Kupdf.net Joseph Conrad Inima Intunericului 05 [627143]

Joseph Conrad
INIMA ÎNTUNERICULUI
„Nellie” – acesta fiind numele unei iole destinate croa-zierelor – se legăna,
fixată în ancoră, fără cea mai slabă flutu. zare a pânzelor; era la odihnă. Fluxul
trecuse, vântul abia se simțea, și vasul, trebuind să coboare în josul fluviului,
n-avea altceva de făcut decât să-și îndrepte prova și să aștepte întoat-cerea
mării.
Estuarul Tamisei se întindea în fața noastră ca începutul unei nesfârșite
căi de apă. în larg, marea și cerul se contopeau, flcând una, iar în zarea
luminoasă velele arămii ale șlepurilor purtate în sus de flux păreau să stea
nemișcate în mănunchiuri roșii de pânze țeapăn scrobite, cu sticliri vii,
lucitoare. Pe malurile joase plutea o pâclă ce gonea spre mare, destrămându-se
pe încetul. Peste Gravesend văzduhul era întunecat și, mai departe încă, părea
de un negru cernit, mocnind necruțător asupra celui mai întins și mai de
seamă oraș din lume.
Directorul companiilor era căpitanul și gazda noastră Noi patru îl
urmăream din spate, cu duioșie, așa cum stătea h prova, privind spre mare. Pe
tot cuprinsul fluviului nu puteai găsi ceva care să arate nici pe jumătate atât de
marinăresc. Semăn1 a pilot, ceea ce pentru un marinar e desăvârșirea
personificată Era greu să-ți închipui că locul lui nu era acolo, în estuarul
luminos, ci îndărăt, în miezul întunecimii mohorâte.
Pe noi ne unea, așa cum am mai spus cândva, legământw mării. în afară
că asta ne apropia inimile în lungile noasțw însingurări, dar ne făcea și
îngăduitori față de felul cum j”1 depăna fiecare dintre noi zilele … ba chiar și
convingeri
Avocatul – cel mai de ispravă dintre vârstnici – căpăta* pentru droaia lui
de ani și droaia de virtuți, singura pernă a pe bord și stătea întins pe singurul
covoraș. Contabilul sș o cutie de domino și se juca de-a arhitectura cu piesele
difla untru. Marlow ședea turcește la pupa, rezemat de artim0 șfiobrajii căzuți,
tenul gălbui, spinarea dreaptă, o înfă-Ave ^e ascet; cu brațele căzute și palmele

în afară, aducea l l b d idol. Directorul, mulțumit că ancora ținea bine, se
îndreptă pupa și se așeză printre noi. Am schimbat alene câteva S^ 'nte. Pe
urmă s-a lăsat tăcere pe bordul vasului. Nu știu T ce n-am început să jucăm
domino. Ne prinseseră gândurile și nu na p eram buni decât să privim în gol.
Ziua scăpata în seni' tatea unor zări liniștite, străpunse de iradieri
incandescente. Apa lucea netulburată; cerul, fără umbră de nor, era o
imensitate molcomă de lumină neprihănită; până și ceața de pe mlaștinile
Essex părea un văl străveziu, sclipitor, aninat de colinele împădurite și căzând
peste malurile joase în falduri diafane. Doar la apus, întunecimea ce adumbrea
înălțimile se făcea cu fiece clipă tot mai adâncă, mâniată parcă de apropierea
soarelui. Și, în cele din urmă, lunecând pe nesimțite, soarele a coborât la
orizont, și din alb-incandescent s-a făcut roșu-închis, fără de raze și fără
căldură, gata parcă să piară, lovit de moarte la atingerea acelei bezne ce se
strângea deasupra mulțimilor omenești.
De îndată o schimbare s-a și arătat deasupra apelor; strălucirea a pălit,
iar seninătatea s-a făcut mai adâncă. Bătrânul fluviu, în albia-i largă, a rămas
netulburat la faptul înserării, după atâtea secole de slujire credincioasă a
neamului care i-a însuflețit malurile; se desfășura mai departe, cu demnitatea
liniștită a unei căi de apă ducând către cele mai îndepărtate unghere ale
pământului. Priveam eterna lui curgere nu în zvâc-nirea vie a unei zile scurte
care se ivește și se mistuie pe veci. ci în lumina augustă a statornicelor aduceri-
aminte. Și, într-adevăr, nimic nu e mai ușor pentru un om care, așa cum. se
sPune, a „vânturat mările” cu dragoste și venerație decât să woce marele duh al
„trecutului” peste întinderile joase ale iamisei. Mareele dau năvală înainte și
îndărăt, împlinindu-și necontenit menirea, încărcate cu amintiri legate de
oamenii P navele pe care le-a purtat – către odihnă, spre cămin sau?atr? bătălii
– pe ape. Au cunoscut și au slujit pe toți băr-ațn cu care națiunea se
mândrește, de la sir Francis Drake 1 Slr John Franklin 2, cavalerii – cu blazon
sau fără – marii aI-eri rătăcitori ai mărilor. Au purtat toate navele ale căror a
Sir Francis Drake (1541-1596), amiral și celebru navigator englez. lr John
Franklin (1786-1847), viceamiral și explorator engle: nume strălucesc
asemenea unor nestemate în noaptea ad' a vremurilor, de la „Golden Hind” 1,
cea care se întor cu pântecele-i rotund doldora de comori, pentru a ese vizita
înaltei regine și a ieșit astfel din marea legendă, b l ș, pân*f,Erebus” și „Terror”,
pornite spre alte cuceriri. fjrj a se mai întoarcă vreodată! Cunoscuseră nave și
oameni. și oameni ce plecaseră din Deptford, din Greenwich, V Erith.
aventurieri și coloniști; nave regale și nave apa ținând unor oameni de rând;
căpitani, amirali, crunții,inj.' lopi” ai comerțului cu Orientul și „generalii”
brevetați a flotelor Indiei Răsăritene. Vânători de aur sau iubitori <j faimă, toți
porniseră pe fluviul acesta, purtând spada sau de$eOtl torța, soli ai puterii

insulare, purtători ai unei scântei din focul cel sacru. Care măreție nu se
avântase oare pe refluxul fluviul^ acestuia către taina vreunui tărâm
necunoscut?
Vise de oameni, sămânță de bogății, germeni de imperii., Soarele apunea;
pe fluviu se lăsa înserarea, ți în lungul coastei începeau să se aprindă lumini.
Felinarul negustorului din port, ridicat pe trei picioare deasupra unui petic
milos, strălucea puternic. Lumini de nave se mișcau pe canal – șiruri de lumini
lunecând în sus, lunecând în jos. Și, mai departe, spre apus, pe malurile
stâncoase, locul orașului monstruos se mai proiecta pe cer, menind a rău: o
pată mohorâtă în soare, o sclipire lividă sub stele.
— Și ăsta, a spus deodată Marlow, a fost unul dintre locurile păcătoase
de pe pământ.
Era singurul dintre noi care tot mai cutreiera mările. Cel mai rău lucru
ce se putea spune despre el e că nu-și repre:enta cum trebuie tagma. Era
marinar, dar și hoinar totodată, Pe când cei mai mulți marinari duc, dacă s-ar
putea spune, o viața sedentară. Mentalitatea lor se apropie de-a oamenilor
casnici, și casa lor – nava – e totdeauna cu ei; la fel ca și țara lor -marea. O
navă seamănă tare mult cu alta, iar marea e totdeauna aceeași. Cum toate
rămân aidoma în preajma unui marini' malurile străine, chipurile străine,
imensitatea schimbător a vieții lunecă pe lângă el nu învăluite de ceva
misterios, necU' noscut, ci de o ignoranță ușor disprețuitoare; căci ii n11
1 Nava comandată de sir Francis Drake, cu care a capturat ifun
important vas portughez. Pentru această ispravă regina Elisabeta tăcut o vizită
pe bord.
nŁ o taină pentru un marinar, afară doar de însăși îflsea « care e stăpâna
vieții lui, la fel de nepătrunsă ca și
T ce privește restul, după orele de muncă, o plimbare
— nlătoare sau un chef întâmplător pe țărm sunt de ajuns 'n°tru a-i
dezvălui secretul unui întreg continent; după aceea
Pe are că, în general, secretul nici nu merită osteneala de a fiS unoscut.
Pățaniile marinarilor au o simplitate nedezmini tot sensul lor încape într-o
coajă de nucă. Dar Marlow ' era un marinar tipic (dacă trecem peste înclinarea
lui de depăna firul atâtor pățanii); apoi, pentru el sensul unei întâm-olări nu se
găsea înăuntrul ei, ca un sâmbure, ci în afară, învăluind povestirea care-l
proiecta deodată în lumină așa cum 0 văpaie scoate la iveală pâcla din jur, sau
asemenea unor halouri cețoase, vizibile uneori datorită luminozității spectrale a
lunii.
Vorbele lui nu au surprins pe nimeni. Asta semăna cu Marlow. Au fost
primite în tăcere. Nimeni nu s-a ostenit nici măcar să mormăie; iar el a urmat
încet:

Mă gândeam la vremurile străvechi, când romanii au venit aici, întâia
oară, acum nouăsprezece veacuri … ca ieri. Lumina s-a revărsat de pe fluviul
ăsta de atunci într-una. Voi îi numiți Cavalerii? Da; dar asta-i ca o vâlvătaie
alergând pe o câmpie, ca o fulgerare printre nori. Noi trăim în pâlpâierea asta.
dea Domnul să țină cât timp s-o învârti și pământul! Dar mai ieri aici domnea
întunericul. Imaginați-vă simțămintele comandantului unei frumoase. cum le
zicea oare? unei trireme din Mediterană, primind poruncă s-o ia spre nord; să
străbată la iuțeală toată Țara Galilor; să îmbarce pe-o corabie din astea
legionari… și ce mănunchi minunat de oameni destoinici trebuie să mai 6. fost!
deprinși să construiască, pare-se, sute de nave într-o lună, două. dacă-i vorba
să crezi ce citești! Ia închipuiți-vi-l aici … la capătul caPătului lumii, cu o mare
de culoarea plumbului, un cer de uioarea fumului, un soi de corabie aproape la
fel de solidă o armonică … și, pornind în sus pe fluviu, cu mărfuri, aHIte- ' CU
tOt ce P°ftiți' Țărmuri nisipoase, mlaștini, păduri, oatici, mai nimic de mâncare
pentru ditai omul civilizat, mic de băut decât apă din Tamisa. Nici tu vin de
Falern, C1 Putința să debarci în vreun port. Ici-colo, o tabără militară pierdută
în sălbăticie, ca un ac în carul cu fân. frig, e furtuni, boală, exil și moarte.
moartea pândind din % din apă, din desiș. Trebuie să fi fost secerați pe aici
muștele. Da… dar de făcut, a făcut-o! A făcut-o, ba în foarte bine, și fără să stea
prea mult pe gânduri, decât aceea, ca să se împăuneze, poate, cu ce făptuise el,
în e^ de comandant, la vremea lui. Erau destul de vajnici ca să de piept cu
întunericul. Și poate că avea în vedere și vreo înaințar în flota din Ravenna,
curând-curând, dacă se bucura de prietew buni la Roma și dacă putuse rezista
climei groaznice! Sau gândiți-vă la un cetățean cumsecade, în togă. poate că <je
prea mult joc de zaruri, știți voi. venind aici în postura de pretor sau perceptor,
sau chiar negustor … ca să se ma; refacă. Debarcă într-o mlaștină, străbate
păduri, și, în cineștje ce post dinăuntrul țării, simte cum sălbăticia. crunta
salbă-ticie l-a încercuit. toată acea viață misterioasă a sălbăticiei care mișună
în păduri, în junglă, în inimile oamenilor sălbatici. Și nici nu e chip de inițiere
în aceste taine. Trebuie să trăiască în mijlocul a ceea ce este de neînțeles și,
deopotrivă, respingător. Dar mai este totodată și un farmec, care începe să-l
prindă. Farmecul odiosului. înțelegeți? închipuiți-vă regretele tot mai mari,
dorul de ducă, dezgustul neputincios, renunțarea, ura …
Marlow tăcu.
Luați seama, începu el iar, ridicându-și brațul din cot cu palma mâinii în
afară, așa încât, cu picioarele strânse sub el, părea un Buddha propovăduind în
haine europene și fără floare de lotus. Luați seama, niciunul dintre noi n-ar
putea încerca astfel de simțăminte. Ceea ce ne salvează pe noi este „eficiența”.
Respectul nostru pentru eficiență. Dar flăcăii aceia nu prea țineau socoteala de
așa ceva, în adevăr. Ei nu erau coloniști; administrația lor era doar o împilare,

și nimic nwj mult, cred eu. Erau cuceritori, și pentru asta îți trebuie numai
forță brută. adică ceva cu care nici nu-ți vine să te la^1 când o ai, căci forța
asta e doar un accident datorit slăbiciuni' altora. înhățau ce puteau de dragul a
ceea ce se găsea. Era pur și simplu jaf prin silnicie, crimă josnică pe scară largă
Ș1 oameni care se năpusteau orbește. așa cum pare foarâe potrivit pentru cei
care dau piept cu întunericul.
r 'cerirea pământului, care înseamnă, în general, răpirea ^ la cei cu pielea
diferit colorată și cu nasul ceva mai lui jeCât al nostru, nu e un lucru prea
frumos când îl privești tnT. ie aproape. Ceea ce îl răscumpără este doar ideea. O
l l faptului; nu o prefăcătorie sentimentală, ci o 'a și ° încredere generoasă în
această idee. ceva ce poți a sus de tot, așa ca să te înclini în față-i și să-i aduci
jertfe.
Marlow își curma vorba.
Pe fluviu lunecau flăcări; mici flăcări verzi, flăcări roșii, flăcări albe,
urmărindu-se, luându-se la întrecere, unindu-se, încrucișându-se una cu
alta… pe urmă despărțindu-se pripit sau alene. Circulația marelui oraș
continua în noaptea ce se adâncea peste râul mereu treaz. Priveam, așteptând
răbdător. nu era nimic de făcut până la sfârșitul fluxului; dar când, după. o
lungă tăcere, Marlow a rostit cu glas șovăielnic:Cred că vă aduceți aminte,
băieți, că eu am fost, câtva timp, și marinar de apă dulce”, ne-am dat seama că
eram sorociți să ascultăm, până va începe refluxul, una dintre întâmplările
acelea fără de concluzii ale lui Marlow.
Nu vreau să vă împănez capul cu ce mi s-a întâmplat mie personal,
începu el, dovedind prin această introducere slăbiciunea multor povestitori care
par adesea indiferenți la ceea ce ascultătorii lor ar dori mai mult să audă;
totuși, ca să înțelegeți răsfrângerea pe care cele petrecute au avut-o asupra
mea, trebuie să știți de la bun început cum am ajuns eu acolo, ce am văzut,
cum am urcat în sus pe fluviul unde l-am întâlnit Pe acel biet om! Era cel mai
îndepărtat punct al navigației Și punctul culminant al experienței mele. Pare să
arunce, oricum, un soi de lumină asupra a tot ce mă privește … ca Și în
gândurile mele. A fost și destul de sumbru … și de jalnic. fără să fi. fost cu
nimic extraordinar … și nici limpede. Nu, nu foarte limpede. Și totuși pare să
arunce un soi 5 e lumină. Vă aduceți aminte, tocmai mă întorsesem atunci p,
londra după o sumedenie de oceane: Indian, Pacific, Mările „JrLei … o porție
serioasă de Orient îndepărtat. durase e° șase ani, sau așa ceva, și hoinăream
de colo-colo, împie-^Icindu-vă, dragii mei, de la lucru și dând buzna pe la voi
c:S,a' ^e Parc-aș fi fost învestit cu misiunea cerească de a vă Ulza. La început a
fost foarte plăcut, dar după câtva timp m-am săturat de repaos. Atunci am
început să umblu un vapor. cred că ăsta-i cel mai greu lucru de pe p Dar
vapoarele nici nu se uitau măcar la mine. Apoi majv săturat și de jocul ăsta.

Știți, când eram un copilandru, aveam patima hărțilOr Stăteam ore
întregi cu ochii pe America de Sud sau pe Afric sau Australia și mă pierdeam în
valul unor explorări glorioase Pe vremea aceea erau multe locuri pustii pe
pământ, și c^ vedeam unul pe hartă, deosebit de atrăgător (și toate păreau
astfel), îmi puneam degetul deasupra și hotărâm: „Când m. Ol face mare, o să
mă duc acolo”. Țin minte că Polul Nord era unul dintre locurile astea. Da, dar
n-am fost încă acolo, « acum nici n-o să mai încerc. S-a risipit vraja. Mulțime de
locuri fermecate erau împrăștiate pe tot Ecuatorul, sau la orice latitudine,
pretutindeni, în cele două emisfere. în câteva din ele am fost și … da… dar noi
nu vrem să vorbim despre asta. Și totuși era unul. cel mai mare, cel mai pustiu,
ca să spun așa… un loc după care tânjeam.
Dar, uite, când am plecat eu într-acolo, locul acela nu mai era pustiu. Se
umpluse între timp cu râuri, și lacuri, și nume. încetase să fie un loc pustiu,
plin de taine atrăgătoare … o pată albă, peste care un băiat să lege vise
glorioase. Devenise un loc al întunericului. Era însă acolo mai ales un fluviu,
un fluviu mare, uriaș, pe care-l puteai vedea pe hartă semănând cu un șarpe
neîncolăcit, cu capul în mare, cu trupul la odihnă, arcuindu-se peste un ținut
vast, și cu coada pierdută în adm-cimile ținutului. Și când îl vedeam pe harta
aflată în vitrina unei prăvălii, mă fascina, așa cum un șarpe fascinează o
pasăre. o biată păsărică sfioasă.
Mi-am adus atunci aminte că exista o societate mare, o companie
comercială pentru fluviul acela.,La naiba! mi-am spus. Doar n-au să facă negoț
fără să folosească vreun soi de vase pe puhoiul acela de apă dulce. niscai
vapoare! De ce n-aș încerca să iau comanda unuia?”
Și am luat-o în lungul acelei Fleet-Street, fără să-mi wsa ideea din minte.
Șarpele mă vrăjise.
Înțelegeți că societatea aceea comercială era un trust euro' pean, aflat pe
continent; dar eu am o mulțime de rude cafe trăiesc pe continent, pentru că
viața este mai ieftină și nu atl de murdară pe cât pare. pretind ei.
Mărturisesc, cu regret, că am început să-i sâcâi. Chiar tru mine era ceva
neobișnuit. Nu eram deprins să-mi fac P Hurile m felu^ asta S*'^ Mi-am văzut
singur de drum tr oe propriile mele picioare ori de câte ori mi-am pus în gând
aiung la ceva. N-aș fi crezut-o nici eu; dar, vedeți. sim-S am că trebuie să
izbutesc. musai! Așa că i-am sâcâit. Bărbații îmi spuneau: „Dragul meu” … și
nu făceau nimic. Atunci … o să mă credeți? am încercat cu femeile. Eu, Pharlie
Marlow, am pus femeile pe foc, doar-doar oi obține un post. Cerule mare! Da,
da, vedeți. gândul nu-mi dădea pace. Aveam o mătușă, un suflet minunat,
entuziast. Mi-a scris:Are să fie încântător. Sunt gata să fac orice, orice pentru
tine. E o idee splendidă. Cunosc pe nevasta unui foarte mare personaj în
administrație și pe un altul care are o influență grozavă pe lângă etc, etc.” Era

hotărâtă să meargă până-n pânzele albe ca să fiu numit comandant pe un
vapor fluvial, dacă așa mi se năzărise mie.
Și am fost numit, bineînțeles; ba încă foarte repede. Se pare că trustul
primise vestea că unul dintre căpitanii săi fusese ucis într-o încăierare cu
băștinașii. Ăsta era norocul meu și făcea ca plecarea să mă ispitească și mai
mult. Numai după luni și luni, când am încercat să adun la un loc ce mai
rămăsese din trupul nefericitului căpitan, am aflat că încăierarea izbucnise
dintr-o neînțelegere cu privire la niște găini. Da, două găini negre! Fresleven –
așa îl chema pe cel mort, un danez – s-a simțit oarecum înșelat la târguială:
atunci a coborât pe țărm și a început să care la bețe în spinarea căpeteniei
satului. Oh, nu m-a mirat de loc să aud așa ceva și nici să aflu totodată că
Fresleven era cea mai gingașă, cea mai liniștită făptură care umblase vreodată
pe două picioare; nu-ncape îndoială că așa și era; dar trăise doi ani acolo, în
slujba acelei nobile cauze, înțelegeți, și pasămite, simțise, în sfârșit, nevoia să-și
manifeste respectul de sine într-un fel oarecare. De aceea l-a ciomăgit tară milă
pe bătrânul negru, în timp ce ditai liotă de-a aceluia Priveau ca trăsniți, până
când unul dintre ei – pe cât mi s-a sPus chiar fiul căpeteniei – disperat că-l
auzea pe bătrân urlând, Si'a încercat sulița pe omul alb și, vezi bine, i-a intrat
foarte U5°r între omoplați. Pe urmă tot satul a tulit-o în pădure,?teptând să le
cadă pe cap tot soiul de năpaste, în vreme ce, e de altă parte, vaporul comandat
de Fresleven a ridicat în mare panică, sub conducerea șefului mașinist, cred.
După aceea nimeni nu pare să se mai fi. gândit la rămășit 1 pământești
ale lui Fresleven, până când am plecat eu ș( j e călcat pe urme. Nu puteam să-l
las în plata Domnului, totus^ dar când s-a ivit prilejul să dau cu ochii de fostul
comandant' iarba care-i crescuse printre coaste era destul de înalta c' să-i
acopere oasele. Era acolo întreg. Nimeni nu se atinsese de făptura-i
supranaturală după ce căzuse. Și satul era părăsit colibele se căscau negre,
putrede; totul prăbușit sub împrej! muirile dărâmate.
Dăduse mare pacoste peste sat, nu-ncape vorbă. Localnicii se făcuseră
nevăzuți. O groază nebună îi risipise prin tufi. șuri – bărbați, femei, copii; și nu
s-au mai întors niciodată! Ce s-o fi întâmplat cu găinile, nici asta nu știu. Aș
crede că le-a venit de hac, în orice caz, progresul civilizator. Oricum, datorită
acestei afaceri glorioase mi-am căpătat slujba înainte chiar să mă încumet să
sper.
Am dat un zor nebun cu preparativele și, înainte să treacă patruzeci și
opt de ore, traversam Canalul Mânecii, ca să mă înfățișez patronilor mei și să
semnez contractul.
În câteva ore am ajuns într-un oraș care m-a făcut totdeauna să mă
gândesc la un cavou văruit. Prejudecăți, fără îndoială, Nu mi-a fost de loc greu
să găsesc birourile companiei. Era lucrul cel mai de vază din oraș, și toți pe

care i-am întâlnit nu știau decât de asta. Aveau de gând să cârmuiască un
imperiu peste mări și să facă bani cu nemiluita prin negoț.
O stradă strimtă și singuratică, foarte întunecată; case înalte,
nenumărate ferestre cu storuri, o tăcere de moarte, iarbă răzbind printre pietre,
arcade impunătoare pentru trăsuri la dreapta și stânga, uși duble imense, abia
întredeschise. M-am strecurat printr-o crăpătură din astea, m-am urcat pe o
scară măturată, dar lipsită de orice podoabă și goală ca un deșert, apoi am
deschis prima ușă la care am ajuns. Două femei, una grasă și cealaltă slabă,
ședeau pe două scaune cu fundul de pai, împletind niște lână neagră. Cea
slăbănoagă a venit drept spre mine – cu ochii în jos, tot împletind mereu – și
tocmai pe când mă gândeam s-o las să treacă așa, ca o somnambula. s-a oprit
și și-a ridicat ochii. Avea o rochie simplă, ca un înveliș de umbrelă; s-a întors pe
loc și a pornit, înaintea mea, către o sală de așteptare. Mi-am spus numele și
am privit împrejur' O masă în mijloc, scaune obișnuite în jurul pereților și, într-
uf1 colț, o hartă mare lucioasă, însemnată cu toate culorile curcubeu' gra acolo
o grămadă de roșu – plăcut oricând la vedere, V)câ se știe că acolo se lucrează
temeinic – al naibii de
1t albastru, puțin verde, smângălituri portocalii, și pe coasta? st o pată
purpurie, ca să se vadă locul unde veselii pionieri rogresului își sorb veselele lor
halbe cu bere. în orice caz, al nu aveam ce să caut pe acolo. Eu aveam să mă
duc în partea e^benă. Chiar la mijloc. Și fluviul era acolo. Fascinant.
mplit. ca u*1 ȘarPeUf! O ușă s-a deschis, a apărut un oficial, cu părul alb
și o expresie de compătimire, în timp e un arătător osos îmi indica drumul spre
sanctuar. înăuntru, o lumină slabă, și un birou barosan, la mijloc. îndărătul
acelui eșafodaj se ivea o arătare umflată și palidă, în redingotă. Omul cel mare,
în carne și oase!
Înalt, cred, de vreo cinci picioare și ținând înșfăcată manivela atâtor și
atâtor milioane! Mi-a strâns mâna. pare-mi-se apoi a murmurat vag, fiind
mulțumit de franțuzeasca mea: „Bon voyage”.
Cam în vreo patruzeci și cinci de minute m-am văzut iar în sala de
așteptare, cu secretarul compătimitor, care, dezolat și binevoitor, mi-a dat să
semnez o hârtie. Cred că, printre altele, îmi luam angajamentul să nu divulg
nici un secret comercial. Ei bine, nici n-aveam de gând așa ceva.
Începusem să mă simt cam stânjenit. Știți, eu nu eram obișnuit cu astfel
de formalități și era ceva care cobea în aer. Ca și cum aș fi. intrat în vreo
conspirație. nu știu. ceva nu tocmai curat; așa că eram bucuros să plec. în
odaia cealaltă, cele două femei împleteau înfrigurat lâna lor neagră. Sosea
lume, iar femeia tânără umbla încoace și-ncolo, arătându-le drumul. Cea
bătrână ședea pe scaunul ei. își proptea pe un încălzitor picioarele încălțate în
papuci de stofă, fără tocuri, jar o pisică îi torcea în poale. Purta pe cap ceva alb

și scrobit, avea un neg pe obraz, și pe vârful nasului, ochelan cu rame de
argint. S-a uitat la mine pe deasupra sticlelor.
Felul pripit, indiferent și placid în care privea m-a impresionat. Tocmai
treceau pe acolo doi tineri cu un aer vesel *| zglobiu, iar ea le-a aruncat aceeași
privire plină de înțelep-?Urie rece. Părea să știe totul despre ei, ca și despre
mine. „a cuprins un simțământ ca de teamă. Părea sinistră – o ț toare. Deseori,
acolo, departe, m-am gândit la cele două einei de paza ja usa întunericului,
împletind lâna neagră ca errtru un Hrrțolivi călduros, una dintre ele
conducând, conduacrul când mereu spre necunoscut, cealaltă scrutând, cu
ochii băt și reci, fețele vesele și zglobii, „Ave! bătrână împletitoare h” lână.
Monturi te salutant1.” Nu mulți dintre cei la care uitat ea au mai văzut-o
vreodată. nici jumătate, nici %>') Mai trebuia să fac o vizită la doctor.
— O simplă formalitate, m-a asigurat secretarul cu că ia strașnic parte la
necazurile mele.
În acest scop, un tânăr cu pălăria pe sprinceana stingă probabil un
funcționar – trebuie să fi fost și funcționari h întreprindere, deși clădirea era la
fel de tăcută ca o cetatea morților – a venit de undeva de sus și mi-a arătat
drumul Era jerpelit și murdar, cu pete de cerneală pe mânecile hainei și o
cravată mare și umflată sub bărbia semănând cu un bot de cizmă veche. Fiind
prea devreme pentru doctor, i-am propus un păhărel, și numaidecât s-a
înveselit. Pe rând ne sorbeam vermutul, el ridica în slăvi afacerile companiei, și
atunci mi-am arătat nedumerirea că nu pleacă și el pe acolo. Entuziasmul i-a
scăzut brusc și s-a recules deodată:
— Nu sunt atât de smintit pe cât par”, a grăit Platon către discipolii săi,
mi-a spus el sentențios, apoi și-a dat de dușcă paharul și ne-am ridicat.
Bătrânul doctor mi-a luat pulsul, cu gândul, firește, la altceva.
— Bun, bun pentru acolo, a mormăit, apoi m-a întrebat cu oarecare zel
dacă l-aș lăsa să-mi măsoare capul.
I-am răspuns destul de uimit:Da”, pe când el scotea un instrument ca un
șubler și-mi lua măsura capului, la spate, în față, împrejur, însemnând totul cu
grijă. Era un prichindel de bărbat, neras, într-o haină zdrențuită, un soi de
caftan, cu picioarele în papuci; îmi făcea impresia unui biet rurliu inofensiv.
— Cer totdeauna voie, în interesul științei, să măsor cranii» acelora care
pleacă acolo, m-a lămurit.
— Și faci la fel când se întorc? l-am întrebat.
— Oh, dar nu-i mai văd niciodată! m-a asigurat. Apoi; știi, schimbările se
produc înăuntru. A surâs, ca de o bună. Și așa, dumneata pleci acolo! Colosal!
Și interesant!
S-a uitat la mine cercetător și a mai notat ceva.

1 Aluzie la salutul cu care gladiatorii romani ii întâmpinau pe înainte de
luptă.
Kfici un caz de demență în familia dumitale? m-a întrecu un ton obișnuit.
Mă simțeam tare plictisit.
^ Asta e o întrebare pusă tot în interesul științei? Mi-a răspuns fără să
țină seama de enervarea mea: _ Ar fi interesant pentru știință să se urmărească
pe loc Vi'mbările mintale ale indivizilor.
s _Ești medic psihatru? l-am întrerupt.
_ fiecare doctor ar trebui să fie … în oarecare măsură, a răspuns,
netulburat, acel om extravagant. Eu am o teorie mea pe care dumneavoastră,
domnilor care plecați acolo, trebui să-mi ajutați s-o dovedesc. Asta ar fi partea
mea din profitul pe care-l va trage patria din stăpânirea unei colonii îtât de
minunate. Bogățiile le las altora. Iartă-mă că-ți pun astfel de întrebări, dar ești
primul englez care-mi cade sub observație.
M-am grăbit să-l asigur că nu sunt nicidecum un reprezentant tipic al
nației mele.
— Dacă aș fi, am adăugat, nu aș discuta acum cu dumneata.
— Ceea ce spui este destul de adânc și, probabil, total eronat, a răspuns
medicul râzând. Te sfătuiesc să eviți enervările mai mult chiar decât arșița
soarelui. Adieu! Cum spuneți dumneavoastră, englezii? Qood-bye! Da! Qood-
bye! Adieu! La tropice omul trebuie să rămână calm, înainte de orice. Și-
a_ridicat amenințător un deget: Du calme1, du calme. Adieu!
Îmi mai rămânea un singur lucru: să-mi iau rămas bun de la scumpa
mea mătușă. Am găsit-o triumfătoare. Mi-a oferit o ceașcă de ceai – ultima
ceașcă de ceai bun pentru multă, multă vreme … și, într-o cameră care arăta
așa cum te aștepți sa arate salonașul unei doamne, am stat îndelung de vorbă,
gura focului. în cursul conversației noastre intime am aflat ca fusesem
recomandat soției unui înalt demnitar, și Dumnezeu ai Știe încă la câte alte
personalități de vază, drept o ființă CePțională și foarte înzestrată … un adevărat
noroc pentru «ipanie. un om pe care nu4 găsești în fiecare zi. Cerule g reȘi
trebuia să iau comanda unei tinichele de vapor j lal> cu un fluieraș de sirenă.
Se pare, oricum, că eram unul iii Pionierii. cu,P mare”…înțelegeți? Ceva ca un
onar al luminii, ceva mai puțin ca un apostol. Pe vremea dSte (franc).
Iii aceea circulaseră o mulțime de palavre din astea în prin saloane, iar
femeia aceasta inimoasă, trăind în întregii fanfaronade, își pierduse capul. A
vorbit atâta „abaterea milioanelor de ignoranți de pe drumul p până când, pe
cuvântul meu, am început să mă simt tare stțJ jenit. Am cutezat să menționez
că „întreprinderea” urma: un profit comercial.
— Uiți, scumpul meu Charlie, că trebuie să dai cezaruk ce-i al cezarului,
mi-a răspuns ea, voioasă.

E ciudat ce departe de adevăr rămân femeile. Ele trăiesc într-o lume a lor,
o lume cum n-a fost niciodată și nici nu va putea să fie, pentru că e prea de tot
frumoasă și dacă at jj să se realizeze, s-ar sfărâma în cioburi înainte de primul
apus al soarelui. Cine știe ce realitate blestemată, cu care noi bărbații, am trăit
mulțumiți chiar de la facerea lumii, s-ar ridica și le-ar răsturna creația.
La urmă am fost îmbrățișat, sfătuit să port flanelă, să nu uit să scriu des,
etc., etc. și am plecat. Pe stradă m-a cuprins o senzație ciudată … nu știu de ce,
mă simțeam de parcă aș fi fost un impostor. Lucru straniu, eu, care obișnuiam
să plec în orice colț al lumii în douăzeci și patru de ore, fără a sta la gânduri
nici cât un om care traversează strada, am avut. n-aș spune un moment de
ezitare, dar o clipă de înfiorare, în fața acestui fapt atât de banal. Poate m-aș
face mai bine înțeles dacă v-aș spune că m-am simțit timp de câteva secunde ca
un om gata să plece nu în centrul unui continent ci în centrul pământului.
Am pornit pe un vapor francez care făcea escală în fiecare amărât de port
de pe acolo, cu singurul scop, pe cât mi* dat seama, să debarce soldați și
funcționari vamali. Priveau1 într-una coasta. Să privești coasta de pe bordul
unui vapo care înaintează e ca și cum ai vrea să dezvălui o enigmă. 'at'c în fața
ta… zâmbind, încruntându-se, îmbiindu-te, măreaț8 meschină, insipidă sau
sălbatică, și totdeauna mută, cu aelU doar că te îndeamnă: „Vino și dezvăluie-
mă!”
Coasta aceasta era aproape lipsită de contur, parcă ar fost în formare, și
cu o înfățișare de necruțătoare monotoP O margine de junglă nesfârșită, de-un
verde atât de în^'. încât părea aproape negru, se întindea drept, în horbota
spumă albă, asemeni unei rigle gradate, până departe, dep tare, în lungul unei
mări albastre, al cărei luciu era p ceață care urca. Soarele dogorea, pământul
părea să scă, leoarcă de sudoare. Ici-colo, pete mai cenușii se lu° țjj mijlocul
spumei albe, cu un steguleț pe deasupra, 1 te Așezări vechi de câteva secole și
totuși nu mai mari °a o gămălie de ac, pe întinsul virgin dindărătul lor. Luam l
db ldii i
Iul în lunS> ne opream, debarcam soldații; treceam mai? rte, debarcam
funcționari vamali, ca să încaseze taxe în a ce părea o pustietate uitată de
Dumnezeu, cu un adăpost c. tinichea și o flamură în vârf; debarcam iarăși
soldați.
sŁ4 păzească pe funcționarii vamali. pasămite. Unii, m auzit, s-au înecat
în talazuri; dar de-o fi fost sau nu așa, imeni nu-și bătea capul să afle. Erau
zvârliți acolo, iar noi ne vedeam de drum înainte. Zi de zi coasta arăta la fel, ca
și cum nici nu ne mișcăm din loc; dar treceam prin diferite porturi … lăsam în
urmă porturi comerciale … cu nume ca Gran Bassam, Little Popo, nume care
păreau să amintească cine știe ce farsă sinistră proiectată pe un fundal
sinistru. Indolența de călător, izolarea mea față de toți acești oameni cu care n-

aveam nici un punct de contact, marea uleioasă și leneșă, posomorala uniformă
a coastei păreau să mă țină departe de adevărul situației, în mrejele unei
dezamăgiri sumbre, lipsită de noimă. Glasul talazurilor ce-l auzeam când și
când îmi făcea mare plăcere, ca graiul unui frate.
Era singurul lucru natural, care avea o rațiune, care avea un sens. O
barcă venind din timp în timp dinspre țărm făcea
0 legătură fugară cu realitatea. Luneca, vâslită de tineri negri, Și vedeai
de departe cum le strălucea albul ochilor. Strigau, ontau; trupurile lor șiroiau
de sudoare; aveau chipurile ca mȘte măști grotești. Dar aveau oase flăcăii ăștia,
aveau jjwșchi, o vitalitate sălbatică, o mare vlagă în mișcări, la fel e firească și
de adevărată ca talazurile de-alungul coastei.
1 u-ți venea să te întrebi ce caută acolo. îți făcea bine să-i ivești.
Simțeam, câtva timp, că aparțineam încă unei lumi iapte reale; dar
simțământul ăsta nu dura multă vreme. făcea să se spulbere. La un moment
dat mi-aduc am dat de un vas de război ancorat în larg. Nu se acolo nici măcar
o cocioabă, dar vasul bombarda Se pare că francezii purtau pe meleagurile
acelea dintre războaiele lor. Pavilionul vasului atârna șleampăt, tot j. eanța i
gurile tunurilor lungi ieșeau în afară, peste 111 carena inferioară; hula ușoară,
lunecoasă, îl sălta a.
alene în sus și-l lăsa în jos, legănându-i catargele zvelte I imensitatea
pustie a pământului, a cerului și apei, vasul j's acolo de neînțeles, trăgând într-
un continent.,Buum! ^ se slobozea unul dintre tunurile mari; o flăcăruie se
aprjnV și pierea, un fuior subțire de fum alb se risipea, un proje ^ micuț șuiera
ușurel… și nu se întâmpla nimic.
Nu se putea întâmpla nimic. Faptul avea în sine un sâmK de nebunie și
era de un comic lugubru, ca priveliște; nu pUț e fi spulberat de cineva care mă
asigura de zor, pe bord, cj tabără de băștinași – el îi numea inamici – stătea
ascuns' undeva, pe acolo.
Am predat vasului scrisorile (mi s-a spus că pe nava aceea singuratică
oamenii mureau de friguri în proporție de trei pe zi) și am plecat. Am mai oprit
prin câteva locuri cu nume poznașe, unde moartea dănțuiește voios, cot la cot
cu negoțul, într-o atmosferă grea și mută de catacombă încinsă, în lungul
coastei fără formă, cu volane de talazuri periculoase de parcă natura însăși ar
încerca să-i gonească pe intruși, înăuntrul ți în afara râurilor, puhoaie de
moarte vie, ale căror maluri putrezesc în noroi și ale căror ape năclăite de mâl
năpădesc peste mangravii1 contorsionați, ce se zvârcolesc parcă în fața noastră,
pradă unei disperări fără de ieșire. Nicăieri n-am stat însă destul ca să-mi pot
face o impresie, dar m-a năpădit un simțământ de neliniște vagă, apăsătoare.
Era ca un pelerina) obositor printre arătări de coșmar.

