografia sa.

Șeful Bir.[oului] Personalului,

Comisar /ss/ Indescifrabil

Domniei-Sale, Domnului Inspector Regional de Poliție Chișinău

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 2914, filele 63-65.

31. 1931. Memoriu adresat inspectorului general de Siguranță din Basarabia, de către un agent din Brigada de Siguranță Ismail, referitor la unele nereguli în serviciu.

Eftemei Ghimos,

Agent Siguranță,

Inspectoratului General

de Siguranță Chișinău

Memoriu

Domnule Inspector General,

Am respectul a vă informa despre unele stări de lucruri ce se petrec la Brigada de Siguranță Ismail, de sub ordinele Dvs. și cari stări de lucruri, cred, că ar fi dăunătoare bunului mers al serviciului de Siguranță.

În timp de opt luni cât am stat la Brigada de Siguranță Ismail, am constatat că Dl. Subcomisar Spiru Zavetcov de la acel serviciu, duce o campanie pe căi lăuntrice și politice contra fostului Șef al Brigăzii de Siguranță Ismail Dl. D. Husărescu și actualului Șef Dl. D. Cernătescu, paralizând orice activitate [ce] s-ar încerca din partea vreunui agent ]n interesul serviciului, sub diferite metode de care este foarte capabil, bun înscenator și bun intrigant, arme de care se servește în toate ocaziunile.

După cum am arătat mai sus, la [?] Septembrie 1928, s-a dus la Dl. Prefect al Județului Ismail și a spus că Dl. D. I. Husărescu nu este capabil de a conduce Brigada de Siguranță Ismail și că se ține numai de interesele gospodăriei, fapt care l-a determinat pe Prefect să ceară mutarea Dlui Șef respective.

A mai spus Dlui Prefect că el știe multe fapte comise de Dl. Șef respectiv D. I. Husărescu, dar nu le poate declara, căci îi este frică de Dvs. Prin Această intrigă urmărea mutarea Dlui Șef respectiv și revenirea lui la acel post ca Șef, fapt pentru care a insistat pe toate căile lăuntrice și politice.

Revenind din nou Dl. D. I. Husărescu ca Șef al Brigăzii Ismail la [?] Decembrie 1928, Dl. Spiru Zavetcov, din nou s-a pus în legături cu noul Prefect al Guvernului, înscenând diferite fapte pe care le punea în sarcina Dlui Șef D. Husărescu, dând note informative Dlui Prefect, cum că Dl. D. I. Husărescu lucrează cu întreg personalul contra guvernului, fapt neexact, însă a fost prea târziu, când Dl. Prefect respectiv s-a convins că fusese dus în eroare de Dl. Sub Comisar Spiru Zavetcov, care tot în același moment își cerea postul de Șef în locul Dlui D. Husărescu prin Dl. Deputat Selachin din Chilia Nouă.

Mi-a impus și mie personal, ca să mă duc la Dl. Prefect respectiv și să fac declarațiuni contra Dlui D. Husărescu; refuzând categoric, a început campania de răzbunare și contra mea, tot în mod indirect […].

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 2914, filele 52-53.

32. 1932 ianuarie 3. Propunerile chestorului Poliției Tighina, adresate superiorilor săi, privind restructurarea serviciului de informații din Tighina.

România

Chestura Poliției Tighina Personal-confidențial

–-

Bir._________________

Nr.____

Anul 1932 luna Ianuarie ziua 3

Domnule Inspector Regional,

Având în vedere că orașul Tighina este un adevărat focar comunist, iar persoanele suspecte și casele conspirative nu sunt în permanent supravegheate, avem onoare a vă supune următoarele:

1. Serviciul de informații, este aproape inexistent, deoarece cei 8 detectivi, ce-i avem la biroul siguranței, în primul rând, nu sunt suficient pregătiți în materie de siguranță – neavând nici cultură corespunzătoare funcțiunii lor –, iar în al doilea rând, sunt atât de bine cunoscuți de toată lumea, încât nu pot face supravegherea vreunei persoane sau case, fără să fie observați.

2. Informațiunile ce ne survin pe cale particulară, sunt greu de verificat cu personalul nostru, din cauzele arătate mai sus. Tot din aceste cauze nu se face supravegherea persoanelor suspecte și a caselor conspirative, așa cum ar fi de dorit.

În ultimul timp ne-a survenit informațiunea că D-ra MARAZLI, funcționară la Revizoratul Școlar din localitate, este în serviciul Sovietelor, iar fratele ei – sub numele conspirativ „KOKA”, – o face pe curierul, duce și aduce informațiuni și manifeste din Rusia.

Mai avem informațiuni că și alte persoane marcante din localitate și județ, sunt devotați agenți ai Moscovei. Ne lipsește însă personalul de specialitate și necunoscut în localitate, de care să ne servim la supravegherea și urmărirea acestor persoane.

Suntem de opiniune ca în locul celor 8 detectivi ce-i avem, să ni se trimită numai 4 detectivi bine pregătiți, de care să ne servim în scopul arătat mai sus și care să-i ținem sub formă de „acoperiți”. Aceștia să nu fie cunoscuți nici de restul personalului de la această Chestură, să fie repartizați, de noi și de ofițerii de poliție de la biroul siguranței, cu supravegherea a diferite persoane și case conspirative.

Față de cele expuse mai sus, vă rugăm să binevoiți a găsi modalitatea și a detașa, din alte poliții, cel puțin 4 detectivi destoinici, în locul cărora vă punem la dispoziție pe cei ce-i avem.

Chestor

Colonel Rez. Șeful Biroului Siguranței

/ss/ Indescifrabil Comisar Ajutor,

/ss/ Florescu

DOMNIEI SALE

DOMNULUI INSPECTOR REGIONAL DE POLIȚIE ÎN CHIȘINĂU

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, filele 35.

33. 1932 ianuarie. Dare de seamă a Poliției orașului Soroca privind activitatea desfășurată în perioada 1-15 ianuarie 1932.

D A R E D E S E A M Ă

asupra situației generale din orașul și județul Soroca

și a activității Poliției de la 1 până la 15 Ianuarie 1932

I. SITUAȚIA GENERALĂ.

Expusă după informațiile culese, deoarece timpul prea scurt nu mi-a permis a merge în județ, este nemulțumitoare, datorită, pe de o parte, crizei economice, iar pe de altă parte, curentelor subversive, care sunt tot mai pronunțate în oraș și în târgurile cu populația evreiască.

II. STAREA DE SPIRIT A POPULAȚIEI.

1) La orașe populația este foarte agitată, mai ales în ultimul timp, fiindcă la cele două cauze de mai sus, s-a mai adăugat încă una, uciderea celor șase indivizi la Nistru de către grăniceri, care a dezlănțuit în Soroca o adevărată rebeliune în rândurile populației evreiești, fiindcă manifestațiunea lor de protest și de doliu, s-a făcut paralel și aproape s-a confundat cu manifestațiuni[le] comuniste.

Cu această ocaziune s-a văzut, odată mai mult, că populațiunea evreiască și în special tineretul, este infectat de comunism, fiind departe de a nutri pentru statul român, sentimente de buni cetățeni.

Au încercat cu această ocaziune a arunca manifeste incendiare, care au fost adunate la timp, fiind identificați o parte din autori, iar cazul cercetându-se.

Am mai constatat cu această ocazie că, forțele Poliției sunt insuficiente și că în asemenea împrejurări, este absolut necesar a interveni și forța armată. Totuși, datorită tactului autorităților, totul a decurs în liniște, urmând a se identifica și supraveghea inițiatorii acestor mișcări.

De asemenea, am observat și aici, deși nu cunosc încă bine situația locală și persoanele proeminente din viața publică de aici, că așa numita politică de oportunitate folosește aceste curente subversive i că oameni care până ieri aveau convingeri cu totul opuse, au încercat să transforme un incident de frontieră, într-un adevărat asasinat premeditat, aceasta pentru o falsă popularitate, zdruncinând astfel creditul autorităților în aceste ținuturi, în care starea de lucruri nu este încă așezată.

FUNCȚIONARII DE STAT.

Destul de numeroși, s-au obișnuit cu ideea noilor scăderi de salarii, mai ales că viața este destul de ieftină aici, însă nu sunt liniștiți deoarece salariile se plătesc cu mari întârzieri, în special, în Corpul didactic primar. Au fost deosebit [de] impresionați de atitudinea agresivă a evreilor și s-au simțit la un moment dat în nesiguranță și chiar în pericol.

MUNCITORII ȘI MESERIAȘII.

În majoritate evrei și minoritari, organizați în diferite asociații profesionale, sunt infectați de comunism, mulți dintre ei fanatici și au ochii îndreptați peste Nistru, unde cred că tovarășii lor domnesc. Este elementul care trebuie supravegheat de aproape și care până acum cred că, este foarte puțin cunoscut.

2) La sate, tot din informații, starea de spirit pare a fi cu mult mai bună în ultimul timp, datorită suspendării executărilor silite și proiectului conversiunii, care, deși eronat înțeles, a ușurat multe griji și a încurajat multe nădejdi, deoarece majoritatea țăranilor sunt debitori.

III. MIȘCĂRI ȘI PROPAGANDE.

1) Mișcarea comunistă, care în ultimul timp era latentă, a izbucnit puternic datorită ultimelor evenimente și este întreținută la orașe de muncitori, de evrei și în special de tineretul evreiesc, care este refractar ordinii și chiar agresiv, fiind foarte numeros.

2) Spionajul sovietic, credem că este puternic, deoarece se poate ușor trece Nistrul, iar serviciul nostru de informații și contrainformații nu este suficient organizat. Trecerile clandestine se fac și de o parte și de alta, așa cum s-a arătat la timp în buletinele informative. Împușcarea celor șase indivizi, care au încercat să treacă în Rusia, credem că va avea un efect bun și aceste treceri vor fi mult mai reduse, credem de asemenea că, ar trebui încurajați cu premii grănicerii, spre a nu mai fi momiți cu bani de acei cu asemenea intenții.

Trecerile din Rusia la noi, s-au datorat, după cum rezultă din cercetări, mizeriei și terorii care domnește acolo.

MIȘCAREA EVREIASCĂ ȘI SIONISTĂ.

În oraș și în târguri este puternică și ei se datorește marea solidaritate dintre evrei, pe care am putut-o observa acum aici ca și în alte părți. Din nenorocire, se amestecă și adesea se confundă cu mișcări subversive dăunătoare statului, datorită mai ales acțiunii tineretului care terorizează pe bătrâni, silindu-i să iasă din moderațiune și prudență, așa cum a fost cazul cu închiderea prăvăliilor în Soroca, cu ocazia înmormântării celor șase indivizi, în semn de protest.

MIȘCAREA MONARHISTĂ RUSĂ ȘI ACȚIUNEA MINORITARILOR.

Nu sunt prea simțite. Totuși aceștia, în cel mai bun caz, stau pasivi.

MIȘCĂRILE RELIGIOASE ȘI PROPAGANDELE SECTELOR.

Sunt puternice, iar contra propaganda bisericii nu este totdeauna eficace. Serbarea după stilul nou este făcută numai de clasa cultă și numai la orașe. La țară se serbează tot după stilul vechi.

Alte mișcări, întruniri, propagandă prin radio, presă și cinematograf, precum și conflicte de muncă, nu s-au înregistrat.

IV. 1) STAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI.

Din informații, pare a nu fi tocmai bună, învățătorii sunt nemulțumiți din cauza neprimirii salariilor, acesta fiind al doilea rău după politică.

2) STAREA SANITARĂ, UMANĂ ȘI VETERINARĂ.

După informații este bună.

3) SITUAȚIA AGRICOLĂ.

După informații și din cele observate străbătând ținutul până la calea ferată, este nemulțumitoare, fiind puține semănături de toamnă, poate din cauza scăderii prețului cerealelor. Această situație este cunoscută, desigur, mai bine de autoritățile competente.

V. LUCRĂRI ȘI ȘOSELE ÎN CONSTRUCȚIE.

Nimic de semnalat.

VI. D I V E R S E .

Nimic de semnalat.

VII. ACTIVITATEA BIROULUI JUDICIAR.

Cercetări 28, contravenții 7, mandate de arestare executate 16, urmăriri 27, indivizi plasați la domiciliu 3, furturi descoperite 2 și nedescoperite 6, ultragii 1.

VIII. ACTIVITATEA BIROULUI DE SIGURANȚĂ.

S-a cercetat și trimis Consiliului de Război al Corpului 4 Armată Iași, un număr de opt refugiați, trecuți din Rusia Sovietică, precum și un spion sovietic, anume SOFRONIE MELNICENCO.

S-au cercetat și s-au trimis, de asemenea, aceluiași Consiliu de Război, 7 indivizi, trimiși de grăniceri și bănuiți a fi traficat treceri din Basarabia în Rusia Sovietică.

S-a cercetat, de asemenea, individul ȘMIL SPRINTIN, care a aruncat manifeste incendiare cu ocazia manifestației evreilor de ziua de 12 Ianuarie a.c.

