La finalul acestui studiu îi mulțumesc domnului prof. univ. dr. Marin Falcă pentru îndrumarea științifică ce mi-a permis să finalizez această teză de… [310724]

[anonimizat], TINERETULUI ȘI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător științific:

Prof. univ. dr. FALCĂ MARIN

Doctorand: [anonimizat]

2010

[anonimizat], TINERETULUI ȘI SPORTULUI

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE

CERCETAREA BRIOFITELOR DIN BAZINUL

RÂULUI VÂLSAN

TAXONOMIE. MORFOANATOMIE. COROLOGIE.

Conducător științific:

Prof. univ. dr. FALCĂ MARIN

Doctorand: [anonimizat]

2010

MULȚUMESC,

La finalul acestui studiu îi mulțumesc domnului prof. univ. dr. Marin Falcă pentru îndrumarea științifică ce mi-a permis să finalizez această teză de doctorat.

Totodată îi prezint gânduri alese de recunoștință pentru încrederea investită încă de la acceptarea mea ca doctorand.

Gândurile mele de recunoștință se îndreaptă și către domnul C.S.I. dr. [anonimizat], cât și pentru întreaga bibliografie de specialitate pe care mi-a oferit-o cu amabilitate.

Mulțumesc distinșilor profesori din catedra de Botanică a [anonimizat]. univ. dr. Marin Andrei și prof. univ. dr. Ioan Cristurean pentru sugestiile și sfaturile date cu prilejul susținerii examenelor și referatelor.

Mulțumesc doamnei conf. univ. dr. [anonimizat].

Sincere mulțumiri se îndreaptă spre colega mea lect. univ. dr. Liliana Cristina Soare care m-a încurajat în activitatea de finalizare a tezei de doctorat, m-a însoțit în deplasări în teren și mi-a fost sprijin în momentele dificile prin care am trecut de-a lungul elaborării acestei teze.

Mulțumiri adresez domnilor C.S. II. dr. Sorin Ștefănuț de la Institutul de Biologie București și dr. [anonimizat], care m-au ajutat în diverse etape ale elaborării lucrării.

[anonimizat] m-[anonimizat] a [anonimizat], pentru că mi-a înțeles munca, m-a [anonimizat].

[anonimizat] m-[anonimizat] o vorbă bună.

[anonimizat], tundra, pădurile umede și conferă distincție acestora. Briofitele au fost în general privite ca „rudele sărace'', mai puțin strălucitoare și incitante ale angiospermelor însă acest punct de vedere s-a schimbat mai ales în ultimii 10-15 ani.

[anonimizat], [anonimizat], fără o pregătire specială.

[anonimizat], a căror cercetare oferă briologului satisfacții nebănuite atunci când observă structuri fascinante la o [anonimizat].

Literatura briologică din România cuprindea până nu de mult unele sinteze parțiale ale câtorva regiuni istorice: Transilvania – Schur 1866, 1885, Moldova – Papp 1943, Ștefureac et al. 1973, Bucovina – Ștefureac, Pascal 1981, Muntenia – Mohan 1988, care însă erau prea puțin cunoscute în țară, dar mai ales în literatura de specialitate din Europa.

Numărul mic de briologi români a încurajat străinii să cercetaze briofitele din țara noastră, în ultima vreme apărând semnalări de specii noi pentru țară sau pentru știință, publicate de briologi străini de pe teritoriul României.

Tema de față și-a propus să studieze briofitele din bazinul râului Vâlsan, iar datele obținute vor putea fi folosite pentru completarea cercetărilor privind corologia briofitelor din România.

O prezență extraordinară în apele râului Vâlsan, este aspretele, descoperit de studentul naturalist N. Stoica și studiat de M. Dumitrescu, P. Bănărescu și N. Stoica, care au identificat în acest pește un gen nou și o specie nouă, endemică – Romanichthys valsanicola (Dumitrescu, Bănărescu, Stoica, 1958).

Vulnerabilitatea Văii Vâlsanului provine de la faptul că este o zonă puternic antropizată, populată cu peste 10.000 locuitori, concentrați mai ales în comunele Mălureni, Mușătești și Brăduleț, de la exploatările forestiere, uneori necontrolate, precum și modalitatea în care societățile din zonă înțeleg să depoziteze rumegușul.

Râul Vâlsan a făcut obiectul unui contract de cercetare, finanțat de Uniunea Europeană, „LIFE – Survival of Romanichthys ” care și-a propus realizarea reconstrucției ecologice a zonei în vederea conservării speciei Romanichthys valsanicola în cadrul căruia s-au făcut și studii de floră, dar la nivelul cormofitelor (Sanda & Popescu, 2001 – 2002).

Studiile personale privind briofitele își propun să întregească cercetările aflate în desfășurare în această zonă.

De asemenea, finalizarea studiilor va duce și la realizarea unei colecții de briofite pentru Catedra de Biologie a Universității din Pitești cu scop atât didactic, cât și științific.

Briofitele marchează un pas important în evoluția plantelor terestre, iar semnificația lor în diferite ecosisteme și în conservarea biodiversității devine din ce în ce mai recunoscută.

Briofitele rămân un grup fascinant și dificil în același timp, care testează meticulozitatea și perseverența celor care îl abordează și oferă satisfacții în cercetarea științifică.

SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR BRIOLOGICE EFECTUATE ÎN ZONĂ

În general, cercetarea Talofitelor, comparativ cu cea a Tracheofitelor este mult mai săracă din cauza numărului mic de specialiști. În ciuda faptului că în ultimii 50 de ani au existat institute de biologie la București, Iași și Cluj, este de remarcat faptul, că cele mai fructuoase cercetări de briologie s-au desfășurat la catedrele de botanică ale universităților, unde s-au remarcat specialiști în domeniu.

Prin contribuțiile briofloristice ale lui BAUMGARTEN (1846), U. HOFFMAN (1861), SCHUR (1866), D. GRECESCU (1868, 1874), BRANDZĂ (1876) și A. KANITZ (1879-1881), până în anul 1881 erau citate din România, treizeci și nouă de specii de musci (după Radian, 1901).

Cercetările botanice în acest teritoriu, dar cu referire doar la cormofite, au început din anul 1862, când Ulrich HOFFMAN, profesor de botanică la Facultatea de Medicină din București, publică o listă de plante recoltate din Platforma Argeșului, zonă din care face parte și bazinul mijlociu al râului Vâlsan. În lucrările botaniștilor D. BRÂNDZĂ (1880) și D. GRECESCU (1898) sunt cuprinse specii de plante recoltate din teritoriul la care ne referim.

LOITLESBERGER (1900) într-o lucrare despre flora criptogamelor din Carpații Românești, enumără aproximativ 100 de specii de musci, din care în partea sudică a acestora, menționează:

pe Negoiu: Sphagnum girgensohnii (1600m), Andraaea petrophila (1600m), Andreaea nivalis (1600-1800m), Dicranoweisia crispula (1800m) Dicranella squarrosa (1800m), Dicranum albicans (1700m), Grimmia incurva var. brevifolia (1600m), Grimmia elongata (1600m), Grimmia subsulcata – o citare, pag. 757, (1800-2400m), Grimmia alpestris (1800m), Dryptodon atratus – o citare, pag. 791, (1600m), Racomitrium sudeticum (1500m) și Hypnum arcticum (1600m).

pe valea râului Bratia: Dicranum scoparium, Racomitrium canescens (1000m), Ulota ludwigii (800m), Bartramia halleriana (1000m), Brachythecium populeum.

din Iezer: Dicranoweisia crispula (1800-2300m), Rhabdoweisia fugax (1800m), Dicranum scoparium, Grimmia incurva (2200m), Grimmia alpestris (2400m), Racomitrium sudeticum (2200m), Racomitrium canescens var. ericoides (2000m), Tetraplodon mnioides (2300m), Webera polymorpha cu Webera nutans (1600m), Bartramia ihthyphylla (1600m), Polytrichum alpinum (2200m), Hypnum purpurascens (2200m), Hypnum fertile, Hypnum reptile (1500m), Hypnum molle (2200m).

din zona Câmpulung – Nămăești – Rucăr – Dâmbovicioara: Ceratodon purpureus, Didymodon rubellus, Barbula unguiculata, Tortula muralis, Schistidium apocarpum, Schistidium confertum, Grimmia leucophaea, Grimmia pulvinata, Orthotrichum leiocarpum, Encalypta spathulata cu Bryum caespiticum și Didymodon rubellus, Webera elongata, Bryum pendulum var. compactum, Bryum cirrhatum, Bryum pallescens, Bryum capillare, Bryum argenteum, Bartramia pomiformis, Pogonatum aloides, Pogonatum urnigerum, Polytrichum junipenirum, Pylaisia polyantha, Camptothecium lutescens, Brachythecium velutinum cu Amblystegium serpens, Rhynchostegium murale var. julaceum, Plagiothecium silesiacum, Amblystegium riparium var. subsecundum, Hypnum incurvatum.

În anul 1901, RADIAN publică „Contribuțiuni la Flora Bryologică a României”, care într-o primă parte prezintă un scurt istoric al cercetărilor briologice, iar în a doua parte, un conspect al muscineelor din România. Cu ocazia a două excursii, în lunile mai și septembrie ale anului 1899, pe Valea Brătioarei și în pădurea Berevoiești – Ungureni (județul Argeș) a colectat și determinat următoarele: Leucobryum glaucum, Ceratodon purpureus, Mnium undulatum, Mnium rostratum, Mnium affine, Bartramia halleriana, Atrichum undulatum, Atrichum angustatum, Pogonatum aloides, Polytrichum alpinum, Pogonatum urnigerum, Polytrichum formosum, Polytrichum commune, Polytrichum perigoniale, Diphyscium foliosum.

O lucrare mai amplă în care se fac referiri directe la zona noastră de interes este cea a lui HERZOG (1919) care citează pe Dicranella rufescens, Anacamptodon splachnoides și Eurhynchium schleicheri de la Valea lui Mihai (între Argeș și Vâlsan), la o altitudine de aproximativ 600m. Această lucrare cuprinde și un număr mare de musci găsiți pe valea Argeșului, cum ar fi: Rhabdoweisia fugax (750m), Dichodontium pellucidum (700-800m), Onchophorus wahlenbergii împreună cu Dicranum viride, Dicranodonthium longirostre, Platygyrium repens, Drepanocladus uncinatus și Heterophyllium haldanianum (750m), Dicranum montanum, Encalypta ciliata (750m), Amphidium mougeotii (700-800m), Ulota ludwigii cu Ulota crispa, Orthotrichum stramineum var. defluens (750m), Mnium cuspidatum, (700-1000m), Mnium affine (1000m), Bartramia ihthyphylla (700-800m), Bartramia halleriana (700-800m), Catharinaea haussknechtii, Leucodon sciuroides (750m), Neckera pennata (750m), Pylaisia polyantha, Anomodon apiculatus, Anomodon longifolius, Anomodon attenuatus (750m), Leskeela nervosa (750m), Drepanocladus uncinatus (750m), Hylocomium brevirostre (750m), Rhyhtidiadelphus calvescens (750m), Hypnum imponens (750-1000m), Hypnum reptile (750m), Hypnum fertile, Heterophyllium haldanianum (750-1000m) Plagiothecium undulatum (750m), și Oxyrrhynchyum swartzii (750m).

Pe valea râului Topolog, Herzog a găsit următoarele specii: Blindia acuta (1680-2000 m), Rhabdoweisia fugax (1700m), Rhacomitrium sudeticum (1900m), Amphidium mougeotii (1600m), Philonotis seriata (2000m), Pogonatum urnigerum (1500m), Polytrichum alpine împreună cu Dicranodontium longirostre, Dicranum longifolium, Plagiothecium silvaticum, Heterocladium squarrosulum (1900m), Heterocladium heteropterum (1700m), Cratoneuron irrigatum (1600m), Hygrohypnum dilatatum (1600m). Mai amintim aici și pe Bartramia halleriana, Neckera crispa, Homomallium incurvatum, Hypnum imponens, Isopterygium mullerianum, Brachythecium starkei, găsite la Poiana Lungă (1000m) și Leskea polycarpa (300m), Thuidium abietinum și Amblystegiella subtilis (450m) colectate de pe Valea Dâmboviței.

Traian ȘTEFUREAC (1958), în lucrarea „Contribuțiuni la cunoașterea și răspândirea speciilor genului Sphagnum în bryoflora țării”, citează trei specii de Sphagnum din zona Carpaților sudici și anume: Sphagnum fuscum în Făgăraș, sub vârful Negoiu; Sphagnum compactum asociat cu Sphagnum fuscum, în margine cu Bucegia romanica, la lacul Bâlea (ambele specii determinate de St. Csüröș în anul 1947) și Sphagnum squarrosum determinată de P. Cretzoiu, în anul 1940 în Cheile Argeșului.

În anul 1961, Gh. TURCU publică lucrarea „Sfagnetul de la Lacul cu Ochiu (reg. Argeș)”, în care era semnalată existența acestei mlaștini oligotrofe pe versantul stâng al văii Vâlsanului.

Descrierea acesteia a fost importantă din punct de vedere floristic, geobotanic și paleofitogeografic deoarece se află la o altitudine relativ mică, avansată către câmpie și era considerată la momentul respectiv singura mlaștină de trecere, cu un cuib central oligotrof, cunoscută în regiunea extracarpatică din sudul Carpaților Meridionali.

Briofite citate din munții Făgăraș apar și în lucrările botaniștilor BAUMGARTEN (1846), HEUFLER (1853), SCHUR (1866), FUSS (1878), HAZSLINSZKY (1885), MATOUSCHEK (1905), BOROS & VAJDA (1967), DRĂGULESCU (2003).

Date briofloristice din Muntenia, sunt publicate, mai recent, de Gh. MIHAI (1964), Gh. DIHORU (1963-1966, 1975-1976, 1980, 1994), MOHAN (1998), dar acestea nu se referă la zona de care ne ocupăm.

Numeroase contribuții briologice privind în special hepaticele din România au fost aduse în ultimii ani de S. ȘTEFĂNUȚ (2002, 2003, 2007, 2008, 2010) care a identificat specii noi pentru Munții Făgăraș: Conocephalum salebrosum Szweyk., Buczkowska & Odrzykoski (Lacul Avrig-2010 m), Haplomitrium hookei (Sm.) Nees (Cascada Bâlea-1650 m, Lacul Avrig-2010 m), Jungermannia atrovirens Dumort. (Bâlea Lac-2040 m), Lophozia opacifolia Culm. ex Meyl. (Lacul Călțun-2180 m), precum și specii noi pentru România: Marsupella commutata (Limpr.) Bernet colectată de la Lacul Urlea din Munții Făgăraș și Marsupella condensata (Ångstr. ex C. Hartm.) Kaal. colectată din Județul Sibiu, Portița Negoiului.

Eșantioane de briofite au fost colectate din Valea Vâlsanului de Gh. STĂNESCU, în anul 1999, material care a fost determinat de Gh. Dihoru și ne-a fost pus la dispoziție de acesta în vederea realizării prezentului conspect.

În urma consultării unui număr mare de lucrări de briologie, subliniem că la nivel național există numeroase specii despre care nu se știe sigur că se mai regăsesc în brioflora României, specii menționate o singură dată, specii citate în documente foarte vechi, precum și specii citate și descrise pentru prima dată în România.

Din acest motiv, cercetările privind corologia speciilor de briofite din țara noastră reprezintă un domeniu de cercetare actual și de mare interes.

De remarcat faptul că zona Munteniei este mai puțin cercetată din punct de vedere briofloristic decât celelalte provincii ale țării, iar datele referitoare la versanții sudici ai Munților Făgăraș sunt destul de restrânse.

CAPITOLUL I

ELEMENTE ALE CADRULUI NATURAL

PRINCIPALELE CARACTERISTICI FIZICO – GEOGRAFICE ALE BAZINULUI RÂULUI VÂLSAN.

VALEA VÂLSANULUI – STATUTUL DE ARIE PROTEJATĂ.

I.1. Caracteristici administrative

Din punct de vedere administrativ, întreg bazinul râului Vâlsan face parte din județul Argeș (Fig. 1), care este străbătut de o bogată rețea de râuri și văi.

Bazinul hidrografic al râului Vâlsan este localizat în Mușcelele Argeșului, între bazinul Argeșului (vest) și bazinul Râului Doamnei (est) și este determinat geografic de următoarele coordonate:

– latitudine nordică – 45° 25’- 45° 35’

– longitudine estică – 24° 40’- 24° 45’.

Figura 1. Localizarea Bazinului Râului Vâlsan(♦) la nivelul României

Râul Vâlsan izvorăște de sub crestele munților Făgăraș, din căldarea glaciară, în formă de “U”, situată între munții Picuiata (2393 m) și Scărișoara Mare (2495 m), de la o altitudine de 2310 m, merge paralel cu Argeșul, străbătând aceleași grupe de relief, până la vărsare, în localitatea Merișani, situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Curtea de Argeș și Pitești (Ujvári, 1972). Are o lungime de 84,6 Km și o suprafață de recepție de 358 km2, cea mai mare parte suprapunându-se comunelor Brăduleț (în nord) și Mușătești (în sud).

Comuna Mușătești se află la 40 Km de municipiul Pitești și 40 Km de orașul Curtea de Argeș. De o mărime oarecum medie, comuna numără zece sate (Vâlsănești, Bolovănești, Costești – Vâlsan, Mușătești, Prosia, Robaia, Stroești, Valea Faurului, Valea lui Mas, Valea Muscelului), dispuse în marea lor majoritate de o parte și de alta a râului Vâlsan. Descoperirile arheologice, au confirmat existența așezărilor umane în zonă încă din epoca geto-dacă, ceea ce a favorizat evoluția în timp a regiunii din punct de vedere uman și social.

Localitatea Brădet este dispusă la 60 km sud de Municipiul Pitești, la 30 km sud-vest de Municipiul Curtea de Argeș și la 45 km nord-est de Municipiul Câmpulung Muscel. Este parte componentă a comunei Brăduleț, împreună cu satele: Piatra, Ungureni, Slămnești, Uleni, Alunișu, Cosaci, Brăduleț și Galeșu. Localitatea este tăiată la N-E de Râul Vâlsan. Suprafața comunei este de 4.900 ha, iar populația – de 2.140 locuitori.

Satele se dispun cvasicontinuu pe aria de 9,52 km, sporind prin pitorescul gospodăriilor tradiționale așezate în cadrul natural de excepție.

Pe cursul superior al râului Vâlsan, în depresiunea Brădetu, se găsește o stațiune balneoclimaterică de interes general, cu activitate permanentă.

Este situată la 624 m altitudine, iar apele minerale sulfuroase, clorurate, sodice, hipotone sunt recunoscute pentru efectul lor benefic în tratamentul afecțiunilor renale, hepatice, gastrice, metabolice și reumatice. Trecând de hotel și spital, imediat suntem la limita dinspre nord a localității, loc (bariera) pe care l-am considerat punctul zero, la care am raportat distanțele pentru stabilirea corologiei speciilor identificate în teritoriul cercetat.

Pornind de aici, spre dreapta există un drum spre localitățile Gruiu și Nucșoara, greu accesibil autovehiculelor. La kilometrul 0,2, pe stânga geografic, se află un perete înalt de zeci de metri, cu mixtura dezvăluită prin decupajul făcut de apa Vâlsanului.

În Cheile Vâlsanului, la 7 Km de Cabana Brădet, se găsește Mina Veche, iar la kilometrul 8,5 există o luncă largă cunoscută sub numele de Poienile Vâlsanului unde influența sezonieră a turismului este prezentă în lunile mai – septembrie.

La km 9, pe partea stângă a drumului se observă o ramificație, legătură accesibilă cu Transfăgărășanul.

La km 14 începe Lacul de baraj Vâlsan, lung de aproximativ 0,8 kilometri, iar la capătul lui dinspre amonte, lângă drum, mai este în picioare cantonul Alunu la 920 metri altitudine. La câteva sute de metri în amonte de cantonul Alunu este o ramificație spre stânga, drum spre Vf. Oticu (1830 m), lung de 15 kilometri, cale care poate fi de mare ajutor pentru cunoașterea versantului alpin de pe dreapta geografică a Vâlsanului. La Valea Lungă (35 kilometri amonte de barieră) drumul forestier se termină și de acolo există traseu marcat până la izvorul Râului Vâlsan.

Bazinul Râului Vâlsan este împărțit din punct de vedere silvic admistritativ în subunitățile: Zărnești, Stroești, Mușătești, Cheile Vâlsanului și Jepi.

I.2. Geomorfologia

Raionarea geomorfologică a țării încadrează teritoriul Bazinului Râului Vâlsan în provincia central-europeană cu următoarele subprovincii:

Subprovincia Carpatică

Subprovincia Subcarpatică

Subprovincia Getică

Din subprovincia Carpatică teritoriul bazinului ocupă parte din Carpații Meridionali și anume parte din districtul estic Făgăraș – Bucegi.

Din subprovincia Subcarpatică teritoriul studiat ocupă parte din ținutul Subcarpaților Getici și anume parte din districtul Subcarpaților Argeșului.

Din subprovincia Getică suprafața bazinului ocupă parte din ținutul de pădure al Podișului Getic.

Din punct de vedere morfologic, teritoriul aparține următoarelor unități morfologice:

Complexul munților de geosinclinal pe structură de bloc și pânze de șariaj dezvoltat pe cristalin și mezozoic, formate în fosele de cutare hercinică, alpină veche și laramică reântinerite prin mișcări de înălțare în neogen și cuaternar.

În cadrul acestui complex morfogenetic se întâlnesc următoarele tipuri morfogenetice:

Tipul Făgăraș cu munți înalți puternic fragmentați, suprafețe de eroziuni larg dezvoltate în trepte și suprafețe de denudație prin extensie, cu văi și circuri glaciare (părțile cele mai înalte din subunitatea Jepi);

Tipul Cozia cu munți groși pe cristalin cu aspect insular, îngropați în depozite terțiare (masivul Ghițu din subunitatea Cheile Vâlsanului);

Tipul Călimănești cu muscele și dealuri pe structură marnoclinală sau slab cutată, cu relief de cuesc și suprafețe structurale etajate tipic și cu depresiuni de înscuare (depresiunile intramontane).

Complexul de dealuri de geosinclinal pe structură monoclinală și cutată diapiră, dornuri formate în fazele pliocenului cu tipurile:

Tipul Istrița caracterizat prin dealuri pe structură intens cutată cu linii tectonice clar exprimate în relief, cu eroziune accentuată și alunecări intense (subunitățile Zărnești, Stroești și Mușătești);

Tipul Cândești caracterizat prin dealuri prelungi și muscele piemontane, pe depozite flavoi-lacustre, cutate sau monoclinale redresate până la verticală (subunitățile Zărnești și Stroești).

Câmpii de geosinclinal pe depozite recente fluviatile cu tipul Balta Ialomiței caracterizat prin câmpii aluviale de luncă inundabilă.

În ceea ce privește unitățile de relief se pot distinge trei trepte majore:

Treapta munților înalți situați în jumătatea nordică a bazinului, cu înălțimi ce depășesc frecvent altitudinea de 2000 m;

Treapta muscelelor și dealurilor înalte cu altitudini ce depășesc 800 m (800 -1200 m);

Treapta gruiurilor din piemont cu altitudini cuprinse între 350 – 800 m.

Treapta munților înalți are o dezvoltare specifică. Astfel, obârșia râului Vâlsan este dominată de culmea Negoiului, reprezentată prin versantul sudic care se desface în culmi puternice ce cad în trepte până ce se ating cu culmile din depresiunea Câmpiile Vâlsanului, culme constituită în întregime din șisturi cristaline cu înălțimi peste 2000 m.

Caracteristic acestei zone este peisajul alpin dat de morfologia înaltă a vârfurilor de pe culmea principală, dantelate de procesele de glaciație, a cărei prezență este marcată de lacurile, circurile și văile glaciare.

Principalele vârfuri de munte sunt: Picuiata, Jepi, Oticu, iar pe stânga Vâlsanului: Scărișoara, Lespezi, Dobroneagu.

În aval de confluența Vâlsanului cu Dobroneagu se dezvoltă depresiunea Țițești – Câmpiile Vâlsanului, denumită și depresiunea Loviștei. Ea este reprezentată prin Câmpiile Vâlsanului. Marginea sudică a depresiunii este reprezentată printr-un relief abrupt, iar limita nordică apare în trepte, apele nivelând împreună atât sedimentul depresiunii cât și cristalinul zonei înalte, așa încât această limită nu este clară, totuși cine trece de Cheile Vâlsanului (în Masivul Ghițu) este izbit de lunca relativ largă a Vâlsanului mărginită lateral de culmi mai joase ca cele din aval și amonte.

În partea sa inferioară treapta munților înalți este reprezentată prin Masivul Ghițu care face parte din culmea Cozia – Ghițu (1572 m). Ghițu este un masiv de gnaise oculare (gnaise de Cozia), cu aspect de peninsulă în mijlocul formațiunilor sedimentare din terțiar ale depresiunii Câmpiile Vâlsanului, care o separă de masa cristalină a culmii Negoiului. La est de Vâlsan culmea Ghițului se scufundă sub depozitele terțiare făcând posibilă legătura geologică și geomorfologică între regiunea subcarpatică și depresiunea Țițești – Câmpiile Vâlsanului, zona fiind denumită Poarta Loviștei.

Treapta muscelelor este formată dintr-o asociație de muscele și dealuri orientate de cele mai multe ori latitudinal (de la nord la sud). Înălțimea lor variază între 600 – 1200 m cu fragmentare adâncă de 350 – 450 m caracteristică reliefului de muscele.

La limita de nord sub culmea Ghițu apar două depresiuni: Brădet și Nucșoara, dealurile și muscelele caracteristice dezvoltându-se la sud de aceste depresiuni.

La sud apar depresiunile intracolinare Arefu și Domnești (pe Râul Doamnei).

Treapta gruiurilor argeșene au înălțimile cele mai joase cuprinse între 360-600 m.

Relieful complex pe care cresc pădurile bazinului râului Vâlsan prezintă particularități pe fiecare treaptă de dezvoltare și implică măsuri de gospodărire specifice: în zona cea mai înaltă, în afara reliefului accidentat, crește riscul eroziunii solului, altitudinile mari determină un climat mai aspru, mai ales sub aspect termic și eolian limitând creșterea și dezvoltarea vegetației forestiere. În același timp, în această zonă cad cele mai multe precipitații atmosferice. Având în vedere importanța hidrologică a râului Vâlsan și factorii climatici arătați mai sus rezultă că măsurile silvotehnice trebuie să fie adaptate condițiilor climatice aspre, starea de împădurire permanentă fiind absolut necesară pentru îndeplinirea funcției ce i-a fost atribuită pădurii.

În zonele de dealuri și coline cu relief puternic fragmentat formate pe depozite miocene, friabile, cu procese de eroziune și alunecare sunt necesare de asemeni măsuri de gospodărire speciale care să întârzie aceste procese și să împiedice colmatarea acumulărilor din aval.

Unitatea geomorfologică cea mai des întâlnită este versantul, mai rar fiind întâlnite platoul și lunca.

Configurația terenului este în general ondulată, uneori frământată sau plană.

Din punct de vedere altitudinal, teritoriul pe care sunt situate pădurile acestui bazin are o altitudine cuprinsă între:

320 m – 740 m în subunitatea Zărnești

400 m – 750 m în subunitatea Stroești

500 m – 1200 m în subunitatea Mușătești

650 m – 1500 m în subunitatea Cheile Vâlsanului

900 m – 2000 m în subunitatea Jepi

Repartiția suprafețelor de pădure pe categorii de altitudine se prezintă astfel:

Altitudinea cea mai frecvent întâlnită se situează între 401 m și 600 m, în această categorie fiind cuprinse circa 31% din păduri. Altitudinea medie este de 924 m.

Expoziția generală este determinată de râul Vâlsan, care curge de la nord la sud, astfel că expoziția generală este sudică. Rețeaua hidrografică fiind destul de bine reprezentată, fragmentarea terenului dă naștere la întreaga gamă a expozițiilor. Expozițiile variate determină o zonalitate normală a vegetației forestiere.

Repartiția suprafețelor pe categorii de expoziții se prezintă astfel:

însorită 3767,1 ha – 23 %

parțial însorită 9476,5 ha – 59 %

umbrită 2888,6 ha – 18 %

TOTAL 16132,2 ha – 100 %

Cu toate că expoziția generală este sudică, ponderea cea mai mare o ocupă expozițiile parțial însorite.

Înclinarea terenului înregistrează valori diferite care oscilează de la terenuri plane până la înclinări repezi și foarte repezi (40-45°).

Repartiția suprafețelor pe categorii de înclinare se prezintă astfel:

Din cele prezentate rezultă că în acest bazin predomină terenurile cu înclinare între 16 si 30° (moderată). Înclinarea medie este de 26 grade.

Se menționează că altitudinea influențează factorii climatici, iar formele de relief pot determina anumite topoclimate. Astfel la altitudini mai mari temperaturile sunt mai scăzute iar cuantumul precipitațiilor crește. De asemenea o dată cu creșterea altitudinii frecvența și intensitatea vânturilor cresc.

Înclinarea terenului are implicații directe asupra formării în timp a subtipurilor de sol. Astfel cu cât înclinarea este mai mică, cu atât profunzimea solului crește. Pe terenuri cu înclinare mare, solurile sunt superficiale cu mult schelet, iar pericolul de eroziune este crescut.

I.3. Geologia

Substratul litologic în cuprinsul Bazinului Râului Vâlsan este alcătuit din roci cristaline intens metamorfozate și din roci sedimentare.

Formațiile cristalino-metamorfice

Cele mai vechi depozite sunt constituite din paragnaise și micașisturi cu granat, pe fondul cărora apar mai rar benzi înguste de amfibolit. De asemenea apar complexe migmatitice alcătuite în cea mai mare parte din gnais ocular. Mai la sud apare un complex de șisturi micacee și cloritoase, șisturi grafitice și amfibolitice, precum și conglomerate metamorfozate.

În partea de nord (mai înaltă) apar depozite glaciare pe suprafețe insulare, constituite din material amegular bine sortat.

Ca proprietăți pedogenetice ale rocilor din zona munților înalți se menționează faptul că gnaisele feldispatice în textură oculară sau lenticulară sunt favorabile dezvoltării solurilor acide sărace în C++ și scheletice. Gnaisele cu biotit și feldspat sunt mai puțin favorabile podzolirii, iar prin alterare dau material fin în cantitate mai mare decât precedentele. Paragnaisele micacee cu granat sunt intermediare ca proprietăți pedogenetice între gnaisul ocular și cel cu granat.

Micașisturile dau naștere în general unor soluri mai profunde decât gnaisele, dar sărace în substanțe nutritive. Amfibolitele bogate în cationi sodici (Ca2+, Mg2+) favorizează formarea solurilor brune eumezobazice și brune acide.

Formațiile sedimentare

Aceste formații sunt caracteristice zonei deluroase și depresiunilor și sunt reprezentate prin mai multe depozite:

a. Formații paleogene reprezentate în Oligocen prin etajele rupelian-aqitarian, alcătuite din punct de vedere petrografic din trei orizonturi:

un orizont format din gresii și conglomerate, în ultimul predominând roci cristaline și calcare;

un orizont marnos;

un orizont cu gresii gipsofere, reprezentat prin gips, marne negricioase și gresii.

b. Formații neogene reprezentate prin depozite burdigaliene, helvețiene, pontiene, daciene și levantine.

depozitele burdigaliene ocupă suprafețe mai mici și sunt constituite din conglomerate poligene cu ciment argilo-nisipos ce cuprind șisturi cristaline, roci mezozoice, calcare organogene, pietriș și nisip;

depozitele helvețiene sunt ceva mai bine reprezentate și sunt constituite din conglomerate cu intercalații de nisip, pietrișuri mărunte, nisipuri grezoase și marne argiloase cenușii;

depozitele pontiene ocupă suprafețe reduse fiind constituite din marne argiloase dispuse în fâșii orientate de la est la vest. Orizontul superior este alcătuit din nisipuri, argile și marne, structura ce favorizează alunecările de teren;

depozitele daciene au o răspândire largă și sunt reprezentate prin nisipuri, marne și argile;

depozitele levantine sunt alcătuite dintr-un complex de marne verzui, argile cenușii-verzi și nisipuri galben cenușii.

Formațiile cuaternarului

Cuaternarul este slab răspândit pe teritoriul Bazinul Râului Vâlsan cu precădere în luncile râului Vâlsan și este reprezentat prin depozitele Pleistocenului inferior și ale Holocenului superior.

Pleistocenul inferior apare în sudul bazinului, pe dreapta și pe stânga Vâlsanului și este constituit din argile și pachete groase de nisipuri ce conțin lentile de pietrișuri și un al doilea orizont format din nisipuri grosiere, pietrișuri și bolovani. Aceste două orizonturi formează „Stratele de Cândești" și sunt considerate de vârstă villafranchiană.

Holocenul superior acoperă terasele, luncile și este constituit din depozitele loessoide ce acoperă depozitele aluviale ale teraselor joase și acumulările luncilor.

Materiale parentale

Formațiile geologice menționate mai sus sunt în cea mai mare parte acoperite cu ,,depozite de cuvertură" care prezintă o deosebită importanță pedogenetică.

Aceste depozite de suprafață se pot grupa în:

materiale consolidate, predominant în zona montană, formate din paragnaise, micașisturi;

conglomerate si amfibolite, care se prezintă atât în stare compactă cât și în diferite stadii de dezagregare și alterare constituind în general un amestec de fragmente dure de rocă de diferite dimensiuni cu materiale mai fine din aceleași roci;

materiale neconsolidate situate cu precădere în zona deluroasă și de depresiuni constituite din luturi argiloase, argile, marne și nisipuri.

Pe substratele dure se formează soluri superficial ± scheletice, pe substrate neconsolidate afânate se formează de regulă soluri profunde, dar chiar și în cadrul solurilor mai puțin profunde rocile mai sunt accesibile sistemului de rădăcini ale arborilor.

I.4. Hidrografia

Rețeaua hidrografică este reprezentată de râul Vâlsan și de sistemul său de afluenți. Având izvoarele sub Culmea Moldoveanu, mai precis din golul alpin Galbena, de la o altitudine de 2310 m, Vâlsanul curge de la nord spre sud, merge paralel cu Argeșul străbătând zona cristalină a munților înalți și a masivului Ghițu și zona sedimentară friabilă a Subcarpaților Getici și piemontană până la vărsare, în localitatea Merișani, situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Curtea de Argeș și Pitești, la o altitudine de 312 m.

Are o lungime de 84,6 de km și o suprafață a bazinului de recepție de 358 km2. Albia sa este cu 120 m mai sus decât cea a Râului Argeș, iar relieful pe care îl străbate îi conferă anumite caracteristici.

În regiunea subcarpatică, valea râului Vâlsan este foarte îngustă (în medie 4 Km) și mărginită la est de culmile Munților Lespezi, Zănoguța și Scărișoara, iar la vest de Coastele Mari, Țuica și Jepi, fiind o vale tipic suspendată (Ujvári, 1972).

Râul părăsește culmile munților la Brădet, după ce străbate cheile cu același nume, săpate în coasta Muntelui Ghițu, și se îndreaptă prin Piemontul Getic spre vărsare.

Profilul longitudinal al râului Vâlsan și al principalilor săi afluenți din zona montană prezintă rupturi de pantă și praguri cu multe cascade de proporții mici. Profilul transversal este în forma de V. În zona de depresiuni văile se lărgesc, dar rămân destul de înguste, în forma de U în zona deluroasă.

Din punct de vedere fizico-geografic, Vâlsanul se împarte în două zone: zona montană și zona submontană.

În zona montană Vâlsanul este un râu tipic de munte, cu curs torențial, pat bolovănos, apă limpede, rece și bine oxigenată.

Zona submontană începe de la stațiunea Brădet și ține până la confluența cu râul Argeș, la Valea Mărului-Merișani. În acestă zonă, valea este mai largă, cursul mai lent, patul albiei este bolovănos (până la Mușătești) apoi prundos, iar către vărsare nisipos și în unele locuri mâlos. Apa este mai caldă și mai tulbure.

Bazinul râului Vâlsan aparține tipului de regim hidrologic ce se caracterizează prin ape mari primăvara și la începutul verii, în perioada de maximă topire a stratului de zăpadă și prin ape mici toamna și iarna. În zona montană alimentarea rețelei hidrografice este în principal nivală (din zăpezi), care se prelungește până spre mijlocul verii. În zona de dealuri alimentarea este mixtă (nivală și din precipitații), cu debit permanent și relativ constant.

Cursurile aferente Vâlsanului au în general un bazin sub 20 km2, excepție face Toplița cu o suprafață de 30 km2 și o lungime de 11 km.

Cei mai importanți afluenți ai râului Vâlsan sunt: Izvorul Popii, Izvorul Ghițului, Valea Zoruleasa, Valea Robaia, Valea Muscelului, Valea Șoptana, Valea Toplița, Valea Bunești pe dreapta și Zănoguța, Dobroneagu, Valea Siliștoarei, Valea Priseaca pe stânga.

Văile nu prezintă fenomen de torențialitate. Cu ocazia ploilor torențiale, viiturile nu produc pagube, ele fiind colectate de Vâlsan.

În anul 1967, Vâlsanul a suferit modificări importante prin construirea, amonte de Chei și de confluența cu Dobroneagu, a unui lac de acumulare a cărui apă este dirijată în Lacul Vidraru precum și a unei hidrocentrale cu putere instalată de 5 MW. Bazinul este construit în arc, înalt de 24 m, lacul având o suprafață de 3,5 ha, acumulând o cantitate de 174000 m3 de apă.

Captarea spre Lacul Vidraru afectează o suprafață bazinală de 83,3 km3, aici fiind dirijate și apele afluentului Dobroneagu, ceea ce a dus la o scădere considerabilă a debitului în aval de la valori de peste 2 m3 / sec., până în anul 1967, la valori mai mici de 0,32 m3 / sec. în prezent.

I.5. Climatologia

Datele folosite pentru caracterizarea climatică a teritoriului au fost preluate după Atlasul Climatologic al României.

Datele privind mișcarea aerului arată că în Carpații Meridionali, circulația predominantă a aerului este din direcția V, NV și SV (63% din timpul anului) ceea ce face ca versanții ,,în vânt" să se caracterizeze printr-un climat dinamic și umed, iar cei de ,,sub vânt" printr-un climat mai calm și mai uscat.

Complexele și formele de relief modifică elementele meteorologice determinând climate locale specifice.

După raionarea climatică, teritoriul Bazinului Râului Vâlsan se încadrează în următoarele sectoare climatice:

sectorul IV – D cu climă de munți înalți (peste 1700 m altitudine);

sectorul IV – C cu climă de munți mijlocii cu altitudini cuprinse între 800-1700 m, zona caracterizată printr-o amplitudine a temperaturii medii anuale între 19-22°C, cu temperaturi medii anuale mai mari de 0° și cu temperatura lunii iulie între 10-18°C;

În cadrul acestui sector se disting două districte:

IV – C(E) – climă de munte de versanți cu expoziții: NV, V și SV;

IV – C (F) – climă de munte de versanți cu expoziții: NE, E și S.

Districtul IV – C(E) se caracterizează printr-un climat dinamic cu cerul frecvent acoperit, cu ploi intermitente de lungă durată.

Districtul IV – C(F) se caracterizează printr-un climat adăpostit cu efect de föhn, mai ales în partea inferioară a versanților abrupți, cu poziție predominant SE, predomină cerul senin, durata de strălucire a soarelui fiind de 1700-1800 h/an, în timp ce în districtul IV – C(E) ea este sub 1700 h/an.

sectorul II.Bp.6, climă de dealuri cu pădure cu altitudini cuprinse între 300-800 m, caracterizat printr-o amplitudine a temperaturii medii anuale între 22-24°C și cu temperatura lunii iulie între 18-20°C.

Având în vedere corelația strânsă dintre dinamica reliefului, elementele meteorologice si răspândirea vegetației forestiere se pot distinge următoarele etaje climatice:

etajul climatic subalpin între 1650-1850 m altitudine;

etajul climatic montan superior între 1400-1650 m altitudine;

etajul climatic montan inferior între 900-1400 m altitudine;

etajul climatic deluros (premontan) între 400-900 m altitudine.

Fiecare etaj se diferențiază prin indici termici, care le scot în evidență particularitățile, valorile termice extreme ale etajelor climatice constituind uneori indici ecologici prag, determinând unele fenomene biogeografice specifice montane.

Spre exemplu: în etajul climatic subalpin durata perioadei de vegetație este de doar 70 zile, iar suma temperaturilor lunilor reci este de -27,9°C, în etajul climatic montan superior durata perioadei de vegetație este de 100 zile, iar suma temperaturilor lunilor reci este de -20,4°C, în etajul climatic montan inferior durata perioadei de vegetație este de 124 zile, iar suma temperaturilor lunilor reci este de -13,8°C, în etajul climatic premontan (deluros) durata perioadei de vegetație este de 170 zile, iar suma temperaturilor lunilor reci este de -5,0°C.