Au trecut mai mult de treizeci de zile până când am ajun< la gura
fluviului celui mare. Am ancorat dincolo de reședința guvernamentală. Munca
mea nu începea decât la vreo două sute de mile mai departe. Așa că, îndată ce
am putut, am? pornit spre un loc la vreo treizeci de mile mai sus.
Puteam călători cu un vaporaș maritim. Căpitanul. ur suedez, știindu-mă
marinar de meserie, m-a poftit pe puf* Era un bărbat tânăr, zvelt, blond și
ursuz, cu părul rar și ^ târșit. Când ne-am depărtat de cheiul acela mic și
nenoroc și-a întors capul spre mal cu dispreț.
— Ați stat acolo? m-a întrebat.
— Da, am răspuns.,
— Fumoasă șleahtă, grangurii de acolo … ce:^ceVV' urmat, vorbind
englezește cu multă siguranță, dar și cu of
1 Arbori tropicali, care cresc în mlaștini.
ce sunt în stare unii să facă pentru câțiva franci pe întreb, ce se alege de
ei când pleacă în inima contiT am răspuns ca așteptam și eu sa vad asta,
curând.
_ Așa a a ' a exclamat. S-a îndreptat cu pași târșiți mine, dar cu ochii
pironiți înainte. Nu fi prea sigur, a SF>mat el. Zilele trecute am cules pe unul
care s-a spânzurat pe drum! Tot un suedez.
— S-a spânzurat! De ce, Doamne sfinte? l-am întrebat-Căpitanul privea
mereu înainte.
— Cine știe. Soarele prea tare pentru el, sau țara, poate.
În sfârșit, dădeam de zări deschise. Vedeam un țărm stâncos, mormane
de pământ răscolit pe lângă maluri, niște case risipite pe un deal, altele cu
acoperiș de tablă printre un șir de surpă-turi sau cocoțate pe povârniș. Vuietul
neîncetat al unor cataracte plana peste această paragină locuită. O mulțime de
oameni, cei mai mulți negri și goi, foiau de colo-colo ca fur-nicile. O cascadă
mică își arunca apele în fluviu. Uneori lumina orbitoare a soarelui îneca toate
acestea într-o reverberație orbitoare.
— Uite, colo, localul societății dumitale, a spus suedezul arătând spre trei
clădiri de lemn, ca niște barăci, cocoțate pe clina stâncoasă. O să-ți trimit sus
lucrurile. Patru lăzi ai spus? Drum bun.
M-am poticnit de un cazan rostogolit printre buruieni, apoi am găsit o
cărare ce ducea sus, pe deal. Am cotit pe după bolovani și pe lângă un mic
vagonet, ce zăcea acolo răsturnat, cu roțile în aer. Se isprăvise cu el. Arăta ca
scheletul ur>ei mortăciuni. Am mai dat și peste alte frânturi de mașini, Precum
și peste un maldăr de șine ruginite. La stânga, un pâlc de să copaci proiectau o
pată umbroasă, în raza căreia păreau se miște încet niște forme negre. Clipeam
într-una; cărarea!a Pieptișă. Un sunet de corn a răsunat în dreapta și i-am 2ut
pe negri luând-o la goană. O detunătură mare, surdă,. Cutremurat pământul,

pe deal a apărut un smoc de fum, g asta a fost tot. Pe fața stâncii nu se vedea
nici o schimbare. ^Onstruia o cale ferată. Dealul nu se afla în drum și nu sin
nimic, dar dinamitarea aceea fără noimă constituia
^r acțiune în curs de desfășurare.
i I
Un clinchet ușor, îndărătul meu, m-a făcut să-mi capul. Șase negri
înaintau în șir, trudind, pe cărare, drept și încet, legănând în echilibru, pe cap,
coșuri mici, p|^ cu pământ, iar clinchetul ținea măsura, o dată cu pașii, { jurul
șalelor aveau niște zdrențe negre, ale căror capete scurt se bălăbăneau la spate
ca niște cozi. Le deslușeam fiecate coastă, încheieturile brațelor și picioarelor
erau ca niște nodut pe o frânghie; fiecare purta un cerc de fier în jurul gâtului
<; erau legați unul de altul cu un lanț ale cărui vergi se legănau în clinchetul
acela ritmic. O nouă detunătură dinspre deal m-a făcut să mă gândesc deodată
la vasul de război pe care-l văzusem trăgând în continent. Era același soi de
glas cobitor numai că acești oameni nu puteau fi numiți inamici nici chiar de
cea mai aprinsă imaginație. Aceștia erau numiți criminali, iar legea cruntă, ca
și bombardamentul ghiulelelor, tăbărâse pe ei, ca o taină de neînțeles venind
dinspre mare. Piepturile uscățive gâfâiau ritmic, nările larg deschise vibrau,
ochii se holbau în sus, ca împietriți. Au trecut pe lângă mine, la o palmă
depărtare, fără o privire, cu indiferența aceea deplină, mortală a sălbaticilor
nefericiți. în spatele acestei mărfi vii pășea lenevos, ținând o pușcă de mijlocul
țevii, unul dintre paznici, produs al noilor forțe intrate în acțiune. Purta un
veston de uniformă cu un nasture lipsă, și văzând un alb pe cărare, și-a săltat
repede arma pe umăr. Act de simplă prudență, albii fiind de la distanță atât de
asemănători, încât n-ar fi putut să-și dea seama cine eram. S-a liniștit repede,
apoi, cu un rânjet larg, prostesc, de șarlatan, și cu o privire spre negri, a părut
să mă ia părtaș la misiunea lui de încredere. La urma urmei, și eu luam parte
la cauza cea mare a acestor nobile și drepte isprăvi.
În loc să urc, m-am întors și am coborât la stânga. Gândul meu era să
las ca lanțul acela omenesc să-mi piară din vedere înainte de a urca dealul.
Știți că nu sunt prea gingaș din fire' a trebuit de multe ori să lovesc și să parez.
A trebuit să rezis și să atac uneori … și asta e tot un fel de rezistență. 'ara să
mai țin seama de prețul cu care se plătesc solicitările unU1 mod de viață ca cel
în care eram ambalat eu. Am cunosțu-diavolul violenței, diavolul nesațului și
diavolul pofte'0' pătimașe, dar, pe ceruri! erau diavoli puternici, desfrina' diavoli
cu ochi sângerii, care stăpâneau și mânau oamenii Oamenii, vă spun. Dar în
timp ce stăteam pe dealul ace
^it că sub soarele orbitor al acestei țări mă voi întâlni ain m diavol
fleșcăit, prefăcut, cu ochi miopi, hrăpăreț și U ^ă ^a ne'3unie. Cât de periculos
putea să fie, aveam

°U 'los P
^^flu câteva luni mai târziu și cu vreo mie de mile mai departe.
S^ afru moi06111 am rămas înfricoșat, ca în fața unei amenințări. – ele
din urmă am coborât dealul, pieziș, către copacii pe ici zărisem.
Am ocolit o groapa mare pe care cineva o săpase pe povirân ce scop, mi-a
fost cu neputință să ghicesc. în tot cazul, J era o carieră de piatră sau nisip.
Era pur și simplu o gaură. Poate să fi fost în legătură cu dorința filantropică de
a da ceva Je lucru acelor criminali. Nu știu. Pe urmă, cât pe'aci să cad într-o
trecătoare foarte strimtă, ceva ca o plesnitură în deal. Mi-am dat seama că o
mulțime de țevi pentru construcție fuseseră aruncate acolo, înăuntru. Nu era
niciuna nespartă. Un maldăr de sfărâmături fără rost. în sfârșit, am ajuns sub
copaci. Gândul meu era să fac câțiva pași la umbră; dar abia sosit acolo, mi s-a
și părut că trecusem poarta unui iad lugubru. Cataractele erau aproape, și un
zgomot neîntrerupt, uniform, impetuos, năprasnic, umplea liniștea mormântală
a dumbrăvii, unde nu se simțea nici o suflare, nu clintea nici o frunză; o
umplea cu sunete ciudate … ca și cum mișcarea pământului rotind în spațiu ar
fi devenit deodată sonoră.
Umbre negre se ghemuiau, se lungeau pe jos, stăteau printre copaci,
rezemându-se de trunchiuri, lipindu-se de pământ, ieșind pe jumătate la
lumină, pe jumătate topite în penumbră, m toate posturile de durere, uitare de
sine și disperare. Pe deal a mai explodat o mină, urmată de o zguduitură
ușoară a pămân-talui sub picioarele mele. Strădania nu contenea! Strădania!
v1 asta era locul unde câțiva dintre truditori se retrăseseră ca să moară.
Mureau pe încetul … se vedea limpede. Ei nu erau inamici, nu erau
criminali, nu mai aveau nimic pământesc acum.
u erau decât umbre negre ale bolii și foametei, zăcând grămadă
mtunericul verzui. Adunați de prin toate văgăunile țărmului, toată legalitatea
unor contracte temporare, pierduți într-un dev”' necunoscut> hrăniți cu
merinde neobișnuite, boleau, jj neau nefolositori și li se îngăduia atunci să se
târască aer,rt^> la odihnă. Aceste forme muribunde erau libere ca c,re?' la fel
de inconsistente. Am început să disting strălu-
°chilor pe sub copaci. Apoi, privind în jos, am văzut oțet un chip lângă
mâna mea. Oasele negre s-au retras, umărul lipit de un copac și, încet,
pleoapele s-au ridicat, doi Sia înfundați în orbite s-au uitat la mine, enormi și
goi, cu un de pâlpâire sticloasă care s-a stins încet în adâncul pupileiS°' Omul
părea tânăr. aproape un copilandru. dar, *.?' cu ei e greu de spus. N-am găsit
altceva de făcut decât să-i un pișcot gustos, din care aveam o provizie în
buzunar pe vasul suedez. Și-a strâns ușor degetele pe el și l-a apucat încolo,
nici o mișcare și nici o privire. își legase în jurul gâtuju un șnur de lână albă …
De ce?… De unde o luase? Era oat o insignă … o podoabă. un talisman. un

semn de vrajă' Exista vreo semnificație legată de șnur? Te oprea în loc fitl. celui
acela de lână albă înnodată în jurul unui gât negru, dincolo de mări și țări.
Lângă același copac mai erau două mormane de oase fo unghi ascuțit, cu
coapsele la gură. Unul, cu bărbia proptita pe genunchi, se holba în gol într-un
chip înspăimântător, de neîndurat; fantoma-frate își sprijinea fruntea, potopită
parca de grea amărăciune; și, peste tot, alții, răspândiți în tot soiul de poziții,
prăbușiți, chirciți, ca într-un tablou înfățișând un măcel sau o molimă de
ciumă. Pe când rămăsesem împietrit de groază, unul dintre ei s-a ridicat,
sprijinindu-se în palme și genunchi, și s-a târât de-a bușilea spre fluviu, ca să
bea, a sorbit din palme, apoi s-a așezat la soare, cu fluierele picioarelor
încrucișate, și, după un timp, a lăsat să-i cadă capul lânos pe oasele pieptului.
Îmi pierise pofta să mai zăbovesc la umbră și m-am grăbit | s-o iau spre
birouri. Când m-am apropiat, am întâlnit un alt. într-o ținută atât de
neașteptat de elegantă, încât în primul moment l-am luat drept un fel de
arătare. Am văzut un gu» înalt, scrobit, manșete albe, o haină ușoară de alpaca,
pantalon1 ca zăpada, o cravată deschisă și ghete lustruite. Fără păla^ Părul
pieptănat cu cărare, periat, uns, și în mâna mare, al» o umbrelă dublată cu
verde. Era uluitor, și cu tocul Pus „ după ureche., i
Am dat mâna cu acel miracol și am aflat că era șeful conta al societății;
toată contabilitatea se ținea la stațiunea Ieșise o clipă afară, zicea el, ca să mai
răsufle puțin la aer cu Cuvintele sunau neînchipuit de straniu; îți sugerau viața
lui sedentară, în fața biroului. Nu v-aș fi pomenit de & vidul ăsta, dar pe el l-am
auzit întâia oară rostind numele oi» de strâns legat de amintirile mele din
vremea aceea. Mai atlt. simțeam și stimă pentru el. Da. îi stimam gulerele și
^n c'etele uriașe, părul bine periat. Avea, fără îndoială, înfăți-
111 a unei reclame de frizerie; dar în atmosfera demoralizantă
?a. cului, omul salva aparențele. Asta însemna a avea ținută.
r lerele scrobite și piepții neîntinați ai cămășilor dovedeau s ie de caracter.
Se afla acolo de trei ani; mai târziu nu m-am tut opri să-l întreb cum de izbutea
să arboreze asemenea lbituri. S-a îmbujorat ușor și mi-a răspuns modest:
— Am învățat-o pe una din băștinașele de pe-aici. A fost greu. N'O trăgea
inima să muncească.
Astfel, omul ăsta realizase într-adevăr ceva. Și-și vedea cu sfințenie de
registrele lui, care erau într-o ordine desăvârșită.
Toate celelalte lucruri în stațiune erau în mare harababură: capetele,
treburile, clădirile. Șiruri de negri prăfuiți veneau și plecau împleticindu-se pe
picioare; se revărsa în adâncimile întunericului un șuvoi de mărfuri –
bumbăcărie de rebut, mărgele și sârmă de alamă – și se scurgea, în schimb, un
prețios izvor de fildeș.

Trebuia să aștept în stațiune zece zile … o veșnicie! Locuiam într-o colibă,
în curte, și ca să evadez din haosul acela, mă duceam uneori în biroul
contabilului. Pereții erau construiți din scânduri orizontale, dar atât de prost
legate între ele, încât, când omul se apleca peste biroul său înalt, îl vedeai
tărcat, din cap până-n picioare, cu dungi înguste de soare. Nu era nevoie să
ridici oblonul mare ca să privești afară. Era Și tare cald acolo; muște mari
bâzâiau în dușmănie; nu înțepau, ci împungeau. Stăteam de obicei pe
dușumea, în timp ce, cu 0 înfățișare fără cusur (ba chiar și ușor parfumat), el
scria, scria, cocoțat pe un scaun înalt. Uneori se scula, ca să se mai ^Ște. Când
aduceau înăuntru o targa cu un bolnav (vreun ^ncționar suferind, din centrul
țării), nu-și ascundea o ușoară Plictiseală.
~ Gemetele bolnavului ăstuia, spunea el, îmi distrag ei*ția. Chiar și fără
asta e grozav de greu să te ferești de greșeli e c°ntabilitate în climatul de aici.
ntr'° zi mi-a spus fără să-și ridice capul: „ Fără îndoială că-l vei întâlni
mai la centru de domnul că ^ *'am întrebat cine era domnul Kurtz, mi-a
răspuns ra un funcționar superior de prima clasă; și observând dezamăgirea
stârnită de cuvintele lui, a adăugat lăsând jos toc^i
— E o persoană foarte de seamă.
Întrebările următoare m-au lămurit: domnul Kum aVe pe atunci în
sarcină o stațiune comercială și încă una f importantă în adevăratul ținut al
fildeșului, în miezul acelui ținut.
— Trimite la centru atâta fildeș cât toți ceilalți la un loc. începu iar să
scrie. Bolnavului îi era prea rău ca să mai geamă. Muștele bâzâiau netulburate.
Deodată s-a auzit un murmur crescând de glasuri și ^ tropăit de pași.
Sosise un convoi. O larmă asurzitoare izbucni de cealaltă parte a barăcii. Toți
aducătorii de fildeș vorbeau laolaltă și, în mijlocul tărăboiului, glasul firav al
agentului principal se auzea, astupat jalnic, pentru a douăzecea oară va ziua
aceea… Se ridică încet:
— Ce zarvă nesuferită! a îngăimat.
A traversat apoi agale încăperea, ca să se uite la bolnav, și, întorcându-se
spre mine, mi-a spus:
— N'aude nimic!
— Cum? Mort? am întrebat, îngrozit.
— Nu, nu încă, a răspuns cum nu se poate mai calm. Pe urmă, arătând
cu capul spre hărmălaia din curte: Când ai de făcut înregistrări corecte, ajungi
să-i urăști pe sălbaticii ăștia … să-i urăști de moarte!
A rămas o clipă pe gânduri.
— Când îl vei vedea pe domnul Kurtz, urmă el, spune-i, te rog, din partea
mea că aici totul (și-a aruncat privirea spre birou), totul este așa cum trebuie.
Nu-mi place să-i scriu -cu niște curieri ca ai noștri nici nu știi cine poate pune

mina pe scrisoarea ta – la stația aceea centrală. S-a uitat lung la mine cu ochii
lui blânzi, bulbucați: O, va ajunge departe, foarte departe! începu el iar. Va fi
cineva în administrație, Ș1 curând de tot 1 Cei de sus. Consiliul din Europa,
știi îl au în vedere.
S-a apucat iarăși de lucru. Zgomotul încetase afară $> vrând să ies, m-
am oprit în ușă. în bâzâiala necurmată a muște'01' agentul bolnav, care se
întorcea acasă, zăcea congestionat î fără cunoștință; celălalt, aplecat peste
registrele lui, &ce înregistrări „corecte” cu privire la niște afaceri pe dep1
„corecte”; la cincizeci de picioare mai la vale de prag, vedea creștetele nemișcate
ale copacilor din dumbrava morțiiA doua zi am părăsit, în sfârșit, stațiunea
aceea și am pornit „n convoi de șaizeci de oameni la un drum de două sute
Ce să vă mai spun de drumul ăsta! Poteci și iar poteci, etutindeni; o rețea
de poteci bătute, răspândite pe ținutul P tiu, prin ierburi înalte, prin ierburi
pârjolite prin desișuri,?:osul și în susul trecătorilor răcoroase, în susul și în
josul dealurilor pietroase, încinse de arșiță; și o pustietate, o pustietate. nici un
om n^ ° c°libă! Localnicii o tuliseră cu mult înainte. Ei bine, dacă o gloată
misterioasă de negri înarmați cu tot soiul de arme drăcești s-ar fi pornit
deodată să străbată drumul dintre Deal și Gravesend, capturând sclavi în
dreapta și în stânga, ca să le care poverile, cred că toate fermele și căsuțele din
preajmă s-ar fi golit tare iute. Numai că pe aici și locuințele dispăruseră. Am
mai trecut și prin alte sate părăsite. E ceva copilăresc de patetic în rămășițele
pereților de frunze, năruiți. Și tot așa, zi după zi, cu zgomotul pașilor a șaizeci
de perechi de picioare goale îndărătul meu, fiecare pereche îndoită sub o mare
povară! Cortul, gătitul, dormitul, strânsul cortului, marș! Când și când, un
cărăuș mort în ham, țeapăn în iarba înaltă de lângă cărare, cu o ploscă goală și
toiagul lung căzut lângă el.
Tăcere adâncă în jur și în văzduh. Uneori, în cine știe ce noapte liniștită,
un uruit îndepărtat de tobe, când slab, când întețit, un uruit vast, surd; un
răsunet ademenitor, chemător, sugestiv, sălbatic … și poate cu același adânc
înțeles ca bătaia clopotelor într-o țară creștină.
O dată, un alb într-o uniformă descheiată, în bivuac, pe cărare, cu o
escortă înarmată de zanzibarezi uscați; el, foarte ospitalier și bine dispus – ca
să nu spun beat – ne-a declarat că supraveghea întreținerea drumului. Nu pot
afirma că vedeam vreun drum sau vreo întreținere, afară de cadavrul unui
negru e vârstă mijlocie, cu gaura unui glonte în frunte, și de care m-am
împiedicat, propriu vorbind, trei mile mai încolo. s°cotit fiind, poate, ca o
îmbunătățire permanentă! Mai aveam ^ un tovarăș de drum, tot alb, nu un om
rău, dar cam prea fU-Peș și cu obiceiul nesuferit de a leșina pe drumurile
dogorite e soare, la mile depărtare de un pic de umbră sau apă. Plic-/ °Ș, știți,

să-ți ții haina în chip de umbrelă deasupra capului Ul om, până când își vine în
simțiri. Nu m-am putut abține nu-l întreb o dată ce căuta acolo.
I I
I 1
— Să fac bani, vezi bine. Dumneata ce-ți închipui? ^ răspuns
disprețuitor. a
Pe urmă s-a îmbolnăvit de friguri și a trebuit să fie purtat-într-un hamac
atârnat de o prăjină. Cum cântărea peste o suț> de kilograme, n-am mai izbutit
să pun capăt împotrivirii cărau șilor. Porneau aiurea, o luau la sănătoasa, se
furișau în timpul nopții cu poveri cu tot … o adevărată răzmeriță. Așa că într-o
noapte le-am ținut o cuvântare în englezește, cu gesturi care n-au scăpat –
niciunul – celor șaizeci de perechi de ochi din fața mea; iar a doua zi dimineață
i-am pornit pe cei cu hamacul înaintea noastră. Un ceas după aceea am găsit
tot convoiul naufragiat într-un tufiș: om, hamac, gemete, pături, grozăvii.,
prăjina grea jupuise și nasul bolnavului. Tare ar mai fi dorit să mă vadă
omorând pe careva, dar nu era nici urmă de cărăuș prin preajmă. Mi-am adus
aminte de cuvintele doctorului bătrân:Ar fi interesant pentru știință să se
urmărească pe loc schimbările mintale ale indivizilor”. Simțeam că devin
interesant din punct de vedere științific. în orice caz, toate astea erau de prisos.
După cincisprezece zile am dat iar de fluviul cel mare și m-am trezit deodată în
Stația Centrală. Se afla lângă un smârc, înconjurată de hățișuri și pădure,
mărginită într-o parte de o fâșie de mâl puturos și îngrădită pe celelalte trei
părți ca un gard șubred din trestie. în loc de poartă, o spărtură lăsată în voia
soartei, așa că la întâia privire asupra locului îți dădeai seama ce diavol molâu
se vântura pe acolo. Oameni albi cu bastoane lungi în mâini se iveau tacticoși
dintre clădiri și se învârteau ca să se holbeze la mine, apoi se retrăgeau pe
undeva, prin fund. Unul dintre ei, un individ cu mustăți negre, zdravăn la trup
și foarte agitat, mi-a dat de știre cu o seamă de digresiuni și o mare volubilitate,
îndată ce i-am spus cine sunt, că vaporul meu se afla în fundul fluviului.
Am rămas trăsnit:
— Cum? Când? De ce?
O, totul era în deplină regulă … se afla chiar „directorul în persoană”
acolo. Totul în regulă! Toți se purtaseră sple11' did! Splendid!
— Totuși, trebuie, a adăugat agitat, trebuie să te duci sa'» vezi pe director
chiar acum… te aștepată!
Pe moment nu mi-am putut da seama de adevărata gravi' tate a năpastei.
Acum cred că văd exact lucrurile, dar tot n sunt sigur. nu-s sigur de loc. Fără
îndoială că totul era pre când mă gândesc bine … ca să fi putut fi cât de cât
firesc, si… Dar în clipa aceea mi s-a părut o mare pacoste. Vaporul se
scufundase. Porniseră grăbiți, cu două zile mai – ainte, în susul fluviului,

având directorul pe bord, iar la „rină, un comandant voluntar; și înainte să se fi
încheiat trei suri, j,au sfărâmat fundul de niște stânci, așa că s-a scufundat
lingă malul de sud. Mă întrebam ce rost mai aveam eu acolo acum, când
vaporul meu era pierdut. De fapt, aveam destule de făcut ca să mi-l pescuiesc
din fluviu. Trebuia să mă apuc de lucru chiar de a doua zi.
Scosul din apă și reparațiile, după ce am adus piesele la stație, au ținut
câteva luni.
Prima mea convorbire cu directorul a fost ciudată. Nu m-a poftit să iau
loc, după cele douăzeci de mile de mers din dimineața aceea. Era vulgar ca
înfățișare, vulgar ca trăsături, în comportare și în glas; mijlociu de statură, cu
un trup oarecare; ochii, de un albastru obișnuit, erau poate deosebit de reci și
puteau să-și abată asupra cuiva o privire la fel de tăioasă și grea ca o secure.
Dar chiar în clipele acelea restul ființei lui părea să nege asemenea intenție.
Astfel, îi juca pe buze
0 expresie fugară, de nedefinit, ceva ascuns … un surâs. ba nu un surâs.
parcă-l văd și acum. dar nu-l pot explica. Era inconștient surâsul acela, deși
după ce spunea câte ceva,
1 se intensifica, totuși, pentru o clipă. Apărea la sfârșitul spuselor ca o
pecete pusă pe vorbe, pentru ca sensul celei mai banale fraze să pară cu totul
de nediscutat. Omul era un neguțător de rând, folosit din tinerețe pe
meleagurile acelea. nimic mai mult. Și ascultat, deși nu inspira nici afecțiune,
nici teamă, nici măcar respect. Inspira neliniște. Asta era! Neliniște! Nu Propriu-
zis neîncredere… ci numai neliniște. nimic mai mult. Nu vă închipuiți cât de
impresionantă poate fi o … o… Asemenea însușire.' Nu avea darul să
organizeze… să ia ini-țiative, nici măcar să pună ordine. Asta se vădea până și
în starea t e plâns a stațiunii. N-avea carte, nici inteligență. Situația aceea 1
Picase… de ce? poate fiindcă nu fusese niciodată bolnav.
„crase în trei rânduri câte trei ani acolo. pentru că sănăea deplină a cuiva
în complexul general al organismelor mate este un soi de putere în sine. Când
se ducea acasă în
^cediu, își făcea de cap … cu brio. Ca un marinăraș. în perj, SIe. de care
se deosebea, oarecum, doar ca aspect exterior.
te astea se puteau observa din vorba lui de toată ziua.
Nu era cu nimic original, umbla pe drumul bătătorit de alții Asta era tot.
Dar omul era mare! Era mare tocmai printr-u' lucru mic, și anume: nu puteai
să-i descoperi punctul sNu s-a trădat niciodată. Poate că nici n-avea ce să
trădeze, o astfel de bănuială te încremenea. pentru că acolo, departe nu existau
mijloace de verificare. O dată, pe când o puzderii de molimi tropicale
doborâseră pe mai toți agenții comercial din stație, a fost auzit spunând:

— Oamenii care vin aici n-ar trebui să aibă măruntaie. Și și-a pecetluit
spusele cu acel surâs al lui, de parcă o clipi s-ar fi. deschis o ușă asupra unei
întunecimi pe care o avea sub pază. îți închipuiai că întrezăriseși anume
lucruri, dar sigiliul era pus pe ele.
Când, la un moment dat, s-a simțit plictisit, la ora meselor, de veșnicele
certuri ale albilor privind eticheta, a poruncit să se facă o masă mare rotundă,
pentru care s-a construit și o încăpere specială. Aceasta era cantina stației.
Acolo unde stătea el era locul de cinste. ceilalți, treaba lor. Simțeai că asta era
convingerea lui de nezdruncinat. Nu era nici cuviincios, nici necuviincios. Era
tăcut. îngăduia „feciorului” – un tânăr negru de pe coastă, îndopat peste
măsură – să-i trateze pe albi, chiar sub nasul său, cu o insolență nerușinată.
De îndată ce m-a văzut a și început să vorbească. întârziasem foarte mult
pe drum. Nu putuse aștepta. Trebuise să plece fără mine.
Stațiile din susul fluviului trebuiau inspectate. Toate astea fuseseră
amânate de atâtea ori, că nu mai știa cine murise, cine mai trăia și cum o
ducea. așa mai departe, așa mai departe. Nu lua în seamă ce-i spuneam eu și,
jucându-se cu un bețișor de ceară, a repetat de mai multe ori că situația era
„foarte gravă, foarte gravă”. Se zvonise că o stație foarte importantă era în
primejdie și că șeful ei, domnul Kurtz era bolnav. Nădăjduia să nu fie adevărat.
Domnul Kurtz era …
Am simțit că mi se urcă sângele la cap. La naiba cu domnul Kurtz,
gândeam eu. L-am întrerupt spunându-i că auzisem Pe coastă despre domnul
Kurtz.
— Aha! Va să zică, se vorbește despre el, acolo jos a murmurat ca pentru
sine.
Apoi a început din nou să mă asigure că domnul Kurt” era cel mai bun
agent pe care-l avea, un om excepțional, de <je mai mare importanță pentru
companie; așa că i-am înțeles » erijorarea. Se simțea, mă asigură el, „tare, tare
neliniștit”.? foia cât putea pe scaun exclamând:Ah! domnul Kurtz!” »nâ când și'a
spart bețișorul de ceară și a rămas gură-cască în fata poznei. Apoi a mai dorit
să știe „cât timp îmi va trebui ca să”
I-am tăiat din nou vorba. Așa flămând cum eram și cum ffla ținea în
picioare, simțeam că-mi ies din sărite.
— De unde să știu? i-am spus. Nici n-am văzut încă dezas-jjyl. câteva
luni, fără îndoială.
Toată vorbăria asta mi se părea de prisos!
— Câteva luni, a repetat. Hai să zicem trei luni până când să putem
porni. Da. Atâta e suficient!
M-am repezit afară din colibă (locuia de unul singur într-o colibă de lut,
cu un soi de verandă) mormăind tainic, pentru mine, părerea mea despre el.

Era tâmpit vorbăreț. Mai târziu m-am răzgândit, însă, când, uluit, mi-am dat
seama cu câtă precizie calculase timpul cerut pentru a duce „treaba” la capăt.
A doua zi m-am apucat de lucru întorcând spatele, ca să zic așa, stației.
Numai în felul ăsta puteam să-mi mai păstrez vlaga pentru faptele care
răscumpără totul în viață.
Totuși, uneori trebuie să mai privești și în jur; și când priveam, îi vedeam
pe oamenii aceia vânturându-se fără rost în curte, în lumina orbitoare a
soarelui. Mă întrebam câteodată ce semnificație avea toată foiala aceea.
Rătăceau de colo-colo cu toiagele lor caraghioase în mână ca o gloată de
pelerini necredincioși sorociți să rămână într-un țarc răpănos. Cuvântul „fildeș”
plutea în aer ca o șoaptă, ca un suspin. Ai fi crezut că i se închinau lui. Un
suflu de lăcomie nătângă se ridica de peste tot ca duhoarea dintr-un stârv.
Dumnezeule! N-am văzut niciodată în viața mea ceva atât de ireal. Și, de jur
împrejur, sălbăticia mută care împresura acel petic de pământ desțelenit mă
izbea ca o forță mare și de neînvins, ca răul sau ca adevărul, așteptând
răbdător să se isprăvească odată cu această cotropire fantastică.
^Vai, lunile acelea! Da, ce să-i faci! Multe s-au mai Urtâmplat! într-o
seară, o cocioabă din buruieni plină cu stambă, Pwzeturi imprimate, mărgele și
câte și mai câte, a izbucnit ^tr-o vâlvătaie, atât de brusc, încât ai fi crezut că se
despicase Pământul pentru ca focul răzbunător să mistuie toate fleacurile ^.
*m* fumam liniștit pipa lângă vaporul meu demontat S1 îi vedeam, în lumină,
pe toți sărind cât colo, cu brațele ridicate în sus, pe când mustăcioasul cel
trupeș venea în jos spr fluviu cu o găleată pirpirie în mână, asigurându-mă că
toți s purtaseră splendid, splendid”; umplea găleata cam pe sfert”Cu apă și o
pornea îndărăt. Am băgat de seamă că găleata era g|u_ rită la fund.
M'am îndreptat într-acolo. Nu era nici o grabă. Vedeți cocioaba se
aprinsese ca o cutie de chibrituri. Și nu era nicî o nădejde de la bun început.
Pălălaia urcase în văzduh, îi împi^. șese pe toți îndărăt, luminase totul
împrejur… și se stinsese. Cocioaba era acum un maldăr de tăciuni, scânteind
sălbatic. Undeva, în apropiere, era bătut un negru. Spuneau, pesemne că el
pricinuise focul; oricum ar fi fost, negrul urla ca din gură de șarpe. L-am văzut
câteva zile mai târziu, ghemuit la un pic de umbră; arăta foarte bolnav și
încerca să se mai înzdrăve-nească. Mai târziu s-a ridicat și a plecat … iar
sălbăticia l-a strâns din nou la sân, pe tăcute.
Așa cum veneam din întuneric spre lumină m-am trezit în spatele a doi
bărbați care vorbeau între ei. Am auzit numele lui Kurtz, apoi cuvintele: să se
folosească de întâmplarea asta nenorocită”. Unul dintre bărbați era directorul.
I-am dat bună seara.
— Văzut-ai vreodată ceva atât de … de… ai?… E de necrezut, mi-a spus și
a pornit înainte.

Celălalt bărbat a rămas pe loc. Era un agent comercial de prima mână,
tânăr, cu un aer de domn, ceva mai rezervat, cu o bărbuță despărțită la mijloc
și nasul coroiat. Păstra distanță față de ceilalți agenți, iar ei, la rândul lor,
spuneau că e spionul directorului. Cât despre mine abia de schimbasem cu el,
până atunci, câteva cuvinte. Am intrat în vorbă și curând ne-am îndepărtat de
rămășițele care mai sfârâiau încă. Pe urmă m-a poftit în odaia lui, care se găsea
în corpul principal al stației. A aprins un chibrit și am băgat de seamă că acest
tânăr aristocrat poseda nu numai o trusă montată în argint, dar chiar și o
luminare întreagă toată a lui. Pe timpul acela numai directorul era singurul om
cu dreptul de a avea luminări. Pereții din lut erau acoperiți cu rogojini indigene.
O sumedenie de sulițe> lănci, scuturi, cuțite erau atârnate în chip de trofee.
Misiuni acestui domn era fabricarea de cărămizi. așa mi se spusese; dar nu
vedeai nicăieri nici o bucățică de cărămidă în toată stația și el se găsea acolo de
mai bine de un an … tot așteptân”' Se pare că nu putea face cărămizi fără nu
știu ce care-i lipsea.
te că paie. în tot cazul lucrul acela nu se putea găsi acolo P° uin nu era
probabil că va fi trimis din Europa, eu nu prea l limpede ce aștepta.
l deam p ș poate că o creație specială, spontană. Oricum, erau toți
așteptare – cei șaisprezece sau douăzeci de pelerini – așteptau cu toții ceva; și,
pe cuvântul meu, îndeletnicirea asta părea să fie neplăcută după felul în care o
luau, deși singurul berechet care dăduse peste ei era boala. după cum vedeam
eu.
Își treceau timpul uneltind și săpându-se unul pe altul în chipul cel mai
nerod. Era o atmosferă conspirativă în stația aceea, dar desigur, nu ieșea nimic
la lumină, fiindcă totul acolo era la fel de nereal ca și pretențiile filantropice ale
întregii întreprinderi, ca vorbăria lor, ca toată conducerea lor, ca fanfaronada
lor cu privire la muncă. Singurul lor simțământ real era dorința de a fi numiți
într-un post comercial unde se putea colecta fildeș, așa încât să-și sporească
simțitor câștigurile. Unelteau, se calomniau și se urau unul pe altul numai din
pricina asta. dar ca să ridice măcar un deget. ferească sfântul!
La urma urmelor, în lumea asta e ceva care îngăduie ca unul să fure un
cal în vreme ce altul nu cutează să se uite la un căpăstru.
A furat un cal! Foarte bine. A făcut-o. Poate că știe să călărească. Dar
există un anumit fel de a privi la un căpăstru care l-ar putea scoate din minți și
pe cel mai generos dintre sfinți.
Nu puteam să-mi închipui pentru ce dorea să se arate sociabil, dar în
timp ce stăteam acolo de vorbă, mi-a trecut prin minte că individul urmărea de
fapt să ajungă la ceva. tot îmbiindu-mă să vorbesc. Amintea mereu de Europa,
de oamenii pe care bănuia că-i cunoșteam acolo. îmi punea roereu întrebări cu
tâlc în privința cunoștințelor din orașul sinistru și așa mai departe. Ochii lui

mici sticleau de curiozitate ca niște fărâme de mică, deși încerca să salveze
oarecum aparențele.
Început fusesem mirat, dar curând am devenit și eu ț^ de curios; voiam
să văd ce vrea să scoată de la mine. u'mi puteam imagina ce i se părea vrednic
de atâtea sforțări r1 Persoana mea. Era tare nostim de văzut cum bâjbâia, căci,
ft-adevăr, făptura mea fizică nu degaja decât o totală răceală, gr m minte n-
aveam nimic decât gândul la vaporul scufundat.
a vădit că mă lua drept un nerușinat vorbind în doi peri.
i I i, cu
Până la urmă s-a înfuriat, și ca să nu-și dea pe față vreun de enervare, a
căscat. M-am ridicat. Atunci am observat o planșetă o mică schiță în ulei,
reperezentând o femeie ^ văluri, legată la ochi și purtând o torță aprinsă.
Fondul * întunecat, aproape negru. Mișcarea femeii era impunătoa * iar reflexul
luminos al torței asupra figurii sinistru.
Tabloul m-a oprit în loc, iar celălalt a rămas politicos a]v turi, ținând în
mână o sticlă de șampanie goală (tonic medicinali cu o luminare înfiptă
înăuntru. La întrebarea mea, mi-a răs~ că domnul Kurtz pictase tabloul. chiar
acolo în stați un an înainte. așteptând să i se pună la îndemână i pentru a-și
lua în primire postul comercial.
— Ia spune-mi, te rog, cine este acest domn Kurtz? l-am întrebat.
— Șeful stației din interior, mi-a răspuns scurt, privind în altă parte.
— Foarte mulțumesc, i-am spus râzând. Iar dumneata ai în sarcină
fabricarea cărămizilor în stațiunea centrală. Toată lumea știe asta.
A rămas o clipă tăcut.
— E un om extraordinar, a rostit în cele din urmă. Este un sol al milei, al
științei, al progresului, și naiba știe a mai ce. Noi avem nevoie, începu el să
declame deodată, pentru orientarea cauzei pe care Europa ne-a încredințat-o
nouă, ca să spun așa, de o inteligență superioară, de simțăminte pure,
generoase, de o unicitate de aspirații …
— Cine spune asta? am întrebat.
— Mulți dintre ei, mi-a răspuns. Unii o mai și scriu; 51 iată că a venit el
aici; el, o făptură cu totul aparte, așa cum ar trebui s-o știi și dumneata.
— De ce ar trebui s-o știu eu? l-am întrerupt, surprins cu adevărat.
N-a băgat de seamă întrebarea mea.
— Da, da! Azi el este șeful celei mai de seamă stații^ 'a anul va fi director
adjunct, peste doi ani va fi și … dar ^ închipui că știi ce-o să fie el peste doi
ani… Și dumneata >a^ parte din lotul cel nou. lotul virtuții. Aceiași oameni l-au
trimis pe el te-au recomandat și pe dumneata. O, nu s nu! Eu am ochi buni, nu
glumă!