IX. P R O P U N E R I .

Credem că, este absolut necesar a se aloca fonduri suficiente pentru informații, pentru deplasări în județ și pentru plata informatorilor, precum și mijloace de transport pentru refugiații înaintați Consiliului de Război, spre a fi transportați de la oraș la calea ferată, distanța fiind de 35 kilometri.

Este nevoie, de asemenea, de o strânsă colaborare între jandarmi, grăniceri și poliție, în vederea unei bune informații.

ȘEFUL POLIȚIEI,

/ss/ C. Mihalcea

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, filele 98-101.

34. 1932 ianuarie. Dare de seamă a Inspectoratului Regional de Poliție Basarabia (Chișinău) privind activitatea desfășurată în luna decembrie 1931.

[ianuarie 1932]

INSPECTORATUL REGIONAL DE POLIȚIE AL BASARABIEI

C H I Ș I N Ă U

SERVICIUL POLIȚIEI ADMINISTRATIVE

BIROUL ARHIVEI ȘI REGISTRATURII GENERALE

În cursul lunii Decembrie 1931, s-au înregistrat un număr de 2.684 lucrări, repartizându-se: la Serviciul Poliției Ad-tive – 792, la Serviciul Poliției Judiciară – 1.036 și la Serviciul Poliției și Siguranță – 756; iar la ieșire s-au expediat un număr de 1.965 lucrări, dintre care 655 de la Serviciul Poliției Ad-tive, 726 de la Serviciul Poliției Judiciară și 584 de la Serviciul Poliției de Siguranță.

Toate aceste lucrări, s-au repartizat și s-au cusut la dosarele personale a personalului polițienesc, la dosarele de la Biroul cazierelor și la dosarele aflate la Registratura generală a acestui Inspectorat.

BIROUL PERSONALULUI ȘI CONTROLULUI

În cursul lunii Decembrie 1931, s-au repartizat de la Registratura generală pentru acest Birou, un număr de 792 lucrări. Din acestea o parte s-au clasat, neimplicând răspunsuri, iar restul, împreună cu cele din oficiu, s-au lucrat după cum se specifică mai jos:

Corespondență cu privire la mișcarea și situația funcționarilor polițienești și de pază din Basarabia……………………………………………………………………………………………………………………..148

Idem, cu privire la concediile, permisiile și învoirile personalului polițienesc din Basarabia în general…………………………………………………………………………………………………………………………99

Idem, cu privire la pedepsele disciplinare ale personalului polițienesc din Basarabia…66

Idem, cu privire la cercetarea diferitelor reclamațiuni contra personalului în general….39

Idem, cu privire la decomandări de personal pentru numiri…………………………………………2

Idem, cu privire la formarea cazierului pentru funcționarii polițienești din Basarabia…33

Idem, cu privire la eliberarea diferitelor certificare……………………………………………………1

Corespondență cu privire la diferite rapoarte prin care s-au cerut norme de serviciu de la autoritățile superioare………………………………………………………………………………………………………..13

Idem, cu privire la diferite ordine și instrucțiuni………………………………………………………40

Idem, cu privire la executarea diferitelor servicii cari cad în competența autorităților polițienești……………………………………………………………………………………………………………………….15

Idem, cu privire la achitarea drepturilor de salar a personalului Inspectoratului…………21

Idem, cu privire la cheltuielile de deplasare în interesul serviciului a personalului polițienesc din Basarabia……………………………………………………………………………………………………………………42

Idem, cu privire la averea mobilă și imobilă a autorităților polițienești din Basarabia..11

Idem, cu privire la efectele și armatura Detașamentelor [de] gardieni publici din Basarabia………………………………………………………………………………………………………………………….2

Idem, cu privire la eliberarea biletelor de călătorie pe C.F.R. pentru arestați și escorte..9

Idem, cu privire la diferite chestiuni bănești în general……………………………………………42

Idem, cu privire la diferite chestiuni în general………………………………………………………73

–––––––-

Total…………….655

CAZIERUL FUNCȚIONARILOR. În cursul lunii Decembrie 1931, s-a înființat un număr de 5 dosare individuale pentru personalul nou numit sau venit prin transferări sau detașări în Basarabia și s-a înaintat un număr de 2 dosare cu cazierul a doi funcționari transferați sau detașați în altă parte, aceasta în conformitate cu art.[icolul] 12 din Regulamentul Legii pentru Statutul funcționarilor publici.

De asemenea, s-a[u] trecut la zi și statele de serviciu toate datele privitoare la situația personalului, precum și la concediile avute.

DOSARE ȘI CHESTIUNI GENERALE. S-au făcut toate lucrările curente la următoarele dosare:

Dosarul Nr. 1 cu mișcarea personalului general,

””—”” Nr. 2 cu state de salar, rețineri pentru Casele speciale sechestrate și popriri judecătorești.

Dosarul Nr. 4 cu chestiuni bănești în general.

””—”” Nr. 5 cu privire la permise și bilete de călătorie pe C.F.R.

Dosarul Nr. 6 cu privire la situația informatorilor diurniști și achitarea drepturilor lor de salar.

Dosarul Nr. 7 privitor la mobilier și averea polițiilor și a Detașamentelor de gardieni publici din Basarabia.

Dosarul Nr. 9 privitor la primirea și justificarea fondurilor de informațiuni.

Dosarul Nr. 13 cu privire la ordine și instrucțiuni.

Dosarul Nr. 16 cu privire la situația militară a personalului [polițienesc] din Basarabia.

Dosarul Nr. 11 cu privire la inspecțiuni.

Dosarul Nr. 19 cu privire la mișcarea gardienilor publici din Basarabia.

Toate aceste dosare au fost numerotate, sigilate și închise prin dresare de procese-verbale, cari s-au depus spre păstrare în arhiva generală.

DECIZII DATE DE INSPECTORAT. În cursul lunii Decembrie 1931, s-au dat de către acest Inspectorat un număr de 18 Decizii, dintre care 16 privitoare la aplicare de pedepse disciplinare și două cu privire la numirea a doi cameriști.

Aceste decizii au fost comunicate atât Direcției Generale a Poliției, cât și Direcției Contabilității.

DISTRIBUIREA SALARIILOR. Salariile pe luna Decembrie 1931, nu au fost nici până în prezent achitate de Administrația Financiară, sub motiv că Ministerul de Finanțe nu a trimis acreditivele necesare.

Cu mare greutate s-a putut încasa în cursul acestei luni salariile pe luna Noiembrie și rămășițele de pe lunile trecute.

Este absolută nevoie de a se face intervențiuni stăruitoare locului în drept pentru a se da ordine de a ni se achita aceste drepturi, pentru că funcționarii se găsesc în complectă mizerie, fără lemne, fără pâine și credite pe piață.

REGISTRUL CONTROL AL INSPECTORATULUI. În acest registru este trecut tot personalul polițienesc din Basarabia, afară de gardienii publici, iar mutațiile sunt făcute la zi.

REGISTRE ȘI IMPRIMATE. Inspectoratul este complect lipsit de registre și imprimate, mai cu seamă acum cu ocazia închiderii anului 1931.

Cu raportul Inspectoratului Nr. 23.279 din 15 Decembrie 1931, s-a cerut Direcției Contabilității să ne înainteze aceste registre și imprimate, înaintând și un tablou în acest sens, însă până acum nu s-a luat nici o măsură de trimiterea lor.

Cerem să se avizeze la măsuri pentru trimiterea lor de urgență, întrucât serviciul suferă.

BIROUL MOBILIZĂRII (Secret)

În cursul lunii Decembrie 1931, s-au înregistrat un număr de 6 lucrări la intrare și s-a trecut un număr de 5 lucrări la ieșire.

În cursul acestei luni s-au complectat și înaintat Direcțiunii tablourile de personalul polițienesc din regiune, privitoare la dispensele de mobilizare pe anul 1932-1933.

BIROUL FRUNTARIILOR ȘI PAȘAPOARTELOR

În cursul lunii Decembrie 1931, s-au eliberat pașapoartele repartizate astfel:

Chestura Poliției Chișinău…………………………….36

””—””—””—”” Bălți………………………………….12

””—””—””—”” Tighina……………………………….6

””—””—””—”” Cetatea Albă………………………10

””—””—””—”” Ismail…………………………………4

Poliția orașului Hotin………………………………..12

””—””—””—”” Soroca………………………………..8

””—””—””—”” Orhei………………………………….6

””—””—””—”” Cahul………………………………….9

–––––––

Total………103

SERVICIUL DE INSPECȚIE ȘI CONTROL

În cursul lunii Decembrie 1931, m-am deplasat [la București] la Direcția Generală a Poliției, fiind chemat în interes de serviciu și am inspectat și Chestura Poliției Tighina, luând personal la fața locului cuvenitele măsuri cu ocazia atacului contra localului Chesturii în ziua de 13 Decembrie 1931 și dând instrucțiunile necesare asupra modului cum urmează să se execute serviciul.

SERVICIUL POLIȚIEI JUDICIARE

BIROUL CAZIERELOR

În cursul lunii Decembrie 1931, s-au descoperit și cercetat de Oficiile polițienești din regiune, următoarele infracțiuni pentru care s-a[u] făcut fișele și s-au întocmit cazierele respective.

contra Statului –

Acuzări de crimă: contra persoanelor – 10

contra proprietății – 1

–––––

11

contra Statului –

Acuzări de delicte: contra persoanelor – 78

contra proprietății – 99

–––––

177

de simplă poliție – 21

Contravențiuni: la legi speciale – 17

–––––

Total general……..325

Menționăm că, toate cazurile menționate mai sus, au fost comunicate la timp Direcțiunii Generale a Poliției prin rapoarte speciale, foi personale și buletine statistice, iar hotărârea justiției se va comunica treptat după pronunțarea ei.

În darea de seamă prevăzută mai sus, nu s-a[u] trecut cazurile cercetate la Chesturile de poliție Cetatea Albă, Ismail și Bălți, întrucât până în prezent nu s-a primit relațiunile în cauză.

SERVICIUL POLIȚIEI DE SIGURANȚĂ

BIROUL DE STUDII, PRESEI ȘI TRANSLATORI

În cursul lunii Decembrie 1931, la acest Birou s-a tradus atât din presa rusă și evreiască locală, cât și din presa din străinătate, articolele ce interesează siguranța de Stat, manifeste comuniste, note informative, verificarea materialelor aduse de la percheziții, scrisori anonime și scrisorile din și pentru Rusia Sovietică.

Zilnic s-ai verificat la Oficiul poștal local, ziarele ce sosesc din străinătate, în limba rusă, polonă, cehoslovacă, germană și evreiască.

Tot la Oficiul poștal local se mai exercită de către acest birou și controlul pachetelor sosite din străinătate cu cărți rusești aprobate de Direcția Presei. Acest control se face cu scopul de a nu se strecura printre cărțile admise și cărți sau broșuri neadmise încă sau prohibite, deoarece acest procedeu se utilizează de casele de editură și expediții din străinătate.

s-a mai verificat întreaga corespondență din și pentru Rusia Sovietică, trimisă de Oficiile poștale din Basarabia, cât și ziarele sovietice ce sosesc din străinătate.

BIROUL CONTROLULUI STRĂINILOR

În cursul lunii Decembrie 1931, de către acest Birou s-a aranjat situațiunea refugiaților respectivi, veniți de peste Nistru, cărora Comisiunea mixtă centrală le-a aprobat refugiul, înaintându-se actele Direcțiunii Generale a Poliției pentru a aviza asupra situațiunii lor.

De asemenea, s-a aranjat după cazuri situațiunea refugiaților moldoveni transnistreni, actele fiind înaintate Direcțiunii, pentru a aviza asupra eliberării dovezilor de scutire Nr. 1.

Pentru supușii străini, cari din diferite motive nu și-au putut procura pașapoarte, s-a intervenit la Direcțiune pentru a li se elibera autorizațiuni de ședere în țară, fără acte de călătorie.

Pentru străinii veniți temporar în țară, s-a întreținut corespondență cu Direcțiunea Generală a Poliției și Inspectoratul Regional al Muncii, motivat de cererea acestora, pentru prelungirea de termene de ședere în țară, dându-se ordine autorităților din regiune pentru eliberarea de bilete de liberă petrecere a celor cărora li s-a prelungit termenul, obligând să părăsească țara pe acei cărora nu li s-a aprobat asemenea prelungiri.

De asemenea, de către acest Birou s-a întocmit o statistică generală a străinilor, numerică pe naționalități, aflați în regiune, care s-a înaintat Direcțiunii Generale a Poliției.

BIROUL SIGURANȚEI GENERALE,

CONTRAINFORMAȚIUNI, SECRETARIAT ȘI CIFRU

În cursul lunii Decembrie 1931, de către Biroul de informații și contrainformații s-au luat măsuri pentru prevenirea mișcărilor subversive și în special, celor comuniste.

S-au întocmit dări de seamă, rapoarte și statistici asupra activității diferitelor societăți minoritare.