La stabilirea limitelor altitudinale ale etajelor climatice trebuie să se ia în considerare modificările valorilor factorilor meteorologici produși sub influența reliefului, în acest sens limitele altitudinale ale etajelor climatice sunt valoric medii, limitele dintre etaje îndepărtându-se de aceste valori în funcție de expoziția și înclinarea versanților, complexul de relief, etc.; de asemenea trebuie înțeles că trecerea de la un etaj la altul nu se face brusc ci printr-o zonă de tranziție. Studiile de specialitate au scos în evidență interrelațiile de natură sistemică existente între climă, aer, relief, vegetație, interrelații specifice zonei muntoase din Carpații Meridionali.

I.5.1. Regimul termic

Temperatura medie anuală variază în raport cu altitudinea având o dinamică specifică, înregistrând o descreștere pe măsură ce altitudinea crește fiind de 9,0°C în partea joasă a bazinului și de 1,7 °C la limita vegetației forestiere, ajungând la -2,5°C la 2500 m altitudine.

Amplitudinea medie a temperaturii anuale variază odată cu altitudinea fiind de 23°C în zonele joase și de 19,3 °C la limita vegetației forestiere.

Cercetările topoclimatice au scos în evidență diferențierile climatice dintre văile și versanții situați la același nivel altitudinal, valorile indicilor termici arătând că văile aparțin unui etaj climatic superior (mai rece) altitudinii respective, ceea ce justifică din punct de vedere climatic prezența molidișurilor de inversiune, precum și a altor formații zise intrazonale.

Temperatura maximă absolută este de 38°C la 20.08.1958 și descrește continuu cu altitudinea (22% la 2500 m) și se realizează în luna iulie în părțile joase, în luna august în etajul montan superior si în luna septembrie în golul alpin.

Temperatura minimă absolută este de -25,5°C la 05.02.1956 și scade cu altitudinea situându-se în jur de -34°C la 1000 m și de -38°C la 2500 m. Temperatura minimă absolută se realizează în ianuarie-februarie și poate deveni factor vătămător pentru culturile tinere de arbori (mai ales în depresiunile intramontane și intercolinare) în anii cu ninsori slabe, în general în aceste luni există un strat de zăpadă care apară puieții de gerurile excesive.

Numărul zilelor de vară (T. max ≥ 25°C) descresc cu altitudinea până la limita inferioară a etajului climatic superior, cu foarte puține zile de vară în acest etaj, ca și în etajul climatic subalpin, ceea ce ar explica în parte nivelul productivității molidișurilor din aceste etaje, cunoscut fiind faptul că din punct de vedere termic randamentul maximal al fotosintezei se realizează între 25-30°C.

Temperatura medie a sezonului cald (aprilie-septembrie) și temperatura medie a perioadei de vegetație (Tm diurn ≥ 10°C) descresc continuu cu altitudinea.

Durata perioadei de vegetație descrește cu altitudinea fiind în etajul climatic subalpin de 2 luni, iar suma temperaturilor din această perioadă este de 700°C, iar în etajul climatic de dealuri (premontan) durata perioadei de vegetație este de 5 luni, suma temperaturii corespunzătoare fiind de 2600°C.

Primul îngheț se produce după sfârșitul perioadei de vegetație, mai devreme la altitudini mari (începutul lui septembrie) și mai târziu (mijlocul lunii octombrie) în zona colinară.

Ultimul îngheț se produce, în etajele climatice subalpin și montan (superior și inferior), înaintea începerii perioadei de vegetație, iar în etajul climatic premontan și în depresiuni o dată cu începerea perioadei de vegetație se pot produce înghețurile târzii care sunt totusi puțin frecvente.

În ceea ce privește înghețul solului acest fenomen variază în funcție de natura terenului (gol sau împădurit), de stratul de zăpadă, de altitudine, de compoziția și consistența pădurii.

Primul îngheț al solului se produce în terenurile goale la sfârșitul lunii octombrie (la 1000 m altitudine), iar în pădure se produce spre sfârșitul lui noiembrie, începutul lui decembrie (la 1000 m altitudine), mai devreme la altitudini peste 1500 m. În pădurile de rășinoase solul îngheață mai târziu decât în pădurile de foioase.

Ultimul îngheț al solului se produce în terenurile goale la sfârșitul lunii februarie (la 1000 m altitudine) și spre sfârșitul lunii martie în depresiunile intramontane și intercolinare, iar în pădure se produce la altitudini mai mari, mai timpuriu, la începutul lunii februarie, iar la altitudini mai mici spre sfarșitul lunii martie (depresiuni). În pădurile de foioase ultimul îngheț se produce mai devreme (ianuarie) decât în pădurile de rășinoase (martie), acest fenomen se explică prin formarea stratului de zăpadă care ferește solul de îngheț.

Numărul de zile cu sol înghețat este mai mare în terenurile goale decât în terenurile acoperite cu pădure.

Numărul de zile cu sol înghețat este mai mare în pădurile de rășinoase decât în pădurile de foioase.

Adâncimea de îngheț a solului descrește cu altitudinea și este mai mică în pădure decât în terenurile goale, în pădurile de rășinoase solul îngheață până la adâncimea de 20 cm, iar în pădurile de foioase până la o adâncime de 5-7cm.

Înghețul solului, prin durata și intensitatea lui, joacă un rol însemnat în aprovizionarea cu apă a solului, în dinamica activității microbiologice a solului, are de asemenea implicații în scurgerile de suprafață a apei provenite din topirea zăpezii. Având în vedere influența pădurii asupra producerii înghețului solului comparativ cu terenurile goale, rezultă necesitatea menținerii permanente a stării de împădurire.

Nebulozitatea medie anuală crește odată cu altitudinea, iar numărul mediu al zilelor cu cer senin scade cu altitudinea. 50% din zilele cu cer senin se realizează în perioada de vegetație.

Umezeala relativă a aerului crește cu altitudinea fiind de 72% la altitudinea de 400 m, de 77% la altitudinea de 1100 m și de circa 80% la 1800 m altitudine. În tot cursul anului și la toate nivelele altitudinea și umiditatea aerului are valori mai mari de 60%.

I.5.2. Regimul pluviometric

Variația valorilor medii lunare ale precipitațiilor atmosferice în cursul anului prezintă la toate nivele altitudinale un maxim în luna iunie, minimul se realizează la altitudini mai mici de 1000 m în luna februarie și în luna noiembrie peste această altitudine.

Cantitatea anuală de precipitații atmosferice crește odată cu altitudinea de la 715 mm/an la 350 m altitudine până la 1100 mm/an la 1700 m altitudine.

Complexitatea reliefului generează o distribuție cu totul inegală a precipitațiilor din punct de vedere cantitativ, astfel văile și depresiunile situate în partea sudică a culmilor înalte primesc precipitații mai slabe decât cele situate pe partea nordică și nord-vestică.

În sezonul cald (lunile aprilie – septembrie) cad peste 60% din cuantumul precipitațiilor anuale și cresc continuu cu altitudinea având valori de 442 mm la 400 m altitudine și de 632 mm la 1700 m altitudine.

Precipitațiile sub formă de zăpadă au un important rol ecologic, stratul format îndeplinind rolul unui strat termoizolator protector pentru sol și culturile forestiere tinere.

Primele ninsori de toamnă se produc spre sfârșitul lunii septembrie (la 1700 m altitudine), în timp ce în părțile joase prima ninsoare cade spre sfârșitul lunii noiembrie. Ultimele ninsori de la sfârșitul sezonului rece se pot produce din aprilie până în iunie (în zonele înalte) și spre sfârșitul lunii martie (în zonele joase).

Numărul zilelor cu ninsoare crește cu altitudinea (cu un gradient de circa 7 zile/100 m altitudine), fiind de circa 120 zile la 1800 m altitudine și circa 40 zile în părțile joase.

La peste 1000 m altitudine primul strat de zăpadă apare la sfârșitul lunii octombrie și devine stabil spre sfârșitul lunii noiembrie. În zona deluroasă primul strat de zăpadă apare în a doua jumătate a lunii noiembrie și devine stabil în a doua jumătate a lunii decembrie sau chiar la începutul lunii ianuarie. Stratul de zăpadă dispare în zona deluroasă spre sfârșitul lui februarie – începutul lui martie, în timp ce la altitudini mari (1700 m) în jurul datei de 1 mai. Durata stratului de zăpadă este la 1700 m altitudine de 170 de zile, iar în zona deluroasă de circa 70 de zile.

Grosimea stratului de zăpadă crește cu altitudinea fiind de circa 20 cm grosime la 500 m altitudine și peste 100 cm la altitudini mai mari de 1400 m.

În pădurile cu consistență plină la altitudini de până la 1500 m, grosimea stratului de zăpadă este mai mică decât în terenuri goale. La peste 1500 m altitudine în rariștile de molid stratul de zăpadă este mai gros decât în terenurile goale, depășind grosimea de 2 m.

Data înregistrării maximului anual al grosimii stratului de zăpadă întârzie cu altitudinea, realizându-se în zonele joase în luna ianuarie, iar la 1700 m altitudine în luna aprilie.

Regimul ninsorilor și al stratului de zăpadă joacă un important rol ecologic în ceea ce privește răspândirea speciilor, faptul că molidișurile ocupă suprafețe mici în etajul climatic inferior în care se realizează optimul termic și hidric al molidului se poate explica prin frecvența și cantitatea zăpezilor moi ce se produc în acest etaj, ceea ce corelat cu rezistența mecanică mai mică a lemnului și cu sistemul de înrădăcinare a molidului duce la rupturi și doborâturi frecvente și în ultimă instanță la înlăturarea molidului. Fagul și bradul mai competitive din acest punct de vedere au ocupat în decursul timpului o bună parte din arealul molidului.

Regimul zăpezii asigură protecția culturilor tinere împotriva gerurilor excesive, influențează pozitiv aprovizionarea cu apă a solului și regularizează scurgerile de suprafață, asigurând rețelei hidrografice debite constante.

Acumulările de zăpadă în zonele înalte corelate cu formele de relief lasă să se întrevadă riscul formării și declanșării avalanșelor de zăpadă cu efecte dezastruoase în practicarea turismului și executarea lucrărilor forestiere.

I.5.3. Regimul eolian

Vânturile predominante din aceasta zonă care provoacă doborâturi și rupturi în arborete sunt Vântul Mare, care acționează din direcția nord-vest în direcția sud-est și Crivățul care acționează din direcția nord-est în direcția sud-vest. Aceste vânturi dau naștere unor curenți descendenți cu viteze foarte mari (peste 150 km/h) care provoacă doborâturi de vânt nu numai în arboretele de molid, dar și izolat în amestecuri și făgete, în mod special în cele deschise prin tăieri de regenerare.

Zonele înalte (peste 1500 m altitudine) se caracterizează printr-o circulație intensă a aerului (perioada de calm în jur de 3%), în timp ce zona mijlocie este mai adăpostită (perioada de calm în jur de 25%).

Pe versanții sudici vântul se dezvoltă în ,,cascadă", în porțiunile mai joase și mai adăpostite masele de aer descendente provoacă efecte de föhn, producând doborâturi în arborete. De-a lungul timpului în bazinul râului Vâlsan au avut loc doborâturi și rupturi de vânt și zăpadă.

I.6. Solurile

Formarea, evoluția și răspândirea solurilor sunt procese influențate puternic de relieful terenului, astfel că pe versanții înclinați solul s-a format pe depozite eluviale subțiri, cu mari cantități de fragmente, rămânând vreme îndelungată într-un stadiu incipient de evoluție. Pe măsură ce înclinarea terenului scade se observă că solul devine tot mai profund și mai bine evoluat.

Tipurile de sol predominante sunt:

sol brun eumezobazic tipic (45%);

sol brun acid tipic (26%);

sol brun feriiluvial tipic (12%).

Aceste soluri determină un potențial stațional adecvat speciilor de bază din zonă (fag, gorun, molid, brad).

Descrierea tipurilor și subtipurilor de sol

Brun argiloiluvial tipic – format pe luturi, șisturi sericitoase, șisturi cloritoase, marnoase și alternanțe între acestea, pe versanți cu expoziții și pante diverse, este puternic acid la suprafață și acid în profunzime, cu pH = 4,8 – 5,5, moderat humifer cu un conținut de humus pe grosimea de 10 cm de 3,98%, mezobazic, mijlociu aprovizionat în azot total (0,10g%), cu un grad de saturație în baze V=70-75%, luto-nisipos la lutos la suprafață și luto-argilos în profunzime, de bonitate mijlocie pentru gorun. Bonitatea mijlocie este determinată de volumul edafic mijlociu pentru vegetație, limitat de apariția mai aproape sau mai la adâncime a substratului luto-argilos care vara devine compact și greu permeabil de rădăcini.

Brun luvic pseudogleizat – format pe luturi cu alternanțe mai reduse a stratelor de gresii, pe versanți în general slab înclinați și expoziții diverse, este acid cu pH = 5,0-5,9, cu aciditate ceva mai pronunțată în orizontul podzolit, moderat humifer cu un conținut de humus pe grosimea de 12-13 cm de 3,8 – 4,6%, oligomezobazic la eubazic, cu un grad de saturație în baze V=30-79%, cu dedozificare mai pronunțată în orizontul podzolit, foarte fine la mijlociu aprovitionat în azot total (0,19-0,23%), luto-nisipos la lutos la suprafață și luto-argilos greu penetrabil de apă în orizontul iluvial, de bonitate mijlocie pentru gorun, fag și carpen. Bonitatea mijlocie este determinată de volumul edafic mijlociu ca urmare a diferenței texturale de profil, a apariției orizontului luto-argilos de la adâncimea de 30-55 cm, precum și alternanței de umiditate din orizontul de vegetație (primăvara cu ușoară stagnare pe profil a apei, iar vara, un deficit evident).

Brun eumezobazic tipic – format pe roci bogate în minerale calcice și feromagneziene, calcare, dolomite, conglomerate calcaroase, gresii calcaroase, etc., pe versanți cu expoziții și pante diverse, este foarte puternic acid la acid la suprafață și acid la neutru în profunzime cu pH = 4,2-7,2, moderat la foarte humifer cu un conținut de humus pe grosimea de 10-15 cm de 4,4-6,5%, mezobazic la eubazic cu un grad de saturație în baze V = 63-80%, foarte bine aprovizionat în azot total (0,20-0,32g %), luto-nisipos la lutos, de bonitate superioară pentru gorun, fag, brad și molid.

Brun acid tipic – format pe roci bogate în minerale feromagneziene, dar sărace în minerale calcice, gresii feruginoase, cuarțite închise la culoare, micașisturi, etc., pe versanți cu expoziții și pante diverse, este foarte puternic acid la acid cu pH= 3,9-5,2, moderat la foarte humifer cu un conținut de humus (moder), pe grosimea de 8-10 cm de 3,7-6,0%, oligomezobazic cu un grad de saturație în baze V= 32-50%, mijlociu la foarte bine aprovizionat în azot total (0,l9-0,30g%), luto-nisipos la suprafață și luto-nisipos la lutos în profunzime, de bonitate superioară și mijlocie pentru fag, molid, brad. Bonitatea superioară se realizează la volum edafic mare, când solul este profund și lipsit de schelet, iar cea mijlocie la volum edafic mijlociu când solul este puțin profund sau are pe profil un conținut de schelet de 20-25% (semischeletic).

Brun acid litic – format pe micașisturi, cuarțite, șisturi cloritoase, pe versanți foarte repezi (40o) cu expoziții diverse, cu roca masivă situată între 20-50 cm adâncime, este acid cu pH = 5,1-5,9, foarte humifer cu un conținut de humus pe grosimea de 3 cm de 66%, oligobazic cu un grad de saturație în baze V=12%, foarte bine aprovitionat în azot total (0, 34%), superficial, de bonitate inferioară pentru fag, brad și molid. Bonitatea inferioară este determinată de volumul edafic util mic din cauza superficialității solului și prezenței pe profil a scheletului.

Brun feriiluvial tipic – format pe roci acide sărace în minerale calcice, dar bogate în minerale feromagneziene, gresii feruginoase, cuarțite închise la culoare, micașisturi, etc., pe versanți cu expoziții și pante diverse, este foarte puternic acid la puternic acid cu pH = 3,8-4,7, foarte humifer cu conținut de humus (forma humus brut) pe grosimea de 9-12 cm de 5,2-6,7%, extrem de oligobazic la oligobazic cu grad de saturație în baze V = 21-36%, bine aprovizionat în azot total (0.25-0,33g %); nisipo-lutos la luto-nisipos, mijlociu profund, de bonitate superioară și mijlocie pentru molid, fag și brad.

Brun feriiluvial litic – format pe roci acide sărace în minerale calcice,
dar bogate în minerale feromagneziene, gresii feruginoase, cuarțite închise la culoare, micașisturi, etc., pe versanți cu expoziții și pante diverse, cu mult schelet pe profil (50-75%) când volumul edafic util este mic pentru vegetație, este foarte puternic acid la puternic acid cu pH = 3,6-4,6, foarte humifer cu conținut de humus (forma humus brut) pe grosimea de 8 cm de 7,2%, oligobazic la oligomezobazic cu grad de saturație în baze V = 20-34%, mijlociu aprovizionat în azot total (0.19g %); nisipo-lutos, superficial, de bonitate inferioară pentru molid, datorită acidității ridicate și troficității reduse.

Podzol feriiluvial – format pe roci acide sărace în minerale calcice,
dar bogate în minerale feromagneziene, gresii feruginoase, cuarțite închise la culoare, micașisturi, etc., pe versanți cu expoziții și pante diverse, este foarte puternic acid la puternic acid cu pH = 3,9-4,7, foarte humifer cu conținut de humus (forma humus brut) pe grosimea de 10-12 cm de 9,2-9,7%, oligobazic în orizontul podzolit Es și oligomezobazic în orizonturile Aou și Bs, cu grad de saturație în baze V = 12-45%, mijlociu aprovizionat în azot total (0.15-0,19g %); nisipo-lutos, uneori semischeletic, de bonitate inferioară pentru molid, datorită acidității ridicate și troficității reduse.

Litosol tipic – cu roca tare (consolidată) în primii 20 cm , format pe șisturi cloritoase și clorito-sericitoase, pe versanți repezi (45o), cu expoziții diverse, este foarte puternic acid la suprafață și acid în profunzime cu pH = 4,2-5,2, moderat humifer cu conținut de humus pe grosimea de 6 cm de 3,5%, oligomezobazic în profunzime și oligobazic la suprafață, cu grad de saturație în baze V = 28-35%, mijlociu aprovizionat în azot total (0.10g %); nisipos la nisipo-lutos, uneori semischeletic, de bonitate inferioară pentru molid și fag, deteminată de volumul edafic mic și slab la semischeletic, moderat aprovizionat cu apă, acid și cu o troficitate redusă.

Aluvial tipic – format în luncile montane pe aluviuni luto-nisipoase și nisipo-lutoase, este moderat acid la suprafață și slab alcalin în profunzime cu pH = 6,2-8,0, moderat humifer cu conținut de humus pe grosimea de 18-20 cm de 2,0-2,5%, oligomezobazic la mezobazic cu un grad de saturație în baze V = 32-70%, mijlociu aprovizionat în azot total (0.10-0,23g %); nisipos la nisipo-lutos la luto-nisipos, de bonitate mijlocie. Bonitatea acestui sol este deteminată de umiditatea normală, textura optimă luto-nisiopasă și troficitate mijlocie pe fondul unui volum edafic mare; care este foarte bună pentru specii mai puțin exigente (anini, plopi indigeni).

Aluvial molic – format în luncă pe aluviuni luto-nisipoase și nisipo-lutoase, este moderat acid la suprafață și slab alcalin în profunzime cu pH = 6,2-8,0, moderat humifer cu conținut de humus de 2,0-2,5%, oligomezobazic cu un grad de saturație în baze V = 32-70%, mijlociu aprovizionat în azot total (0.10-0,13g %); nisipos la nisipo-lutos la luto-nisipos, de bonitate mijlocie pentru anin negru. Bonitatea acestui sol este deteminată de umiditatea normală, textura optimă luto-nisipoasă și troficitate mijlocie pe fondul unui volum edafic mare, care este foarte bună pentru specii mai puțin exigente (anini, plopi indigeni).

Principalele tipuri de soluri, pe unitățile de producție din bazinul râului Vâlsan sunt prezentate în anexa 1.

I.7. Indicatorii sintetici ai datelor climatice

Indicatorii de ariditate de Martonne anuali cresc o dată cu altitudinea, având valori de 40 la 350 m altitudine și 63 la 1100 m altitudine.

În cursul anului la peste 600 m altitudine indicii de ariditate lunari au valori de peste 30 ceea ce arată că perioadele de secetă și uscăciune în sol sunt rare.

Sub 600 m altitudine apar în cursul anului (septembrie) indici de ariditate cu valori de 19-24 caracteristici zonei de silvostepă. În perioadele cu indici de ariditate mai mici de 24 există un deficit de apă din precipitații față de evapotranspirația potențială, care se realizează la sfârșitul perioadei de vegetație fiind mai accentuat pe versanții însoriți și puternic înclinați.

Având în vedere cele arătate la acest capitol se poate concluziona că exceptând etajele climatic superior și subalpin (peste 15% din suprafață), condițiile climatice sub aspect termic și hidric sunt favorabile principalelor specii forestiere: fag, gorun, molid și brad.

În etajul climatic superior condițiile climatice sunt nefavorabile bradului și fagului și mijlociu favorabile molidului.

În etajul climatic subalpin regimul termic și eolian constituie factori ecologici puternic limitativi pentru vegetația forestieră, molidul formând rariști cu subarboret (jneapăn și ienupăr).

Având în vedere pe deoparte regimul precipitațiilor atmosferice și influența pozitivă a pădurii în regularizarea scurgerilor de suprafață mai ales în zona înaltă (peste 1400 m altitudine) cu condițiile grele de vegetație și pe de altă parte instalațiile hidroelectrice din sistemul Argeș se impune stabilirea unor măsuri silvotehnice care să asigure permanenta stare de împădurire a acestor terenuri.

I.8. Valea Vâlsanului – statutul de arie protejată

Județul Argeș se caracterizează prin prezența a 87 de arii naturale protejate din care 32 sunt de interes național, ocupând 11,8% din suprafața județului (Fig. 2).

Figura 2. Ariile protejate de interes național din județul Argeș

Interesul deosebit pentru Râul Vâlsan se datorează prezenței speciei de pește Romanichthys valsanicola (asprete), endemit al ihtiofaunei României și bazinului Dunării, relict terțiar, specie înscrisă pe Lista Roșie a U.I.C.N. (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii)– rezoluția D46 a CE – ca “specie critic periclitată”, endemit al ihtiofaunei României și bazinului Dunării, care inițial era prezent în râurile Argeș, Vâlsan și probabil Doamnei, și al cărui areal s-a restrâns foarte mult, fiind reprezentat în prezent doar de un mic sector al Vâlsanului (Bănărescu, 1975; Stănescu, 1995).

Contrar tuturor așteptărilor, acest relict terțiar a supraviețuit până în prezent, situație în care conservarea habitatului aspretelui s-a impus ca o prioritate absolută.

Este considerată cea mai periclitată specie din ihtiofauna Europei datorită arealului restrâns și al numărului mic de exemplare.

Principalul pericol pentru asprete îl reprezintă nerespectarea debitului de servitute de la barajul Vâlsan (Raport tehnic final, LIFE NAT- 99/RO 006429, 2003).

Romanichthys valsanicola este specie declarată „Monument al naturii”, fapt pentru care tronsonul aval de acumularea Vâlsan până la confluența cu râul Argeș a fost declarat „Rezervație naturală”.

Aria Protejată Valea Vâlsanului (APVV) face parte din categoria zonelor naturale protejate de interes național – rezervații și monumente ale naturii (Fig. 3) și are drept scop protejarea și conservarea trăsăturilor naturale specifice, fiind înființată în anul 1994. Este situată pe versantul sudic al munților Făgăraș și în zona dealurilor înalte, cuprinzând tot bazinul râului Vâlsan (superior și inferior până la vărsarea în râul Argeș).

Pentru suprafața APVV există hărți topografice 1:5000 și hărți silvice la scara de 1:20000 și 1:50000 (Anexa 2).

Figura 3. Panou de semnalizare al Rezervației Naturale „Valea Vâlsanului”

Prin Ordinul nr. 1964 din 13/12/2007, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 98 din 07/02/2008 pentru Valea Vâlsanului se instituie regimul de arie naturală protejată ca sit de importanță comunitară în județul Argeș pe suprafața comunelor Brăduleț (81%), Corbeni (1%), Corbi (10%), Domnești (2%), Mușătești (50%), Nucșoara (1%), Pietroșani (4%) (Fig. 4).

Aria Protejată Valea Vâlsanului face parte din categoria rezervațiilor naturale corespunzătoare categoriei IV UICN, care au drept scop protecția și conservarea unor habitate naturale și specii importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, paleontologic și în special păstrarea și menținerea condițiilor de habitat necesare supraviețuirii aspretelui.

Figura 4. Harta sitului de importanță comunitară Valea Vâlsanului

Valea Vâlsanului reprezintă și o arie de interes special pentru Uniunea Europeană, fiind sit al rețelei Natura 2000, rețea constituită pentru a proteja specii și habitate la nivel European.

Rezervația Vâlsan adăpostește un număr de peste 300 de specii de plante și animale ocrotite, multe dintre ele periclitate pe plan european, precum și habitate reprezentate de păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae) care se regăsesc în Directiva Habitate (Directiva 92/ 43 din 1992 privind Conservarea Habitatelor Naturale și a Faunei și Florei Sălbatice) a Uniunii Europene (Doniță et. al., 2005).

Limitele Ariei Protejate Valea Vâlsanului (APVV) sunt:

Limita nordică: Golul alpin Malita;

Limita vestică: Culmea Coastele prin Vârfurile Picuiata și Piatra Tăiată, coboară prin Culmea Țuicii, Culmea Scroafa și Culmea Vâlsanului prin Vârful Ghițu (1623m);

Limita sudică: Cheile Vâlsanului prin Culmea Scoabelor și Culmea Secături, după care se continuă cu albia majoră inundabilă a râului Vâlsan până la confluența cu râul Argeș, pe o lungime de 59 Km;

Limita estică: Culmea Scărișoara prin Vârful Scărișoara, coboară prin Culmea Zănoguța, Culmea Lespezi, Culmea Paltinului prin Vârful Strunga și Cracul Strunga.

Zonele strict protejate din Bazinul râului Vâlsan sunt:

Rezervația naturală Zoruleasa (238,2 ha) este destinată conservării unor medii de viață, a genofondului și a ecofondului forestier.

În nord este mărginită de Golul Ghițu, se lasă spre sud pe culmea Scăldătoarea, urmează apoi pe muchia Zoruleasa, apoi spre est pe Piscul Brăcinarului până în râul Vâlsan. De aici continuă spre sud până la confluența cu pârâul Zoruleasa, apoi spre vest, pe culme, până la Culmea Vâlsanului pe care o urmărește spre nord, închizându-se la locul de plecare. Este zonă exceptată de la pășunat;

Zona de râu unde este localizat aspretele a fost stabilită în urma cercetărilor efectuate în cadrul programului LIFE – Nature, când s-a observat o extindere a arealului aspretelui aval de spitalul Brădet până la Vâlsănești, cu preponderență în porțiunea Brădet-Pod Galeș;

Zona Cheile Vâlsanului începe de la barieră, cuprinzând stânga și dreapta tehnică a Văii Vâlsanului pe o distanță de 7,5 km, unde morfologia versantului calcaros apare dominată de ansamblul văi-creste, pe fondul cărora se remarcă o mare varietate de forme structurale ori carstice;

Zona izvoarelor cu apă sulfuroasă Putina și Puturosul.

Zonarea internă a Bazinului Râului Vâlsan cuprinde zona strict protejată (1200 ha) și zona Ariei Protejate Valea Vâlsanului (10700 ha), cu o suprafață totală de 11900 ha.

CAPITOLUL II

CARACTERIZAREA FLOREI ȘI VEGETAȚIEI VĂII VÂLSANULUI

II.1. Aspecte privind flora Văii Vâlsanului

Bazinul Râului Vâlsan, parte componentă a Piemontului Getic, a fost cercetată din punct de vedere botanic, încă din secolul trecut, de către Ulrich Hoffmann (1862) – care a publicat o listă de plante din această zonă, de Dimitrie Brândză (1880) și Dimitrie Grecescu (1898) care au realizat cercetări floristice mai amănunțite pe teritoriul cuprins între Râul Argeș și Râul Doamnei.

Timp de 10 ani, Gh. Turcu a elaborat un studiu botanic complex (floristic și fitogeografic) al zonei cuprinsă între râurile Argeș și Doamnei, pe care l-a prezentat ca teză de doctorat în anul 1970.

Poziția geografică a județului Argeș (între 44°22' și 45°26' latitudine nordică și 24°26' și 25°19' longitudine estică) are o importanță covârșitoare pentru distribuția florei și vegetației, distribuție tributară climei determinată de faptul că paralela de 45° latitudine nordică împarte suprafața județului în două părți aproximativ egale, în dreptul localităților Merișani și Clucereasa, iar meridianul de 25° longitudine estică coboară prin Masivul Făgăraș și Masivul Iezer Păpușa spre localitățile Albești, Bughea de Jos, Schitu Golești, Furnicoși, Țițești, Conțești, Vrănești, Oarja. Lângă Conțești, acest meridian se întretaie cu paralela 45° latitudine nordică, într-un punct situat în apropierea râului Argeșel (Alexiu, 2008).

Marea varietate de tipuri de sol au determinat o evidentă zonare pe verticală a vegetației spontane. Este de remarcat faptul că pe versantul sudic al munților Făgăraș limitele etajelor de vegetație sunt la altitudini mai mari cu 150-200 m decât pe versantul nordic.

Izvorul râului Vâlsan este situat în zona golului alpin la peste 2000 m altitudine. La limita altitudinală a zonei forestiere, în golul alpin Jepii de Mijloc se întâlnesc câteva exemplare de Pinus cembra (zâmbru), specie foarte rar întâlnită în județ.

În etajul subalpin, vegetația este reprezentată mai ales de pajiști cu graminee și leguminoase (specii de trifoi) iar pe terenurile mai puțin înclinate se dezvoltă o vegetație subarbustivă, constând din ienupăr pitic (Juniperus sibirica), afin (Vaccinium myrtillus), smirdar (Rhododendron myrtifolium) și Loiseleuria procumbens. Jneapănul (Pinus mugo) este destul de bine reprezentat pe valea Vâlsanului; el coboară aici la altitudini mai mici decât în restul Carpaților, ajungând până în etajul montan superior, în amestec cu molidul. Jneapănul joacă un rol ecologic foarte important, reținând cantitățile excesive de apă, pe care le redă treptat în perioadele mai secetoase; alături de arinul de munte, el stabilește torenții și avalanșele de zăpadă, menține solul și limitează eroziunea.

Cursul superior al Vâlsanului este situat în zona coniferelor.

Pădurea etajului montan superior (1300-1800m) constă aproape exclusiv din molid (Picea abies), bradul alb (Abies alba) fiind rar.

În dreptul lacului de acumulare este pădure de amestec molid-fag iar amonte de Brădet pădurile sunt făgete, încadrându-se în etajul montan inferior (300-700m). Puțin amonte de coada lacului apare și fagul (Fagus sylvatica) iar aval de lac fagul ajunge dominant. Pe malurile lacului este abundent arinul de munte (Alnus viridis) sau arinul alb (Alnus incana) care are regenerare puternică; el domină zăvoiul Vâlsanului, cu tendința de a se întinde și spre albie. Mai rar reprezentat în zona Cheilor Vâlsanului, arinul alb redevine specia arboricolă până la scurtă distanță aval de Brădet; aici încep să apară exemplare izolate de arin negru (Alnus glutinosa). Aval de Brăduleț arinul negru devine specie dominantă, cel alb fiind din ce în ce mai rar. Alături de arinul negru se întâlnesc destul de multe sălcii (Salix sp.) care joacă însă un rol important în menținerea malurilor.

Ambele specii de arin au un rol ecologic foarte important: ele consolidează malurile împiedicând erodarea acestora; rădăcinile, din care o bună parte sunt în apă, oferă adăpost peștilor iar coroana lor umbrește apa, împiedicând supraîncălzirea din timpul verii.

În zona montană superioară arinii apar numai insular, dar rolul lor este suplinit de jnepeni, parțial și de molid. În poienile Vâlsanului, zonă căutată de turiști, malul stâng este în cea mai mare parte lipsit de arini; pădurea inițială a fost tăiată și în locul ei s-au instalat pajiști secundare.

Aval de baraj arinii sunt numeroși. În Cheile Vâlsanului, malurile stâncoase foarte abrupte nu favorizează instalarea arinilor; dar în aval până spre Brădet arinii redevin numeroși, mai ales pe malul drept. În dreptul cabanelor turistice din Brădet ei lipsesc pe malul stâng. În raza satelor Brădet și Brăduleț, precum și în aval, până la Mușătești alternează sectoare bine populate de arini, și altele în care acestea lipsesc.

Bazinul mijlociu al râului Vâlsan (sectorul cuprins între localitățile Brădetu și Mușătești) este situat în zona de contact a etajului montan inferior cu subcarpații Argeșului cunoscut și sub denumirea de Muscelele Argeșului.

Se caracterizează printr-o biodiversitate deosebit de bogată și variată, fiind rezultatul unor condiții de mediu pe măsură.

Din cele 930 de specii de cormofite cunoscute din Platforma Argeșului, aproximativ 550 de taxoni sunt prezenți și în bazinul râului Vâlsan, dintre care recent au fost menționate speciile: Anagallis minima, Erechtites hieracifolia, Isolepis setacea, Eleocharis carniolica, Juncus tenuis, Moenchia mantica, etc., specii care în mod normal cresc în zonele de câmpie. Zona se caracterizează și prin numeroase specii de nuanță termofilă, întâlnite frecvent pe versanții însoriți, în ochiurile de pădure precum și în locurile adăpostite, ferite de curenții reci ce coboară de pe Munții Făgăraș. (Popescu, Vasiliu-Oromulu, Sanda, 2003).

De asemenea a fost semnalată prezența, în regiune, a unor specii balcano-ilirice, care sunt răspândite în flora țării noastre, îndeosebi, în Banat și Oltenia. Limita răspândirii lor la noi era cunoscută până la Olt, iar apoi până în Valea Argeșului. Cercetările recente au dus la semnalarea unora dintre aceste plante în Valea Vâlsanului sau chiar a Râului Doamnei (Popescu, Vasiliu-Oromulu, Sanda, 2004).

Speciile cele mai reprezentative din această categorie sunt: Galium kitaibelianum, G. pseudaristatum și Helleborus odorus. Toate aceste trei specii au fost semnalate în cadrul pădurii de fag de crimeea (Fagus taurica), element ponto-balcanic destul de răspândit în zona colinară din sudul României.

De semnalat este faptul că în zona deluroasă a Vâlsanului și a Râului Bratia apare un număr relativ mare de specii vegetale tipice pentru regiunile montane și care aici coboară mult, favorizate de factorul edafic, substratul geologic, temperatura scăzută în lungul văilor, precum și umiditatea ridicată din aceste locuri. Cele mai reprezentative specii din această categorie sunt Nardus stricta, Lycopodium selago, Deschampsia flexuosa, Matteucia struthiopteris.

În pajiștile însorite din cadrul bazinului mijlociu al Vâlsanului, dar și la limita între etajul montan inferior și subcarpați, au fost semnalate o serie de plante care în mod normal cresc în zona de câmpie și colinară, dintre care menționăm: Arabis hirsuta, Arenaria serpyllifolia, Acinos arvensis, Asperugo procumbens, Alopecurus aequalis, Carlina vulgaris, Diplotaxis muralis, Medicago minima, Chondrilla juncea, Poa compressa, Ventenata dubia, Crataegus monogyna, Evonymus verucosus, Erodium cicutarium, Onopordum acanthium, Rorippa pyrenaica, Sherardia arvensis, Vicia lathyroides, etc. (Popescu & Sanda, 2002).

În pajiștile umede, precum și în luminișurile cu solul umed tot timpul anului a fost semnalată specia Oenanthe banatica, plantă care în mod obișnuit se dezvoltă în subzona stejarului din sudul țării.

Prezența speciilor mai sus menționate în bazinul mijlociu al Vâlsanului constituie o dovadă că această zonă se caracterizează printr-o climă mai blândă, cu temperaturi mai ridicate dar și cu mai multe precipitații în cursul unui an.

Aval de Musătești încep gorunetele.

Vegetația terestră, îndeosebi vegetația arboricolă a malurilor, dar și cea a versanților, influențează condițiile de viață în râuri reținând o bună parte a precipitațiilor (prin aceasta încetinind procesul de erodare și de colmatare a lacurilor, împiedicând încălzirea puternică a apei) și mențin malurile apelor curgătoare.

Din punct de vedere taxonomic, familiile cu cel mai mare număr de specii, exprimat în procente, sunt: Asteraceae – 12,9%, Poaceae – 8,18%, Fabaceae – 7,2%, Lamiaceae – 6,03%, Scrophulariaceae – 4,84%, Rosaceae – 4,52%, Caryophyllaceae – 4,52%, etc.

Din analiza ecologică a florei Bazinului Râului Vâlsan se desprind următoarele:

În raport cu cerințele față de umiditate, cel mai mare număr de specii (75%) sunt mezofile, dominanța acestora fiind explicată prin apartenența zonei studiate la zona colinară, acoperită cu păduri de gorun în partea de sud pe pantele însorite și păduri de fag pe văile mai puțin expuse soarelui precum și la altitudini mai mari din nordul zonei;

Plantele xerofile sunt reprezentate de specii ce alcătuiesc pajiști relativ întinse în depresiunea Corbi – Brădet – Arefu, unde, realizează o vegetație cu un pronunțat caracter stepic.

Analiza fitogeografică arată preponderența elementelor eurasiatice cu 37% din totalul speciilor, urmate de cele europene și central europene cu cca 25%. Elementul circumpolar (10%), este bine reprezentat datorită condițiilor de mediu, cu influență montană.

Sfagnetul de la Lacul cu Ochiu (550 m altitudine) conferă o notă aparte zonei studiate, prin prezența, alături de speciile de Sphagnum recurvum și Sph. magellanicum, a fanerofitelor Drosera rotundifolia, Eriophorum vaginatum, Betula pubescens, Betula hybrida, plante cunoscute din regiunea extracarpatică a Carpaților Meridionali, aici aflându-se la cea mai joasă altitudine din țară (Turcu, 1961; Beldie, 1984).

II.1.1. Flora endemică, rară și periclitată

Valea Vâlsanului adăpostește și o serie de plante endemice dintre care cele mai reprezentative sunt: Cirsium furiens, Dianthus tenuifolius, Hepatica transsilvanica, Peucedanum rochelianum, Silene dubia, Thymus comosus (Popescu & Sanda, 1996; Alexiu, 2004).

Mai bine reprezentate sunt elementele dacice și carpato-balcanice: Helleborus purpurascens, Lathyrus hallersteinii, Oenanthe banatica, O. stenoloba, Melampyrum bihariense, Rhinanthus rumelicus, Telekia speciosa, Achillea chritmifolia, Cirsium boujartii, Echinops exaltatus, Hieracium rotundatum, Crocus vernus, Galium kitaibelianum.

Dintre speciile rare pentru flora României și care au fost semnalate în această zonă, putem menționa: Dianthus membranaceus, Moenchia mantica, Ranunculus stevenii, Anagalis minima, Typha shuttleworthii, Eleocharis carniolica, Luzula forsteri. Aceste plante se dezvoltă în pajiștile zonei studiate și sunt periclitate de pășunatul uneori destul de intensiv.

II.2. Aspecte privind vegetația Văii Vâlsanului

Principalele asociații forestiere, în ordinea dominanței, sunt:

Gorunetele, reprezentate prin asociațiile Querco petraeae- Carpinetum și Genisto tinctoriae – Quercetum petraeae, se dezvoltă pe coaste, pe culmile dealurilor, pe soluri podzolice;

Făgetele: Hieracio rotundati-Fagetum se întâlnesc pe versanții nordici ai văilor înguste, umede și umbrite;

Cărpinetele: Carpino-Fagetum;

Arinișurile de arin alb (Telekio speciosae-Alnetum incanae) și arinișurile de arin negru (Stellario nemori-Alnetum glutinosae), întâlnite în zăvoaiele de pe luncile inundabile și de pe albiile majore ale râurilor.

Fitoclimatic, pădurile aparțin următoarelor etaje:

etajul subalpin – F Sa (2%);

etajul montan de molidișuri – FM3 (13%);

etajul montan de amestecuri – FM2 (25%);

etajul montan-premontan de făgete – FM1 + FD4 (19%);

etajul deluros de gorunete, făgete și goruneto-făgete – FD3 (41%).