Si deodată mi s-a luminat mintea. Cunoștințele suspuse ale i mele
mătuși avuseseră o influență neașteptată asupra A b ț lui nostru. Am izbucnit
aproape în râs. Citești corespondența secretă a societății? l-am întrebat. țsj,a
putut răspunde nici un cuvânt. Era teribil de caraghios.
— Când domnul Kurtz va fi director general, i-am spus eu aspru, n-o să
mai^ai acest prilej.
A suflat brusc în luminare și am ieșit în curte. Luna urcase cer. Siluete
negre se târau agale de colo-colo, turnând apă ceste jarul care sfârâia; aburul
se ridica în lumina lunii, negrul ciomăgit gemea pe undeva.
— Ce tărăboi face bestia aceea! a exlamat deodată neobositul mustăcios,
răsărind lângă noi. O să se-nvețe minte! Greșeală? Pedeapsă … poc-trosc! Fără
milă, fără milă! Asta-i singura cale. Așa o să se împiedice orice incendiu, pe
viitor. îi spuneam tocmai directorului.
L-a observat pe cel care mă însoțea, și deodată, tăcu de parcă i s-ar fi
înecat corăbiile.
— Nu sunteți încă în pat? a spus apoi cu un soi de grijă slugarnică. Hm!
E firesc. Pericol. agitație.
Și a dispărut. M-am îndreptat spre fluviu, cu celălalt după mine. Mi-a
trecut pe la ureche un murmur caustic:
— Șleahtă de tâmpiți. duceți-vă la …
Se vedea și grămada de pelerini, gesticulând, discutând. Câțiva tot mai
aveau toiagul în mână. Cred, cu adevărat, că se duceau și la culcare cu
bastoanele acelea. Dincolo de îngrăditură, pădurea se proiecta spectrală în
lumina lunii, și prin foiala de umbre, printre zgomotele surde ale curții
păcătoase, tăcerea cuprinsului te pătrundea până în fundul inimii, cu taina sa,
cu măreția, cu realitatea uluitoare a vieții sale lăuntrice. Negrul lovit gemea
ușor undeva pe aproape, apoi a scos un suspin atât de adânc, încât mi-am
îndreptat pașii departe de acolo. Am simțit o mână trecându-mi pe sub braț., –
Dragă domnule, a început individul, nu vreau să fiu ^țeles greșit și mai cu
seamă de dumneata, care-l vei vedea pe domnul Kurtz mult înainte ca eu să pot
avea această plăcere. N-aș vrea sș|-și facă o părere nedreaptă despre atitudinea
mea.
L-am lăsat să turuie mai departe pe acest Mefisto de mucava, impresia că
de-aș fi încercat, aș fi putut să-mi trec degetul el fără să dau înăuntru de
altceva decât de o spârcâitură murdărie, poate. Individul, vedeți, plănuise să
ajungă în curând adjunctul directorului care funcționa atunci, și _ vedeau că
venirea lui Kurtz le răsturnase rău socotelile. Vorb ' repede, și n-am încercat să-
l opresc. Ședeam cu umerii re; de vasul meu eșuat și cocoțat pe coastă ca
scheletul unui i_ mite animal acvatic. în nări îmi intrase izul de mâl, de mâl pri,
mar, și tăcerea adâncă a pădurii seculare plutea în fața ochil0r mei, aproape

palpabilă; ici-colo licăreau petece lucioase pe smârcul negru al apei. Luna
risipise peste tot un strat subțire de argint. peste iarba luxuriantă, peste mâl,
peste peretele de liane împletite, mai înalt decât peretele unui templu, peste
fluviul acela mare pe care-l vedeam printr-o spărtură sumbra, scânteind,
scânteind, în vreme ce se învolbura până departe' fără nici un susur.
Totul împrejur era măreț, în așteptare, mut, iar individul trăncănea
despre sine. Mă întrebam dacă tăcerea de pe fața imensității care ne privea pe
amândoi însemna o chemare sau o amenințare. Ce eram noi, care pătrunsesem
acolo? Puteam noi să meșterim acel cuprins mut, sau ne va meșteri el oare?
Simțeam cât de mare, cât de afurisit de mare era acel cuprins care nu putea
vorbi, și care, poate, nu putea nici auzi. Ce era acolo, în inima lui? Dintr-acolo
vedeam ieșind la iveală doar puțin fildeș … și auzisem că domnul Kurtz era
acolo. Despre asta auzisem destul. slavă Domnului! Totuși, asta nu-mi aducea
nici o lumină… ca și cum mi s-ar fi spus că înăuntru era un înger sau un
demon. Dădeam crezare acestor lucruri așa cum unul dintre noi ar crede că pe
planeta Marte sunt locuitori. Am cunoscut cândva un scoțian meșter în vele,
care era sigur, dar sigur de tot, că pe Marte se aflau oameni. Dacă-i cereai să-ți
spună, așa ca idee, cum arătau și cum se purtau, atunci se fâstâcea și
mormăia ceva despre,mers în patru labe”. Și dacă ai fi zâmbit cumva, s-ar fi
repezit – deși avea șaizeci de ani – să te ia la bătaie. N-aș fi mers atât de departe
încât sa mă bat pentru Kurtz, dar am mers până aproape să mint pentru el. Voi
știți că urăsc, mi-e silă, nu pot să sufăr minciuna, nu pentru că sunt mai breaz
decât ceilalți oameni, dar pentru cs mă îngrozește. Minciuna are o lividitate de
moarte, o duhoaie de stârv… și asta-i tocmai ceea ce urăsc și detest pe lume
ceea ce vreau să uit. Mă face să mă simt rău, bolnav, parcă aȘ mușca din ceva
împuțit. Chestie de temperament, cred eu; Așa … și am mers până acolo încât l-
am lăsat pe bietul tinerel sa creadă tot ce-și închipuia el cu privire la relațiile
mele dinEuropa> îtitX clipă devenisem la fel de prezumțios ca și pelerinii eia
vrăjițiȘi asta numai fiindcă îmi trecea prin minte că aș aCtea să-i fiu de folos
acelui Kurtz pe care, până atunci nici „ i văzusem. înțelegeți. Era pentru mine
doar un nume. 'l vedeam, mai mult decât voi, pe om în acel nume. Voi îl î b d
Xhj'l ve, p vedeți? îi cunoașteți oare povestea? Izbutiți să vedeți ceva? Vlie
mi se pare că încerc să vă povestesc un vis. Zadarnică încercare. pentru că nici
o relatare a unui vis nu poate transmite senzația propriu-zisă de vis, acel
amestec de absurd, de surpriză și uimire într-un tremur de împotrivire vie,
nimic nu poate transmite simțământul acela de a fi. copleșit de irealul care este
chiar esența visului.
A rămas tăcut o clipă.

— Nu, nu e cu neputință; cu neputință să transmiți senzația de viață a
unei epoci din viața cuiva. tot ceea ce-i alcătuiește adevărul, sensul ei, esența ei
subtilă și pătrunzătoare. E cu neputință. Trăim așa cum visăm. singuri.
A tăcut din nou, parcă ar fi. căzut pe gânduri, apoi a adăugat:
— Fără îndoială, în toate astea voi vedeți mai mult decât vedeam eu pe
atunci. Mă vedeți pe mine, pe care mă cunoașteți.
Se făcuse atât de întuneric, încât noi, ascultătorii, abia ne mai zăream
unul pe altul. De multă vreme, Marlow, care ședea la o parte, nu mai era
pentru noi decât un glas. Nimeni nu scotea o vorbă. Poate că pe ceilalți îi furase
somnul, eu însă eram treaz. Ascultam, ascultam, așteptând nesățios o frază,
un cuvânt care să-mi dea dezlegarea acelei ușoare stânjeneli stârnite de
povestirea ce părea să se contureze de la sine în wiza răcoroasă a apei, de parcă
n-ar fi fost rostită de buze omenești.
Da, l-am lăsat să trăncănească, a început iar Marlow, Și să gândească ce
poftea despre proptelele din spatele meu!
vi în spatele meu nu era nimic! Nu era nimic decât nenorocita afeea de
epavă sfârtecată, hodorogită, de care mă rezemam pe
^d îmi vorbea curgător despre „necesitatea ca fiecare om să
P5°gteseze. Iar când cineva vine până aici, înțelegi, nu vine ca j?s^
zgâiască la lună.” Domnul Kurtz era „un geniu universal”,
*r chiar și un geniu își dădea seama că-i mai ușor să lucreze
; unelte adecvate … cu oameni inteligenți. El personal venise ibrice
cărămizi. exista, vezi bine, o imposibilitate fizică pentru așa ceva, după cum
puteam vedea și eu; iar dacă făcea munca de secretar pentru director, era
fiindcă,nici om cu cap nu respinge încrederea superiorilor lui”…înțelegea °
oare? înțelegeam. Atunci, ce mai voiam? Ceea ce voiam e, într-adevăr, erau
nituri, cerule mare! Nituri! Ca să pot înaim cu lucrul … ca să astup spărtura.
Nituri voiam. Erau lăzi Cu nituri, jos, pe coastă. lăzi. una peste alta. sparte
țăndări! Dădeai cu piciorul în nituri rătăcite la fiecare pas ^ curtea stației de pe
deal. Se rostogoliseră nituri până și în dumbrava morții. Numai să te fi aplecat
puțin și puteai să-ți umpli buzunarele cu nituri și totuși nu era chip să găsești
niciunul acolo unde ai fi dorit. Aveam plăci care ar fi folosit, dar nimic cu ce să
le înțepenești. Și în fiecare săptămână, curierul, un negru singuratic, cu sacul
de scrisori pe umăr și un băț în mină, pleca din stație spre coastă. Și de mai
multe ori pe săptămână, un convoi venea de acolo cu mărfuri de vânzare… o
stambă lucioasă de te cutremurai când te uitai la ea, mărgele de sticlă valorând
câțiva bani kilogramul, basmale de bumbac îngrozitor de bălțate. Iar nituri, ioc!
Trei cărăuși ar fi putut aduce absolut tot ce lipsea ca să punem vaporul pe apă.
Individul devenise acum încrezător, dar îmi închipui că atitudinea mea
rezervată trebuie să-l fi exasperat în cele din urmă, căci a socotit necesar să-mi

declare că nu se temea nici de Dumnezeu, nici de dracu, necum de orice om
simplu! I-am răspuns că-mi dădusem foarte bine seama de asta, dar că ceea ce
doream eu era o anumită cantitate de nituri, și că domnul Kurtz ar fi dorit și el
nituri dacă ar fi știut cum stau lucrurile. Acum scrisorile plecau spre coastă în
fiecare săptămână.
— Scumpul meu domn, mi-a strigat el, eu scriu așa cuffl mi se dictează!
Eu ceream nituri. Trebuie să fi existat vreo modalitate. pentru un om
inteligent! Atunci și-a schimbat atitudinea: a devenit foarte rece și a început să-
mi vorbească despre un hipO' potam; apoi începu să se întrebe dacă nu era
incomod să dor© pe puntea vasului (eu mă cramponam de vaporul și salvarea
mea, zi și noapte), dacă nu fusesem deranjat. Era vorba de un hipopotam
bătrân, cu prostul nărav să iasă pe țărm și să colinoe peste noapte terenurile
stațiilor. Pelerinii ieșeau și ei toți u1 păr și își slobozeau asupra lui toate puștile
pe care le aveau W îndemână. Unii făcuseră chiar de pază. Zadarnic, însă –
t°ata această vlagă se irosea în van.
_ Animalul acela e vrăjit, mi-a spus. Dar asta-i ceva care se aplică aici
decât cu privire la fiare. Nici un om. mă
—l relegi? n^ un om de aici nu poartă asupra lui semnul i vrăji.
A rămas câtva timp acolo, în lumina lunii, cu nasu-i fin, oiat, puțin cam
strâmb și cu ochii de mică sticlind fără nici clipire;?poi, cu un scurt „noapte
bună” s-a îndepărtat cu nași mari. îmi dădeam seama că se simțea stânjenit și
încurcat, ceea ce-mi dădea mai multe speranțe decât avusesem zile de-a
rânduL Mă bucuram să mă întorc de la individul acela la marele meu prieten,
rabla mea de vapor, lovit, sfărâmat, ruinat. M-am cățărat pe punte. Suna sub
pașii mei ca o cutie goală de tinichea rostogolită cu piciorul de-a lungul unei
rigole; nu era de loc solid ca făcătură, și încă mai puțin arătos ca formă, dar
cheltui-sem destulă trudă cu el cât să mă facă să-l iubesc. Nici un prieten,
oricât de influent, nu m-ar fi putut ajuta mai bine.
Vaporul meu îmi dăduse prilej să mai evadez … să descopăr ceea ce
puteam face. Nu, nu-mi place munca. Prefer să lenevesc și să mă gândesc la tot
felul de lucruri frumoase care ar putea fi. înfăptuite. Nu-mi place munca. nici
unui om nu-i place. dar îmi place ceea ce este în muncă … prilejul de a te găsi
pe tine însuți. Eul tău cel adevărat. pentru tine, nu pentru alții. ceea ce nici un
alt om nu poate să cunoască. Ei pot să-și dea seama numai de aparențe, dar
nu pot ajunge niciodată la esența adevărată.
Nu m-am mirat văzând că cineva stătea pe punte, la pupa, cu picioarele
bălăbănind în mâl. Vedeți, mă cam împrietenisem cu puținii mecanici din stația
aceea, pe care ceilalți pelerini îi disprețuiau, firește. cred că din pricina lipsei lor
de maniere. Pasagerul meu era șeful de echipă – cazangiu de meserie – un bun
lucrător. Era un bărbat uscățiv, osos, cu fața gălbuie 51 ochi mari, cercetători.

Avea o înfățișare obosită și capul chel ca-n palmă; dar părul care-i căzuse părea
să se fi lipit de bărbie, Ș^mergea atât de bine în partea locului, încât barba îi
atârna Pmă la brâu. Era văduv cu șase copii (îi lăsase în sarcina unei surori, ca
el să poată veni acolo), iar patima vieții lui o consti-j^iau porumbeii călători.
Era un entuziast și un cunoscător, ^ebun după porumbei. După orele de
muncă, ieșea câteodată aiȚj colibă și venea ca să stea de vorbă despre copiii și
porumbeii?*j ^ timpul lucrului, când trebuia să se târască în mâl sub nila
vaporului, își lega barba cu un soi de ștergar alb adus dinadins, și care avea
două găuri de trecut pe după urecV Seara îl vedeai pe malul apei, stând pe vine
și clătindu-și ște ' garul acela cu mare grijă, apoi întinzându-l solemn pe un
tufjc” ca să se usuce.
L-am bătut pe spinare și i-am spus:
— O să avem nituri!
S-a ridicat anevoie în picioare, exclamând:
— Nu! Nituri?… ca și cum nu și-ar fi putut crede urechi-lor. Apoi încet de
tot: Dumneata… ei…?
Nu știu de ce, ne-a apucat pe amândoi un fel de nebunie Mi-am dus
degetul la gură și am dat din cap misterios.
— Bine de dumneata! a strigat și a pocnit din degete deasupra capului
ridicând în sus un picior.
Ne-am pus pe țopăială. Săltăm pe puntea de metal. Și s-a pornit de pe un
ponton un tropăit înspăimântător, pe care pădurea virgină de pe celălalt mal îl
întorcea într-un ecou tunător deasupra stației adormite. Trebuie să-i fi făcut pe
mulți dintre pelerini să sară în sus în cocioabele lor. O siluetă întunecată a
umbrit o clipă intrarea luminată a cabanei directorului, apoi a dispărut pentru
ca după câteva secunde să dispară și toată intrarea în întuneric. Ne-am oprit în
timp ce tăcerea alungată de tropăitul nostru a năvălit iar din adâncurile zărilor.
Marele zid de verdeață, masa exuberantă și încâlcită de trunchiuri, crengi,
frunze, mlădițe, ghirlande nemișcate în lumina lunii erau ca o revărsare
nestăvilită de viață mută, un val de plante de-a valma, unele peste altele,
împletite, gata să se năruie peste fluviu, ca să măture pe fiecare omuleț mărunt
din mărunta sa existență.
Și totul era încremenit. De departe se auzeau plescăituri mari, surde și
fornăituri ca și cum un ihtiozaur ar fi făcut o baie de scântei în fluviul cel mare.
— La urma urmei, a spus cazangiul cu ton potolit, pentru ce nu ni s-ar
da nituri? Pentru ce, ai? pentru ce? …
Eu nu știam nici o pricină ca să nu ni se dea!
— O să sosească în trei săptămâni, i-am spus încrezător. Dar n-au sosit.
în loc de nituri, ne-am pomenit cu o invazie de convoaie, o pacoste picată din

cer. A sosit în etape, în urma' toarele trei săptămâni, fiecare etapă în cap cu un
măgar, care purta în spinare un om alb în haine noi și ghete cafenii, îod1'
J din înălțime la dreapta și la stânga către pelerinii i. O gloată gălăgioasă
de negri arțăgoși, cu picioarele durerate, călcau în urma măgarului; o grămadă
de corturi, je scaune pliante, cutii de tinichea, lăzi albe, baloturi cafenii rau
descărcate jos, în curte, și un suflu de mister se răspândea oeste harababura
stației. Au sosit cinci convoaie din astea, toate cu același aer absurd, ca de fugă
după jefuirea unor maga-rine de echipament și a unor depozite de provizii, în
căutarea unui adăpost în pădure, pentru împărțirea prăzii în mod echitabil.
Era acolo un talmeș-balmeș de lucruri destul de bune în sine dacă
nebunia aceea omenească nu le-ar fi făcut să pară rodul unui jaf tâlhăresc.
Era o bandă fantastică ce se intitula Expediția de explorare „Eldorado”, și
cred că aveau legământ să păstreze taina asupra scopurilor lor. Limbajul lor,
totuși, era cel al unor pirați murdari: vorbire deocheată, dar fără vlagă, lacomă,
dar fără îndrăzneală, și crudă dar fără curaj; nu exista atom de prevedere sau
de gândire serioasă în toată ciurda lor și nu păreau conștienți că asemenea
noțiuni ar fi necesare pentru desăvârșirea omenirii. Dorința lor era să smulgă
comori din măruntaiele ținutului, fără mai mult țel moral în faptele lor decât al
hoților care sparg o casă de bani. Nu știu cine finanța acea nobilă
întreprindere, dar unchiul directorului nostru era conducătorul convoaielor.
Semăna ca înfățișare cu un măcelar de la periferie, iar ochii aveau o
privire șireată și adormită. își purta semeț pântecele dolofan pe niște picioare
scurte, și tot timpul cât ciurda lui a cotrobăit prin stație, nu a schimbat o vorbă
cu nimeni, în afară de nepotul său. îi puteai vedea pe amândoi colindând
ținutul de dimineața până seara, cu capetele alăturate, într-o nesfârșită
sporovăială.
Renunțasem să mă mai necăjesc pentru nituri. Capacitatea ^ui om
pentru acest soi de demență este mai limitată decât Va închipuiți. Am spus:
„Basta!” și am lăsat toate baltă. Aveam timp berechet să-mi adun gândurile și,
din când în când, îmi Venea în minte Kurtz. Nu mă interesa prea mult. Nu.
Totuși, eram curios să văd dacă omul ăsta, care venise înarmat cu °atecare idei
morale, își va croi până la urmă drum spre vârf?l cum va reacționa o dată
ajuns acolo.
II într-o seară, pe când stăteam întins pe puntea vaporului am auzit
glasuri apropiindu-se: erau nepotul și unchiul care se plimbau pe mal. Mi-am
lăsat iar capul pe braț și era cât pe-aCj să ațipesc, când am auzit aproape în
urechea mea:
— Eu sunt blajin ca un copil, dar nu-mi place să mi se poruncească.
Sunt. sau nu sunt director aici? Mi s-a dat ordin să-l trimit acolo. De necrezut!

Mi-am dat seama că se așezaseră amândoi pe mal, lângă prova vasului
chiar dedesubtul capului meu. Nu m-am mișcat; nu mi-a venit să mă mișc:
eram somnoros.
— E neplăcut, mârâi unchiul.
— A cerut administrației să fie trimis acolo, a continuat celălalt, ca să
arate ce poate el face; și mi s-au dat ordine în consecință. Gândește-te ce
influență trebuie să aibă omul ăsta! Nu e îngrozitor?
Amândoi au fost de acord că era îngrozitor, apoi au făcut câteva
observații ciudate:
— îi face să joace cum vrea … un om. Consiliul … duce de nas.
Adică frânturi de propozițiuni absurde, care m-au scuturat însă din
somnolență, astfel încât mă trezisem de-a binelea când l-am auzit pe unchi
spunând:
— Poate clima o să-ți înlăture piedica asta din cale. e singur acolo?
— Da, răspunse directorul, și-a expediat ajutorul în jos, pe fluviu, cu
câteva rânduri pemtru mine; scria așa:Trimiteți-l pe nenorocitul ăsta acasă și
nu vă mai osteniți să-mi găsiți altul la fel. Prefer să muncesc singur decât
alături de soiul ăsta de oameni de care dispuneți pentru mine.” Asta s-a
petrecut acum mai bine de un an. închipuie-ți obrăznicie!
— Și de atunci. nimic? a întrebat celălalt, răgușit.
— Fildeș, a izbucnit nepotul. Grămezi de fildeș … de prima calitate.
grămezi… ce plictiseală… de la el!
— Și pe urmă? a întrebat glasul hârâind gros.
— Facturi! a explodat răspunsul, ca să zic așa. Pe urmă, tăcere.
Vorbiseră despre Kurtz.
Eram acum treaz, dar stăteam întins la largul meu și aI11 rămas liniștit,
fără nici un chef să-mi schimb poziția.
_ Cum de a venit fildeșul tocmai de acolo? a mârâit cel mai matur dintre
interlocutori, care părea tare contrariat.
Celălalt i-a explicat că venise cu o flotilă de canoe, sub paza onui
funcționar metis englez pe care Kurtz îl avea cu el; că, are„se, Kurtz avusese de
gând să plece și el, pentru că stațiunea era pe atunci lipsită de mărfuri și
provizii dar, după ce făcuse trei sute de mile, se hotărâse brusc să se întoarcă
înapoi, ceea ce a și făcut; s-a întors singur, într-o pirogă cu patru vâslași,
părăsindu-l pe metis și lăsându-l să-și vadă de drum, la vale, cu fildeșul.
Amândoi indivizii păreau uluiți că cineva fusese în stare de asemenea lucru! își
spărgeau capul să găsească ce motiv puteau avea toate astea. Cât despre mine,
mi se părea că-l văd pentru prima oară pe Kurtz. Ca într-o străfulgerare,
vedeam piroga, cei patru sălbatici vâslind, și omul alb, stingher, întorcând
deodată spatele stației centrale, eliberării., poate amintirilor de acasă;

îndreptându-și fața spre adâncurile sălbăticiei, către stația pustie, dezolantă.
Nu cunoaștem motivul. Poate că era pur și simplu un individ de ispravă, care
voia să-și vadă de munca lui, de dragul muncii în sine. Numele lui, înțelegeți,
nu fusese pronunțat în discuție niciodată.
Era: „Omul acela”. Iar metisul, care, pe cât pricepeam, făcuse o călătorie
grea, cu multă prudență și curaj, nu fusese numit altfel decât: „Ticălosul ăla”.
„Ticălosul” spusese că „omul” fusese foarte bolnav … că se restabilise dar nu de
tot… Cei doi de dedesubt au mai făcut câțiva pași și au început să se plimbe în
sus și-n jos la mică depărtare. Am auzit: „Post militar. doctor. două sute de
mile. absolut singur acum. întârzieri inevitabile. nouă luni, nici o știre, zvonuri
ciudate”. S-au apropiat iarăși, tocmai pe când directorul spunea:
— Un nimic, pe cât știu eu … un fel de negustor ambulant… un individ
infect, sfeterisind fildeș de la băștinași.
De cine vorbeau acum? Am prins din frânturi că era vorba de un om,
pasămite din districtul lui Kurtz și pe care directorul nu-l avea la inimă.
— N-o să scăpăm de concurența asta păcătoasă până când nu
spânzurăm pe unul dintre ei, ca să dăm un exemplu.
— Desigur, a grohăit celălalt, la spânzurătoare! De ce nu? Orice … orice
se poate face în țara asta. Ți-o spun eu! Nimeni, mțelegi, nimeni aici nu poate
să-ți pericliteze situația! Și pentru Ce? Tu suporți clima … îi lași de căruță pe
toți. Pericolul este în Europa. Dar înainte de a pleca, am avut eu grijă acol0 să.
S-au îndepărtat din nou, vorbind în șoaptă, apoi și-au ridicat iar glasul:
— Șirul acela nesfârșit de întârzieri nu-i din vina mea. Eu am făcut tot ce
am putut.
Grăsunul a suspinat:
— Mare păcat.
— Și felul acela păcătos și absurd în care vorbește! a urmat celălalt. Ce
mă mai enerva când era aici: „Fiecare stație ar trebui să fie ca un far pe calea
progresului, un centru pentru dezvoltarea comerțului, firește, dar și pentru
umanizarea, îmbunătățirea, instruirea” … îți dai seama?… Dobitocul! Și vrea să
fie director! Nu, asta-i.
Îl sugruma parcă o indignare cumplită iar eu mi-am ridicat ușor capul.
Am rămas uimit ce aproape erau de mine. chiar dedesubtul meu. Aș fi putut să
le scuip în pălării. Se uitau în pământ, furați de gânduri. Directorul se lovea cu
o nuielușă peste picior; ruda-i mintoasă și-a înălțat capul.
— Ți-a mers bine de când ai venit aici de rândul ăsta? a întrebat.
Celălalt a tresărit:
— Cui? Mie? Oh! Minunat! Minunat … Dar celorlalți. Vai, Doamne! Toți
bolnavi. Și mor așa de iute! Nici n-am timp să-i trimit de aici … e de necrezut!

— Hm! Da, da… mormăi unchiul. Ah, băiete … în asta să te încrezi … Iți
spun eu… în asta…
L-am văzut întinzându-și obrăznicia de braț scurt cu un gest care
cuprindea pădurea, cotul apei, mâlul, fluviul întreg … părea că face, neîngăduit
de ostentativ, un semn magic pe fața acelei țări însorite, ca o chemare
mișelească adresată morții la pândă, răului ascuns, întunecimii adânci din
inima cuprinsu-lui. Era atât de uluitor, încât am sărit în picioare și am privit
îndărăt spre marginea pădurii, ca și cum aș fi așteptat un răspuns oarecare la
acea neagră mărturisire de credință. Știți nebuniile care pot trece uneori prin
mintea cuiva. Dar tăcerea cea mai deplină înfrunta cu o răbdare cruntă cele
două făpturi, așteptând parcă să piară în zări cotropirea fantastică.
Au tras în gura mare o înjurătură. doar de spaimă, cred eu, apoi, ca și
cum n-ar fi avut habar că eram acolo, s-au întors îndărăt la stație. Soarele
asfințea; aplecați înainte, unul lâa altul» păreau să-și tragă anevoie în sus pe
deal umbrele lor «rotești, de lungimi diferite, care li se târau încet în spate, pe
^asupra ierbii înalte, fără să îndoaie nici un singur fir.
În câteva zile Expediția „Eldorado” a luat calea răbdătoarei sălbăticii care
s-a închis peste ea, așa cum se închide marea asupra unui scafandru. într-un
târziu a venit vestea că toți asinii muriseră. Nu știu nimic despre soarta
celorlalte animale de mai mică valoare.
Fără îndoială că și ei, ca și noi, ceilalți, au găsit ce-au căutat, fcf-am
întrebat nimic. Pe atunci mă tulbura mai ales posibilitatea de a-l întâlni foarte
curând pe Kurtz. Când zic foarte curând, asta trebuie privit relativ. Au trecut
două luni din ziua când am părăsit râul și până am ajuns pe malul de sub
stația lui Kurtz.
S-o iei în sus, pe fluviul acela, însemna să călătorești înapoi către
începuturile cele mai timpurii ale lumii, când vegetația năpădea pământul și
copacii uriași erau stăpânitori. Un fluviu pustiu, o tăcere adâncă, un ținut de
nepătruns. Aerul era cald, dens, greu, trândav. în strălucirea soarelui nu era
bucurie.
Întinderi prelungi de ape se revărsau, goale, în melancolia depărtărilor
sumbre. Hipopotamii și crocodilii se lăfăiau în soare laolaltă pe malurile cu
nisip argintiu. Puhoaiele tot mai învolburate curgeau printre o puzderie de
insule împădurite; îți pierdeai drumul pe fluviul acela, ca într-un deșert, și te
izbeai toată ziua de bancuri de nisip, încereând să găsești vadul adevărat, până
când începeai să te crezi vrăjit și rupt de tot ce ai cunoscut vreodată. departe,
departe… în altă existență, poate.
Erau clipe când trecutul tău te năpădea, așa cum se întâmplă uneori
când nu ai nici un singur moment pentru tine; dar se contura vag ca un vis

neliniștitor și tulbure, pe careți-l amirtfa mirat în mijlocul realităților
copleșitoare ale aceâei lumi stranii de plante, de apă, de tăcere.
Și această liniște grea a vieții din jur nu semăna de loc a pace. Era
liniștea unei forțe implacabile mocnind un plan de nepătruns. Xe privea cu o
căutătură răzbunătoare. Mai târziu am Jfrceput să mă obișnuiesc; n-o mai
vedeam; nu aveam vreme. Trebuia să dibui vadul adevărat; trebuia să
deosebesc, mai jftult din inspirație, semnele malurilor ascunse; eram atent k
bolnavii afundați; mă învățam să-mi strâng dinții înainte Ș-rni sară inima din
piept când treceam la un vârf de lance de u știe ce nenorocită de piedică
drăcească, infamă, care ar fi dat gata tinicheluța aceea de vapor și ar fi înecat
pe toți călj torii; trebuia să mă uit și după niscai lemne uscate ca să 1 tăiem
noaptea și să le ardem a doua zi pentru cazane. CânJ trebuie să te ocupi de
lucruri din astea, de micile nevoi care-ț; ies în cale, realitatea. realitatea. v-o
spun eu… pălește Adevărul lăuntric rămâne ascuns. din fericire, din fericire!
Totuși, eu îl simțeam; îl simțeam adesea în tăcerea lui tainică privind la
giumbușlucurile mele de maimuță, așa cum vă pri! veste și pe voi, dragii mei,
cum țopăiți pe frânghiile voastre pentru. cât, ai? … pentru jumătate de coroană
tumba.
— Ia fii mai cuviincios, Marlow, a mârâit un glas și mi-am dat seama că
se mai găsea cel puțin încă un ascultător treaz în afară de mine.
— Iertare, rogu-vă. Am uitat strângerea de inimă care însoțește prețul. Și,
într-adevăr, ce contează prețul dacă „scamatoria” e bine făcută? Și voi le faceți
foarte bine scamatoriile astea. Și nici eu nu m-am descurcat rău, căci n-am dat
la fund vaporul în prima călătorie. Mă și minunez. Imaginați-vă un om legat la
ochi, pus să mine un furgon pe un drum prost. Pot să vă spun că în timpul
acela m-au trecut toate sudorile. La urma urmei, e un păcat strigător la cer ca
un marinar să dea de pământ cu fundul unei corăbii care e de așteptat să
plutească tot timpul sub supravegherea lui. Poate că nimeni nu știe asta, dar tu
nu poți uita niciodată blestemăția. Așa-i? Ca un junghi în inimă. Ți-o aduci
aminte, o visezi, te trezește noaptea, te gândești numai la asta. ani și ani după
aceea. tot te ia ba cu cald, ba cu rece. Nu pot să spun că vaporul acela a plutit
tot timpul. A trebuit să-l și târâm puțintel, nu o singură dată, cu douăzeci de
canibali împrejur, plescăind și împingând. Pe unii dintre ei i-am primit în
echipaj chiar pe drum. Grozavi flăcăi. canibali la locul lor.
Erau oameni cu care se putea lucra și le eram recunoscător. Apoi, la
urma urmei, nu se mâncau unul pe altul sub ochii mei; își aduseseră o provizie
de carne de hipopotam care se împuțise, încât îmi duhneau în nări toate tainele
sălbăticiei' Uuf, mâi simt și acum duhoarea! Aveam pe bord pe director și trei
sau patru pelerini cu toiegele lor cu tot. Uneori ajungeam la câte o stație de

lângă țărm agățată de poalele ținutului necU' noscut, iar oamenii albi care
țâșneau dintr-o căzătură de coliba.
a gesturi de bucurie, de surpriză și bun venit, păreau foarte iudați. parcă
ar fi fost niște captivi ținuți acolo de o vrajă.
Cuvântul,fildeș” se înfiripa pentru o clipă în aer … și porneam iar către
tăcere, în lungul întinderilor de apă pustii, jj! jurul meandrelor liniștite, printre
pereții înalți ai drumului puitor, cu bătaia greoaie a roții de la pupa răsunând
ca jjiște plesnituri în gol. Copaci, copaci, milioane de copaci, masivi uriași
înălțându-se în văzduh; la rădăcinile lor, care îmbrățișau malul ocrotindu-l
împotriva apei, se târa bietul vaporaș negricios, ca o gânganie indolentă foindu-
se pe jos sub un portal măreț. Te făcea să te simți tare mic, tare pierdut și,
totuși, simțământul ăsta nu era demoralizant. La urma urmei, chiar dacă erai
mic, gângania negricioasă se târa înainte. și tocmai asta era ceea ce doreai.
încotro ziceau pelerinii că se târăște, asta nu mai știu. Pun rămășag că spre un
loc unde se așteptau să înhațe ceva. Pentru mine se târa spre Kurtz. atâta tot …
dar când țevile au început să curgă, ne tâtam foarte încet. întinderile albăstrii
se deschideau înainte și se închideau îndărătul nostru, de parcă pădurea ar fi
pășit agale peste ape ca să ne închidă calea la întoarcere.
Pătrundeam tot mai adânc în inima întunericului. Era liniște
încremenită. Uneori, peste noapte, se auzea uruit de tobe în sus, pe fluviu,
îndărătul perdelei de copaci, iar răsunetul rămî-nea suspendat în văzduh,
deasupra capetelor noastre, până când se crăpa de ziuă. N-aș fi putut spune
dacă asta însemna zgomot de război, de pace sau de rugăciune. Zorile își
vesteau sosirea prin tăcerea și răceala care pogora; tăietorii de lemne dormeau,
focurile ardeau sub spuză; trosnetul unei mlădițe te făcea să tresari. Eram
pribegi pe pământul preistoric, pe un părcunt care avea înfățișarea unei planete
necunoscute. Ne-am fi putut închipui că suntem primii oameni care luam în
folosință o blestemată de moștenire pentru a fi stăpânită cu prețul unui chin
groaznic și al unei trude neîngăduite.
Dar deodată, în mijlocul strădaniei noastre cumplite, se veau pe
neașteptate, la vreo cotitură, niște pereți de trestie, ^Ște acoperișuri țuguiate,
din ierburi împletite, o explozie de răcn.te, un vârtej de brațe și de picioare
negre, o buluceală?*e rruini bătând din palme, de tălpi bătând pământul, de
trupuri 'egânându-se, de ochi rostogolindu-se sub plete de frunziș 8teu și
nemișcat. Vaporul trudea anevoie de-a lungul unei ^vărsări de frenezie neagră,
neînțeleasă. Omul preistoric ne blestema oare? … Ni se închina, ne ura bun
sosit? CiQ ar fi putut spune? N-aveam cum să înțelegem ce se petrecea ta
preajma noastră; lunecam mai departe ca niște năluciri, uimit' și tainic
înfricoșați, asemeni oamenilor întregi la minte aflat, în fața exploziei entuziaste
dintr-o casă de nebuni. Nu puteam înțelege, pentru că ne găseam prea departe

și nu mai eram în stare să ne amintim, pentru că pribegeam în noaptea vre-
milor dintâi, a vremurilor care s-au dus, abia lăsând ici-colo un semn … și nici
o amintire.
Pământul părea nepământesc. Suntem obișnuiți să privim la făptura
încătușată a unui monstru învins, dar acolo., acolo priveam la ceva monstruos,
dar liber. Era ceva nepâ-mântesc, iar oamenii erau. nu, nu erau neumani! Iată,
știți, acest lucru constituia partea cea mai iritantă., bănuiala că nu erau
neumani! îți venea greu să realizezi una ca asta. Răcneau, și țopăiau, și se
răsuceau, și se schimonoseau cumplit, dar ceea ce te înfiora era tocmai gândul
umanității lor,. asemănătoare cu a ta… gândul înrudirii tale îndepărtate cu acel
tumult sălbatic și pătimaș. Urât; da, era destul de urât; dar dacă erai destul de
om, atunci recunoșteai că se găsea în tine o umbră de răspuns la acea
izbucnire primară de zgomote, un presentiment vag că în toate astea era un
sens, un sens pe care tu … tu cel atât de departe de noaptea vremilor dintâi… îl
puteai înțelege. Și de ce nu? Mintea omului e în stare să înțeleagă orice. pentru
că înlăuntrul ei este totul. întregul trecut, ca și întregul viitor. Și, la urma
urmei, ce clocotea acolo7 Bucuria, teama, mâhnirea, dragostea, prețuirea,
mânia. cine poate spune? și totuși era adevăr acolo. adevăr dezbrăcat de haina
timpului. Nerodul n-are decât să se mire și să se cutremure, omul întreg știe și
poate privi înainte fără să clipească! Dar pentru asta trebuie să fie cel puțin tot
atât dL om ca și cei de pe mal. Trebuie să întâmpine adevărul acela cu
plămada-i adevărată … cu propria-i vlagă lăuntrică. Principi^6 n-au ce căuta
aici. Averile, veșmintele, cârpele frumoase. zdrențe care vor zbura la prima
scuturătură zdravănă. Nu: îți trefeuie o credință de temei. Exista o chemare
pentru mine în iureșul acela drăcesc? Da? Foarte bine; o aud; o accept dar și
eu am un glas și, de bine, de rău, cuvântul meu e cț care nu poate fi înăbușit.
Desigur, un neghiob e totdeauna a adăpost, din simplă teamă și din simțăminte
gingașe. C mârâie acolo? Vă mirați că n-am debarcat să urlu și să joc eu! Uite,
nu… n-am făcut-o! Simțăminte gingașe ziceți voi? gimțăminte gingașe … la
naiba! Eu n-aveam vreme. Trebuia sa mă omor cu plumbi de sondă și fâșii din
pături de lână ca sa oblojesc țevile care curgeau. asta făceam! Trebuia să
sUpraveghez cârma și să ocolesc toate piedicile din cale și să fac tinicheaua să
meargă înainte, cu orice chip. Era destul adevăr aparent în toate lucrurile astea
ca să salveze pe un om mai cuminte. Și între timp trebuia să mă uit și după
sălbaticul care făcea pe fochistul. Era un specimen avansat. Putea să
alimenteze un cazan vertical. Stătea acolo, dedesubt, și pe cuvântul meu, când
te uitai la el îți făcea impresia unui câine dintr-o parodie, cu pantaloni bufanți,
pălărie cu pene și țopăind pe labele dinapoi. Câteva luni de dresaj fuseseră de
ajuns pentru flăcăul acela cu adevărat de soi. Se chiora la manometru și sticla
de nivel, sforțându-se vădit să fie de folos. mai avea și dinții plombați, sărmanul

de el, și lâna de pe scăfârlie rasă în forme stranii, și trei cicatrice, ca podoabă,
pe fiecare obraz. Ar fi trebuit să se găsească acolo pe mal, bătând din palme și
din picioare; în loc de asta, muncea din greu, rob al unei vrăjitorii ciudate,
dând dovadă de cunoștințe tot mai înaintate. Era folositor pentru ca fusese
instruit; știa una și bună: dacă apa dispărea din tubul acela transparent,
duhul rău dinăuntrul cazanului s-ar mânia din pricina setei de neîndurat și s-
ar răzbuna cumplit. Așa că asuda și alimenta focul și se zgâia înfricoșat la
sticla aceea (făcând farmece improvizate cu zdrențe legate de braț și cu o
bucată de os lustruit, mare cât un ceasornic, înfipt de-a latul în buza de jos), în
timp ce malurile împădurite lunecau ușor pe lângă noi, și iureșul trecător
rămânea în urmă, la nesfâr-șite mile de tăctre … iar noi ne târam înainte, spre
Kurtz. Dar obstacolele erau dese, apa trădătoare și joasă, cazanul părea să
aibă, într-adevăr, pe dracu în el, așa că nici fochistul, nici eu nu aveam vreme
să ne vedem de gândurile care ne Prindeau.
La vreo cincizeci de mile mai jos de stația centrală am dat de o colibă din
trestie, de un stâlp strâmb și abătut, de pe care zburau zdrențele de
nerecunoscut a ceea ce fusese un soi de steag, și de o stivă de lemne bine
așezate. Era ceva neașteptat. Am tras la mal și am găsit pe stiva de lemne o
bucată netedă de scândură cu câteva rânduri scrise cu creionul și aproape
Șterse. Când le-am descifrat, sunau așa: „Lemne pentru dumnea-voastră,
grăbiți-vă. Apropiați-vă cu băgare de seamă.” Era o semnătură, dar nu citeață.
nu Kurtz, un cuvânt mult ma' lung.,Grăbiți-vă!” încotro? în sus pe fluviu?
Apropiațj.v-cu băgare de seamă”.
Noi nu procedasem astfel. Dar avertismentul nu pâiea să se refere chiar
la locul acesta, unde nu-l puteai descoperi decât după ce te apropiai. Era ceva
care nu mergea în altă parte mai sus. Dar ce. și cât? Asta era întrebarea. Am
discutat în fel și chip asupra stupidității acestei înștiințări telegrafice. în jur,
tufișurile nu spuneau nimic dar nici nu ne îngăduiau să privim prea departe.
O perdea dintr-o țesătură roșie, sfâșiată, atârna la ușa colibei și ne lovea
trist peste obraz. Locuința era demontată, dar se vedea că acolo trăise un alb,
nu de multă vreme. Rămăsese o masă grosolană … o scândură pe doi stâlpi,
într-un ungher întunecos era o grămadă de gunoaie, și lângă ușă am găsit o
carte. Nu mai avea scoarțe, iar paginile ajunseseră terfelite și murdare de atâta
răsfoit; dar cotorul fusese de curând cusut îngrijit cu fir de bumbac alb, care
încă mai arăta curat. Era o descoperire nemaipomenită. Titlul cărții suna
Cercetări în unele probleme de marină de un anume Tower, Towson … cam așa
ceva. maestru în marina regală. Cuprinsul părea destul de anost la citit, cu
diagrame explicative și tabele de cifre respingătoare iar exemplarul era vechi de
șaizeci de ani. Am răsfoit cum nu se poate mai înduioșat acea uluitoare
antichitate, ca să nu mi se fărâmițeze în mâini.