S-a supravegheat activitatea vizitatorilor străini și scopul vizitei acestora, raportându-se la timp Direcției Generale a Poliției toate constatările făcute.

S-au tradus și înaintat manifeste cu caracter subversiv, luându-se măsuri pentru descoperirea autorilor și răspânditorilor lor.

S-au descifrat toate ordinele telegrafice secrete și au fost transmise cu instrucțiuni organelor în subordine.

S-a supravegheat activitatea diferitelor clase sociale, aducându-se la cunoștința Direcției Generale a Poliției toate manifestările lor.

BIROUL DE INFORMAȚII EXTERNE ȘI AL C.[OMISIEI] M.[IXTE] C.[ENTRALE]

În chestia externă. S-a[u] raportat Direcției Generale a Poliției diferite informațiuni din Rusia Sovietică.

În chestia incidentelor pe Nistru și a refugiaților din Rusia Sovietică s-a[u] raportat Direcțiunii Generale a Poliției diferite cazuri, iar mișcarea refugiaților a fost următoarea:

a) S-a primit la Inspectorat pentru cercetări și complectări de cercetări, un număr de 26 persoane.

b) S-a trimis la Comisia Mixtă Centrală pentru triere, un număr de 24 persoane.

c) S-a trimis în judecata Consiliului de război un număr de 39 persoane.

d) S-a primit de la Consiliul de război și închisoarea centrală loco pentru plasare un număr de 12 persoane.

În legătură cu cercetările, înaintarea la Comisia Mixtă centrală, la Consiliul de război sau plasare la domiciliu, s-a lucrat și corespondența necesară.

BIROUL DE CERCETĂRI COMUNISTE

La 9 Decembrie, la Tighina a fost arestat soldatul Martalog Nicolae din Regimentul Pontonieri Brăila, care la 11 Noiembrie a.c. dezertând, a trecut în Rusia Sovietică, unde a luat contact cu Șeful G.P.U.-ului Sava Gavriliuc, zis Gorschi, dând informațiuni asupra organizării armatei, a efectivului, armelor, precum și asupra modului de organizare a serviciului militar.

Cu actele dresate a fost înaintat autorităților militare.

La 12 Decembrie, s-au răspândit în orașul Bălți, manifeste comuniste pentru ziua de 13 Decembrie, când individul Motel Rozenștein a fost prins în momentul când le afișa pe garduri, și cu actele dresate a fost înaintat Trib.[unalului] respectiv, unde se găsește în curs de instrucție.

La 13 Decembrie, la Tighina, în fața localului Poliției și la închisoarea acelui oraș s-a produs o manifestație comunistă, la care au luat parte un mare număr de locuitori, atacând localul Chesturii și Închisorii, cu scopul de a se impune punerea în libertate a comuniștilor arestați, în curs de cercetări.

În urma investigațiunilor făcute, s-a ajuns în a se descoperi și aresta un număr de 29 indivizi, ce au luat parte activă la această demonstrație, dresându-se acte contra lor și împreună au fost înaintate Parchetului Trib.[unalului] acelui județ, unde se găsesc în curs de instrucție.

La 14 Decembrie, în comuna Bravicea, jud. Orhei, s-au răspândit mai multe manifeste comuniste, cum și în comuna Telenești. Se fac cercetări pentru prinderea autorilor.

La 29 Decembrie, la Hotin, a fost arestat Petre Burdeinai din comuna Levinți, bănuit pentru agitații comuniste.

Sunt arestați încă un număr de 7 indivizi, ce se găsesc în curs de cercetări, stabilindu-se până în prezent că, în comuna Levinți există un nucleu țărănist comunist. S-a mai stabilit că, acest nucleu a fost inspectat în Septembrie 1931 de comunistul Iancu Sister, care a raportat cele constatate organizației din Chișinău.

BIROUL SIGURANȚEI INTERNE

În legătură cu acest Birou, se redă mai jos situația și evidența suspecților internabili din regiune la data de 1 Ianuarie 1932, în urma mișcărilor survenite pe luna Decembrie 1931.

1. Chișinău, oraș și județ………………………………….355

2. Bălți ””—””—””—””………………………………….132

3. Orhei ””—””—””—””…………………………………..58

4. Ismail ””—””—””—””………………………………..384

5. Hotin ””—””—””—””…………………………………..47

6. Cahul ””—””—””—””………………………………….79

7. Cetatea Albă ””—””—………………………………..354

8. Soroca ””—””—””—””………………………………134

9. Tighina ””—””—””—””……………………………..127

–––––––––

Total general……1.670

Înscrierile s-au făcut în urma motivelor de suspiciune întemeiate și a verificărilor în parte, executate de acest Inspectorat, fiind trecuți în registrele respective la partidele fiecărei poliții, corespunzând aceluiași număr de ordine.

INSPECTOR REGIONAL [de POLIȚIE]

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, filele 51-59.

35. 1932 februarie. Dare de seamă a Biroului Poliției de Siguranță Orhei pentru luna februarie 1932.

A C T I V I T A T E A

BIROULUI POLIȚIEI DE SIGURANȚĂ ORHEI

ÎN CURSUL LUNII FEBRUARIE 1932

I. În ziua de 3 Februarie a.c., pe la orele 14, în urma informațiunilor primite de la informatorii noștri că, diferiți curieri trimiși de Soviete vin de peste Nistru și în urma raziilor făcute de personalul nostru prin localurile publice, s-a reușit să se aresteze curierul sovietic Zinovie Bujor, originar din comuna Mărcăuți, jud. Orhei, dezertor din armata română și aflat în serviciul bolșevicilor timp de aproape 2 ani.

Asupra numitului s-a găsit cusută o scrisoare în manșeta de la mâneca dreaptă a paltonului, trimisă de către autoritățile sovietice /G.P.U. din Tiraspol/, cu destinația Chișinău. Numitul a fost înaintat Inspectoratului Regional de Poliție Chișinău cu raportul Nr. 2.292 din 3 Februarie 1932, pentru continuare de cercetări.

2. În zilele de 3-10 Februarie a.c., în urma informațiunilor date de informatorii noștri, s-a[u] descoperit autorii răspândirii de manifeste comuniste, precum și membrii organizației comuniste din Orhei, cu ramificațiuni la Dâșcova și Mana.

Cu această ocazie s-a stabilit că, tinerii evrei Ițic Iaruga și Moșcu Portnoi, au fost recrutați în organizație de către conducătorii principali: Buca Munder și Idel Fihman, dispăruți.

Astfel că, în ajunul zilelor revoluționare, numiții Munder și Fihman, prin agenții lor de legătură, Ițic Iaruga și Portnoi, au recrutat pe țăranii Harlambie Țurcan din com. Dâșcova și Alexandru Popescu din Mana, care au fost însărcinați în mod special, cu răspândirea manifestelor în comunele lor.

Indivizii, cu actele dresate, au fost înaintați Parchetului Tribunalului Orhei, cu adresa Nr. 3.082 din 11/2/932, depuși și în curs de instrucție, caz comunicat Inspectoratului cu rapoartele noastre Nr. 27 din 3/2 și 3.195 din 13/2/932.

3. În ziua de 5 Februarie a.c., a fost arestat individul Nicolae Gonciar, originar din comuna Cinișeuți, jud. Orhei, semnalat de către Inspectorat că, în acea regiune a organizat și format nuclee comuniste. Cu ocazia arestării, s-a găsit asupra lui un carnet cu instrucțiuni secrete de mobilizare „Partea I-i din organizarea Comandamentelor militare în gări”, precum și 13 ordine de transport pe căile ferate, complectate pentru diferite călătorii ce numitul le făcea. La cercetări, a arătat că, acest carnet a fost luat de el din arhiva M.St.Major, secția Galați, fără știrea superiorilor săi, întrucât este militar în termen, contingentul 1931 la Regimentul 1 C.F.R., Compania 3-a. Numitul împreună cu actele dresate, s-a înaintat Inspectoratului cu raportul Nr. 3.148 din 12/2/932.

4. În regiunea Rezina s-a cercetat cazul semnalat de către Inspectoratul Regional de Poliție Chișinău, cu privire la un denunț anonim, făcut contra lui Nisis și T. Chiperman din Rezina, al cărui obiect a făcut raportul nostru cu Nr. 3.189 din 12/2/932 către Inspectorat.

5. S-a cercetat la Primăria comunei Rezina cazul cu eliberarea Certificatului de naționalitate a evreului David Vainer și s-a stabilit că numitul nu avea nici un fel de legătură cu Basarabia, iar certificatul i-a fost eliberat pe baza unui alt certificat dat în 1922 de complezență, căci a avut domiciliul administrativ în anul 1918 în Basarabia, de către fostul Primar M. Averbuh /decedat/, caz comunicat Inspectoratului cu raportul Nr. 3.218 din 13/2/932.

6. S-a semnalat Chesturii poliției Chișinău individul Vladimir Buciușcanu, fost cu domiciliul în comuna Meleșeni, jud. Orhei, stabilit în prezent în suburbia Vestirniceni, orașul Chișinău, care din informațiuni ce posedăm, ar fi în legătură cu sovietele și în vara anului 1931 ar fi fost peste Nistru la Soviete.

7. S-a cercetat în comuna Saharna – Rezina și Mateuți, jud. Orhei, cazul semnalat de Inspectorat relativ la un denunț anonim împotriva numitului Pavel Crudu și alții, al cărui obiect a format raportul nostru cu Nr. 3.501 din 18/2/932.

8. În ziua de 19 Februarie a.c., transportându-ne în comuna Bravicea, de comun acord cu organele jandarmeriei, s-a reușit și descoperit organizația comunistă din Bravicea, conducă de către agronomul Constantin Racu, care era în legătură cu Comitetul Regional din Chișinău, de unde primise scrisori convenționale.

La sediul organizației s-a găsit un voluminos material comunist cu instrucțiuni, ziare și un șapirograf.

Întreaga organizație din Bravicea se compune din conducătorul Constantin Racu, agronom de viticultură, Avrum Moșcu Fiș, Iugrah Șura, Goldman Polea, Iugrah Moșcu, Spivac Haia și Valicov Timofei.

Conducătorul Racu, în primul rând a recrutat pe Goldman Mordco, în prezent condamnat la un an închisoare pentru răspândiri de manifeste din Bravcea, iar Goldman, la rândul său, a recrutat pe Avrum Moșcu Fiș, ultimul însă, a recrutat pe Iugrah Șura, Polea Goldman, Iugrah Moșcu, Haia Spivac și Timofei Valicov.

Șura Iugrah și Goldman Polea aveau însărcinarea să prescrie și să șapirografieze manifeste incendiare, redactate și concepute de Constantin Racu, pe care le preda[u] numiților Avrum Moșcu Fiș și Moșcu Iugrah pentru răspândire.

Șura Iugrah a mai cusut două steaguri roșii pe care le-a arborat Avrum Moșcu Fiș la marginea comunei.

În afară de aceasta, numitul Constantin Racu avea o strânsă legătură cu organizația partidului comunist din Orhei, pe care de fapt numitul l-a format încă din anul 1929 și apoi, cu plecarea sa la Bravicea, a lăsat conducerea numitului Vainștoc Nuhim și Burih Munder, având cu aceștia legătură prin Eugenia Sacara /semnalată Inspectoratului cu raportul Nr. 258 din 10 August 1931/, recrutată de Racu tot în anul 1929, de când această organizație activează.

Nuhim Vainștoc în prezent se află la Închisoare, fiind condamnat la 3 ani de zile închisoare, 20.000 lei amendă în anul 1931, pentru comunism.

Eugenia Sacara a condus partea tehnică a literaturii și cu ocazia diferitelor aniversări comuniste, singură a redactat și șapirografiat manifeste, precum și inscripții pe steagurile roșii care le arborau.

Toți cei de mai sus sunt deținuți în curs de cercetare, recunoscând faptele, caz comunicat Inspectoratului cu rapoartele Nr. 3.801 din 22 Februarie 1932, 4.060 din 25 Februarie, 4.199 din 27 Februarie 1932.

9. Au fost cercetați și dresate acte pentru indivizii Alexandru Stan, Jukovschi Filip, Nicolai Dațcu, Arsenie Iudaev, Mihail Botnaru, Gavril Donțov cu soția și doi copii, Medeleanu Alexei cu soția și 3 copii, Medeleanu Petre cu soția și un copil, Anton Socol cu soția și 3 copii, Iustin Darie cu soția și 6 copii, Timofei Zamolea și Serghei Pavlenco, toți veniți de peste Nistru în mod fraudulos și fără acte legale și care cu rapoartele noastre Nr. 4.162, 4.163, 4.164, 4.165, 4.374, 4.373 și 4.375/932 au fost înaintați Inspectoratului Regional de Poliție Chișinău pentru a dispune asupra situației lor.

10. S-au făcut informațiuni și cercetări în diferite regiuni ale județului, în legătură cu starea de spirit a populațiunii, precum și verificarea diferitelor știri.