Corespunzător condițiilor climatice, edafice și de vegetație s-au identificat douăzeci și patru de tipuri de stațiuni (Anexa 3) și treizeci și cinci de tipuri de pădure (Anexa 4).

Stațiunile cele mai importante sunt:

Deluros de făgete Bm, brun edafic mijlociu, cu Asperula -Asarum- 21%;

Montan de amestec Bs, brun edafic mare, cu Asperula – Dentaria – 16%;

Deluros de gorunete Bm, brun slab – mediu podzolit, edafic mijlociu- 14%.

Tipurile de pădure predominante sunt:

Făget de deal pe soluri schelete cu floră de mull (m)- 18%;

Făget montan pe soluri scheletice cu floră de mull (m)- 13%;

Molidiș cu Vaccinium myrtillus și Oxalis acetosella (m)- 9%.

Toate pajiștile din regiunea deluroasă dintre Argeș și Râul Doamnei sunt de origine secundară, ele fiind instalate în urma defrișării pădurilor și zăvoaielor. Principala asociație a pajiștilor este Festuco rubrae-Agrostetum capillaris Horv. 1951, care reprezintă o grupare ierboasă zonală (Popescu & Sanda, 2002).

Pajiștile de luncă sunt alcătuite dintr-un complex de asociații mezo- și higrofile ca Festucetm pratensis și Agrostetum stoloniferae, iar vegetația de pajiști xerofile este reprezentată de fitocenozele de Festucetum rupicolae și Medicagini-Festucetum valesiacae.

Vegetația bazinului râului Vâlsan este caracterizată prin următoarele asociații (Sanda, Popescu, Fișteag, 1995).

Sedo hispanici – Poëtum nemoralis Pop et Hodișan 1985.

Cenozele asociației vegetează pe stâncării calcaroase, cu expoziții în general nord, nord vestice, la altitudini cuprinse între 150-650 m. Speciile dominante și caracteristice ale asociației sunt: Poa nemoralis var. coarctata, Teucrium chamaedrys, Arenaria serpyllifolia, Galium album, G. purpureum, Achillea crithmifolia.

Cirsio waldsteinii – Heracleetum transsilvanici Pawl. Et Walasr 1949.

Fitocenozele higrofile edificate de Heracleum spondylium subsp. transsilvanicum și Cirsium waldsteinii sunt cantonate pe râul Vâlsan, în imediata vecinătate a barajului, la confluența cu Dobroneagu, la adăpostul și printre arinii albi. Se instalează pe soluri rendzinice, superficiale sau bolovănișuri fixate, puternic coluvionate cu humus. În etajul montan mijlociu și inferior se interferează cu cenozele de Telekio speciosae – Petasitetum albae.

Sub raport sindinamic, aceste fitocenoze evoluează, în stațiunile perturbate din punct de vedere zoo-antropic, spre instalarea fitocenozelor lemnoase ale asociației Saliceto – Alnetum viridis.

Speciile însoțitoare cele mai frecvente sunt: Veratrum album, Doronicum austriacum, Carduus personata, Stellaria nemorum, Calamagrostis arundinacea, Senecio fuchsii.

Telekio speciosae – Petasitetum albae Beldier 1967.

Asociația cuprinde buruienișuri caracterizate prin prezența constantă și adesea abundentă a speciei Telekia speciosa, care formează pâlcuri consistente. Dintre speciile codominante amintim: Filipendula ulmaria, Petasites albus, Chaerophyllum hirsutum. Aceste fitocenoze sunt larg răspândite în cursul superior și mediu al bazinului râului Vâlsan și vegetează în condiții de umiditate atmosferică și în sol ridicată, în stațiuni semiumbrite, pe rendzine coluvionate și bogate în humus.

Typhetum shuttleworthii Soó 1927.

Cenozele de Typha shuttleworthii au fost identificate în amonte de Cheile Mici ale Vâlsanului, pe terenuri depresionare care în lunile de primăvară sunt acoperite cu o pânză de apă de 10-25 cm, iar în lunile de vară sunt mai mult sau mai puțin uscate. Specii însoțitoare mai frecvente sunt Lemna trisulca, Juncus effusus, Polygonum hydropiper, Veronica beccabunga, Polygonum minus, Scirpus sylvaticus, Epilobium tetragonum, Scutellaria galericulata, Myosotis scorpioides, Lycopus europaeus, Salix cinerea, Deschampsia caespitosa, Potentilla reptans, Rumex sanguineus.

Catabroso – Glycerietum plicatae Oberd (1952), 1957.

Cenozele asociației sunt cantonate în microdepresiunile permanenet umede din extremitatea nordică a satului Brădet. Speciile însoțitoare mai frecvente sunt: Lythrum virgatum, Scirpus sylvaticus, Carex vulpina, Bidens cernua, Myosotis scorpioides, Epilobium tetragonum, Alopecurus pratensis.

Aceste cenoze sunt caracteristice pajiștilor mezohigrofile care se instalează la baza versanților domoli, cu numeroase izvoare de pantă, care întrețin o umiditate permanentă a solului, favorizând instalarea speciilor higrofile.

Agrostidetum stoloniferae (Ujvarosi, 1941), Burduja et. al. 1956

Este una din cele mai răspândite asociații de pajiști, în special pe valea Bratiei în zăvoaiele de arini. Se dezvoltă pe terenurile joase, supuse inundațiilor periodice, mai ales în timpul primăverii și preferă solurile grele luto-argiloase și pe cele cu apă freatică aproape de suprafață. Din numărul mare de specii care intră în componența fitocenozelor de Agrostis stolonifera aproximativ jumătate sunt mezohigrofile și higrofile, aproape nelipsite fiind: Alopecurus pratensis, Medicago lupulina, Trifolium fragiferum, Trifolium repens, Potentilla reptans, Lotus corniculatus, Ranunculus repens, Lysimachia nummularia, Daucus carota, Rorippa sylvestris, Gratiola officinalis.

Epilobio – Juncetum effusi Oberd 1957.

Cenozele higrofile edificate de Juncus effusus se întâlnesc în locurile cu exces de umiditate de pe pantele domoale din amonte de satul Brădet, instalându-se cu precădere pe soluri aluviare. Exigența acestor fitocenoze privind umiditatea accentuată a substratului, face ca în structura lor să predomine speciile caracteristice alianțelor Calthion și Filipendulo-Petasition. Alături de specia dominantă, Juncus effusus, care realizează o acoperire de 35-65% se întâlnește constant specia Epilobium palustre.

Scirpetum sylvatici Maloch 1935 em. Schwich. 1944.

În lungul văilor etajului montan inferior, pe soluri aluviale pseudogleice cresc cenozele edificate de Scirpus sylvaticus, însoțit de numeroase specii hidrofile, dar și unele mezofile ca Festuca rubra și Festuca pratensis.

Diminuarea excesului de umiditate din sol, prin drenaje și amendamente, duce la evoluția sindinamică a acestor fitocenoze către cele mezofile edificate de Poo – Trisetetum flavescentis.

Festuco rubrae – Agrostetum capillaris Horv.1951.

Este principala asociație care alcătuiește pajiștile din regiune, instalându-se pe coaste cu diverse expoziții și pe locurile plane de pe terase, pe soluri brune, podzolite, levigate. Speciile caracteristice și edificatoare, Agrostis capilaris, și Festuca rubra, sunt însoțite de elemente mezofile caracteristice alianței Cynosurion care domină în structura asociației.

Aceste pajiști prezintă o foarte bună valoare furajeră, având un regim de fâneață cât și de pășune.

Rumici acetosellae – Agrostietum tenuis Sanda et Popescu 1981.

Grupează pajiștile dominate de Agrostis tenuis de altitudine mică (250-350m), de pe solurile brune de pădure, podzolite. Se instalează, în general, în urma defrișărilor pădurilor de gorun și se caracterizează prin prezența constantă a speciei Rumex acetosella.

Prezența în cadrul acestor fitocenoze a speciei Dorycnium herbaceum, uneori cu indici de abundență-dominanță mare, trădează originea secundară a lor.

Festucetum pratensis Soó 1938.

Asociația este alcătuită din Festuca pratensis ca specie dominantă, alături de care se întâlnesc frecvent specii mezofile ca: Trifolium pratense, Lotus corniculatus, Rhinanthus rumelicus, Holcus lanatus, dar și unele specii higrofile: Agrostis stolonifera, Ranunculus acris, Cirsium canum, Symphytum officinale, Galium palustre.

Deschampsietum caespitosae Horv. 1930.

Fizionomia asociației este imprimată de Deschampsia caespitosa, care se instalează pe terenuri mai profunde, cu soluri gleizate sau cu început de gleizare, cu umiditate sporită, preferând apropierea unor izvoare.

Specia caracteristică se dezvoltă abundent, realizând o acoperire de 100%, împiedicând astfel instalarea altor specii sau contribuie la eliminarea unora dintre ele.

Festucetum rupicolae Burduja et. al. 1956 corr. Burduja et. al. 197

Pajiștile de Festuca rupicola se instalează atât pe platouri cât și pe pante cu înclinări medii de 10-20 grade, cu expoziții variate. În compoziția floristică a fitocenozei se evidențiază, cu prezență generală de peste 60% următoarele specii: Trifolium campestre, T. repens, Plantago lanceolata, Euphorbia cyparissias, Achillea setacea. Aceste pajiști, prin pășunatul lor intensiv și bătătorirea terenului, ajung la un grad avansat de îmbătrânire. Ele prezintă o durată scurtă de folosință deoarece în luna iulie specia edificatoare deja se usucă.

Medicagini-Festucetum valesiacae Wagner 1941.

Pajiștile xerofile dominate de Festuca valesiaca se întâlnesc pe platouri sau versanții slab înclinați, contribuie la menținerea terenurilor și împiedică avansarea proceselor de eroziune.

Poo – Tussilaginetum Tx. 1937.

Tussilago farfara se instalează pe alunecări de teren, rupturi de maluri, pe soluri nisipoase, de obicei mai umede și umbrite. Dintre speciile însoțitoare, foarte heterogene ca număr și apartenență fitocenotică, amintim: Ranunculus repens, Prunella vulgaris, Poa annua (specie caracteristică și coedificatoare), Polygonum hydropiper, Rumex sanguineus, Lythrum salicaria, Carex hirta.

Deoarece este o asociație pionieră, nu se constată o organizare cenotică închegată, dar reprezintă un excelent fixator primar al rupturilor de teren.

Bidentetum cernui Slavnic 1951.

Se dezvoltă pe terenuri mocirloase și cu un spor de substanțe azotate provenite de la animale care vin să se adape. Speciile care intră în componența fitocenozelor de Bidens cernua sunt plante mezohigrofile și higrofile: Bidens tripartita, Veronica beccabunga, Juncus inflexus, Ranunculus sceleratus, Catabrosa aquatica, Glyceria fluitans, Agrostis stolonifera, Poa pratensis, Rumex crispus.

Senecio sylvatici – Epilobietum angustifolii (Hueck, 1931), Tx. 1950.

Cenozele acestei asociații au fost identificate în etajul făgetelor și al amestecurilor de fag cu gorun. Ele vegetează pe terenuri defrișate, însorite, pe soluri brune și brune-luvice, umede și cu reacție acidă. Specia caracteristică a asociației este Senecio sylvaticus (realizează o acoperire de 20%), iar specia dominantă este Epilobium angustifolium (realizează o acoperire medie de 85%). În structura asociației sunt prezente numeroase specii caracteristice alianței Sambuco-Salicion, care indică o evoluție sindinamică spre cenozele asociației Sambucetum racemosae (Noirf.1949) Oberd. 1973.

Sambucetum racemosae (Noirf. 1949) Oberd 1973.

Fitocenozele de Sambucus racemosa se instalează pe versanții semiumbriți ai zonei făgetelor. Speciile de diagnosticare și dominanță ale acestora sunt Senecio fuchsii și Sambucus racemosa, care realizează o acoperire medie între 60-80%. În cadrul asociației vegetează luxuriant o mulțime de elemente caracteristice alianței Sambuco-Salicion, beneficiind de luminozitate crescută.

Rubetum idaei Pfeif. 1936 em. Oberd 1973.

Cenozele edificate de Rubus idaeus se întâlnesc frecvent pe terenurile recent defrișate și însorite de pe Valea Vâlsanului, în cursul său mijlociu și superior, pe soluri brune, brune-luvice și brun acide, umede și bogate în substanțe nutritive. Alături de specia dominantă, care realizează o acoperire medie de 35-80%, speciile Fragaria vesca și Senecio fuchsii apar constant în structura acestor fitocenoze.

Telekio speciosae – Alnetum incanae Coldea (1986)1990.

Semnalate pe văile Vâlsanului și Bratiei, fitocenozele de Alnus incana prezintă în structura lor floristică câteva specii carpato-balcanice ca: Telekia speciosa, Petasites kablikianus, precum și unele elemente caracteristice făgetelor, cum ar fi: Symphytum cordatum, Dentaria glandulosa, Pulmonaria rubra, Leucanthemum waldsteinii, Euphorbia carnicola și Campanula abietina.

Analiza floristică a acestor cenoze a permis diferențierea a două subasociații: typicum Coldea 1991, care reunește fitocenozele cu o structură omogenă și consolidată; și subasociația petasitetosum hybridi Coldea 1991, care grupează fitocenoze pioniere cu elemente de diferențiere Petasites hybridus și P. kablikianus.

Stellario nemori – Alnetum glutinosae (Kästner 1938) Lohm. 1957.

Reprezintă zăvoaiele edificate de Alnus glutinosa care se întâlnesc în cursurile mijlocii ale tuturor râurilor din zona cercetată – Bratia, Vâlsan, Râul Doamnei, Slănic. Compoziția floristică a acestor arborete este bogată și foarte heterogenă, aceasta fiind rezultatul altitudinii și al factorului hidric.

Hieracio rotundati – Fagetum (Vida 1963) Täuber 1987.

Făgetele cu floră de mull din regiune se caracterizează prin lipsa unor specii montane, iar în sinuzia ierboasă se remarcă frecvent prezența speciilor Melica uniflora, Galium odoratum, Mycelis muralis, Asarum europaeum, etc. Aceste fitoenoze se dezvoltă pe pante cu expoziție nordică sau pe văi umbroase, în zona dealurilor subcarpatice.

Carpino – Fagetum Paucă 1941.

Pădurile de fag cu carpen prezintă o mare răspândire în cursul superior și mijlociu al râului Vâlsan, cele două specii codominante, Carpinus betulus și Fagus sylvatica, realizând o acoperire medie de 70%. Speciile ierboase caracteristice pentru asociație sunt Carex pilosa și Galium schultesii.

Querco petraeae – Carpinetum Soó et Pócs 1957.

Asociația este alcătuită din Quercus petraea ca specie dominantă, la cere se adugă frecvent carpenul și fagul și mai puțin teiul argintiu și jugastrul. Se caracterizează printr-o bună regenerare naturală și o creștere normală, dând producții mai mari decât gorunetele acidofile.

Genisto tinctoriae – Quercetum petraeae Klirka 1932.

Gorunetele acidofile populează toți versanții dealurilor cu înclinări variabile, indiferent de expoziție, fiind cantonate între 300 și 800m altitudine. Stratul arborescent este dominat de Quercus petraea, iar cel al subarbuștilor de Genista tinctoria.

Coryletum avellanae Soó 1927.

În urma defrișării pădurii se instalează tufărișurile de Corylus avellana, în special pe pantele nordice. Stratul arbustiv este format exclusiv din alun și cu totul izolat apare Populus tremula. Originea alunișurilor este secundară, iar flora ierboasă este caracteristică făgetelor.

Deși acest capitol a fost prelucrat pe baza datelor din literatura de specialitate, datele referitoare la vegetație sunt destul de restrânse, studii de monitorizare a vegetației lipsesc în totalitate, existând unele referiri la vegetația forestieră în special în zonele în care au fost constituite rezervațiile de semințe.

CAPITOLUL III

MATERIALE ȘI METODE DE CERCETARE – METODE DE INVESTIGAȚIE TAXONOMICĂ ȘI COROLOGICĂ A BRIOFITELOR

III.1. Investigația taxonomică

III.1.1. Colectarea, prepararea și păstrarea briofitelor

III.1.1.1. Colectarea

Obiectivul științific fundamental al cercetărilor noastre întreprinse în vederea elaborării tezei de doctorat a fost cunoașterea diversității taxonomice a briofitelor din Aria Protejată Valea Vâlsanului.

Studiul briofloristic realizat în intervalul 2001-2009 a presupus efectuarea a numeroase deplasări pe teren, în principal începând cu luna aprilie până în luna noiembrie.

Având în vedere întreaga diversitate a biotopurilor de pe Valea Vâlsanului, materialul briofloristic a fost colectat de pe sol (tericole), pietre (petricole), stânci (saxicole, litofile), lemn (lignicole), turbă (turficole), utilizând ustensile și materiale adecvate: cuțit, pungi mici de plastic sau de hârtie, ziare, pungi mari de plastic, mapă cu hârtie de presat, lupă, carnet, creion negru.

Colectarea briofitelor nu impune încadrarea într-o anumită perioadă de vegetație, datorită faptului că sunt plante perene și se pot colecta în oricare dintre cele patru anotimpuri ale anului, pentru că rămân verzi și sporifică diferențiat. În locurile xerice este avantajos să le colectăm după o perioadă umedă, când briofitele mici devin mai vizibile prin îmbibarea cu apă și chiar prin înverzirea lor mai expresivă. Colectarea se poate realiza chiar și iarna, în locurile în care zăpada nu este prea mare, dar în mod normal, se realizează în perioada martie-octombrie.

Colectarea este una dintre cele mai importante activități, pe care într-un fel o execută briologul inițiat și cu totul altfel persoanele obișnuite.

Colectarea trebuie facută cu mare acuratețe, în recipiente mici, ca plicuri sau pungi de hârtie, fiecare specimen izolat pentru a nu se amesteca cu altele. S-au colectat briofite și în pungi mici de plastic, care le păstrează proaspete, cu condiția să nu fie ținute timp îndelungat, pentru că umiditatea acumulată și întunericul au efect de creștere forțată, prin alungirea vârfului tulpinii și ramurilor și chiar de modificare a culorii.

Toate probele dintr-un habitat au fost depozitate pe teren în aceeași pungă.

Procedeul "sarmalelor", care constă în înfășurarea specimenului într-o bucată de hârtie, chiar de ziar, pe care se scriu cu creion negru informațiile necesare, s-a utilizat mai puțin, deoarece are dezavantajul că modifică aspectul tufelor sau al covorașelor și chiar al habitus-ului unor specimene.

În cazurile în care probele au fost îmbibate cu apă la colectare, seara au fost întinse să se usuce, fără a se stoarce.

De multe ori într-o probă s-au regăsit două-trei sau mai multe specii, care au fost conservate împreună, ca dovadă a coabitării.

Fiecare probă a fost înscrisă diferențiat. Pentru briofitele epifite (corticole) s-a notat specia de arbore (forofitul), locul unde cresc pe trunchi și înălțimea la care ajung, precum și tipul de vegetație, la colectarea briofitelor de pe sol (tericole), din păduri, mlaștini – condițiile edafice (sol argilos, nisipos, humos etc.) și alte condiții ale mediului (gradul de umiditate a solului, gradul de umbrire a habitatului etc.) și, pe cât posibil, fitocenozele din care au fost colectate.

Pentru briofitele de pe stânci (saxicole) s-a indicat, pe cât a fost posibil, roca (granit, bazalt, calcar etc.), expoziția (raportul cu lumina solară, cu vânturile dominante etc.), dacă sunt fixate direct pe stâncă, pe un strat subțire de praf sau în fisuri.

Colectarea briofitelor din apă (hidrofile) a cuprins date privind starea apei (stătătoare, rapid sau lin curgătoare), dacă sunt natante sau submerse. Briofitele îmbibate cu apă nu s-au pus în același ambalaj cu cele din locuri uscate.

La colectarea probelor de briofite am urmărit să alegem specimene cu sporogon, existent mai frecvent toamna târziu sau primăvara devreme, deoarece acesta înlesnește identificarea. Sunt multe genuri sau specii care nu se pot determina fără sporogon, uneori fără opercul sau caliptră care cad devreme. Acestea se pot recupera prin întoarcerea probei cu fața în jos și scuturarea pe o hârtie albă.

Pe teren s-a observat culoarea și forma de creștere (tufă plană, pulvină, covoraș etc.), poziția ramurilor și chiar a frunzelor la briofitele colectate.

O dată colectate și etichetate, probele au fost ambalate și transportate în laborator.

III.1.1.2. Prepararea (Presarea) și păstrarea briofitelor

Mulți taxoni de briofite, mai ales dintre Hepaticae se cercetează (identifică) mai sigur și mai ușor în stare proaspătă, de aceea, au fost păstrați, ca atare, în frigider timp nu prea îndelungat, deoarece pot crește anormal.

Briofitele din locuri umede s-au pus mai întâi la scurs, apoi s-au trecut în presă separate de restul probelor. Specimenele colectate din habitate xerice au fost puse direct în foi de sugativă sau de ziar, dar nu înainte de a scoate 1-3 exemplare din pulvină, tufă sau covorașul de presat, pentru a constata corect mărimea, culoarea și ramificarea.

Briofitele s-au presat moderat sau au fost uscate fără presare pentru a-și păstra aspectul.

Ulterior, mușchii au fost introduși în plicuri hexagonal alungite, de diferite dimensiuni, de 9 X 13, 11 X 16 si 17 X 22 cm, mai rar de 9 X 2O sau 16 X 40 cm (pentru Polytrichum commune, de exemplu), confecționate din hârtie sau hârtie de ziar. În aceste plicuri plantele rămân libere. Pe plicuri se lipesc etichete pe care se notează toate informațiile notate în teren (punctul geografic, stațiunea, substratul, data colectării), numele colectorului (leg.) și numele celui care a determinat materialul (det.).

III.1.2. Identificarea taxonilor

Cercetarea briofitelor se realizează la ambele faze din ciclul de viață, gametofit și sporofit, și constă în principal în operația de determinare (identificare).

Identificarea taxonilor este un proces extrem de laborios și dificil care necesită multă răbdare, perseverență și tenacitate, dar mai ales accesul la determinatoare competente și chei de determinare ale unor familii sau genuri, precum și un herbar de încredere pentru comparații.

La început am folosit determinatoarele lui Mohan (1984), Mohan și Ardelean (1998), Papp (1967), Melniciuk (1970), Jahns & Masselink (1989), acestea fiind insuficiente unui începător în domeniul briologiei.

În complicatul proces de determinare al briofitelor am fost inițiată și ajutată de domnul Gh. Dihoru, prin a cărui bunăvoință am și obținut determinatoare mai recente și care a verificat o parte însemnată din material și eșantioanele incomplete a căror determinare era incertă.

Dintre determinatoarele utilizate mai amitim Smith (1980, 2004), Cortini Pedrotti (1992), Schumacker & Váňa (2000, 2005).

Pe baza materialului determinat s-a alcătuit conspectul floristic prezentat în această lucrare.

Nomenclatura speciilor a fost actualizată după Hill et al. (2006).

Cercetarea briofitelor nu se rezumă numai la identificarea de taxoni, ci include analize mai profunde morfoanatomice ale organelor, iconografierea lor, descoperirea de noi diagneme, rolul ecologic, etc.

Cercetarea briofitelor în scopul determinării lor este un proces care cere multă meticulozitate și care presupune atât analize macroscopice cât și microscopice.

III.1.2.1. Analiza macroscopică

Materialul de lucru este reprezentat de plante, uneori foarte firave, care trebuie examinate cu multă acuratețe.

În cazul briofitelor, analiza macroscopică oferă numeroase informații necesare determinării taxonilor, fiind absolut necesară ca etapă în protocolul de lucru. Orice scăpare în șirul operațiilor poate conduce la erori, pentru că activitatea de identificare constă în depistarea prealabilă a diferitelor diagneme, ca răspuns la cheia de determinare care ne conduce treptat la numele taxonului.

Analiza macroscopică a briofitelor s-a realizat atât pe teren cu ochiul liber și lupa, cât și în laborator la stereomicroscop.

Pe teren s-au făcut notări în special în ceea ce privește forma de creștere sau aparența externă, adică portul briofitei (penat, dendroid, gemiform etc.), care cuprinde mărimea plantelor și a tufelor, culoarea și luciul briofitelor care, de asemenea provin de la tufă și nu de la tulpini separate, textura și orientarea creșterii.

Alte diagneme importante urmărite de noi au fost: absența sau prezența rizoizilor, iar în cel de-al doilea caz, mai ales abundența, culoarea și poziția lor, poziția tulpinii față de sol, ramificarea și culoarea tulpinii, forma ramurilor (dreaptă sau arcuată), așezarea, inserția și decurența frunzelor, raportul frunzelor față de tulpină.

Un criteriu extrem de important din punct de vedere taxonomic îl reprezintă sexualitatea plantei motiv pentru care s-a observat modul de dispunere a sexelor pe gametofitul briofitelor, prezența și localizarea gineciilor, respectiv a sporogonului.

In afară de locul unde se formează, am observat macroscopic numărul sporogoanelor într-un perichețiu (ginecie), lungimea și culoarea pedicelului (setei), dacă este drept, curbat sau răsucit, neted sau papilos, forma și culoarea capsulei, poziția ei, erectă, orizontală sau pendulă, dreaptă sau curbată, netedă, striată sau sulcată, prezența hipofizei și a gușei, forma și culoarea operculului și caliptrei, părozitatea caliptrei.

III.1.2.2. Analiza microscopică

Investigațiile microscopice necesare evidențierii particularităților structurale ale eșantioanelor de lucru au un caracter aparte, rezultatul fiind acela de a obține imagini cu evidențieri multiple ale acestora, majoritatea cu caracter de diagneme în taxonomie.

De exemplu, o frunză pusă într-o picătură de apă distilată pe lamă, ne oferă informații privind: forma frunzei, prezența sau absența coastei, forma și mărimea frunzelor tulpinale, relieful frunzei, vârful, marginea frunzei, areolația, prezența sau absența auriculelor.

Structura celulară, în special a frunzelor și tulpinilor, a fost examinată și în secțiuni transversale.

Protocolul de lucru pentru obținerea acestor preparate microscopice a cuprins:

evidențirea materialului de cercetat,

hidratarea materialului,

secționarea organelor,

clarificarea secțiunilor

montarea preparatelor.

Mai întâi se separă o parte din tufă sau covoraș și se hidratează într-un vas cu apă distilată sau de robinet, apoi se scoate o plantă.

În cazul briofitelor, secțiuni printr-o singură frunză sau tulpină nu se pot face decât greu. Secționarea s-a executat în două moduri, fie cu briciul printr-un mănunchi de plante care au fost bine hidratate, ținute între jumătățile măduvei de soc, fie cu lama de ras, la binocular, prin briofite puse pe lama de sticlă, ținute cu arătătorul de la mâna stângă și secționate la distanțe foarte mici, cu mâna dreaptă. Cele mai fine secțiuni s-au pus direct pe lamă într-o picătură de apă distilată.

Clarificarea preparatelor s-a efectuat cu soluția Hoyer (de cloralhidrat gumat), obținută în trei variante, astfel:

Se dizolvă guma arabică în apă rece, se adaugă glicerina și clorhidratul, se fierbe amestecul încet în baia de apă până ce acesta din urmă se dizolvă, poi se filtrează fierbinte prin filtrul numărul 31. Deoarece compozițiile mai vechi (a și b) atacă peretele celular, s-a folosit varianta c mai diluată.

Cu cât secțiunile sunt mai subțiri, cu atât observăm mai bine diagnemele: papile sau mamile, lamele sau filamente pe coastă, celule mari (numite celule ghid sau Deuter), celule cu lumenul foarte mic sau absent (stereide) în coastă, dinții și sulcurile de pe fața abaxială a coastei, celulele bordurii și modul de îndoire al marginii, poziția clorocitelor în raport cu hialocitele în frunzele rameale la Sphagnum.

Secțiunea în tulpină prezintă numeroase informații: grosimea (care rar trece de 1 mm) și forma tulpinii, hialoderma, scleroderma și fasciculul axial (hidroid).

Pentru determinarea unor specii s-au făcut observații microscopice la nivelul sporofitului în ceea ce privește capsula, inelul, celulele exoteciului și mai ales tipul de stomate (speciile genului Orthotrichum).

De asemenea, informațiile microscopice privind peristomul speciilor genului Bryum au fost indispensabile procesului de determinare.

Pentru obținerea de preparate s-a procedat astfel: se înmoaie bine capsula, eventual în soluție de KOH (care facilitează și eliberarea operculului) și se așază pe lamă, se taie capsula transversal în treimea superioară, apoi fragmentul cu peristomul se secționează longitudinal în două. O jumătate se așază cu fața internă, cealaltă cu fața externă și se acoperă cu lamela. Se examinează morfologia (înălțimea membranei bazale, divizarea, perforarea, culoarea și ornamentația dinților), când avem peristom simplu, iar la peristomul dublu (Bryum) este necesar să detașăm endostomul de exostom și să observăm dacă este unit numai la bază sau în întregime cu exostomul.

Preparatele în stare proaspătă au fost studiate la microscop și s-au executat fotografii la microscopul Optika B-253 cu camera foto Canon A630 încorporată.

Toate fotografiile color reprezentând aspecte morfo-anatomice ale unor specii sunt originale.

III.2. Investigația corologică

Conform datelor personale, pentru fiecare specie s-a notat răspândirea în cadrul teritoriului cercetat, de-a lungul Râului Vâlsan, de la izvoare spre vărsare, luându-se ca repere următoarele puncte de colectare (Fig. 5) caracterizate prin:

Valea Lungă

localizare – 35 Km amonte de bariera forestieră (Cabana Brădet),

jnepeniș;

Alunu

localizare – 1 km amonte de acumularea hidrotehnică, 16 Km amonte de bariera forestieră (Cabana Brădet);

zonă de molid;

malurile râului lente, cu vegetație ierboasă;

prezența unui prag (cascadă) cu înălțimea de aproximativ 1,5 m;

Poienile Vâlsanului

localizare – prima stație aval de barajul Vâlsan, 9 Km amonte de bariera forestieră (Cabana Brădet);

influența sezonieră a turismului, în lunile mai – septembrie;

zonă de molid;

malurile lente, cu vegetație ierboasă;

Mina Veche

localizare – în Cheile Vâlsanului, 7 Km amonte de bariera forestieră (Cabana Brădet);

zonă de amestec;

albia râului îngustă cu maluri abrupte;

alunecări de teren și steril pe mal;

Cabana Brădet

influență antropică turistică;

zonă de foioase;

malurile râului lente, cu vegetație ierboasă;

Pod Galeș

localizare – în comuna Galeș, aproximativ 12 Km aval de bariera forestieră (Cabana Brădet);

influență antropică, case la mal, zonă populată;

Pod Mușătești

localizare – 18 Km aval de bariera forestieră (Cabana Brădet), în comuna Mușătești;

influență antropică majoră, zonă populată;

depozite de gunoaie;

maluri cu vegetație;

numeroase ramificații ale râului;

Mălureni

localizare – 18 Km amonte de locul de vărsare – Merișani;

influență antropică majoră, zonă populată;

maluri cu vegetație.

Figura 5. Localizarea principalelor puncte de referință din aria cercetată

Pentru speciile rare s-a menționat răspândirea la nivelul țării și s-au întocmit hărți corologice, inițial pe baza principiilor sistemului Universal Transverse Marcator (decupajul kilometric UTM, caroiaj 10 x 10 Km.) după lucrările lui Lehrer 1977 și Lehrer & Lehrer 1990.

Uneori, însă acest sistem nu a fost compatibil cu codurile actuale ale unor localități, neputându-se stabili astfel localizarea exactă a unor stațiuni ecologice ale speciilor.

Ca urmare a inconvenientelor datorate sistemului UTM, hărțile de corologie din prezentul studiu au fost întocmite pe baza coordonatelor GEOCOD, care presupune utilizarea coordonatelor GPS (în grade, minute, secunde).

Repartizarea cartografică a datelor a fost realizată utilizând sistemul de coordonate geografice, într-o grilă de 6΄ latitudine / 10΄ longitudine (species distribution mapping system for Central Europe).

Nomenclatura geocodurilor este aplicabilă numai pentru teritoriul României.

Pentru întocmirea hărților de distribuție s-a utilizat programul Corolog 2002. Acesta permite citirea Geocodului și fixarea punctului pe harta de distribuție, cu mare exactitate (Oltean & Ștefănuț, 2002).

Pentru prima dată, acest program efectuează și o reprezentare vizuală a taxonilor pe baza coordonatelor cartografice la scara 1 : 6000000 (Fig. 6), precum și obținerea de hărți geomorfologice, administrative, hidrologice pe baza scării de temperatură sau precipitații.

Datele utilizate pentru întocmirea acestor hărți au fost obținute din literatura de specialitate și din materialul personal.

Figura 6. Sistemul de cartare GEOCOD pentru România (suprafața aflată între coordonatele 460 – 470N și 240 – 250E, codificată cu DE, este mărită în fig. 7) (Ștefănuț, 2008)

Figura 7. Sistemul de numerotare a celulelor de grilă (geocodul marcat este DE73 și se află între coordonatele 46048΄- 46042΄N și 24030΄- 25040΄E) (Ștefănuț, 2008)

III.3. Prelucrarea datelor obținute

După cercetările din teren și elaborioasa muncă de determinare a speciilor în laborator, am alcătuit primul conspect briofloristic al Ariei Protejate Valea Vâlsanului.

La fiecare specie este prezentată denumirea științifică actualizată, sinonimiile, preferințele ecologice ale speciilor pentru lumină, umiditate, temperatură și reacția solului, bioforma, elementul fitogeografic și am notat răspândirea în cadrul teritoriului cercetat, menționând substratul pe care apare specia.

III.3.1. Încadrarea sistematică a taxonilor

Încadrarea sistematică a taxonilor și nomenclatura speciilor au fost actualizate după Schumacker & Váňa (2000, 2005) pentru reprezentanții clasei Hepaticae (Marchantiophyta) și după Hill et al. (2006) pentru reprezentanții clasei Musci (Bryophyta).

III.3.2. Preferințele ecologice

Preferințele ecologice ale speciilor de briofite au fost preluate după Boroș (1964, 1968); indicii ecologici după scara lui Ellenberg, conform datelor publicate de Düll (1992); elementele fitogeografice după Boroș (1964, 1968), iar bioformele sunt redate după sistemul Raunkiaer – Braun – Blanquet (1951), preluate după Boroș (1968). Pentru reprezentanții din diviziunea Marchantiophyta bioformele au fost preluate după Ștefănuț (2008).

III.3.3. Ilustrația

Ilustrațiile din lucrare sunt reprezentate de hărți, grafice, tabele și numeroase fotografii color efectuate în teren, precum și fotografii asupra secțiunilor prin organele vegetative ale plantelor (original).

O parte din speciile identificate sunt ilustrate sub formă de fotografii în Anexa 5.

III.3.4. Abrevieri utilizate

PRESCURTĂRI GEOMORFOLOGICE:

PRESCURTĂRI FITOTAXONOMICE:

Fam. – familie

var. – varietate

fo. – formă

sp. – specie

subsp. – subspecie

CATEGORII DE SPECII:

FR – specie foarte rară RR – specie rară SP – specie sporadică

BIOFORME:

Marchantiophyta

Hth – hemicriptofită taloasă

HCh – hepatică chamefită

Hh – hepatică hidrofită

Bryophyta

Brch – Bryochamaephyta

Brchc – Bryochamaephyta caespitosa

Brchp – Bryochamaephyta pulvinata

Brchs – Bryochamaephyta sphagnoidea

Brr – Bryochamaephyta reptantia

ELEMENTE FLORISTICE:

După DÜLL

După BOROS

INDICI ECOLOGICI:

U – umiditate T – temperatură L – luminozitate R – reacția solului

REZULTATE OBȚINUTE

CAPITOLUL IV

CONSPECTUL TAXONILOR

IV.1. Diviziunea Marchantiophyta

Cls. Hepaticatae

Fam. Conocephalaceae

Conocephalum conicum (L.) Dumort. (Marchantia conica L., Conocephalum kiaeri (Kaal) Grölle, C. officinale Trevis., C. trioicum F. Weber)

Substrat: sol;

Ecologie: saxi – tericol, sciafil, higro – mezofil, acidofil;

Element fitogeografic: Montan; European;

Bioforma: Hth;

Răspândirea în aria cercetată: Mina Veche (07.2004).

Fam. Marchantiaceae

Marchantia polymorpha L.

Substrat: sol, la baza pietrelor de pe marginea drumului;

Ecologie: saxi – tericol, humicol, sciafil, mezofil, indiferent;

Element fitogeografic: Cosmopolit;

Bioforma: Hth;

Răspândirea în aria cercetată: Brădet, amonte de Brădet.

Preissia quadrata (Scop.) Nees (Marchantia quadrata Scop., Conocephalum hemisphaericum Dumort., Cyathophora commutata Trevis., Preissia commutata Nees, P. hemisphaerica Cogn.)

Substrat: piatră;

Ecologie: saxi-humicol, saprolignicol, sciafil, mezofil, indiferent;

Element fitogeografic: Eua, boreal-montan-alpin;

Bioforma: Hth;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Brădet și Poienile Vâlsanului.

Fam. Ricciaceae

Riccia fluitans L. (Riccia canaliculata var. fluitans (L.) Lindb., Riccia centrifuda Arnell, Riccia fluitans fo. major, Riccia fluitans fo. robusta Papp, Riccia fluitans var. terrestris T. Jensen, Riccia fluitans (L.) A. Braun)

Substrat: în apă;

Ecologie: plutind la suprafața apei sau pe sol noroios și turbă, fotofil, hidrofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cosmopolit;

Bioforma: Hh;

Răspândirea în aria cercetată: Lacul cu Ochiu (11. 2009, 04. 2010).

Prima citare în zonă (după Ștefănuț, 2008)

Fam. Blasiaceae

Blasia pusilla L. (Blasia funckii Corda, Jungermania blasia Hook.)

Substrat: pe sol la marginea pădurilor;

Ecologie: tericol, sciafil, higrofil, acidofil;

Element fitogeografic: holartic-circumboreal, montan;

Bioforma: Hth;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Brădet și Poienile Vâlsanului.

Fam. Aneuraceae

Aneura pinguis (L.) Dumort. ( Jungermannia pinguis L.)

Substrat: pe piatră împreună cu Cratoneuron filicinum;

Ecologie: tericol, foto-sciafil, higro-hidrofil, bazifil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Hth;

Răspândirea în aria cercetată: Brădet (11.2003), amonte de Poienile Vâlsanului (07.2004).

Prima citare în zonă (după Ștefănuț, 2008)

Fam. Metzgeriaceae

Metzgeria furcata (L.) Dumort. (Jungermannia furcata L., Metzgeria glabra Raddi)

Substrat: pe zidurile de pe marginea drumului, pe piatră;

Ecologie: saxi- humicol, corticol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, micro-mezoterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cosmopolit; Montan;

Bioforma: Hth;

Răspândirea în aria cercetată: Mina Veche (11. 2006).

Prima citare în zonă (după Ștefănuț, 2008)

Fam. Pseudolepicoleaceae

Blepharostoma trichophyllum (L.) Dumort. var. trichophyllum (Jungermannia trichophylla L., Chaetopsis tricophylla (L.) Dumort.)

Substrat: trunchi de copac căzut;

Ecologie: humicol, tericol, corticol, saprolignicol, subcontinental, sciafil, mezofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, mont;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Mina Veche și Poienile Vâlsanului.

Fam. Geocalycaceae

Lophocolea bidentata (L.) Dumort. var. bidentata (Lophocolea cuspidata (Nees) Limpr., Chiloscyphus coadunatus (Sw.) J.J. Engel et R.M. Schust.)

Substrat: pe sol la marginea pădurii;

Ecologie: tericol, saprolignicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezo-hidrofil, micro-mezoterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, mont;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Mina Veche și Poienile Vâlsanului.

Lophocolea heterophylla (Schrad.) Dumort. (Chiloscyphus profundus (Nees.) J.J. Engel et R.M. Schust., Jungermania heterophylla (Schrad.) Lophocolea angustiflora Steph., Lophocolea austinii Lindb., Lophocolea fissicalyx Steph., Lophocolea heterophylla fo. multiformis Nees, Lophocolea incisa Lindb.)

Substrat: pe trunchi de copac căzut;

Ecologie: humicol, corticol, saprolignicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezo-higrofil, micro-mezoterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: Lacul cu Ochiu (11.2009.

Fam. Plagiochilaceae

Plagiochila porelloides (Torrey ex Nees) Lindenb. (Jungermannia porelloides Torrey ex Nees, Plagiochila asplenioides var. minor Liendenb. and var. humilis Liendenb., P. porelloides var. subarctica (Jörg.) R. M. Schust.)