De-a lungul filelor, Towson sau Tower făcea cercetări de temei privind
rezistența velaturii, a lanțurilor navale și alte chestiuni din acestea. Nu era o
carte prea captivantă, dar de la prima aruncătură de ochi puteai vedea o
intenție serioasă, o preocupare cinstită pentru indicarea celei mai bune căi de
a-ți duce munca, ceea ce aureola acele pagini modeste, gândite acum atâția ani,
cu o lumină mai caldă decât cea profesională.
Și acel simplu marinar sfătos, cu vorbirea lui despre lanțuri și cabestane,
m-a făcut să uit de junglă și de pelerini, lăsându-mi impresia încântătoare că
dădusem în sfârșit de ceva pe deplin real. Să găsești în locurile acelea
asemenea carte, era destul de surprinzător; dar cu mult mai surprinzătoare
erau notațiile creionate pe margine și referitoare, fără îndoială, la text. Nu-mi
puteam crede ochilor! Erau scrise în cifru. Da, păreau a fi un cifru. Imaginați-
vă un om cărând cu el astfel de carte în acel nicăieri” și studiind-o. și făcând
notații. încă în cifru! gra o taină de neînchipuit!
De câtva timp mi-am dat vag seama că se auzea un soi de ^ăgie, și când
mi-am ridicat ochii, am văzut că stiva de lemne dispăruse iar directorul, ajutat
de pelerini, striga la mine de pe mal. Am lunecat cartea în buzunar. Vă asigur
că a întrerupe lectura ei a fost ca și când m-aș fi smuls de sub aripa ocrotitoare
a unei vechi și sigure prietenii.
Am pus în mișcare rabla de motor.
— Trebuie să fi. fost păcătosul acela de negustor. nepoftitul ăla! a
exclamat directorul privind chiondorâș îndărăt, spre locul pe care-l părăsisem.
— Trebuie să fie englez, am spus eu.
— Asta nu-l scutește de bucluc dacă nu-și bagă mințile-n cap! a mârâit
directorul, încruntat.
Am adăugat, făcând pe nevinovatul, că nici un om nu e scutit de bucluc
pe lumea asta!
Cursul apei era acuma mai repede, vaporul părea că-și dă ultima suflare,
roata de la pupa se bălăbănea lălâie, și m-am surprins ascultând, în vârful
picioarelor, bătăile vaporului, căci adevărul adevărat e că mă așteptam în
fiecare moment ca rabla să se oprească. Era ca și cum aș fi. vegheat ultimele
pâlpâiri ale unei vieți. Și totuși ne târam încă. Uneori îmi puneam ochii pe un
copac în fața mea, ceva mai departe, ca să măsor înaintarea spre Kurtz, dar
pierdeam mereu copacul din văz înainte să ajungem la el. Să-ți ții atâta timp
ochii ațintiți pe un singur lucru, era prea mult pentru răbdarea omenească.
Directorul manifesta o superbă resemnare. Eu mă frământam, mă mâniam și
începeam să discut cu mine dacă să vorbesc sau nu deschis cu acel Kurtz; dar
înainte de a ajunge la vreo concluzie mi-am dat seama că fie c-aș vorbi, fie c-aș
tăcea, adică orice act din partea mea, ar fi simplă zădărnicie. Ce importanță
avea ceea ce știa sau nu știa un om? Ce importanță avea cine era director?

Uneori ai o astfel de străfulgerare asupra miezului lucrurilor. Esența acestei
probleme zăcea în adâncul ei, dincolo de perce-Perea mea și dincolo de
posibilitățile mele de a interveni.
A doua zi, spre seară, am socotit cu toții că eram la vreo opt mile de stația
lui Kurtz. Eu voiam să-i dau zor; dar directorul părea îngândurat și mi-a spus
că navigația în susul râului era atât de periculoasă, încât ar fi fost mai cuminte
să rămânem
I pe loc până a doua zi dimineață, mai ales că soarele era de asfințit.
Mai mult încă, a stăruit spunând că dacă țineam seama de avertismentul
de a ne apropia cu atenție, atunci ar fi trebuit să ancorăm ziua, pe lumină
mare, nu în amurg sau pe întuneric Lucru destul de înțelept. Opt mile
însemnau pentru noi aproape trei ore de călătorie cu vaporul; începusem să
văd în sus, câț cuprindeam cu ochiul, niște valuri suspecte. Totuși, eram
nespus de plictisit la gândul acestei întârzieri, fără să am, desigur dreptate, căci
ce însemna o noapte mai mult sau mai puțin după atâtea luni de zile? Cum
aveam lemne destule și cuvântul de ordine era „prudență”, am tras în mijlocul
fluviului. Vadul era strimt, drept, cu maluri înalte, ca un drum de cale ferată.
Înserarea a lunecat peste vad cu mult înainte ca soarele să fi scăpătat.
Apa curgea neted și repede, dar pe maluri era nemișcare și muțenie. Copacii vii,
legați între ei cu liane, și fiecare tufiș viu de sub desișuri păreau să fi fost
prefăcuți în piatră, până la mlădița cea mai firavă, până la ultima frunză. Nu
era somn. era ceva nefiresc, asemeni unei stări de tranșă. Nu se auzea nici cel
mai slab foșnet. Priveai uimit înainte.și începeai să ie crezi surd. apoi, noaptea
coborând brusc, te-ai trezit și orb. Pe la trei dimineața nu știu ce pește mare a
sărit, și zgomotul puternic m-a făcut să tresar, de parcă s-ar fi descărcat o
pușcă.
În zori, când a răsărit soarele, plutea o ceață albă, foarte caldă, lipicioasă;
erai și mai orb ca peste noapte. Nu se risipea, nici nu se clintea din loc; stătea
acolo, jur împrejurul tău, ca ceva solid. Pe la opt sau nouă, poate, s-a ridicat,
așa cum se ridică un oblon. Ne-am aruncat privirile pe mulțimea copacilor
semeți, pe imensa împletitură a junglei, cu mica minge de flăcări a soarelui
atârnând deasupra. totul cufundat într-o liniște desăvârșită. apoi oblonul alb a
coborât iarăși încet, parcă ar fi lunecat în șănțulețe unse. Am comandat iar
molarea lanțurilor pe care începusem să le ridicăm.
Înainte să se termine cu zăngănitul acela surd, un răcnet, un răcnet
asurzitor de jale s-a ridicat încetișor în aerul opac Și a încetat. Auzul ne-a fost
apoi sfâșiat de un iureș văicăreț. pe tonuri sălbatic de discordante. Totul era
atât de neașteptați îneât mi s-a zburlit părul sub șapcă. Nu știu cum i-a
impresionat pe ceilalți, dar mie mi s-a părut că însăși ceața răcnise așa deodată
și din toate părțile, încât stârnise acel vacarm cumplit

Culmina într-o explozie de țipete ascuțite aproape de nesuportat, care s-a
curmat brusc, lăsându-ne încremeniți în tot felul de atitudini neroade și
ascultând stăruitor la tăcerea aproape tot atât de chinuitoare și
înspăimântătoare.
— Doamne sfinte! Ce înseamnă asta? s-a bâlbâit la urechea mea unul
dintre pelerini, un bărbat scund, gras, cu păr cânepiu și favoriți roșcați, care
purta cizme cu fermoar și o pijama roz, cu pantalonii băgați în ciorapi.
Alți doi au rămas un minut întreg cu gura căscată, apoi au dat buzna în
mica lor cabină, ca să se năpustească pe urmă din nou afară și să rămână cu
degetul înțepenit pe trăgaciul puștilor, în timp ce săgetau înconjurul cu priviri
speriate.
Nu era chip să vedem altceva decât vasul pe care ne aflam, cu contururile
estompate, gata parcă să se dizolve și, împrejur, o fâșie cețoasă de apă, lată
poate de două picioare. asta era totul. Restul lumii nu era nicăieri, pe cât putea
ochiul să vadă și urechea să audă.
Nicăieri! Pierise, dispăruse; se spulberase, fără a lăsa îndărăt nici șoaptă,
nici suspin.
Am dat ordin ca lanțul să fie tras îndată, așa încât să fim gata să ridicăm
ancora și să pornim vaporul numaidecât dacă va fi nevoie.
— Or să atace oare? a șoptit un glas înfricoșat.
— Or să ne măcelărească pe toți în pâcla asta. Chipurile se crispau de
încordare, mâinile tremurau ușor, ochii uitau să clipească. Era tare ciudat să
vezi contrastul dintre expresia de pe chipurile oamenilor albi și ale flăcăilor
negri din echipajul nostru, la fel de străini ca și noi în acea parte a fluviului,
deși căminele lor se aflau la depărtare numai de opt sute de mile. Albii,
bineînțeles, cumplit de neliniștiți, mai aveau și aerul de a fi fost dureros de
impresionați de atâta tărăboi jignitor. Ceilalți aveau, firește, o expresie
preocupată; dar erau cu deosebire liniștiți la chip, chiar unul sau doi dintre ei
rânjeau ridicând lanțul. Câțiva au schimbat fraze scurte, 'ttârâite, părând că
lămuresc problema, spre mulțumirea lor. ' Șeful de echipaj, un tânăr negru, lat
în umeri, drapat sobru într-un veșmânt cu ciucuri albastru-închis, cu nări
fremătânde?i părul pieptănat artistic în cârlionți unși cu ulei, stătea lângă
t&itie.
— Aha! i-am spus, ca să-mi exprim plăcerea unei tovărășii.
— Prinde pe el! a icnit zgâindu-și ochii injectați de și fulgerându-și dinții
ascuțiți. Prinde pe el! Dă nouă pe
— Cui, ție? Da? am întrebat. Și ce să faci cu el?
— Mănânc pe el! mi-a spus scurt și, sprijinindu-și cotul de bară a privit
în pâclă, într-o atitudine demnă și adânc gândi-toare.

Nu încape îndoială că m-aș fi simțit cu adevărat îngrozit dacă nu mi-ar fi
trecut prin minte că el și camarazii lui trebuie să fi fost tare flămânzi, că trebuie
să fi fost din ce în ce mai flămânzi, cel puțin în ultima lună. Fuseseră angajați
pe șase luni (nu cred ca vreunul dintre ei să fi avut o idee limpede despre timp,
așa cum avem noi la sfârșitul a nenumărate veacuri; ei mai aparțin încă
începutului vremilor … nu aveau, ca să zic așa, o experiență moștenită care să-i
lumineze) și, firește, atâta timp cât exista un petic de contract scris, în acord cu
o lege caraghioasă sau alta, făcută dincolo de fluviu, numănui nu-i trecea prin
cap să se întrebe cum trăiau oamenii aceștia.
Sigur că își adunaseră cu ei niște carne stricată de hipopotam, care n-ar
fi putut ține prea mult chiar dacă pelerinii, profitând de o harababură grozavă,
n-ar fi aruncat o mare parte din ea peste bord. Fapta părea a fi un act
samavolnic; în realitate era însă doar o legitimă apărare. Nu poți respira stârv
de hipopotam când te trezești, când dormi, când mănânci și, în același timp, să
te agăți, ca vai de tine, de viață. în afară de asta, li se dădeau săptămânal câte
trei bucăți de sârmă de aramă, lungă fiecare cam de nouă degete; tâlcul era să-
și cumpere, cu această valută, provizii în satele de pe fluviu. Vă puteți închipui
cum mergea treaba asta. Sau nu erau sate, sau localnicii se arătau răuvoitori,s
au directorul, ca și noi ceilalți, hrăniți cu conserve și cu vreun țap bătrân de
pripas, nu voia să oprească] vaporul dintr-o pricină mai mult sau mai puțin
obscură. Așa încât, afară că ar fi înghițit sârma, sau ar fi făcut din ea cârlige
pentru prins pește, nu văd la ce le-ar fi folosit salariul acela fistichiu. Trebuie
să spun însă că le era plătit cu o regularitate vrednică de o „Compa' nie
comercială” atât de mare și de onorabilă. Cât despre altă hrană, singurul lucru
de mâncat pe care l-am văzut la ei – deși nu arăta de fel comestibil – erau niște
gogoloașe din ceva ca un soi de cocă pe jumătate coaptă, de un albăstrui
murdar, pe care le păstrau înfășurate în frunze; înghițeau când și când o
îmbucătură, dar atât de mică încât păreau să facă gestul mai mult de dragul de
a-l face, decât cu scopul serios de a se hrăni. Cum, în numele tuturor dracilor
flămânzi din ei, nu s-au repezit la noi – ei fiind treizeci, iar noi cinci – ca să
înșface o îmbucătură ca lumea. asta mă uluiește, acum, când mă gândesc.
Erau bărbați trupeși, zdraveni, fără mare putință de a cântări urmările, plini de
curaj, de forță chiar și atunci când pielea nu mai lucea pe ei și mușchii nu mai
erau atât de tari. Am văzut însă intrând în joc acel ceva care reține, una din
tainele omenești care nesocotește probabilitățile.
Mă uitam la ei cu un interes mereu crescând… nu fiindcă îmi trecea prin
minte că m-ar putea înghiți iute-iute, deși, spun drept, abia atunci am băgat de
seamă – într-o lumină nouă, ca să spun așa – cât de pirpirii arătau pelerinii, și
am sperat, da, am sperat cu adevărat că înfățișarea mea nu era chiar atât de.
cum să zic? neapetisantă. ce vreți, un pic de vanitate alandala, care se potrivea

bine cu senzația de coșmar infiltrată în mine pe vremea aceea. Poate că aveam
și un dram de febră. Nu poți trăi mereu cu degetul pe puls. Aveam deseori „un
dram de febra” sau un dram de alte lucruri. ghearele sălbăticiei plesnindu-mă
în joacă, nimicuri preliminare înainte de asaltul mai serios care a venit la
vremea sa.
Da. îi examinam, așa cum examinezi orice ființă omenească, curios să le
văd impulsurile, îndemnurile, putințele, slăbiciunile puse la încercare de o
necesitate fizică absolută.
Reținere! Ce fel de reținere? Era oare vorba de superstiție, dezgust,
răbdare, teamă. sau de vreun soi de demnitate primitivă? Nici un fel de teamă
nu poate înfrunta foamea, nici un fel de răbdare nu o poate îndura, iar dezgust,
cum să fie dezgust acolo unde este foame? Cât despre superstiție, credință, sau
ceea ce ați putea numi principii, astea-s mai puțin decât pleava în vânt. Voi nu
cunoașteți ce drăcească-i foamea persistentă, chinul ei cumplit, gândurile-i
negre, cruzimea-i mocnind sumbru? Uite, eu le cunosc. îți trebuie toată vlaga
din mădulare ca să lupți cum trebuie cu foamea. E, într-adevăr, mai ușor să
înduri lipsuri grele, dezonoarea, pierzania propriului tău suflet. decât soiul ăsta
de foame îndelungată. Trist, dar adevărat.
Și flăcăii aceia n-aveau motiv pământesc pentru nici un fel de scrupul.
Reținere! M-aș fi așteptat la aceeași reținere din partea unei hiene furișate
printre leșurile de pe un câmp
I de bătălie. Faptul era însă acolo, în fața mea. faptul uluitor la vedere, ca
spuma peste adâncurile mării, ca o șoaptă peste o enigmă de nedezlegat, și
când m-am gândit bine, ca un mister mai mare decât strigătul acela ciudat,
inexplicabil, de amară-ciune disperată, în iureșul sălbatic ce se dezlănțuise
lângă noi îndărătul alburiului orbitor al pielei.
Doi pelerini se certau, bodogănind în șoaptă, cu privire la maluri.
— Stâng.
— Nu, nu; cum poți spune asta? Dreptul, dreptul desigur.
— E lucru serios, a rostit directorul în spatele meu. Aș fi dezolat dacă i s-
ar întâmpla ceva domnului Kurtz înainte să ajungem la el.
L-am privit, și n-am avut nici cea mai mică îndoială că era sincer. Era
tipul omului care vrea să salveze aparențele. Asta era felul lui de reținere. Dar
când a mormăit ceva cu privire la o plecare grabnică, nici nu mi-am dat
osteneala să-i răspund. Știam, așa cum știa și el, că era cu neputință. Dacă am
fi ridicat ancora, am fi rămas în aer … în văzduh. N-am fi fost în stare să
spunem încotro ne îndreptam. Dacă în sus sau în jos pe fluviu, sau de-a
curmezișul. până nu ne-am fi izbit de un mal sau de altul … și nici atunci n-am
fi știut, la început, de care dintre maluri ne-am izbit. Fără îndoială, n-am făcut
nici o mișcare. N-aveam chef să ne fărâmăm țăndări. Nu va puteți închipui un

loc mai îndrăcit pentru un naufragiu. Fie că ne-am fi înecat pe loc sau nu, e
sigur că, într-un fel sau altul, tot am fi pierit.
— Te autorizez să riști totul, a spus directorul după o mică tăcere.
— Refuz să risc! i-am răspuns scurt.
Era chiar răspunsul pe care-l aștepta, deși poate că tonul îl mirase.
— Bine, mă supun judecății dumitale. Ești căpitanul vasului, mi-a
declarat cu o politețe deosebită.
M-am întors ușor spre el în semn de încuviințare și mi-am înfipt privirea
în pâclă. Cât avea să mai țină? Era priveliștea cea mai descurajantă. Apropierea
de acel Kurtz, scotocind nefericitele de desișuri după fildeș, era însoțită de tot
atâtea pericole de parc-ar fi fost vorba de prințesa din basm, adormită în
castelul vrăjit.
— Or să atace oare? Ce crezi? m-a întrebat directorul pe un ton
confidențial.
Eu nu credeam că vor ataca din mai multe motive evidente. Unul era
pâcla deasă. Dacă ar fi pornit de pe mal în bărci, s-ar fa rătăcit, ca și noi dacă
am fi încercat să mișcăm. Mai socotisem că și jungla de pe ambele maluri era
de nepătruns… și totuși erau ochi în junglă, ochi care ne văzuseră. Tufișurile
de pe maluri erau, desigur, foarte dese; dar în spatele lor, vegetația de sub
copaci putea fi străbătută. Oricum, totuși, în răstimpul scurt cât se ridicase
pâcla, nu văzusem nicăieri nici o barcă … în nici un caz nu în fața vaporului.
Dar ceea ce mă făcea să nu cred într-un atac era felul zgomotului. țipetele pe
care le auzisem.
Nu aveau un caracter fioros, vădind o intenție ostilă. Fuseseră
neașteptate, sălbatice și asurzitoare, dar mie îmi dăduseră o impresie certă de
durere. Priveliștea vaporului îi umpluse pe sălbaticii aceia de o amărăciune
nestăpânită. Pericolul, dacă era pericol, simțeam eu, venea dinspre noi către o
mare de patimi omenești dezlănțuite. Dar chiar și o durere copleșitoare poate
degenera până la sfârșit în violență. mai adesea, însă, ia forma apatiei.
Ar fi trebuit să-i vedeți pe pelerini holbându-se! Nu le ardea sa rânjească
și nici măcar să mă înjure; dar cred că-și închipuiau că mi-am ieșit din minți …
de teamă, poate. Le-am ținut o cuvântare în regulă. Dragii mei, a fost o
osteneală zadarnică!
Cât despre veghe? Apoi, puteți bănui și voi că nu-mi luam ochii de la
pâclă, la fel cum nu și-i ia pisica de la un șoarece. Dar nouă ochii nu ne mai
foloseau la nimic, de parcă am fi fost îngropați la mile adâncime, într-un
morman de vată. Și mă simțeam chiar așa. înfășat, încălzit, sufocat. Pe lângă
asta, tot ce-am spus, deși părea extravagant, era absolut adevărat. Ceea ce
numeam eu mai târziu atac, a fost în realitate o încercare de apărare. Acțiunea
lor era foarte departe de a fi agresivă … nu era nici măcar defensivă, în sensul

obișnuit « cuvântului: fusese întreprinsă sub imboldul disperării și, tf»- esența
ei, era o acțiune de pură ocrotire.
S-a desfășurat, aș spune, la două ceasuri după ce pâcla se ridicase și a
izbucnit, vorbind în linii mari, cam la o milă și jumătate mai jos de stația lui
Kurtz.
Ne tot vânzolisem și ne bălăbănisem în jurul unui cot, cân am văzut în
mijlocul fluviului o insuliță, mai curând un hamac ierbos, de un verde
strălucitor. Era singurul lucru care se zărea dar când am mai înaintat, am
băgat de seamă că era capul unui banc lung de nisip, sau mai curând al unui
lanț de petece de bancuri, întinzându-se devale, în mijlocul fluviului. Deschise
la culoare, scăldate în valuri, toată grămada se străvedea chiar pe sub apă așa
cum la un om distingi coloana vertebrala în lungul mijlocului spinării, sub
piele. Acum, după cum îm; dădeam seama, puteam s-o iau la dreapta sau la
stânga de bazaconia aceea. Nu cunoșteam, desigur, alt canal. Malurile erau
cam aidoma unul cu altul, adâncimea părea aceeași; dar cum fusesem informat
că stația era pe partea dinspre vest, am îndreptat, firește, prova, spre vest.
Nici n-apucasem bine să pătrund în canal, și mi-am dat seama că era
mult mai strimt decât crezusem. La stânga noastră se întindea bancul
neîntrerupt de nisip, iar la dreapta, un mal înalt, abrupt și năpădit de tufișuri.
Deasupra tufărișului se înălțau șiruri după șiruri de copaci. Ramurile atârnau
potop peste apă, și din loc în loc, o creangă groasă se întindea țeapănă în
fluviu.
Asta se petrecea târziu, după-amiaza; pădurea arăta cruntă și
întunecată, iar peste ape se și lăsase o brazdă lată de umbră.
Așa cum vă puteți închipui, în umbra aceea abia înaintam. Virasem
vaporul binișor către țărm, apa fiind mai adâncă spre mal, după cum mă
informase sondorul.
Unul dintre amicii mei flămânzi și răbdători sonda în adâncime chiar
dedesubtul meu. Pe punte se aflau două cabine mici de lemn de tei, cu uși și cu
ferestre. Cazanul era la prova, și mașinile, chiar la pupa. Totul era acoperit cu
un ruf ușor, sprijinit pe pontile.
Coșul ieșea prin acel ruf, iar în fața coșului se găsea o cabină mică,
făcută din scânduri ușoare, anume pentru pilot. înăuntru se aflau un pat
îngust, două scaune pliante, o pușcă încărcată „Martini Henry”, sprijinită într-
un colț, o măsuță și timona. Avea o ușă mare în față și câte un oblon lat de
fiecare parte. Obloanele erau, firește, tot timpul larg deschise. îmi petreceam
zilele cocoțat acolo, ia capătul acoperișului, în fața ușii. Noaptea adormeam sau
încercam să dorm pe patul mic. Un negru atletic, aparținând unui trib de
coastă și instruit de bietul meu predecesor servea drept timonier. Se fălea cu o
pereche de cercei de alamă, umbla înfășurat din piept până-n călcâie cu o

pânză albastră și credea că el e totul pe lume. Era cel mai trăsnit dintre toți
caraghioșii pe care-i văzusem vreodată.
Guverna vasul cum nu se poate mai semeț când erai pe aproape; dar
dacă te pierdea din ochi, cădea îndată pradă unei panici spurcate și lăsa
hodoroaga aceea de vapor s-o ia razna, într-o clipă.
Mă uitam în jos la sondă și eram grozav de plictisit, căci la fiece încercare
constatam că apa scădea mereu, când deodată l-am văzut pe sondor lăsând
totul baltă și întinzându-se lat pe punte fără măcar să-și dea osteneala să ridice
sonda. Strângea totuși în mână sonda, care se târa în apă. în același timp, și
fochistul pe care-l puteam vedea dedesubtul meu se chircise jos, fără veste, în
fața cazanului, cu capul în piept. Eram uluit. Dar eu trebuia să rămân cu ochii
pe ape, pentru că un obstacol putea să ne răsară în cale din senin. Bețe,
bețișoare mici zburau pretutindeni … o ploaie; îmi șuierau pe dinaintea nasului
căzând pe puntea de dedesubt, lovind în cabina pilotului, dindărătul meu. în
tot timpul ăsta fluviul, malul, pădurile erau liniștite, nespus de liniștite.
Auzeam doar bătaia roții de la cârmă, plescăitul apei și răpăiala bețișoarelor.
Ocoleam stângaci obstacolul. Doamne sfinte, erau săgeți! Se trăgea în noi! Am
intrat repede înăuntru ca să închid oblonul dinspre mal. Zăpăcitul acela de
cârmaci, cu mâinile pe spițe, își ridicase în sus genunchii, dând din picioare și
mestecând din gură ca un cal înhămat. La naiba cu el! Iar noi ne bălăbăneam
la zece picioare de mal. A trebuit să mă plec bine în afară, ca să apuc oblonul
greu, și atunci, prin frunziș, am văzut un chip la același nivel cu al rneu,
privindu-mă lung și fioros; deodată, ca și cum mi s-ar fi luat un văl de pe ochi,
am deslușit în întunericul învolburat piepturi goale, brațe, picioare, ochi
sticloși. tufișul colcăia de mădulare omenești în mișcare, lucind ca bronzul.
Crengile se scuturau, se legănau, foșneau, săgețile țâșneau dintr-acolo; am
izbutit să trag oblonul.
— Guvernează drept înainte! am spus cârmaciului.
Își ținea capul țeapăn, cu fața înainte, dar ochii i se rostogoleau în orbite
și-și ridica într-una câte un picior, apoi îl lăsa ușor în jos; avea și un clăbucel
de spumă la gură.
— Stai liniștit! i-am strigat mânios.
Aș fi putut să poruncesc la fel unui copac să nu se clatine 111 bătaia
vântului. M-am năpustit afară. Pe puntea de metal, sub mine, era tropot mare
de picioare și exclamații confuze Un glas a țipat:
— Poți întoarce înapoi?
Am băgat de seamă o unduire pe apă, drept înainte, în formă de V. Ce?
Alt obstacol? O răpăială de împușcături a izbucnit de sub tălpile mele. Pelerinii
trăgeau focuri după focuri împroșcând cu gloanțe tufișul cu pricina. Se ridica al
naibii de mult fum și se răspândea încet înainte. Am început să înjur. Acum nu

mai era chip să văd nici unduire, nici obstacol. Stăteam în prag zgâindu-mă, pe
când săgețile cădeau roiuri. Ar fi putut să fie otrăvite dar arătau ca și când nu
erau bune nici să omoare o pisică. Tufișul a început să urle. Tăietorii noștri de
lemne au slobozit un răcnet ca de luptă. Bubuitul unei puști în spatele meu m-
a asurzit. Mi-am aruncat privirea peste umăr, cabina pilotului era încă plină de
fum și zgomot când m-am repezit la cârmă. Zăpăcitul de negru lăsase toate
baltă ca să deschidă oblonul și să tragă cu pușca aceea „Martini Henry”. Stătea
în fața deschizăturii largi, cu ochii țintă, și am strigat la el să vină îndărăt, în
timp ce îndreptam iar vaporul, care virase pe neașteptate. Nu era loc de întors
chiar dacă aș fi vrut, blestemăția de obstacol era undeva înaintea noastră,
foarte aproape, în fumul acela afurisit; nu mai aveam timp de pierdut, așa că
am împins vaporul spre țărm. de-a dreptul spre țărm, unde știam că apa era
adâncă.
Am ținut-o încetișor în lungul frunzișului ce spânzura deasupra apei,
provocând vârtejuri de ramuri rupte și frunze zburătoare. Dedesubt,
împușcăturile au încetat brusc, așa cum prevăzusem că se va întâmpla când se
va fi sfârșit încărcătura. Mi-am ferit capul de un șuierat și o fulgerare care a
străbătut cabina pilotului prin deschizătura unui oblon și a ieșit prin cealaltă.
Privind peste zăpăcitul acela de cârmaci care scutura pușca goală și urla spre
țărm, am văzut siluete de oameni alergând ca frânți în două, sărind, lunecând,
distincte, trunchiate, fugare. Deodată, în fața oblonului a apărut ceva mare,
pușca a căzut peste bord, iar omul s-a dat repede îndărăt, întorcându-și
privirea spre mine, într-un chip de negrăit, adânc, familiar, și apoi a căzut la
picioarele mele. A izbit de două ori roata cu fruntea iar capătul a ceea ce părea
să fie un soi de baston lung a zăngănit jur împrejur, și a răsturnat un mic
scaun pliant. S-ar fi zis că după ce smulsese lucrul acela de la cineva de pe
mal, negrul își pierduse echilibrul din pricina sforțării. Fumul subțire se
risipise, scăpasem de obstacol și, privind înainte, am văzut că peste altă sută
de iarzi, sau așa ceva, voi putea lua largul, departe de țărm; dar îmi simțeam
picioarele atât <Je calde și ude că m-am uitat, vrând-nevrând, în jos. Omul se
rostogolise pe spate, cu ochii pironiți în sus, spre mine; ținea strâns, cu
amândouă mâinile, bastonul acela. Era rnânerul unei sulițe, care, fie că fusese
aruncată, fie că fusese repezită prin deschizătura oblonului, i se înfipsese într-o
parte, chiar sub coaste; lama împlântată în trup nu se mai vedea după ce-i
fScuse o rană îngrozitoare; pantofii îmi erau uzi; o baltă de sânge roșu-închis
lucea închegat sub roată; ochii îi scânteiau cu o sclipire ireală. împușcăturile s-
au pornit iarăși. Omul s-a uitat îngrijorat la mine, strângând sulița ca pe ceva
prețios, părând că-i era teamă nu cumva să încerc sa i-o iau. A trebuit să fac o
sforțare ca să-mi smulg ochii de sub privirea lui și să văd de cârmă. Am dibuit
cu o mână pe sus, deasupra capului, șnurul sirenei și am slobozit în pripă

șuierătură după șuierătură. Tumultul urletelor războinice și mânioase a încetat
pe dată; din adâncurile pădurilor s-a desprins un vaiet atât de prelung și de
cutremurător, un vaiet de groază sfâșietoare și de disperare nebună, încât ți-ai
fi putut închipui că se jelea pieirea de pe pământ a ultimei raze de speranță. S-
a iscat zarvă mare în tufișuri; ploaia de săgeți a încetat, câteva împușcături
răzlețe au răsunat asurzitor … pe urmă tăcere; o tăcere în care bătaia domoală
a timonei ajungea limpede până la urechea mea. Pelerinul în pijama roz a
apărut deodată în prag, foarte înfierbântat și nervos:
— Directorul m-a trimis. începu el pe un ton oficial dar s-a oprit scurt.
Sfinte Doamne! a spus, cu ochii țintă la rănit.
Amândoi albii ne-am aplecat asupra lui, și căutătura sticloasă,
cercetătoare ne-a învăluit laolaltă. Mărturisesc, era ca Și când ne-ar fi pus o
întrebare într-un grai pe care-l înțelegeam; dar a murit fără să rostească o
șoaptă, fără să miște un deget, ără să-i tresară un mușchi. Numai în ultima
clipă, ca răspuns la un semn pe care nu-l puteam vedea, la vreo șoaptă pe care
n-o puteam auzi, s-a încruntat amarnic, și încruntarea aceea dădea negrei sale
măști mortuare un aspect neînchipuit de sumbru, o expresie amenințătoare.
Sclipirea privirii cerce-atoare a pălit repede; ochii deveniseră sticloși și goi.
— Știi să ții cârma? l-am întrebat răspicat pe agentul comercial.
S-a uitat tare nedumerit; dar eu l-am înșfăcat zdravăn de braț și atunci a
înțeles repede că trebuia să guverneze, vrânc}. nevrând. Ca să vă spun
adevărat, aș fi înnebunit dacă nu-mi schimbam pantofii și ciorapii.
— A murit, a spus celălalt în șoaptă, grozav de impresionat
— Te cred! i-am răspuns, trăgând nebunește de șireturi. Și, cine știe,
poate că domnul Kurtz o fi și el mort la ora asta.
Gândul ăsta nu-mi ieșea din minte. Simțeam o cumplită dezamăgire ca și
cum aș fi descoperit că mă străduisem pentru ceva cu totul lipsit de noimă. N-
aș fi fost mai dezgustat dacă aș fi făcut într-adevăr toată acea călătorie numai
cu unicul scop de a vorbi cu domnul Kurtz. Să stau de vorbă cu …
Mi-am aruncat un pantof peste bord și mi-am dat seama că aceasta era
exact lucrul pe care-l dorisem … o convorbire cu domnul Kurtz. Făceam
descoperirea stranie că niciodată nu mi-l închipuisem acționând, știți, ci numai
vorbind. Nu-mi ziceam: „Acum n-o să-l mai văd niciodată”, sau: „Acum n-o să-i
mai strâng mâna niciodată”, ci: „Acum n-o să-l mai aud niciodată”.
Omul mi se înfățișa în chip de glas. Și, firește, nu fiindcă nu-l asociam cu
vreun soi de activitate. Nu mi se spusese oare pe toate tonurile de gelozie și
admirație că domnul Kurtz colectase, schimbase prin troc, furase mai mult
fildeș decât toți ceilalți agenți la un loc? Dar nu ăsta era tâlcul. Explicația sta în
faptul că era o ființă înzestrată și că din toate harurile sale cel care se ridica
mai impunător, care îngloba sensul unei prezențe reale era harul său de

vorbitor, cuvintele sale … darul de a exprima ceea ce uimește, ceea ce
iluminează, exaltarea cea mai deplină sau disprețul cel mai deplin, șuvoiul viu
al luminii, sau viitoarea înșelătoare din inima unei întune-cimi de nepătruns.
Pantoful celălalt a zburat și el către zeul Satan al fluviului. Gândeam, pe
dumnezeul meu, că s-a sfârșit totul. Am sosit prea târziu! Domnul Kurtz a
pierit. harul său a pierit datorită cine știe cărei sulițe, săgeți sau bâte. N-o să-l
mai aud vorbind niciodată pe acest bărbat … și mâhnirea mea îmi stârnea un
soi de emoție covârșitoare, la fel cu cea pe care o deslușisem în urletul de jale al
sălbaticilor din tufișuri. Nu m-aș fi putut simți mai însingurat, mai
deznădăjduit, dacă aș fi fost jefuit je o credință sau dacă mi-aș fi irosit ursita
vieții. Dar de ce suspini atât de drăcește, măi omule? Absurd? Bine, absurd!
Sfinte Doamne! Adică nu poate un om să. ia dă-mi niște tutun.
Câtva timp s-a lăsat o tăcere deplină, apoi s-a aprins un chibrit și chipul
uscățiv al lui Marlow s-a conturat obosit, supt, cu brazde adânci și pleoapele
căzute, cu un aer de atenție concentrată; și așa cum trăgea zdravăn din pipă,
părea că se retrage o clipă în noapte ca apoi să se ivească iar, în pâlpâitul ritmic
al micii flăcărui. Chibritul s-a stins.
— Absurd! a strigat el. Ăsta-i punctul cel mai greu în încercarea de a
povesti. Iată-vă azi pe toți, fiecare înarmat cu câte cel puțin două adrese bune,
ca o galeră cu două ancore. măcelarul după colț, polițistul după celălalt colț,
poftă de mân-care cum nu se poate mai zdravănă, temperatura normală. auziți
voi? normală de la un capăt la altul al anului! Și mai spuneți: „Absurd!
Absurd!”. Ducă-se dracului! Absurd! Dar ce puteți aștepta, dragii mei, de la un
om care, din simplă nervozitate, își aruncase chiar atunci peste bord o pereche
de pantofi noi? Mă gândesc acum și tare mă miră că n-am vărsat și lacrimi. Eu
sunt, vorbind în general, mândru de tăria mea de caracter. Mă dăduse însă
gata ideea că pierdusem prilejul nemaipomenit de a-l asculta pe
multînzestratul Kurtz. Firește că mă înșelam. Căci norocul ăsta mă aștepta în
prag. Da, l-am ascultat până mi s-a făcut lehamite. Și aveam dreptate. Un glas!
Era doar ceva-ceva mai mult decât un glas. Așa că l-am auzit pe Kurtz. glasul.
glasul acela… și alte glasuri. toate erau doar ceva-ceva mai mult decât glasuri.
iar amintirea timpului aceluia mai stăruie în preajma mea, ca un suflu, ca
vibrația pierdută a unei imense vorbării prostești, groaznice, dezgustătoare,
barbare sau pur și simplu stupide, fără nici un fel de rost. Glasuri, glasuri.
chiar fata aceea. acum.
A rămas tăcut o bună bucată de timp, apoi a început iarăși, deodată:
Până la urmă am sfârșit-o cu spectrul harului său printr-o minciună!
Fata! Ce? V-am pomenit eu despre fată? Vai, ea n-are ce căuta în toate astea.
dar de loc! Ele. adică femeile. n-au ce căuta în d-alde-astea … ar trebui să fie în
afara lor. Trebuie să le ajutăm să rămână în lumea aceea frumoasă a lor,

pentru ca a noastră să nu devină mai rea. Da ea nu putea fi decât în afară de
toate astea. Ar fi trebuit să auziți făptura ca ieșită din groapă a domnului Kurtz
rostind: „Logodnica mea”. V-ați fi dat atunci îndată seama cât de total în afară
era ea. Dar imensul os frontal al domnului Kurtz …?! Se spune că părul
continuă să crească uneori, dar acest. ah! … exemplar era impresionant de chel!
Sălbăticia îl mân-gâiase pe cap și, uite, capu-i era ca o minge … o minge de
fildeș; îl alintase și … vai! Kurtz se ofilise; sălbăticia fl luase la sân, îl îndrăgise,
îl îmbrățișase, îi intrase în sânge, îi mistuise carnea și-i legase sufletul de
propriu-i suflet prin ritualurile de neconceput ale cine știe cărei inițieri
diavolești! El era favoritul, răsfățatul îndopat al sălbăticiei. Fildeș? Cred și eu!
Grămezi de fildeș, stive de fildeș! Vechea baracă de pământ plesnea de atâta
fildeș! Ai fi zis că nu mai rămăsese nici un colț de fildeș deasupra sau sub
pământul țării întregi.
— Mai mult fosil, remarcase directorul, defăimând marfa.
Nu era însă fosil, așa cum nu sunt nici eu; dar ei îi spun „fosil” atunci
când e scos din pământ. Se pare că negrii îngroapă uneori colții de elefant … nu
încape însă îndoială că ei n-ar fi putut îngropa maldărul acela destul de adânc
pentru a-l salva pe înzestratul domn Kurtz din mrejele ursitei sale. Am umplut
vaporul cu fildeș și a trebuit să grămădim și un morman pe punte. Astfel,
domnul Kurtz l-a văzut și s-a bucurat, atâta timp cât a putut să-l vadă, fiindcă
această favoare i-a fost acor-dată până la urmă în semn de prețuire. Ar fi trebuit
să-l auziți spunând: „Fildeșul meu”. Da, da, eu l-am auzit: „Logodnica mea,
fildeșul meu, stațiunea mea, râul meu.” orișice îi aparținea lui. Mă făcea să-mi
țin răsuflarea, așteptând să aud sălbăticia izbucnind într-un uriaș hohot de
râs, care ar fi clă-tinat stelele din loc. Orice îi aparține lui. dar asta era un moft.
Lucrul de seamă era să știi cui aparținea el, câte puteri ale întunericului și-l
revendicau, ca fiind al lor. Acesta era gândul care-ți stârnea fiori în tot trupul.
Era însă cu neputință … și nici n-ar fi fost bine să-ncerci să te gândești prea
adânc. Ocupase un loc înalt printre diavolii acelui ținut. vorbind la propriu. Nu
puteți înțelege. Dar cum ați putea înțelege … cu un caldarâm solid sub picioare,
înconjurați de vecini buni, gata să vă răsfețe sau să se repeadă la voi,
strecurându-vă ușurel între măcelar și polițist, cu o groază sfântă de scandal,
de î zurătoare sau de balamuc? Cum să vă închipuiți în ce regiuni ciudate ale
vremurilor primare pot să-l poarte pe un om picioa-rele-i nesăbuite. din pricina
singurătății… o singurătate crâncenă, fără de polițist. din pricina tăcerii … o
tăcere crâncenă, în care nici un glas de vecin binevoitor nu-ți șoptește la ureche
zvonurile opiniei publice? Mărunțișurile astea sunt pe deplin hotărâtoare. Când
au pierit, trebuie să te bizui numai pe tăria ta înnăscută, pe simpla ta
capacitate de a-ți rămâne credincios. Desigur, poți fi prea nerod ca să greșești.
prea prost ca să-ți dai măcar seama că ești asaltat de puterile întunericului.