11. A intrat în țară prin punctul de frontieră Grigore Ghica Vodă, un supus străin, căruia i s-a eliberat bilet de liberă petrecere pe termenul vizei consulare.

12. S-au făcut reveniri și circulări de urmărire pentru 214 refugiați veniți de peste Nistru în mod fraudulos prin raza acestui județ, care nu aveau la dosarele lor individuale situațiunea lor exactă, ca; unde se găsesc în prezent, de ce acte se folosesc, dacă mai sunt în comunele unde au declarat că se stabilesc, etc.

13. S-a format un număr de 43 dosare individuale pentru diferiți indivizi condamnați, urmăriți, suspecți, cercetați, etc. și fișe.

14. S-a înscris în registrul-model 1 de suspecți individa Polea Sapirin și Moșco Feleman, ambii din Orhei, condamnați la 3 și 4 luni de zile închisoare, pentru răspândire de manifeste comuniste.

15. S-a executat din ordin și din oficiu, un număr de 142 de lucrări, referitoare la verificări de informațiuni, cercetări, etc. și au rămas în restanță un număr de 6 lucrări cu caracter informativ și cercetări ce interesează siguranța generală a Statului, [pentru] care urmează a ne deplasa în județ, pentru verificarea și cercetarea lor.

ȘEFUL POLIȚIEI,

/ss/ T. Mâșcov

ȘEFUL BIR.[OULUI] DE SIGURANȚĂ,

/ss/ Popescu

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, filele 329-331.

36. 1932 aprilie. Dare de seamă a Biroului Poliției de Siguranță Orhei asupra activității desfășurate pe parcursul lunii aprilie 1932.

A C T I V I T A T E A

BIROULUI POLIȚIEI DE SIGURANȚĂ ORHEI ÎN CURSUL LUNII

APRILIE 1932

În urma măsurilor de ordine și pază luate, în vederea zilei de 1 Mai a.c., încă de la data de 20 Aprilie a.c., precum și a informațiunilor date de informatorii noștri, în seara zilei de 24/25 Aprilie a.c., la bariera orașului Orhei – Chișinău, s-a reușit să se aresteze curierul comunist Avram Șarf, originar din acest oraș, în etate de 20 ani, de profesiune șofer. Numitul în timpul când venea de la Chișinău, unde a fost trimis pentru a primi instrucțiuni și literatură comunistă pentru împrăștierea cu ocazia zilei de 1 Mai, la percheziția ce i s-a făcut, s-a găsit asupra sa un coș nou de răchită, în care avea șapte pachete mari, formate în felul unor pachete cu manufactură, însă în realitate erau numai manifeste și literatură comunistă. La inventarierea acestui material comunist, s-a stabilit că în acest coș s-a găsit peste 5.000 de exemplare, caz raportat Inspectoratului cu Nr. 8.042, 8.487/932.

Cu această ocazie s-a mai arestat și croitoreasa Tipa Portnoi, în etate de ani 21, originară tot din Orhei, cunoscută la cazierele serviciului ca una ce a fost arătată de către comunistul Aizic Davidovici că, i-a dat manifeste comuniste pentru răspândire, în vederea zilei de 24 Ianuarie 1931 /raportul nostru Nr. 57/16/II/932, care i-a dat prima parolă pentru a se duce la Chișinău și primi literatura, însă numitul declară că, nu s-a servit de această parolă, iar parola de care s-a servit pentru primirea materialului comunist, i-a fost dată de către Motel Cloțman, tipograf care este dispărut încă de la începutul lunii Aprilie a.c., cercetările sunt în curs, întrucât numitul Șarf caută să deruteze cercetările și chiar declarațiunile sale nu pot corespunde adevărului, întrucât s-a dovedit că chiar în acea zi, când a plecat la Chișinău, până la ora 11 nu era sigur că pleacă la Chișinău.

2. În seara zilei de 30 Aprilie a.c., s-a reușit să se descopere un nou nucleu comunist, compus din tineri evrei: Gheler Iosif, în etate de 16 ani, de profesiune lăcătuș, stabilit în Orhei; Ștrul Finchelștein, în etate de ani 18, de profesiune croitor, originar din Orhei și Ruhlea Grudman, în etate de ani 22, de profesiune croitoreasă, născută și domiciliată în orașul Orhei. Numiții sunt autorii răspândirii de manifeste comuniste de la data de 17/18 Aprilie a.c., caz comunicat Inspectoratului cu raportul nostru Nr. 144/932, care de asemenea sunt în curs de cercetare.

3. S-a[u] făcut investigațiuni și cercetări în comuna Telenești, jud. Orhei, cu ocazia descoperirii organizației comuniste în acea comună, care era condusă de către Burăh Freidzon, în etate de ani 23, fost lucrător la țesătorie, timp de mai mulți ani la o fabrică în Buhuși, fost cercetat pentru chestiuni comuniste în timpul când făcea armata la Batalionul 11 Administrativ Galați și stabilit că, în anul 1931 luase parte la întrunirile comuniste din Galați, unde a fost și arestat.

Numitul lucra cu Haica Meerovici, cunoscută la cazierul Serviciului ca una ce activa în organizația comunistă din Orhei, prin Buca Munder, de asemenea, dispărut încă de la începutul lunii Februarie a.c.

Cu această ocazie s-a identificat că, făceau parte din organizație 14 indivizi, iar ca membri activi, Comitetul de conducere era compus din 5 membri /peatiorca/ și anume: Burăh Freidzon, ca Președinte, Haica Roitman, casieră, Dvoira Voloh, Iancu Zislis și Grudman, ca membri, caz comunicat Inspectoratului cu rapoartele noastre Nr. 6.935, 7.662 și 7.928/932. Indivizii de mai sus, împreună cu alți 17, ce au fost arestați ulterior de organele jandarmeriei, se află la dispoziția Parchetului Orhei, care continuă interogarea lor.

După triere și dispozițiunile luate de Parchet, se va înainta Inspectoratului copie după actele dresate și foile personale.

4. S-au făcut investigațiuni și cercetări în regiunea Izvoare, jud. Orhei, relativ la activitatea și legăturile ce numitul Dr. Stanev, de origine bulgar, ce se află la Izvoare, [le-]ar avea cu diferite persoane suspecte și peste Nistru, caz comunicat Inspectoratului cu raportul nostru Nr. 7.608 din 12 Aprilie a.c.

5. S-au făcut informațiuni și cercetări în diferite regiuni ale județului și centre minoritare în legătură cu starea spiritelor a populațiunii și mișcarea tineretului comunist.

6. S-au făcut cercetări și dresat acte pentru 106 indivizi veniți în țară în mod fraudulos și fără acte legale prin diferite puncte [de frontieră] din regiunea acestui județ și anume:

Natalia Oprea, împreună cu 3 copii, Rotarenco Vasile, Zagorodnîi Sava, împreună cu soția și 6 copii, Iurcovschi Ioan, Badura Iosif, Saliba Nichifor cu soția, Caprarenco Vasile, Luchian Cebotar cu soția, Stadnic Sofrone cu soția și trei copii, Ostapov Eugen cu soția și doi copii, Morarenco Arion, Covali Nina, Zaricinic Timofei, Stan Leonte, Belinschi Mihail, Belinschi Vera, Omelco Ștefan cu soția și 1 copil, Tomenco Franea cu 4 copii, Chiricenco Gheorghe cu soția și doi copii, Maslahovschi Roman cu soția și doi copii, Slivca Feodor cu soția, Batrâncea Luchian cu 1 copil, Cojocaru Vasile, Alexeev Tănase cu soția și 3 copii, Alexeev Pavel cu soția, Hațcan Ana cu 3 copii, Oprea Leonte cu soția și 3 copii, Morarenco Ecaterina, Hlistov Vasile cu soția și 3 copii, Ilicov Maria, Crivenschi Eftode, Slaviohlo Mihail cu soția și 2 copii, Stețchi Pelaghea cu doi copii, Haluba Damian, Osadciuc Eugen, Bivol Domnica, Calița Efimie cu soția, Pravovschi Maria, Harasimenco Potap cu 1 copil, Bursuc Terente, Corcevschi Trofim, Ptașov Damian și Chiper Carp.

Indivizii cu acte dresate au fost înaintați Inspectoratului cu rapoartele Nr. 7.011, 7.073, 7.631, 7.632, 7.633, 7.638, 7.635, 7.018, 7.019, 7.015, 7.014, 7.012, 7.011, 7.072, 7.634, 7.013, 8.320, 8.105, 8.106, 8.317, 8.102, 8.103, 8.318, 8.219, 8.551, 8.549, 8.550, 8.552, 8.553.

Cu această ocazie s-a stabilit că, refugiatul Osadciuc Eugen, de origine ucraineană, este venit în țară numai sub formă ca refugiat, însă în realitate este un trimis al sovietelor cu anumite scopuri la noi în țară. Cazul acestei cercetări a format raport aparte și comunicat Inspectoratului cu Nr. 8.102 din 19 Aprilie a.c.

7. S-au făcut diferite reveniri de urmărire pentru refugiații veniți în ultimul timp în țară prin raza acestui județ și care nu aveau la dosare[le] individuale situația lor exactă, ca: unde se află în prezent, cu ce acte se servește, etc.

8. S-a trecut în registrul de suspecți-model Nr. 1, un număr de 8 indivizi de la Nr. 68-75 inclusiv, conform ordinului ce s-a primit din partea Inspectoratului.

9. S-a înființat un număr de 45 de dosare pentru refugiați și 14 dosare individuale, pentru diferite chestiuni și cercetări ce interesează siguranța Statului.

10. S-a executat din ordin și din oficiu un număr de 98 de lucrări referitoare la verificări de informațiuni și cercetări, etc. și au rămas în restanță un număr de 16 lucrări cu caracter informativ și cercetări, ce interesează siguranța generală a Statului și care pentru verificare necesită deplasarea în județ.

ȘEFUL POLIȚIEI,

/ss/ T. Mâșcov

ȘEFUL BIR.[OULUI] DE SIGURANȚĂ,

/ss/ Popescu

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, filele 771-774.

37. [1932]. Planul de apărare al orașului Reni, în eventualitatea unui atac armat din partea bandelor bolșevice, întocmit de Comisariatul de poliție din localitate.

[1932]

Memoriu,

de planul de apărare al Comisariatului de poliție Reni și [al] instituțiilor publice, în cazul unui eventual atac al comuniștilor.

În unire cu șefii autorităților locale, am luat înțelegerea ca ușa de la intrare a localului să fie închisă și păzită de omul de serviciu respectiv.

În special la oficiul poștal, am aranjat post de pază zi și noapte, care are instrucțiuni, pe lângă paza rețelei telefonice din [îm]prejurul oficiului, ca la primul semnal dat de omul de serviciu în caz de atac, să alerge la oficiul poliției, să anunțe, sunând în același timp și alarma, ca astfel personalul aflat în oraș să treacă la posturile indicate de noi pentru rezistență.

Fiecare Comisar-ajutor, detectiv și agent permanent, li s-au fixat un post fie la poliție, primărie, poștă, percepție, gară, unde la primul semnal de alarmă, trebuie să se prezinte în cel mai scurt timp.

Văzând că la postul său nu s-a produs atacul, se informează unde s-a dat lovitura și pleacă acolo pentru a susține pe titularul postului până la venirea armatei, care, conform înțelegerii luate, va fi anunțată la telefon, iar dacă firul a fost rupt, printr-un biciclist sau om călare.

Ca arme de apărare și rezistență vor fi întrebuințate de ofițerii de poliție și detectivi, revolverele proprii, iar de ceilalți revolverele cazone „Nagane”.

Pentru o mai sigură pază a poliției și pentru a putea face față în orice moment eventualelor atacuri, am dispus ca cei patru gardieni civili, întrebuințați la cancelarie din lipsă de funcționari de birou, să fie armați și la primul semnal dar de gardianul din fața poliției, să iasă din birouri, luându-și fiecare postul pentru defensivă.

În acest moment, agentul de serviciu va căuta a prinde la telefon legătura cu garnizoana pentru a cere ajutor.

De vor fi rupte firele telefonice, anunțarea se va face conform instrucțiunilor date, prin biciclist sau orice mijloc rapid.

Serviciul de zi și de noapte se face de un ofițer de serviciu cu un agent, având ca complectare pe gardianul de la arest și cel din fața poliției.

Față de numărul puțin suficient de pază al orașului, am luat toate măsurile, ca intersecțiile mai principale de străzi să fie păzite și în special, cele în apropiere de autorități.

Legătura cu posturile de jandarmi învecinate, este ținută aproape zilnic prin patrularea ce aceștia fac în raza lor până în oraș, unde vin la poliție spre ași viza carnetul și când discutăm și chestiuni de serviciu în legătură și cu această apărare.

Șeful Comisariatului Reni,

/ss/ Indescifrabil

A.N.R.M., Chșn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, fila 247.

38. Nedatat. Studiu al serviciilor speciale românești privind activitățile de informații ale Uniunii Sovietice în România interbelică.