Substrat: pe sol la marginea pădurilor, piatră;

Ecologie: poliedafic, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, micro-mezoterm, indiferent;

Element fitogeografic: Cp, Subboreal-Montan;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: 2 km aval de Mina Veche (11.2001).

Prima citare în Argeș

Fam. Lepidoziaceae

Lepidozia reptans (L.) Dumort. (Jungermannia reptans L.)

Substrat: pe trunchi de copac căzut;

Ecologie: tericol, saprolignicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, montan;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: amonte de Poienile Vâlsanului.

Prima citare în zonă (după Ștefănuț, 2008)

Fam. Lophoziaceae

Lophozia incisa (Schrad.) Dumort. (Cephalozia supina (Taylor) Steph., Jungermania incisa Schrad., Jungermania supina Taylor, Jungermania viridissima Ness, Lophozia incisa var. inermis Mull. Frib. Massula incisa (Schrad.) Schljakov)

Substrat: pe trunchi de copac căzut, umed;

Ecologie: humicol, saprolignicol, subcontinental, sciafil, mezofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic:Cp, Bor-Mont;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (11.2001).

Fam. Scapaniaceae

Diplophyllum albicans (L.) Dumort. ( Jungermannia albicans L., Diplophylleia albicans (L.) Trevis., Jungermannia falcata Raddi, J. fissidentoidea Huebener)

Substrat: sol, pe lemn împreună cu Hypnum cupressiforme;

Ecologie: teri- saxicol, suboceanic, sciafil, mezofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, Montan;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: Dobroneagu – H12 (10.2006).

Prima citare în zonă (după Ștefănuț, 2008)

Scapania nemorea (L.) Grölle ( S. joergensenii Schiffn., Jungermannia nemorea L., Martinellia nemorosa (Dumort.) Lindb., S. nemorosa (L.) Dumort.)

Substrat: sol, piatră;

Ecologie: tericol, saxicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, Montan;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: Mina Veche (11.2001), cabana militară (10.2006).

Prima citare în zonă (după Ștefănuț, 2008)

Fam. Lejeuneaceae

Lejeunea cavifolia (Ehrh.) Lindb. (Jungermannia cavifolia Ehrh., Lejeunea serpyllifolia Lib., L. cavifolia var. loitlesbergeri Schiffn.)

Substrat: piatră;

Ecologie: saxicol, saprolignicol, suboceanic, sciafil, mezofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, Montan;

Bioforma: Hch;

Răspândirea în aria cercetată: Mina Veche (11.2001).

Prima citare în zonă (după Ștefănuț, 2008)

IV.2. Diviziunea Bryopyta

Cls. Bryatae (Musci)

Fam Sphagnaceae:

Sphagnum magellanicum Brid. var. roseum Warnst.

Substrat: identificat în probe de sol;

Ecologie: turficol, helofil, fotofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cosmopolit;

Bioforma: Brchs;

Răspândirea în aria cercetată: Lacul cu Ochiu (11. 2009).

Sphagnum angustifolium (C.E.O. Jensen ex Russow.) C.E.O. Jensen (S. recurvum var. tenue H. Klinggr.) SP

Substrat: pe pietrele din păduri, pe marginea drumului;

Ecologie: turficol, higro-hidrofil, fotofil, acidofil; U8 L8T4R3;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brchs;

Răspândirea în aria cercetată: amonte de cascada Alunu(06.2005), Valea Lungă (11. 2001);

Corologia în România: Jud. Alba: Ml. Ponor (Péterfi, 1908); Jud. Cluj: Ml. de la Sălicea (Pop, 1960); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat – Tăul Gemenele Mici, Tăurile Cârligului, Lacul Gemenea, Lacul Lia, Vl. Stânișoarei sub Vf. Lolaia (Plămadă, 1975) (Fig. 8).

Figura 8. Distribuția speciei Sphagnum angustifolium (C.E.O. Jensen ex Russow.) C.E.O. Jensen în România

Sphagnum squarrosum Crome

Substrat: pe pietrele din păduri, pe marginea drumului;

Ecologie: higrofil, sciafil, acidofil; U8 L8T4R3;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brchs;

Răspândirea în aria cercetată: amonte de cabana militară (06.2005).

Sphagnum capillifolium (Ehrh.) Hedw. (S. nemoreum Scop., S. tenerum auct. Eur non Sull. & Lesq. ex Sull.)

Substrat: pe pietrele din păduri, pe marginea drumului;

Ecologie: turficol, higro-hidrofil, foto-sciafil, acidofil; U8 L8T4R3;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brchs;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu și amonte de Alunu (06.2005).

Sphagnum girgensohnii Russow

Substrat: pe pietrele din păduri, pe marginea drumului;

Ecologie: higrofil, foto-sciafil, acidofil; U8 L8T4R3;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brchs;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km aval Valea Lungă (06. 2005).

Sphagnum quinquefarium (Braithw.) Warnst.

Substrat: pe pietrele din păduri, pe marginea drumului;

Ecologie: saxi – humi – turficol, suboceanic, hidro-higrofil, sciafil, micro-mezoterm, acidofil; U8 L8T4R3;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brchs;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cascada Alunu și Valea Lungă (06. 2005).

Sphagnum recurvum P. Beauv. var. amblyphyllum (Russ.) Warnst.

Substrat: identificat în probe de sol;

Ecologie: turficol, hidrofil, fotofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchs;

Răspândirea în aria cercetată: Lacul cu Ochiu (11. 2009).

Fam. Polytrichaceae:

Atrichum undulatum (Hedw.) P. Beauv.

Substrat: pe pământ în pădure, pe marginea drumului, pe lemn;

Ecologie: tericol, suboceanic – subcontinental, scia – fotofil, mezofil, micro – mezoterm, moderat acidofil; K5 L6 U5 T5 R4;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km amonte de cabana silvică (2003), aval de Poienile Vâlsanului (07.2004), Lacul cu Ochiu (11.2009).

Oligotrichum hercynicum (Hedw.) Lam. & DC.

Substrat: pe pământ în pădure, pe marginea drumului, pe lemn;

Ecologie: tericol, suboceanic – subcontinental, scia – fotofil, mezofil, micro – mezoterm, moderat acidofil; K5 L6 U5 T5 R4;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km amonte de cabana silvică, aval de Poienile Vâlsanului (07.2004).

Pogonatum urnigerum (Hedw.) P. Beauv. (P. urnigerum var. subintegrifolium (Arnell & C.E.O. Jensen ) H. Möller)

Substrat: pe piatră;

Ecologie: tericol, subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, acidofil; K6 L4 U5 T4 R2;

Element fitogeografic: Cp-sAtl; bor-mont;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Mina Veche (11.2001).

Polytrichastrum alpinum (Hedw.) G.L.Sm. (Pogonatum alpinum (Hedw.) Rohl., Polytrichastrum alpinum var. septentrionale (Sw. ex Brid) G.L.Sm., P. alpinum var. fragile (Bryhn) D.G.Long, P. norwegicum (Hedw.) Schljakov, Polytrichum alpinum Hedw., P. alpinum var. arcticum (Sw. ex Brid.) Wahlenb.)

Substrat: sol, pe pietre și stânci, mai ales în etajul subalpin;

Ecologie: teri – saxicol, subcontinental, sciafil, mezofil, criofil, acidofil; K6 L4 U5 T2 R2;

Element fitogeografic: Cp; subarc – subalp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: amonte de cabana militară (10.2006), Alunu (11.2001), pe afluentul Dobroneagu (10.2006).

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm. (Polytrichum formosum Hedw.)

Substrat: pe pământ în păduri;

Ecologie: teri – saxicol, suboceanic – subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, acidofil; K5 L4 U5 T5 R2;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (06.2005), Lacul cu Ochiu (11.2009).

Polytrichum commune Hedw. (P. commune var. humile Sw., P. commune var. perigoniale (Michx.) Hampe, P. perigoniale Michx.)

Substrat: pe lemn;

Ecologie: teri – humicol, subcontinental, scia-fotofil, higrofil, criofil, acidofil; K6 L5 U7 T2 R2;

Element fitogeografic: Cp; subarc – subalp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Cascada Alunu (06.2005).

Polytrichum juniperinum Hedw.

Substrat: pe pământ la marginea pădurilor;

Ecologie: teri – arenicol, fotofil, mezo-xerofil, euriterm, acidofil; K? L8 U4 Tx R3;

Element fitogeografic: Cosm; temp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Poienile Vâlsanului (11.2001).

Fam. Encalyptaceae:

Encalypta streptocarpa Hedw.

Substrat: pe piatră;

Ecologie: teri – saxicol, suboceanic- subcontinental, fotofil, mezofil, euriterm, neutro – bazifil; K5 L8 U5 Tx R8;

Element fitogeografic: Cp; subbor (- mont);

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: 2 km aval de Mina Veche (11.2001).

Fam. Grimmiaceae:

Grimmia pulvinata (Hedw.) Sm. (Dryptodon pulvinatus (Hedw.) Brid., G. pulvinata var. africana (Hedw.) Hook.f., G. pulvinata var. obtusa (Brid.) Huebener)

Substrat: piatră;

Ecologie: saxicol, fotofil, xerofil, indiferent, bazifil;

Element fitogeografic: Cp, cosmopolit;

Bioforma: Brchp;

Răspândirea în aria cercetată: Mina Veche (11.2003).

Grimmia trichophylla Grev. (Dryptodon trichophyllus (Grev.) Brid., G. austrofunalis auct. Eur non Müll. Hal., G. britannica A.J.E.Sm., G. meridionalis (Müll.Hal.) E.Maier, G. trichophylla var. stirtonii (Schimp.) H.Möller, G. trichophylla var. subsquarrosa (Wilson) A.J.E.Sm., G. trichophylla var. tenuis (Wahlenb.) Wijk & Margad.) RR

Substrat: pe piatră;

Ecologie: saxicol, sciafil, mezofil, calcifug;

Element fitogeografic: Eur, Med, temp (-mont);

Bioforma: Brchp;

Răspândirea în aria cercetată: Cascada Alunu și amonte de Alunu (11.2001) ;

Corologia în România: Jud. Alba: M-ții Apuseni-Detunata (Ghișa et. al, 1969); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat – Vl. Zlătuia (Plămadă, 1975); Jud. Sibiu: M-ții Cibinului – Dl. Ursului (Gündisch, 1977) (Fig. 9).

Figura 9. Distribuția speciei Grimmia trichophylla Grev. în România

Racomitrium canescens (Hedw.) Brid. (Niphotrichum canescens (Hedw.) Bednarek-Ochyra & Ochyra)

Substrat: pe sol;

Ecologie: teri-arenicol, fotofil, xerofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (06.2005).

Racomitrium sudeticum (Funck.) Bruch & Schimp. (Bucklandiella sudetica (Funck.) Bednarek-Ochyra & Ochyra, R. heterostichum var. sudeticum (Funck) E. Bauer) SP

Substrat: piatră;

Ecologie: saxicol, fotofil, xerofil, acidofil;

Element fitogeografic: Med, Cp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: pe afluentul Dobroneagu (10.2006);

Corologia în România: Jud Arad: M-ții Codru-Moma- Vl. Monesei, Ponoarele (Mohan, 1995); Jud. Argeș: M-ții Iezer Păpușa (Mohan, 1978, 1988); Jud. Caraș-Severin: M-tele Mic (Ștefureac, 1949), M-ții Semenicului sub Gozna (Ștefureac, Mihai, 1967); Jud. Cluj: Ms. Vlădeasa-Micău (Resmeriță et. al., 1963; Resmeriță, 1970); Jud. Dâmbovița: M-ții Leaota, Vl. Brăteiului (Mohan, 1988; Papp, Diaconescu, 1968); Jud. Gorj: M-ții Parâng (Péterfi, 1904); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat spre Tăul Negru (Páll, 1964), M-ții Retezat – Vl. Râului Mare (Ghișa et. al., 1969; Páll, 1962a), M-ții Retezat – Căldarea Zănoguța, Vl. Râului Mare, Vf. Pietrele (Borza, 1934, Plămadă, 1975); Jud. Maramureș: M-ții Gutâi – HF nr. 2016, HSAST nr. 43397 ( Drăgulescu, 1983; Hazslinszky, 1868), M-tele Pitrosul Rodnei (Boros & Vajda, 1967, 1969; Hazslinszky, 1885), M-tele Pop Ivan (Boros & Vajda, 1969; Hazslinszky, 1885), Botiza, Piatra Boghiu, Piatra Tâlharului (Péterfi, 1908); Jud. Prahova: M-ții Ciucaș – Cl. Tigăilor (Mohan, 1990); Jud. Sibiu: M-ții Făgăraș- Vl. Cârțișoara spre Lacul Bâlea (Boros & Vajda, 1967), M-ții Cibinului – M-tele Găușoara spre Păltiniș, M-ții Arpașului (Hazslinszky, 1885), M-ții Cibinului – Păltiniș, Cotorești, Patru Izvoare, Găușoara Foltea, Izvorul Mare, Jujbea, Cristești (Gündisch, 1977), Beșineu (Röll, 1903), Jud. Suceava: Răchitișu Mare (Ștefureac et. al., 1964; Ștefureac & Pascal, 1981), Vf. Pietrosul – M-ții Călimani (Mihai, 1968a, Ștefureac & Pascal, 1981); Jud. Vâlcea: Vl. Latorița, Vl.Repedea (Ștefureac et al., 1959), Vl. Lotrului (Ștefureac et al., 1955).

Schistidium apocarpum (Hedw.) Bruch & Schimp.

Substrat: pe pietre și stânci calcaroase, sol;

Ecologie: saxicol, suboceanic-subcontinental, scia – fotofil, xerofil, euriterm, euriionic; K5 L5 U3 Tx Rx;

Element fitogeografic: Cosm; temp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (11.2001, 06.2005).

Fam. Seligeriaceae:

Blindia acuta (Hedw.) Bruch & Schimp. SP

Substrat: pe piatră;

Ecologie: saxicol, sciafil, mezo-higrofil, acidofil; L3U6T6R3;

Element fitogeografic: bor (-mont);

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Aproximativ 18 km amonte de Brădet, 10 km amonte de Alunu (11.2003, 06.2005);

Corologia în România: Jud. Maramureș: Buteasa (leg. Nyárády, 6.08.1966, det. Plămadă); Botiza (Peterfi, 1908); Munții Maramureșului: Pop Ivan (Boroș & Vajda, 1969); Valea Vaserului (Hazslinszky, 1885); Munții Rodnei: Vârful Pietrosu (Hazslinszky & Frigyestöl 1865; Hazsl.,1868); (Boros, 1951); Vârful Corongiș (Matouschek, 1905); Munții Bârgăului: valea pârâului Ilva cca. 650m (Györffy & Péterfi, 1915); Defileul Deda – Toplița (Județul Mureș): Lunca Bradului (Igmándy, 1943); Munții Siriu: Valea Vacii – Valea Siriu (Dihoru, 1975); Munții Ciucaș: 1600m (Boros & Vajda, 1967); (Mihai, Pascal, 1982), Măneciu Ungureni, pe valea Cheiței (Dihoru, 1.c.); Munții Bârsei: Piatra Mare (Boros, Vajda, 1.c.; Dihoru, 1.c.); Munții Bucegi: Valea Mălăiești – Jepii, Bucșoiu, Omul (Degen, 1914), id. 1400-1900m (Boros, Vajda,1.c.); Munții Leaota: Cetățeni (Dihoru, 1980); Munții Făgăraș: Valea Cârțișoara, amonte de cabana Bâlea 1200-1800m, Valea Arpașului către Lacul Podragu 1800m (Boros, Vajda, 1.c.), Lacul Bâlea (Dihoru, 1.c.); în Bazinul superior al Râului Topolog, 1680-2000m (Herzog, 1919); Munții Cozia: Valea Păușa, Muntele Bulz (Dihoru, 1980); Munții Parâng: între Stâne și Vârful Parâng (Barth, 1883); Cheile Gilortului (leg. Popovici, 22.06.1995, det. Plămadă, HP); Munții Retezat: spre Lacul Negru (Páll, 1964); Munții Poiana Ruscă: Rusca Montană (Orbán, 1976); în zona de nord a Banatului: (Pančić, 1861, 1.c.); Munții Bihorului: Vf. Buteasa, Stâna de Vale 1200-1250m (Péterfi, 1908) (Fig. 10).

Figura 10. Distribuția speciei Blindia acuta (Hedw.) Bruch & Schimp.

în România

Fam. Ditrichaceae:

Ceratodon purpureus (Hedw.) Brid.

Substrat: pe sol, pe piatră;

Ecologie: tericol, indiferent din punct de vedere al continentalității, fotofil, xerofil, euriterm, euriionic; Kx L8 U2 Tx Rx;

Element fitogeografic: Cosm; temp, suboc;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Zărnești (11.2003), Cabana Brădet, aval de cabana silvică, Alunu (11.2001, 11.2003).

Ditrichum flexicaule (Schwägr.) Hampe

Substrat: pe sol în pajiști sau de pe stânci;

Ecologie: saxi – tericol, subcontinental, fotofil, xerofil, microterm, calcifil; K6 L8 U2 T4 R9;

Element fitogeografic: Cp; subbor(-mont);

Bioforma: Brchc, Brchp;

Răspândirea în aria cercetată: Mina Veche (30.11.2001).

Ditrichum pusillum (Hedw.) Hampe (D. tortile (Schrad.) Brockm.)

Substrat: pe stânci acoperite cu sol;

Ecologie: teri – arenicol, suboceanic – subcontinental; foto – sciafil, mezofil, micro – mezoterm, acidofil; K5 L7 U5 T5 R2;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (30.11.2003).

Fam. Rhabdoweisiaceae:

Cynodontium polycarpon (Hedw.) Schimp. SP

Substrat: piatră;

Ecologie: saxi – humicol, sciafil, mezofil, acidofil;

Element fitogeografic: Mont, Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (06.2005);

Corologia în România: Jud Alba: Vl. Galbina, M-tele Găina, Dl. Mare (Péterfi, 1908); Jud. Bihor: Vl. Bulz (Péterfi, 1908); Jud. Bistrița Năsăud: M-ții Călimani – Piatra Corbului, Râpa Mare, Simionești (Mohan, Hodoroga, 1983); Jud. Cluj: M-ții Bihor – M-tele Beliș – HF nr. 1684 (Baumgarten, 1846; Drăgulescu, 1983); Jud. Harghita: M-ții Harghita – HF nr. 1685 (Bart, 1905; Drăgulescu, 1983); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat – Vl. Gemenea, Vl Râului Mare la Gura Zlata (Plămadă, 1975), pasul Surduc (Péterfi, 1904); Jud. Maramureș: Brustura, Sera (Boros, Vajda, 1969); Jud. Neamț: M-tele Tarcău – Grinduș (Papp, 1942, 1967b, Ștefureac et. al., 1973); Jud. Sibiu: M-ții Cibinului – Păltiniș, Găușoara, Valar, Degeneasa, Rozdești, Cindrel, Săroi (Gündisch, 1977); Jud. Suceava: Codrul secular Slătioara (Ștefureac, 1941, 1942, Ștefureac, Pascal, 1981), Vf. Rarău (Papp, 1969; Ștefureac, Pascal, 1981), M-ții Călimani-Vf. Pietrosu (Mihai, 1968a; Ștefureac, Pascal, 1981), Vl. pâr. Cârlibaba sub M-tele Fluturica (Pascal, 1970; Ștefureac, Pascal, 1981), Suhărzelu și Suhărzelu Mare (Pascal, 1969; Ștefureac, Pascal, 1981), M-tele Giumalău (Ștefureac, 1942; Ștefureac, Pascal, 1981); Jud. Vâlcea: M-ții Cozia – Poarta de Piatră, pâr. Slăvei (Dihoru, 1990), Vl. Lotrului (Ștefureac et. al., 1955).

Dicranoweisia crispula (Hedw.) Milde (Hymenoloma crispulum (Hedw.) Ochyra) SP

Substrat: piatră;

Ecologie: saxicol, fotofil, xerofil, calcifug;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchp;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km amonte de cabana militară (10.2006);

Corologia în România: Jud. Alba: M-ții Zarandului – Arăneag, Vf. Lui Pătru (Borza, 1959; Péterfi, 1908); Jud. Brașov: împrejurimile Brașovului – HSch nr. 4544 (Hazslinszky, 1885); Jud. Gorj: M-ții Parâng (Péterfi, 1904), M-ții Lotrului – M-tele Preajba – HF nr. 1659 (Drăgulescu, 1983; Fuss, 1877-1878); Jud Hunedoara: M-ții Retezat – Vf. Custura (Páll, 1964), M-ții Retezat – Vf. Retezat, Zănoaga (Hazslinszky, 1885; Péterfi, 1904; Plămadă, 1975; Simonkai, 1872; Wallfisch, 1990); Jud. Maramureș: M-tele Pop Ivan (Boros, Vajda, 1969; Hazslinszky, 1885), Brescu, M-tele Pietrosul (Boros, Vajda, 1969); Jud. Neamț: M-tele Ceahlău (Papp, 1931, 1933, 1967; Ștefureac et. al., 1973; Zanoschi, 1970); Jud. Prahova: M-ții Bucegi – Babele – Vl Ialomiței, Vl. Izvorul Dorului (Wallfisch, 1990); Jud. Sibiu: M-ții Făgăraș – M-tele Albota – HF nr. 1657, 1658 (Drăgulescu, 1983; Fuss, 1877-1878), M-tele Suru-HF nr. 1659 (Drăgulescu, 1983; Fuss, 1877-1878), Vl. Doamnei-HF nr. 1660 (Drăgulescu, 1983; Fuss, 1877-1878), Plaiul Țării-HF nr. 1662, 2859, 2865, 1655 (Bart, 1905; Drăgulescu, 1983; Fuss, 1877-1878), Vl. Bâlii-HF nr. 2936, 3937 (Drăgulescu, 1983; Fuss, 1877-1878), M-ții Cibinului (Cristianului)-HF nr. 1656 (Bart, 1905; Drăgulescu, 1983), M-ții Cibinului – Duș, Crinț, Păltiniș, Rozdești, Jujbea, Iezerul Mic (Gündisch, 1977), M-ții Arpașului, Sibiu (Hazslinszky, 1885); Jud. Suceava: M-tele Ascuțit (Breidler, 1890), M-tele Oușorul-Candreni (Mihai, 1974), tin. Mare Poiana Stampei (Breidler, 1890; Ștefureac, Pascal, 1981), râul Dorna, Vf. Gruiu din M-ții Călimani (Mihai, 1968a), M-tele Tolovan (Pascal, 1969; Ștefureac, Pascal, 1981).

Fam. Dicranaceae:

Dicranella crispa (Hedw.) Schimp. (Anisothecium vaginale (Dicks.) Loeske) FR

Substrat: pe piatră;

Ecologie: tericol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, micro-mezoterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Cabana silvică (11.2003);

Corologia în România: Jud. Bihor: Vl. Surduc (Péterfi, 1908), Peștiș (Péterfi, 1908); Jud. Cluj: Ciucea (Péterfi, 1908); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat – Vl. Radeșului Mare (Páll, 1964); Jud. Prahova: M-ții Bucegi – Piatra Arsă spre Sinaia (Boros, Vajda, 1967; Mohan, 1988), M-ții Ciucaș – M-tele Zăgan, M-tele Roșu, Vf. Bratocea, Cl. Stâncoasă (Mohan, 1990) (Fig. 11).

Figura 11. Distribuția speciei Dicranella crispa (Hedw.) Schimp.

în România

Dicranum scoparium Hedw.

Substrat: pe arbori căzuți; pe stâncile de pe marginea drumului;

Ecologie: teri – saxi – humicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, moderat acidofil; K5 L4 U5 T5 R4;

Element fitogeografic: Cp – Cosm; subbor;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Aproximativ 18 km amonte de Brădet, pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003, 08.2008).

Dicranum fuscescens Sm.

Substrat: pe pietre;

Ecologie: humi – saxicol, subcontinental, sciafil, mezo-higrofil, criofil, acidofil; K6 L4 U6 T2 R2;

Element fitogeografic: Cp; bor – mont;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (06.2005).

Dicranum montanum Hedw. (Orthodicranum montanum (Hedw.) Loeske)

Substrat: pe trunchiuri căzute, la baza arborilor;

Ecologie: humi – corti – saxicol, subcontinental, sciafil, mezofil, microterm, acidofil; K6 L4 U5 T4 R2;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003).

Paraleucobryum longifolium (Hedw.) Loeske

Substrat: pe pietre și stânci, pe sol la baza podurilor;

Ecologie: saxi – corticol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic: Mont, Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: în Cheile Vâlsanului (11.2003) și amonte de Poienile Vâlsanului (10.2006).

Fam. Leucobryaceae:

Dicranodontium denudatum (Brid.) E.Britton (D. denudatum var. alpinum (Schimp) I. Hagen)

Substrat: pe trunchiuri de copac căzute;

Ecologie: humicol, subcontinental, sciafil, mezofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic: Mont, Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: amonte de Poienile Vâlsanului (08.2008).

Fam. Pottiaceae:

Hymenostylium recurvirostrum (Hedw.) Dixon (Gymnostomum recurvirostrum Hedw.) FR

Substrat: la baza copacilor;

Ecologie: saxicol, sciafil, higrofil, calcifil;

Element fitogeografic: Mont, Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Dobroneagu – H13 (10.2006);

Corologia în România: Jud. Alba: Cascada de la Vidra, Scărișoara, Vl. Ordăncesei, Vl. Galbina (Péterfi, 1908); Jud. Bihor: Băița, Vl. Iadului (Péterfi, 1908); Jud. Bistrița Năsăud: M-ții Țibleșului – Vf. Bran, Vl. Păltiniș (Mohan, 1988); Jud. Brașov: Postăvaru (Hazslinszky, 1885), M-ții Piatra Craiului – Crăpătura, M-tele Cristianul Mare, M-tele Piatra Mare (Boros, Vajda, 1967); Jud. Hunedoara: Geoagiu-Băi (Péterfi, 1903, 1904), Zam (Péterfi, 1904); Jud. Maramureș: Dragobrat (Boros, Vajda, 1969); Jud. Sibiu: M-ții Arpașului-HSch nr. 4351, HF nr. 1101 (Hazslinszky, 1885) (Fig. 12).

Figura 12. Distribuția speciei Hymenostylium recurvirostrum (Hedw.) Dixon în România

Tortella tortuosa (Hedw.) Limpr.

Substrat: pe stânci și pe solul de pe acestea;

Ecologie: teri – saxicol, subcontinental, scia-fotofil, xerofil, euriterm, neutro-bazifil; K6 L5 U4 Tx R8;

Element fitogeografic: Cp; bor-mont;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003).

Barbula unguiculata Hedw.

Substrat: pe piatră;

Ecologie: tericol, fotofil, xerofil, bazifil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km aval de sanatoriul Brădet (11.2001), pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003), Alunu Pod (06.05).

Bryoerythrophyllum recurvirostrum ( Hedw.) P.C.Chen

Substrat: piatră;

Ecologie: tericol, foto-sciafil, xero-mezofil, calcifil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu pod (06.05).

Didymodon fallax (Hedw.) R.H.Zander (Barbula adriatica Baumgartner, Barbula fallax Hedw.)

Substrat: pe piatră;

Ecologie: teri-arenicol, subcontinental, fotofil, xerofil, microterm, bazifil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2001, 11.2003).

Didymodon insulanus (De Not.) M.O. Hill (Barbula cylindrica (Taylor) Schimp., Barbula vinealis var. cylindrica (Taylor) Boulay, D. vinealis var. flaccidus (Bruch & Schimp.) R.H.Zander)

Substrat: pe piatră;

Ecologie: tericol, foto-sciafil, xero-mezofil, indiferent;

Element fitogeografic: Cp, Submediteranean;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: pe podul de la Alunu (06. 2005).

Syntrichia ruralis (Hedw.) F.Weber & D.Mohr (Tortula ruralis (Hedw.) P.Gaertn., B.Mey.& Scherb.)

Substrat: pe piatră;

Ecologie: saxicol, suboceanic-subcontinental, fotofil, xerofil, micro-mezotermterm, euriionic; K5 L8 U2 T5 Rx;

Element fitogeografic: temp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Mălureni, Alunu (11.2001, 11.2003).

Tortula muralis Hedw.

Substrat: pe piatră;

Ecologie: saxicol, suboceanic-subcontinental, fotofil, xerofil, micro-mezoterm, euriionic; K5 L8 U2 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată:Mălureni (11.2003), pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11. 2003).

Fam. Orthotrichaceae:

Orthotrichum anomalum Hedw.

Substrat: piatră;

Ecologie: saxicol, fotofil, xerofil, microterm, calcifil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Mălureni (11.2003).

Orthotrichum affine Schrad. ex Brid. (O. fastigiatum Bruch ex Brid.)

Substrat: trunchi de copac;

Ecologie: corticol, foto-sciafil, xerofil, microterm, indiferent;

Element fitogeografic: Cp; sub Med;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Lacul cu Ochiu (11.2009).

Fam. Hedwigiaceae:

Hedwigia ciliata (Hedw.) P. Beauv.

Substrat: pe piatră și pe sol;

Ecologie: saxicol, fotofil, xerofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, subbor (-mont);

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003), Alunu (06.2005).

Fam. Bartramiaceae:

Bartramia halleriana Hedw.

Substrat: pe piatră înierbată, pe solul din fisurile stâncilor, pe sol;

Ecologie: saxicol, subcontinental, sciafil, mezofil, criofil, slab acidofil;

Element fitogeografic: Mont, Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: la 12 kilometri amonte de Alunu (06.2005), pe afluentul Dobroneagu – H12 (10.2006).

Bartramia pomiformis Hedw.

Substrat: pe lemn, pe pietre;

Ecologie: saxi-tericol, sciafil, mezofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, bor (-mont);

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: la 10 km amonte de Alunu (06.2005).

Plagiopus oederianus (Sw.) H.A.Crum & L.E.Anderson (P. oederi (Brid.) Limpr.)

Substrat: pe piatră, lemn;

Ecologie: saxicol, sciafil, mezofil, microterm, calcifil;

Element fitogeografic: Cp, Mont;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Dobroneagu – H12 (10.2006).

Fam. Bryaceae:

Bryum argenteum Hedw. (Anomobryum lanatum (P. Beauv.) J.R.Spence & H.P.Ramsay, B. argenteum subsp. veronense (De Not.) J.J.Amann, B. argenteum var. lanatum (P.Beauv.) Hampe, B. argenteum var. veronense (De Not.) Molendo, B. lanatum (P. Beauv.) Brid., B. veronense De Not.)

Substrat: pe sol și pe pietre;

Ecologie: teri-humi-saxicol, foto-sciafil, xero-mezofil, indiferent;

Element fitogeografic: Temp, cosmopolit;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Zărnești (30.11.2003), Mălureni (11.2003), 1 km aval de sanatoriul Brădet (11.2001), Alunu (11.2001).

Bryum caespiticum Hedw. (B. badium (Brid.) Schimp., B. comense Schimp.)

Substrat: pe solul de pe pietre;

Ecologie: poliedafic, suboceanic-subcontinental, fotofil, mezofil, euriterm, euriionic; K5 L8 U5 Tx Rx;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Brădet (11.2001).

Bryum capillare Hedw. (B. platyloma Schwägr., B. rufifolium (Dixon) Demaret & R.Wilczek, B. validicostatum Cardot & Dixon, Rosulabryum capillare (Hedw.) J.R.Spence)

Substrat: pe stânci;

Ecologie: poliedafic, suboceanic- subcontinental, sciafil, mezofil, euriterm, euriionic; K5 L4 U5 Tx Rx;

Element fitogeografic: Cosm; Temp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (11.2000).

Bryum creberrimum Taylor (B. affine F. W. Schultz non J.F.Gmel. ex Broth., B. cuspidatum (Bruch & Schimp.) Schimp., B. lisae De Not.) SP

Substrat: sol;

Ecologie: teri-saxicol, sciafil, mezofil, euriterm, euriionic;

Element fitogeografic: Eur- Med;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu și amonte de Alunu (06.2005);

Corologia în România: Jud. Buzău: M-ții Siriu-Podul lui Zabarcea (Dihoru, 1975; Mohan, 1988); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat-Vl. Gemenea lângă Casa lab., Fața Retezatului, Pietrele Albe (Plămadă, 1975), Cetate Deva (Péterfi, 1903) (Fig. 13).

Figura 13. Distribuția speciei Bryum creberrimum Taylor în România

Bryum pseudotriquetrum (Hedw.) P.Gaertn. et. al. (B. castaneum I. Hagen, B. ventricosum Dicks., nom. illeg)

Substrat: pe pietre și stânci umede;

Ecologie: tericol, suboceanic- subcontinental, foto – sciafil, higro – hidrofil, euriterm, slab acidofil -neutrofil; K5 L7 U8 Tx R7;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată:1 km aval de sanatoriul Brădet (11.2001), pe afluentul Dobroneagu (07.2004).

Plagiobryum zieri (Hedw.) Lindb. (Bryum zieri Hedw.) RR

Substrat: sol și piatră;

Ecologie: teri-humicol, sciafil, mezofil, calcifil;

Element fitogeografic: Montan, boreal;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu Pod (11.2001);

Corologia în România: Jud. Alba: Vl. Galbina, Vidra (Péterfi, 1908); Jud. Brașov: M-ții Piatra Craiului-Vl. Curmătura, Râul Mare spre Zărnești (Boros, Vajda, 1967); M-tele Cristianul Mare, Cascada cu șapte scări, M-tele Piatra Mare (Boros, Vajda, 1967); Jud Hunedoara: M-ții Retezat-Adăpătoarele Caprelor Negre (Páll, 1964); Jud. Maramureș: M-tele Fati Miri, M-tele Bătrâna spre Moisei (Boros, Vajda, 1967); Jud. Neamț: M-tele Ceahlău (Papp, 1928, 1933; Ștefureac et. al., 1973; Zanoschi, 1970), Cheile Bicazului (Papp et. al., 1962; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Prahova: M-ții Bucegi – Vl. Mălăești, M-tele Bucșoiu (Boros, Vajda, 1967), M-ții Bucegi-Vl. Jepilor (Degen, 1914; Mohan, 1988; Röll, 1903; Ștefureac, 1946), Vl. Jepilor spre Caraiman (herbarul Sim. St. Radian) (Ștefureac, 1946), M-ții Ciucaș-M-tele Bratocea spre cab. M-tele Roșu (Boros, Vajda, 1967); Jud. Sibiu: M-ții Făgăraș – Vl. Cârțișoara spre cab Bâlea (Boros, Vajda, 1967); Jud. Suceava: Codrul secular Slătioara (Papp, 1969; Ștefureac, 1941, 1946) (Fig. 14).

Figura 14. Distribuția speciei Plagiobryum zieri (Hedw.) Lindb. în România

Fam. Mielichhoferiaceae:

Pohlia cruda (Hedw.) Lindb.

Substrat: sol;

Ecologie: saxi-humicol, sciafil, mezofil, acidofil sau indiferent;

Element fitogeografic: Cp-Cosm; mont;

Bioforma: Brch;

Răspândirea în aria cercetată: amonte de cabana militară (10.2006).

Vegetează împreună cu: Polythrichastrum alpinum.

Pohlia elongata Hedw.

Substrat: pe sol și pe lemn;

Ecologie: tericol, subcontinental, scia-fotofil, mezofil, criofil, acidofil; K6 L5 U5 T2 R2;

Element fitogeografic: Cp-Cosm; bor-mont;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Brădet (11.2003), 12 km amonte de Alunu (06.2005).

Pohlia elongata var. greenii (Brid.) A.J.Shaw (P. elongata var. polymorpha (Hornsch.) Nyholm).

Substrat: pe piatră;

Ecologie: saxicol, subcontinental, scia-fotofil, mezofil, criofil, acidofil; K6 L5 U5 T2 R2;

Element fitogeografic: Cp-Cosm;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu Pod (06.2005).

Fam. Mniaceae:

Mnium marginatum (Dicks) P. Beauv. var. marginatum

Substrat: piatră;

Ecologie: teri – humicol – saxicol, sciafil, mezofil, microterm, calcifil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: 2 km aval de Mina Veche (11.2001).

Mnium stellare Hedw.

Substrat: pe sol;

Ecologie: saxi-teri-humicol, sciafil, mezofil, microterm, indiferent;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: 200 m aval de Mina Veche (07.2004).

Fam. Cinclidiceae:

Rhizomnium pseudopunctatum (Bruch.et. Schimp.) T.J.Kop. SP

Substrat: pe piatră;

Ecologie: tericol, suboceanic, microterm, sciafil, mezofil, indiferent;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Poienile Vâlsanului și Mina Veche (07.2004);

Corologia în România: Jud. Bacău: M-tele Șandru (Papp, 1957; Papp, Eftimie, 1967; Ștefureac et. al., 1973 , „Floram Romaniae Exsiccatum” 1962), Vl. pâr. Feșca de Sus (Papp, 1957; Ștefureac et. al., 1973), Cl. Berzunț (Papp, Bârcă, 1960; Papp, Eftimie, 1967; Ștefureac et. al., 1973), Vl. pâr. Feșca de Jos (Papp, Eftimie, 1967; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Covasna: Comandău (Danciu, Kovács, 1979); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat – Coasta „Alpinet”, Vl. Gemenea lângă Casa lab., la Lacul Gemenea, la Tăul Negru, Dosul Bârlei, la Adăpătoarele Caprelor, la Tăul Secat (Plămadă, 1975); Jud. Maramureș: M-tele Pop Ivan (Boros, Vajda, 1969); Jud. Prahova: Vl. Doftanei, păd. Paltinu (Mohan, 1971, 1988), M-ții Bucegi, Vl. Nucetului (Papp, Eftimie, 1967); Jud. Sibiu: M-ții Făgăraș – Vl. Doamnei (Plămadă, 1979); Jud. Suceava: Chiuveta Lucina (Papp, Eftimie, 1967; Ștefureac, Pascal, 1981), pâr. Camionca (Ștefureac, 1956; Ștefureac, Pascal, 1981), Vl. pâr. Dorna (Mihai, 1968; Ștefureac, Pascal, 1981), Ml. turb. Cristișor (Lungu, 1973, 1977; Ștefureac, Pascal, 1981), păd. Cucureasa (Ștefureac, Mihai, Pascal, 1976; Ștefureac, Pascal, 1981), Vl. pâr. Suha Mare (Pascal, Toma, 1977; Ștefureac, Pascal, 1981).

Rhizomnium punctatum (Hedw.) T.J.Kop.

Substrat: pe pietre umede;

Ecologie: humi – saxicol, suboceanic, sciafil, higrofil, microterm, moderat acidofil; K4 L3 U7 T3 R4;

Element fitogeografic: Cp; n.suboc;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: 18 km amonte de Brădet (30.11.2003), 2 km aval Valea Lungă (06. 05), Lacul cu Ochiu (11.2009).

Fam. Plagiomniaceae:

Plagiomnium cuspidatum (Hedw.) T.J.Kop.

Substrat: pe stâncile acoperite cu un strat subțire de sol, pe lemn putred;

Ecologie: teri – humicol, suboceanic, sciafil, mezofil, microterm, euriionic; K4 L4 U5 T3 Rx;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: frecvent pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului ( 11.2003), aval de Mina Veche (11.2001, 07.04).

Plagiomnium affine (Blandow ex Funck) T.J.Kop.

Substrat: pe sol;

Ecologie: teri – humicol, sciafil, mezofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, temp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km amonte de cabana silvică (11.2003).

Plagiomnium undulatum (Hedw.) T.J.Kop.

Substrat: pe lemn; pe sol în pădure împreună cu Polytrichum formosum, Rhythidiadelphus squarrosus, Brachythecium rivulare, pe piatră;

Ecologie: teri – humicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezo – higrofil, micro – mezoterm, euriionic; K5 L4 U6 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cp-AtlM; temp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: aval de cabana silvică (11.2003, 07.2004, 08.2008).

Fam. Climaciaceae:

Climacium dendroides (Hedw.) F.Weber & D.Mohr

Substrat: pe pământ prin pajiști umede;

Ecologie: tericol rar corticol, suboceanic-subcontinental, foto – sciafil, mezo – higrofil, microterm, acidofil; K5 L7 U6 T3 R3;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Brădet, 1 km aval de sanatoriu (11.2001).

Fam. Amblystegiaceae:

Amblystegium serpens (Hedw.) Schimp. (A. juratzkanum Schimp.)

Substrat: la baza pietrelor și zidurilor;

Ecologie: corti-teri-humicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, euriterm, indiferent;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Mălureni (11.2003), 300m aval de Mina Veche (07.04).

Vegetează împreună cu: Plagiomnium cuspidatum și Brachythecium rutabulum.