Vezi bine că nici un nerod n-a făcut vreodată târg cu Dracul, vânzându-și
sufletul: fie că nerodul e prea de tot nerod, sau Dracul prea de tot drac … nu
știu care din două. Sau poți fi o făptură atât de exaltată încât să rămâi cu totul
surd și orb la orice în afară de suspinele și murmurul ceresc. Atunci pămân-tul
e pentru tine doar un loc de trecere … iar dacă a fi astfel e o pagubă sau un
câștig pentru tine … eu nu pretind că știu asta. Dar cei mai mulți dintre noi nu
sunt nici într-un fel, nici în altul. Pământul este pentru noi locul unde trăim și
unde trebuie să ne împăcăm cu priveliștile, cu sunetele și chiar cu mirosurile,
Dumnezeule mare! unde trebuie să respiri hoit de hipopotam, ca să zic așa, și
să reziști! Și aici. vedeți voi? aici intervine vlaga ta, credința în priceperea ta de
a săpa nepăsător gropi ca să înmormântezi înăuntru putreziciunea. aici
intervine puterea de a te devota, nu ție ci unui țel obscur, copleșitor. Și asta-i
destul de greu! Uite, eu nu încerc să scuz, nici măcar să explic … eu încerc să
mi-l lămuresc mie pe … pe domnul Kurtz, umbra domnului Kurtz. Acest spirit
inițiat m-a onorat din adâncurile acelui „Nicăieri” cu o încredere uimitoare,
înainte să piară cu totul. Asta s-a întâmplat fiindcă putea să vorbească
englezește cu mine. Adevăratul Kurtz își făcuse o parte din educație în Anglia și
– așa cum avusese bunătatea să-mi spună – își îndrepta simpatiile acolo unde
trebuia. Mama sa era pe jumătate englezoaică, tatăl său Pe jumătate francez.
Toată Europa contribuise la plămada lui Kurtz; și am aflat curând că – lucru
nespus de potrivit – „Asociația internațională pentru suprimarea moravurilor
sălbaticilor” îi dăduse în sarcină întocmirea unui raport menit viitoarei sale
orientări. Kurtz îl și alcătuise. Eu am văzut rapor-tulL-am citit. Era elocvent,
vibrând de elocvență, totuși, eu, prea prețios. Șaptesprezece pagini de scris
îndesat.,.
I t găsise timp pentru așa ceva! Dar asta trebuie să se fi petrecut înainte
ca… hai să spunem … ca nervii lui s-o ia razna și să-l facă să prezideze la
miezul nopții anumite dansuri care se sfârșeau în ritualuri de nedescris și care
– pe cât am putut prinde fără voie din cele auzite în diferite rânduri – erau
închinate chiar lui. înțelegeți? domnului Kurtz în carne și oase. Dar era o
lucrare frumoasă. Totuși, în lumina informațiilor din urmă, paragraful cu care
începea mă impresionează acum ca prevestitor de rău. începea cu observația
că: „Noi, albii, în stadiul de dezvoltare la care am ajuns, trebuie să apărem în
fața lor (a sălbaticilor) în chip de ființe supranaturale… să ne apropiem de ei cu
un nimb de zeitate” și așa mai departe, așa mai departe. „Prin simpla exercitare
a voinței noastre putem pune în slujba binelui o putere nelimitată” etc, etc. De
aici încolo își lua avânt și mă cucerea. Perorația era măreață, deși greu de
redat, înțelegeți. îmi făcea impresia unei „imensități exotice, cârmuite de o
augustă Bunăvoință”. Ardeam de entuziasm. Era puterea neînfrânată a
elocvenței… a cuvintelor… a nobilelor cuvinte înflăcărate. Nu exista nici o

opreliște care să curme șuvoiul magic al frazelor, afară de un soi de notă la
sfârșitul ultimei pagini, mâzgălită, evident, mult mai târziu, cu o mână
nesigură și care putea fi luată drept expunerea unei metode. Era foarte laconică
și, venind la sfârșitul acelei pledoarii emoționante prin chemările arzătoare la
tot felul de simțăminte altruiste, te uluia, luminoasă și orbitoare ca un fulger
brăzdând un cer perfect senin: „Exterminați toate aceste brute”! Partea ciudată
era că autorul uitase – pare-se – de acel post-scriptum prețios, fiindcă mai
târziu, când și-a mai revenit, m-a implorat de nenumărate ori să am grijă de
„broșura mea” (așa o numea), fiind sigur ca va avea în viitor o bună înrâurire
asupra carierei sale. Eram foarte bine informat asupra acestor lucruri, mai ales
că, așa cum s-au întors lucrurile mai târziu, a trebuit să port de grijă memoriei
sale; și am făcut destul în privința asta ca să câștig dreptul indiscutabil de a-i
arunca amintirea pentru vecie, dacă aș vrea, în lada de gunoi a progresului,
printre toate rămășițele și, la figurat vorbind, printre toate morta' ciunile
civilizației. Dar vedeți voi, nu pot să vreau așa ceva. zației. Dar vedeți voi, nu pot
să vreau așa ceva. Omul nu poate fi uitat. Oricum ar fi fost, nu era un om de
rând. Avea puterea de a fermeca sau înspăimânta sufletele primitive, provocând
cele dansuri vrăjitorești în cinstea lui; și putea să umple ufletele mărunte ale
pelerinilor de îndoieli amare; a avut cel puțin un prieten devotat și a cucerit pe
lumea asta un suflet care nu era nici primitiv, nici viciat de egocentrism. Nu; eu
nu pot să-l uit, deși nu sunt înclinat să afirm că individul era cu adevărat
vrednic de viața ce s-a pierdut pentru ca să ajungem la el. îmi lipsea îngrozitor
răposatul meu cârmaci. îmi lipsea chiar când trupul lui zăcea încă în cabina
pilotului. Poate că veți socoti ciudată această părere de rău pentru un sălbatic
ce nu însemna mai mult decât un bob de nisip într-o Sahară neagră. Ei bine,
vedeți voi, făcuse și el ceva. guvernase vaporul; îl avusesem luni întregi în
spatele meu… un ajutor. o unealtă. Era un fel de tovărășie: el guverna, eu
trebuia să am ochii pe el; mă temeam de greșelile lui și astfel se statornicise
între noi o legătură subtilă, legătură de care mi-am dat seama numai în clipa
când s-a frânt. Iar căldura adâncă a privirii pe care mi-a aruncat-o când a
primit lovitura, mi-a rămas până azi în minte, ca o chemare la o rudenie
îndepărtată, rudenie pe care am simțit-o în acea clipă supremă.
Bietul nerod! Dacă nu s-ar fi legat de oblonul acela! Nu se putea
înfrâna… nu putea. întocmai ca și Kurtz. un arbore în bătaia vântului.
Îndată ce mi-am îmbrăcat o pereche de papuci uscați, l-am târât afară,
după ce mai întâi i-am smuls sulița din coastă, lucru pe care l-am făcut,
mărturisesc, cu ochii bine închiși; amândouă călcâiele i-au săltat, ca unul
singur, peste micul prag. umerii i se rezemau de pieptul meu. L-am ridicat de
spate din răsputeri. Vai! Era greu, greu; aș crede că mai greu decât oricare om
de pe pământ. Apoi, niciuna nici două, l-am aruncat peste bord. Curentul l-a

înhățat ca și cum ar fi fost un smoc de iarbă, și i-am văzut trupul rostogolindu-
se de două ori înainte să-mi piară pentru totdeauna din ochi. Toți pelerinii se
strânseseră pe punte, împreună cu directorul, lângă cabina Pilotului, ca niște
coțofene întărâtate; trăncăneau între ei Și-mi ajungea la ureche un murmur
scandalizat pentru graba nvea lipsită de omenie. Nu știu de ce ar fi vrut să mai
păstreze acolo trupul acela. Poate ca să-l îmbălsămeze! Ba am mai auziț un alt
murmur, și încă tare ostil, pe puntea de jos. Prieeini mei, tăietorii de lemne,
erau și ei scandalizați, și dintr-o Pticină mai îndreptățită. deși sunt de părere că
pricina în lrxt era cu desăvârșire de neîngăduit. O, cu desăvârșire! îmi pusesem
în cap că dacă răposatul meu cârmaci trebuia să fie mâncat, atunci numai
peștii aveau să-l înfulece. în viață fusese un cârmaci foarte de mâna a doua,
dar acum, că era mort, ar fi putut deveni o ispita de mâna întâi și stârni, poate,
cine știe ce încurcături neașteptate. în afară de asta, abia așteptam să iau
cârma în primire, individul în pijama roz dovedindu-se a fi un nătărău în
materia asta.
Așa am și făcut îndată ce s-a sfârșit cu acele simple funeralii, înaintam
cu jumătate viteză, ținând'O prin mijlocul apei și ascultam la ce se vorbea în
jurul meu. Renunțaseră la Kurtz, renunțaseră la stație; Kurtz era mort, stația
arsese. și tot așa mai departe. Pelerinul roșcovan își ieșise din minți la gândul
că bietul Kurtz fusese măcar răzbunat așa cum se cuvenea.
— Ia spuneți! Cred că i-am făcut harcea-parcea în tufiș! Ce părere aveți?
Ai?… Un măcel glorios!
Țopăia de-a binelea pocitania aia de stârpitură setoasă de sânge. Și mai-
mai că leșinase când îl văzuse pe sălbaticul rănit! Nu m-arn putut stăpâni și i-
am spus:
— în tot cazul, ați făcut un fum glorios.
Văzusem, după felul cum vâjâiau și zburau vârfurile tufișurilor că cele
mai multe împușcături nimeriseră prea sus. Nu poți lovi nimic dacă nu ochești
și nu tragi de la umăr. Or, indivizii aceia trăgeau de la șold și cu ochii închiși.
Retragerea sălbaticilor, susțineam eu, și aveam dreptate, a fost pricinuită de
șuieratul sirenei. Auzind această afirmație, pelerinii l-au uitat pe Kurtz și au
început să urle la mine, protes-tând cu indignare.
Directorul stătea lângă cârmă; tocmai îmi șoptea confidențial că trebuie
să înaintăm cu orice chip înainte să se însereze când am văzut de departe un
luminiș pe mal și conturul unui soi de clădire.
— Ce-i acolo? am întrebat.
A bătut mirat din palme și a strigat:
— Stația!
M-am îndreptat către mal, înaintând tot cu jumătate de viteză. Am văzut
prin binoclu clina unui deal presărată cu copaci răzleți, despovărați cu totul de

liane. Pe vârf, o clădire lungă, dărăpănată, pe jumătate îngropată în iarba
înaltă; găurile mari din acoperișul țuguiat se căscau din depărtare, negre; drept
fundal, jungla și pădurile. Nici o îngrăditură, nici un pârleaz de nici un fel;
totuși, părea să fi existat un gard pe vremuri, căci în preajma casei, vreo
jumătate duzină de pari rămăseseră la șir, ciopliți grosolan și cu vârfurile
împodobite <ie niște măciulii rotunde. Șipcile, sau ce-o fi. fost între part,
dispăruseră. Firește că pădurea străjuia jur împrejur. Țărmul se vedea ca-n
palmă, iar lângă apă, un om alb cu o pălărie cât roata carului ne făcea semne
de zor, cu tot brațul. Cercetând din ochi marginea pădurii, în sus și-n jos, eram
aproape sigur c-o să văd mișcare. forme omenești trecând încoace și-ncolo. Am
înaintat cu băgare de seamă, apoi am oprit mașinile și am lăsat vaporul în
derivă. Omul de pe mal a început să strige, grăbindu-ne să acostăm.
— Am fost atacați! țipa directorul.
— Știu. știu. E-n ordine 1 a răcnit celălalt de pe mal, voios cum nu se
mai poate. Hai, coborâți! E-n ordine! îmi pare bine.
Înfățișarea lui îmi amintea de ceva ce văzusem. ceva caraghios ce
văzusem pe undeva. Pe când făceam manevra de apropiere mă întrebam:Cu
cine seamănă individul ăsta?” Deodată, m-am trezit. Semăna cu un arlechin.
Hainele-i fuseseră făcute dintr-un material care trebuie să fi fost olandă
castanie pe vremuri, dar erau acoperite peste tot cu petice mari, albastre, roșii,
galbene. petice în spate, petice în față, petice la coate, la genunchi; un cordon
colorat în jurul surtucului, o margine stacojie jos, la pantaloni; lumina soarelui
îl făcea să arate nespus de vesel și, pe deasupra, cum nu se poate mai dichisit,
pentru că se putea vedea ce frumos fusese făcută toată peticeală aceea. Un chip
imberb, copilăros, foarte bălai, trăsături oarecare, nasul jupuit, ochi mici,
albaștri, surâsuri și încruntări care se luau unele pe altele la goană peste acea
față deschisă, asemeni razelor de soare și umbrei pe o câmpie bătută de vânt.
— Ia seama, căpitane! a strigat. E un obstacol rămas aici de a:i noapte.
— Ce? Alt obstacol?
Mărturisesc că am înjurat rușinos. Aproape îmi găurisem rabla ca să
ajung la capătul acestei călătorii încântătoare. Pe n^al arlechinul și-a întors
năsucul cârn spre mine.
~ Ești englez? m-a întrebat, numai zâmbete.
T” Și dumneata? i-am strigat de la cârmă.
Zâtnbetele au pălit și a clătinat din cap, părându-i parcă tau ca mă
dezamăgea.
Apoi s-a înviorat.
— Ce-are a face! mi-a strigat ca o încurajare.
— Am ajuns la timp? am mai întrebat.

— E acolo sus, a răspuns, sucindu'Și capul spre deal și mohorându-se
deodată.
Fața îi era ca cerul de toamnă: aci înnorat, aci luminos. în timp ce
directorul, escortat de pelerini, cu toții înarmați până-n dinți, intrase în clădire,
tânărul a venit pe bord.
— Să'ți spun drept, nu-mi prea place, băștinații ăștia toți sunt ascunși în
tufișuri, i-am mărturisit eu.
El m-a asigurat cu tot dinadinsul că lucrurile erau în deplină ordine.
— Sunt oameni simpli, a adăugat. Știi, îmi pare bine că ați venit. Mi-am
prăpădit o mulțime de timp ca să-i țin în frâu.
— Dar mi-ai spus că totul e-n ordine! m-am zburlit eu.
— Oh, n-aveau gânduri rele, a urmat el. Și, cum îl priveam lung, s-a
corectat: Nu s-ar putea spune. Apoi deodată: Pe cinstea mea, dar cabina asta a
pilotului trebuie curățată!
O clipă mai târziu mă sfătuia să păstrez destui aburi în cazan, ca să pot
suna sirena în caz de neplăceri.
— O șuierătură zdravănă face mai mult decât toate puștile voastre. Sunt
oameni simpli, a repetat.
Și a continuat să turuie într-un tempo care m-a buimăcit. Părea că
încearcă să-și răscumpere nenumăratele tăceri; de altfel, a recunoscut, râzând,
că într-adevăr așa era!
— Nu vorbești cu domnul Kurtz? l-am întrebat.
— Cu omul ăsta nu vorbești … pe el îl asculți. mi-a răspuns aspru și
răspicat. Dar acum …
A făcut un gest larg cu brațul, apoi, o clipă, păru să se cufunde în cea
mai neagră și adâncă descurajare; peste alta clipă s-a luminat iar la față, mi-a
luat amândouă mâinile într-ale lui și a început să le strângă de zor, în timp ce
bâiguia:
— Frate marinar. onoare. plăcere. încântare. să mă prezint. rus. băiat de
arhiepiscop. gubernia Tambov … Ce 1 Tutun! Tutun englezesc, minunatul tutun
englezesc! Acum, da, asta-i frăție! Dacă fumez? Unde-i mari' narul care nu
fumează?
Pipa îl desfăta și, încet-încet, am aflat că fugise de la școală și plecase pe
mări cu un vas rusesc; pe urmă a fugit iar; câtva timp a servit pe vase
englezești; se împăcase acum cu arhi' episcopul. Stăruia asupra acestui punct.
Dar când ești tânăr, trebuie să vezi lumea, să capeți experiență, idei, să-ți
îmbogățești mintea.
— Aici?! i-am curmat eu vorba.
— Nu poți să știi niciodată! Aici l-am întâlnit pe domnul Kurtz, a spus cu
o gravitate tinerească și o mustrare în glas.

După aceea mi-am ținut gura. Se pare că izbutise să convingă o casă
comercială olandeză de pe coastă să-l aprovizioneze cu alimente și mărfuri; și
pornise în adâncul ținutului cu inima ușoară și fără să aibă habar de ce i s-ar
fi putut întâmpla, întocmai ca un țânc. Pribegise singur, de colo-colo, în lungul
fluviului, timp de aproape doi ani, rupt de tot și de toate.
— Nu sunt atât de tânăr pe cât par, a adăugat. Am douăzeci și cinci de
ani. La început, bătrânul Van Shuyten mi-a spus să mă duc la dracu, îmi
povestea el grozav de înveselit; dar m-am ținut scai de el și-am dat cu gura, am
tot dat cu gura până când l-am năucit de cap așa că mi-a încredințat niște
mărunțișuri și câteva puști, spunându-mi că speră să nu mă mai vadă în ochi
toată viața lui. Cumsecade bătrân, olandezul ăsta, Van Shuyten! Acum un an i-
am trimis o cantitate mică de fildeș, așa ca să nu spună când m-oi întoarce că-
s cine știe ce pungaș.' Sper că l-a primit. Cât despre rest, nu-mi pasă!
Așezasem niște lemne pentru dumneata. Aceea era vechea mea colibă. Ai văzut-
o? *
I-am dat cartea lui Towson. A făcut o mișcare de parcă ar fi vrut să mă
sărute, dar s-a stăpânit.
— Singura carte care mi-a rămas și eram încredințat c-am pierdut-o, mi-
a spus, privind-o extaziat. Se întâmpla o groază de lucruri neprevăzute unui om
care pribegește, știi, de unul singur. Canoele se răstoarnă câteodată… și uneori
trebuie s-o iei repede la sănătoasa când oamenilor le sare muștarul.
Răsfoia paginile cărții.
— Ai făcut notații în rusește? am întrebat.
A încuviințat din cap.
— Credeam că erau scrise în cifru secret, am adăugat. A râs 3a început,
apoi a devenit serios:
~ Am avut de furcă să-i țin pe ăștia toți în frâu, a spus.
~ Voiau să te omoare? l-am întrebat.
— O, nu! a protestat, apoi s-a oprit.
„~ Dar de ce ne-au atacat? am urmat eu.
Întâi a șovăit, apoi mi-a destăinuit rușinat:
— Nu vor ca el să plece de aici.
— Nu vor? am întrebat curios.
A clătinat din cap, plin de mister și înțelepciune.
— îți spun eu… a urmat el, omul ăsta mi-a îmbogățit mintea!
Și-a desfăcut larg brațele, privindu-mă lung cu ochii lui mici, albaști și
rotunzi ca niște bile.
III
Mă uitam la el și nu-mi credeam ochilor. Stătea acolo, în fața mea,
entuziast, fantastic, în niște haine bălțate, parcă ar fi scăpat dintr-o trupă de

măscărici. însăși existența lui părea îndoielnică, inexplicabilă, de-a dreptul
uluitoare. Era o problemă fără răspuns. Părea de neconceput cum de exista,
cum izbutise să ajungă atât de departe, cum făcea ca să rămână, cum de nu se
făcea nevăzut într-o clipită.
— Am vrut să merg ceva mai departe, mi-a mărturisit el, apoi încă mai
departe. până când m-am trezit atât de departe, că nu știu cum o să mă mai
întorc vreodată înapoi. Nu e nimic! Timp berechet! Mă pot descurca. Să-l luați
pe Kurtz de aici. iute-iute. v-o spun eu! …
Nimbul tinereții îi învăluia zdrențele împestrițate, sărăcia, singurătatea și
pustiul nesfârșit al pribegiilor lui zadarnice. De luni, de ani întregi, viața lui nu
făcea cât o para chioară; dar stătea acolo, vitejește, neînchipuit de viu și, pare-
se, de nedo-borât, datorită vârstei sale fragede și temerității necugetate. Mă
cuprinsese un fel de admirație. un fel de invidie. Nimbul îl mâna înainte,
nimbul îl păstra nevătămat. Fără îndoială că nu dorea alt nimic de la sălbăticie
decât depărtări pe care să le soarbă și să le străbată. Singura lui nevoie era să
existe și să meargă înainte prin cele mai mari pericole cu putință și prin cele
mai grozave privațiuni. Dacă vreodată, într-o ființă omenească, a dăinuit
spiritul de aventură cel mai pur, cel mai lipsit de calcule și de simț practic,
atunci fără îndoială că în acest tânăr peticit s-a aciuat. Aproape că-l invidiam
pentru flacăra asta modestă și luminoasă. Părea să-i fi mistuit atât de total
orice gând despre sine încât chiar atunci când îți vorbea uitai că el – omul din
fața ochilor tăi – trecuse prin toate acele întâmplări. Nu-i invidiam însă și
încrederea în Kurtz-Nu era un simțământ cugetat; Kurtz îi ieșise în cale iar el
vacceptase ca pe o fatalitate de neînvins. Trebuie să spun însă că mie mi se
părea a fi fost, în toate privințele, pericolul cel mai mare dintre toate câte
dăduseră peste el până atunci.
Se apropiaseră unul de altul inevitabil, ca două nave adăpostite una
lângă alta și care, până la urmă, își freacă bordajul. Cred că domnul Kurtz
dorea să aibă un auditoriu, pentru că o dată, în timpul unui popas nocturn în
pădure, vorbiseră toată noaptea, sau, pasămite, domnul Kurtz fusese cel care
vorbise.
— Am vorbit de toate, povestea tânărul, vădit furat de amintiri. Uitasem
până și de somn. Nici nu știu când a trecut noaptea, s-a scurs mai repede decât
o oră. De toate! Toate. Chiar și despre dragoste!
— Da? Ți-a vorbit despre dragoste? am întrebat eu surâzând.
— Da, dar nu ce crezi dumneata, a protestat el aproape îndârjit. Așa … în
general. M-a făcut să văd lucrurile. să le văd.
Și-a zvârlit brațele în sus. Ne găseam în momentul acela pe punte, iar
șeful echipei mele de tăietori de lemne, care hoinărea prin apropiere, și-a întors
spre el ochii adânci și sclipitori. Mi-am aruncat privirile în jur și nu știu de ce,

dar vă asigur că niciodată, dar niciodată înainte, pământul acela, râul, jungla,
chiar însăși bolta cerului dogoritor nu mi-au apărut atât de crunte și de
întunecate, atât de ermetice pentru cugetul omenesc, atât de nemiloase față de
slăbiciunea omenească.
— Și de atunci ai fost mereu lângă el, fără îndoială! i-am spus eu.
— Dimpotrivă.
Se pare că apropierea lor fusese adesea împiedicată de felurite pricini.
Mi-a destăinuit mândru că făcuse așa fel ca să-l îngrijească pe Kurtz în timpul
a două boli (și a pomenit de aceasta ca despre o ispravă realizată în ciuda a
mari primejdii), dar de obicei Kurtz rătăcea singur, departe, în adâncul
pădurilor.
— Adeseori, venind aici, la stație, trebuia să aștept zile întregi până când
să se întoarcă, mi-a mai spus tânărul. Vai, dar uneori într-adevăr merita să-l
aștept!
— Și ce făcea? Explorări, sau ce? am întrebat eu.
— Da, da, desigur; descoperise o groază de sate și chiar y111 lac … nu
prea știu bine în ce direcție; era primejdios să-l iscodești., msă cele mai multe
din pribegiile lui avuseseră «ept scop fildeșul.
— Dar pe atunci nu avea mărfuri cu care să facă negustorie am obiectat
eu.
— Au mai rămas până azi o mulțime de gloanțe, mi-a răspuns, privind în
altă parte.
— Ca să vorbim deschis, el făcea adevărate razii prin ținut, am adăugat
eu. (A încuviințat din cap). Și, fără îndoială, nu singur.
A mormăit ceva despre satele din jurul acelui lac.
— Kurtz a făcut așa ca tribul de aici să-l urmeze, nu? i-am sugerat.
S-a cam neliniștit:
— Oamenii îl adorau, mi-a răspuns.
Tonul cu care rostise cuvintele acestea suna atât de neobișnuit, încât l-
am privit cercetător. Era ciudat să vezi amestecul de dorință vie și teamă de a
vorbi despre Kurtz. Omul acela îi umplea viața, îi prindea gândurile, îi stăpânea
simțirile.
— Ce vrei? a izbucnit deodată. A venit la ei cu fulgere și trăsnete, știi …
iar ei nu mai văzuseră niciodată așa ceva. și așa de grozav. Căci putea fi.
grozav, grozav i. Nu-l poți judeca pe domnul Kurtz ca pe un om oarecare! Nu,
nu, nu! Acum. uite, ca să-ți faci o idee … nu mă sfiesc să-ți spun … a vrut într-o
zi să mă împuște și pe mine. dar eu nu-l judec.
— Să te împuște?! am exclamat. Dar pentru ce?
— Vezi, aveam și eu puțin fildeș pe care mi-l dăduse căpetenia satului de
pe lângă coliba mea. Știi, eu vânam pentru ei. Ei bine, a vrut fildeșul, fără nici

un fel de discuție. Mi-a spus că mă împușcă dacă nu-i dau fildeșul și dacă n-o
tulesc din țară, pentru că așa voia el, așa i se năzărise lui; că nu era nimic pe
pământ care să-l oprească să omoare pe cine avea el chef! Și așa era! I-am dat
fildeșul. Ce-mi trebuia mie fildeș? Dar n-am șters-o! Nu, nu! Cum era să-l
părăsesc? Fără îndoială că a trebuit să fiu foarte prudent câtva timp, până când
ne-am avut iar bine. Atunci s-a îmbolnăvit el pentru a doua oară. După aceea a
trebuit să mă feresc din calea lui; dar ce-mi păsa mie? Trăia mai mult prin
satele acelea de lângă lac. Și când venea în vale, la fluviu, câteodată îi plăcea de
mine, dar câte-odată era mai bine să fiu cu ochii în patru. Omul acesta suferea
prea mult. Ura toate astea și totuși nu se putea smulge de aici-De câte ori îmi
venea la îndemână, îl imploram să încerce să plece cât mai era vreme; i-am
propus să mă întorc și eu cu elSpunea că da, dar pe urmă rămânea; pleca la
altă vânătoare de fildeș; nu-l vedeai săptămâni întregi; uita de el printre
oamenii ăștia. uita de el. înțelegi?
— Ia mai las-o. e nebun? am zis eu.
A protestat cu indignare. Domnul Kurtz nu putea fi nebun. Dacă l-aș fi
auzit vorbind, numai cu două zile înainte, n-aș mai fi cutezat să mă gândesc la
așa ceva.
În timp ce vorbeam, luasem binoclul și priveam spre mal, cercetând
marginea pădurii de fiecare parte și în spatele casei. Gândul că în tufăriș erau
oameni pitiți, atât de tăcuți, atât de nemișcați – la fel de tăcuți și nemișcați ca
și casa dărăpănată de pe deal – mă tulbura. Priveliștea nu trăda nimic din
povestirea uimitoare care mi-era mai mult sugerată decât istorisită prin
exclamații disperate și întregită de ridicări din umeri, prin fraze trunchiate sau
aluzii sfârșind cu suspine adânci. Pădurile rămâneau neclintite, asemenea unei
măști compacte, asemenea unei uși de închisoare ferecată. Priveau cu un aer
de taină ascunsă, de așteptare plină de răbdare, de tăcere absolută. Tânărul
rus m-a lămurit că numai de curând domnul Kurtz venise în vale, aducând cu
el pe toți luptătorii tribului aceluia de lingă lac.
— Lipsise câteva luni de zile … se lăsase, bănuiesc, adorat… și coborâse
pe neașteptate, cu intenția, pare-se, de a da o raită fie peste fluviu, fie de-a
lungul fluviului. Fără îndoială că pofta lui pentru mai mult fildeș îi subjugase.
cum să spun? aspirațiile mai puțin materiale. In orice caz s-a simțit, deodată,
mult mai rău. Am auzit că zăcea doborât, și atunci am venit, așa, la noroc, a
spus el. Vai, dar îi e rău, foarte rău.
Mi-am îndreptat binoclul spre cabană. Nu se zăreau semne de viață, în
schimb se vedea acoperișul dărăpănat, peretele lung de lut ieșind pe deasupra
ierbii, cu trei crăpături mici de ferestruici pătrate, fiecare de altă mărime; toate
astea atât de apropiate de binoclu, cât să le atingi cu mâna. Apoi am făcut o
mișcare bruscă, și unul dintre țărușii rămași din gardul acela Prăbușit a

răsărit în câmpul lentilelor mele. Vă aduceți aminte, v-am spus că de departe
mă izbise o anumită intenție de ornamentație, destul de bătătoare la ochi
pentru înfățișarea aceea năruită a locuinței. Acum vedeam deodată totul mai
apropiat Și, ca primă consecință, mi-am smucit capul îndărăt, amenințat Parcă
de o lovitură. Apoi mi-am plimbat grijuliu binoclul din în par și mi-am dat
seama că făcusem o greșeală. Acele măciulii rotunde nu alcătuiau o podoabă, ci
un simbol; erau expresive și uluitoare, izbitoare și impresionante. hrana pentru
cuget și pentru vulturi, dacă ar fi fost pe acolo vulturi ca să privească în jos din
înălțimi; în tot cazul, pentru furnicile destul de harnice ca să se urce pe stupi.
Iar căpățânile acelea ar fi părut și mai impresionante dacă n-ar fi fost întoarse
cu fața spre casă. Numai una singură, cea pe care o descoperisem întâi, privea
spre mine. N-am fost atât de îngrozit precum credeți. Cutremurarea mea nu
fusese decât un gest de uimire. Mă așteptasem, știți, să văd acolo măciulii de
lemn. M-am întors dinadins la cea dintâi pe care o văzusem. stătea acolom
neagră, uscată, suptă, cu pleoapele închise. un cap ce părea că doarme în
vârful țărușului; cu buzele uscate, lipite pe un șir îngust de dinți albi, capul
părea că surâde, da, surâdea mereu unui vis vesel, fără de sfârșit, în somnu-i
de veci.
Nu dezvălui nici un secret comercial. De fapt, directorul a declarat mai
târziu că metodele domnului Kurtz ruinaseră ținutul. Nu am nici o părere în
privința asta, dar aș vrea să înțelegeți clar că expoziția aceea de capete nu avea
nici un element educativ. Ea arăta numai că domnul Kurtz nu cunoștea nici o
reținere în satisfacerea feluritelor sale gusturi, că îi lipsea ceva … o nimica toată,
dar care, când ar fi trebuit să-și facă simțită prezența, nu putea fi găsită sub
elocvența sa magnifică. Nu știu să spun dacă-și cunoștea chiar el această lipsă.
Cred că și-a dat seama de ea ia sfârșit. numai la sfârșitul sfârșitului. Dar
sălbăticia i-o descoperise din vreme și s-a răzbunat crunt pentru
nemaipomenita-i cotropire. îmi închipui că i-a șoptit în ureche lucruri despre
propria-i făptură de care el nu avea habar, lucruri pe care nici nu le bănuise
până când n-a ținut sfat cu acea mare singurătate … iar șoaptele astea s-au
dovedit a fi neînchipuit de fascinante. Au avut un ecou răsunător înlăun-trul
ființei sale, pentru că în miezul lui era un mare gol. Am lăsat în jos binoclul, iar
capul care se ivise destul de aproape ca să-i poți vorbi păru să sară, dintr-o
dată, departe de mine, nesfârșit de departe.
Admiratorul domnului Kurtz era cam abătut. A început să mă asigure cu
un glas grăbit și neclar că el nu îndrăznise să dea jos acele. ză zicem, acele
simboluri. Nu îi era teamă de băștinași; aceștia nici n-ar fi mișcat până când
domnul Kurtz nu le-ar fi dat învoire. Avea o autoritate extraordinară asupra lor.
Taberele oamenilor împresurau locul, și căpeteniile veneau,) de zi să-l vadă. Se
târau.

— Nu vreau să știu nimic despre ceremonialul cu care te apropii de
domnul Kurtz, i-am spus eu.
Ciudat, dar mă năpădise simțământul că asemenea amănunte ar fi și mai
de neîndurat decât capetele care se uscau sub ferestrele domnului Kurtz. La
urma urmei, asta era doar o priveliște barbară, pe când amănuntele concrete
mi-ar fi dat impresia că ajunsesem, dintr-o săritură, pe meleagurile întunecate
ale ororilor subtile, în comparație cu care, sălbăticia pură, elementară, era o
reală ușurare, fiind ceva care avea dreptul să existe, vădit, sub soare. Tânărul
m-a privit mirat. Cred că nu i-a trecut prin minte că domnul Kurtz nu era un
idol pentru mine. Uita că eu n-auzisem încă niciunul dintre acele splendide
monologuri despre. despre ce? despre dragoste, dreptate, comportare în viață …
și câte altele! Dacă ajunsese să vorbească despre târâtul în fața domnului
Kurtz, atunci se târa și el, ca cel mai autentic dintre sălbatici. Eu n-aveam idee
despre cele întâmplate, dar el m-a asigurat: „capetele astea erau capete de
rebeli”. Și l-a izbit grozav râsul meu. Rebeli! Care avea să mai fie oare
următoarea categorisire? Oamenii aceștia fuseseră până acum inamici,
criminali, muncitori … iar de astă dată erau rebeli! Asemenea capete rebele îmi
păreau foarte supuse, acolo, în vârful țărușilor!
— Dumneata nu știi cum poate zdruncina o astfel de viață pe un om ca
domnul Kurtz, a continuat ultimul discipol al lui Kurtz.
— Bine, dar dumneata cum reziști? l-am întrebat.
— Eu! Eu! Eu sunt un om simplu. Eu n-am idei mărețe. Eu nu vreau
nimic de la nimeni. Cum poți dumneata să mă compari cu el …?
Indignarea îi sugruma glasul, și s-a oprit, deodată, copleșit.
— Eu nu înțeleg, a oftat el. Am făcut tot ce am putut ca să-l țin în viață,
și atâta tot. N-am avut nici o mână de ajutor m toate astea. N-am nici un fel de
posibilități. De luni întregi nu s-a găsit nici un strop de doctorie, o îmbucătură
de hrană Pentru un bolnav. A fost părăsit în chip rușinos. Un om ca acesta, cu
astfel de idei! Rușine! Rușine! Eu … eu n-am închis ochii de zece nopți.
Glasul i se pierdea în liniștea înserării. Umbrele lungi ale Pădurii
lunecaseră spre poalele dealului în timp ce vorbeam; înaintaseră departe,
dincolo de șopronul dărăpănat, dincolo de șirul simbolic al țărușilor. Totul era
învăluit în întuneric, pe când noi doi ne aflam încă acolo jos, în soare;
întinderea de apă din fața zărilor deschise sticlea liniștit în splendoarea-i
orbitoare, până la cotiturile întunecate, cotropite de umbră, din fața și din
spatele nostru. Pe mal nu se vedea țipenie de suflare vie. în tufișuri nici un
freamăt.
Deodată, de după colțul casei, s-a ivit o ceată de oameni, parcă ar fi.
răsărit din pământ. S-au strecurat, strânși cu toții buluc, prin iarba până la
brâu, purtând în mijlocul lor o targa improvizată. Și, într-o clipă, în pustietatea

peisajului s-a ridicat un strigăt a cărui ascuțime a străpuns ca o săgeată
văzduhul liniștit, zburând către inima inimii acelui ținut, ca prin farmec,
pădurea întunecată și grea de gânduri a revărsat în luminișuri râuri de ființe
omenești… de ființe omenești despuiate. cu sulițe în mâini, cu arcuri, cu
scuturi, cu priviri fioroase și mișcări sălbatice. Tufișurile fremătau, iarba s-a
clătinat o vreme, apoi totul a rămas liniștit, într-o nemișcare încordată.
— Acum, dacă nu le spune ce trebuie, s-a sfârșit cu noi, mi-a șoptit
tânărul rus, lângă mine.
Ghemul de oameni care ducea targa se oprise de asemeni, ca împietrit, la
jumătatea drumului spre vapor. L-am văzut pe omul de pe targa săltându-se,
piele pe os, și cu un braț ridicat peste umerii celor care-l purtau.
— Să sperăm că omul care poate vorbi așa de frumos despre dragoste în
general o să găsească ceva de spus ca să ne scape din încurcătura asta, i-am
răspuns.
Mă indigna cumplit pericolul absurd al situației noastre, ca și când ar fi
fost o tristă necesitate să te afli la cheremul acelei stafii groaznice. Nu puteam
auzi nimic, dar am văzut prin binoclu brațul acela descărnat întinzându-se
poruncitor, am văzut falca de jos mascându-se, și ochii acelei arătări lucind
sumbru în fundul capului ciolănos care se clătina cu zvâcniri grotești. Kurtz.
Kurtz. asta înseamnă scurt pe nemțește. nu-i așa? Ei bine, numele era atât de
cinstit ca toate celelalte din viața și din moartea lui. Părea lung de cel puțin
șapte pi' cioare. învelitoarea căzuse de pe el, și trupul i se ivea jalnic, lugubru,
ca dintr-un giulgiu. îi puteam vedea coșul pieptului, cu toate coastele distincte
și oasele brațului care se mișcau-Era ca și cum imaginea însuflețită a morții,
sculptată în fildeș vechi, și-ar fi vânturat amenințător pumnul către o gloată
încre – menită de oameni, turnați din bronz închis și sclipitor. L-am văzut
deschizându-și larg gura. asta îi dădea o înfățișare cu adevărat vorace, ca și
cum ar fi vrut să înghită tot văzduhul, tot pământul, pe toți oamenii din fața
lui. Am auzit, slab de tot, un glas adânc. Fără îndoială că domnul Kurtz striga!
Deodată, l-am văzut căzând pe spate. Targa s-a clătinat, în timp ce purtătorii
care se poticniseră se străduiau s-o ducă mai departe, și aproape în același
timp, am băgat de seamă că ceata de sălbatici s-a topit fără vreo mișcare vădită
de retragere; s-ar fi zis că pădurea, care revărsase atât de neașteptat ființele
acelea, le trăsese iarăși înapoi, așa cum pieptul își trage lung, înăuntru,
suflarea.
Unii dintre pelerini purtau îndărătul tărgii armele domnului Kurtz: două
puști de vânătoare, altă pușcă grea și o carabină ușoară. trăsnetele acelui jalnic
Jupiter. în timp ce pășea la căpătâiul său, directorul s-a aplecat să-i spună
ceva.