[M.St.Major al

Armatei române,

S./ecția/ II-a]

SPIONAJUL SOVIETIC ÎN ROMÂNIA

ORGANIZAREA GENERALĂ A SERVICIULUI

DE SPIONAJ SOVIETIC.

Din studiul numeroaselor cazuri de spionaj, descoperite pe frontiera de Est, rezultă că serviciul de spionaj Sovietic dispune de o vastă organizație și de fonduri bănești considerabile.

Centrul serviciului de spionaj Sovietic este la Moscova. De aci pornesc firele invizibile ale rețelei de spionaj, care acoperă ca p pânză deasă de păianjen întreaga Europă și o parte din Asia, întinzându-și antenele și în centrele mai importante de pe celelalte continente.

Acțiunea de spionaj sovietic se manifestă prin următoarele organe:

Internaționala a III-a Comunistă (Comintern).

Direcțiunea politică de Stat (G.P.U.).

Serviciul de informații militare ale Marelui Stat Major (Razvedupr).

Serviciul de informațiuni diplomatice.

Internaționala III-a Comunistă dispune de partidele comuniste din diferite țări cari, pe lângă acțiunea de propagandă și turburări, sunt obligate să ajute la procurarea informațiilor de ordin militar prin: recrutare de agenți, procurare de pașapoarte false, înlesnire de treceri frauduloase peste frontiere, ascunderea documentelor la sediul organizațiilor, etc.

Pentru țara noastră, există o secție comunistă balcanică. Această secție conduce Federația balcanică comunistă, cu sediul actual la Berlin. Pentru a nu i se putea urmări activitatea, Federația își mută periodic sediul la Constantinopol, Viena, Praga, Budapesta și Salonic.

Direcțiunea politică de Stat (G.P.U.) este una din organizațiile cele mai puternice, care decide adesea chiar de soarta guvernului.

G.P.U. face serviciul de informații și contrainformații, având în organizarea sa secții speciale, numite „Zacordot”.

Misiunea Zacordotelor de la frontiera noastră este:

a supraveghea activitatea organelor de recunoaștere străine, cari trimit agenți în Rusia, precum și activitatea serviciului nostru de spionaj.

a face spionaj pe teritoriul țării și în special în Basarabia.

Sediul Zacordotelor G.P.U. pentru România:

Zacordotul Kiev, având sector de la Kamenetz […]

Zacordotul Odesa, având sector […]

Ambele zacordote dispun de centre de informații pe frontieră: K.[ameneț] Podolsk, Moghilev, Tiraspol.

Fiecare centru are rezidenți în România, agenți informatori, curieri pentru stabilirea legăturilor și gazde conspirative pentru întâlniri.

Informațiunile culese de aceste zacordote se centralizează la Direcția G.P.U. din Harkov pentru Ucraina, de unde se trimit la Moscova.

Serviciul de informații militare al M.St.Major (Razvedupr) se ocupă în special cu culegerea de informațiuni militare din România, Polonia, Statele Baltice și Balcanice.

Spionajul în străinătate, în țările cu care Sovietele sunt în relații diplomatice, se face de militari specialiști, lucrând sub masca de atașați militari, secretari de legație, etc.

La noi, spionajul militar sovietic se face prin agenți acoperiți, recrutați și instruiți anume pentru acest scop.

Centrala de spionaj pentru România este la Viena. Materialul informativ se expediază la Moscova prin curieri diplomatici ai legațiunii sovietice din Viena.

Serviciul de informații diplomatice.

Relațiunile diplomatice cu țările în cari au reprezentanți oficiali, sunt folosite de soviete pentru a obține toate informațiunile de ordin politic, de cari au nevoie.

Este interesant de menționat faptul că, în prezent, ambasada sovietică din Constantinopol numără nu mai puțin de 165 persoane, cu diferite însărcinări oficiale.

După cum se vede din cele de mai sus, România este complect încercuită de către serviciul de spionaj sovietic, care acționează pe două căi:

Direct peste Nistru, prin centrele de spionaj din Kiev, Odesa, K.[ameneț] Podolsk, Moghilev, Tiraspol.

Indirect, prin centrele de spionaj în străinătate, în special, Viena, Praga și Constantinopol.

CINE SUNT INDIVIZII CARI FAC SPIONAJ.

Din studiul cazurilor de spionaj descoperite până în prezent, reiese că serviciul de spionaj sovietic își recrutează personalul din toate straturile sociale, indiferent de naționalitate, proveniență, instrucție sau moralitate.

A. Agenții principali (spionii) sunt recrutați din:

Basarabeni (majoritatea ruși de origine), cari au legături de rudenie în Ucraina. În alegerea acestora se preferă cei cari au trecere pe lângă autoritățile române, cunosc bine limba și obiceiurile și au o îndeletnicire care îi pune la adăpost de orice suspiciune.

Ofițerii de rezervă, foști în armatele rusă sau austro-ungară.

Unii dintre aceștia s-au folosit de împrejurările favorabile oferite de calitatea lor de ofițeri de rezervă, lucrând în mod conștient pentru serviciul de spionaj sovietic.

Majoritatea, rămași în urma războiului mondial fără nici o ocupație, au putut fi ușor câștigați de perspectiva unei rapide îmbogățiri pe calea spionajului.

Parte din ofițerii foști în armata țaristă și refugiați pe teritoriul basarabean, au intrat în organizațiile monarhiste, tolerate de autoritățile noastre și sub această mască s-au dedat la acte de spionaj în favoarea sovietelor, în speranța reabilitării și primirii lor în armata sovietică.

Dintre foștii ofițeri în armata Austro-Ungară, au fost unii, cari și-au oferit serviciile fiind convinși de către cei cari i-au recrutat că lucrează pentru cauza germană.

Dezertorii (grade inferioare) din armata română, majoritatea din Basarabia, trecuți în Rusia.

Aceștia mai ales cei mai deștepți și cu știință de carte, au fost primiți și tratați bine de serviciile de spionaj sovietic și puși în alternativa de a se înapoia în România pentru a face spionaj s-au a fi deportați în Siberia.

Aproape toți au preferat să facă spionaj, după ce au primit o instrucție specială.

Tinerii basarabeni, cari au servit în armata română și au obținut gradul de ofițer în rezervă.

Studenții din țară sau străinătate, în special de la Universitatea din Praga, în majoritate evrei și ruși.

Aceștia au fost întrebuințați la început în serviciul de curieri, urmând ca după ce se vor iniția bine și vor termina studiile, să li se dea însărcinări mai importante.

Femei, angajate mai dinainte în serviciul de spionaj sovietic și căsătorite apoi cu ofițeri români.

B. Complicii sunt recrutați dintre:

Locuitorii din apropierea Nistrului, cari fac oficiul de gazde conspirative, călăuze și curieri.

Soldați și grade inferioare (chiar reangajații) întrebuințați în serviciul de birou, cari au posibilitatea a procura informațiuni și documente importante.

Funcționari ai diferitelor autorități civile de origine străină (consilieri agricoli, funcționari C.F.R., P.T.T. și chiar funcționari de la siguranță), care, uzând de calitatea lor oficială, procură informațiuni s-au înlesnesc procurarea și transmiterea lor agenților sovietici.

Femei de moravuri ușoare, cari cutreieră garnizoanele din Basarabia, legând prietenie cu ofițeri și grade inferioare, în scopul de a obține informațiuni.

Tot din categoria aceasta se recrutează curieri, în special pentru legătură cu centrele de spionaj din străinătate (Viena, Praga).

DOCUMENTE ȘI INFORMAȚIUNI CERUTE

AGENȚILOR DE SPIONAJ.

Din studiul chestionarelor găsite asupra agenților de spionaj sovietic, rezultă că informațiunile de ordin militar se referă la:

Mobilizare (lucrările pregătitoare, termenul de prezentare, contingentele mobilizabile, transporturile și zonele de concentrare).

Organizare (ordinea de bătaie de pace și război, organizarea marilor unități, a unităților din diferite arme și serviciilor).

Instrucție (regimente, directive, instrucțiuni, pregătirea de luptă și starea morală).

Comandament (caracterizarea personalului de comandă, de la Inspectorii de Armată până la șefii de Stat Major ai Diviziilor inclusiv).

Chestiuni operative (ipoteze, planuri).

Dislocarea de pace a unităților.

Armamentul infanteriei (modele de arme și mitraliere, repartiția pe unități în scopul unificării, date numerice).

Instrucția tragerii (poligoane, instrucția).

Armamentul artileriei (unificarea calibrelor, recalibrări, dotarea marilor unități, artileria antiaeriană și călăreață).

Aviația (organizare, dislocare, aerodroame, numărul de fabrici, starea și sistemul aparatelor).

Industria militară (starea uzinelor, programul de producție, cantitatea rezervelor de mobilizare, situația materiilor prime).

Serviciul chimic în armată (sisteme de măști pentru oameni și animale, apărarea populației civile, obuze chimice, aparate de lansat gaze, lucrări de laborator, uzine, producție, organizarea unităților de gaze, poligoane, școli, instrucție, regulamente, reviste).

Aprovizionări (cantitatea rezervelor de mobilizare, cumpărări de materiale în străinătate, baza aprovizionărilor).

Convențiuni sau tratate militare cu diferite țări.

Schimb de ofițeri cu armatele aliate (în special, Polonia).

În afară de aceste informațiuni cu caracter general, serviciul de spionaj sovietic a mai cerut să i se procure:

Dislocarea trupelor din Basarabia.

Planurile de acțiune ale trupelor de acoperire.

Planul de mobilizare, total sau parțial al Corpului 3 de Armată și altor comandamente și corpuri de trupă din Basarabia.

Tabele cu efectiv de război.

Starea și capacitatea căilor ferate din Basarabia. Construcții noi de căi ferate, linii de garaj și șosele.

Starea și capacitatea podurilor dintre Prut și Nistru.

Lucrări de fortificare a frontierei noastre de Est.

Lucrări navale.

Ce s-a făcut cu tunurile de cetate.

Starea de spirit a populației și armatei.

Mișcarea monarhistă rusă în Basarabia și atitudinea populației față de această mișcare.

DOCUMENTE ȘI INFORMAȚIUNI PROCURATE

DE AGENȚII DE SPIONAJ.

Este greu de stabilit toate documentele și informațiunile procurate de agenții de spionaj sovietic, deoarece unele organizațiuni de spionaj au fost descoperite după un an și mai bine de activitate, altele au evoluat ca organizare și n-au putut fi descoperite, puține documente au fost găsite asupra agenților, iar în declarațiile lor este foarte puțin probabil că aceștia să fi arătat tot ce au procurat, de teamă să nu-și agraveze vina. Totuși, din studiul diferitelor cazuri de spionaj, reiese că s-ar fi procurat:

Regulamente, reviste și manuale militare.

Anuarul armatei române și buletinele de informații ale Marelui Stat Major.

Programe de instrucție.

Tabele de efectiv al micilor unități.

Situația diferitelor instituții militare (pirotehnie, centre și hangare de aviație).

Crochiuri și planuri ale Aerodromurilor.

Dări de seamă asupra manevrelor.

Construirea căii ferate Chișinău – Zloți și descrierea căii ferate Chișinău – Roman, cu toate detaliile (reparări de poduri, terasamente, etc.).

Unități de pontonieri existente pe Prut.

Dislocarea exactă a unităților din Basarabia.

Organizarea și funcționarea școlii superioare de război.

Organizarea Marilor unități ale armatei române.

Organizarea artileriei și aviației.

Organizarea trupelor speciale și auxiliare.

Reorganizarea armatei române după război.

Organizarea de război a unui regiment de artilerie și infanterie.

Organizarea jandarmeriei rurale, dislocarea unităților de jandarmi.

Dislocarea tuturor unităților armatei.

Ordinea de bătaie a armatei române.

Diferite ordine secrete privitoare la contingentele mobilizabile.

Copia dosarului cu darea de seamă anuală pe 1928 a Corpului III Armată, conform regulam.[entului] „Inspecții în armată”.

Dosarul cu organizarea călătoriei de instrucție pe anul 1924 a C.[orpului] III A.[rmată]. Acest dosar a fost sustras din arhiva Corpului de Armată și transportat la Kiev. După ce a fost copiat și fotografiat, a fost înapoiat pentru a fi repus în arhivă.

Dosare și carnete de mobilizare, dispărute în mod misterios de la Comandamente și Cercuri de Recrutare.

Cercetările n-au putut stabili precis dacă au fost predate sau nu agenților de spionaj.

MIJLOACE ÎNTREBUINȚATE PENTRU RECRUTAREA

AGENȚILOR

Banii constituiesc pentru serviciul de spionaj sovietic mijlocul principal, pe care îl utilizează pe o scară foarte întinsă.

Sume însemnate se cheltuiesc pentru procurarea de informațiuni secrete.

Agenții de spionaj oferă mulți bani pentru procurarea de documente importante.

Nu însă totdeauna își țin promisiunile, iar de multe ori dau bani falși celor căzuți în mrejele acțiunii lor.