Campylium stellatum (Hedw.) Lange & C.E.O. Jensen (Campyliadelphus stellatus (Hedw.) Kanda)

Substrat: piatră umedă;

Ecologie: teri-saxicol, subcontinental, fotofil, hidro-helofil, micro-mezoterm, calcifil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Brădet (11.2003).

Cratoneuron commutatum (Hedw.) Roth

Substrat: pe piatră;

Ecologie: teri – saxicol, suboceanic-subcontinental, fotofil, higrofil, micro – mezoterm, calcifil; K5 L8 U7 T5 R9;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (11.2001).

Cratoneuron filicinum (Hedw.) Spruce

Substrat: pe stânci umede;

Ecologie: teri – saxicol, suboceanic-subcontinental, fotofil, higrofil, micro – mezoterm, calcifil; K5 L8 U7 T5 R9;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu Pod (11.2001, 11.2003), pe afluentul Dobroneagu (07.04).

Hygrohypnum luridum (Hedw.) Jenn. (Pictus scoticus C.C.Towns.)

Substrat: piatră;

Ecologie: saxicol, sciafil, mezofil, indiferent;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe afluentul Dobroneagu (07.2004).

Hygrohypnum duriusculum (De Not.) D.W. Jamieson (Hygrohypnella duriuscula (Turner ex Wilson) Ignatov & Ignatova, H. dilatatum (Wilson) Loeske.) RR

Substrat: piatră;

Ecologie: saxicol, sciafil, higro-mezofil, indiferent;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe afluentul Dobroneagu (07.04);

Corologia în România: Jud. Alba: sub. Curcubeta, M-tele Găina (Péterfi, 1908); Jud. Bihor: Stâna de Vale (Péterfi, 1908); Jud. Bistrița Năsăud: M-ții Rodnei (Ștefureac, 1963); Jud. Buzău: M-ții Siriului-Vl. Crasnei (Dihoru, 1975; Mohan, 1988); Jud. Gorj: M-ții Parâng-Lacul Câlcescu (Ștefureac, 1969); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat-Căldarea Zănoaga, Căldarea Bucurei (Borza, 1934; Plămadă, 1975), M-ții Retezat-Lacul Gemenele (Páll, 1962a), M-ții Retezat-Lacul Galeș (Páll, 1964), M-ții Retezat-Lacul Zănoaga, Vf. Șesele, Culmea Slăvei, Vl. Judele, Muchia Ascuțită (Plămadă, 1973a, b); Jud. Maramureș: Brescu (Boros, Vajda, 1969), Botiza (Péterfi, 1908); Jud. Sibiu: M-ții Cibinului-Jujbea, Cindrel (Gündisch, 1977); Jud. Vâlcea: Vl. Lotrului (Ștefureac et. al., 1955) (Fig. 15).

Figura 15. Distribuția speciei Hygrohypnum duriusculum (De Not.) D.W. Jamieson în România

Sanionia uncinata (Hedw.) Loescke (Drepanocladus uncinatus (Hedw.) Warnst.)

Substrat: pe pietre, pământ și lemne putrede;

Ecologie: humi – saxicol, subcontinental, sciafil, mezofil, euriterm, acidofil; K6 L4 U5 Tx R3;

Element fitogeografic: Cosm; bor (-mont);

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată:1 km amonte de cabana silvică, Alunu (11.2003, 07.2004), 2 km amonte de Poienile Vâlsanului, 350 m aval de Mina Veche (11.2003, 07.2004), 12 km amonte de Alunu (06.2005).

Fam. Thuidiaceae:

Abietinella abietina (Hedw.) M. Fleisch. (Thuidium abietinum (Hedw.) Schimp.)

Substrat: pe sol în pajiști și solul de pe stânci;

Ecologie: tericol, subcontinental, fotofil, xerofil, micro – mezoterm, slab acidofil – neutrofil; K6 L8 U2 T5 R7;

Element fitogeografic: Cp; bor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: la Mălureni, Alunu (11.2001, 11.2003).

Thuidium assimile (Mitt.) A.Jaeger (T. delicatulum var. radicans (Kindb) H.A.Crum, Steere & L.E.Anderson, T. philibertii Limpr.)

Stațiunea: pe pământ prin pajiști;

Ecologie: tericol, suboceanic, scia – fotofil, mezofil, microterm, slab acidofil – neutrofil; K4 L6 U5 T3 R7;

Element fitogeografic: Cp; n. suboc – mont;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Mina Veche și Poienile Vâlsanului (07.2004).

Thuidium tamariscinum (Hedw.) Schimp.

Stațiunea: pe pietre înierbate;

Ecologie: teri-humicol, suboceanic, scia-fotofil, mezofil, micro-mezoterm, slab acidofil, K4 L5 U5 R6;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Poienile Valsanului (07. 2004).

Fam. Brachytheciaceae:

Eurhynchium angustirete (Broth.) T. J. Kop. (E. striatum subsp. zetterstedtii (P. Stormer) Podp., E. striatum var. pachycladum G. Roth) SP

Substrat: pe lemn;

Ecologie: teri–saxi-humicol, continental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, slab acidofil neutrofil; K7 L4 U5 T5 R7;

Element fitogeografic: Eua; subcont;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: 15 km amonte de Alunu (06.05);

Corologia în România: Jud. Alba: M-ții Apuseni – Detunata (Ghișa et. al., 1969); Jud. Arad: M-ții Zarandului-Cioca Vlădicii, Dl. Saguba (Colectiv, 1978); Jud. Bacău: Oclos-Vl. Uzului (Mihai, Barabaș, 1969; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Botoșani: păd. Alba (Mihai, 1968; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Buzău: M-ții Siriu-Cheia Buzăului, Gura Grămăticului, Vl. Neagră (Dihoru, 1975; Mohan, 1988); Jud Cluj: păd. Popești (Plămadă, 1968); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat (Plămadă, 1975), M-ții Retezat-Vl. Zlătui (Páll, 1962a); Jud. Maramureș: M-tele Pop Ivan, M-tele Pietrosul Rodnei (Boros, Vajda, 1969); Jud. Neamț: păd. Poeni (Papp, 1960; Ștefureac et. al., 1973), Dl. Cetății, Dl. Leghin, Dl. Varilor, Dl. Chiliei, Dl. Brăilene, Dl. Mălinului, Dl. Muncelul Agapiei, Dl. Cărbunelui, Dl. Gol (Mihai, 1973a; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Satu-Mare: păd. Noroieni (Plămadă, 1987); Jud Sibiu: Măgura (Gündisch, 1977), Sibiu-HSch nr. 4335 (Gündisch, 1977; Schur, 1866), Păltiniș (Boros, Vajda, 1967; Gündisch, 1977); Jud. Suceava: păd. Cucureasa (Ștefureac et. al., 1976; Ștefureac, Pascal, 1981), Vl. pâr. Suha Mare la Poiana Mărului, Vl. pâr. Tarnița (Pascal, Toma, 1977; Ștefureac, Pascal, 1981); Jud. Vâlcea: M-ții Cozia-Jgheabul Bulzului, M-tele Năruțu (Dihoru, 1990).

Eurhynchium striatum (Hedw.) Schimp.

Substrat: pe sol;

Ecologie: teri–humicol, sciafil, mezofil, acidofil;

Element fitogeografic: atlantic-mediteranean;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Poienile Vâlsanului și baraj (06. 05).

Rhynchostegium murale (Hedw.) Schimp.

Substrat: pe stânci și pe ziduri;

Ecologie: saxicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, neutro – bazifil; K5 L4 U5 T6 R8;

Element fitogeografic: sM; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: 2 km aval de Mina Veche (11.2001).

Cirriphyllum piliferum (Hedw.) Grout

Substrat: pe sol, în locuri umede;

Ecologie: tericol, subcontinental, foto – sciafil, mezofil, micro – mezoterm, slab – acidofil; K6 L7 U6 T5 R6;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km amonte de cabana silvică (11.2003).

Oxyrrhynchium schleicheri (R. Hedw.) Röll (Eurhynchium schleicheri (R. Hedw.) Milde)

Substrat: pietre acoperite cu un strat subțire de sol;

Ecologie: tericol, saxicol, fotofil, mezofil, calcifil;

Element fitogeografic: European;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe văi, amonte de Poienile Vâlsanului (11.2003).

Corologia în România: Jud. Bacău: Dl. Măgura-Tg. Ocna, Vl. pâr. Sălăria (Papp, 1957, Ștefureac et. al., 1973), Cl. Berzunț (Papp, Bârcă, 1960; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Botoșani: păd. Pădureni, Ștefănești (Mihai, 1968b, 1968c; Ștefureac et. al., 1973), păd. Liveni (Mihai, 1972; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Neamț: păd. Pângărăcior (Mihai, 1973b; Ștefureac et. al., 1973), Cheile Mari ale pâr. Bicaz (Papp et al., 1962; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Sibiu: M-ții Cibinului-Oncești, Jujbea (Gündisch, 1977) (Fig. 16).

Figura 16. Distribuția speciei Oxyrrhynchium schleicheri (R. Hedw.) Röll în România

Brachythecium mildeanum (Schimp.) Schimp.

Substrat: piatră;

Ecologie: tericol, scia – fotofil, higrofil, indiferent;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003, 07.04).

Brachythecium rutabulum (Hedw.) Schimp.

Substrat: pe pietre și stânci;

Ecologie: saxi – teri – humicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezo – higrofil, micro – mezoterm, euriionic; K5 L4 U6 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cp-Cosm; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003, 07.04).

Brachythecium salebrosum (Hoffm. ex F. Weber & D.Mohr) Schimp., nom cons.

Substrat: pe sol;

Ecologie: humi – teri – corti – saxicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, euriionic; K5 L4 U5 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: amonte de Poienile Vâlsanului (11.2003), Alunu (06.2005).

Brachythecium populeum (Hedw.)

Substrat: pe sol;

Ecologie: teri – saxi – corticol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, euriionic; K5 L4 U5 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Brădet (11.2001).

Brachythecium rivulare Schimp.

Substrat: pe sol în pădure; pe pietre umede;

Ecologie: saxi – tericol, suboceanic-subcontinental, sciafil, higrofil, micro – mezoterm, euriionic; K5 L4 U7 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km amonte de cabana silvică (11.2003).

Brachytheciastrum velutinum (Hedw.) Ignatov & Huttunen (Brachythecium velutinum (Hedw.) Schimp.)

Substrat: pe pietre;

Ecologie: teri – saxi – corticol, suboceanic, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, euriionic; K4 L4 U5 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cosm; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: 300m aval de Mina Veche (07.2004).

Homalothecium sericeum (Hedw.) Schimp.

Substrat: piatră;

Ecologie: saxi – corticol, suboceanic-subcontinental, fotofil, mezo-xerofil, micro-mezoterm, calcifil;

Element fitogeografic: Cp, atlantic – mediteranean;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (11.2001).

Fam. Hypnaceae:

Calliergonella cuspidata (Hedw.) Loeske

Substrat: pe solul de pe stânci, în general în locuri umede;

Ecologie: tericol, suboceanic-subcontinental, fotofil, higrofil, micro – mezoterm, euriionic; K5 L8 U7 T4 Rx;

Element fitogeografic: Cp-Cosm; temp;

Bioforma: Brr; Brchc;

Răspândirea în aria cercetată: 1 km amonte de cabana silvică, Poienile Vâlsanului, pe drumul dintre Mina Veche și Poienile Vâlsanului (11.2001, 11.2003).

Campylophyllum halleri (Hedw.) M. Fleisch. (Campylium halleri (Hedw.) Lindb.) SP

Substrat: pietre acoperite cu sol;

Ecologie: saxicol, fotofil, mezofil, indiferent;

Element fitogeografic: Cp; Eua;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Poienile Vâlsanului și cascada Alunu (11. 2003) ;

Corologia în România: Jud. Alba: Vidra (Péterfi, 1908); Jud. Bihor: Băița, Vl. Jedului, Stâna de Vale (Péterfi, 1908); Jud Brașov: M-ții Piatra Craiului-Vl. Curmătura spre Zărnești, M-tele Cristianul Mare, Cascada cu șapte scări, M-tele Poiana Mare (Boros, Vajda, 1967); Jud. Gorj: M-ții Parâng (Péterfi, 1904); Jud. Harghita: M-tele Cozia-pasul Bicaz, Surduc, Lacul Roșu (Boros, Vajda, 1967; Pócs, 1958); Jud. Maramureș: izv. Cailor spre Borșa (Boros, Vajda, 1967), M-tele Pietrosul (Boros, Vajda, 1969; Hazslinszky, 1885), HF nr. 2613 (Baumgarten, 1846; Drăgulescu, 1983), M-tele Șuligul (Hazslinszky, 1885); Jud. Neamț: M-tele Ceahlău (Papp, 1931, 1933; Ștefureac et. al., 1973; Zanoschi, 1970), Cheile Mari ale pâr. Bicaz (Papp et. al., 1962; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Prahova: M-ții Bucegi-M-tele Bucșoiu spre Vl. Mălăești (Degen, 1914; Mohan, 1988), M-ții Ciucaș-M-tele Bratocea (Boros, Vajda, 1967; Mohan, 1988), M-ții Bucegi-Hornurile Țigănești (Mohan, 1988; Ștefureac, 1955), M-ții Ciucaș-Vf. Gropșoarele, M-tele Zăgan, M-tele Roșu, Vl. Berii, Vl. Ursului (Mohan, 1990); Jud. Sibiu: M-ții Făgăraș (Boros, Vajda, 1967; Hazslinszky, 1885), M-ții Arpașului-HSch nr. 4383 (Hazslinszky, 1885); Jud. Suceava: Codr. Sec. Slătioara (Ștefureac, 1941; Ștefureac, Pascal, 1981), Vf. Rarău, Vf. Todirescu (Papp, 1942; Papp, 1969; Ștefureac, Pascal, 1981), Pl. Todirescu (Ștefureac, Raclaru, 1978; Ștefureac, Pascal, 1981), sub Puzdrele (Pascal, Toma, 1977; Ștefureac, Pascal, 1981).

Ctenidium molluscum (Hedw.) Mitt.

Substrat: pe stânci calcaroase;

Ecologie: saxi – tericol, suboceanic-subcontinental, schia – fotofil, mezofil, microterm, neutro – bazifil; K5 L6 U5 T4 R8;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003).

Hypnum bambergeri Schimp. (Stereodon bambergeri (Schimp.) Lindb.) SP

Substrat: pe piatră;

Ecologie: saxi – tericol, sciafil, mezo-xerofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Poienile Vâlsanului (11.2001);

Corologia în România: Jud. Bacău: M-tele Cleja, Vl. pâr. Ciungetul (Papp, 1957; Ștefureac et. al., 1973), Vl. Uzului, Gura Megheș (Mihai, Barabaș, 1969; Ștefureac et. al., 1973), Dl. Măgura-Tg. Ocna (Mihai, Barabaș, 1971; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Harghita: M-ții Harghitei (Pop, 1960); Jud. Maramureș: M-ții Laptelui, M-tele Puzdra spre Borșa (Boros, Vajda, 1967); Jud. Neamț: Cheile Mari ale pâr. Bicaz (Papp et. al., 1962; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Prahova: M-ții Ciucaș (Boros, Vajda, 1967; Mohan, 1988); Jud. Sibiu: M-ții Arpaș și Puciosul (Hazslinszky, 1885); Jud. Suceava: Pietrele Doamnei (Breidler, 1890) (Fig. 17).

Figura 17. Distribuția speciei Hypnum bambergeri Schimp.

în România

Hypnum cupressiforme Hedw.

Substrat: pe piatră și pe ritidomul arborilor, mai ales la baza trunchiului, pe lemne putrede;

Ecologie: poliedafic, suboceanic-subcontinental, schia – fotofil, xero – mezofil, micro – mezoterm, euriionic; K5 L5 U4 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cosm; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului, la Galeș, Cabana Brădet, Poienile Vâlsanului (11.2001).

Hypnum cupressiforme var. cupressiforme

Răspândirea în aria cercetată: Lacul cu Ochiu (11.2009).

Hypnum cupressiforme var. filiforme Brid.

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2001).

Hypnum cupressiforme var. lacunosum Brid. (H. cupressiforme subsp. lacunosum (Brid.) Bertsch, H. lacunosum (Brid.) Hoffm. ex Brid.)

Răspândirea în aria cercetată: Lacul cu Ochiu (11.2009).

Hypnum cupressiforme var. resupinatum (Taylor) Schimp. (H. cupressiforme subsp. resupinatum (Taylor) Hartm., H. resupinatum Taylor)

Răspândirea în aria cercetată: Lacul cu Ochiu (11.2009).

Hypnum jutlandicum Holmen & E. Warncke (H. cupressiforme var. ericetorum Schimp.) SP

Substrat: lemn umed;

Ecologie: tericol, sciafil, mezofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (11. 2001), Lacul cu Ochiu (11. 2009);

Corologia în România: Jud. Alba: între Neagra și Vidra (Péterfi, 1908); Jud. Maramureș: lângă Lăpuș (Péterfi, 1908) (Fig. 18).

Figura 18. Distribuția speciei Hypnum jutlandicum Holmen & E.Warncke

în România

Hypnum lindbergii Mitt.

Substrat: pe piatră;

Ecologie: tericol, scia – fotofil, mezofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Poienile Vâlsanului (11.2001).

Ptilium crista – castrensis (Hedw.) De Not.

Substrat: pe piatră;

Ecologie: teri-saxicol, sciafil, mezofil, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (11.2001).

Pylaisia polyantha (Hedw.) Schimp. (Pylaisiella polyantha (Hedw.) Grout)

Substrat: pe piatră acoperită cu sol;

Ecologie: corticol, suboceanic, foto – sciafil, mezo – higrofil, micro – mezoterm, euriionic; K4 L7 U6 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: aval de Poienile Vâlsanului (07.2004).

Fam. Hylocomiaceae:

Hylocomium splendens (Hedw.) Schimp.

Substrat: pe piatră;

Ecologie: tericol, subcontinental, schia – fotofil, mezofil, microterm, acidofil; K6 L6 U5 T4 R3;

Element fitogeografic: Cp; arc-alp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu și amonte de Alunu (11.2001, 06.2005), Dobroneagu (07.04).

Pleurozium schreberi (Willd. ex Brid.) Mitt.

Substrat: pe solul de pe stânci și pe piatră; pe lemn (copac căzut pe pământ);

Ecologie: teri – humicol, subcontinental, sciafil, mezofil, microterm, acidofil; K6 L4 U5 T4 R2;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2001), amonte de Alunu (06.2005), pe afluentul Dobroneagu (10.2006).

Rhytidiadelphus squarrosus (Hedw.) Warnst. (Rhytidiastrum squarrosus (Hedw.) Ignatov & Ignatova)

Stațiunea: pe pământ prin pajiști semiumbrite;

Ecologie: tericol, subcontinental, schia – fotofil, mezofil, micro – mezoterm, moderat acidofil; K6 L6 U5 T5 R4;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (11.2001).

Rhytidiadelphus triquetrus (Hedw.) Warnst.

Substrat: pe pământ și pe solul de pe stâncile din pădure;

Ecologie: teri – saxicol, subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, moderat acidofil; K6 L4 U5 T5 R4;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Mina Veche (11.2001), Alunu (06.2005).

Fam. Plagiotheciaceae:

Herzogiella seligeri (Brid.) Z.Iwats.

Substrat: pe trunchiuri de copaci căzute, împreună cu Plagiothecium cavifolium, Dicranum scoparium, Dicranodontium denudatum, Lepidozia reptans;

Ecologie: saprolignicol, subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, acidofil; K6 L4 U5 T5 R2;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: aproximativ 18 km amonte de Brădet (11.2003, 08.2008), Cascada Alunu (06.2005).

Plagiothecium cavifolium (Brid.) Z. Iwats. (P. roeseanum Schimp.)

Substrat: pe pământ și solul de pe pietre, pe copaci căzuți;

Ecologie: teri- humicol, subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, slab acidofil; K6 L4 U5 T5 R6;

Element fitogeografic: Cp; bor (-mont);

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: 200 m aval de Mina Veche (07.2004, 08.2008).

Plagiothecium laetum Schimp.

Substrat: pietre înierbate;

Ecologie: humi-teri-saxicol, subcontinental, sciafil, mezofil, micro-mezoterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: amonte de Poienile Vâlsanului (08.2008).

Plagiothecium neckeroideum Schimp. (P. neckeroideum subsp. noricum (Molendo ex Limpr.) J. J. Amann, P. noricum Molendo ex Limpr.) FR

Substrat: pe trunchi de copac căzut;

Ecologie: teri- humicol, sciafil, mezofil, silicicol;

Element fitogeografic: Cp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: în pădure, amonte de cabana militară (10.2006);

Corologia în România: Jud. Hunedoara: M-ții Retezat – Vl. Râului Mare (Páll, 1964); Jud. Neamț: păd. Totoești (Papp, 1955, 1959; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Suceava: M-tele Giumalău (Ștefureac, 1942; Ștefureac, Pascal, 1981) (Fig. 19).

Figura 19. Distribuția speciei Plagiothecium neckeroideum Schimp.

în România

Plagiothecium undulatum (Hedw.) Schimp. (Buckiella undulata (Hedw.) Ireland) SP

Substrat: pe sol în pădure;

Ecologie: teri – humicol, suboceanic, sciafil, mezo-higrofil, microterm, acidofil;

Element fitogeografic: Cp, Mont;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: pe drumul dintre Poienile Vâlsanului și cabana militară (10. 2006);

Corologia în România: Jud. Argeș: M-ții Iezer Păpușa (Mohan, Pârvu, 1975, Mohan, 1978, 1988); Jud. Bihor: M-ții Bihorului – Moara Dracului spre Stâna de Vale (Boros, Vajda, 1967; Péterfi, 1908); Jud. Bistrița Năsăud: M-ții Rodnei-Valea Roșu, Vl. Vinului (Boros, Vajda, 1967); Jud. Cluj: Valea lui Drăgan spre Traniș (Boros, Vajda, 1967), Ms. Vlădeasa, Briței (Resmeriță et. al., 1963; Resmeriță, 1970); Jud. Harghita: M-ții Harghitei spre Miercurea Ciuc (Boros, Vajda, 1967; Hazslinszky, 1885); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat (Hazslinszky, 1885), M-ții Retezat-Lacul Bucura (Papp, 1937), M-ții Retezat-Vl. Zlătuia, Vl. Gemenea, pâr. Rovine, Coama Șesele, Coama Pietrele (Páll, 1962a; Plămadă, 1975), M-ții Poiana Ruscă (Hazslinszky, 1885), Deva (Péterfi, 1904); Jud. Maramureș: Lăpuș spre Piatra Grajatore (Péterfi, 1908), Valea Secului spre Borșa (Boros, Vajda, 1967); Gorgan (Boros, Vajda, 1969), M-ții Maramureșului-Borșa Băi (Ștefureac, 1958); Jud. Prahova: M-ții Ciucaș-Vf. Bratocea, Vf. Ciucaș, Vl. Caprei (Mohan, 1990); Jud. Sibiu: Plaiul Țării-HF nr. 2696 (Bart, 1905; Drăgulescu, 1983), M-ții Făgăraș – Vl. Cârțișoara spre Lacul Bâlea, Vl. Arpașului, Vl. Arpășelului (Boros, Vajda, 1967, Pócs, 1958), Vl. Sâmbetei (Boros, Vajda, 1967), M-ții Cibinului – Vl. Râului Mare spre Păltiniș (Boros, Vajda, 1967), M-ții Cibinului – Crinț, Păltiniș, Cănaia (Gündisch, 1977), Muma, Prejba (Gündisch, 1977; Schur, 1866), Păltiniș (Boros, Vajda, 1967); Jud. Suceava: Codrul secular Slătioara (Papp, 1969; Ștefureac, 1941; Ștefureac, Pascal, 1981), „Floram Romaniae Exsiccatum” 1926); Jud. Vâlcea: M-ții Cozia-Vf. Cozia (Dihoru, 1990).

Fam. Leucodontaceae:

Leucodon sciuroides (Hedw.) Schwäegr.

Substrat: pe stânci și scoarță de copaci;

Ecologie: corti – saxicol, suboceanic-subcontinental, foto – sciafil, xerofil, micro – mezoterm, euriionic; K5 L7 U2 T5 Rx;

Element fitogeografic: Cp – Cosm; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Alunu (8.11.2001), aproximativ 18 km amonte de Brădet (11.2003), Lacul cu Ochiu (11.2009).

Fam. Neckeraceae:

Neckera complanata (Hedw.) Huebener (Homalia complanata (Hedw.) De Not., N. complanata var. longifolia Schimp., N. complanata var. secunda Grav., N. complanata var. tenella Schimp.)

Substrat: pe stânci calcaroase;

Ecologie: corti – saxicol, suboceanic-subcontinental, schia – fotofil, mezofil, microterm, slab acidofil neutrofil; K5 L5 U5 T3 R7;

Element fitogeografic: Cp-AtlM; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: aval de Poienile Vâlsanului (07.2004).

Neckera pennata Hedw.

Substrat: pe scoarță de copaci;

Ecologie: corticol, subcontinental, sciafil, mezofil, micro-mezoterm, indiferent;

Element fitogeografic: Cp; subbor;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: Brădet și amonte de Brădet (2003).

Fam. Lembophyllaceae:

Isothecium alopecuroides (Lam. ex Dubois) Isov. (I. alopecuroides var. robustum (Schimp.) Düll, I. circinans Saut., I. myurum Brid., I. viviparum Lindb.)

Substrat: pe ritidomul arborilor și pe stânci;

Ecologie: corti – teri – saxicol, subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, slab acidofil; K6 L4 U5 T5 R6;

Element fitogeografic: Eua; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: 300 m aval de Mina Veche (10.07.2004), amonte de Alunu (06.2005).

Fam. Anomodontaceae:

Anomodon attenuatus (Hedw.) Hüebener

Substrat: pe scoarță de copaci sau lemne umede, pe piatră;

Ecologie: corti – saxicol, continental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, neutro – bazifil; K7 L4 U5 T5 R7;

Element fitogeografic: Cp; subcont (-mont);

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: frecvent pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11. 2001, 11.2003).

Anomodon longifolius (Schleich. ex Brid.) Hartm. SP

Substrat: pe lemn;

Ecologie: corti – saxicol, subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, neutro – bazifil; K6 L4 U5 T5 R8;

Element fitogeografic: Eua; bor – mont;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: frecvent pe drumul dintre cabana silvică și Poienile Vâlsanului (11.2003);

Corologia în România: Jud. Arad: M-ții Zarandului – Arăneag (Colectiv, 1978); Jud. Bacău: Vl. pâr. Slănic, păd. de pe Dl. Porcului (Papp, 1957; Ștefureac et. al., 1973), Cl. Berzunț (Papp, Bârcă, 1960; Ștefureac et. al., 1973), M-tele Tajbuga (Papp, 1966; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Bihor: Def. Crișul Repede (Colectiv, 1966); Vl. Cucsa, Surduc, Băița (Péterfi, 1908; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Bistrița Năsăud: M-ții Țibleșului – Vl. Mesteacănului, Dosul Obcinei (Mohan, 1988); Jud. Botoșani: Păd. Șendriceni (Papp, 1942, 1956; Ștefureac et. al., 1973), păd. Lișna (Mihai, 1966; Ștefureac et. al., 1973), păd. Pădureni (Mihai, 1966; Ștefureac et. al, 1973); Jud. Cluj: păd. Hoia (Plămadă, 1966), împrejurimile Clujului (Plămadă, 1967), păd. Mera (Plămadă, 1968); Jud. Constanța: păd. Canaraua Fetii, com. Băneasa (Mihai, 1965; Ștefureac et. al., 1970); Jud. Dâmbovița: M-ții Leaota – Vl. Raciului (Mohan, 1988; Papp, Diaconescu, 1968); Jud. Giurgiu: păd. Comana, Vlad Țepeș, Mihai Bravu (Mohan, 1976; Mohan, 1988); Jud. Hunedoara: M-ții Retezat – Vl. Șesele – Pârgului (Plămadă, 1975), M-ții Poiana Ruscă (Hazslinszky, 1885), Deva (Péterfi, 1896), Orăștie, Deva (Péterfi, 1904); Jud Iași: păd. Bârnova (Papp, 1926, 1931b; Papp, Eftimie, 1963; Ștefureac et. al., 1973), păd. Repedea (Papp, Eftimie, 1963; Ștefureac et. al., 1973), păd. Mârzești (Dobrescu et. al., 1969; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Ilfov: păd. Cernica (Mohan, 1984, 1988), Cernica-Pusnicu (Mohan, 1988; Radian, 1901); Jud. Neamț: păd. Tarnița (Papp, 1960; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Prahova: păd. Românești (Mohan, 1971b, 1988), Vl. Doftanei (Mohan, 1976, 1988); Jud. Suceava: Codrul secular Slătioara (Papp, 1969; Ștefureac, 1941, 1973; Ștefureac, Pascal, 1981), Poiana Schitului Rarău (Papp, 1969; Ștefureac, Pascal, 1981), Vf. Rarău (Papp, 1969; Ștefureac, Pascal, 1981), Ml. turb. Cristișor (Lungu, 1973; Ștefureac, Pascal, 1981); Jud. Tulcea: păd. Babadag (Ștefureac, Mohan, 1969; Ștefureac et. al., 1970); Jud. Vaslui: păd. Hârboanca – Brăhășoaia (Dobrescu, 1969; Papp, 1970; Ștefureac et. al., 1973), păd. Negruzzi Averești (Papp, 1960; Ștefureac et. al., 1973); Jud. Vâlcea: M-ții Lotrului – Vl. Latorița (Ștefureac et. al., 1959).

Anomodon viticulosus (Hedw.) Hook. & Taylor.

Substrat: pe ritidomul copacilor;

Ecologie: corti – saxicol, suboceanic-subcontinental, sciafil, mezofil, micro – mezoterm, neutro – bazifil; K5 L4 U`5 T5 R8;

Element fitogeografic: Cp; temp;

Bioforma: Brr;

Răspândirea în aria cercetată: frecvent pe drumul dintre cabana silvică, Poienile Vâlsanului și Mina Veche (11.2003).

CAPITOLUL V

ANALIZA BRIOFLOREI

V.1. Analiza taxonomică

După cercetările din teren și elaborioasa muncă de determinare a speciilor în laborator, am alcătuit primul conspect briofloristic al Ariei Protejate Valea Vâlsanului.

Din punct de vedere sistematic, au fost analizați și identificați un număr de 130 taxoni (Fig. 20), 16 din Marchantiophyta (clasa Hepaticae) și 114 din Bryophyta (clasa Musci) (7 varietăți), aparținând la 81 de genuri: 15 hepaticae și 66 musci, din 42 familii: 13 de hepatice și 29 musci.

Figura 20. Analiza taxonomică a speciilor de briofite identificate

în Valea Vâlsanului

Familiile cu cel mai mare număr de taxoni sunt Brachytheciaceae –12, Hypnaceae – 9, Pottiaceae – 8, Sphagnaceae – 7, Polytrichaceae – 7, Amblystegiaceae – 7 , Bryaceae – 6, Grimmiaceae – 5, Dicranaceae – 5, Plagiotheciaceae – 5; în total 71 de specii, mai mult de jumătate din numărul de musci identificați (Fig. 21).

Figura 21. Repartiția pe familii a speciilor de briofite identificate

în Valea Vâlsanului

Genurile cele mai bogate în specii sunt: Sphagnum (7), Brachythecium (5), Bryum (5), Hypnum (4), Plagiothecium (4), Anomodon (3), Dicranum (3), Plagiomnium (3).

Dintre speciile din Marchantiophyta opt sunt citate pentru prima oară în zonă: Riccia fluitans, Aneura pinguis, Metzgeria furcata, Lepidozia reptans, Diplophyllum albicans, Plagiochila porelloides, Scapania nemorea, Lejeunea cavifolia.

Dintre speciile cu importanță deosebită privind corologia la nivelul țării noastre amintim:

3 specii foarte rare (FR): Dicranella crispa, Hymenostylium recurvirostrum, Plagiothecium neckeroideum;

3 specii rare (RR): Grimmia trichophylla, Plagiobryum zieri, Hygrohypnum duriusculum;

12 specii sporadice (SP): Sphagnum angustifolium, Racomitrium sudeticum, Blindia acuta, Cynodontium polycarpon, Dicranoweisia crispula, Bryum creberrimum, Rhizomnium pseudopunctatum, Eurhynchium angustirete, Campylophyllum halleri, Hypnum bambergeri, Hypnum jutlandicum, Anomodon longifolius.

V.2. Analiza ecologică

Analiza cerințelor speciilor față de principalii factori ecologici pune în evidență caracteristici specifice regiunii studiate și permite formarea unei imagini de ansamblu asupra raportului dintre briofite și particularitățile substratului.

Din punct de vedere al substratului de pe care au fost colectați, 102 specii (77 %) preferă un singur substrat, 27 specii (22 %) preferă două categorii de substraturi în următoarele combinații: corti-tericoli, teri-saxicoli, corti-saxicoli și o singură specie (Sanionia uncinata) a fost găsită pe trei categorii de substrat (Fig. 22).

Figura 22. Repartiția briofitelor pe baza preferințelor pentru substrat

Figura 23. Repartiția hepaticelor și muscilor pe baza preferințelor pentru substrat

Cel mai bine reprezentate numeric sunt briofitele saxicole (49%), atât pentru diviziunea Marchantiophyta cât și pentru Bryophyta (Fig. 23) după care urmează speciile tericole și cele corticole, acestea din urmă fiind reprezentate doar de taxoni de musci.

Din categoria speciilor care preferă un singur substrat nu au fost identificate hepatice corticole și humicole.

În ceea ce privește gradul de continentalitate predomină briofitele suboceanic-subcontinentale (52%) urmate de cele subcontinentale (28%), valori care își au argumentare în poziția geografică a României (Fig. 24).

Regimul destul de bogat al precipitațiilor explică prezența în proporție de 17% a elementelor suboceanice.

Influența climatului continental se reflectă prin prezența a 4% taxoni continentali.

Figura 24. Spectrul ecologic al briofitelor în funcție de gradul de continentalitate

Din punct de vedere al gradului de luminozitate cei mai mulți mușchi sunt sciafili (54%), urmați de cei fotofili (22%), scia-fotofili (15%) și foto-sciafili (9%) (Fig. 25).

Aceste valori dovedesc dependența briofitelor de biotopuri care să le asigure o umiditate atmosferică constantă.

Figura 25. Spectrul ecologic al briofitelor în funcție de lumină

Raportat la acest factor de mediu se constată preferința accentuată (87,5%) a speciilor aparținând Marchantiophyta față de ecotopurile umbrite (Fig. 26).

Figura 26. Spectrul ecologic al hepaticelor și muscilor în funcție de lumină

În concordanță cu indicele de continentalitate sunt și rezultatele în ceea ce privește exigențele speciilor la factorul umiditate.

Predomină mezofitele (58%), iar mezo-higrofitele sunt importante ca pondere (6%), ceea ce confirmă condiții favorabile de umiditate tot timpul anului (Fig. 27, 28). Prezența xerofitelor în proporție de 12% și a xero-mezofitelor este consecința contrastelor topoclimatice, în care un rol esențial îl au expoziția versanților și deschiderea văilor.

Prezența speciilor higrofile (9%), higro-hidrofile (4%) și hidrofile (2%) este legată de prezența a numeroase pâraie care inundă permanent pietre, pe acestea dezvoltându-se populații mari de briofite.

Această mare amplitudine a briofitelor față de factorul umiditate se explică prin condițiile de relief și microclimă variate existente în bazinul râului Vâlsan.

Lipsa speciilor eurihidre ilustrează adaptarea speciilor de briofite la anumite valori ale umidității.

Figura 27. Spectrul ecologic al briofitelor în funcție de umiditate

Figura 28. Spectrul ecologic al hepaticelor și muscilor în funcție de umiditate

Cerințele față de temperatură dovedesc dezvoltarea abundentă a speciilor micro-mezoterme (48%) și a celor microterme (31%) (Fig. 29). De asemenea, bine dezvoltate sunt și amfitolerantele termic (14%) și speciile criofile care cresc de obicei la altitudini mari.

Din punct de vedere al reacției chimice a substratului se constată o gamă largă de preferințe ale speciilor (Fig. 30). Briofitele euriionice (15%), deși nu au rol indicator, contribuie la mărirea bogăției în specii în teritoriul cercetat.

Figura 29. Spectrul ecologic al briofitelor în funcție de temperatură

Figura 30. Spectrul ecologic al briofitelor în funcție de reacția chimică a substratului

Substratul oferă condiții favorabile dezvoltării taxonilor acidofili, moderat acidofile și slab acidofile (56%) (Fig. 31), atât pentru hepatice cât și pentru musci.

Figura 31. Spectrul ecologic al hepaticelor și muscilor în funcție de reacția chimică a substratului

Putem spune astfel, că analiza ecologică a speciilor de briofite dovedește strânsa conexiune care există între condițiile fizico-geografice ale teritoriului analizat și dezvoltarea acestora.

V.3. Analiza bioformelor

Spre deosebire de cormofite, briofitele, nu se întâlnesc ca indivizi izolați, ci în grupuri, ca urmare a dezvoltării alăturate a mugurașilor aceleiași protoneme. În cazul briofitelor, bioforma este o expresie a formei de creștere și a modului de asamblare a indivizilor sub amprenta condițiilor externe, care modelează convergent organe analoage. De cele mai multe ori factorul limitativ se dovedește a fi umiditatea, organizarea în grupuri specifice având ca principal scop reducerea pierderilor de apă.

Publicații privind principalele categorii de bioforme la briofite sunt mai puțin numeroase decât în cadrul cormofitelor.

Din analiza spectrului bioformelor, în cazul Marchantiophyta (Fig. 32), se constată următoarele: predomină tipul de hepatice camefite, dar bine reprezentate sunt și speciile taloase hemicriptofite.

Speciile hidrofite reprezintă un procent foarte mic, fiind reprezentate doar de specia Riccia fluitans identificată la Lacul cu Ochiu.

Figura 32. Spectrul bioformelor pentru hepaticele (Marchantiophyta) din Valea Vâlsanului

Din analiza spectrului bioformelor la Bryophyta (Fig. 33) se constată predominarea briocamefitelor subtipul reptantia (43%), în care se încadrează unele Amblystegiaceae, briofitele încadrate în familiile Leucodontaceae, Thuidiaceae, Plagiotheciaceae, Hypnaceae, subtip ce se instalează pe suprafețe puternic înclinate, în acest caz aderând puternic la substrat, sau pe suprafețe plane, acoperind ca o pâslă ușor detașabilă, substratul.

Subtipul caespitosa (31%) este reprezentat de: Bartramia sp., Pohlia elongata, speciile din familia Mniaceae, Dicranaceae, genul Cratoneuron. Cele mai multe dintre aceste specii se evidențiază ca tufe dense, ce sparg monotonia fizionomică a comunităților muscinale.

Briocamefitele sunt reprezentate de 17% din speciile de musci, din această categorie făcând parte reprezentanții familiei Polytrichaceae, unele specii ale genului Bryum, Schistidium apocarpum, ele formând tufe puțin mai laxe.

Subtipul pulvinata (3%) este reprezentat prin specii care formează pernițe, cum ar fi Leucobryum glaucum. Această categorie de bioforme predomină pe arbori expuși sau roci silicioase expuse.

Briochamefita sfagnoidea (6%) este prezentă datorită genului Sphagnum, întâlnit frecvent în etajul subalpin.

Figura 33. Spectrul bioformelor pentru muscii (Bryophyta) din Valea Vâlsanului

V.4. Analiza elementelor briofloristice

Din analiza elementelor briofloristice propuse de Boroș (Fig. 34) se constată: predomină net elementele circumpolare (73%), ceea ce corespunde climatului montan, la care mai putem adăuga elementele circumpolar – cosmopolite (6%), circumpolar – atlantic – mediteraneene (2%), circumpolar – subatlantice (2%), celelalte categorii fiind slab reprezentate.

Figura 34. Repartiția pe categorii de elemente briofloristice a briofitelor din Valea Vâlsanului (după Boroș)

Analiza spectrului fitogeografic realizat conform propunerilor lui Düll (Fig. 35) ne-a arătat predominarea speciilor temperate în proporție de 34%. Climatul montan favorizează o bună dezvoltare a speciilor subboreale (19%) și boreale în sens larg, elemente larg răspândite în emisfera nordică.

Dintre elementele suboceanice menționăm: Rhizomnium punctatum și Thuidium assimile.

Chiar dacă sunt reprezentate printr-un număr mai redus de specii, elementele subcontinentale (2%) își găsesc refugiu pe văile mai uscate, mai largi, mai ales în perimetrul zonelor calcaroase, de exemplu: Anomodon attenuatus, Eurhynchium angustirete. Elementele arcto – alpine (Hylocomium splendens, Polytrichum alpinum) se refugiază la altitudini mai mari.