L-au lăsat jos în una dintre cabine, o chițimie cu loc doar pentru un pat
și vreun scaun, două, știți … îi adusesem corespondența întârziată și patul era
plin cu plicuri rupte și scrisori deschise. Mâna lui răscolea moale printre
hârtiile acelea. Mă izbea focul din ochii lui și oboseala de pe chip. Nu era numai
istovirea pricinuită de boală. Nu părea să aibă dureri, Fantoma aceasta arăta
sătulă și liniștită ca și cum își luase deocamdată porția din toate emoțiile.
A vânturat una dintre scrisori și, privindu-mă drept în față, mi-a spus:
— Mă bucur.
Cineva îi scrisese despre mine. Ieșeau iar la iveală recomandările acelea
speciale. Volumul glasului pe care-l scotea fără nici o sforțare, fără aproape să-
și miște buzele, mă uimea. Un glas! Un glas! Era grav, adânc, vibrant deși omul
nu părea m stare nici să șoptească. Totuși avea destula vlagă în el,. factice,
desigur. dar cât pe-aci să ne dea gata, așa cum o să auziți îndată.
Directorul a apărut tăcut în ușă; eu am ieșit repede, iar el a tras
perdeaua în urma mea. Tânărul rus, urmărit de ochii curioși ai pelerinilor,
privea spre țărm. Mi-am îndreptat și eu privirea într-acolo.
Se vedeau în depărtare siluete întunecate foind vag pe liziera sumbră a
pădurii, iar aproape de fluviu, două forme omenești de bronz, rezemate pe
sulițe înalte, stăteau în lumina soarelui sub coifuri fantastice din piei bălțate,
ca niște războinici într-un repaos statuar. Din dreapta spre stânga înainta de-a
lungul malului luminat apariția sălbatică și superbă a unei femei.
Umbla cu pași măsurați, drapată în veșmânt dungat, cu ciucuri, călcând
semeață pământul, în clinchetul ușor și străfulgerarea podoabelor barbare. își
purta semeț capulpărul îi era pieptănat ca un coif; avea jambiere de alamă
până la genunchi, mănuși din sârmă de alamă până la coate, o pată sângerie
pe obrazul tuciuriu, nenumărate șiruri de mărgele la gât – lucruri stranii,
talismane, daruri vrăjitorești care se legănau, sclipeau și zăngăneau la fiece
pas. Trebuie să fi avut pe ea valoarea câtorva colți de elefant. Era sălbatică și
superbă, cu ochi fioroși, magnifici; și era ceva fatal, ceva impunător în
înaintarea ei hotărâtă. Iar în tăcerea care s-a lăsat deodată asupra întregului
ținut îndurerat, toată acea imensă sălbăticie, însuși trupul colosal al vieții
misterioase și fecunde părea că privește, gânditor, femeia, ca și cum ar fi privit
întruchiparea propriului său suflet întunecat și pătimaș.
A venit în dreptul vaporului și a rămas nemișcată, cu fața spre noi.
Umbra ei lungă ajungea până la marginea apei. Pe chip erau întipărite, tragic și
fioros, mâhnirea sălbatică și durerea mută, îngemănate cu teama de o hotărâre
clocotitoare, nedefi' nită încă. Stătea privindu-ne fără a clinti și, ca însăși
sălbăticia, avea aerul că mocneau în ea scopuri de nepătruns. A rămas așa un
minut întreg, pe urmă a făcut un pas înainte; o dată cu pasul, un zăngănit
ușor, o lucire de metal galben, o mlădiere de falduri, de ciucuri, și femeia s-a

oprit, de parcă n-ar mai fi lăsat-o inima. Tânărul de lângă mine a mârâit.
Pelerinii murmurau în spatele meu. Ea ne-a privit pe toți ca și când viața îi
atârna de dârzenia neînduplecată a privirii. Deodată și-a desfăcut brațele goale,
le-a ridicat sus, deasupra capului ca într-o pornire nebună de a atinge cerul, și,
în același timp, umbre pripite s-au repezit pe pământ, s-au învârtejit desupra
apelor, strângând vaporul într-o îmbrățișare de întunecimi. O tăcere de moarte
plutea peste noi.
Femeia s-a întors încet, a pornit mai departe de-a lungul malului și a
intrat în tufăriș, la stânga. Ochii ei au mai fulgerat încă o dată spre noi din
întunericul desișului, apoi au dispărut
— Dacă ar fi încercat să vină pe punte, cred, într-adevăr, c-aș fi.
împușcat-o! a declarat enervat tânărul împeticit. In ulti' mele două săptămâni
mi-am pus zi de zi viața în pericol ca să,o las să pătrundă în casă. într-o zi a
intrat înăuntru și a făcut tărăboi ele pomină pentru nenorocitele astea de
zdrențe e care le-am luat din magazie ca să-mi cârpesc hainele. Ajunesem
indecent. Cred că asta trebuie să fi. fost pricina, căci timp de o oră i-a sporovăit
lui Kurtz ca o apucată, arătând din când în când spre mine. Eu nu înțeleg
dialectul tribului ăstuia.
Din fericire pentru mine, lui Kurtz îi era prea rău în ziua aceea ca să-i
mai pese de ceva, altfel ar fi ieșit cine știe ce poznă!
Eu nu înțeleg… nu… e peste puterile mele. Uf, bine că acum a trecut!
În momentul acela am auzit glasul grav al lui Kurtz îndărătul perdelei:
— Să mă salvezi pe mine … să salvezi fildeșul, asta vrei să spui. Nu-mi
înșira mie baliverne! Să mă salvezi pe mine. Uite colo, eu a trebuit să te salvez
pe dumneata. Acum îmi zădărnicești planurile. Bolnav! Bolnav! Dar nu atât de
bolnav cum ți-ar plăcea să crezi. Nu face nimic! Dar eu tot o să-mi duc la bun
sfârșit ideile… o să mă întorc! Și-o să vă arăt eu ce se poate face! Dumneata, cu
fleacurile dumitale de idei, te amesteci în treburile mele! O să mă întorc. O să …
Directorul, cu care vorbise, a ieșit afară. Mi-a făcut cinstea să mă ia de
braț și să mă conducă ceva mai departe.
— E la pământ, la pământ, mi-a mărturisit. Apoi a socotit cu cale să
ofteze dar a neglijat să se mențină cu adevărat mâhnit. Noi am făcut tot ce-am
putut pentru el … nu-i așa? Dar nu se poate ascunde faptul că domnul Kurtz a
făcut mai mult rău decât bine companiei noastre. Nu și-a dat seama că timpul
nu era copt încă pentru o acțiune viguroasă. Prudență, prudență,. ăsta-i
principiul meu. Trebuie să fim încă foarte prevăzători. Regiunea ne rămâne
închisă pentru o bucată de vreme. Lamentabil! In linii generale, comerțul va
suferi. Eu nu neg că se găsește aici o cantitate însemnată de fildeș. mai mult
fosil.

5 u*e să'l salvăm în orice caz! Iată în ce situație precară ne găsim, și
pentru ce? Pentru că metoda lui e nesănătoasă.
~ Dumneavoastră numiți asta „metodă nesănătoasă”? l-am mtrebat eu,
cu ochii spre mal.
~ Nu încape îndoială! mi-a răspuns el, aprins. Dumneata,?
~ Eu nu văd nici un fel de metodă, am adăugat după o clipă.
— Chiar așa! a spus fericit. Prevăzusem asta. Ceea ce arată o lipsă totală
de judecată. Și e de datoria mea să fac cunoscut lucrul ăsta acolo unde trebuie.
— Oh, dar domnul acela, cum îl cheamă, fabricantul de cărămizi, el o să
întocmească pentru dumneavoastră un raport clar.
A părut o clipă încurcat. Aveam impresia că niciodată nu respirasem un
aer atât de viciat și mi-am întors gândul spre Kurtz, ca spre o ușurare. o
adevărată ușurare!
— Cu toate astea, eu cred că domnul Kurtz este un om de seamă, am
stăruit răspicat.
Directorul a tresărit, mi-a aruncat o privire ca de gheață, a spus foarte
liniștit,a fost” apoi mi-a întors spatele; se încheiase cu trecerea mea pe lângă el.
M-am trezit măturat lângă domnul Kurtz, socotit și eu partizan al unor metode
pentru care timpul nu era încă destul de copt; eram nesănătos! Uf! însemna
totuși ceva, să ai măcar dreptul să alegi între două coșmaruri.
De fapt alesesem sălbăticia, nu pe domnul Kurtz care, trebuie să
recunosc, era ca mort și îngropat. Deocamdată aveam însă impresia c-aș fi fost
și eu îngropat într-un mormânt imens și plin cu secrete intangibile. Simțeam o
greutate de plumb care-mi strivea pieptul, simțeam mirosul pământului umed,
prezența nevăzută a putrefacției victorioase, bezna unei nopți de nepătruns.
Tânărul rus m-a bătut ușor pe umăr. L-am auzit mormăind și
bodogănind ceva despre „frate marinar … nu s-ar putea ascunde. aflarea unor
lucruri care ar dăuna reputației domnului Kurtz”. Am așteptat. Pentru el,
firește, domnul Kurtz nu era cu un picior în groapă. Teamă mi-e că pentru el
domnul Kurtz era unul dintre nemuritori.
— Bine! i-am spus în cele din urmă. Vorbește! Din întâm-plare, sunt
prietenul domnului Kurtz. într-un fel …
Mi-a mărturisit cu o sumedenie de ocolișuri ceremonioase că, de n-am fi
fost amândoi „de aceeași profesie”, ar fi păstrat taina în inima lui, fără să-i pese
de urmări. Bănuia că împotriva lui personal exista o reavoință din partea
acestor oameni albi care.
— Ai dreptate, i-am spus, amintindu-mi o convorbire care-m1 ajunsese la
ureche. Directorul zice că ești bun de spânzurat!
Când a auzit vestea asta, tânărul a arătat atâta îngrijorare, încât la
început m-a amuzat.

— Ar 6 mai bine s-o șterg pe nesimțite, mi-a spus nelinișAcum nu mai
pot face nimic pentru Kurtz, și ei or să-mi Isească în curând cine știe ce nod în
papură. Ce-ar putea să-i rească? ŁS(;e un post militar la trei sute de mile
depărtare de aici.-
— Da, da, pe cuvântul meu, î-am spus, poate ca ar n mai bine, dacă ai
prieteni printre sălbatici pe-aici, pe aproape.
— Berechet! a răspuns. Sunt oameni simpli … și mie nu-mi trebuie nimic,
știi. Și-a mușcat buzele apoi: Eu nu vreau să li se întâmple nimic rău albilor
ăstora de-aici, dar desigur că mă gândeam la reputația domnului Kurtz. apoi
dumneata ești un frate marinar și …
— Da, bine, bine, i-am spus după un timp. Reputația domnului Kurtz e
în mâini bune în ceea ce mă privește.
Nu știam cât adevăr grăisem.
În cele din urmă mi-a mărturisit, coborându-și glasul, că domnul Kurtz
pusese la cale atacul asupra vaporului:
— Uneori nu putea suferi gândul de a fi luat de acolo. pe urmă se
răzgândea iar. dar eu nu înțeleg chestiile astea. Eu sunt un om simplu. El a
crezut c-o să vă înspăimânte. c-o să renunțați, gândind c-a murit. N-am putut
să-l opresc. Vai, treaba asta mi-a scos peri albi luna trecută.
— Foarte bine, i-am spus. Acum s-a potolit.
— Daaa… a mormăit, fără să pară convins.
— Mulțumesc, am adăugat. O să fiu cu ochii în patru.
— Dar nici o vorbă … ai? s-a repezit îngrijorat. Ar fi groaznic pentru
reputația lui dacă cineva de aici ar …
Am făgăduit cu toată seriozitatea o discreție deplină.
— Am o canoe și trei flăcăi negri care mă așteaptă nu prea departe de
aici. Am plecat! Mi-ai putea da oare câteva cartușe Martini-Henry?
Da, puteam, și i le-am dat în taină. Apoi și-a luat singur» tăcându-mi cu
ochiul, un pumn din tutunul meu.
~ Ca între marinari. știi. tutun bun, englezesc. La ușa cabinei pilotului s-
a întors din drum.
— N-ai cumva și vreo pereche de pantofi de care să te P°ți lipsi? Și-a
ridicat un picior: Privește.
De picioarele goale erau legate o pereche de tălpi, cu niște
^ ori înnodate, în chip de sandale. Am scos o pereche veche e Pantofi la
care s-a uitat cu admirație înainte de a-i vârî sub brațul stâng. Unul din
buzunare (roșu aprins) era înțesat cu cartușe, din altul (albastru închis) ieșeau
Cercetările… etc etc. ale lui Towson. Părea să se creadă bine echipat pentru o
nouă întâlnire cu sălbăticia.

— Ah, n-o să mai dau niciodată, dar niciodată de un astfel de om! Ar fi
trebuit să-l auzi recitind poezii. poezii de ale lui, așa mi-a spus. Poezii! își
rostogolea ochii la amintirea acestor desfătări. Vai, mi-a îmbogățit mintea!
— Rămas bun, i-am spus.
Ne-am strâns mâna și a pierit în noapte. Uneori mă întreb dacă l-am
văzut cu adevărat. dacă e cu putință să întâl-nești în viață asemenea fenomen!
Când m-am trezit, curând după miezul nopții, mi-au venit în minte
spusele lui și aluzia la pericolul care, în noaptea aceea înstelată, îmi apărea
destul de real ca să mă scol și să dau o raită în jur. Pe deal ardea un foc mare,
luminând jucăuș un colț strâmb al clădirii stației. Unul dintre agenții cu un
pichet din câțiva negri de ai noștri, înarmați anume, stătea de veghe pentru
paza fildeșului; dar în adâncul pădurii pâlpâiau licăriri roșii, care păreau să
coboare și să urce din pământ, printre contururi încâlcite de columne negre ca
smoala, arătând poziția precisă a taberei unde adoratorii domnului Kurtz
făceau și ei de pază. Uruitul monoton al unei tobe mari umplea văzduhul cu
sunete surde și vibrații prelungi. Un zumzet stăruitor și tărăgănat de oameni
care îngână, fiecare pentru el, o incantație vrăjitorească răzbea de după peretele
negru al pădurilor ca bâzâitul albinelor în jurul unui stup, și acest zgomot a
avut un straniu efect narcotic asupra simțurilor mele pe jumătate treze. Cred că
am moțăit aplecat peste bord, până când o explozie bruscă de răcnete, un
zbucium cutremurător de nebunie delirantă m-a trezit, lăsându-mă buimac. A
încetat scurt, deodată, pe când zumzetul surd continua mereu, ca un soi de
tăcere ce se auzea, liniștitoare. Mi-am aruncat privirea în cabină. înăuntru
ardea o lumină, dar domnul Kurtz nu mai era acolo.
Îmi închipui că mi-ar fi scăpat un strigăt dacă mi-aș fi crezut într-adevăr
ochilor. Dar la început n-am putut crede; părea cu neputință de crezut.
Mă năpădise o spaimă cu adevărat fără sens, o spaimă cu totul abstractă
și fără nici o legătură cu vreun soi de pericol fizic. Ceea ce făcea acest
simțământ atât de covârșitor era. cum să spun? șocul moral ce-l primisem, ca
și cum ceva monstruos, de neîndurat pentru gândire și odios pentru suflet, m-
ar a potopit pe neașteptate. Asta a durat, desigur, cât o fracțiune de secundă,
apoi teama firească de un pericol de moarte, de posibilitatea unui atac, a unui
masacru neașteptat sau a ceva Ae felul ăsta, care-mi părea de neînlăturat, a
fost pe deplin binevenită și reconfortantă. M-a potolit, de fapt, atât de bine,
Încât n-am dat alarma.
Un agent comercial, înfășurat într-un soi de pătură, dormea pe un scaun,
pe punte, la trei pași de mine. Urletele nu-l treziseră; sforăia ușor; l-am lăsat să
doarmă și am sărit pe mal. Nu l-am trădat pe domnul Kurtz. sortit a fost să nu-
l trădez niciodată. scris a fost să rămân credincios coșmarului ce singur îmi
alesesem! Simțeam nevoia să mă ocup personal de umbra aceea … și până-n

ziua de azi nu-mi dau seama de ce mă feream cu atâta gelozie să împart cu
cineva absurditatea amarnică a acelei întâmplări.
Îndată ce am sărit pe mal, am văzut o dâră… o dâră largă de iarbă
culcată. Mi-aduc aminte bucuria cu care mi-am spus: „Nu poate să umble … se
târăște de-a bușilea. l-am prins!” Iarba era umedă de rouă. Umblam cu pași
mari, repezi, și cu pumnii strânși. Cred că-mi imaginam c-o să dau de el și o
să-i trag o chelfăneală. Nu știu. Gândul meu o luase razna. Bătrâna aceea care
tricota, cu pisică-n poală, mi s-a năzărit deodată în minte ca cea mai
nepotrivită persoană care să se afle la celălalt capăt al acestei istorii nebunești.
Vedeam un șir de pelerini slobozind plumbi în văzduh din puștile lor ținute la
șold. Gân-deam că n-o să mă mai întorc niciodată pe vapor și mă vedeam
trăind singur și neînarmat în pădure până la adinei bătrâneți. Prostii din astea.
știți. Mi-aduc aminte că ajunsesem să confund bătaia tobei cu bătaia inimii
mele și-mi făcea plăcere ritmul ei liniștit.
Am ținut-o așa tot lungul dârei… pe urmă m-am oprit ca să ascult.
Noaptea era senină. Pământul și văzduhul, albastru închis, cu sclipiri de rouă
și de stele; în jur, forme negre ce Păreau foarte liniștite. Mi s-a părut că văd un
soi de mișcare ^ fața mea. Eram ridicol de sigur pe mine în noaptea aceea. A-m
^părăsit dâra și am făcut în fugă un ocol în semicerc (cred ca râdeam singur, pe
înfundate), așa îneât să apar în fața acelei °Jlli acelei mișcări pe care o
văzusem. dacă într-adevăr ceva. îl înconjuram pe Kurtz ca și cum ar fi fost un
de băiețași.
L-am ajuns, și dacă nu m-ar fi auzit venind, aș ti căzut ptst el, dar s-a
ridicat în sus la timp. S-a ridicat nesigur pe picioare înalt, palid, vag, ca un
abur ieșit din pământ, și s-a legănat ușor, neguros și tăcut în fața mea, în timp
ce în spate focurile pâlpâiau printre copaci, iar din pădure răzbea murmurul
sumedeniei de glasuri. îi tăiasem frumușel drumul; dar când m-am trezit piept
în piept cu el, mi s-a părut că-mi vin în fire; atunci am văzut pericolul în
adevărată-i grozăvie. Nici gând să-l socotești trecut. închipuiți-vă c-ar fi început
să strige! Deși abia se ținea pe picioare, glasul îi era încă plin de vigoare.
— Fugi de aici, ascunde-te, mi-a spus cu tonu-i adânc. Era cumplit. M-
am uitat îndărăt. Mă aflam la treizeci dp iarzi de focul cel mai apropiat. O
siluetă neagră s-a ridicat, a făcut câțiva pași mari pe picioarele-i lungi și negre,
vânturându-și brațele lungi și negre peste vâlvătaie. Avea coarne pe cap, niște
coarne de antilopă, cred; desigur vreun magician, vreun vraci., arăta destul de
fioros.
— îți dai seama de ceea ce faci? l-am întrebat în șoaptă.
— Perfect, mi-a răspuns, ridicându-și glasul pentru acest singur cuvânt.
Mi-a sunat în ureche ca venind de departe și totuși sonor, ca o chemare
printr-un cornet acustic.,Dacă face gălăgie, suntem pierduți”, mi-am zis în

sinea mea. N-ar fi fost momentul nimerit să-mi pun pumnul în acțiune, în afară
că-mi repugna, firește, să lovesc umbra aceea. arătarea aceea pribeagă și
chinuită.
— Ești pierdut, i-am spus. pierdut iremediabil. îți vine uneori, așa, o
inspirație năstrușnică. știți
Spusesem tocmai ce trebuia, deși, oricum n-ar fi putut să fie mai
iremediabil pierdut decât în acea clipă, când se puneau bazele relațiilor noastre
intime. care să dăinuie … să dăinuie. chiar până la sfârșit… și dincolo de sfârșit.
— Aveam planuri uriașe, a mormăit nehotărât.
— Da, i-am răspuns; dar dacă încerci să strigi îți sfărâm capul cu …
Nu erau nici un băț, nici o piatră la îndemână.
— Te sugrum, și gata, m-am corectat singur.
— Eram în pragul unor lucruri mari, a adăugat el cu un glas nostalgic,
cu o melancolie în ton de mi-a înghețat k în vine. Și acum, pentru idiotul ăsta
de nemernic.
— Succesul dumitale în Europa este sigur, în orice caz, am spus eu
hotărât
Nu țineam de loc să-l sugrum, înțelegeți … și mei n-ar r slujit, practic, la
mare lucru. încercam să spulber vraja. vraja aprigă și mută a sălbăticiei care
părea să-l strângă din nou la sânu-i nemilos, trezindu-i brutale instincte uitate
și sugerându-i satisfacerea unor patimi monstruoase. Eram încredințat că
numai asta îl minase către marginea pădurii, către desișuri, spre pălălaia
focurilor, uruitul tobelor, zumzetul incantațiilor vrăjitorești; numai asta îi
ademenise sufletu-i nelegiuit dincolo de marginile năzuințelor permise. Și,
vedeți, grozăvia situației nu stătea în faptul de a primi o măciucă în cap – deși
îmi dădeam bine seama și de pericolul ăsta – ci în aceea că aveam în fața mea o
făptură la care nu puteam face apel în numele a ceva înălțător sau josnic.
Trebuia, așa ca și negrii, să-l invoc pe el … pe el însuși, degradarea lui exaltată,
și de necrezut. Nu era nimic nici mai presus de el, nici mai prejos … și știam
asta. Se rupsese cu totul de pământ. La naiba cu omul ăsta! Făcuse țăndări
pământul, îl strivise în picioare! El era singur iar eu, în fața lui, nu mai știam
dacă stăteam pe pământ sau pluteam în aer. V-am spus ceea ce am vorbit, v-
am repetat frazele rostite. dar la ce bun? Erau vorbe obișnuite, de fiecare zi …
sunete familiare, pe care le schimbi în orișice zi a vieții. Ei și? … Aveau îndărătul
lor, pentru mintea mea, răsunetul groaznic al vorbelor auzite în vis, al frazelor
rostite în coșmaruri. Suflet! Dacă cineva s-a războit vreodată cu un suflet, apoi
eu sunt acela. Și nu discutam cu un nebun, nu! Mă puteți crede, sau nu,
inteligența lui era foarte limpede. concentrată, e adevărat, asupra lui însuși cu
o putere fantastică, totuși limpede; și în asta se aflau singurii mei sorți de
izbândă, în afară, vezi bine, de a-l ucide pe loc, ceea ce n-ar fi fost atât de

nimerit din pricina zgomotului de neînlăturat. Sufletul lui era însă nebun. Fiind
singur în sălbăticie, se privise adânc în foru-i lăuntric și, pe ceruri! vă spun eu
că înnebunise. Și trebuia, vai de păcatele mele, să trec și eu prin calvarul de a-l
privi afund! Nici o cuvântare n-ar fi. putut spulbera mai mult credința cuiva în
°menie, decât ultima lui izbucnire de sinceritate. Se războia și cu el însuși. Am
văzut asta! Am auzit-o! Am văzut taina de Wcnipuit a unui suflet care nu
cunoștea nici o reținere, nici U- °reZ> „n'c* ° teamă> războindu-se totuși orbește
cu sine. l”am Păstrat cumpătul destul de bine; dar când, în cele din urmă, l-am
întins pe Kurtz în culcuș, mi-am șters fruntea d sudoare, în timp ce picioarele
îmi tremurau sub mine, ca s' cum aș fi cărat în spinare o jumătatate de tonă, în
jos, pe deal Și n-am făcut decât să-l sprijin, cu brațu-i ciolănos pe după gâtul
meu. dar nu era mai greu decât un copil!
Când am plecat a doua zi, la amiază, mulțimile de a căror prezență,
îndărătul perdelei de pădure, fusesem tot timpul pe deplin conștient, au ieșit
iarăși din păduri, s-au revărsat în luminișuri și au umplut coasta cu o masă de
trupuri goale tremurătoare, fremătânde, de bronz. Am dat un pic de viteză apoi
am virat în josul fluviului, pe când două mii de ochi urmăreau mișcările acelui
diavol împroșcând, plescăind, apa cu coada-i năstrușnică și fumegând abur
negru în văzduh. în fața primului șir de oameni, de-a lungul fluviului, trei
bărbați se vânzoleau țanțoși de colo-colo, mânjiți din cap până-n picioare cu lut
roșu aprins. Când am venit iar în dreptul lor, s-au întors cu fața spre apă, au
bătut din picioare, au clătinat din capetele lor încornorate, și-au legănat
trupurile stacojii; au scuturat un mănunchi de pene negre spre fiorosul diavol
fluvial, o piele râioasă cu o coadă ce se bălăbănea … și ceva ce semăna cu o
tigvă uscată de dovleac; scandau cu toții ritmic șiruri de vorbe uluitoare, ce nu
aduceau cu nici un grai omenesc; iar murmurul adânc al mulțimii, întrerupt pe
neașteptate, era ca un răspuns la cine știe ce litanie drăcească.
L-am dus pe Kurtz în cabina pilotului; era mai mult aer acolo. întins pe
pat, privea prin oblonul deschis. O unduire se produse în marea de trupuri
omenești, iar femeia cu părul ca un coif și obrajii pământii se repezi chiar la
marginea fluviului. Și-a întins brațele, a strigat ceva, și toată ceata aceea de
sălbatici a prins să repete strigătul, urlând în cor și articulând, la repezeală, pe
nerăsuflate.
— înțelegi ce spun? am întrebat.
El s-a uitat lung, dincolo de mine, cu ochi înfrigurați, nostalgici,
scânteind de păreri de rău și ură. Nu a răspuns, dar am văzut fluturând pe
buzele lui livide un zâmbet, un zâmbet vag, nedefinit care s-a schimbat după o
clipă în rânjet.
— Dacă înțeleg? a rostit încet, gâfâmd, ca și cum vorbele i-ar fi fost
smulse de o putere supranaturală.

Am tras de sfoara sirenei pentru că văzusem pelerinii Pe punte scoțându-
și puștile cu aerul că se pregăteau de o petrecere nașă. La șuieratul neașteptat
al sirenei toată masa aceea de %°puri s-a cutremurat de o groază cumplită.
_. jsju, nu, nu! O să-i faci să fugă! a strigat dezamăgit careva de pe punte
Eu trăgeam de sfoara mereu, mereu.
Au rupt rândurile, au luat-o la goană, săreau, se cocârjau, fereau în
lături de groaza șuieratului din aer. Cei trei flăcăi roșii căzuseră lați, cu fața la
pământ, de parcă ar fi fost loviți de moarte. Numai femeia barbară și superbă
nici n-a clintit măcar; și-a întins doar brațele goale după noi, cu un gest tragic,
peste apele sumbre și sclipitoare.
Și atunci ciurda de imbecili de pe punte și-au început mica lor distracție
așa că n-am mai putut vedea nimic din pricina fumului.
Apele pământii goneau pripite din inima întunericului, purtându-ne în
jos, spre mare, cu o iuțeală de două ori mai mare decât la înaintarea noastră în
sus; iar viața lui Kurtz gonea și ea pripit, scurgându-se necruțător. Directorul
era foarte liniștit, nu mai avea griji copleșitoare; ne cuprindea pe amândoi într-o
privire înțelegătoare, mulțumită: „afacerea” ieșise mai bine decât s-ar fi
așteptat. Vedeam apropiindu-se timpul când voi rămâne singurul dintre cei cu
„metodă nesănătoasă”. Pelerinii se uitau la mine chiondărâș. Făceam parte, ca
să zic așa, dintre morți. Este ciudat cum de acceptam acea tovărășie
neprevăzută, coșmarul pe care acele năluci hrăpărețe și josnice mă forțaseră
să-l aleg singur, în țara tenebrelor.
Kurtz cuvânta. Un glas! Un glas! Răsuna adânc până la sfârșitul
sfârșitului. Supraviețuia puterilor sale, ca să ascundă m faldurile elocvenței
întunecimea stearpă a inimii lui. Da, aa, lupta! lupta! Pustiul minții sale obosite
era hăituit acum de imagini fantastice. imagini de bogăție, și faimă, învârtinuu-
se supuse în jurul nestinsului său dar de vorbire nobilă, trufașă! „Logodnica
mea, stația mea, cariera mea, ideile mele” …
Stea„erau subiectele pentru cuvântările ocazionale de înaltă
^Țiuta. Umbra adevăratului Kurtz venea la patul impostorului găunos, a
cărui soartă era să fie îngropat în sânul pământului «nutiv. Dar atât dragostea
diabolică precum și ura nepămânsca față de tainele pe care le pătrunsese se
luptau să ia în 'mire sufletul acela sătul de emoții primitive, avid de faimă
mincinoasă, de onoruri iluzorii, de toate fațetele succesu]u-și puterii.
Uneori era ridicol de copilăros. Dorea să-l aștepte regi 1 gară când se va fi
întors din acel fantomatic „Nicăieri”, Uncj avea de gând să înfăptuiască lucruri
mari.
— Le dovedești că ai în tine ceva ce este într-adevăr de seamă, și atunci
recunoașterea priceperii tale nu are margini spunea el. Bineînțeles, trebuie să
ai grijă totdeauna de țelurile urmărite, țelurile drepte.

Întinderile prelungi de apă erau aidoma una cu alta, meandre monotone
care semănau leit rămâneau în urma vaporului cu puzderiile de copaci seculari
privind răbdător la acel crâmpei necruțător de lume nouă, antemergător al
schimbărilor, al cuceririi, al negoțului, al masacrelor, al binecuvântărilor.
Stăteam la cârmă și priveam mereu înainte.
— închide oblonul, mi-a spus, brusc, Kurtz într-o;i. Nu pot suporta să
văd toate astea!
L-am închis. S-a așternut apoi tăcerea.
— Oh, tot am să-ți smulg eu inima din tine! a strigat el către sălbăticia
nevăzută.
Am rămas în pană, așa cum mă așteptasem, și a trebuit să întârziem
pentru niște reparații la capătul unei insule. Zăbava asta a fost primul lucru
care a clătinat încrederea lui Kurtz. într-o dimineață, mi-a dat un pachet de
hârtii și o fotografie … legate toate laolaltă cu un șiret de ghete.
— Ține asta pentru mine, mi-a spus. Nebunul ăsta periculos (vorbea
despre director) e în stare să-și vâre nasul în lucrurile mele când nu bag de
seamă.
L-am văzut peste zi. Zăcea, pe spate, cu ochii închiși, și m-am retras
încet, dar l-am auzit murmurând:
— Trăiți în dreptate. muriți, muriți.
Am ascultat. Nu s-a mai auzit nimic. Repeta oare în somn vreo cuvântare
sau era un crâmpei de frază din vreun articol de ziar? Scrisese articole pentru
ziare și avea de gând să mai scrie încă, „pentru promovarea ideilor mele. Este o
datorie.
Omul ăsta era el însuși un întuneric de nepătruns. L-am privit așa cum
ai privi lung pe un om în fundul unei prăpast» unde soarele nu luminează
niciodată. Dar nu aveam timp pentru el fiindcă ajutam mecanicului să
deșurubeze țevile care curgeaU' să îndrepte pârghia de legătură și la alte
asemenea treburi Trăiam într-un vârtej drăcesc de rugină, pilitură, mica,
buloane' hei de piulițe, ciocane, burghie. lucruri pe care le detest, ° ntru că n-o
scot la capăt cu ele. Lucram la forja mică, pe care, K. fericire, o aveam pe bord;
trudeam, istovit, cu niște deșeuri orocite ^ _ _ până când mă apuca un tremur
de nu mă mai fineau picioarele.
Într-o seară, intrând în cabină cu o luminare, am tresărit când l-au auzit
spunând, cu glas oarecum scăzut:
— Zac aici în întuneric și aștept moartea. Lumina era la un pas de el. M-
am silit să murmur:
— Astea-s prostii! și am rămas aplecat asupra lui, ca împietrit.
Nu văzusem niciodată mamte și sper să nu mai văd vreodată ceva
asemănător cu schimbarea petrecută pe chipul său. Vai! Ar fi prea puțin să

spun că am fost impresionat. Eram fascinat! Era ca și cum s-ar fi sfâșiat un văl.
Am văzut oglindită pe fața aceea de fildeș, o mândrie sumbră, o putere
nemiloasă, o spaimă cumplită … o disperare fără margini, totală. își trăia oare
viața din nou, cu toate amănuntele dorințelor, ispitelor și înfrângerilor, în
timpul acelui suprem moment al cunoașterii depline? A strigat în șoaptă către o
imagine, către o viziune. a strigat de două ori, o rostire ce nu era mai mult
decât un suflu:
— Oroare! Oroare!
Am stins luminarea și am ieșit din cabină. Pelerinii cinau în sala-popotă
și mi-am luat locul în fața directorului, care și-a ridicat ochii spre mine cu o
privire întrebătoare; am izbutit s-o ocolesc. El s-a lăsat pe spate, senin, cu acel
zâmbet ciudat care pecetluia adâncimile negrăite ale răutății lui. O năvală
neastâmpărată de musculițe se năpustea peste lampă, peste rața de masă,
peste mâinile noastre, peste chipuri. Deodată, tânărul negru, băiatul de
serviciu al directorului, și-a vârât capul insolent pe ușă și a spus pe un ton de
dispreț usturător:
— Tomnu Kurtz … el mort.
Toți pelerinii s-au repezit afară ca să se încredințeze. Eu am rămas pe loc,
să-mi văd de cină. Cred că am fost socotit infernal
^ur. In orice caz n-am prea mâncat. Acolo era însă o lampă.
ummă, înțelegeți … și afară era beznă, o beznă groaznică.
u m-am mai dus lângă omul neobișnuit care-și spusese cuvântul asupra
peripețiilor sufletului său pe acest pământ. Glasul se s^nsese. Ce altceva mai
fusese acolo? Dar am știut, firește, a a doua zi pelerinii au îngropat ceva într-o
gaură mocirloasă.
„Poi, cât pe-aci să mă îngroape și pe mine.
Totuși, precum vedeți, nu m-am dus atât de repede să-l întâlnesc pe
Kurtz. Nu. Am rămas să visez coșmarul pâng ja sfârșit și să-mi dovedesc încă o
dată lealitatea față de Kurtz Destinul! Destinul meu! Caraghios lucru e viața.
această țesătură misterioasă de logică necruțătoare în vederea unui scop de
nimic. Lucrul cel mai de seamă pe care-l poți spera de la viață este o oarecare
cunoaștere a propriei tale ființe o cunoaștere prea târzie… o recoltă de regrete
nemângâiate. M-am încăierat cu moartea. E lupta cea mai searbădă pe care o
poți imagina. Se desfășoară într-un cenușiu impalpabil, cu nimic sub picioare,
cu nimic în jur, fără spectatori, fără farmec, fără glorie, fără mare dorință de
izbândă, fără mare teamă de înfrângere, într-o atmosferă tulbure de scepticism
molâu, fără multă încredere în propriul tău drept și mai puțină încă în dreptul
potrivnicului tău. Dacă acesta e aspectul ultimei înțelepciuni atunci viața e o
enigmă și mai mare decât o credem unii dintre noi. Am fost la un fir de păr de
ultimul prilej ca să-mi spun și eu cuvântul, și mi-am dat, umilit, seama că,