Ademenirea, prin promisiuni de funcțiuni importante și bine retribuite celor ce doresc a trece în Rusia sovietică, unde au familia, rude sau unde îi mână dorul de aventură. Aceștia trebuie să facă însă în prealabil dovada bunei lor credințe, servind pe calea spionajului cauza bolșevică.

Amenințarea cu deportarea în Siberia, a dezertorilor din România.

Specularea tuturor slăbiciunilor omenești și șantajul cel mai odios, amenințarea cu denunțarea sau chiar moartea a agenților informatori intrați în serviciul de spionaj sovietic.

Căsătoria ofițerilor cu femei frumoase, indicate de serviciul de spionaj sovietic.

Acestora li se pune la dispoziție sume destul de mari ca cotă pentru a-și putea permite luxul să trăiască pe picior larg, să țină case deschise și să dea mese și petreceri, la care să invite diferite persoane cu situații importante în Stat, în scop de a stabili relațiuni cât mai întinse și a culege pe această cale tot felul de informațiuni.

Agenții recrutori, versați în arta spionajului, au misiunea de a căuta informatori printre indivizii în măsură a procura informațiuni, întrebuințând mijloace de ademenire.

Cei cari aderă, sunt trecuți peste Nistru, pentru a fi prezentați organelor de spionaj sovietic. Acestea îi primesc și-i tratează foarte bine, îi apreciază sub raportul inteligenții și aptitudinilor, le dă instrucțiuni și bani, apoi îi trimit înapoi peste Nistru.

Acțiunea de spionaj nu începe decât peste 1-2 luni și sub masca unei ocupațiuni oarecare.

Pentru a fi primiți în serviciul de spionaj sovietic se cer candidaților următoarele condiții:

Să manifeste voința de a lucra pentru soviete.

Să fie personal cunoscut de șefii serviciului de spionaj.

Să aibă pe cineva în Rusia, cari să garanteze pentru ei.

Să semneze un angajament, din ale cărui date să se poată vedea:

Gradul de cultură,

Societatea pe care o frecventează.

Rudele, prieteni și cunoscuți din Rusia,

Dacă au mai lucrat în serviciul de spionaj,

Limbile ce cunosc,

Starea materială,

Dacă au talent oratoric.

MIJLOACE ÎNTREBUINȚATE PENTRU

TRECEREA FRONTIEREI.

România nefiind în relațiuni normale cu Rusia Sovietică, trecerea frontierei s-a făcut și se face numai în mod fraudulos.

Numeroasele sinuozități și acoperirile de pe malul Nistrului au favorizat foarte mult trecerile dintr-o parte în alta. Cele mai multe treceri se fac iarna, când Nistrul este înghețat.

În restul timpului, trecerile se execută cu bărci (obișnuite sau de cauciuc), precum și înot.

Din cazurile de spionaj descoperite, se vede că, majoritatea agenților au trecut Nistrul pe la Tighina.

Caracteristicile trecerilor peste Nistru sunt:

La trecerea agenților și curierilor, grănicerii ruși nu participă.

Organizația de spionaj sovietică trimite 5-6 oameni cu grenade și arme automate pentru a susține trecerea la nevoie.

În caz de incident, șeful trecerii, care este și șeful spionajului local, ordonă deschiderea focului contra malului drept.

Au fost cazuri când trecerea agenților sovietici a fost susținută cu focuri de armă și grenade chiar de pe malul românesc de către agenții aflați în Basarabia, cari au atacat în spate pe grănicerii noștri.

Trecerile din Basarabia în Rusia se fac în zile dinainte stabilite.

Înțelegerea între ambele maluri se stabilește prin semnale luminoase convenționale sau focuri de armă.

MIJLOACE ÎNTREBUINȚATE PENTRU PROCURAREA INFORMAȚIILOR ȘI A DOCUMENTELOR.

Agenții de spionaj își procură informațiile pe mai multe căi, uzând de diferite mijloace.

Cel mai simplu și mai sigur mijloc îl formează:

Observațiunile personale.

Un agent bine pregătit, poate trage mult folos din participarea ca simplu spectator la parăzile militare, la ieșirea trupelor din cazarmă pentru instrucție, prin exercitarea unui comerț ambulant oarecare în apropierea câmpurilor de instrucție. Călătorind dintr-o garnizoană în alta și legând conversații, în aparență inofensive, cu diferiți militari izolați, identifică unitățile și comandamentele, și află numele Comandanților.

Un alt mijloc de care se folosesc spionii, este câștigarea prieteniei diferitelor persoane de la care pot culege informații (ofițeri, reangajați, grade inferioare, în special furieri pe la diferite comandamente), alegând bineînțeles pe cei vicioși sau cu înclinări spre viciu și ușor coruptibili.

O parte din aceștia devin colaboratori gratuiți și involuntari, comițând din ușurință sau inconștiență, indiscrețiuni grave.

În această categorie intră și cei care angajează, în tren, în tramvai, în localuri publice sau pe stradă, diferite conversațiuni, din cari spionii pot trage foloase.

Cele mai prețioase și mai sigure informațiuni le procură însă agenții de spionaj de la colaboratorii lor conștienți, cari sunt plătiți cu bani și știu unde merg informațiunile date de ei.

Ziarele și diferitele publicațiuni constituiesc un mijloc de informațiuni foarte comod și la îndemâna tuturor.

Din pagina militară a ziarelor, agenții de spionaj extrag date interesante, iar din diferitele publicațiuni și comunicări de adrese, pod afla dislocarea și nevoile unităților.

Abuzând de libertatea acordată presei, mai toate ziarele au dat relațiuni complecte asupra manevrelor din toamna anului 1928, intrând în detalii de organizare și conducere, cari nu puteau interesa prea mult marele public.

Pentru procurarea copiilor după documente, agenții de spionaj se servesc de următoarele mijloace:

Aparate fotografice, clișeul fotografic fiind un document de primă importanță.

Construcția aparatelor fotografice a atins perfecțiunea, prin dimensiunile minuscule la care s-a ajuns.

Mașini de copiat.

Copii de mână, după diferite ordine secrete, situații de efectiv, etc.

Pentru sustragerea actelor secrete originale închise în birouri, dulapuri sau case de fier, se întrebuințează chei false sau passe-partout-uri.

Într-un caz de spionaj descoperit de curând, un agent de spionaj a dat instrucțiuni complicelui să scoată în ceară tiparul unei chei de la casa de fier.

După acest tipar, s-a confecționat în Rusia o altă cheie, cu care urma să se deschidă casa, pentru a se sustrage documente secrete de mare importanță.

Privitor la păstrarea documentelor sustrase de agenți, o instrucțiune găsită asupra unui spion sovietic prevedea:

Corespondența primită să se memoreze și să se distrugă apoi imediat prin ardere, pentru a nu fi găsită asupra lui, la o eventuală percheziție.

Documentele să nu se păstreze la domiciliu, ci într-un loc mai depărtat, bine cunoscut de agent și de preferință îngropate sau în latrinele publice, astfel ca în caz de descoperire, agentul să poată nega că au fost puse de el.

Dacă totuși e nevoie să ascundă documentele la domiciliu, locul trebuie astfel ales, încât bănuielile să nu cadă numai asupra agentului.

MIJLOACELE ÎNTREBUINȚATE PENTRU TRANSMITEREA DOCUMENTELOR SAU INFORMAȚIUNILOR CULESE.

Din studiul cazurilor de spionaj descoperite, se vede că, pentru transmiterea prin scrisori a informațiunilor culese, s-a întrebuințat pe o scară întinsă diferite preparate chimice pentru scris invizibil, cu întrebuințarea foarte simplă, atât pentru scris, cât și pentru developare. Aceste preparate sunt cunoscute sub denumirea generică de cerneluri simpatice.

Pentru a nu da nimic de bănuit, se scrie o scrisoare cu conținut banal, iar printre rânduri se scriu informațiunile cu cerneală simpatică. O asemenea scrisoare se tratează la primire cu ajutorul căldurii, a diferitelor preparate chimice sau a lămpii cu cuarț. În urma acestui tratament, apare vizibil scrierea cu cerneală simpatică.

Pentru a nu expune pe agenți în caz de descoperire, cernelurile simpatice se camuflează sub formă de apă de colonie sau alte preparate pentru uzul zilnic.

Un alt mijloc întrebuințat în corespondența dintre agenții de spionaj și complicii lor îl constituie scrisorile cu înțeles convențional sau text cifrat.

Pentru stabilirea legăturilor sau anunțarea sosirii într-o localitate, agenții s-au folosit în multe cazuri de rubrica „Corespondențe” de la „Mica publicitate” a ziarelor.

Asupra unor agenți de spionaj s-au găsit instrucțiuni scrise pe foițe de țigară și ascunse în săpunul de ras sau scrise pe pânză introdusă între fața hainei și căptușeală.

Transportul documentelor și al informațiunilor mai importante se face de către, în cele mai multe cazuri, femei, folosindu-se geamantane cu dublu fund.

Într-unul din cazurile de spionaj descoperite în Basarabia, serviciul de curieri s-a exercitat de o femeie, sub masca comerțului ambulant de fructe în trenuri.

Sunt interesante instrucțiunile găsite asupra unui agent, în părțile privitoare la transportul și predarea documentelor.

În cazul când agentul sau curierul va fi nevoit să transporte documentele cu trenul, va proceda în felul următor:

Documentele să fie împachetate la un loc cu lucrurile agentului sau ale curierului, astfel ca la suirea în tren să pară că are un singur pachet, dar îndată după urcare să se poată desface în două. Pachetul cu documente se așează pe polița din față, deasupra altui călător, așa că tot timpul să poată fi văzut, iar pachetul cu restul de bagaje deasupra agentului.

În felul acesta, agentul se poate degaja oricând de pachetul cu documente, spunând că nu este al lui, în cazul când ar fi descoperit.

Predarea și primirea documentelor se recomandă a se face de obicei în locuri izolate, în afară de oraș și numai dacă agentul și curierul sunt deplin convinși că nu au fost urmăriți. Ei nu trebuie să se apropie unul de altul decât după arătarea semnului convențional că n-au fost urmăriți.

Pentru recunoașterea reciprocă, se spune o parolă sau se face un semn, la care trebuie să se răspundă după o convenție dinainte stabilită. De exemplu, agentul întreabă câți Km. sunt între două localități, își face vânt cu pălăria, poartă bastonul la subțioară sau are la butonieră o floare de o anumită culoare.

Când agentul sau curierul se duce la întâlnire, nu trebuie să întoarcă capul, pentru a vedea dacă este urmărit, ci să recurgă la unul din următoarele trucuri: scapă batista, își leagă șiretul de la gheată, aprinde țigara, cade de pe bicicletă, etc.

În cazul când întâlnirea între agent și curier are loc pe Nistru, predarea și primirea documentelor se face în casa conspirativă din dreptul punctului de întâlnire.

MIJLOACE ÎNTREBUINȚATE PENTRU DERUTAREA

AUTORITĂȚILOR ȘI URMĂRITORILOR.

Sunt numeroase și variate mijloace întrebuințate de agenții de spionaj pentru derutarea autorităților și urmăritorilor.

Între acestea putem cita:

Toți agenții de spionaj și în special recrutorii își exercită meseria sun masca unei profesiuni oarecare (funcționari la întreprinderi particulare sau la legații voiajori sau reprezentanți comerciali, etc.).

Corespondența se trimite pe adresa altei persoane (cutie de scrisori), nici o dată pe adresa agentului.

Toți agenții de spionaj poartă unul sau mai multe pseudonime, pentru a nu putea fi identificați în caz de prindere a corespondenței.

La înapoierea din Rusia, agenții de spionaj au instrucțiuni să schimbe itinerarul.

Au fost agenți trimiși de la G.P.U. care și-au oferit serviciile lor pentru a aduce informații din Rusia Sovietică.

Aceștia au înșelat buna credință a autorităților noastre, lucrând pentru soviete.

Alți agenți informatori au obținut în trecut autorizațiunea de a face contrabande.

Sub masca de contrabandist se ascundea un spion sovietic, a cărui urmărire era foarte grea.

În general, agenții de spionaj trimiși din Rusia aveau instrucțiuni să nu înceapă a lucra decât după oarecare trecere de timp (1-2 luni).

În cazul când o organizație de spionaj este descoperită, spionii profită de răgazul ce li se oferă prin tergiversarea urmăririi, se împrăștie și dispar.

Spionii prinși dau declarații contradictorii pentru a deruta pe judecătorii de instrucție sau se închid în cel mai desăvârșit mutism.

CONCLUZII.

Serviciul de spionaj sovietic constituie pentru noi o mare primejdie. Mijloacele de care dispune îi creează o situație de superioritate vădită față de mijloacele noastre de apărare.

În acțiunea lor, Sovietele sunt ajutate și de faptul că în Basarabia găsesc un teren favorabil.

Toți ostașii trebuiesc pătrunși de realitatea primejdiei ce ne amenință și să considere ca o datorie de onoare a contribui la demascarea spionilor și a organizațiunilor de spionaj.