Figura 35. Repartiția pe categorii de elemente briofloristice a briofitelor din Valea Vâlsanului (după Düll)

CAPITOLUL VI

BRIOFLORA DE LA LACUL CU OCHIU

Zonele umede reprezintă ansambluri ecologice remarcabile, recunoscute astăzi ca rezerve de biodiversitate.

„Zone umede” reprezintă un termen colectiv pentru unitățile acvatice care se constituie în mlaștini, turbării, iazuri, stufărișuri și care ca amplasament pe suprafața uscatului, se găsesc de-a lungul coastelor sau țărmurilor marine și oceanice, în perimetrele bazinelor hidrografice, de-a lungul principalelor cursuri de apă, mai ales în luncile sectoarelor inferioare ale acestora, precum și în alte zone plane cu dispunere azonală.

Cele treizeci și cinci de specii de Sphagnum din brioflora României formează peste 440 de mlaștini de turbă stăpâne pe aproape 8 000 ha din teritoriul țării noastre.

Lacul cu Ochiu este situat pe versantul stâng al râului Vâlsan, la cca. 3 km de comuna Stroești și a fost semnalat pentru prima dată de Gh. Turcu în anul 1960 ca fiind singura mlaștină de trecere cu un cuib central oligotrof cunoscută în regiunile extracarpatice din sudul Carpaților Meridionali.

Turcu afirma că întreaga suprafață a Lacului cu Ochiu (5 000 m2) era acoperită de vegetație, de un strat gros de 1,5 – 2 m de Sphagnum care a fost determinat de Tr. Ștefureac ca aparținând speciilor Sphagnum recurvum var. amblyphyllum și Sphagnum magellanicum var. roseum (uneori cu trecere spre var. purpurascens).

În cadrul cercetării noastre am făcut deplasări la Lacul cu Ochiu în lunile septembrie-noiembrie 2009 și în luna aprilie 2010, am colectat briofite, am făcut măsurători de pH și am marcat mai multe puncte GPS pe baza cărora am realizat harta zonei (Fig. 36) și am măsurat suprafața lacului.

Situat în cadrul platformei gruiurilor argeșene (cu altitudini cuprinse între 350 – 800 m), el face parte dintr-o salbă de depresiuni înmlăștinite, formate toate prin alunecările de teren care s-au declanșat după adâncirea văii Vâlsanului (Fig. 36, foto mic).

Lacul cu Ochiu ocupă în prezent o suprafață de aproximativ 10 000 m² și are o altitudine care variază între 587 m (punctul 102) și 615 m (punctul 110).

Figura 36. Lacul cu Ochiu (Hartă realizată cu Google Earth)

Ph-ul solului a fost măsurat cu un pH metru de teren care a indicat o aciditate de 3, dar și în probe aduse la laborator, valoarea acestora fiind 4.

În comparație cu datele publicate de Turcu acum cincizeci de ani, în prezent, situația din teren se prezintă mult modificată, în sensul că pe marginea lacului se găsește o bandă de apă a cărei lățime variază între 1,5 m (în punctul 104: N 45˚ 07'03.9", E 024˚ 49'04.3") și 3 m (în punctul 111: N 45˚ 07'02.5", E 024˚ 49'03.4") (Fig. 37), iar spre interior se găsește o zonă puternic împădurită cu Betula pubescens, Betula hybrida, Alnus glutinosa și Salix cinerea (Fig. 38), zonă întreruptă din loc în loc de ochiuri de apă (Fig. 39).

La extremitatea nordică a Lacului cu Ochiu se dezvoltă asociații de Carex vesicaria, Carex pseudocyperus, Juncus effusus, Sparganium erectum (Fig. 40, 41).

Figura 37. Lacul cu Ochiu înconjurat de jur împrejur de o bandă de apă

Figura 38. Aspect din zona împădurită a Lacului cu Ochiu

Figura 39. Lacul cu Ochiu – zona împădurită întreruptă de ochiuri de apă

Figura 40. Lacul cu Ochiu – aspect din zona mezotrofă cu asociație de Carex sp.

Figura 41. Lacul cu Ochiu – aspect din zona mezotrofă cu asociație de Sparganium erectum

În structura pe verticală a lacului s-a observat un strat de sol de treizeci de cm (Figura 42), sub care se găsește un strat de apă cu resturi vegetale de 2 m adâncime, iar pe fund un strat de mâl. Pătura de apă este răspunzătoare de mișcarea stratului superficial sub greutatea fiecărui pas.

Solul turbos este lipsit de textură și structură, fiind format în totalitate din materie organică. Varietatea de turbă derivă printr-o geneză particulară din vegetația mlaștinii, așa cum era compusă la un moment dat.

Figura 42. Profilul pe verticală al Lacului cu Ochiu

Turba este considerată de geologi ca o rocă, de pedologi drept un histosol capabil să alimenteze o vegetație, dar care la adâncime nu prea mare se transformă progresiv într-o rocă lipsită de fertilitate, iar de botaniști drept un conglomerat de resturi vegetale cu diverse origini sistematice și cenotice, precum și cu diferite grade de conservare.

Definiția cea mai generală este cea propusă în anul 1992 de Grupul Internațional de Protecție a Mlaștinilor (International Mires Conservation Group): „turba este constituită din resturi vegetale în diferite stadii de descompunere, acumulate în condițiile influențate de apă”.

În ceea ce privește speciile genului Sphagnum nu au fost găsite în stare vegetativă, ci au fost identificate în probele de sol prelevate (Fig. 43, 44).

Figura 43. Sphagnum magellanicum: Frunze rameale (a) și tulpinale (b)(10X4X4)

Figura 44. Sphagnum recurvum var. amblyphyllum: Frunze rameale (a) și tulpinale (b) (10X4X4)

Turba oligotrofă reprezintă soluri imperfecte, practic lipsite de humus propriu-zis și de materie mineral, materia organică este extrem de săracă în elemente minerale și cu o aciditate extrem de puternică (Chiriță și colab., 1967).

Este constituită din resturi de plante acidofile, predominant mușchi din genul Sphagnum, slab transformate prin procedee de humificare reduse, cu exces permanent de apă stagnant.

Pop (1960) menționează și turba mezotrofă, formată în mlaștinile mezotrofe ce sunt pe cale de a evolua spre mlaștini oligotrofe. Astfel de varietăți de turbă sunt: turba de Carex și Sphagnum, turba de Polytrichum și turba de resturi lemnoase (arin, mesteacăn) cu bază de mușchi.

Lista speciilor de briofite identificate la Lacul cu Ochiu:

Riccia fluitans L.

Lophocolea heterophylla (Schrad.) Dumort.

Sphagnum magellanicum Brid. var. roseum Warnst.

Sphagnum recurvum P. Beauv. var. amblyphyllum (Russ.) Warnst.

Atrichum undulatum (Hedw.) P. Beauv.

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm.

Orthotrichum affine Schrad. ex Brid.

Rhizomnium punctatum (Hedw.) T.J.Kop.

Hypnum cupressiforme var. cupressiforme Hedw.

Hypnum cupressiforme var. lacunosum Brid.

Hypnum cupressiforme var. resupinatum (Taylor) Schimp.

Hypnum jutlandicum Holmen & E.Warncke

Leucodon sciuroides (Hedw.) Schwäegr.

Ca număr de taxoni cel mai bine reprezentat este genul Hypnum (Fig. 45), în timp ce populațiile cele mai mari aparțin speciilor Atrichum undulatum și Polytrichastrum formosum (Fig. 46).

Hypnum cupressiforme var. cupressiforme Hedw. Hypnum cupressiforme var. resupinatum (Taylor) Schimp.

Hypnum cupressiforme var. lacunosum Brid. Hypnum jutlandicum Holmen & E.Warncke

Figura 45. Diferențierea taxonilor genului Hypnum identificați la Lacul cu Ochiu, după aspectul frunzelor și modul de inserare pe tulpină

Figura 46. Polytrichastrum formosum la Lacul cu Ochiu

(foto C. Dobrescu)

Zonele umede cu formare de turbă sunt ecosisteme care acumulează materie organică.

Deși doar două tipuri de bază de zone umede au fost în general recunoscute (turbăriile și mlaștinile), acestea pot fi mai precis definite prin utilizarea unor combinații de criterii hidrologice, chimice și floristice. Astfel, zonele umede pot fi împărțite în cinci tipuri de bază, dintre care trei sunt sisteme non-turbă care sunt deseori definite ca zone cu mai puțin de 40 cm de turbă (Zoltai & Vitt, 1995).

Aceste trei tipuri de non-turbă formează zone umede care pot avea un strat format din arbori și arbuști bine dezvoltat (bălți), să fie dominat de rogoz, ierburi, și papură, fără arbori și arbuști (mlaștini), sau conțin vegetație proaspăt crescută în mai puțin de un metru de apă (ape puțin adânci, deschise) (Zoltai & Vitt, 1995).

În cazul în care hidrologia este considerată cel mai important criteriu de clasificare al zonelor umede, acestea se împart în bălți ombrogene (porțiune umedă cu acumulare de turbă cu ph mai mic de 5, care iși iau apă și nutrienți exclusiv din precipitații – doar apă) și mlaștini geogene (porțiune umedă cu acumulare de turbă cu ph mai mare de 5.5, care iși iau apă și nutrienți din precipitații și din apa care a fost în contact cu soluri montane – apă și cu noroi).

Bălțile pot fi privite ca ecosisteme oligotrofe cu vegetație ombrotrofică, iar mlaștinile sunt ecosisteme oligotrofe sau mezotrofe și sunt dominate de vegetație minerotrofică.

În zonele umede, cum ar fi bălțile și mlaștinile, în cazul în care nivelul apei fluctuează în funcție de sezon, briofitele nu sunt dominante (Vitt 1994).

Aceste zone umede de non-turbă dominate de plante vasculare care produc resturi din abundență, au rate relativ ridicate de descompunere și acumulează cantități mici de turbă (Mitch & Gosselink, 1993; Thormann et al, 1999).

DuReitz (1949) a împărțit zonele umede în mai multe tipuri, după structura vegetației și compoziția floristică, observând că unele au un număr mare de specii de plante cu mare fidelitate la condițiile situs-ului și le-a numit mlaștini bogate, iar alte mlaștini au avut mai puține specii cu mare fidelitate și el le-a numit mlaștini sărace (în Goffinet & Shaw, 2009).

În ceea ce privește aspectele de floră și vegetație, fizionomia zonelor umede variază considerabil. Bălțile sunt relativ uscate și au un acrotelm bine dezvoltat, mare parte din suprafața lor este acoperită de specii de mușchi ce cresc sub formă de pernițe sau covorașe, pot fi împădurite cu un strat arbustiv bine dezvoltat sau lipsite de arbori (Glaser & Janssens 1986, Belland & Vitt 1995).

Conform mai multor ipoteze (Damman, 1979; Glaser & Janssens, 1986; Davis & Anderson, 1991; Vitt et al. 1994), bălțile continentale sunt împădurite, nu au rogoz și nu sunt deschise. Mlaștinile sărace sunt dominate de mușchi Sphagnum, dar pot fi prezenți și arbuști; în plus, acestea diferă față de bălți prin apariția unor indicatori specifici pentru mlaștinile sărace (specii de Carex și Juncus) (Fig. 47).

Figura 47. Diagrama zonelor umede în funcție de hidrologie, chimie și vegetație. Modificată de Vitt (1994) și Zoltai & Vitt (1995)

(în Goffinet & Shaw, 2009)

Dominația genului Sphagnum în bălți și în mlaștinile sărace și lipsa acestuia în mlaștinile bogate se corelează bine cu criteriul aciditate/alcalinitate.

În general, pH-ul turbei este în intervalul 3.0-4.2 în bălți, 4.2-5.5 în mlaștinile sărace, 5.5-7.0 în mlaștinile moderat bogate, și 7.0 – 8.0 sau mai mare în mlaștinile extrem de bogate (revizuită în Vitt 1990).

În cazul în care criteriile chimic, floristic și de vegetație sunt folosite pentru a clasifica turbele, mlaștinile sărace și bălțile ar trebui să fie grupate împreună, ca „turbe dominate de Sphagnum” (sau „turbe acide”), față de mlaștinile bogate care ar trebui să fie numite turbe dominate de musci (sau „turbe alcaline”).

Funcționarea ecosistemelor umede este dependentă de stratul de mușchi în special în absorbția nutrienților, capacitatea de utilizare a apei, acidifiere, dar și în ceea ce privește producția, descompunerea sau dezvoltarea comunităților, toate fiind influențate de acest strat.

Acidifierea provoacă o schimbare în componența speciilor față de speciile adaptate fiziologic și taxonii toleranți, inclusiv Sphagnum.

Mlaștina oligotrofă se poate forma pe o mlaștină eutrofă cu ciclul de evoluție încheiat, sau prin înmlăștinirea unei păduri, direct pe sol/rocă, sau prin umplerea cu mușchi de turbă (Sphagnum) a unor locuri cu apă oligotrofă, putându-se dezvolta foarte bine în depresiuni, platouri rotunjite sau chiar pe coaste line.

Presiunea antropică exercitată asupra acestor habitate (drenări, defrișări, extracția turbei) de-a lungul timpului, a determinat modificări semnificative, uneori ireversibile, concretizate prin diminuarea suprafețelor ocupate de mlaștinile de turbă și restrângerea habitatelor speciilor de plante vasculare și briofite specifice.

Pentru situația actuală a speciilor de Sphagnum, am luat în calcul și ipoteza supra-colectării, fundamentată de Church et al., 2001, deoarece din discuțiile cu localnicii am aflat că mușchiul de turbă a fost intens extras și folosit pentru consolidarea fântânilor.

În dinamica sa, Lacul cu Ochiu a evoluat, fiind constituit dintr-un mozaic de unități aflate în stadii diferite de evoluție sau altfel spus, din diferite părți de origine diferită, aici, observându-se specii de plante caracteristice zonelor mlăștinoase pe de o parte, dar și unele plante interesante, tipice pentru mlaștinile eutrofe.

Mlaștinile de turbă au reprezentat dintotdeauna o reală fascinație pentru oamenii de știință, fiind cercetate de-a lungul timpului de biologi, geologi, paleontologi și geografi.

Acestea reprezintă documente vii extrem de prețioase pentru reconstituirea arealelor floristice, permițând concluzii biogeografice și fitogeografice de mare interes. În special, ele au oferit numeroase date pentru stabilirea relictelor boreale.

În Anexa nr. 2 a OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice sunt prezentate tipurile de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor speciale de conservare:

turbăriile active, înaintea denumirii acestui tip de habitat fiind așezat un asterisc, ceea ce semnifică faptul că este un habitat prioritar;

turbăria împădurită (habitat prioritar);

turbăriile degradate capabile încă de o regenerare naturală;

turbării de acoperire;

mlaștini turboase de tranziție și turbării mișcătoare;

depresiuni pe substraturi turboase.

Toate acestea sunt habitate naturale, necesită protejare și conservare și se impune încadrarea lor într-una din ariile naturale protejate ce compun rețeaua națională de arii protejate.

România, semnatară a Convenției de la Ramsar asupra zonelor umede, nu are nici inventarierea exactă a acestora și nici studii ecologice complexe, exceptând Delta Dunării, care a devenit Rezervație a Biosferei după semnarea convenției menționate.

În condițiile în care și țara noastră se află în plin proces de trecere și construire a societății durabile se impune cu necesitate studiul zonelor umede.

Deși noi ne-am oprit doar la studiul briofitelor, Lacul cu Ochiu este o baltă oligotrofă cu zone mezotrofe și eutrofe care necesită cercetări suplimentare sub aspectul florei și vegetației.

Pornind de la datele din literatură (Turcu, 1960), îmbogățite cu cercetările personale am considerat că Lacul cu Ochiu îndeplinește condițiile pentru a fi propusă ca arie protejată la nivel local. În acest scop am realizat o fișă de descriere a sitului (Anexa 6).

CAPITOLUL VII

CERCETĂRI MORFO-ANATOMICE ALE UNOR SPECII

DE BRIOFITE

În cazul unor unor specii am considerat necesar ca pe lângă datele de ordin ecologic și fitogeografic să facem și scurte descrieri morfologice.

Familia Polytrichaceae este bine reprezentată în arealul cercetat, iar determinarea genurilor familiei, cât și determinarea speciilor acestor genuri nu este posibilă fără cunoașterea morfologiei și anatomiei frunzelor care ne oferă criterii taxonomice importante.

În acest scop au fost prelucrate următoarele specii:

Oligotrichum hercynicum (Hedw.) Lam. & DC.

A fost colectat de pe pământ în pădure, pe marginea drumului (Fig. 48), de pe lemn, din zona Poienile Vâlsanului.

Prezintă frunze nebordurate, cu marginea dințată prevăzută cu dinți unicelulari sau bicelulari (Fig. 51 și 52). Secțiunea transversală prin frunză a evidențiat lamele asimilatoare rudimentare, formate dintr-un număr mic de celule de aceeași formă (Fig. 50), limitate numai la coastă (Fig. 49).

Figura 48. Oligotrichum hercynicum (Hedw.) Lam. & DC.

Oligotrichum hercynicum (Hedw.) Lam. & DC.

Figura 49. Secțiune transversală prin frunză (oc.10x, ob.10, orig.)

Figura 50. Secțiune transversală prin coastă și evidențierea lamelelor asimilatoare rudimentare (oc.10x, ob.40, orig.)

Oligotrichum hercynicum (Hedw.) Lam. & DC.

Figura 51. Margine nebordurată a frunzei cu dinți unicelulari

(oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Figura 52. Margine nebordurată a frunzei cu dinți bicelulari

(oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Polytrichastrum alpinum (Hedw.) G.L.Sm (Fig. 53) a fost colectat de pe sol și de pe piatră, din zona amonte de cabana militară.

Are frunzele cu dinți marginali puternici, multicelulari (Fig. 54) și celulele din baza frunzei alungite. (Fig. 55). Prezintă lamele asimilatoare dispuse pe latura ventrală care nu sunt limitate numai la coastă (Fig. 56).

Lamelele asimilatoare sunt formate dintr-o succesiune de trei – patru celule ovoidale, iar celula apicală este piriformă, la vîrf puternic îngroșată și prevăzută cu excrescențe compacte ale pereților celulari, care se ridică deasupra suprafeței celulelor și care modifică intens aspectul lor exterior, numite papile (Fig. 57).

Figura 53. Polytrichastrum alpinum (Hedw.) G.L.Sm

Polytrichastrum alpinum (Hedw.) G.L.Sm

Figura 54. Margine a frunzei cu dinți multicelulari

(oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Figura 55. Celule din baza frunzei (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Polytrichastrum alpinum (Hedw.) G.L.Sm

Figura 56. Secțiune transversală prin frunză și evidențierea lamelelor asimilatoare cu celule apicale piriforme (oc.10x, ob.10, zoom 4, orig.)

Figura 57. Lamele asimilatoare mărite (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm colectat de pe pământ din păduri de la Alunu, Mina Veche și Valea Lungă (Fig. 58).

Marginea frunzei este bordurată cu trei straturi de celule rotunde și prevăzută cu dinți unicelulari (Fig. 59 și 60). Celulele vaginei, la cca. 2/3 de la marginea până la nervură, alungit dreptunghiulare (Fig. 61).

Lamelele asimilatoare sunt dispuse pe toată suprafața coastei, în număr mai mic decât la specia Polytrichum juniperinum Hedw., formate din patru celule ovoidale și terminate cu o celulă apicală care nu diferă prea mult ca formă de celelalte (Fig. 62 și 63).

Secțiunea transversală prin coastă a evidențiat celule parenchimatice cu lumen mare, cu pereții subțiri, sărace în conținut plasmatic, dispuse pe un rând numite celule ghid, „cordon conductiv” format din celule însoțitoare cu pereții foarte subțiri așezate totdeauna în partea ventrală a celulelor ghid și stereide dispuse sub forma unui cordon (Fig. 64).

Secțiunea prin setă a evidențiat o epidermă stereidală formată din 1-2 straturi, scoarța formată din celule cu pereții puternic îngroșați, iar în interior un fașcicul central parenchimatic (Fig. 65 și 66).

Figura 58. Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm

Figura 59. Margine bordurată a frunzei cu dinți unicelulari

(oc.10x, ob.10, orig.)

Figura 60. Dinte unicelular mărit (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm

Figura 61. Celule din baza frunzei (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Figura 62. Secțiune transversală prin frunză și evidențierea lamelelor asimilatoare cu celule apicale ovoidale (oc.10x, ob.10, orig.)

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm

Figura 63. Lamele asimilatoare mărite (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Figura 64. Secțiune transversală prin coastă cu celule ghid (c.g.), „cordon conductiv” (c.c.) și stereide (s) (oc.10x, ob.10, orig.)

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm

Figura 65. Secțiune prin seta sporogonului (oc.10x, ob.4, orig.)

Figura 66. Secțiune prin seta sporogonului (oc.10x, ob.10, orig.),

porțiune mărită, e.s.- epidermă stereidală; sc. – scoarță

Polytrichum juniperinum Hedw. crește pe pământ la marginea pădurilor (Fig. 67), a fost colectat din Poienile Vâlsanului, Mina Veche, cascada Alunu și Valea Lungă.

Tulpina prezintă la bază o pâslă rizoidală deasă care a fost evidențiată și la baza frunzelor inferioare (Fig. 68). Frunzele au marginea prevăzută cu dinți unicelulari dispuși spre vârf sau marginea întreagă.

Latura ventrală (adaxială) a frunzei este prevăzută cu un număr mare de lamele asimilatoare (Fig. 69) formate din cinci – șapte celule ovoidale și terminate cu o celulă apicală piriformă cu pereții puternic îngroșați și netedă (Fig. 70).

Capsula sporogonului este operculată (Fig. 71), iar peristomul este format din dinți întregi și prezintă o membrană numită epifragmă (Fig. 72).

Figura 67. Polytrichum juniperinum Hedw.

Polytrichum juniperinum Hedw.

Figura 68. Pâslă rizoidală la baza frunzelor inferioare (oc.10x, ob.10, orig.)

Figura 69. Secțiune transversală prin frunză și evidențierea lamelelor asimilatoare numeroase (oc.10x, ob.10, orig.)

Polytrichum juniperinum Hedw.

Figura 70. Lamele asimilatoare mărite (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Figura 71. Opercul (oc.10x, ob.10, orig.)

Polytrichum juniperinum Hedw.

Figura 72. Porțiune de peristom format din dinți întregi

(oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Pogonatum urnigerum (Hedw.) P. Beauv este un mușchi de talie mare (Fig. 73), la care lamelele asimilatoare, în secțiune transversală, se remarcă prin celula apicală mai mare decât restul celulelor, sferică sau ovală ca formă, puternic incrasată și papiloasă (Fig. 74 și 75).

Figura 73. Pogonatum urnigerum (Hedw.) P. Beauv

Pogonatum urnigerum (Hedw.) P. Beauv.

Figura 74. Lamele asimilatoare mărite (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Figura 75. Papile ale celulelor apicale (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Blindia acuta (Hedw.) B.S.G. a fost puțin cercetată în țara noastră deoarece identificarea ei în lipsa sporogonului este destul de dificilă.

Astfel, corologia ei este relativ săracă, ea fiind menționată mai ales de briologi străini.

Crește sub formă de tufe dense verzi gălbui sau verzi măslinii, lucioase.

În Aria Protejată Valea Vâlsanului a fost identificată în mai multe eșantioane colectate din bazinul superior al râului, începând de la Alunu și amonte de Alunu, la o altitudine de 1000-1200m.

Datorită asemănărilor de habitus cu alte specii de musci din familia Dicranaceae, unii briologi includ Blindia acuta în această familie.

Analiza morfo anatomică ne-a dus la următoarele caractere: frunze erecto patente, oblic erecte uneori ușor arcuite când sunt umede (Fig. 76), puternic modificate când sunt uscate (Fig. 77), ovat lanceolate, lung subulate cu vârful obtuz, cu marginea denticulată în vârf (Fig. 78 a, b, d).

Frunze costate, coasta excurentă, ocupă toată partea subulată, în partea superioară este de trei ori mai lată decât în cea bazală (Fig. 78 c).

Celulele auriculare umflate, galben brunii, celulele bazale îngust rectangulare până la eliptice deasupra, cu pereții îngroșați, în mijloc, pe margine celule înguste (Fig. 79, 80).

Seta dreaptă, capsula ovoidă, netedă și erectă (Fig. 81, 82), cu stomate prezente (Fig. 83, 84), dinții peristomului întregi și netezi.

Particularitățile morfoanatomice ale gametofitului și sporofitului au rol taxonomic deosebit de important, toate caracterele descrise fiind diagneme care conduc la Familia Selligeriaceae.

Este posibil, ca la prima vedere, eșantioane de Blindia acuta (Hedw.) B.S.G. lipsite de sporogon să fi fost raportate ca Dicranaceae.

Blindia acuta (Hedw.)

Figura 76. Aspectul frunzelor umede Figura 77. Aspectul frunzelor uscate

Figura 78. a. Aspect general al frunzei; b. Celule ale laminei; c. Celule ale coastei în porțiunea subulată a frunzei, d. Vârful frunzei (orig.)

Blindia acuta (Hedw.)

Figura 79. Porțiune bazală a frunzei

(oc.10x, ob.10, zoom 4, orig.)

Figura 80. Celule auriculare (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

Figura 81. Aspectul general al plantei cu sporogon Figura 82. Sporogon matur mărit oc.10x, ob.10, zoom 4, orig.)

Blindia acuta (Hedw.)

Figura 83. Peretele capsulei cu celule cu pereții puternic îngroșați și stomate (s.) puține (oc.10x, ob.10, zoom 4, orig.)

Figura 84. Stomată mărită (oc.10x, ob.40, zoom 4, orig.)

CAPITOLUL VIII

CENOZE BRIOFITICE

Plantele nu cresc aproape niciodată singure în natură, ci în cele mai diverse combinații, de la unele simple, până la cele mai complexe.

Mușchii sunt asociați în cadrul formațiunilor dominate de fanerogame sau în asocieri proprii subordonate (sinuzii), adesea împreună cu lichenii.

T. Ștefureac (1977) deosebește trei etape în istoria cercetării briofitelor în România:

Briofloristica – în care au fost publicate liste de briofite, uneori cu caracteristici geografice și ecologice asupra substratului, alteori cu indicații asupra formațiilor vegetale din care au fost colectate;

Briogeografo-ecologică – în care Briofitele sunt inserate în tabele sintetice alături de plantele superioare, provenite din regiunile cercetate, așa cum cresc cele mai multe în natură, adică erau considerate componenți firești ai fitocenozei. Astfel de lucrări sunt numeroase, chiar și cele cu caracter pratologic sau silvic, publicate mai ales după cel de al doilea Război Mondial și până în prezent. În aceste lucrări sunt mentionate în special briofitele mari, ușor de identificat după habit de către neinițiați, sau acestea au fost identificate de specialiști. Briofitele sunt atașate de obicei la sfârșitul tabelului sintetic, mai rar la sintaxonii din cuprinsul tabelului.

Briocenologică – fază caracterizată de briocenoze (Briofite coabitante sau sinuzii) ridicate, nefiresc credem noi, la rang de asociații. Pornind de la definiția asociației vegetale, ca unitate fundamentală în clasificarea învelișului vegetal, constatăm că și briofitele sunt un component natural al fitocenozelor și, după părerea noastră, n-ar trebui separate ca asociații independente, ci ca briocenoze (sinuzii) care au raporturi de interdependență cu celelalte organisme și cu factorii mediului abiotic. Briocenozele dintr-o fitocenoză complexă sunt simple sinuzii sau, în unele cazuri, grupe ecologice, chiar dacă briologul german R. Marstaller a creat o întreagă industrie de brioasociații.

Cercetările briofloristice și taxonomice au premers studiilor briocenologice, dar datorită dificultăților de încadrare și ierarhizare a cenozelor muscinale, briofitele nu sunt cuprinse încă în mod satisfăcător într-un sistem cenotaxonomic integral.

Primele studii briocenologice propriu-zise, teritorial monografice, bazate pe cercetări ecologice cu delimitarea în grupe mari a briocenozelor și cu încadrarea lor cenotaxonomică au fost efectuate de Greter (1936), Waldheim (1944-1947), Demaret (1945), Krusestjerna (1945), Giacomini (1945) ș.a. (după Ștefureac, 1980).

Cercetările briocenologice din țara noastră au fost inaugurate prin lucrarea asupra Briofitelor din Codrul secular de la Slătioara din Bucovina (Ștefureac, 1941), care apare în etapa primelor realizări universale de acest gen, apoi cercetări în Valea Lotrului (Ștefureac, Popescu, Lungu, 1959), în masivele carpatice din nordul țării (Bucovina), în Carpații Meridionali (Parâng, Făgăraș, Retezat, Cibin), în diferite mlaștini turboase din țară (Lucina, Poiana Stampei, Vl. Stânii, Neagra Broștenilor – Lungu, 1971), sărăturile din Moldova (Ștefureac, 1969), păduri din Moldova, Bucovina, Transilvania, Dobrogea, zona Porților de Fier.

Concepția asociațiilor briofitice pure este concretizată la noi în teza de doctorat și lucrările realizate de Irina Goia privind briofitele din bazinul superior al Arieșului (Goia, 1997, 1998, 2001).

Paralel cu încercări de delimitare, definire și interpretare a briocenozelor și a încadrării acestora, ierarhhic și integrat, în sistemele cenotaxonomice ale variatelor formațiuni de vegetație și ținuturi geografice, există și se intensifică și astăzi, atât în literatura universală de specialitate, cât și în cea din țara noastră, concepția de studiu cenologic separat al briofitelor.

Mușchii au cucerit uscatul și îl populează cu un număr covârșitor de tipuri, fiind deosebit de interesanți prin adaptările lor la acest spațiu vital:

dezvoltarea diferitelor forme de viață adaptate la sol: tufă (Dicranum), perniță (Grimmia), covor (Plagiothecium), pâslă (Brachythecium), coadă (Leucodon), evantai (Neckera), dendroid (Climacium) – reprezentând sinuzii muscinale în accepția lui Gams (1918);

alcătuiesc formațiuni proprii formate din specii și genuri exclusiv de mușchi (ex. Sphagnaceae, Polytrichaceae, Grimmiaceae);

formează asociații de briofite în care participă și alte grupe de criptogame (licheni, ciuperci), precum și unele fanerogame, reprezentând fitocenoze mixte, complexe (de ex. formațiunile de tundră, mlaștinile turboase, tipuri silvestre), cărora mușchii, bine reprezentați cantitativ, le imprimă fizionomia caracteristică.

Traian Ștefureac (1980) propune ca asociațiile muscinale caracteristice diferitelor substraturi și habitate din variatele formațiuni de vegetație să fie încadrate în cinci mari grupe briocenotice:

acvatice;

epigeice sau terestre (tericole);

epipetrice sau de stâncării (saxicole);

epifite (corticole, arboricole);

saprolignicole (inclusiv cele epixilice), cu stadiile lor de succesiune în funcție de procesele fizice și biochimice de dezorganizare treptată a substratului organic.

Briofitele tericole și saxicole reprezintă un grup de organisme cu adaptări specifice, fiziologice și ecologice, care le fac de succes în diverse habitate terestre (Bates, 2000; Frahm, 2001). Mai multe studii au arătat că diversitatea specifică a acestor sinuzii de briofite depinde, printre alți factori, de latitudine (Cox & Larson, 1993), expunerea la soare a habitatului (Hedderson & Brassard, 1990), eterogenitatea microtopografică (Kimmerer & Driscol, 2000; Kubešová, 2000) sau vârsta succesorală a substratului (Pharo & Vitt, 2000; Hedderson, Letts & Payne, 2003).

În etajul inferior al Văii Vâlsanului, în pădurile dominate de fag, briofitele sunt reprezentate în principal de Atrichum undulatum și Polytrichastrum formosum, în timp ce în pădurile de gorun sau în cele de gorun în amestec cu fag și carpen se întâlnesc frecvent, pe suprafețe mari, populații muscinale tericole cu: Polytrichastrum formosum, Polytrichum juniperinum, Plagiomnium undulatum, Rhythidiadelphus squarrosus, Brachythecium rivulare.

Dintre speciile caracteristice de pădure am identificat în etajul superior al Văii Vâlsanului speciile Polytrichastrum formosum, Plagiomnium undulatum, Rhytidiadelphus triquetrus, Thuidium tamariscinum, Hylocomium splendens, Sanionia uncinata, Ptilium crista -castrensis, Marchantia polymorpha, Conocephalum conicum, Plagiochila porelloides, iar în habitatele umede, de la marginea pădurilor, Plagiothecium undulatum, Sphagnum quinquefarium, Cratoneurum commutatum, Bryum pseudotriquetrum.

La nivelul pădurilor, briofitele saxicole apar pe insule ale habitatului cum ar fi stânci, grohotișuri, bolovani, care pot fi considerate centre locale de diversitate (Kubešová & Chytrý, 2005). În Europa, cele mai multe studii de vegetație privind briofitele saxicole (Jurko & Peciar, 1963; Zittova –Kurkova, 1984; Halfmann, 1991; Weddeling & Hachtel, 2000; Kubešová, 2000; Nemcova, 2001), se concentrează pe descrierea de diferențiere a vegetației locale sau pe relațiile vegetație-mediu, și mai rar să se creeze modele de diversitate (Kubešová & Chytrý, 2005).

Pentru analiza diversității briofitelor saxicole, am ținut cont de numărul de specii, dar și de elementul fitogeografic (Düll, 1983, 1984, 1985), forma de creștere și „strategia de viață” (During, 1992) a fiecărei specii. Deoarece aceste grupări posedă, de obicei, relații specifice cu mediu (Frahm, 2001), ele pot oferi perspective asupra diversității, în plus față de cele oferite doar de numărul de specii.

Dintre grupările muscinale saxicole se întâlnesc frecvent:

Syntrichia ruralis, Schistidium apocarpum, Grimmia pulvinata, Pohlia elongata var. greenii, Bryum argenteum;

Bartramia halleriana, Dicranum scoparium, Ceratodon purpureus;

Hypnum cupressiforme, Plagiothecium cavifolium, Plagiothecium laetum, Brachythecium rivulare, Hylocomium splendens;

Rhytidiadelphus triquetrus, Plagiochila porelloides, Metzgeria furcata, Lejeunea cavifolia, Scapania nemorea;

Bryum pseudotriquetrum, Cratoneuron filicinum, Aneura pinguis, Tortula muralis, Brachythecium rutabulum, Amblystegium serpens, Schistidium apocarpum, Didymodon fallax;

Hypnum cupressiforme, Grimmia trichophylla, Hygrohypnum sp.;

Hygrohypnum sp., Bryum pseudotriquetrum, Barbula unguiculata, Bryum argenteum, Pohlia elongata var. greenii;

Bryum capillare, Ceratodon purpureus, Grimmia pulvinata, Grimmia trichophylla, Schistidium apocarpum, Leucodon sciuroides;

Hypnum cupressiforme, Hypnum bambergeri, Hedwigia ciliata, Dicranum scoparium.

Astfel, în ceea ce privește formele de creștere, briofitele acrocarpe de talie mică au apărut frecvent pe stânci bazice (Fig. 85, 86, 87), briofitele acrocarpe înalte au fost mai frecvente pe stânci mici, umbrite (Fig. 88), în timp ce mușchii pleurocarpi ocupă suprafețe mari pe stânci mai mari (Fig. 89).

În general, briofitele acrocarpe mici sunt pozitiv legate de situri bine iluminate, în timp ce mușchii pleurocarpi de dimensiuni mai mari sunt legați de situri din zone umbrite. Briofitele perene s-au constatat mai frecvent în situri umbrite, pe stânci mai mari și pe pantele de pe marginea râului, în timp ce speciile colonizatoare au fost mai bine reprezentate pe pietre și stânci acide izolate.

Figura 85. Comunități muscinale saxicole cu mușchi acrocarpi de talie mică (foto C. Dobrescu)

Figura 86. Comunități muscinale saxicole instalate în fisurile stâncii

(foto C. Dobrescu)

Figura 87. Comunități muscinale saxicole cu mușchi acrocarpi de talie mică (foto C. Dobrescu)

Figura 88. Comunități muscinale saxicole cu mușchi acrocarpi înalți

(foto C. Dobrescu)

Figura 89. Comunități muscinale saxicole cu mușchi pleurocarpi

(foto C. Dobrescu)

Un model similar a fost documentat de Kimmerer & Driscoll (2000), care a constatat că bogăția speciilor de briofite saxicole a fost pozitiv legată de condițiile microtopografice și de diversitatea substratului format din bolovani izolați, dar a fost independentă de dimensiunea bolovanilor.

Pe roci acoperite cu un strat subțire de sol am identificat Encalypta streptocarpa, Tortella tortuosa, Bartramia halleriana, Plagiopus oederianus, Ctenidium molluscum, Campylophyllum halleri, Lejeunea cavifolia, Blepharostoma trichophyllum și, în cantități mai mici, Plagiobryum zieri.

Pe roci, inundate periodic vegetează Brachythecium rivulare, Racomitrium sudeticum, Campylium stellatum, Cratoneuron filicinum, Schistidium sp. (Fig. 90).

Figura 90. Comunități muscinale pe roci inundate (foto C. Dobrescu)

Briocenozele epifite și cele saprolignicole reprezintă unități cenotice strict dependente de substratul lor specific, privit în ansamblul ecologic al ecosistemelor forestiere (Ștefureac, 1980).

Scoarța copacilor sprijină o floră diversă de briofite epifite, deși au devenit rare în pădurile foarte umbroase, pe suprafețele foarte acide (de exemplu, unele conifere), în conformitate cu poluarea atmosferică, și în cazul în care scoarța este escoriată de gheață pe timpul iernii sau frecată de animale. Flora epifită ajunge la cea mai mare abundență în condiții de umiditate continuă, în special la altitudine mare. Numeroase studii anterioare ale comunităților de epifite au fost revizuite de către Smith (1982). El separă epifitele în''obligatorii'' și ''facultative'', acesta din urmă, apărând, de asemenea, și în alte habitate. Arborii sprijină frecvent zone distincte ale comunităților dispuse pe verticală (Trynoski & Glime, 1982).

Ramurile tinere sprijină adesea comunități formate din taxoni cu toleranță la desicare (Orthotrichaceae, Lejeuneaceae), în timp ce partea inferioară a trunchiului poate deveni complet învăluită de un covor de mușchi mai sensibili la deshidratare (Brachytheciaceae și Hypnaceae).

Factorii care influențează compoziția comunităților de epifite sunt longevitatea arborelui, rata de reînnoire a scoarței, capacitatea de reținere a apei de către scoarță, aciditatea și conținutul de nutrienți al acesteia. Durata de viață a unui arbore devine importantă dacă îl comparăm cu o insulă care achiziționează în mod progresiv o floră. Acest concept a fost discutat mai ales în contextul de conservare a pădurilor seculare (Rose 1992). Arborii cu capacitate ridicată de exfoliere a scoarței sunt capabili să sprijine stabilirea rapidă a comunităților de briofite colonizatoare și cu durată scurtă de viață. Printre copacii cu proprietăți fizice similare, aciditatea scoarței capătă o importanță majoră în determinarea compoziției muscinale (Bates, 1992).

Cenozele muscinale epifite observate pe teren au un caracter unitar și mai mult sau mai puțin omogen, fiind reprezentate de un număr mic de specii cum ar fi: Dicranum montanum, Isothecium alopecuroides, Hypnum cupressiforme.

După căderea arborilor, aceștia trec printr-o serie de modificări fizice, cum ar fi pierderea scoarței și înmuierea lemnului, iar o serie de briofite, ocupă adesea astfel de substraturi, într-o succesiune de patru etape, astfel: (1) epifite facultative care au căzut o dată cu arborele; (2) specii epixilice timpurii (Lophozia sp., Sanionia uncinata împreună cu lichenul Cladonia) care colonizează imediat după căderea arborelui; (3) specii epixilice târzii (Lepidozia, Brachythecium, Dicranum scoparium, Plagiothecium) colonizează până ce degradarea este avansată; (4) specii tericole (Hylocomium splendens, Pleurozium schreberi, Ptilidium crista – castrensis) colonizează când arborele devine aproape imperceptibil (Goffinet, Shaw, 2009).

În briocenozele saprolignicole localizate pe trunchiuri putrede s-au întâlnit următoarele specii: Herzogiella seligeri, Plagiothecium cavifolium, Dicranum scoparium, Dicranodontium denudatum, Lepidozia reptans, Hypnum cupressiforme și s-a observat un caracter heterogen în ceea ce privește componența și structura, în raport cu stadiile succesionale determinate de gradul de macerare a substratului ca urmare a proceselor microbiologice (Ștefureac, 1980).

Aspecte ale sinuziilor saprolignicole în diferite stadii succesionale sunt prezentate în figurile 91, 92, 93.