probabil, nu voi avea nimic de spus. Asta e pricina pentru care eu cred că acel
Kurtz era un om neobișnuit. El a avut ceva de spus. Și a spus! De când mi-am
furișat și eu ochii dincolo de viață, pricep mai bine sensul privirii sale ațintite,
care nu putea vedea flacăra luminării, dar era destul de larg deschisă pentru a
îmbrățișa întregul univers, destul de pătrunzătoare pentru a se înfige în toate
inimile, bătând în întuneric. Făcuse bilanțul. judecase: „Oroare …”! Era un om
neobișnuit. La urrna urmei asta era expresia unui soi de credință; avea
candoare, avea convingere; șoapta acelei credințe avea o notă vibrantă de
revoltă, avea chipul înspăimântător al unui adevăr întrezărit – un straniu
amestec de dorință și ură. Și nu agonia mea mi-o aduc eu mai bine aminte.
acea viziune vagă a unui cenușiu plin de o durere fizică și de o nepăsare
deplină față de anihi' larea tuturor lucrurilor … ba chiar și a însăși durerii. Nu!
Agonia sa îmi pare mie că am trăit-o. E adevărat, el a făcut ultimul pas, el a
trecut peste prag, în timp ce mie mi s-a înga' duit să-mi trag îndărăt piciorul
șovăielnic. Și poate că în ast^ stă toată deosebirea; poate că toată
înțelepciunea, tot adevărul și toată sinceritatea sunt concentrate în acea clipă
fugară, cân<J pășim peste pragul nevăzutului. Poate! îmi place să cred &
bilanțul meu nu s-ar fi concentrat într-o vorbă de dispreț strt' vitor. Prefer
strigătul său… îl prefer. Era o mărturisire!
ctorie morală plătită cu nenumărate înfrângeri, cu spaime aznice, cu
satisfacții groaznice. Dar era o victorie.' De aceea m și rămas leal față de Kurtz
până la sfârșit, și chiar mai târziu, înd, după multă vreme, am mai auzit încă o
dată nu glasul său, i ecoul elocvenței sale magnifice, ecou aruncat asupră-mi
<Je un suflet străveziu și pur, asemeni unei stânci de cristal. ]SIu, nu m-au
îngropat, deși mi-aduc aminte, ca prin ceață și cu nespusă uimire, de un
anumit răstimp din viața mea în care parcă am colindat printr-o lume ciudată,
unde nu erau nici speranțe, nici dorințe. M-am trezit îndărăt în orașul acela
jalnic, mâhnit de priveliștea oamenilor gonind pe străzi ca să-și șterpelească
ceva bani unii altora, ca să-și înfulece mâncărurile lor spurcate, să-și dea pe
gât berea lor nesănătoasă, să-și viseze visurile lor mărunte și nătânge. Se vârau
peste gândurile mele. Erau niște nepoftiți care mă scoteau din sărite cu
pretenția Ier de a cunoaște viața, deși eram încredințat că nu puteau să
cunoască miezul lucrurilor așa cum îl cunoșteam eu. Purtarea lor care era
aceea a unor oameni obișnuiți, văzându-și de treburi cu liniștea unei siguranțe
depline, mă revolta ca îngâmfarea țanțoșă a neroziei față în față cu un pericol
pe care nu e în stare să-l înțeleagă. N-aveam nici un fel de poftă să-i lămuresc,
în schimb mi-era destul de greu să-mi țin râsul când le vedeam fețele, iradiind,
în chip stupid, importanță. Trebuie să mai spun că nici nu mă simțeam în apele
mele pe vremea aceea. Mergeam pe stradă clătinându-mă – trebuia să pun la
punct anumite treburi – și rânjeam acru la oameni deosebit de cumsecade. îmi

dau seama că purtarea mea nu avea nici o scuză, dar pe vremea aceea aveam
rareori temperatură normală, încercările scumpei mele mătuși de a-mi „întări
puterile” păreau să dea greș. Nu puterile mele aveau nevoie de îngrijire, ci
imaginația mea avea nevoie de alinare. Păstram pachetul cu hârtii pe care mi-l
dăduse Kurtz și nu știam ce să fac cu el. Maică-sa niurise de^ curând, îngrijită,
după cum mi s-a spus, de logod-nica lui. într-o zi a venit la mine un bărbat
bine ras, cu un aer oficial și ochelari cu rame de aur, și a început să mă cerce-
eze, întâi pe ocolite, pe urmă ceva mai stăruitor, cu privire ceea ce îi plăcea să
numească „anumite documente”. Nu 1 s-a părut curios, fiindcă mă luasem de
două ori la harță cu directorul tot din pricina asta. Refuzasem să-i încredințez?!
a* m*c^ ^îu^c^ ^in Pachetul lui Kurtz și am luat aceeași și față de ochelarist.
Până la urmă acesta a început să amenințe, argumentând înflăcărat că
marea,companie” avea drept la orice informație, cât de măruntă, asupra,teri
toriilor” ei. Și, zicea el, „cunoștințele domnului Kurtz cu privire la regiunile
neexplorate trebuie să fi fost, de bună seamă foarte întinse și interesante.
datorită marii sale priceperi și împrejurărilor vitrege în care a fost pus, de
aceea…”
L-am asigurat că, deși întinse, cunoștințele domnului Kurtz nu se
refereau la probleme de comerț sau administrație. A stăruit apoi în numele
științei:Ar fi o pierdere incalculabilă dacă” etc. etc. I-am oferit raportul despre
„Suprimarea moravurilor sălbatice”, fără acel post-scriptum care fusese rupt.
L-a luat avid, dar a sfârșit prin a pufăi cu un aer disprețuitor:
— Asta nu este ceea ce suntem îndreptățiți să așteptăm de la el.
— Nu vă așteptați la nimic altceva, i-am răspuns. Nu sunt decât scrisori
particulare.
S-a retras, amenințând cu anumite măsuri legale, și nu l-am mai văzut
de atunci; dar după două zile, alt individ, care mărturisea a fi vărul lui Kurtz, a
ținut stăruitor să afle toate amănuntele asupra ultimelor momente ale rudei
sale. Mi-a dat întâm-plător să înțeleg că domnul Kurtz fusese de fapt un mare
muzician.
— Era făcut pentru succese mari, mi-a destăinuit omul care cred că era
organist de profesie.
Purta plete lungi, cenușii, peste gulerul soios al hainei.
Și nu aveam motive să mă îndoiesc de afirmațiile sale; dar nici până azi
nu sunt în stare să vă spun care era profesiunea lui Kurtz, dacă o fi avut
vreodată una, și care era cel mai de seamă talent al său. îl luasem drept pictor
scriind pentru ziare, sau așa ceva, apoi drept un ziarist știind să picteze. dar
chiar vărul său (cate priza tabac în timpul convorbirii) nu-mi putea spune ce
fusese el cu adevărat. „Era un geniu universal”; iar eu am fost de aceeași părere
în privința asta cu bătrânelul care, vorbind astfel, și-a suflat zgomotos nasul în

ditai basma, ca apoi să se retragă, tremurând senil, cu câteva scrisori de familie
și cu niște însemnări fără importanță.
În sfârșit a picat și un jurnalist dornic să afle câte ceva din soarta
„scumpului coleg”. Acest vizitator mi-a mărturisit ca domeniul de activitate
potrivit pentru Kurtz ar fi trebuit sa fie politica „de partea maselor populare”.
Avea sprâncene drepte și stufoase, păr țepos tuns scurt, un monoclu legat cu
că lată, și, devenind tot mai expansiv, zaristul mi-a despărerea lui că bietul
Kurtz nu era în stare să scrie un rând ca lumea
— Dar, Doamne sfinte! dar cum putea omul acela să orbească! Electriza
masele! Avea un crez! mă înțelegeți 1.
capacitate de a crede! Era în stare să creadă în orice!
„n orice! Ar fi fost un conducător splendid al unui partid radicalist.
— Ce partid? l-am întrebat.
— Orice partid, a răspuns ziaristul. El era un. un extreNu credeam și eu
tot așa? Firește, am încuviințat. Nu cumva știam, m-a mai întrebat el, năpădit
deodată de curiozitate, ce anume îl îndemnase să se ducă tocmai acolo?
— Ba da, i-am răspuns și i-am întins faimosul raport, cu gând să-l
publice dacă ar fi crezut de cuviință.
Și-a aruncat grăbit ochii pe hârtie, mormăind tot timpul, a socotit,c-ar
merge” și și-a văzut de drum, cu prada la subțioară.
Am rămas așa, până la urmă, cu un pachețel subțire de scrisori și cu
portretul fetei. Mi s-a părut că era frumoasă. vreau să spun că avea o expresie
frumoasă. Știu că și lumina soarelui poate fi făcută să mintă, totuși simțeai că
nici o lumină și nici o poză, oricât de ticluite, n-ar putea proiecta pe o figură
suflul unei sincerități atât de delicate. Părea gata să se supună, fără nici o
rezervă mintală, fără suspiciune, fără un gând egoist. M-am hotărât să mă duc
și să-i înapoiez chiar eu portretul și scrisorile. Curiozitate? Da; ba poate și alt
simțământ. îmi scăpase printre degete tot ce-i aparținuse lui Kurtz: sufletul
său, trupul său, stația sa, planurile sale, fildeșul său, cariera sa … Mai
rămâneau amintirea sa, logodnica sa și aveam de gând să le încredințez și pe
astea oarecum trecutului … să predau personal tot ce-mi rămăsese de la el
acelei uitări care este ultimul cuvânt al soartei noastre a tuturora. Nu mă apăr.
Nu-mi dădeam limpede seama de ceea ce simțeam cu adevărat, „oate că era
imboldul unei lealități inconștiente sau împlinirea uneia dintre acele necesități
ironice care se ascund în acțiunile vieții omenești. Nu știu. Nu pot să spun. Dar
m-am dus.
Credeam că amintirea lui era ca orice altă amintire despre ți; amintiri ce
se strâng în viața fiecărui om. adică imsii vagi ale creierului peste care s-au
proiectat umbrele în
I

I trecerea lor rugară ș i ultimă; dar înaintea unei uși înalte impunătoare,
printre casele maiestuoase ale unei străzi la fde liniștită și gravă ca o alee de
cimitir, am avut viziunea omu lui de pe targa deschizându-și hrăpăreț gura,
vrând parcă s~ înghită tot pământul, cu toată omenirea. In momentul acela el
era viu în fața ochilor mei; viu, așa cum fusese cândva o umbră nesățioasă de
măreții aparente, de realități înfricoșa! toare; o umbră mai întunecată decât
umbra nopții și drapată maiestuos în faldurile unei strălucitoare elocvente.
Viziunea a părut să intre în casă, o dată cu mine: targa, purtătorii stafiei,
gloata sălbatică de adoratori smeriți, întunericul pădurilor, sticlirea apelor între
meandrele sumbre, uruitul tobei ritmic și înăbușit, ca bătăile unei inimi. inimii
întunecimilor cuceritoare. Era un moment de triumf al sălbăticiei, o năvală
cotropitoare și aprigă pe care trebuia s-o opresc, de unul singur, pentru ca să
salvez alt suflet. Și amintirea celor rostite de el acolo, departe, cu siluetele
încornorate ce se vânzoleau la spatele meu, în vâlvătaia focurilor dinăuntrul
pădurilor, frazele acelea trunchiate mi-au sunat din nou în auz, ca un ecou
cobitor a rele, în simplitatea lor groaznică. îmi aduceam aminte chemarea lui
blestemată, amenințările lui spurcate, proporțiile colosale ale dorințelor lui
murdare, micimea, chinul, durerea furtunoasă a sufletului său. Și o clipă mai
târziu mi s-a părut că văd chipul acela recules și molcom cu care mi-a spus
într-o zi: „Maldărul ăsta de fildeș e cu adevărat al meu. Compania nu mi-a
plătit nimic pentru el. L-am strâns singur, cu foarte mari riscuri personale. Mă
tem c-or să încerce să spună că-i al lor. Hm. E o situație dificilă. Ce crezi că
trebuie să fac? să mă împotrivesc? Ai? Eu nu vreau nimic alta decât dreptate.
Nu voia decât dreptate! Nimic alta decât dreptate!
Am sunat la ușa de mahon de la etajul întâi și, pe când așteptam, s-ar fi
zis că mă privea el printr-un geam al ușii că mă învăluia în privirea aceea
imensă, atotcuprinzătoare, îmbtățișând, osândind, urând întregul univers. Mi
s-a părut că aud strigătul acela șoptit: „Oroare! Oroare …!”
Amurgul cobora. Am așteptat într-un salon impresionant cu trei ferestre
înalte de la podea până-n tavan, ca trei coloane drapate în falduri luminoase.
Spetezele și picioarele curbe Ș1 aurite ale mobilei luceau cu unduiri vagi.
Căminul înalt de marmură avea răceala și albeața unui monument. Un pialt
are adăsta masiv într-un ungher, cu luciri negre pe fața-i etedă, asemenea unui
sarcofag lustruit și sumbru. O ușă înalta s-a deschis. s-a închis. M-am ridicat
în picioare
Femeia a înaintat, toată în negru, palidă la chip, plutind spre mine în
înserare. Era în doliu. Trecuse mai mult de un an de la moartea lui, mai mult
de un an de când sosise vestea; părea însă că-și va aminti și va rămâne pentru
vecie în doliu. y[i'2i luat amândouă mâinile în mâinile ei și a murmurat:
— Auzisem c-o să veniți.

Am băgat de seamă că nu era foarte tânără. adică nu era o fetișcană.
Avea o capacitate matură de fidelitate, de credință, de suferință. încăperea
părea să se fi. întunecat mai mult, ca și cum toată lumina tristă a acelui amurg
înnorat s-ar fi strâns pe fruntea femeii. Părul blond, față palidă, tâmplele pure
apăreau înconjurate de un nimb cenușiu, de sub care mă priveau ochii ei
întunecați. Privirea lor era fără ascunzișuri, adâncă, încrezătoare, caldă. își
purta chipul mâhnit ca și cum ar fi fost mândră de acea durere, ca și cum ar fi
spus: „Eu. numai eu pot să-l jelesc așa cum i se cuvine”.
Dar chiar în timp ce ne strângeam mâinile, pe fața ei se ivise o expresie
de durere atât de adâncă, încât mi-am dat seama că era una dintre acele
făpturi ce nu sunt jucăria,timpului”. Pentru ea, el murise cu o zi înainte. Și, pe
dumnezeul meu, impresia era atât de puternică, încât și mie mi se părea că
murise cu o zi înainte … ba nu… chiar în momentul acela. I-am văzut pe ea și
pe el în aceeași clipită, moartea lui și jalea ei … da, am văzut jalea ei în chiar
clipa morții lui. înțelegeți? I-am văzut împreună. i-am auzit împreună. Spusese,
ținându-șt îndelung suflarea: „Am supraviețuit”, pe când urechile mele
încordate păreau să audă clar, o dată cu tonul ei de deznădăjduită durere,
șoapta care făcea bilanțul eternei lui condamnări. Mă întrebam ce căutam
acolo, cu un soi de panică în inimă, ca Și când aș fi dat buzna într-un cuib de
taine crude, absurde, nepotrivit pentru o făptură omenească.
M-a condus spre un scaun. Ne-am așezat. Am pus încetișor Pachetul pe o
măsuță iar ea și-a lăsat mâna deasupra., ~ L-ați cunoscut bine? a murmurat
după o clipă de tăcere dureroasă.
Intimitatea se adâncește repede acolo, i-am spus. L-am pe cât e cu
putință unui om să cunoască pe altul.
— Și l-ați admirat, a adăugat ea. Era imposibil să-l cunost' și să nu-l
admiri. Nu-i așa?
— Era un om neobișnuit, i-am răspuns într-o doară. Apoi, în fața privirii
ei rugătoare, care părea că pândește și alte cuvinte pe buzele mele, am urmat:
— Era imposibil să nu-l.
— Iubești, a încheiat ea nerăbdătoare, tăindu-mi firuj vorbei și
închizându-mi gura. Cât de adevărat! Cât de adevărat! Dar când te gândești că
nimeni pe lume nu l-a cunoscut atât de bine ca mine. M-am bucurat de toată
încrederea-i nobilă.' Eu l-am cunoscut cel mai bine!
— L-ați cunoscut cel mai bine, am repetat eu.
Și poate că așa era. Dar cu fiecare cuvânt rostit, încăperea se făcea din ce
în ce mai întunecată, și numai fruntea ei netedă și albă rămânea iluminată de
flacăra nestinsă a credinței și a dragostei.
— Ați fost prietenul lui, a urmat ea. Prietenul lui, a repetat apoi ceva mai
tare. Fără îndoială că ați fost, dacă v-a încredințat scrisorile și v-a trimis la

mine. Simt că pot să vorbesc cu dumneavoastră… și, ah! trebuie să vă vorbesc.
Aș dori ca dumneavoastră. dumneavoastră care ați auzit ultimele lui cuvinte …
aș vrea să știți că am fost vrednică de el … Asta nu-i mân-drie. Da! Sunt
mândră să-mi dau seama că l-am înțeles mai bine decât oricine pe pământ.
așa-mi spunea chiar el. Și de când a murit mama lui, eu nu mai am pe
nimeni… pe nimeni… ca să… ca să…
O ascultam. întunericul se adâncea. Nu eram nici măcar sigur că-mi
dăduse pachetul care trebuia. Bănuiam că el voise mai curând să-mi dea în
grijă alte hârtii, pe care, după moartea lui, le văzusem în mâna directorului; le
cerceta sub lampă. Și fata vorbea de zor, ușurându-și durerea, fiind sigură de
simpatia mea; vorbea așa cum un om însetat poate să bea, Auzisem că logodna
cu domnul Kurtz nu fusese pe placul familiei ei. Nu era destul de bogat sau
cam așa ceva. Și, într* adevăr, nu știu dacă n-a fost sărac toată viața. îmi
dăduse sa înțeleg că fusese mânat acolo de sila lui de sărăcie.
— Cine nu i-ar fi prieten după ce-l auzea măcar o dată vor-' bând?
spunea ea. Atrăgea oamenii spre el, scoțând la luimna ce era mai bun în ei. S-a
uitat lung la mine. Este darul celor mari, a urmat ea și sunetul glasului scăzut
părea întovărășii de toate ecourile pline de mister, disperare și durere pe car
I auzisem în viață. susurul apelor, foșnetul copacilor legă' nați de vânt,
murmurul gloatelor, răsunetul stins al vorbelor irigate departe, șoapta unui
glas dincolo de o veșnică întunecime. Dar l-ați auzit! Dumneavoastră știți! a
spus ea.
— Da, știu, am spus, cu ceva ca o deznădejde în inimă, dar plecându-mi
capul înaintea crezului care o însuflețea, înaintea acelei mari iluzii mântuitoare
care strălucea cu o scân-teiere nepământească în întuneric, în întunericul
triumfător de care n-aș fi putut s-o apăr … de care n-aș fi putut să mă apăr nici
eu…
— Ce pierdere pentru mine. pentru noi! s-a corectat singură, cu o
frumoasă generozitate. Apoi a adăugat într-un murmur: Pentru omenire.
Printre ultimele licăriri ale amurgului am zărit sticlirea ochilor ei plini de
lacrimi… de lacrimi care nu cădeau.
— Am fost foarte fericită. foarte norocoasă. foarte mândră… a urmat ea.
Prea norocoasă. Prea fericită dar numai pentru o clipă. Și acum sunt nefericită
pentru. pentru toată viața.
S-a ridicat; părul ei blond părea să strângă toate rămășițele luminii într-
un luciu de aur. M-am ridicat și eu.
— Și din toate astea, a continuat îndurerată, din tot ce a făgăduit, din
toată măreția lui, din mintea lui generoasă, din inima lui nobilă, n-a rămas
nimic. nimic decât o amintire. Dumneavoastră și cu mine.
— O să ne aducem întotdeauna aminte de el, am completat eu repede.

— Nu! a strigat ea. E cu neputință ca toate astea să se piardă … ca astfel
de viață să fie sacrificată pentru a nu lăsa nimic … nimic decât durere.
Dumneavoastră știți ce planuri uriașe avea. Le cunosc și eu … poate că nu eram
în stare să *e pricep. dar alții le pricepeau. Ceva trebuie să rămână. Măcar
cuvintele lui… cuvintele lui n-au murit!
~ Cuvintele lui au să rămână, am spus eu.
— Și pilda lui, a șoptit ea ca pentru sine. Oamenii se uitau Cu stimă la
el… bunătatea lui se reflecta în orice act. Pilda lui. ~ într-adevăr, am spus. Și
pilda lui… Da, pilda lui! Uitasem asta.
~ Eu, însă, nu! Eu nu pot … nu pot să cred… nu încă. Nu Pot să cred că
n-o să-l mai văd niciodată … că nimeni „° să-l mai vadă niciodată, niciodată,
niciodată.
Și-a întins brațele înainte ca după cineva care se retrag brațe
înveșmântate în negru și cu mâini palide, încleștate, spV dunga de lumină ce
pălea în fereastră.
„Să nu-l mai vezi niciodată!” Eu îl vedeam însă destul de bine. O să văd
această stafie vorbitoare câte zile oi mai avea-am s-o văd și pe ea. Umbră
tragică și familiară, semănând ui acest gest cu cealaltă umbră, de asemeni
tragică, și acoperită de vrăji neputincioase; și aceea își întindea brațele goale,
tuciurii deasupra sclipirii acelui fluviu infernal, fluviul întunericului
A spus deodată, foarte încet:
— A murit așa cum a trăit.
— Sfârșitul său, am spus eu simțind o mânie surdă învolbu-rându-se în
mine, a fost pe deplin vrednic de viața lui.
— Și eu n-am fost lângă el, a murmurat ea.
Mânia mi s-a topit în fața unui simțământ de nesfârșită milă.
— Tot ce s-a putut face. am mormăit eu.
— Vai, dar eu am crezut în el mai mult decât oricine pe lume. mai mult
chiar decât mama lui, mai mult chiar decât… el însuși. Avea nevoie de mine! De
mine! Aș fi păstrat ca pe o comoară fiecare suspin, fiecare cuvânt, fiecare semn,
fiecare privire.
Am simțit o gheară rece pe piept.
— Nu trebuie… nu… am bolborosit eu, surd.
— Iertați-mă, vă rog. Am. am jelit atâta în tăcere … în tăcere.
Dumneavoastră ați fost lângă el… până la sfârșit? Mă gândesc la singurătatea
lui. Nimeni lângă el care să-l înțeleagă așa cum l-aș fi înțeles eu. Poate că
nimeni care să audă.
— Până în ultima clipă, i-am spus cu glas șovăielnic. Am auzit ultimele
lui cuvinte.
M-am oprit înfricoșat.

— Spuneți-mi-le, vă rog, a murmurat cu un ton de-ți sfâșia inima. Aș
vrea… aș vrea. ceva. ceva … cu care să-mi duc zilele.
Era cât pe-aci să-i strig: „Nu le auzi?” Amurgul le repeta în jurul nostru;
era o șoaptă stăruitoare ca un ison, o șoaptă ce se stârnea amenințătoare ca
prima șoaptă a vântului când răbufnește: „Oroare! Oroare …!”.
— Ultimul său cuvânt… ca să-mi duc zilele, stăruia ea-Dumneavoastră
nu înțelegeți că l-am iubit. l-am iubit l-am iubit.
M-am recules cât am putut și am spus rar:
— Ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost. numele dumneavoastră.
Am auzit un suspin ușor, apoi inima mi s-a oprit, ca înjunghiat de un
strigăt fericit, groaznic, un strigăt de triumf neînchipuit și de nespusă durere.
— Da, știam asta. eram sigură.
Știa asta. Era sigură. Am auzit-o plângând. își îngropase fata în mâini. Mi
s-a părut că toată casa o să se prăbușească și că cerul o să-mi cadă pe cap
înainte să pot scăpa de acolo. Dar nu s-a întâmplat nimic. Cerurile nu se
prăbușesc pentru astfel de fleacuri! Și mă întreb: S-ar fi prăbușit cerul oare
dacă i-aș fi făcut lui Kurtz dreptatea ultimă care i se cuvenea? Nu-mi spusese el
că nu voia decât dreptate? Dar n-aș fi putut! N-aș fi putut să-i spun ei
adevărul. Ar fi fost prea negru. prea de tot negru.
Marlow s-a oprit și a rămas locului fără contur, tăcut, ca un Buddha
afundat în gânduri. Câteva clipe n-a mișcat nimeni.
— Am pierdut primul flux, a spus deodată directorul. Mi-am ridicat
capul. Largul mării era zăvorit de un banc de nori negri, iar apele fluviului
liniștit, ducând departe, spre toate capetele pământului, curgeau sumbre sub
un cer ca de plumb. curgeau, părând să se îndrepte spre inima inimii unei
uriașe întunecimi.
UN AVANPOST AL PROGRESULUI
I
Doi albi aveau în sarcina lor Stația comercială. Kayerts, șeful, era scurt și
gras; Carlier, adjunctul, era înalt, cu capul mare și torsul foarte robust, cocoțat
pe o pereche de picioare subțiri. Al treilea membru al administrației era un
negru din Sierra Leone; susținea în dreapta și în stânga că pe el îl cheamă
Henry Price, dar băștinașii din josul râului îi dăduseră, din cine știe ce pricină,
numele de Makola și așa îl știau toți cei cu care se întâlnea în pribegiile lui prin
țară. Vorbea englezește și franțuzește cu un accent cântat, avea scriere
frumoasă, se pricepea la contabilitate și îndrăgea, în străfundul inimii, cultul
„duhuri' lor rele”. Nevastă-sa era o negresă din Loanda, foarte mătăhă-loasă și
foarte gălăgioasă. în bătătura locuinței lui joase, ca un șopron, trei plozi se
zbenguiau la soare. Tăcut și posac, Makola disprețuia pe cei doi oameni albi. El
avea în grijă o magazie mică de lut, cu acoperiș de buruieni uscate și pretindea

să țină socoteala, cum se cuvine, la mărgelele, stămburile, basmalele roșii,
sârma de alamă și alte mărfuri pe care le conținea. Alături de magazie și de
coliba lui Makola se mai afla o singură clădire mare, în partea desțelenită a
stației. Era îngrijit construită, din trestie, cu o verandă pe câteșipatru părți.
Avea înăuntru trei odăi: una la mijloc unde se stătea peste zi, mobilată cu doua
mese butucănoase și câteva scaune. Celelalte două erau dormitoarele
oamenilor albi. Fiecare avea, drept mobilă, un pat Ș| o rețea împotriva
țânțarilor. Podeaua era ticsită cu lucruri aparținând albilor: cutii deschise și pe
jumătate golite, îmbrăcăminte orășenească, bocanci vechi, fel de fel de obiecte
neglijai-stricate, din care se adună pe nesimțite, grămezi, în jurul oamen-nilor
dezordonați. Mai exista și un mic locaș de reculegere îS oarecare depărtare de
clădiri. înăuntru, sub o cruce înaltă Ș1
§ujH j parte de a mai sta dreaptă, odihnea omul care văzuse înceUful
tuturor acestor lucruri, cel care pusese la cale și veghease construirea acestui
avanpost al progresului. în țara sa, fusese un pictor fără succes care, sătul să
tot gonească după faimă u stomacul gol, se aciuise aici datorită unor protecții
înalte.
pusese primul șef al stației.
Makola, cu indiferența sa de tipul,v-am spus eu”, l-a văzut pe energicul
artist murind de friguri în casa abia terminata. Apoi a rămas pentru un timp
singur cu familia lui, cu registrele lui, și cu „Duhul răului'„ care domnește
asupra pă-niântutilor de sub ecuator. Se înțelegea foarte bine cu dumnezeul
ăsta al lui. Poate că îl îmbunase, făgăduindu-i mai mulți albi care să-i fie, în
curând, oferiți drept jucărie. în orice caz, când directorul,Marii companii
comerciale” a sosit pe un vapor semănând a cogeamite cutie de sardele peste
care fusese trântită o baraca teșită, a găsit stațiunea în ordine și pe Makola, ca
de obicei, harnic și taciturn. Directorul a pus să se înfigă o cruce pe mormântul
primului agent comercial și l-a numit în post pe Kayerts. Carlier a fost
confirmat ca adjunct. Directorul era un bărbat neîndurător și priceput, care,
uneori, își îngăduia un umor sumbru, abia simțit. Le-a ținut o cuvin-tare lui
Kayerts și Carlier, scoțând în relief aspectul promițător al stației lor. Cel mai
apropiat post comercial se găsea cam la trei s'ute de mile depărtare. Era pentru
ei un prilej excepțional să se distingă și să realizeze câștiguri din comerț.
Această numire era o favoare ce se făcea unor începători.
Kayerts se simți mișcat până la lacrimi de bunătatea directorului. Va
încerca, spuse el, să-și dea toată osteneala ca să îndreptățească încrederea
măgulitoare a directorului etc. etc. Kayerts fusese funcționar în Administrația
Telegrafelor Și Știa să se exprime cum se cuvine. Carlier, un fost subofițer într-o
armată ce se bucurase de garanții de nonagresiune din Partea mai multor
puteri europene, era mai puțin impresionat. Dacă vor fi comisioane de încasat,

cu atât mai bine; și, aruncân-du-și privirea îmbufnată peste râu, peste păduri,
peste tufărișul „e nepătruns care părea să reteze stația de restul lumii, se
mulțumi să bombănească mofluz;
— Om vedea noi, curând de tot!
A doua zi, după ce a aruncat pe mal câteva baloturi de bum-°ac și câteva
lăzi cu provizii, vaporul-tinichea a luat-o din loc, Pentru a nu se întoarce decât
după șase luni. Pe punte, direcse torul și-a dus mâna la șapca în chip de salut
către cei doi as care stăteau pe mal fluturându-și pălăriile; apoi, întorcândy.'*
către un vechi slujitor al „Companiei” în drum spre central”6 i-a spus:
— Ia privește la ăștia doi imbecili. Trebuie să fie nebunia centru, ca să-mi
trimită asemenea specimene! Le-am spu' indivizilor să planteze o grădină de
zarzavat, să construiască clădiri și îngrădituri noi, să amenajeze un loc de
debarcare Pun rămășag că n-or să facă nimic! N-or să știe nici cum să înceapă.
Totdeauna am gândit că stația de pe râul ăsta nu-i de nici un folos, așa că-s
tocmai nimeriți pentru așa ceva!
— Or să se dea ei pe brazdă aici, a răspuns veteranul, zâm-bind liniștit.
— în tot cazul, șase luni am scăpat de ei, făcu directorul. Cei doi albi au
urmărit din ochi vasul până când a ocolit cotul râului, apoi au urcat braț la
braț malul și s-au întors la stație. Erau de puțină vreme în țara aceasta vastă și
întunecata; până atunci, se aflaseră numai în mijlocul altor oameni albi, sub
ochiul și îndrumarea superiorilor. Iar acum, nepăsători fiina ia freamătul subtil
al naturii, se simțeau foarte singuri văzându-se deodată lăsați, de capul lor,
față în față cu sălbăticia; o sălbăticie devenită mai stranie, mai neînțeleasă,
prin licăririle misterioase ale vieții pline de vlagă pe care i-o ghiceai. Ei erau cu
desăvârșire neînsemnați și incapabili; existența lor devenea posibilă numai
datorită înaltei organizări a mulțimilor civilizate. Puțini oameni își dau seama
că viața lor, esența însăși a caracterului lor, capacitatea și îndrăzneala de care
dau dovadă sunt doar expresia încrederii lor în siguranța mediului
înconjurător. Curajul, calmul, încrederea, emoțiile și principiile, orice gând
însemnat sau neînsemnat aparțin, nu individului, ci mulțimii; mulțimii care
crede orbește în forța de neînvins a instituțiilor și a moralei sale, în puterea
poliției și a opiniei publice. Dar contactul brusc cu barbaria neaoșă, nealterată,
cu natura primitivă și cu omul primitiv stârnește în inimă tulburări
neașteptate, adânci. La sentimentul că ești singurul din felul tău, la percepția
clară a singurătății gândurilor și senzațiilor taie» la absența acelui „obișnuit”
care înseamnă siguranță, se adaugă prezența acelui „neobișnuit” care
înseamnă pericol; o sugestie vagă, nebănuită și respingătoare, a cărei năvală
tulburătoare întărită imaginația și obosește nervii civilizați ai nerodului» la fel
ca și pe ai înțeleptului.

JCayerts și Carlier umblau braț la braț strângându-se unul ijpgă altul,
asemeni copiilor în întuneric; și aveau același jjjjțământ al pericolului, nu pe
deplin neplăcut – pericol ceJ bănuiești pe jumătate imaginar. Sporovăiau de zor
pe ton familiar:
— Stația noastră e frumușel situată, spuse unul dintre ei. Celălalt
încuviință cu entuziasm, stăruind cu amănunte asupra frumuseții așezării.
Trecură apoi pe lângă mormânt:
— Săracu' de el! a zis Kayerts.
— A murit de friguri, nu-i așa? mormăi și Carlier oprin-du-se brusc.
— Ce vrei, răspunse Kayerts indignat, am auzit că individul nu se ferea
de loc de soare! Clima de aici nu-i cu nimic mai rea decât la noi atâta timp cât
nu stai în soare, așa spun toți. Auzi, Carlier? Eu sunt șef aici și ordinul meu e
ca nu cumva să stai în soare!
Își afirma superioritatea în glumă, dar în fond vorbea serios. La gândul
că ar fi trebuit, poate, să-l îngroape pe Carlier și să rămână singur, îl treceau
fiorii. Simți deodată că acel Carlier îi era mai prețios acolo, în mijlocul Africii,
decât putea să-i fie un frate, oriunde în altă parte. Iar Carlier, prinzând spiritul
celor auzite, execută deodată un salut militar, răspunzând cu glas voios:
— Am înțeles! La ordin, s' trăiți dom' șef!
Apoi a izbucnit în râs, l-a bătut ușor pe Kayerts pe spinare și a urmat:
— Să vezi că viața o să ne treacă ușor aici! Stăm frumușel și strângem
fildeșul pe care o să-l aducă sălbaticii ăștia! La urma urmelor țara asta își are
și părțile ei bune.
Râseră amândoi în gura mare pe când Carlier gândea:
— Bietul Kayerts; i-așa de gras și de bolnăvicios! Ar fi groaznic să
trebuiască să-l îngrop aici … E un om pe care-l respect.
Și așa, înainte să ajungă la veranda locuinței au început să-și spună
unul altuia: „dragul meu”.
În prima zi au făcut multă treabă foindu-se de colo-colo cu ciocane, cuie
și cu stambă roșie, ca să pună perdelele, și să-și aranjeze o locuință comodă și
plăcută, hotărâți fiind să se instaleze confortabil pentru noua lor viață. O
sarcină, însă, Ła depășea puterile lor! Ca să te iei cu adevărat la trântă, Și cu
cerințe pur materiale, e nevoie de mai multă seni» nătate a minții și de mai
multă cutezanță înaltă dectt își inc puise, în general, oamenii. Nicicând două
ființe omenești n fuseseră mai nepotrivite pentru astfel de luptă! Societatea nu
din dragoste, dar din pricina nevoilor sale ciudate, avuses' grijă de acești doi
oameni; nu le îngăduise nici o independentă de gândire, nici o inițiativă, nici o
abatere de la rutină; șt n'u le-o îngăduise sub amenințarea pedepsei cu
moartea. Puteau să trăiască numai cu condiția de a fi niște mașini. Iar acum
ieșiți de sub grija ocrotitoare a unor oameni cu tocul după ureche sau cu

fireturi la mânecă, erau ca niște prizonieri care liberați după mulți ani de
captivitate, nu mai știu ce să facă cu libertatea lor. Nici ei nu se pricepeau cum
să-și folosească însușirile, amândoi nefiind în stare, din lipsă de practică, de
nici o inițiativă proprie, de nici un gând independent. După două luni, Kayerts
spunea adesea:
— Dacă n-ar fi. fost Melie a mea, nu m-ai fi prins pe aici! Melie era fiica
lui. El renunțase la postul pe care-l avea în „Administrația Telegrafelor” deși
fusese foarte fericit acolo timp de șeptesprezece ani, numai ca să'i facă fetei o
zestre. Nevastă-sa murise și copilul fusese crescut de surorile lui. îi părea rău
după străzile, caldarâmul, cafenelele, prietenii lui de atâția ani; după toate
lucrurile pe care le văzuse zi de zi; după toate gândurile stârnite de ambianța
familiară. gânduri care nu cer sforțări, gânduri monotone și liniștite de
funcționar public; îi părea rău și după toate bârfeliie, micile dușmănii,
înțepăturile blajine și glumele mărunte ale birourilor publice. La rândul lui,
Carlier spunea:
— Dacă aș fi avut un cumnat cumsecade, să fi fost el un om cu inimă, n-
aș fi eu aici!
După ce părăsise armata, devenise atât de odios familiei din pricina lenei
și a insolenței, încât un cumnat, scos din fire, făcuse sforțări supraomenești ca
să-i facă rost de o slujbă de agent clasa a doua, în acea „Companie comercială”.
Fără nici o lăscaie în buzunar, fusese nevoit să primească acest mijloc de trai
îndată ce înțelesese limpede că nu mai putea stoarce nimic de la rudele lui. El,
ca și Kayerts, regreta viața de mai înainte. Regreta zăngănitul săbiei și al
pintenilor, în după' amiezele frumoase, glumele cazone, fetele din orășelele de
garnizoană; apoi, pe lângă toate astea, îl mai rodea și alt necaz: era, fără
îndoială, un nedreptățit. Asta îl făcea, câteodată, ursuz. Dar cei doi bărbați se
simțeau bine unul cu celălalt) legați prin nerozia și lenea lor comună. Amândoi
nu făceau nimic, dar absolut nimic, și erau bucuroși de trândăvia pentru care
erau plătiți. Apoi, cu timpul, ajunseseră să nutrească și ceva ca o afecțiune,
unul pentru celălalt.
Trăiau ca orbii într-o încăpere mare, conștienți numai de ceea ce venea în
contact direct cu ei (și nici atunci pe deplin conștienți), nefiind în stare să vadă
măcar aspectul general al lucrurilor. Râul, pădurea, tot ținutul acela întins și
fremă-tând de viață era ca un gol imens. Nici lumina strălucitoare a soarelui nu
le dezvăluia nimic pe înțelesul lor. Lucrurile se iveau și piereau din raza lor
vizuală, fără de legături între ele, fără de țel. Râul părea să vină de „niciunde” și
să se îndrepte „nicăieri”. Curgea printr-un hău. Din hăul ăsta veneau când și
când piroge, apoi oameni cu sulițe în mâini umpleau deodată curtea stației.
Erau goi, de-un negru lucios ca smoala, împodobiți cu scoici ca de zăpadă și cu
fire de alamă lucitoare; aveau brațe și coapse perfecte. Vorba lor era o

bolboroseală zgomotoasă, aspră; se mișcau demn, armonios și săgetau priviri
repezi, sălbatice, din ochii lor uimiți și fără de astâmpăr. Războinicii aceia se
așezau pe vine în șiruri lungi, pe câte patru rânduri sau mai multe, în fața
verandei, în timp ce căpeteniile lor se tocmeau ore întregi cu Makola pentru un
colț de elefant. Kayerts stătea pe scaun și privea jos, la tocmeală, neînțe-legând
nimic. Se holba la ei cu ochii lui rotunzi, albaștri, și-l chema pe Carlier:
— Hei, vino și privește! privește la ăla de colo … și la celălalt, din stingă.
Văzut-ai vreodată asemenea mutră? … Zău, ce bestie caraghioasă!
Carlier se umfla răsucindu-și mustața și, trăgând dintr-o pipă scurtă de
lemn, îndesată cu tutun din regiune, spunea, privind de sus și binevoitor spre
băștinași:
— Frumoase animale! Au adus ceva os? Da? Păi era și timpul! Privește la
mușchii ăluia… al treilea de la sfârșit. Nu prea mi-ar plăcea să-mi tragă un
pumn în nas. Brațe pe cinste dar picioarele nu fac parale de la genunchi în jos.
N-ai Putea face cavaleriști din ei.
Și după ce-și arunca ochii, cu satisfacție, asupra propriilor lui gambe,
încheia invariabil:
— Uf! Tare mai put! Dumneata, Makola! Ia turma asta?i du-o la fetiș. (în
toate stațiile magazia era numită „fetiș”' din pricina, poate, a duhului civilizator
dinăuntru): dă-le câte ceva din gunoaiele pe care le ai acolo. Aș vrea să-l văd
rria' degrabă plin cu fildeș, decât cu zdrențe. Kayerts încuviința.
— Da, da. Du-te și isprăvește de pălăvrăgit acolo, domnule Makola. Când
vei fi. gata, vin și eu numaidecât, ca să cântărim colții. Trebuie wsă luăm bine
seama. Apoi, întorcându-se către tovarășul său: Ăsta-i tribul care trăiește în
josul râului; strașnic de aromați! Mi-aduc aminte c-au mai fost o dată aici
înainte. Auzi ce hărmălaie? Mult mai trebuie să înghită omu în scârnăvia asta
de țară! Mie-mi plesnește capu!
Asemenea vizite fructuoase erau rare. Zile de-a rândul cei doi pionieri ai
comerțului și progresului se tot uitau la curtea lor goală în strălucirea vibrantă
a soarelui la zenit. în josul malului înalt, râul curgea tăcut mai departe,
scânteietor și liniștit. Pe plajele din mijlocul vadului, hipopotamii și aligatorii se
lăfăiau la soare, unii lângă alții. Și, împrejurul micului petec de pământ
desțelenit al stației comerciale, se întindeau peste tot, departe, păduri uriașe,
ascunzând în tăcerea grăitoare a măreției lor mute fatalele urzeli ale unei vieți
fantastice. Cei doi bărbați nu înțelegeau nimic, nu se gândeau la nimic decât să
treacă zilele care-i despărțeau de întoarcerea vaporului. Predecesorul lor le
lăsase câteva cărți ferfenițite. S-au agățat de acele nefericite romane și, cum nu
citiseră niciodată nimic asemănător, noutatea i-a surprins și înveselit. Apoi, zile
întregi, au urmat discuții nesfârșite asupra pățaniilor și personajelor. în miezul
Africii au făcut cunoștință cu Richelieu și cu d'Artagnan, cu „Ochiul Șoimului”