Nu există agent de spionaj sovietic, care să fi lucrat sub impulsul unui sentiment de dragoste sau simpatie pentru soviete. Toți au fost atrași de perspectiva unei repezi îmbogățiri sau a unei înalte situații, promisă după o activitate bine apreciată de șefii serviciului de spionaj. Mulți au lucrat și din ura față de țara adoptivă, care îi hrănea și-i proteja.

Au fost organizații de spionaj cari au lucrat nestingherite peste un an de zile. Cele mai multe au fost descoperite grație denunțurilor.

Sustragerea de documente importante din arhiva Comandamentelor se datorește în mare parte neglijenței ofițerilor însărcinați cu păstrarea acestor documente.

Pedepsele relativ ușoare prevăzute în legea noastră de spionaj, care nici ele nu se aplică cu destulă severitate de Consiliile de război, ne pun în situația de mare inferioritate și explică în bună parte dezvoltarea acțiunii de spionaj sovietic pe teritoriul nostru.

Atenția serviciului de spionaj sovietic se îndreaptă în deosebi asupra unităților de aeronautică și a trupelor speciale (geniu, transmisiuni, gaze).

Ușurința trecerii peste Nistru se datorește atât numeroaselor sinuozități ale acestui râu și acoperirile de pe ambele maluri, cât și lipsei de pază suficientă din cauza efectivelor reduse ale grănicerilor și concursului dat de locuitorii din apropierea Nistrului.

p. conformitate

șeful BIROULUI I

MAIOR, /ss/ Indescifrabil

A.N.R.M., Chșn., Fond 706, inv. 2, dosar 12, filele 156-161 verso.

BIBLIOGRAFIE

I. ARHIVE.

Arhiva Națională a Republicii Moldova, Chișinău, (A.N.R.M., Chșn.), Fondurile: 706 (inv. 1, 2, 3), 680 (inv. 1, 2), 1940-1944.

II. DOCUMENTE PUBLICATE.

II. 1.

Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989. Ediție îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu și Mircea Chirițoiu. În II volume. Ed. „Paideia”, Colecția „Documenta”, [București], [1998].

V. Barbu, Organizarea și serviciul poliției de siguranță de stat. 1932.

Eugen Bianu, Ordinea obștească. Îndreptar profesional în știința polițienească. București, 1938.

Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei. Ed. „Victor Frunză”, București, Mica întreprindere editorial-poligrafică „Logos”, Chișinău, 1992.

Copilăria comunismului românesc în Arhiva Cominternului. Arhivele Naționale ale României. Ediție de documente coordonată de Alina Tudor-Pavelescu. București, 2001.

C. G. Costa-Foru, Abuzurile și crimele Siguranței Generale a Statului. Declarațiunile victimelor. Tipografia „Triumful”, București, 1925.

Theodor Culitza, Poliție de informațiuni și contrainformațiuni, București, 1938.

Vasile Dașkevici, Istoricul Poliției Capitalei (Fosta Agie), București, Tipografia „Cultura”, 1934.

Aurel I. Gheorghiu, Pe drumuri basarabene. A doua zi după Unire. Cu 45 de ilustrații în text. București, 1923.

Constantin Hamangiu, Codul General al României, vol. VIII, IX-X, XI-XII, XVII, Tipografia „Leon Alcalay & Viața Românească”, București, 1900-1942.

Zinovie Husărescu, Mișcarea subversivă în Basarabia. Atelierele Imprimeriei Statului, Chișinău, 1925. Republicată în Suferințele Basarabiei și răpirile rusești. Antologie. Ediție îngrijită, note și comentarii de Fl. Rotaru. Ed. „Semne”, București, 1996, pp. 233-350.

D. R. Ioanițescu, Lege pentru organizarea poliției generale a Statului, „Curierul Judiciar”, București, 1929.

Legea asupra organizării poliției generale a Statului, Imprimeria Statului, București, 1920.

Constantin Maimuca, Tehnica și tactica comunistă. Cu 14 scheme în text. Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Chișinău, 1936.

Gabriel Marinescu, Trei ani de prefectorat (12 iunie 1930 – 12 iunie 1933). Anuarul Prefecturii de Poliție a Municipiului București, Tipografia „Oltenia”, 1933.

Dimitrie Mântulescu, Poliție politică și poliție de siguranță de Stat, București, 1937.

V. Mitrokhin, Ch. Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa și în Vest. Traducere: Ion Aramă, Ed. „Orizonturi”, Ed. „Sirius”, [București], [2003].

I. Modreanu, C. Buruiana, Aspecte din vieața Poliției Capitalei. Tipografia ,,Eminescu’’, București, 1936.

Ion Negoescu, Poliția și Siguranța, Imprimeriile ziarului „Curierul”, București, 1945.

Gheorghe Petrescu, Florin Hodinauanu, Spionaj și siguranța de stat. Ed. „Luceafărul”, Zalău, 193?.

Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, 12 octombrie 2004, http://www.presidency.ro/static/ordine/ICHR-2004.pdf

N. P. Smochină, Din amarul românilor de peste Nistru, în Suferințele Basarabiei și răpirile rusești. Antologie. Ediție îngrijită, note și comentarii de Fl. Rotaru. Ed. „Semne”, București, 1996, pp. 351-388.

Dumitru Stancov, Acțiunea subversivă sovietică. Vol. I – Propaganda. Alarmismul. Defetismul. Constatări și învățăminte. București, 1941.

Anibal Stoenescu, Din vremea ocupației. Atelierele Grafice „Socec”, București, 1927.

D. D. Stoiculescu, Cercetarea. Tipografia Cavaleriei, Sibiu, 1939.

II. 2.

Hаша Пoбeда. Oт Coвeтcкoгo Инфopмбюpo. Из фoндoв „PИA Hoвocти”. Comunicatele Agenției de presă sovietice Informbiuro, păstrate în arhiva Agenției de presă rusești RIA Novosti, http://www.9may.ru/inform/

O нeкoтopыx мeтoдаx и пpиeмаx инocтpанныx pазвeдыватeльныx opганoв и иx тpoцкиcтcкo-бyxаpинcкoй агeнтypы. Cбopник. Паpтиздат ЦК BКПБ, [Mocква], 1937, http://vault.exmachina.ru/spy.

B. И. Паcат, Tpyдныe cтpаницы иcтopии Moлдoвы. 1940-1950-e гг. Изд. „Teppа-Terra”. Mocква, 1994.

III. MEMORII.

III. 1.

Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri. Vol. V Memorii (1916-1918), VI (1918-1922), VII (1923-1926), VIII (1926-2930), IX (1930-1931), X (1932-1934). Ediție, postfață și indice adnotat de: Stelian Neagoe. Ed. „Machiavelli”, București.

Petre Cazacu, Zece ani de la Unire. Moldova dintre Prut și Nistru. 1918-1928. București, f.a.

Armand Călinescu, Însemnări politice. Ediție îngrijită de Al. Gh. Savu, București, Ed. „Humanitas”, 1990.

Eugen Cristescu, Organizarea și activitatea Serviciului Special de Informații, în Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete românești. Memorii (1916-1944), mărturii, documente. Cu o prefață de dr. Dan Zamfirescu. Ed. „R.A.I. București”, Ed. „Roza Vânturilor”, București, f.a., pp. 131-223.

Ion Gh. Duca, Memorii. Vol. 1: Neutralitatea. Partea 1-a: (1914-1915); vol. 2: Neutralitatea. Partea a 2-a: (1915-1916); vol. 3: Razboiul. Partea 1-a: (19161917); vol. 4: Razboiul. Partea a II-a: (1917-1919). Ed. „Expres”, „Helicon”, „Machiavelli”, București, 1992.

Z. Hippius, Jurnal petersburghez (1919). Revoluția din Octombrie văzuta de victimele acesteia. Ed. „Hestia”, 1996.

Ion Lissievici, Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de Informații al statului, în Cr. Troncotă, Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944). Ed. „Nemira”, [București], 2003, pp. 131-195.

Vasile Rudeanu, Memorii din timpuri de pace și de război. 1884-1929. Studiu introductiv: Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu. Ed. „Cavallioti”, București, [2005].

Nicolae D. Stănescu, Întâmplări și oameni din Serviciul Secret. Cuvânt înainte, note și selecția textului Marian Ștefan și Gheorghe Neacșu. Ed. enciclopedică, București, 2002.

Pavel Sudoplatov, A. Sudoplatov, J. L. Scheckter și L. P. Scheckter, Misiuni speciale. Arhitectura terorii. Versiunea românească de A.I. Ionescu. Ed. „Elit Comentator”, f.l., f.a.

Alexandru Șafran, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România, 1939-1947. Memorii. Introducere de J. Ancel. Ed. „Hasefer”, București, 1996.

III. 2.

Гавpиил Boлкoв, Bзгляд чepeз дecятилeтия. Editor: S.I.S. al Republicii Moldova, Chișinău, [2006].

Илья Cтаpинoв, Запиcки дивepcанта. Aльманаx „Bымпeл”, Mocква, 1997.

Idem, Mины замeдлeннoгo дeйcтвия: pазмышлeния паpтизана-дивepcанта. Aльманаx „Bымпeл”, Mocква, 1999.

Idem, Coлдат cтoлeтия. Teopия и пpактика гocyдаpcтвeннoгo пepeвopoта, Mocква, 2002.

Павeл A. Cyдoплатoв, Cпeцoпepации. Лyбянка и Кpeмль 1930-1950 гoды. Изд. „OЛMA-ПPECC”, Mocква, 1997.

Idem, „Pазвeдка и Кpeмль”. Запиcки нeжeлатeльнoгo cвидeтeля. Изд. „Гeя”. Mocква, 1997.

Idem, Pазныe дни тайнoй вoйны и диплoматии. 1941 гoд. Изд. „OЛMA-ПPECC”, Mocква, 2001.

IV. DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, BIBLIOGRAFII.

Alexianu, George, Repertoriu general alfabetic al tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi, convențiuni, decrete, regulamente, 1 ianuarie 1860 – 1 ianuarie 1940, publicate în Monitorul Oficial, colecția C. Hamangiu, consiliul legislativ și în alte colecțiuni similare, Editura „Monitorul Oficial”, București,1941.

Gheorghe V. Andronachi, Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii. Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Chișinău, 1933.

Calendar Național 2006, Chișinău, 2006.

Al. Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917-1918). Dicționar. Editura Fundației Culturale Române, București, 2001.

D.E.X., Dicționarul Explicativ al limbii române. Ediția a II-a, Ed., Univers enciclopedic, București, 1998.

Figuri contemporane din Basarabia. Ed. „ARPID”, Chișinău, 1939.

C. Gheorghe, O istorie a internelor în date, Ed. Ministerului de Interne, București, 2001.

P. Moraru, Basarabia, basarabenii și serviciile secrete (1918-2005). Dicționar alfabetic. Firma editorial-poligrafică „ELENA-V.I.” S.R.L., Chișinău, 2005.

M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică. Dicționar alfabetic. Ed. „Elion”, București, 2003.

V. LUCRĂRI ȘI STUDII.

V. 1. M O N O G R A F I I.

V. 1. 1.

Vl. Alexe, România secretă. Ed. „Elit”, f.l., [2004].

V. Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne. Volumul I. 1921-1944. (Colecția Pro Memoria). Ed. Ministerului de Interne, f.l., f.a.

V. Bobocescu, Istoria Poliției Române, Ed. Ministerului de Interne, București, 2000.

H. Brestoiu, V. Bobocescu, Aspecte ale activității de informații și contrainformații puse în slujba luptei seculare a poporului român pentru apărarea libertății, formarea statului național și cucerirea independenței de stat depline. Ministerul de Interne, Centrul de Informatică și Documentare. Serviciul Editorial, Presă și Propagandă în rândul populației, [București], 1977.

Idem, Momente din activitatea organelor de ordine, informații și contrainformații românești în perioada 1878-1918. Ministerul de Interne, Departamentul Securității Statului, Centrul de Informatică și Documentare. Serviciul Editorial și Cinematografic, [București], 1979.

H. Brestoiu, Memoria frontului secret. Tranșee ale luptei nevăzute în România în anii celui de-al doilea război mondial. Ed. „Globus”, București, 1991.

Idem, România și marele bătălii ale frontului secret. Vol. I, Ed. „Viitorul Românesc”, București, 1994.

Gh. Buzatu, Românii în Arhivele Kremlinului. Ed. „Univers enciclopedic”, București, 1996.

L. Cârjan, Istoria Poliției Române, Ed. „Vestala”, București, 2000.

E. Cernea, Criza dreptului în România la 1907, Universitatea din Bucuresti, 2003, Capitolul III: Problemele juridice ale reprimării, Secțiunea I, http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/cernea

V. Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni. 1918-1944. Ed. „Hora”, Sibiu, 2001.

M. Cojoc, M. Cojoc, Propagandă, contrapropagandă și interesele străine la Dunăre și Marea Neagră (1919-1939), Ed. Universității din București, București, 2003, http://www.unibuc.ro/ebooks/istorie.htm

Florian Garz, Spionaj și diversiune. Ed. „Obiectiv”, f.l, f.a.