Figura 91. Comunități muscinale pe un arbore abia căzut

(foto C. Dobrescu)

Figura 92. Comunități muscinale pe un arbore aflat într-un stadiu mediu de descompunere (foto C. Dobrescu)

Figura 93. Comunități muscinale pe un arbore aflat într-un stadiu avansat de descompunere (foto C. Dobrescu)

Printre briocenozele saprolignicole se întâlnesc frecvent specii care sunt în același timp și saxicole, turficole sau silicicole.De asemenea, se pot dezvolta specii tericole deoarece în condiții de ploi torențiale, apa aduce particule de sol pe resturile vegetale rezultate în urma tăierii arborilor.

Dată fiind acumularea de date în acest domeniu, cercetările cenologice asupra briofitelor s-au intensificat și diferențiat în două direcții: una de briocenologie, care constă aproape exclusiv în delimitarea și încadrarea asociațiilor muscinale pure și alta în care sinuziile de mușchi, ca și alte grupe de criptogame și fanerogame, sunt integrate în studii cu caracter complex fitosociologic.

Unele dintre specii constituie, prin abundența și frecvența lor, populații muscinale remarcabile, mai ales în anumite biotopuri în care factorii ecologici determinanți le asigură dezvoltarea (Anexa 7).

Cele mai multe studii de diversitatea speciilor se concentrează pe bogăția acestora, care este doar una din multiplele fațete ale diversității.

CAPITOLUL IX

IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA BRIOFITELOR. MĂSURI PROTECTIVE PENTRU PĂSTRAREA BRIOFITELOR

Ceea ce adaptarea naturală a realizat în zeci de milioane de ani – legăturile intime și complexe dintre organisme și locul lor de trai, a fost distrus brusc prin acțiunea oamenilor. Natura, ce-i drept, se modifică continuu, iar speciile se adaptează permanent la noi condiții de viață.

Ecosistemele bazinului râului Vâlsan au fost puternic dereglate de-a lungul timpului, sub aspect hidrologic, geomorfologic și biocenotic datorită modificărilor induse în regimul natural prin factorul antropic (construirea lacurilor de acumulare de pe Vâlsan și afluentul său Dobroneagu, excavarea unei mine în imediata vecinătate a râului, modul de folosire a terenurilor din zona cercetată).

Amenințările directe asupra briofitelor constau în supraexploatarea unor specii de mușchi cu importanță economică deosebită (Church et al., 2001), așa cum am arătat deja în cazul genului Sphagnum.

Prelevarea de eșantioane în scopuri științifice este de obicei foarte selectivă și rareori constituie o amenințare reală pentru supraviețuirea speciilor.

Amenințările indirecte cum ar fi distrugerea habitatelor, degradarea lor, fragmentarea distribuției comunităților de briofite sunt guvernate de procesele demografice și factorii ecologici locali, cum ar fi modificarea habitatului și a excluziunii competitive, care promovează extincția (Ricklefs, 1987).

Modificarea habitatului afectează populațiile pe termen scurt, prin scăderea populației locale sau dispariție, și pe termen lung, prin fragmentarea habitatului.

Într-un peisaj fragmentat, cu populații din ce în ce mai mici și izolate una de alta, acestea sunt predispuse la amplificarea efectelor survenite în urma acțiunilor antropice sau a catastrofelor naturale (Goffinet & Shaw, 2009).

În ceea ce privește modul de utilizare a terenurilor din Bazinul Râului Vâlsan (Fig. 94), s-au constatat următoarele caracteristici:

În secolul al XVIII-lea predominau suprafețele împădurite, mai ales pe interfluviul Argeș – Vâlsan, în mare parte Depresiunea Brădetu nu era împădurită, la marginea pădurii existau suprafețe cu tufărișuri și așezările erau puțin numeroase și de mici dimensiuni.

Secolul al XIX-lea s-a caracterizat prin următoarele: pădurile lipseau în depresiunile Brădetu și Valea lui Maș, mari suprafețe erau ocupate de pășuni și fânețe, livezile ocupau areale dispersate și de foarte mici dimensiuni, localizate în cadrul pășunilor și fânețelor, suprafețele arabile se asociau cu vetrele satelor, izolat existând și în afara acestora, ca de exemplu la Vâlsănești și în sudul bazinului subcarpatic, la Costești-Vâlsan și Stroești iar așezările au început să ocupe suprafețe mai extinse, comparativ cu secolul al XVIII-lea.

La începutul secolului XX suprafețele ocupate cu păduri au devenit din ce în ce mai mici și mai fragmentate, pășunile și fânețele predominau în jumătatea nordică și în partea central-sudică, livezile ocupau în continuare suprafețe foarte mici, fiind risipite în cadrul pășunilor și fânețelor și terenul arabil se extindea în lunca Vâlsanului, între Mușătești, Costești-Vâlsan și Stroești.

Mijlocul secolului XX: suprafețele ocupate de păduri s-au redus sensibil comparativ cu perioada de început de secol, continuau să predomine pășunile și fânețele, s-au extins foarte mult spațiile ocupate de livezi (în detrimentul pășunilor și fânețelor) în timp ce construcțiile ocupau suprafețe mai mari în comparație cu începutul secolului.

Figura 94. Utilizarea terenurilor în bazinul subcarpatic al Râului Vâlsan. 1. Păduri, inclusiv păduri tinere și rariști; 2. Tufărișuri compacte, păduri tăiate cu lăstăriș; 3. Pășuni și fânețe, inclusiv pășuni împădurite; 4. Livezi; 5. Complex de terenuri arabile, pășuni, fânețe, pomi fructiferi; 6. Suprafețe cu construcții; 7. Limita bazinului hidrografic; 8. Limita spațiului subcarpatic; 9. Rețea hidrografică principală; 10. Lacuri

(după Osaci-Costache, 2004)

Spre sfârșitul secolului XX pădurile se mai mențineau pe dealurile înalte, în special pe Dealul Chiciura, livezile ocupau areale compacte, în detrimentul pășunilor și fânețelor, care nu mai erau dominante, construcțiile ocupau suprafețe mult mai mari față de perioadele anterioare în timp ce terenul arabil se regăsea în areale de mari dimensiuni în lunca și pe terasele Vâlsanului, la sud de satul Mușătești.

Din analiza și compararea hărților menționate, la sfârșitul secolului al XVIII-lea Depresiunile Brăduleț și Valea lui Maș, la care se adaugă un culoar pe traseul Robaia – Valea Iașului (ultimul în bazinul Argeșului) erau lipsite de păduri, așa cum reiese din Harta lui Specht (1790). Restul spațiului era împădurit, dar aceste păduri s-au redus treptat. Cele mai mari suprafețe au fost defrișate între sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XX. Pe locul acestor păduri s-au „instalat” la început pășuni și fânețe (într-o zonă tradițională de creștere a animalelor), care au fost apoi înlocuite (după 1950) de livezi. Ulterior, în secolul al XX-lea amploarea despăduririlor a fost incomparabil mai redusă, defrișările realizându-se mai ales la marginea pădurii (pe suprafețe restrânse) și în foarte mică măsură în interiorul ei.

Totodată, au fost efectuate și importante reîmpăduriri, de multe ori cu alte specii decât cele inițiale. Între 1900 și 1980 cele mai mari spații reîmpădurite au fost pe locul pădurilor ce aparțineau statului în secolul al XIX-lea.

Între anii 1900 și 1980 despăduririle cele mai importante au afectat pădurile particularilor (în depresiunea Brăduleț și jumătatea nordică a interfluviului Vâlsan – Râul Doamnei). Acestea au fost urmate, ca amploare, de către defrișările din pădurile statului.

Suprafețele ocupate de tufărișuri la sfârșitul secolului al XVIII-lea au evoluat treptat spre pășuni sau fânețe.

Se constată o corelație între localizarea solurilor trunchiate sau desfundate utilizate agricol în prezent și suprafețele care au fost despădurite între sfârșitul secolului al XVIIIlea și începutul secolului XX.

Aceste areale ocupă în prezent aproape întreaga jumătate nordică a interfluviului Vâlsan – Râul Doamnei și mari suprafețe pe interfluviul Vâlsan-Argeș. În depresiunea Brăduleț corelația este evidentă între solurile trunchiate sau desfundate și suprafețele lipsite de protecție forestieră chiar din secolul al XVIII-lea.

Între 1864 și 1900 a crescut suprafața ocupată de livezi, datorită avantajelor oferite de cultura pomilor fructiferi (aceste livezi au ocupat mai ales locul pășunilor și fânețelor), iar între 1960 și 1970 livezile s-au extins ca urmare a înființării plantațiilor intensive, în care predominau prunul și mărul.

În ultimele trei secole o mare parte a terenului arabil s-a menținut ca localizare (vetrele satelor, lunci și terase, versanți cu pante domoale). Extinderea terenului arabil s-a făcut mai ales în dauna pășunilor și fânețelor, nu a pădurilor.

Între 1900 și 1980 a fost dominantă transformarea pășunilor sau fânețelor în livezi (mai ales în jumătatea sudică a interfluviului Argeș-Vâlsan, pe versanții văii Vâlsanului și în culoarul care era despădurit la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe aliniamentul Curtea de Argeș – Valea Iașului – Mușătești – Domnești) (Osaci-Costache, 2007).

În urma acestor intevenții apare necesitatea unor studii mai aprofundate privind evoluția vegetației în pășuni, succesiunea vegetației în pădurile exploatate și relațiile existente între diversele componente ale ecosistemelor și a factorilor care pot crea dezechilibre ecologice în zonă.

În ultimii patruzeci de ani s-au extins mult suprafețele cu alte utilizări, cum ar fi: suprafețele construite (de exemplu satul Brăduleț s-a extins pe foste pășuni; satul Mușătești pe terenuri arabile, pășuni și fânețe), suprafețele ocupate de drumuri.

La nivel local, despădurirea, atât pentru agricultură cât și pentru producția de lemn, reprezintă unul din motivele cele mai serioase de îngrijorare.

Astfel de habitate, care au fost o dată continui, au devenit din ce în ce mai fragmentate, acest proces de fragmentare fiind unul dintre principalele aspecte referitoare la conservare (Vanderpoorten & Goffinet, 2009).

Printre factorii cei mai importanți incriminați de dispariția lui “Romanichthys valsanicola” în râurile Argeș, Râului Doamnei și parțial în Vâlsan, dar și de afectarea florei și vegetației de briofite și fanerofite din zonă, se referă la lucrările hidrotehnice care au afectat albia.

În anul 1967, a început construirea celui mai mare baraj din România la acea dată, cu scopul formării unui imens lac de acumulare (cu un volum de 407.000 m3) – lacul Vidraru. În anul următor, Vâlsanul a suferit modificări importante prin construirea, amonte de Chei și de confluența cu Dobroneagu, a unui lac de acumulare a cărui apă este dirijată în Lacul Vidraru, precum și a unei hidrocentrale cu putere instalată de 5 MW. Bazinul este construit în arc, înalt de 24 m (Fig. 95), lacul având o suprafață de 3,5 ha, acumulând o cantitate de 174000 m3 de apă. Captarea spre Lacul Vidraru afectează o suprafață bazinală de 83,3 km3, aici fiind dirijate și apele afluentului Dobroneagu.

Figura 95. Amenajarea hidrotehnică Vâlsan

Trebuie menționat că pentru construirea barajului Vidraru, în prealabil s-a curățat albia Argeșului, s-au îndepărtat pietrișul și vegetația și s-au defrișat parțial terenurile împădurite din apropierea lucrării.

După 1980, situația s-a agravat datorită faptului că lacul de baraj, colmatat între timp, a fost spălat, astfel, tot mâlul acumulat de-a lungul anilor a invadat Vâlsanul, acoperind nisipul, pietrele și malurile pe o lungime de aproximativ 15 kilometri.

Pe de altă parte, a fost inițiată o exploatare minieră în Cheile Vâlsanului care ulterior a fost abandonată, dovedindu-se nerentabilă (Fig. 96). Exista însă temerea că fosta mină ar fi fost utilizată pentru extragerea de elemente radioactive, iar sterilul, depozitat pe malul râului (parțial căzut în apă) ar fi radioactiv. Măsurarea radioactivității, efectuată de Dr. I. Chiosilă, cel mai bun specialist din țară, a dovedit că temerea este neîntemeiată. S-a analizat apa din râu și dintr-un pârâiaș afluent, care străbate depozitul de steril, nisipul din albia râului, depozitul de steril, sol de lângă mină, mușchi, licheni și ferigi de lângă mină și s-a constatat că radioactivitatea apei este sub limita admisă pentru apa potabilă; radionucleizii naturali prezentând valori normale pentru România. Singurul radionucleoid artificial, 137 Cs, prezent în sol și în licheni este prezent în toată zona sub-carpatică fapt datorat contaminării radioactive în urma exploziei de la Cernobâl (Realizări în proiectul no. Life Nat- 99/ro 006429 survival of Romanichthys valsanicola).

În prezent, râul Vâlsan este supravegheat în permanență; se stabilesc periodic “fișe de sănătate”, mai ales pentru zona lui Romanichthys.

Incontestabil, poluarea există și are efecte grave, dar nu trebuie uitat că modificarea și alterarea habitatelor deține un rol cel puțin la fel de important în dispariția speciilor.

În Bazinul Râului Vâlsan nu există surse de poluare industrială.

Gunoaiele din albia Vâlsanului sunt îndepărtate. Tăierile au fost sistate, în apropierea râului, pentru ca materialul lemnos să nu fie o sursă de poluare.

Figura 96. Mina Veche

Acțiunea conjugată a factorilor amintiți, ale căror efecte au crescut de la inaugurarea lucrărilor hidrotehnice și s-au intensificat cu exploatările forestiere și construcția căilor de acces, creșterea continuă a necesarului materialelor de construcții oferit de păduri și de patul albiei râului (bolovani, pietre, nisip) a determinat modificări profunde în structura și dinamica biocenozelor din bazinul râului Vâlsan, ceea ce a dus la periclitarea existenței unor specii.

Pe teritoriul ariei protejate, cele mai întâlnite activități turistice sunt legate de drumeții și ascensiuni montane precum și de activități specifice de camping. În momentul de față nu există campinguri autorizate, camparea făcându-se la întâmplare, preocupările pentru un turism ecologic în zonă fiind într-o fază incipientă.

Turismul constituie o amenințare importantă prin cantitățile mari de deșeuri menajere și chiar toxice care duc la poluarea solului, apei și la poluarea estetică (Anexa 8.a).

Camparea în locuri neorganizate duce la crearea de vetre de foc care afectează serios briofitele tericole.

Turiștii care circulă pe trasee nemarcate și în zone nepermise cauzează deteriorarea unor habitate prin deplasarea grohotișurilor și distrugerea vegetației destul de fragilă în aceste zone.

Vulnerabilitatea Văii Vâlsanului vine și din alte activități antropice care se desfășoară în zonă, cum ar fi pășunatul, existența exploatărilor forestiere și modul de depozitare al rumegușului sau activități de pescuit și vânătoare (Anexa 8.b, c).

Starea de conservare a pășunilor este în continuă înrăutățire și dacă nu se iau măsuri de management adecvate se poate ajunge la degradarea totală a covorului vegetal și la apariția unui fenomen puternic de eroziune a solului. Reducerea drastică a biodiversității pășunilor, a speciilor furajere din pajiști face ca vitele flămânde să pătrundă în pădure și chiar pe stâncării distrugând speciile de plante existente.

Fânețele se găsesc într-o stare de conservare bună, aici practicându-se un cosit tradițional, care se efectuează pe porțiuni mici, începând cu luna iunie și continuându-se până în august, după fructificarea speciilor de plante protejate. Acest mod de cosire târzie permite plantelor să fructifice și să-și disemineze semințele pe fâneață.

Pe perioada cercetării noastre, în anii 2005-2006, schimbările climatice au reprezentat un factor perturbator important în ceea ce privește flora și vegetația muscinală a pădurilor din Aria Protejată Valea Vâlsanului. Cantitățile însemnate de precipitații, viiturile și torenții creați au dus la distrugerea vegetației unor versanți întregi (Fig. 97, 98), iar trunchiurile de copaci căzute au ajuns în apa râului, iar malurile au fost erodate (Vlăduțu, Dobrescu, Bratu, 2005, 2006) (Anexa 9).

Figura 97. Aspect din Aria Protejată Valea Vâlsanului, după viiturile din anul 2005 (foto C. Dobrescu)

Figura 98. Aspect din Aria Protejată Valea Vâlsanului, după viiturile din anul 2006 (foto C. Dobrescu)

Briofitele se caracterizează printr-un profund caracter adaptativ morfoanatomic, funcțional, biochimic și genetic ce poate fi urmărit în dezvoltarea lor evolutiv progresivă, proces determinat ecologic, fitoistoric și geografic de variatele condiții ale mediului de viață în care se dezvoltă.

Astfel, brioflora, deși afectată, dispune de o capacitate mare de refacere, în comparație cu fauna piscicolă. La numai 1-2 ani de la aceste evenimente, cenozele saprolignicole de gradul I se instalaseră pe trunchiurile căzute (Fig.99).

Figura 99. Aspect privind refacerea briocenozelor din Aria Protejată Valea Vâlsanului, după viituri (foto C. Dobrescu, 2007)

Conservarea biodiversității este o știință multidisciplinară destul de nouă, care s-a dezvoltat pentru a face față crizei cu care se confruntă diversitatea biologică la nivel mondial (Primack, 1993).

Conform unei statistici, criptogamele au apărut în aproximativ 4% din articolele publicate între anii 2000 și 2005, în revistele de conservare. Situația este în schimbare, existând în prezent o creștere a conștientizării necesității de a include criptogamele, în general, și briofitele în special, în programele de conservare (Hylander & Jonsson, 2007).

Deși briofitele sunt rareori elementele cele mai evidente în peisaj, ele joacă un important rol ecologic în ceea ce privește echilibrul de apă, controlul eroziunii, sau bugetul de azot, sau pur și simplu prin furnizarea de habitate pentru alte organisme (Longton, 1992). În plus, la nivel local, bogăția briofitelor este comparabilă sau chiar mai mare decât a angiospermelor.

Având în vedere imposibilitatea de documentare cu adevărat asupra modelelor biodiversității la nivel mondial, criteriile de conservare sunt în mare parte bazate pe taxoni emblematici. Pentru briofite, în special, conservarea este în principal incidentală și are loc prin conservarea habitatelor din alte motive (Cleavitt, 2005). Multe habitate, cum ar fi aflorimente, piscuri, cariere vechi, cascade, etc. afișează adesea o foarte bogată briofloră, în timp ce interesul lor pentru plantele superioare este extrem de limitat.

Primul pas în instituirea unor măsuri protective pentru briofite este realizarea de conspecte floristice.

În cazul briofitelor rare trebuie luate măsuri în ceea ce privește colectarea lor. Pentru determinare, ar trebui să fie colectat numărul minim necesar, nu să se scoată un specimen întreg. Dacă este singurul într-un anumit site, o fotografie poate fi o alternativă foarte satisfăcătoare deoarece ea păstrează culoarea originală a plantelor în cauză și poate ilustra, de asemenea, caracteristicile habitatului (Smith, 2004 după Edwards, J. Bryol. 16:443-84, 1991).

Este recomandat să: (i) ne asigurăm că materialul nu este deja disponibil în herbar sau alte colecții instituționale; (ii) locul unde se găsesc conservate exemplarele colectate să fie cunoscut, iar acestea să fie puse la dispoziția altor cercetători, limitând astfel nevoia de colecții ulterioare; (iii) să prezinte copii ale rapoartelor și publicațiilor privind aceste specii în timp util; (iv) să se evite a face publice informațiile geografice exacte ale locațiilor reale (Vanderpoorten & Goffinet, 2009).

Dată fiind importanța ecologică deosebită a Bazinului Râului Vâlsan zona are valențe eco-protective și necesită realizarea reconstrucției ecologice.

Gospodărirea în regim silvic a pădurilor de pe suprafața rezervației a fost poate singura acțiune reală de protecție care a dus la menținerea unor însemnate suprafețe de păduri naturale. Amenajamentele silvice elaborate în trecut au ținut cont de valoarea ecologică deosebită și de biodiversitatea ridicată din zonă și au inclus o mare parte din arborete în grupa I funcțională. Acestea au fost excluse de la tăieri și au beneficiat doar de lucrări de conservare.

Din grupa I funcțională, în Aria Protejată Valea Vâlsanului s-au identificat următoarele categorii de păduri:

Păduri situate în perimetrele de protecție a surselor de apă minerală, potabilă și industrială aflate în exploatare sau aprobate, delimitate pe baza studiilor de specialitate;

Păduri de pe versanții direcți ai lacurilor de acumulare Vâlsan și Dobroneagu;

Păduri de pe versanții râurilor și pâraielor din zona montană și colinară care alimentează lacurile de acumulare, situate la 15-30 Km în amonte de limita acumulării;

Pădurile situate pe stâncării, pe grohotișuri, pe terenuri cu eroziune în adâncime, pe terenuri cu înclinare mai mare de 35°;

Benzile de pădure din jurul golurilor alpine constituite cu ocazia lucrărilor de amenajare a pădurilor în funcție de panta și natura terenului, precum și de starea de vegetație a pădurilor respective (Oticu, Jepi, Valea Lungă, Zănoguța, Dobroneagu).

Plantații forestiere executate pe terenuri degradate;

Păduri situate pe terenuri alunecătoare;

Păduri situate pe terenuri cu substraturi litologice foarte vulnerabile la eroziuni și alunecări;

Pădurile situate la mare altitudine în condiții foarte grele de regenerare;

Păduri din jurul stațiunilor balneoclimaterice Brădet;

Păduri destinate cercetării științifice (rezervația naturală Zoruleasa – Mușătești);

Păduri stabilite ca rezervații pentru producerea de semințe forestiere și conservării genofondului forestier, neincluse în rezervații constituite potrivit “Legii privind protecția mediului înconjurător”.

În prezent, prin planul de management al zonei s-au stabilit unele obiective social-economice și ecologice și servicii de realizat, prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1.

Ținând cont de faptul că cea mai mare diversitate a speciilor de briofite și cormofite din Bazinul Râului Vâlsan se regăsește la nivelul pădurilor, în vederea gospodăriri diferențiate a fondului forestier din bazinul râului Vâlsan, pentru realizarea obiectivelor social economice și îndeplinirii funcțiilor atribuite, arboretele au fost grupate în următoarele subunități de gospodărire:

– S.U.P. ,,A" – codru regulat sortimente obișnuite (11853,2 ha) care cuprinde arboretele pentru care s-a reglementat procesul de producție lemnoasă;

– S.U.P. ,,M" – păduri supuse regimului de conservare deosebită (2867,8 ha). În aceste arborete s-au prevăzut a se executa lucrări de
conservare, tăieri de igienă sau lucrări de îngrijire;

– S.U.P. ,,K" – rezervații de semințe (75,9 ha). S-au inclus în această subunitate arboretele destinate să producă semințe selecționate de cea mai bună calitate, cu însușiri genetice deosebite. Aceste arborete urmează un regim special de îngrijire și conducere;

– S.U.P,,E" – rezervații pentru ocrotirea integrală a naturii potrivit Legii protecției mediuluin (238,2 ha). În această subunitate s-au inclus arboretele situate în cadrul rezervației naturale Zoruleasa;

– S.U.P. ,,O" – arborete care urmează să fie scoase din fondul forestier (719,9 ha). Această suprafață este validată dar nepusă în posesie. Pentru aceste arborete s-au prevăzut numai tăieri de igienă (Norme tehnice pentru îngrijirea și amenajarea arboretelor, Norme tehnice privind alegerea și aplicarea tratamentelor, Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor).

Briofitele au fost introduse cu succes în sistemul UICN de protecție juridică a speciilor amenințate și a habitatului lor, care deși este deocamdată limitată, atrage atenția din ce în ce mai multe țări implicate.

Amenințările și mecanismele care fac briofitele vulnerabile sunt din ce în ce mai bine cunoscute, chiar dacă sunt necesare experimente de cercetare suplimentare pentru a înțelege mai bine cauzele rarității speciilor.

Tot mai multe instrumente practice devin disponibile pentru a proiecta și a gestiona rețele de arii de conservare pentru briofite și noi metode promițătoare de conservare „ex situ” sunt dezvoltate. Provocările viitoare includ necesitatea de a efectua studii pe termen lung pentru a identifica cauzele declinului multor specii.

CONCLUZII

Briofitele sunt o parte componentă deosebită a invelișului vegetal (fitosferei) care trebuie cercetate și protejate.

Lucrarea este rodul studiilor efectuate pe teren între anii 2002 – 2009 și în egală măsură, a documentării în biblioteci și a muncii depuse în laboratorul de botanică al Universității din Pitești. Astfel, am alcătuit primul conspect briofloristic al Ariei Protejate Valea Vâlsanului.

Utilizând metodele consacrate în cercetările de floră, pe baza observațiilor personale am identificat 130 de taxoni de briofite, care din punct de vedere taxonomic aparțin la 81 de genuri, încadrate în 42 de familii, bine reprezentate fiind familiile: Brachytheciaceae, Hypnaceae, Pottiaceae, Sphagnaceae, Polytrichaceae, Amblystegiaceae și Bryaceae.

Deși numărul taxonilor nu este prea mare în raport cu suprafața cercetată, unele dintre specii constituie, prin abundența și frecvența lor, populații muscinale remarcabile, mai ales în anumite biotopuri în care factorii ecologici determinanți le asigură dezvoltarea, cum sunt suprafețele în diferite stadii de înmlăștinare, locurile din jurul unor izvoare, formațiunile forestiere de pe versanți mai abrupți.

Condițiile fizico – geografice, mai ales repartiția precipitațiilor, umiditatea atmosferică și diversitatea vegetației edificată de cormofite, favorizează dezvoltarea briofitelor, ele imprimând aspectul caracteristic al multor fitocenoze și preferând biotopuri cu o umiditate ridicată și atmosferă curată.

Climatul se constituie ca factor limitativ pentru vegetația forestieră în zonele înalte, unde gerurile, viteza și frecvența vânturilor creează condiții neprielnice vegetației, precum și în zonele cu pantă mare unde grosimea redusă a solului duce la înmagazinarea unor cantitați reduse de substanțe minerale și apă accesibilă, unde, însă se dezvoltă populații muscinale importante.

Analiza cerințelor speciilor față de principalii factori ecologici pune în evidență caracteristici specifice regiunii studiate și permite formarea unei imagini de ansamblu asupra raportului dintre briofite și particularitățile substratului.

O analiză a distribuției briofitelor în teritoriul cercetat evidențiază o mai mare diversitate în bazinul superior al Vâlsanului care beneficiază de un regim pluviometric bogat și suportă o influență antropică mai scăzută.

Au fost realizate hărți originale privind corologia speciilor foarte rare, rare și sporadice care au fost colectate din Aria Protejată Valea Vâlsanului.

Briofitele se caracterizează printr-un profund caracter adaptativ morfoanatomic, funcțional, biochimic și genetic ce poate fi urmărit în dezvoltarea lor evolutiv progresivă, proces determinat ecologic, fitoistoric și geografic de variatele condiții ale mediului de viață în care se dezvoltă.

Cercetarea noastră se înscrie ca unul din cele mai importante obiective ale Ariei Protejate Valea Vâlsanului care vizează conservarea biodiversității ecosistemelor și menținerea trăsăturilor caracteristice ale peisajului natural. În același timp, reprezintă un punct de plecare în inventarierea florei și faunei, elaborarea de hărți ale speciilor și habitatelor rare, endemice și periclitate care să se finalizeze cu întocmirea unei Liste Roșii pentru Rezervația Vâlsan.

Dat fiind faptul că asupra teritoriului cercetat cunoștințele briologice sunt inexistente, lucrarea constituie o substanțială contribuție briologică (de interes floristic, taxonomic, corologic) privind Valea Vâlsanului și partea sudică a munților Făgăraș.

Teza de doctorat, prin problematica abordată, respectiv studiul brioflorei, se vrea a fi o completare a cercetărilor asupra unei zone foarte cunoscută dar extrem de puțin studiată din punct de vedere botanic.

Prin prezența în Râul Vâlsan a endemitului Romanichthys valsanicola, zona cercetată are valențe eco-protective, motiv pentru care realizarea reconstrucției ecologice a zonei în vederea conservării speciei Romanichthys valsanicola este necesară. Se creează, în acest fel, premizele pentru condiții favorabile și pentru alte specii de plante și animale, iar printre speciile beneficiare ale acestui climat eco-protectiv vor fi, fără îndoială, și briofitele.

Aria Protejată Valea Vâlsanului (APVV) a fost înființată în 1994, cu statut de rezervație naturală, pentru conservarea aspretelui, a speciilor de floră valoroase, a unor habitate forestiere și a peisajului, dar și pentru promovarea și încurajarea turismului ecologic, pentru conștientizarea și educarea publicului în spiritul protejării naturii și a valorilor sale.

Unul din factorii cu efecte negative asupra diversității biologice, în general, dar și a briofitelor, în special, în zona cercetată este tăierea pădurilor, începută cu secole în urmă, dar care continuă în prezent cu intensități mult crescute.

În urma acestor intevenții apare necesitatea unor studii mai aprofundate privind evoluția vegetației în pășuni, succesiunea vegetației în pădurile exploatate și relațiile existente între diversele componente ale ecosistemelor și a factorilor care pot crea dezechilibre ecologice în zonă.

Construirea de baraje mari (Vidraru, Vâlsan, Dobroneagu) a avut, de asemenea, un impact negativ asupra diversității brioflorei. Aceasta a dus la schimbări drastice în microclimatul din regiunile respective și distrugerea habitatelor de mușchi.

Speciile din genul Sphagnum nu fac parte din listele roșii dar, având în vedere că Sphagnum este elementul de bază al turbăriilor și mlaștinilor oligotrofe, unde se găsesc specii vegetale protejate prin lege, este, deci, de necontestat nevoia protejării și a acestui gen.

În zona cercetată nu au fost făcute până în prezent sugestii pentru arii protejate în legătură cu flora și vegetația briofitelor. Lacul cu Ochiu, prin speciile de Sphagnum existente și prin prezența altor specii vegetale interesante, reprezintă un punct de interes al zonei cercetate care merită atenție în vederea propunerii de clasificare ca arie protejată la nivel local.

Zona include o largă paletă de valori naturale, culturale și istorice, iar măsurile ecoprotective trebuie să integreze interesele de conservare a biodiversității cu cele de dezvoltare socio-economică ale comunităților locale din zonă, ținând cont totodată de trăsăturile tradiționale, culturale și spirituale specifice zonei.

BIBLIOGRAFIE

ALEXIU V., 2004. Protected areas in Argeș District, Drobeta Turnu Severin, Seria Științele Naturii, XIV:199-203.

ALEXIU V., 2008. Cormoflora Județului Argeș, Editura Ceres, București, 323p.

BARTH J., 1883. Eine botanische Excursion ins Hatszerthal, dann in die beiden Schielthaler und auf das Pareng – oder Paringul – Gebirge, Verh. Mitt. Siebenb. Ver. f. Nat. Herman, 33:1-10.

BART J., 1905. Die flora der Harghita, Maghiar Bot., IV:8-18.

BAUMGARTEN J.C.G., 1846. Enumeratio stirpium magno Transsylvaniae Principatui, Sibiu, pp. 1-236.

BATES J. W., 1992. Influence of chemical and physical factors on Quercus and Fraxinus epiphytes at Loch Sunart, western Scotland: a multivariate analysis, Journal of Ecology, 80:163–179.

BATES J. W., 2000. Mineral nutrition, substratum ecology, and pollution. In: Shaw A.J., Goffinet B., eds. Bryophyte biology, Cambridge: Cambridge University Press, pp. 248–311.

BĂNĂRSCU P., 1975. Ihtiofauna Argeșului superior și a Vâlsanului și problemele ocrotirii ei, Ocrot. nat., 1:43- 52.

BELDIE Al. C., 1984. Rarități și endemisme floristice în județul Argeș, Comunicare la A 13 – a Sesiune Științifică de Vară a Societății Cultural – Științifice „Stroești – Argeș”, 28 iulie. În Dare de Seamă, Proces Verbal nr. 13, 28 – 29 iulie, pp. 4 și 5.

BREIDLER J., 1890a. Beitrag zur Mossflora der Bukowina und Siebenbürgens, Österreichishe Botanische Zeitschrift, Viena, 40(4):148-152.

BREIDLER J., 1890b. Beitrag zur Mossflora der Bukowina und Siebenbürgens, Österreichishe Botanische Zeitschrift, Viena, 40(5):191-195.

BOROS Á., 1951. Der Flora von Ungarn und der Karpaten, Acta Biol. Acad. Sci. Hung., 2(1-3):369-409.

BOROS Á., 1964. Bryophyta – Mohák; în SOÓ R., A magyar florá és vegetatio rendszertani – növényfödrajzi kézikónyve I, Edit. Akadémiai Kiadó, Budapest.

BOROS Á., 1968. Bryogeographie und Bryoflora Ungarns, Edit. Akadémiai Kiadó, Budapest, 466p.

BOROS Á. & VAJDA L., 1967. Bryologische Beiträge zur Kenntnis der Flora Transsilvaniens, Rev. Bryol. Lichén., 35:216- 253.

BOROS Á. & VAJDA L., 1969. Bryoflora Carpathorum Septentrionali – Orientaliorum, Rev. Bryol. Et Lichén., 36:397-450.

BORZA AL., 1934. Studii fitosociologice în Munții Retezatului, Buletinul Grădinii Botanice și al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj, 14(1-2):1-84.

BORZA AL., 1959. Flora și vegetația Văii Sebeșului, Editura Academiei, București, 327p.

BRÂNDZĂ D., 1879-1883. Prodromul Florei Române sau Enumerația plantelor până astă-și cunoscute în Moldova și Valachia, I-LXXXIV, 568p.

CHIRIȚĂ D. C., PĂUNESCU C., TEACI D., 1967. Solurile României, Editura Agro–Silvică, București, pp. 166–168.

CHURCH J.M., HODGETTS N.G., PRESTON C.D., STEWART, N.F., 2001. British Red Data Books. 2. Mosses and Liverworts, Peterborough: Joint Nature Conservation Committee.

CLEAVITT, N., 2005. Patterns, hypotheses and processes in the biology of rare bryophytes, Bryologist, 108:554–566.

COLECTIV, 1966. Flora și vegetația „Defileul Crișul Repede” – flora briologică, Contribuții botanice, Univ. Babeș-Bolyai, Grădina Botanică, Cluj-Napoca.

COLECTIV, 1978. Flora și vegetația Munților Zarand, Contribuții botanice, Univ. Babeș-Bolyai, Grădina Botanică, Cluj-Napoca.

CORTINI PEDROTTI CARMELA, 1992. Check-list of the Mosses of Italy, Fl. Medit., 2:119-221.

COX J.E., LARSON DW., 1993. Environmental relations of the bryophytic and vascular components of a talus slope plant community, Journal of Vegetation Science, 4:553–560.

DANCIU M., KOVÁCS AL., 1979. Flora și vegetația mlaștinilor de la Comandău (jud. Covasna), Contribuții Botanice, Cluj-Napoca, pp. 175-189.

DEGEN A., 1914. Beiträg zur Kenntnis der Moosflora des Berges Bucsecs in Siebenbürgen, Magy. Bot. Lapok, 13:209-217.

DIHORU GH., 1963. Contribuții la studiul florei și vegetației Lacului Sec din Masivul Siriu, Acta Bot Horti Bucur., 2:949-962.

DIHORU GH., 1975. Învelișul vegetal din Muntele Siriu, București, Editura Academiei, pp. 23-31.

DIHORU GH., 1980. Blindia acuta în Munții Cozia, St. și Cerc. Biol., Biol. Veg., 32(2):125-130.

DIHORU GH., 1990. Bryophytes of Cozia Mountain, An. Univ. Buc. Biol., pp. 51-58.

DIHORU GH., 1994. Bryophyta – Musci in the Romanian Flora, Revue Roumaine de Biologie, Biologie Vegetale, 39(2):91-107.

DIHORU GH., 2004. Review of the bryophyte research in Romania, Phytologia Balcanica, Sofia, 10(2-3):167-170.

DOBRESCU C., 1969. Cercetări floristice și botanice în rezervația naturală pădurea Hârboanca-Brăhășoaia (jud. Vaslui), Ocrotirea Naturii, București, 13(1):19-30.

DOBRESCU C. EFTIMIE ELENA, MITITELU D., PASCAL P., 1969. Aspecte floristice și geobotanice cu privire la pădurea și pajiștile de la Mârzești-Iași, Analele științifice ale Univ."AI. I. Cuza" din lași, (serie nouă), Secțiunea II. a. Biologie, 15(1):165-179.

DONIȚĂ N., POPESCU A., MIHAELA PAUCĂ–COMĂNESCU, SIMONA MIHĂILESCU, BIRIȘ I. A., 2005. Habitatele din România, Editura Tehnică Silvică. Vol. I, Vol II, 496p.

DRĂGULESCU C., 1983. Catalogul briofitelor din colecția de herbarii a muzeului de istorie naturală Sibiu (material din România), Studii și comunicări. Științe naturale, 25:53-77.

DRĂGULESCU C., 2003. Bryoflora județului Sibiu, Acta oecologica, Studii și comunicări de ecologie și protecția mediului, Sibiu, 10(1-2):5-84.

DÜLL R., 1983. Distribution of the European and Macaronesian liverworts (Hepaticophytina), Bryologische Beiträge, 2:1-115.

DÜLL R, 1984. Distribution of the European and Macaronesian mosses (Bryophytina). Part I, Bryologische Beiträge, 4:1-113.

DÜLL R, 1985. Distribution of European and Macaronesian mosses (Bryophytina). Part II, Bryologische Beiträge, 5:110-232.

DÜLL R, 1992. Distribution of European and Macaronesian mosses (Bryophytina). Annotations and Progress, Bryologische Beiträge, 8-9:1-223.

DUMITRESCU M., BĂNĂRESCU P., STOICA N., 1958. Romanichthys valsanicola nov. gen. nov. sp. (Pisces, Percidae), Trav. Mus. Hist.Nat. „Gr. Antipa", 1:225-244.

DURING H.J., 1992. Ecological classification of bryophytes and lichens. In: BATES J.W., FARMER A.M. eds. Bryophytes and lichens in a changing environment, Oxford, Clarendon Press, pp. 1–31.

FRAHM J-P., 2001. Biologie der Moose. Berlin, Heidelberg: Spektrum Akademischer Verlag.

FUSS M., 1878. Sistematische Aufzählung der in Siebenbürgen angegebenen Cryptogamen, Archiv des Vereines für Siebenbürgische Landeskunde, Sibiu, 14(3):627-708.

GHIȘA E., CODOREANU V., SILAGHI GH., TURCU LUCIA, PLĂMADĂ EM., 1969. Contribuții la cunoașterea florei criptogamice a rezervației naturale Detunata, Contribuții botanice, Univ. Babeș-Bolyai, Grădina Botanică, Cluj.

GRECESCU D., 1898. Conspectul Florei României. Plantele vasculare indigene și cele naturalizate ce se găsesc pe teritoriul României, considerate subt punctul de vedere sistematic și geografic, Tipografia Dreptatea, București, 836p.

GOIA IRINA., 1997. Stadiul actual al cercetărilor briocenologice în România, Analele Universității din Oradea, 4:224-243.

GOIA IRINA., 1998. Studii briocenologice în bazinul Arieșului Mic, Analele Universității din Oradea, 5:243-264.

GOIA IRINA, 2001. Brioflora de pe substrat lemnos din bazinul superior al Arieșului. Studii briotaxonomice, corologice, ecologice și cenologice, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 312p.

GOFFINET B., SHAW A.J., 2009. Bryophyte Biology, Second Edition, Cambridge University Press, 565p.

GÜNDISCH F.T.R., 1977. Contribuție la brioflora Munților Cibinului (Die Moosflora des Cibingebirges), Stud. Comunic. Șt. Nat. Muz. Brukenthal (Sibiu), 21:43-77.

GYÖRFFY I., PÉTERFI M. 1915. Schedae et animadversiones diversae ad „Bryophyta regni Hungarie exiccata”. I nr. 1-50. Bot. Muz. Füzet, 3:43-74.

HAZSLINSZKY F. 1868. Die alpine Flora Pietroz bei Borsa, Bot. Zeitung, 9:130-140.

HAZSLINSZKY F., 1885. A magyar birodalom moh-flórája, pp. 1-280.

HEDDERSON T.A., BRASSARD G.R., 1990. Microhabitat relationship of five co-occurring saxicolous mosses on cliffs and scree slopes in eastern Newfoundland, Holarctic Ecology, 13:134–142.

HEDDERSON T.A.J., LETTS J.B., PAYNE K., 2003. Bryophyte diversity and community structure on thatched roofs of the Holnicote Estate, Somerset, U.K. Journal of Bryology, 25:49–60.

HERZOG TH., 1919. Beiträge sur Bryogeographie Südeuropas, II, Transsilvanische Alpen, Kryptg., Forschung, 4:290-298.

HERZOG, TH., 1919. Die Laubmoose der 2. Freiburger Molukkenexpedition.

HEUFLER L.R., 1853. Specimen Florae Cryptogamae vallis Arpasch, Carpate Transilvani – Eine Probe der Kryptogamischen Flora des Arpaschthales in den Siebenbürgischen Karpaten, Viena, 66p.

HOFFMANN U., 1862. Ezcursiune botanică în districtul Muscel de la 11-21 septembrie 1862, Monitorul medical al României, București, 4-5:31 și 38-40.

HILL M. O., BELL N., BRUGGEMAN-NANNENGA M. A., BRUGUÉS M., CANO M. J., ENROTH J., FLATBERG K. I., FRAHM J.-P., GALLEGO M. T., GARILLETI R., GUERRA J., HEDENÄS L., HOLYOAK D. T., HYVÖNEN J., IGNATOV M. S., LARA F., MAZIMPAKA V., MUÑOY J., SÖDERSTRÖM L., 2006. Bryological Monograph. An annotated checklist of the mosses of Europe and Macaronesia, Journal of Bryology, 28:198 – 267.

HYLANDER K., JONSSON, B.G., 2007. The conservation ecology of cryptogams, Biological Conservation, 135:311–314.

IGMÁNDY J., 1943. Demeter Károly emlékezete, Scripta Bot. Mus. Trans., 2:49-63.

IGNATOV M. S., SMITH, G. L., MERRILL, 1995. Bryophytes of Altai Mountains. VI. The family Polytrichaceae (Musci), Arctoa, 5:61-97.

JAHNS H.M., MASSELINK A.K., 1989. Guide des Fougères Mousses et Lichens D’Europe, Delachaux et Niestlé, Neuchâtel-Suisse, 258p.

KANITZ A., 1881. Plantas Romaniae hucusque cognitas, Claudopoli, Londini, Vindobonae, 268p.

KIMMERER R.W., DRISCOLL M.J.L., 2000. Bryophyte species richness on insular boulder habitats: the effect of area, isolation, and microsite diversity, Bryologist, 103:748–756.

KUBEŠOVÁ S., 2000. Bryophytes in a block field microrelief: case studies from SW Moravia, Acta Universitatis Purkynianae, Studia Biologica, 4:113–125.

KUBEŠOVÁ SVATAVA, CHYTRÝ M., 2005. Diversity of bryophytes on treeless cliffs and talus slopes in a forested central European landscape, Journal of Bryology, 27:35–46.

LEHRER A., 1977. Codul biocartografic al principalelor localități din R. S. România, Ed. Dacia, 246p.

LEHRER A. Z., LEHRER MARIA 1990, Cartografierea faunei și florei României (coordonate arealografice), Edit. Ceres, București, 290 p. + 5 hărți.

LOITLESBERGER, K., 1900. Verzeichnis der gelegentlich einer Reise im Jahre 1897 in den rumanischen Karpathen gesammelten Kryptogamen, Annalen K. K. Naturhistorischen Hopmuseum, Wien.

LONGTON R.E., 1992. The role of bryophytes and lichens in terrestrial ecosystems. In Bryophytes and Lichens in a Changing Environment, ed. J. W. Bates & A.M. Farmer, Oxford: Clarendon Press, pp. 32–76.

LUNGU LUCIA, 1971. Flora și vegetația mlaștinii turboase din Lunca Negrei Broștenilor de la Cristișor (Munții Bistriței), Teză de doctorat.

LUNGU LUCIA, 1973. Analiza brioflorei din Lunca Borcutului de la Cristișor – Neagra Broștenilor (Carpații Orientali), Analele Universității București. Seria Biologie vegetală, 22:69-76.

LUNGU LUCIA, 1977. Vegetația ombrotrofă din Lunca Negrei Broștenilor de la Cristișor (județul Suceava), Studii și comunicări de ocrotirea naturii, Suceava, 4:229-236.

MATOUSCHEK F., 1905. Additamenta ad Floram Bryologicum Hungariae, Magy. Bot. Lapok, 4:78-82.

MELNICIUK V. M., 1970 – Opredelitel listvennh mhov srednei polos i iuga evropescoi ceasti SSSR, Izd. Naukova dumka. Kiev.

MIHAI G. 1964. Contribuții la studiul brioflorei Moldovei și Munteniei, Analele științifice ale Univ."AI. I. Cuza" din lași, (serie nouă), Secțiunea II. (Științe naturale). a. Biologie, 10(2):375-377.

MIHAI G., 1965. Contribuții la studiul briofitelor din partea sud-vestică a Dobrogei, cu unele considerații ecologice și briogeografice, Analele științifice ale Univ."AI. I. Cuza" din lași, (serie nouă), Secțiunea II. (Științe naturale). a. Biologie, 11(1):157-164.

MIHAI G., 1966. Contribuții la studiul brioflorei din bazinul Bașeului, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Biologie, 12(1):145-156.

MIHAI G., 1968a. Contribuții la cunoașterea Brioflorei din Munții Călimani, Studii și cercetări de biologie. Seria botanică, București, 20(3):203-209.

MIHAI G., 1968b. Contribuțiuni la studiul briofitelor din bazinul inferior al Bașeului, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. a. Biologie, 14(1):137-145.

MIHAI G., 1968c. Noi contribuții la cunoașterea brioflorei din bazinul Bașeului, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. a. Biologie, 14(2):391-399.

MIHAI G., 1969a. Contribuții la cunoașterea brioflorei din bazinul Bașeului (jud. Botoșani), Comunicări de botanică, București, 8:89-98.

MIHAI G., 1969b. Observații briofloristice în bazinul Bașeului (jud. Botoșani), Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. a. Biologie, 15(1):195-198.

MIHAI G., 1972. Analiza și caracterizarea brioflorei din bazinul Bașeului (jud. Botoșani), Lucrări științifice. Științe naturale, Botanică, Institutul pedagogic de 3 ani, Constanța, pp. 111-118.

MIHAI G., 1973a. Date noi asupra răspândirii unor briofite pe teritoriul Moldovei, Studii și comunicări. Biologie vegetală, Bacău, 6:259-263.

MIHAI G., 1973b. Briofite de pe valea pîrîului Pîngărăcior (jud. Neamț), Lucrările stațiunii „Stejarul”. Ecologie terestră și genetică, Pângărați, 1972-1973:27-33.

MIHAI G., 1974. Contribuții la cunoașterea brioflorei de pe M-tele Oușorul (jud. Suceava), Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. a. Biologie, 20(2):317-320.

MIHAI G., BARABAȘ VICTORIA, 1969. Contribuții la cunoașterea briofitelor din Valea Uzului, Studii și Comunicări, Muzeul de Științele Naturii, Bacău, pp. 69-79.

MIHAI G., BARABAȘ VICTORIA, 1971. Cercetări asupra florei briologice a dealului Măgura – Tg. Ocna, Studii și Comunicări, Muzeul de Științele Naturii, Bacău, 4:672-688.

MIHAI G., BARABAȘ VICTORIA, 1972. Contribuții la cunoașterea briofitelor din împrejurimile orașului Bacău, Studii și Comunicări, Muzeul de Științele Naturii, Bacău, 5:85-94.

MIHAI G. & PASCAL P., 1982. Răspândirea speciilor Blindia caespiticia și Blindia acuta în România, An. Șt. Univ. Iași, Biol., 28: 13-14.

MITCH W. J., GOSSELINK J. G.,1993. Wetlands, 2nd edn. New York: Van Nostrand Reinhold.

MOISE I., 1992. Toponimie și istorie argeșeană, Editura Calende, Pitești.

MOHAN GH., 1971. Contribuții la cunoașterea briofitelor din Valea Doftanei (I), Comunicări și referate, Muzeul de Științele Naturii, Ploiești, pp. 39-63.

MOHAN GH. 1971b. Catalogul briofitelor din Muzeul de Științe ale Naturii, Ploiești, 28p.

MOHAN GH., 1976. Contribuții la studiul asociațiilor de briofite epifite din România (I), Peuce, Muzeul Deltei, Tulcea, 5:417-486.

MOHAN GH., 1978. Morphogenetische, zytogenetische, ökologische und phytosoziologische Untersuchungen über die Bryophyten des Iezer-Păpușa Massivs, Feddes Repertorium, Heft 5-6, Berlin.

MOHAN GH., 1984. Briofite (Determinator ilustrat al brioflorei României), București, 643p.

MOHAN GH., 1988. Conspectul briofitelor din Muntenia, Acta Bot. Horti. Bucurestiensis, Lucrările Grădinii Botanice din București.

MOHAN GH., 1990. Studiul briofitelor din Munții Ciucașului, Acta Botanica Horti Bucurestiensis, Lucrările Grădinii Botanice din București, pp. 37-61.

MOHAN GH., 1995. Briofite din Munții Codru-Moma, Acta Bot. Horti Bucurestiensis, Lucrările Grădinii Botanice din București.

MOHAN Gh. 1998. Catalogul briofitelor din România, Acta Botanica Horti Bucurestiensis, Lucrările Grădinii Botanice, Editura Universității din București, 432p.

MOHAN GH., ARDELEAN A., 1998. Briofite (Determinator ilustrat al brioflorei României), Universitatea „Vasile Goldiș” Arad, 484p.

MOHAN GH., HODOROGA AL., 1983. Ein beitrag zur kenntnis der Moose aus dem Budac-tal (Kreis Bistrița-Năsăud), Lucrările Grădinii Botanice din București, Acta Botanica Horti Bucurestiensis. 1981-1982, pp. 49-63.

MOHAN GH., PÂRVU C., 1975. Marchantia paleacea Bertoloni, nouvelle espéce pour les Carpathes et la bryoflora de Roumanie, Feddes Repertorium, Berlin, 86(9-10).

OLTEAN M., ȘTEFĂNUȚ S., 2002. Atlas Florae Romaniae, Proceeding of the Institute of Biology, București, 4:101-108.

ORBÁN S. 1974. Moos – arealgeographische Studien aus dem Gebiet der Karpaten und Karpatenbecken II, Studia Bot. Hung, 9:43-70.

ORBÁN S., 1976. Moos-arealgeographische Studien aus dem Gebiet der Karpaten und im Karpatenbecken. IV, Studia Botanica Hungarica, Budapest, 11:49-81.

OSACI-COSTACHE GABRIELA, 2004. Mușcelele dintre Dâmbovița și Olt în documente cartografice. Reconstituirea și dinamica peisajului geografic în secolele XVIII-XX, Edit. Universitară, București.

OSACI-COSTACHE GABRIELA, 2007. Utilizarea terenurilor în bazinul subcarpatic al Vâlsanului în secolele XVIII-XX. Contribuții cartografice retrospective, Analele Universității „Ștefan cel Mare” Suceava Secțiunea Geografie ANUL XVI, pp. 57-62.

PÁLL Ș., 1962a. Contribuții la cunoașterea brioflorei Munților Retezat, Contribuții botanice, Cluj, pp. 121-125.

PÁLL Ș., 1962b. Contribuții la cunoașterea brioflorei de pe muntele Pietrele Albe (Masivul Vlădeasa), Studii și Cercetări de Biologie. Seria Biologie Vegetală, București, 14 (1):29-32.

PÁLL Ș., 1964. Date noi asupra răspândirii briofitelor în Masivul Retezat, Contribuții Botanice, Univ. „Babeș – Bolyai”, Cluj.

PANCIĆ J. 1861. Zur Moosflora des nordöstlichen Banates, Verhand Zool. – Bot. Gesell, 9:93-96.

PAPP C., 1926. Contribution à la l’etude des bryophyttes de la Moldavie, Annales scientifiques de l’Université de Jassy, Iași, 14(3-4):374-379.

PAPP C., 1926. Contribuțiuni la studiul Bryophytelor din Moldova, Iași, Editura Viața Românească, 48p.

PAPP C., 1928. Contribution l’etude des Bryophytes de la Moldavie, Annales Scientifiques de l’ Université de Jassy, T. XV, fasc 1-2.

Papp C., 1931. O schiță a vegetației Masivului Ceahlău, Revista științifică V. Adamachi, Iași, 17(2):68-76.

Papp C., 1931b. Contribution à la bryogéographie des environs de Jassy, Ann. Scient., Univ. de Jassy, 16(3-4).

PAPP C., 1933. Contribuțiune la bryogeografia masivului Ceahlău, Buletinul Societății Regale Române de Geografie, București, 52:62-89.

PAPP C., 1937. Contribuțiuni la flora bryologică a României, Buletinul Grădinii Botanice și al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj, 17(3-4):159-164.

PAPP C., 1942a. Contribuțiuni la flora briologică a României (A II-a notă), Buletinul Grădinii Botanice și al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj, 22(1-4):50-54.

PAPP C., 1942b. Contribution a la connaissance et la distribution geographique des bryophytes de la Moldavie, Annales Scientifiques de l’ Université de Jassy, T. XXVIII, fasc 2.

PAPP C., 1943. Flora pentru determinarea briofitelor cunoscute în Moldova dintre Carpați și Prut, Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Științifice. Seria III, București, 18(17):643-762, pl. I-XVII.

PAPP C., 1947. Contribuțiuni la cunoașterea vegetației Masivului Păduros: Recea Muncelașul-Poarta Poienilor din jud. Neamț, Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Științifice, Ser. III, București, 22(6):177-200.

PAPP C., 1955. Considération sur quelques Formes de Mousses de la flore de la Moldavie (Roumanie), Mitteilungen der Thuringischen Botanichen Gesellschaft, 1(2-3):23-30.

PAPP C., 1956. Materiale pentru flora briologică a Moldovei, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă), 2(2):257-265.

PAPP C., 1957. Contribuțiuni la cunoașterea florei și vegetației, în special a celei archegoniate dintre văile rîurilor Oituz și Uz, din regiunea Bacău, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale – Geografie), 3(1-2):279-310.

PAPP C., 1959. Archegoniate noi pentru Flora Moldovei, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale), 5:111-114.

PAPP C., 1960. Materiale pentru flora briologică a Moldovei. Nota II, Contribuții Botanice, Cluj, pp. 119-124.

PAPP C., 1966. Contribuțiuni la cunoașterea covorului muscinal al Muntelui Tajbuga, din reg. Bacău, Raion Moinești, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Biologie, 12(1):219-222.

PAPP, C., 1967. Briofitele din Republica Socialistă România (Determinator), Analele științifice ale Universității "Al. I. Cuza" Iași, II, Biol., Monogr., 3:1-319.

PAPP C., 1967b. Note floristice din R. S. România, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Biologie, 13(2):351-353.

PAPP C., 1969. Contribuțiuni la cunoașterea brioflorei Masivului Rarău din Carpații Răsăriteni, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Biologie, 15(1):187-193.

PAPP C., 1970. In Schesae al „Floram Moldaviae et Dobroge Exiccatum”, Hortus Botanicus Universitatis Jassiensis „Al. I. Cuza”, Iași, Centuria II.

PAPP C., BÂRCĂ C., 1960. Schiță a florei și vegetației Culmii Berzunțului (reg. Bacău), Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Biologie, 6(2):315-327.

PAPP C., 1969. Contribuțiuni la cunoașterea brioflorei Masivului Rarău din Carpații Răsăriteni, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Biologie, 15(1):187-193.

PAPP C. BÂRCĂ C., EFTIMIE ELENA, MIHAI G., 1962. Flora și vegetația „Cheilor Mari” din valea pîrîului Bicaz, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Biologie, 8(1):143-151.

PAPP C., DIACONESCU FLORIȚA, 1968. Contribuții la brioflora Masivului Leaota, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Bilogie, 14(2):385-389.

PAPP C., EFTIMIE ELENA, 1963. Contribuții la cunoașterea florei și vegetației briofitelor din Masivul Păduros Repedea-Bârnova (Iași), Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Bilogie, 9(1):105-114.

PAPP C., EFTIMIE ELENA, 1967. Contribuții la cunoașterea genului Mnium din brioflora Republicii Socialiste România, Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași (serie nouă). Secțiunea II. (Științe naturale) a. Bilogie, 13(1):114-130.

PASCAL P., 1969. Contribuții la studiul briofitelor din Valea Bistriței Aurii între Iacobeni și Ciocănești, cu unele considerații ecologice, Studii și cercetări de biologie. Seria botanică, București, 21(2):105-110.

PASCAL P., 1970. Stațiuni noi cu briofite rare în flora României, Lucrări științifice. I. Agronomie – Horticultură, Iași, pp. 195-201.

PASCAL P., 1970. Date privind istoricul cercetărilor botanice în Bazinul Bistrița Aurie (jud. Suceava), Studii și comunicări de ocrotirea naturii, Suceava, 1:107-114.

PASCAL P., TOMA M., 1977. Contribuții la cunoașterea brioflorei bazinelor Suha Mare și Suha Mică (jud. Suceava), Anuarul Muzeului de Științe Naturale Piatra Neamț. Seria Botanică-Zoologie, 3:41-46.

PÉTERFI M., 1896. Deva lombosmohai, Kolozsvári Oros-Természettudományi Társulat és az Erdélyi Múzeumegylet természettudományi szakosztályának Értesitöje, 21:129-144.

PÉTERFI M., 1903. Adatok Erdély lombomohflórájához.- Beiträge zur Laubmoosflora von Rumänien, Magyar botanikai lapok, 2(9-10): 288-298.

PÉTERFI M., 1904. Adatok Romania lombomohflórájához.- Beiträge zur Laubmoosflora von Siebenbürgen, Magyar botanikai lapok, Budapest, 3(8-11):241-245.

PÉTERFI M., 1908. Adatok a Biharhegység Mohaflórájának ismeretéhez, Mathem. Természet. Közl., 30:1-74, 261-332.

PHARO E.J., VITT D.H., 2000. Local variation in bryophyte and macrolichen cover and diversity in montane forests of western Canada, Bryologist, 103:455–466.

PLĂMADĂ E., 1966. Contribuții la cunoașterea brioflorei pădurii Hoia – Cluj, Studii și Cercetări de biologie, Seria Botanică, București, 18(1):59-62.

PLĂMADĂ E., 1967. Cercetări briofloristice în pădurile din sudul orașului Cluj, Studii și Cercetări de biologie, Seria Botanică, București, 19(6):469-476.

PLĂMADĂ E., 1968. Cercetări briofloristice în bazinul forestier Mera și împrejurimi, Studii și cercetări de biologie, Seria botanică, București, 20(1):23-28.

PLĂMADĂ E., 1973a. Considerații asupra unor briofite din masivul Retezat rare în flora României. A. Hepaticae, Studii și Cercetări de biologie, Seria Botanică, București, 25(5):377-384.

PLĂMADĂ E., 1973 b. Studii briofloristice asupra cenozelor din complexul mlăștinos Valea Judelui – Zănoaga din Parcul Național Retezat, Contribuții Botanice, Cluj-Napoca, pp. 97-106.

PLĂMADĂ E., 1974. Studii asupra vegetației briologice higrofile fontinale din Parcul Național Retezat, Sargeția, 10:95-111.

PLAMADĂ, E., 1975. Flora și vegetația briologică din Rezervația științifică a Parcului National Retezat, Teză de doctorat, Universitatea București.

PLĂMADĂ E., 1979. Specii artic-alpine din Masivul Făgăraș noi sau rare în brioflora României, Contribuții Botanice, Cluj-Napoca, pp. 45-50.

PLĂMADĂ E., 1987. Contribuții la cunoașterea brioflorei din unele păduri de Quercus din Câmpia Nord-Vestică a Transilvaniei, Contribuții Botanice, Cluj-Napoca, pp. 63-67.

PLĂMADĂ E., CARMEN DUMITRU, 1998. Flora briologică a României. Clasa Musci, Presa Universitară Clujană, Cluj Napoca.

PÓCS T., 1958. Beiträge zur Moosflora Ungarns und der Ost –und Südkarpaten, Annales Historico-Naturales Musei Nationalis Hungarici, Budapest, 50:107-119.

POP E., 1960, Mlaștinile de turbă din Republica Populară Română, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 511p.

POPESCU A., SANDA V., 1996. Flora endemică, rară și periclitată din bazinul râului Vâlsan, Ecos, Pitești, 8:7-11.

POPESCU, A., SANDA, V., 2002. The vegetation distribution in the higer and middle basin of Vâlsan River, Proceed. of the Institute of Biology, Ed. Acad. Rom., București, 4:147-155.

POPESCU A., VASILIU-OROMULU LILIANA, SANDA V., 2003. Elemente termofile din flora și fauna Văii Vâlsanului, Argessis, XI:280-286.

PRIMACK R. B., 1993. Essentials of Conservation Biology, Sunderland, MA: Sinauer Associates.

RADIAN ST., 1901. Contribuțiuni la Flora Byologică a României, Institutul de Arte grafice și Editura Minerva.

RESMERIȚĂ I., NEMEȘ M., CSÜRÖȘ Ș., 1963. Cercetări staționare privind vegetația ierboasă pe Masivul Vlădeasa-Micău, Studii și cercetări de biologie, Seria Biologie vegetală, Tom XV, Editura Academiei.

RESMERIȚĂ I., 1970. Flora, vegetația și potențialul productiv pe Masivul Vlădeasa, Editura Academiei, 318p.

RICKLEFS R. E., 1987. Community diversity: relative roles of local and regional processes, Science, 235:167–171.

RÖLL J., 1903. Beiträge zur Moosflora der Transsilvanischen Alpen, Hedwigia, 42(6):297-305.

ROSE F., 1992. Temperate forest management: its effects on bryophyte and lichen floras and habitats. In Bryophytes and Lichens in a Changing Environment, ed. J. W. Bates & A.M. Farmer, Oxford: Clarendon Press, pp. 211–233.

SABOVLJEVIĆ M., NATCHEVA RAYNA, DIHORU GH., TSAKIRI EVDOXIA, DRAGIĆEVIĆ SNEŽANA, ERDAĞ A., PAPP BEÁTA, 2008. Check-list of the mosses of SE Europe, Phytologia Balcanica, Sofia, 14(2):207-244.

SANDA V., POPESCU A., FIȘTEAG GABRIELA, 1995. Caracterizarea florei și vegetației din bazinul râului Vâlsan, Argessis. Studii și comunicări, Seria Științele Naturii, Pitești, 7:59-72.

SCHUMACKER R., VÁŇA J., 2000. Identification keys to the liverworts and hornworts of Europe and Macaronesia (Distribution & Status), Documents de la station scientifique des Hautes/Fagnes, 31:1-160.

SCHUMACKER R., VÁŇA J., 2005. Identification keys to the Liverworts and Hornworts of Europe and Macaronesia (Distribution & Status), 2nd revised edition, Sorus, Poznań, 211p.

SCHUR F., 1866. Enumeratio Plantarum Transsilvaniae, Vindobonae, 984p.

SCHUR F., 1885. Enumeratio Plantarum Transsilvaniae, (nova editio), Vindobonae, 984p.

SIMONKAI L., 1872. Részletes jelentés a magyar erdélyországi határhegyek s a Retyezátra tett társas kiráduláson gyüjtött Maj – és Lombmohokról, Mathematikai és természettudományi közlemények, Budapesta, 10:65-75.

SMITH G. L, 1971. Conspectus of the genera of Polytrichaceae, Mem. New York Bot. Gard., 21(3):1-83.

SMITH A. J. E., 1980. The Moss Flora of Britain and Ireland, Cambridge Univ. Press, 706p.

SMITH A. J. E., 1982. Epiphytes and epiliths. In Bryophyte Ecology, ed. A. J. E. Smith, London: Chapman & Hall, pp. 191–227.

SMITH A. J. E., 2004. The Moss Flora of Britain and Ireland Second Edition, Cambridge Univ. Press, 1012p.

STĂNESCU GH., 1995. Ihtiofauna râului Vâlsan și problemele ocrotirii ei, Comunicări și referate, Muzeul de Științe Naturale, Ploiești.

ȘTEFĂNUȚ S., 2002. Liverworts from the Pojorta Valley, the Făgăraș Mountains, Proceedings of the Institute of Biology, București, 4: 189-196.

ȘTEFĂNUȚ S., Ștefănuț Mirela, 2003. Pleurocladula albescens in Hepaticoflora of the Făgăraș Mountains, Acta Horti Bot. Bucurest., București, 30:79-82.

ȘTEFĂNUȚ S., 2007. Reports 8-11. In: Natcheva R., Tsakiri E., Dihoru G. (compilers), New bryophyte records in the Balkans: 1, Phytologia Balcanica, 13(1):101-106.

ȘTEFĂNUȚ S., 2007. Reports 1-6. In: Natcheva R. (compiler), New bryophyte records in the Balkans:3, Phytologia Balcanica, 13(3):429-432.

ȘTEFĂNUȚ S., 2008. The Hornwort and Liverwort Atlas of Romania, Ars Docendi, Universitatea din București, 510p.

ȘTEFĂNUȚ S., 2010. Reports 18-28. In: Natcheva R. (comp.), New bryophyte records in the Balkans: 6, Phytologia Balcanica, 16(1):137-141.

ȘTEFUREAC T. I., 1941. Cercetări sinecologice și sociologice asupra Bryophytelor din Codrul secular Slătioara (Bucovina), Analele Academiei Române, Memoriile secțiunii Științifice. Seria III, București, 16(27):1-197+11pl.

ȘTEFUREAC T. I., 1942. Contribuțiuni la flora bryologică a României, Buletinul Grădinii Botanice și al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj, 22(1-4):1-12.

ȘTEFUREAC T. I., 1946. Le genre Plagiobryum (Hoppe et. Hornsch.) Lindberg dans la végétation des Carpathes de Roumanie, Bulletin de la Section Scientifique, 28(5):333-346.

ȘTEFUREAC. T. I., 1949, Cercetări bryologice asupra unor specii noi de Splachnaceae din Carpați, Analele Academiei R.P.R., Secțiunea de Științe Geologice, Geografice și Biologice, Seria A. Tomul II, 27:687-727.

ȘTEFUREAC T. I., 1955. Două elemente boreale în brioflora Munților Bucegi, noi pentru Carpații R.P.R. și prezentarea a două specii din Fam. Splachnaceae noi pentru acest masiv, Buletin Științific. Secțiunea de Științe Biologice, Agronomice, Geologice și Geografice, București, 7(3):589-616.

ȘTEFUREAC T. I., 1956. Cercetări asupra speciei Helodium lanatum (Stroem) Broth. în R.P.R., Buletin Științific. Secțiunea de Științe Biologice, Agronomice, Geologice și Geografice, București, 8(2):237-271.

ȘTEFUREAC. T. I., 1958. Contribuții la cunoașterea și răspândirea speciilor genului Sphagnum L în bryoflora țării, Contrib. Bot., Cluj – Napoca, pp. 91-115.

ȘTEFUREAC T. I., 1963. Considerațiuni asupra variabilității speciilor genului Pohlia (Hedw.) Lindb. și Philonotis Brid. în brioflora Munților Rodnei, Comunicări de botanică, București, 2(2):157-181.

ȘTEFUREAC T. I., 1969. Studii briologice în unele formații de vegetație din România (sărături, sfagnete, păduri), Editura Academiei, București, 163p.

ȘTEFUREAC T. I., 1973. Cercetări ecologice asupra sinuziilor muscinale ale unor rezervații păduroase din Bucovina, Studii și Comunicări de Ocrotirea Naturii, Suceava, 3:135-158.

ȘTEFUREAC T. I. 1975. Consideration sur les caractere biogeographique des Monts Apuseni (Carpates Occidentales) de Roumanie, Rev. Bryol. Lichénol., 41(3):309-314.

ȘTEFUREAC T. I., 1977. Considerații asupra unor concepții și metode în briocenologie, Comunicări de Botanică ținute la a X-a Consfătuire Națională de Geobotanică (Munții Făgăraș 22-27 iulie 1974), București, pp. 135-149.

ȘTEFUREAC T. I., 1980. Reflecții și propuneri privind delimitarea și încadrarea ecologică a asociațiilor muscinale dependente în briocenotaxonomie, Studii și cercetări de Biologie, Seria Biologie Vegetală, Editura Academiei RSR, 32(2):105-113.

ȘTEFUREAC T. I., C. Briofite 1994 sub redacția Gavrilă L., Ionescu A.(editori), Biologia reproducerii, mediu și biodiversitate, Constanța, pp. 132-152.

ȘTEFUREAC T. I., CRISTUREAN I., SIHOTA I., 1964. Cercetări geobotanice asupra stațiunilor cu Arctostaphylos uva-ursi (L.) Spreng din Bucovina, Ocrotirea Naturii, București, 8(2):219-230.

ȘTEFUREAC T. I., MIHAI G., 1967. Contribuție la cunoașterea briofitelor din Banat, Studii și cercetări de biologie. Seria botanică, București, 19(1):13-16.

ȘTEFUREAC T. I., MIHAI G., PASCAL P., 1970. Conspectul briofitelor din Dobrogea, A VI-a Consfătuire Natională de Geobotanică, Comunicări de Botanică, București, pp. 119-139.

ȘTEFUREAC T. I., MIHAI G., PASCAL P., 1976. Cercetări briologice în rezervația forestieră Cucureasa (Vatra Dornei), Studii și cercetări de biologie. Seria biologie vegetală, București, 28(1):35-42.

ȘTEFUREAC T. I., MIHAI GH., PASCAL P., BARABAȘ VICTORIA, 1973. Conspectul Briofitelor din Moldova, Studii și Comunicări Biologie Vegetală, Muz. Șt. Nat. Bacău, 6:129-258.

ȘTEFUREAC T. I., MOHAN GH., 1969. Contribuții la cunoașterea briofitelor din nordul Dobrogei, Analele Universității București. Biologie vegetală, 18:139-147.

ȘTEFUREAC T. I., PASCAL P., 1981. Conspectul briofitelor din Bucovina, Studii și Comunicări Ocrotirea Naturii, Suceava, 5:471-544.

ȘTEFUREAC T. I., POPESCU ASPASIA, LUNGU LUCIA, 1955. Contribuții la cunoașterea florei și vegetației briofitelor din Valea Lotrului, Buletin Științific. Secțiunea de Științe Biologice, Agronomice, Geologice și Geografice, București, 7(3):525-588.

ȘTEFUREAC T. I., POPESCU ASPASIA, LUNGU LUCIA, 1959. Noi contribuții la cunoașterea florei și vegetației bryophytelor din Valea Lotrului, Studii și cercetări de biologie, Seria Biologie Vegetală, București, 11(1):7-61.

ȘTEFUREAC T. I., RACLARU P., 1978. Considerații asupra caracterului florei din rezervația Plaiul Todirescu-Slătioara, Bucovina, Acta Botanica Horti Bucurestiensis, pp. 191-208.

THORMANN M. N., SZUMIGALSKI, A. R., BAYLEY S. E., 1999. Aboveground peat and carbon accumulation potentials along a bog-fen-marsh peatland gradient in southern boreal Alberta, Canada, Wetlands, 19:305–317.

TRYNOSKI, S. E., GLIME J. M., 1982. Direction and height of bryophytes on four species of northern trees, Bryologist, 85:281–300.

TURCU GH. L., 1961. Sfagnetul de la Lacul cu Ochiu (reg. Argeș), Comunicările Academiei Republicii Populare Române, București, 11(6):665-673.

TURCU GH., 1970. Flora și vegetația regiunii deluroase dintre Argeș și Rîul Doamnei, Rezumatul tezei de doctorat, Centrul de multiplicare al Universității din București, 55p.

UJVÁRI I., 1972. Geografia apelor României; Ed. Științifică, București, pp. 441 – 461.

VANDERPOORTEN A., GOFFINET B., 2009. Introduction to Bryophytes, Cambridge University Press, 303p.

VERDOORN FR., (Ed.), 1932. Manual of Bryology, Martinus Nijhoff. The Hague, 486p.

VLĂDUȚU ALINA – MIHAELA, DOBRESCU CODRUȚA – MIHAELA, BRATU G, 2005. The physical – chemical description and the analysis of the main perturbing factors of the Vâlsan hydrographic basin, Analele Universității Oradea, Fascicula Biologie, Tom XII, Editura Universității din Oradea, pp. 39 – 45.

VLĂDUȚU ALINA MIHAELA, DOBRESCU CODRUȚA MIHAELA, BRATU G., 2006. The analysis of the main perturbing factors and the physical – chemical description of the Vâlsan hydrographic basin, in the condition of year 2005, Proceedings 36th International Conference of IAD. Austrian Committee Danube Research/IAD, Vienna, pp. 410-414.

ZANOSCHI V., 1970. Conspectul plantelor inferioare din Masivul Ceahlău, Studii și Cercetări de Geologie-Geografie, Biologie-Muzeologie, Piatra Neamț, 1:255-291.

ZOLTAI S.C., VITT D.H., 1995. Canadian wetlands: environmental gradients and classification, Vegetatio, 118:131–137.

WALLFISCH R., 1990. Note briologice, Analele Universității București, Biologie, 39.

*** 1994. Amenajamentul O.S. Mușătești – S.G.

*** 1961, 1962. Atlasul Climatologic al Republicii Populare România (R.P.R.), Institutul Meteorologic Central (IMC), volumele I și II, București.

*** 1966. Atlasul Climatologic al Republicii Socialiste România (R.S.R.), Institutul Meteorologic Central (IMC), București.

*** La survie de ROMANICHTHYS VALSANICOLA Projet N° LIFE NAT 99/RO/006429 Rapport technique final d’activites avec demande de paiement – Rapport etabli par DR. PETRE BANARESCU, Institut de Biologie de l’Académie Roumaine.

*** 1986. Norme tehnice pentru îngrijirea și amenajarea arboretelor, București.

*** 1986. Norme tehnice privind alegerea și aplicarea tratamentelor, București.

*** 1986. Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor, București.

*** 2008. Ordinul nr. 1964 din 13/12/2007 privind declararea siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene, Natura 2000 în România. Monitorului Oficial al României nr. 98/2008.

*** 2008. PROIECTUL PLANULUI DE MANAGEMENT AL SPAȚIULUI HIDROGRAFIC ARGEȘ – VEDEA – varianta preliminară – decembrie 2008.

*** REALIZĂRI ÎN PROIECTUL No. LIFE NAT- 99/RO 006429 SURVIVAL OF ROMANICHTHYS VALSANICOLA.

*** Schedae ad „Floram Romaniae Exsiccatum” Centuria VII, Buletinul Grădinii Botanice și al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj, 5(3-4).

ANEXE

ANEXA 1. Tipurile și subtipurile de sol pe unități de producție identificate pe teritoriul APVV

ANEXA 2. Harta silvică a Ariei Protejate Valea Vâlsanului (APVV) – atașată

ANEXA 3. Tipurile de stațiuni întâlnite pe teritoriul APVV

ANEXA 4. Tipurile de pădure identificate pe teritoriul APVV

ANEXA 5. Fotografii personale cu briofite colectate din Valea Râului Vâlsan

Conocephalum conicum (L.) Dumort.

Conocephalum conicum (L.) Dumort.

Marchantia polymorpha L.

Scapania nemorea (L.) Grölle

Plagiochila porelloides (Torrey ex Nees) Lindenb.

Sphagnum squarrosum Crome

Sphagnum girgensohnii Russow

Sphagnum capillifolium (Ehrh.) Hedw. și Sphagnum girgensohnii Russow

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm. și Polytrichum commune Hedw. la Cascada Alunu

Polytrichum commune Hedw.

Pogonatum urnigerum (Hedw.) P. Beauv.

Polytrichastrum formosum (Hedw.) G.L.Sm.

Dicranum fuscescens Sm.

Dicranum scoparium Hedw.

Bartramia halleriana Hedw.

Bartramia pomiformis Hedw.

Bartramia pomiformis Hedw.

Hylocomium splendens (Hedw.)

Rhytidiadelphus triquetrus (Hedw.) Warnst.

Ptilium crista – castrensis (Hedw.) De Not.

Plagiomnium undulatum (Hedw.) T.J.Kop.

Calliergonella cuspidata (Hedw.) Loeske

ANEXA 6. Fișa de descriere a ariei propusă pentru protejare:

Nume: Lacul cu Ochiu

Locație: județul Argeș, comuna Stroești

Ecoregiunea României: Carpații Meridionali

Coordonate: N 45˚07,000' – 45˚07,110'

E 024˚49,037' – 024˚49,091'

Suprafața: 9 655 m2

Altitudine: 587m – 615 m

Tip: zone umede

Habitate principale: zone umede

Descrierea sitului: Lac de origine glaciară reprezentând un interesant și rar fenomen fitogeografic, prin prezența la altitudine joasă a unor specii de plante din turbăriile din munți. De jur împrejurul lacului se găsește o bandă de apă a cărei lățime variază între 1,5 m și 3 m, iar spre interior se găsește o zonă puternic împădurită cu Betula pubescens, Betula hybrida, Alnus glutinosa și Salix cinerea, zonă întreruptă din loc în loc de ochiuri de apă. La extremitatea nordică a Lacului cu Ochiu se dezvoltă asociații de Carex vesicaria, Carex pseudocyperus, Juncus effusus, Sparganium erectum.

Specii floristice: Drosera rotundifolia, Sphagnum magellanicum var. roseum, Sphagnum recurvum var. amblyphyllum, Eriophorum vaginatum, Betula pubescens, Betula hybrida (aflată la cea mai sudică stațiune din țară) etc.

Activități antropice care se desfășoară în perimetrul ariei protejate: exploatare forestieră

Regimul terenurilor: proprietate comunitară, proprietatea statului

Proprietar: autoritățile locale

Plan de management: – nu există

Necesități: montare panouri de avertizare, panouri și hărți explicative.

Anexa 7. Sinuzii briofitice în bazinul râului Vâlsan

Sinuzii saxicole cu Sphagnum quinquefarium și Hylocomium splendens pe Valea râului Dobroneagu

Sinuzii saxicole de Polytrichaceae pe Valea râului Dobroneagu

Sinuzii tericole de Plagiomnium undulatum

Sinuzii saprolignicole cu Dicranum scoparium

Anexa 8. Aspecte privind impactul antropic în Valea Vâlsanului

8.a. Turism

Campare în Poienile Vâlsanului

Poluare cu deșeuri menajere în Poienile Vâlsanului

Case de vacanță în Poienile Vâlsanului

Panou de semnalizare a zonei permise pentru turiști

8.b. Aspecte de exploatare forestieră în Aria Protejată Valea Vâlsanului

8.c. Pășunat în Aria Protejată Valea Vâlsanului

ANEXA 9. Aspecte privind vegetația distrusă în urma condițiilor climatice din 2005-2006

LISTA DE LUCRĂRI PUBLICATE DIN TEMA TEZEI DE DOCTORAT

Dobrescu Codruța-Mihaela, 2004. Modul de viață și importanța mușchilor, Revista „Ecos”, Editura Cultura, Pitești, ISSN 1222-4545, pp. 45-47.

Alina – Mihaela Vlăduțu, Codruța – Mihaela Dobrescu, Gabriel Bratu, 2005. The physical – chemical description and the analysis of the main perturbing factors of the Vâlsan hydrographic basin”, Analele Universității Oradea, Fascicula Biologie, Tom XII, I.S.S.N. 1224 – 5119, Editura Universității din Oradea, pp. 39 – 45.

Codruța – Mihaela Dobrescu, 2006. Specii de musci cu structură particulară a frunzei, Revista „Ecos”, Editura Cultura, Pitești, I.S.S.N. 1222 – 4545.

Alina Mihaela Vlăduțu, Codruța – Mihaela Dobrescu, G. Bratu, 2006. The analysis of the main perturbing factors and the physical – chemical description of the Vâlsan hydrographic basin, in the condition of year 2005, Proceedings 36th International Conference of IAD. Austrian Committee DanubeResearch/IAD, Vienna. ISBN 13: 978-3-9500723-2-7, pp. 410-414.

Dobrescu Codruța- Mihaela, Liliana Cristina Soare, 2007. A Contribution to the Chryptogamic Flora From Vâlsan River’s Basin The Făgăraș Mountains, 6th International Conference of Phd Students, University of Miskolc, Hungary, ISBN 978-963-661-783-7 Ö, ISBN 978-963-661-781-3, pp. 177-182.

Dobrescu Codruța-Mihaela, Liliana Cristina Soare, 2008. Contribuții privind cunoașterea morfologiei și anatomiei speciilor de Polytrichaceae din Bazinul Râului Vâlsan”, Analele Științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, Serie nouă, Secțiunea II a – Biologie vegetală, Tom LIV, Supliment: 84-90. ISSN 1223-6578.

Dobrescu Codruța-Mihaela, Liliana Cristina Soare, 2009. Aspects regarding mossflora from the protected area Vâlsan Valley, Proceedings of the Second Conference Research People and Actual Tasks on Multidisciplinary Sciences, Lozenec, Bulgaria, ISSN 13137735.

Dobrescu Codruța-Mihaela, Liliana Cristina Soare, 2010. Aspects regarding morpho-anatomy and chorology of Blindia acuta species in Romania, recenzată și acceptată pentru publicare în Oltenia – Studii și Comunicări Științele Naturii.