Idem, Spionajul total in acțiune. Ed. „Obiectiv”, f.l., f.a.

C. Gheorghe, O istorie a internelor în date, Ed. Ministerului de Interne, București, 2001.

A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993). Ed. „Aiva”, Chișinău, 1995.

P. Moraru, Informații militare pe frontul de est. Ed. Militară, București, 2005.

Idem, Armata lui Stalin văzută de români. Ed. Militară, București, 2006.

V. Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940). Ed. „Civitas”, Chișinău, 1999.

Ion Nistor, Istoria Basarabiei. Editura „Humanitas”, București, 1991.

V. Pasat, Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul R.S.S. Moldovenești. 1940-1950. Ed. „Rosspen”, Moscova, 2006.

Fl. Pintilie, Serviciul Special de Informații din România (1939-1947). II vols. Ed. Academiei Naționale de Informații, București, 2003.

Al. Popescu, Academia secretelor. Intelectualii și spionajul. O istorie universala. Ed. „Meronia”, București, 2006.

L. Rotari, Mișcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924. Ed. Enciclopedică, București, 2004.

Fl. N. Șinca, Din istoria Poliției Române, vol. I – Între onoare și obediență. Cu o prefață a academicianului Florin Constantiniu. Tipografia „RCR Print”, București, 2006. http://www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/

P. Ștefănescu, Istoria secretă a serviciilor secrete. Ed. „Alux”, București, 1992.

Idem, Istoria serviciilor secrete românești. Ed. „Divers Pres”, București, 1994.

S. Tănase, Clienții lu` tanti Varvara. Istorii clandestine. Ed. „Humanitas”, București, 2005.

Cr. Troncotă, Mihail Moruzov și Serviciul Secret de informații al Armatei Române. Studii și documente. Cuvânt înainte de Florin Constantiniu. Ed. Institutului Național de Informații, București, 1996.

Idem, Istoria serviciilor secrete românești. De la Cuza la Ceaușescu. Ed. „Ion Cristoiu”, București, 1999.

Idem, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete românești. Memorii (1916-1944), mărturii, documente. Cu o prefață de dr. Dan Zamfirescu. Ed. „R.A.I. București”, Ed. „Roza Vânturilor”, București, f.a.

Idem, Glorie și tragedii. Momente din istoria serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944). Ed. „Nemira”, [București], 2003.

Idem, Mihail Moruzov și frontul secret. Ed. „Elion”, București, 2004.

Idem, Omul de taină a Mareșalului. Ed. „Elion”, București, 2005.

Dmitri Volkogonov, Lenin. O nouă biografie. Ed. „Orizonturi”, Ed. „Lider”, București, f.a.

V. 1. 2.

Л. Г. Aвepбyx, Pаcceкpeчeнныe cyдьбы. Oчepки (Eвpeи в coвeтcкoй внeшнeй pазвeдкe), Изд. „Oптимyм”, Oдeccа, 2001, http://www.odessitclub.org/reading_room/averbukh/averbukh.htm#alex

B. B. Бecпалoв, Hациoнальный cocтав кадpoв opганoв BЧК-OГПУ-HКBД-MГБ CCCP в 1917 – 1938 г. (Кpаткая иcтopичecкая cпpавка). Лeнингpад, 1998, http://mrk-kprf-spb.narod.ru/bespal.htm

И. Бyнич, Зoлoтo Паpтии. Изд. „Oблик”, „Зeнит”, Cанлт Пeтepбypг, 1999.

Иг. A. Bалeнтэй, Tайны вoздyшнoй вoйны. Pаccказы o пpиключeнияx лeтчикoв пpи выcадкe шпиoнoв в тылy нeпpиятeля. Пep. c фpанц. Mocква, 1924.

A. M. Bитoлин, Pyмыния. Pазвeд. oтд. Штаба PККA., Mocква, 1923.

A. Кoлпакиди, Д. Пpoxopoв, Импepия Г.P.У. Oчepки иcтopии poccийcкoй вoeннoй pазвeдки. Книга втopая. Изд. „OЛMA-ПPECC”, Mocква, 2000.

A. Кoлпакиди, Ликвидатopы К.Г.Б. Cпeцoпepации coвeтcкиx cпeцcлyжб 1941-2004. Изд. „Яyза” и „Экcмo”, Mocква, 2004.

Oчepки иcтopии poccийcкoй внeшнeй pазвeдки. B 6-и тoмаx. Изд. „Meждyнаpoдныe oтнoшeния”, Mocква, 2006.

Б. C. Пoпoв, Бypжyазнo-пoмeщeчья Pyмыния (1918-1944). Mocква, 1955.

T. Cавин, Инocтpанный капитал в Pyмынии (1859-1945). Mocква, 1950.

VI. 2. S T U D I I.

VI. 2. 1.

C. Aioanei, Cr. Troncotă, Minoritatea germană din România – o privire istorică, //Magazin istoric, anul XXIX, nr. 1, 1995, pp. 55-60.

M. Bruhis, Rusia, România și Basarabia, //Basarabia, nr. 5, 1991.

I. Ciurca, Unele aspecte privind acțiunile armatei române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru la sfârșitul anului 1917 și primele luni ale anului 1918, //Cugetul, Chișinău, nr. 3-4, 1993.

Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unității românești (1917-1918), în Marea Unire din 1918 în context european. Coordonator: Ioan Scurtu. Ed. Enciclopedică, Ed. Academiei Române, București, 2003, pp. 109-139.

Gh. Constantin, Ministerul de Interne și modelul european, //Pentru Patrie, nr. 3 (695), martie 2006, pp. 36-37, http://www.mai.gov.ro/Documente/Revista_Pentru_Patrie/nr%203.pdf#search=%22Romulus%20Voinescu%22

I. Gulica, Organizații culturale evreiești în Basarabia (1903-1936). Aspecte privind mișcarea subversivă, în Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX. Vol. II. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. „Tehno-Media”, Sibiu, 2007, pp. 89-106.

A. Moraru, Unele aspecte privind lupta serviciilor secrete rusești împotriva unirii Basarabiei cu România, //Cugetul, Chișinău, martie 1998, pp. 58-66.

P. Moraru, O retrospectivă a serviciilor de informații și siguranță românești asupra spionajului sovietic în Basarabia interbelică, în Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Științe socioumanistice. Ediția a VI-a, Chișinău, 2006, pp. 87-92.

Idem, „Răscoala” de la Tatar-Bunar, //Cugetul. Revistă de istorie și cultură, nr. 2 (30), 2006, [Chișinău], pp. 28-32.

Idem, Din activitatea Siguranței Generale a Statului în Basarabia interbelică, în Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a M.A.I. al R.M. Științe socioumanistice. Ediția a VII-a, Chișinău 2006, pp. 175-180.

Idem, Activități informative și contrainformative românești în Basarabia de după Marea Unire, în Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a M.A.I. al R.M. Științe socioumanistice. Ediția a VII-a, Chișinău 2006, pp. 193-198.

D. Paraschiv, Reforma în vreme de război la Ministerul de Interne, //Historia. Revistă de istorie. Anul V, nr. 46, octombrie 2005.

E. Preda, Cazul Maimuca, //Magazin istoric, anul XXV, serie nouă, nr. 1, ianuarie 1991, pp. 40-44.

S. Radu, Starea de spirit a minorităților naționale din Transilvania reflectată în rapoartele informative ale Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale (1920), în Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX. Vol. II. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. „Tehno-Media”, Sibiu, 2007, pp. 27-55.

Ioan Scurtu, Statutul politico-juridic al evreilor din Romania (1858-2004), http://www.ioanscurtu.ro/content/view/24/27/

A. Spânu, Prima structură informativă și contrainformativă a României în secolul XX/ Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, în Dosarele istoriei, an VIII, nr. 5 (81)/2003, pp. 19-28.

Idem, Situația minorităților naționale din Transilvania în atenția structurilor de siguranță la începutul anului 1920, în Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX. Vol. II. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. „Tehno-Media”, Sibiu, 2007, pp. 15-27.

S. Tănase, Procesul din Dealul Spirei, //Magazin istoric, Anul XXXVII, serie nouă, nr. 10 (439), octombrie 2003, pp. 5-8, 15.

Idem, Cristian Racovski, //Magazin istoric, Anul XXXVIII, serie nouă, nr. 4 (445), aprilie 2004, pp. 5-10; nr. 5 (446), mai 2004, pp. 67-72.

C. Turliuc, Emanciparea politică a evreilor în România secolului al XX-lea. Legea naționalităților din 1924, în Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX. Vol. II. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. „Tehno-Media”, Sibiu, 2007, pp. 56-74.

M. Țăranu, Politica statului român față de minoritățile naționale din Basarabia în primii ani după Marea Unire în Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX. Vol. I. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. Universității „Lucia Blaga”, Sibiu, 2006, pp. 37-49.

VI. 2. 2.

B. Bopoнкoв, Cвинцoвая пpимoчка главнoмy „cкpипачy”, http://mahno.ru/other/21.php

З. Галили, Coвeтcкий oпыт cиoнизма: экcпopт coвeтcкoй пoлитичecкoй кyльтypы в Палecтинy, în Ab Imperio, iarna 2003, nr. 4, pp. 329-376, http://socialist.memo.ru/books/html/galili.htm

Л. Дoнeц, Cyдьба peзидeнта Иcайя Паpфeлюка. Пoлный гeopгиeвcкий кавалep, пoлкoвник цаpcкoй аpмии cтал пepвым peзидeнтoм coвeтcкoй вoeннoй pазвeдки, în revista Cпeцcлyжбы, nr. 4/1999, http://www.whoiswho.ru/russian/Password/journals/41999/parfeluk.htm

A. Кopнeв, Лeв Hикoлаeвич Зинькoвcкий-Задoв, http://www.pseudology.org/evrei/Zadov.htm

П. Mакаpoв, Бeлыe пятна маxнoвщины в фактаx и вepcияx, în revista Лeбeдь, nr. 420, 3 aprilie 2005, http://www.lebed.com/2005/art4133

Idem, „Бeлыe пятна” маxнoвщины в фактаx и вepcияx. К 70-лeтию co дня cмepти H.И.Mаxнo. Oпepация „Cкpипачи”. (Oкoнчаниe. Hачалo cм. в nr. 223), în The Yonge Street Review, (Canada), nr. 225, http://www.newcanada.com/225/225-00000-anons.htm

A. Mаpин (Кopнeв), Я Лeва Задoв – co мнoй бpexать нe надo, 15 septembrie 2007, http://h.ua/story/54305/

O. Mатвeeв, „Heлeгальный peзидeнт HКBД в Oдecce cooбщаeт…”, în ziarul rusesc Heзавиcимая газeта, 15 iunie 2001, http://nvo.ng.ru/spforces/2001-06-15/7_tsr.html

O. Пoпoв, Eвpeйcкий этнoc и миpoвoe кoммyниcтичecкoe движeниe, //Лeбeдь. Heзавиcимый альманаx, nr. 409, 16 ianuarie 2005 (http://www.lebed.com/2005/art4034.htm); idem, nr. 410, 23 ianuarie 2005 (http://www.lebed.com/2005/art4041.htm); idem, nr. 411, 30 ianuarie 2005 (http://www.lebed.com/2005/art4053.htm); idem, nr. 412, 6 februarie 2005 (http://www.lebed.com/2005/art4062.htm).

C. Ceманoв, „Cталинcкая чиcтка” кoнца 1930-x гoдoв и нациoнальный вoпpoc, în ziarul Pyccкий вecтник, 2 martie 2007, http://www.rv.ru/content.php3?id=6767

B. Файтeльбepг-Бланк, Киeв Ктo вы, гocпoдин Гeфт? în ziarul Кoмcoмoльcкая пpавда Укpаина, 1 ianuarie 2007, http://www.kiev.kp.ru/daily/odessa/doc64167/?y=2007&m=01&d=01

M. Штeйнбepг, „Я – Лeва Задoв, co мнoй шyтить нe надo…”, în Pyccкий Базаp, nr. 6 (406), 29 ianuarie – 4 februarie 2004, http://www.russian-bazaar.com/Article.aspx?ArticleID=4605

A. Якoвлeв, Иcтopия oднoгo пpeдатeльcтва, http://www.baza.md/index.php?newsid=186

VII. PAGINI WEB.

http://www.morarup.narod.ru

http://www.sri.ro

http://www.sie.ro

http://www.itcnet.ro/history

http://procesulcomunismului.com

http://www.lumeam.ro

Homepage

http://www.fsb.ru

http://svr.gov.ru

http://pulsmd.narod.ru

http://www.v-mayakovsky.narod.ru

http://www.memo.ru

http://www.referatu.ru

http://www.oval.ru

http://vault.exmachina.ru

Новости Рязани и Рязанской области: картина дня

http://ushakov.doco.ru

http://x-mir.occnet.ru/rumin_docie.html

http://www.olvia.idknet.com

http://ro.wikipedia.org