și cu Moș Goriot și cu încă mulți alții. Toate aceste personaje închipuite au
devenit subiecte de discuții ca și cum ar fi fost niște prieteni vii. Nu dădeau
crezare virtuților lor, le suspectau țelurile, le condamnau succesele; erau
scandalizați de duplicitatea lor sau se îndoiau de atâta curaj. înșiruirea
crimelor îi umplea de indignare, pe când pasajele duioase sau patetice îi mișcau
profund. Carlier își dregea glasul și spunea cu ton soldățesc:
— Ce prostii!
Kayerts, cu ochii lui rotunzi, scăldați în lacrimi, cu obrajii grăsuni
tremurând, se freca pe capul chel și declara:
— E o carte splendidă! Nici nu-mi trecea prin gând că Pe lume există
oameni atât de minunați!
Au mai găsit și un număr vechi al unui ziar din patrie-Tipăritura aceea
dezbătea într-un limbaj înalt ceea ce îi plăcea g numească: „Expansiunea
noastră colonială”. Vorbea pe jarg despre drepturile și îndatoririle civilizației,
despre cauza cfântă a muncii civilizatoare și ridica în slavă meritele acelora
care pleacă în depărtări, ca să aducă lumină și credință și bunăstarea
negoțului în locurile întunecate de pe pământ. Carlier și Kayerts citeau, se
minunau și începeau să aibă mai multă încredere în ei. într-o seară, Carlier
rosti cu un gest larg al brațului:
— Peste o sută de ani, aici o să fie, poate, un oraș. Diguri și magazine și
cazărmi și… și cafenele cu biliard. Civilizație, domnule, și virtute și … și de
toate. Și pe urmă cetățenii or să citească precum că doi indivizi de treabă,
Kayerts și Carlier au fost primii oameni civilizați care au trăit chiar pe locușorul
ăsta!
Kayerts încuviința din cap:
— Da, și e o mângâiere să te gândești la toate astea! Păreau să ii uitat pe
răposatul lor predecesor; dar într-o zi, Carlier s-a dus dis-de-dimineață și a
înțepenit iar crucea, dându-i o poziție verticală.
— Mă făcea să privesc cruciș de câte ori treceam pe acolo, i-a explicat el
lui Kayerts, la cafeaua de dimineață. Mă făcea sașiu, așa de rău era aplecată.
Dar am înfipt-o eu drept de tot! Și zdravăn, fii pe pace! M-am agățat cu
amândouă mâinile de crucișetură. Nu clintește. Da, da, am făcut o treabă bună!
Din când în când Gobila venea să-i vadă. Gobila era căpetenia satelor din
vecinătate. Era un bătrân cărunt, uscățiv Și negru, cu o tolă albă în jurul
șalelor și o piele răpănoasă de panteră atârnându-i pe spinare. Se apropia
făcând pași mari cu picioarele-i scheletice și legănând un băț cât el de lung;
când intra în încăperea cea mare a stației se așeza pe vine în partea stingă a
ușii. Stătea acolo privind la Kayerts și se apuca uneori și vorbească fără ca
celălalt să înțeleagă o iotă. Iar Kayerts « spunea din când în când, fără să-și
curme treburile:

— Cum merge, măi moșulică?
Își zâmbeau unul altuia. Celor doi albi le era drag de ară-tarea aceea
bătrână și ciudată și îi spuneau: Moș Gobila. Atitudinea lui Gobila era
părintească și părea că, într-adevăr, iubește Pe toți albii. Toți i se păreau a fi
foarte tineri, semănândleit unul cu *kl (afară doar de statură), și mai știa că
erau cu toții frați între ei și, de asemenea, nemuritori. Moartea pictorului c
fusese primul om alb cunoscut mai îndeaproape, nu-i:cjru e cinase credința,
fiind pe deplin convins că străinul alb se pr făcuse doar ca moare și că se
lăsase îngropat dintr-un îndern misterios al său, pe care n-avea nici o noimă
să-l cercetez Poate că în felul ăsta pleca acasă, în țara lui? în tot caztf aceștia
doi de acum erau frații săi, iar el, Gobila, își trece-asupra lor dragostea-i
ciudată. Cei doi albi răspundeau acestu” simțământ într-un anume fel: Carlier
îl bătea pe spinare Șj aprindea mereu chibrituri ca să-l distreze. Kayerts era
oricine! gata să-l lase să miroasă din sticla lui de amoniac. Pe scurt se purtau
aidoma cu cealaltă făptură albă, care se ascunsese într-o gaură, în pământ.
Gobila îi cerceta cu luare-aminte. Poatt că cei doi erau aceeași ființă cu celălalt.
sau numai unul dintre ei? Nu putea ști. adică limpezi misterul; dar rămânea
mereu prietenos. Ca urmare a acestei prietenii femeile din satul lui Gobila
veneau la șir, una după alta, prin iarba ca trestia, aducând în fiecare dimineață
la stație păsări și cartofi dulci și vin de palmier și, câteodată, o capră.
Compania nu aproviziona niciodată stațiile cum se cuvine și agenții comerciali
aveau nevoie pentru traiul lor de acele resurse locale. Oamenii noștri le
obțineau prin bunăvoința lui Gobila și trăiau bine. Când și când, unul dintre ei
se îmbolnăvea de friguri; celălalt îl îngrijea atunci blând și devotat. Nu se
gândea mult Ia asta. Boala îi lăsa mai slăbiți și cu o înfățișare schimbată în
rău. Carlier avea ochii duși în fundul capului și devenea certăreț. Kayerts avea
o față trasă, fleșcăită și pântecele balonat, ceea ce-i dădea un aspect grotesc.
Dar cum erau tot timpul împreună. nu-și dădeau seama de schimbarea
treptată a înfățișării ca și a dispoziției lor sufletești.
Au trecut așa cinci luni.
Apoi, într-o dimineață, pe când Kayerts și Carlier leneveau pe scaunele de
pe verandă și vorbeau despre vizita apropo a vaporului, un pâlc de oameni
înarmați s-au ivit din pădure, înaintând spre stație. Erau străini prin acea
parte a locului-înalți, zvelți, înfășurați, potrivit portului lor de baștină. în pânză
albastră cu ciucuri din cap până la călcâie, purtau flinte pe umărul drept și gol.
Maleola dăduse semne de neliniște î! se repezise afară din maga:ie (unde-și
petrecea mai tot timp11”' ca să-i întâmpine pe oaspeți. Aceștia au intrat în curte
și aU aruncat împrejur priviri cercetătoare, de batjocură. Conducă torul lor, un
negru vânjos și hotărât, cu ochii injectați de sânge, s,a oprit în fața verandei și ]

e-a ținut albilor o lungă cuvântare. a gesticulat îndelung, apoi și-a curmat
brusc vorba.
Ceva în intonația, în răsunetul frazelor sale lungi, i-a sur-prins pe cei doi
a]bi. Era ca o reminiscență a ceva dacă nu chiar familiar, oricum apropiat de
cuvântările oamenilor civilizați, ^ducea cu unul dintre acele graiuri imposibile
pe care le auzim uneori în visele noastre.
— Ce limbă-i asta? a întrebat Carlier uluit. în primul moment credeam că
individul a început să vorbească franțuzește. Oricum, este altfel de bolboroseală
decât am auzit noi până acum!
— Da, a răspuns Kayerts. Hei Makola, ce spune ăla? De unde vin? Cine
sunt ăștia?
Dar Makola, care părea să stea pe jăratec, a răspuns repede:
— Nu știu. Vin de foarte departe. Poate că doamna Price îi va înțelege. S-
ar putea să fie oameni răi.
După ce a așteptat un moment, conducătorul i s-a adresat răstit lui
Makola, care a clătinat negativ din cap. Apoi, după ce a mai privit o dată în jur,
a dat cu ochii de coliba lui Makola și s-a îndreptat într-acolo. în clipa următoare
glasul doamnei Makola se auzea ciripind cu mare vioiciune. Ceilalți veniți –
erau șase cu toții – se vânzoleau nestânjeniți, își băgau capul prin ușa
magaziei, se strângeau în jurul mormântului, arătau cu înțeles spre cruce,
purtându-se, în general, ca la ei acasă.
— Nu-mi plac indivizii ăștia … și eu cred, Kayerts, că trebuie să fie de pe
coastă; au și arme de foc, a spus Carlier. perspicace.
Nici lui Kayerts nu-i plăceau indivizii. Pentru întâia oară amândoi își
dădeau seama că trăiau în condiții unde „neobișnuitul” poate fi periculos și că
nu era putere pe pământ, în afară de ei înșiși, care să se interpună intre ei și
acel „neobișnuit”. Simțindu-se agitați, au intrat înăuntru și și-au încărcat
revolverele. Kayerts a spus:
— Trebuie să-i dăm ordin lui Makola să le spună să plece nainte de
căderea serii.
Străinii au plecat în după-amiaza aceleiași zile după ce au 'nâncat
prânzul pregătit pentru ei de doamna Makola. Matahala aceea de femeie era
foarte tulburată și a vorbit mult cu oaspeții. Sporovăia fără încetare cu vocea-i
pițigăiată, arătând când și când spre păduri și spre râu. Makola stătea deopart
și nu-și lua ochii de la ei. Uneori se ridica și șoptea câte ceva neveste-și. I-a
întovărășit pe străini prin trecătoarea din spatele terenului stației și s-a întors
încet și foarte îngândurat. Când albii i-au pus întrebări, a părut foarte ciudat;
s-ar fi zis că nu-i înțelegea, că uitase limba franceză, s-ar fi zis că uitase chiar
să vorbească. Kayerts și Carlier au fost de aceeași părere: negrul băuse prea
mult vin de palmier.

Au vorbit ei câte ceva despre o pază pe care s-o efectueze cu rândul, dar
către seară totul a părut atât de liniștit și pașnic încât s-au dus la culcare, ca
de obicei. Toată noaptea au fost însă tulburați de bătaia tobelor, în sate. Un
uruit surd și pripit ce se auzea aproape era urmat de un altul, îndepărtat de
tot… apoi totul a încetat. Dar în curând s-au pornit scurte chemări, ba-ici, ba-
colo, pe urmă toate s-au învălmășit laolaltă, au crescut, au devenit puternice și
stăruitoare, s-au răspândit departe, peste păduri, s-au rostogolit în noapte,
necurmat, mereu-mereu, aproape și departe, ca și cum tot cuprinsul ar fi fost o
tobă imensă rostogolindu-și, asurzitor, chemarea către cer. Și prin zgomotul
adânc și înspăimântător, săgetau niște strigăte neașteptate, de parcă ar fi fost
crâmpeie de cântec într-o casă de nebuni; țâșneau ascuțite și înalte în jerbe de
sunete discordante, ce păreau să se avânte sus de tot, deasupra pământului și
să gonească orice urmă de pace, sub stele.
Carlier și Kayerts au dormit prost. Amândoi aveau impresia că auziseră
împușcături peste noapte. dar nu puteau să cadă de acord în privința direcției.
De dimineață Makola plecase undeva. S-a întors spre amiază cu unul dintre
străinii din ajun și a ocolit orice încercare a lui Kayerts să se apropie de el; s-ar
fi zis că surzise. Kayerts era nedumerit. Carlier, care coborâse la râu să
pescuiască, s-a întors și a spus în timp ce-și arăta prada:
— Negrii par să fie al naibii de agitați; mă întreb ce o tț cu ei? Am văzut
vreo cincisprezece piroge traversând râul w timpul ăstor două ceasuri cât am
stat la pescuit.
Îngrijorat, Kayerts s-a mirat și el:
— Așa-i că Makola ăsta e foarte ciudat, astăzi? Carlier și-a dat atunci
părerea:
— Să ne ținem oamenii strânși la un loc, în caz că s-ar pla ceva.
II
Directorul lăsase la stație zece oameni. Deși se angajaseră jn slujba
Companiei pe timp de șase luni (fără să aibă habar cține o lună în special, și cu
o slabă noțiune a timpului, în general), ei slujeau cauza progresului de mai bine
de doi ani. Aparținând unui trib de pe meleaguri foarte îndepărtate ale acestei
țări de întuneric și durere, cei zece oameni nu se gândeau să fugă de acolo, de
teamă că, fiind străini și pribegi, ar fi fost uciși de locuitorii ținutului; și pe
bună dreptate! Trăiau în colibe de paie pe coasta unei trecători năpădită de
iarbă cât păpurișul, care se afla chiar îndărătul clădirii stației. Nu erau fericiți
căci tânjeau după incantațiile festive, vrăjitoriile, sacrificiile omenești din
ținutul lor de baștină, unde-și aveau părinții, frații, surorile, căpetenii
admirate, vraci respectați, prieteni iubiți și alte legături socotite în general a fi
omenești. în afară de aceasta, rațiile de orez ce li se dădeau de către
întreprindere nu le plăceau, fiind o hrană necunoscută în țara lor și cu care nu

se puteau deprinde. Ca urmare, erau lingavi și nefericiți. Dacă ar fi aparținut
oricărui alt trib, ei s-ar fi hotărât să moară. căci nimic nu e mai ușor unor
anumiți barbari decât să se sinucidă… și ar fi scăpat astfel de greutățile
descumpănitoare ale vieții. Dar așa cum aparțineau unui trib războinic, cu
dinții ascuțiți, ei aveau mai multă tărie și o duceau prostește de la o zi la alta,
cu toate bolile și durerile lor. Munceau foarte puțin și-și pierduseră splendida
lor înfățișare.
Carlier și Kayerts îi doftoriceau de zor, fără însă a izbuti să-i facă să arate
ca înainte. In fiecare dimineață li se făcea apelul și li se dădeau în sarcină
diferite treburi: tăiatul ierbii, construitul gardului, doborâtul copacilor etc. etc.
dar nici o putere pe lume nu i-ar fi putut îndemna să lucreze temeinic. Iar cei
doi albi aveau, în realitate, foarte mică putere asupra lor.
În acea după-amiază Makola a venit până la clădirea mare 51 l-a găsit pe
Kayerts urmărind cu privirea trei coloane groase ^e fum ce se ridicau deasupra
pădurilor.
— Ce înseamnă asta? întrebă Kayerts.
Ard niște sate, răspunse Makola care părea să-și fi recăsimțurile. Apoi a
spus deodată: Avem foarte puțin fildeș, l a fost slab în aste șase luni. Vreți încă
puțin fildeș?
— Da, zise Kayerts nerăbdător. Se gândea la profiturile prea mici.
— Oamenii aceia, care au venit ieri, sunt neguțători din Loanda și au
fildeș mai mult decât pot căra acasă la ei. Să cum păr? Eu știu unde e tabăra
lor.
— Desigur, a răspuns Kayerts. Ce-i cu negustorii aceia?
— Oameni răi, a spus Makola, în treacăt. Se luptă cu local-nicii și prind
femeile și copiii. Sunt oameni răi și au puști, E mare zarvă în ținut. Vreți fildeș?
— Da, a răspuns Kayerts.
Un timp Makola n-a spus nimic. Apoi:
— Muncitorii ăștia ai noștri nu-s buni de nimic! mormăi el privind în jur.
Stația e într-un hal fără hal, domnule. Directorul o să mârâie. Mai bine
aprovizionați-vă cu o grămadă bună de fildeș și atunci nu mai zice nimic.
— N-am ce să fac! Oamenii nu vor să lucreze, spuse Kayerts. Și când ne
poți face rost de fildeș?
— Curând de tot, răspunse Makola. Poate chiar la noapte. Lăsați pe mine
domnule, și nu mai ieșiți din casă. Cred mai bine să le dați ceva vin de palmier
oamenilor noștri, să dănțuiască și ei diseară. Să petreacă! Muncesc mai cu
spor, mâme. E o mulțime de vin de palmier … a dat puțin în acru …
Kayerts a spus „da” și Makola a cărat el singur niște balerci mari la ușa
colibei lui. Le-a lăsat acolo până spre seară iar doamna Makola le-a cercetat pe
fiecare. Oamenii le-au primit către apusul soarelui. Pe când Kayerts și Carlier

se retrăgeau, pălă-laia unui rug mare se înălța în fața colibei negrilor angajați
de Companie. Cei doi albi puteau auzi strigătele și uruitul tobelor. Câțiva
bărbați din satul lui Gobila se alăturaseră slujitorilor stației și petrecerea se
desfășura în mare voioșie.
La miezul nopții, pe Carlier l-a deșteptat deodată un strigăt de om, foarte
puternic; apoi s-a descărcat un foc de arma. Numai unul. Carlier s-a repezit
afară și a dat pe verandă „e Kayerts. Amândoi erau uluiți. Pe când o luau de-a
curmezișul curții ca să-l cheme pe Makola au văzut umbre mișcându-se în
noapte. Cineva a strigat:
— Nu trageți! Sunt eu, Price!
Și deodată, Makola a răsărit lângă ei:
— întoarceți-vă-n casă, vă rog întoarceți-vă. stăruia o să stricați totul.
— Sunt străini pe aici, a spus Carlier.
el,
— Nu face nimic! Știu, a răspuns Makola. Apoi, în șoapta: g bine! Aduc
fildeș! Nu spuneți nimic! Știu eu ce fac.
Cei doi albi s-au întors cam fără chef în casă dar n-au mai închis ochii.
Auzeau pași, șoapte, gemete. S-ar fi zis că un cârd Je oameni intrau, lăsau
lucruri grele, jos, la pământ, se cioro-vâiau îndelung, apoi plecau. Iar ei stăteau
întinși pe patul lor tare și gândeau:
— Makola ăsta e neprețuit.
De dimineață, Carlier a ieșit în curte, cu ochii cârpiți de somn și a tras de
sfoara clopotului mare. Slujitorii stației se prezentau în fiece dimineață la apel,
de cum auzeau clopotul. Dar în dimineața aceea n-a venit nimeni. A ieșit și
Kayerts, căscând. Și amândoi l-au văzut dincolo de curte pe Makola, ieșind din
colibă, în mâini cu un lighean de tinichea plin cu apă săpunată. Makola, negru
civilizat, era foarte grijuliu de curățenia sa trupească. A aruncat dibaci clăbucii
peste o biată javră gălbuie, apoi întorcându-se cu fața spre locuința agenților
comerciali, a strigat de departe:
— Toți oamenii au plecat, noaptea trecută!
f îl auziseră foarte limpede dar în uimirea lor au strigat amândoi deodată:
-Cum?
Apoi s-au uitat lung, unul la altul. l – Ia te uită bucluc, a mormăit
Carlier.
— De necrezut, a bolborosit Kayerts.
— Mă duc să văd pe la colibe, a mai spus Carlier, depăr-tându-se cu pași
mari.
Când s-a apropiat Makola, l-a găsit pe Kayerts singur.
— Nici nu-mi vine să cred, exclamă Kayerts înlăcrămat. Aveam grijă de ei,
parcă ar fi fost copiii noștri.

— S-au dus cu oamenii de pe coastă, a urmat Makola după un moment
de șovăială.
— Ce-mi pasă mie cu cine s-au dus. brute nerecunoscătoare! continuă
celălalt.
Apoi, cu o bănuială subită și privind aspru la Makola a
— Ia spune-mi mie, ce știi?
Makola a ridicat din umeri, privind în pământ:
— Ce știu eu? Mă gândesc doar așa. Nu veniți să vedeți «ideșul pe care l-
am luat? Un maldăr grozav! N-ați văzut nicioașa ceva
S-a îndreptat către depozit. Kayerts îl urma în chip mecanic gândind la
dezertarea de necrezut a oamenilor. Pe pământ, în fața porții, se aflau șase colți
de elefant, neînchipuit de frumoși
— Și ce-ai dat în schimb? a întrebat Kayerts, după ce a cercetat cu mare
mulțumire grămada.
— N-a fost un negoț obișnuit, a răspuns Maleola. Au adus fildeșul și mi l-
au dat. Eu le-am spus să ia ce le place mai mult în stație. E o marfă grozav de
frumoasă. Nici o stație nu se poate lăuda cu asemenea colți. Neguțătorii aceia
aveau mare nevoie de cărăuși iar oamenii noștri tot nu erau buni de nimic aici.
Fiindcă n-a fost negoț, n-am făcut nici înregistrări; totu] e în ordine!
Kayerts plesnea aproape de indignare.
— Cum! a început să strige, eu cred că i-ai vândut pe oamenii noștri
pentru colții ăștia!
Makola stătea nepăsător și tăcut.
— Am să… am să… eu am să… gângăvea Kayerts. Tu! Fiară! urlă el.
— Am făcut cel mai bun lucru pentru dumneavoastră și pentru
Companie, a urmat Makola imperturbabil. Și de ce țipați așa? Ia priviți puțin la
colțul ăsta!
— Te concediez! O să te reclam. Nici nu vreau să mă uit la colți! îți
interzic să te atingi de ei! îți poruncesc să-i arunci în râu! Fiară. fiară!
— Dumneavoastră v-ați înroșit foarte tare, domnule Kayerts. Dacă vă
enervați așa, în soare, o să vă prindă frigurile și muriți. muriți ca primul șef! a
rostit Makola în chip impresionant.
Au rămas tăcuți uitându-se lung unul la celălalt cu priviri încordate,
parcă s-ar fi străduit să se vadă de la mari depărtări-Kayerts s-a cutremurat.
Makola nu voise să spună mai mult decât spusese, dar vorbele lui îi păreau lui
Kayerts încărcate de o grea amenințare! S-a întors brusc și a intrat în casă.
Makola s-a retras în sânul familiei; iar colții adăstând în fața magaziel arătau
grozav de mari și de prețioși sub razele soarelui.
Carlier s-a întors îndărăt, pe verandă.

— Au plecat cu toții, ai? l-a întrebat Kayerts cu glas înăbușit' dintr-un
ungher depărtat al încăperii celei mari. N-ai mai pe nimeni?
— Ba da, a spus Carlier; am găsit pe unul dintre oamenii lui Gobila;
zăcea mort în fața colibelor. fusese împușcat! ^xa auzit noi peste noapte
împușcătura.
Kayerts a ieșit repede pe verandă. Și-a găsit prietenul privind încruntat
peste cuprinsul curții, la colții rămași lângă jnagazie. Amândoi au stat câtva
timp tăcuți. Apoi Kayerts i-a relatat convorbirea lui cu Makola. Carlier n-a spus
nimic. La prânz au mâncat foarte puțin. Abia au schimbat, în ziua aceea,
câteva vorbe. O mare tăcere părea să apese greu peste stație, pecetâuindu4e
buzele. Makola n-a deschis magazia. Toată ziua n-a făcut decât să se joace cu
copiii lui. Se întinsese cât era de lung pe o rogojină în fața ușii și plozii îl
călăreau pe piept și se cățărau peste tot, pe el. Era o priveliște înduioșătoare.
Doamna Makola trebăluise toată ziua, gătind mâncare ca de obicei. La cină, cei
doi albi au mâncat ceva mai bine. După aceea, Carlier și-a aprins pipa și a
pornit spre magazie; a rămas multă vreme cu ochii pironiți la colții de elefant, a
atins unul sau doi cu piciorul, ba chiar a încercat să-l ridice pe cel mai mare,
apu-cându-l de capătul mai subțire. S-a întors apoi la Kayerts care nu se
mișcase de pe verandă, s-a aruncat pe un scaun și a spus:
— înțeleg. S-au năpustit asupra lor pe când dormeau buștean după ce
băuseră vinul acela dat de Makola, cu voia dumi-tale. Treabă ticluită din vreme!
Pricepi? Și mai rău, încă, e că unii dintre oamenii lui Gobila se aflau acolo și
desigur c-au fost răpiți și ei. Unul mai puțin beat s-a trezit și l-au împușcat
fiindcă se trezise. A naibii țară! Și ce-o să faci acum 1
— Nu ne putem atinge de fildeș, vezi bine! a spus Kayerts.
— Sigur că nu! a încuviințat Carlier.
— Sclavia e un lucru groaznic, s-a bâlbâit Kayerts cu glas tremurător.
— înspăimântător… ce suferințe! a mormăit Carlier cu convingere.
Credeau în vorbele lor. Fiecare om se poate arăta plin de respect față de
anumite spuse ale lui sau ale altuia. Cât despre „Simțăminte” oamenii nu știu,
cu adevărat, nimic. Vorbim CU indignare sau cu entuziasm; vorbim despre
împilare, cru-^ crimă, devotament, sacrificiu-de-sine și nu cunoaștem real,
dincolo de cuvinte. Nimeni nu știe ce înseamnă ț sau sacrificiul. afară, poate,
de victimele tainicului al acestor iluzii.
A doua zi dimineața cei doi albi l-au văzut pe Makola foi du-se de colo-
colo ca să așeze în curte balanța cea mare penț cântărit fildeșul. Carlier a și
izbucnit îndată:
— Ce are de gând scârnăvia aia murdară? și s-a repezit î curte.
Kayerts l-a urmat. Stăteau și priveau. Makola nici nu-i lua în seamă.
După ce a potrivit cântarul, a încercat să ridice un colț. Era foarte greu. A privit

neputincios, fără să scoată un cuvânt și toți trei au stat așa, ca un minut, în
jurul cântarului la fel de muți și nemișcați ca trei statui. Deodată, Carâier a
spus
— Apuca bine, Makola, de capătul celălalt … bestie.' Și au săltat
împreună colțul de elefant. Kayerts tremura din tot trupul. Mormăia:
— Stați! ia stați!
Și băgându-și mâna în buzunar, a dat de un petec murdar de hârtie și un
ciot de creion. S-a întors cu spatele la ceilalți, ca și când le-ar fi jucat un
renghi, și a notat pe tăcute greutățile pe care Carlier i le striga inutil de tare.
Când totul a fost gata, Makola și-a șoptit sieși:
— Soarele arde prea rău, aici, pentru colți. Iar Carlier i-a spus lui Kayerts
cu ton nepăsător:
— Ce zici șefule, ia să-i mai dau o mână de ajutor ca să bage grămada în
magazie.
Pe când se duceau îndărăt spre casă, Kayerts a murmurat cu un suspin:
— N-avem încotro. Și Carlier i-a răspuns:
— E îngrozitor, dar așa cum oamenii erau ai Companiei comerciale și
fildeșul e tot al Companiei comerciale. Trebuie să avem grijă de el!
— O să raportez desigur, directorului, a adăugat Kayerts.
— Desigur; să hotărască el, a încuviințat Carlier.
La amiază au mâncat pe pofta inimii. Kayerts ofta din când în când. De
câte ori pomeneau numele lui Makola, îi adăugau un epitet de ocară. Asta le
mai ușura conștiința. Makola și'a luat de la sine un fel de mică vacanță și și-a
scăldat copii1 m râu. Nimeni din satele lui Gobila nu s-a mai apropiat de stape
în ziua aceea. Nimeni n-a mai venit a doua zi și nici în:1U? următoare și nici
toată săptămâna. După câte semne de viat dădeau, s-ar fi zis că oamenii lui
Gobila erau morți și îngropat1' De fapt, ei jeleau pe cei pierduți prin vrăjitoriile
celor doi alW< care aduseseră oameni răi în ținutul lor. Oamenii răi plecaseră,
^jar teama rămăsese. Teama rămâne întotdeauna. Un orn poate nimici orice
înlăuntrui ființei sale: dragoste și ură și credință și chiar îndoială, dar atâta
vreme cât rămâne în viață, nu poate jiimici teama; teama subtilă, atotputernică,
cumplită care-i pătrunde ființa; care-i colorează gândurile; care i se furișează în
inimă; care-i pândește pe buze lupta pentru ultimc-i suflare. fu teama lui,
blândul Gobila oferea și mai multe sacrificii omenești „Duhurilor rele” care
puseseră stăpânire pe cei doi prieteni albi. Inima lui era grea de durere. Unii
războinici vorbeau despre pârjol și omor, dar bătrânul și prudentul sălbatic îi
sfătuise să se astâmpere. Cine putea să prevadă grozăviile dezlănțuite de acele
ființe misterioase dacă le-ai fi întărâtat? Trebuiau lăsate în pace! Poate că aveau
să dispară, cu timpul, în pământ, la fel cum dispăruse și primul alb. Așadar
oamenii lui trebuiau să se țină departe de ei, și să nădăjduiască în mai bine.

Kayerts și Carlier nu au dispărut ci au rămas deasupra, pe pământul
care li se părea, acum, mai întins și cumplit de gol. Dar nu singurătatea
absolută și mohorâtă a stației îi impresiona atât de tare cât simțământul mut
că ceva dinlăuntru! ființei lor pierise, ceva care până atunci îi ajutase să se
apere și care împiedicase sălbăticia să se amestece în inimile lor. Imaginile de
acasă, amintirea unor oameni asemenea lor, a unor oameni care gândeau și
simțeau așa cum gândeau și simțeau și ei. pe vremuri, toate se pierdeau în
depărtări vagi, neclare, din pricina strălucirii orbitoare a unui soare și cer fără
nori. Și atât de mare era tăcerea pustiului înconjurător încât deznădejdea și
sălbăticia păreau că și-i apropie tot mai mult, că-i atrage ușor, că veghează
asupra lor, că-i învăluie cu grijă tiranică, părintească și… odioasă.
Zilele se schimbau în săptămâni, apoi în luni. Oamenii lui Gobila băteau
tobele și urlau la fiecare lună nouă – ca și altădată – dar nu se mai apropiau de
stație. Makola și Carlier u încercat, odată, într-o pirogă, să lege iar relațiile, dar
au fost primiți cu o ploaie de săgeți și au trebuit să o zbughească îndărăt «
stație, ca să-și scape pielea. întâmplarea provocase în ținutul din susul și josul
fluviului o fierbere care n-a încetat zile întregi. Vaporul întârzia. La început cei
doi albi vorbeau despre întâr-*iere în treacăt, apoi îngrijorați, apoi mohorâți. Se
îngroșa filuma. Rezervele se împuținau. Carlier zvârlea undița, stând Pe mal
dar, apa era scăzută și peștele se ținea în larg. Nu îndrăzJ.” neau nici să se
depărteze de stație ca să vâneze. Ba mai rnuli-în pădurea de nepătruns nu se
găsea vânat. O dată Carlier împușcat un hipopotam în apa râului. Dar n-
avusese bare” să-l tragă la mal și bestia se scufundase. Când a ieșit iar la
suprafață apele l-au dus departe și oamenii lui Gobila i-au pescuit rămășițele.
Pentru ei fusese prilej de sărbătoare națională dar Carlier își ieșise din fire de
necaz și vorbea despre nevoia de a extermina pe toți negrii înainte ca țara să
poată fi locuită Kayerts visa tăcut, cu gândul aiurea; petrecea ore întregi cu
ochii la fotografia micii lui Melie: o fetiță cu cozi lungi, cânepii, și un chip cam
sanchiu. Lui i se umfiaseră picioarele și abia putea să mai umble. Carlier,
măcinat de friguri, nu putea să-și mai dea ifose, dar se bălăbănea de colo până
colo cu aerul că el tot mai era „dat dracului”, așa cum stă bine unui om care
nu-și uită „hoțomanu lui de regiment”. Glasul îi răgușise, devenise sarcastic,
înclinat să spună lucruri neplăcute. Asta numea el:ca să fiu sincer cu
dumneata”.
Cu multă vreme înainte, ei își calculaseră procentele ce li se cuveneau
din negoț, punând la socoteală și ultima sumă din afacerea încheiată de
„ticălosul ăla de Makola”. Se înțeleseseră între ei să nu pomenească nimic
despre „chestia aceea”. La început Kayerts șovăise. îi era teamă de director.
— Las' c-a văzut el lucruri și mai grozave rnușamalizate, susținea Carlier,
cu un hohot răgușit. Nu te teme! N-o să-ți rămână recunoscător dacă

trăncănești. Nu-i el mai bun ca dumneata sau ca mine! Și cine altul o să
vorbească dacă noi doi ne ținem gura? Nu-i nimeni aici!
Tocmai asta era buba! Nu era nimeni acolo; și, rămânând doar ei singuri
cu păcatele lor, au devenit, cu fiecare zi, mai degrabă o pereche de complici
decât de prieteni credincioși. De opt luni nu mai avuseseră nici o veste de
acasă. în fiecare seară ziceau: „Mâine vedem vaporul”. Dar unul dintre
vapoarele Companiei naufragiase iar de celălalt avusese nevoie directorul, ca să
viziteze stațiuni foarte îndepărtate și foarte importante, pe malurile fluviului
celui mare. Socotea că stația aceea de nimic și oamenii aceia de nimic puteau
să aștepte. în timpul acesta Kayerts și Carlier trăiau cu orez fiert fără sare și
blestemau Compania, întreaga Africă și ziua în care se născuseră. Trebuie ca
cineva să fi trăit cu asemenea dietă ca să-și dea seama ce lucru cumplit poate
deveni necesitatea de a-ți înghiți hrana, v1 nu rămăsese absolut nimic în stație
decât orez și cafea; înce'
J puseră să bea cafeaua fără zahăr. Kayerts încuiase în cutia lui tinielr
cincisprezece bucățele dv zahăr, împreună cu o jumătate de sticlă de
coniac,pentru cine știe ce caz de boală” explica el. Carlier fusese de aceiași
părere.
— Când ești bolnav, încuviințase el, orice supliment de felul ăsta îți dă
viață.
Și așteptau. O iarbă stufoasă începu a năpădi curtea. Clo-potul nu mai
suna niciodată. Zilele treceau încet, tăcute, înnebunitoare. Când cei doi albi își
vorbeau, mai mult mârâiau; iar tăcerile Iov erau amarnice, mânjite parcă de
toată amărăciunea gândurilor lor.
Într-o zi, după un prânz cu orez fiert, Carlier a pus jos ceașca de cafea,
fără s-o fi gustat, și a spus:
— Dă-o naibii.' Hai să bem și noi o dată o cafea ca lumea! Adu rahăru
ăla, Kayerts.1
— în ca: de boală … a murmurat Kayerts fără să-și ridice ochii.
—- în caz de boală … l-a maimuțărit Carlier. Bravo! Asta-i bună! Uite că
sunt bolnav!
— Nu ești mai bolnav ca mine, și eu o beau fără zahăr, a spus Kayerts cu
glas liniștit.
— Haide, haide! scoate zahărul ăla, traficant de sclavi ce ești!
Kayerts și-a ridicat repede ochii: Carlier zâmbea nerușinat. Și deodată lui
Kayerts i s-a părut că nu-l mai văzuse niciodată pe omul acela. Cine era? Nu
știa nimic despre el! De ce era oare în stare! Și s-a simțit străfulgerat în ființa
lui de o mare emoție, ca în fața a ceva nevisat, periculos, definitiv. A izbutit
totuși să vorbească liniștit:
— Gluma asta e de foarte prost gust. Te rog să n-o mai faci niciodată.

— Glumă! s-a repezit Carlier, săltându-se de pe scaun. Sunt flămând.
sunt bolnav… eu nu glumesc! Nu pot să sufăr ipocriții. Dumneata ești un
ipocrit. Ești un traficant de sclavi. Și eu sunt un traficant de sclavi. Nu există
decât traficanți de sclavi în țara asta afurisită. Dar oricum, eu vreau să 3rn azi
zahăr la cafea.
— Iar eu îți interzic să-mi vorbești pe tonul ăsta, i-a spus Kayerts, cu un
glas în care se simțea hotărâre.
— Cine? Tu? a strigat Carlier sărind în sus. S-a ridicat și Kayerts.
43f>
— Sunt șeful dumitale, începu el încercând să-și stăpâneascS tremurul
glasului.
— Ce? a urlat celălalt. Cine e șef? Aici nu e nici un șef Aici nu e nimic, nu
e nimic decât tu și cu mine. Mișcă și adă zahărul. măgar burtos!
— Ține-ți gura! Ieși afară de aici! a țipat Kayerts Te concediez, canalie.
canalie!
Carlier a pus mâna pe un scaun. Arăta, dintr-o dată, cât putea fi de
periculos.
— Tu, fleșcăitură, țivil bun-de-nimic … na, încasează! a urlat el.
Kayerts s-a trântit sub masă și scaunul a izbit în peretele de trestie al
odăii. Apoi, cum Carlier încerca să răstoarne masa, Kayerts, în disperarea lui,
s-a năpustit orbește, cu capul în jos, ca un porc încolțit și, trântindu-și
prietenul la pământ, a dat buzna pe verandă, apoi în odaia lui. A zăvorit ușa, a
înșfăcat revolverul, și a așteptat gâfâind. în mai puțin de un minut, Carlier
lovea furios cu piciorul în ușă, răcnind.
— Dacă nu aduci zahărul, te împușc pe loc, ca pe un câine. Ia seama …
unu. doi. trei. Nu vrei? Nu? … O să-ți arăt eu ție cine-i șeful.
Kayerts, gândind că ușa o să se prăbușească, ieși pe brânci printr-o
deschizătură pătrată a odăii, ce slujea drept fereastră. în felul acesta punea
toată lățimea casei între ei. Dar celălalt nu era, pesemne, destul de voinic
pentru a sparge ușa și Kayerts l-a auzit cum alerga în jurul casei. A început
atunci să alerge și el, voinicește, cu picioarele-i umflate.
Alerga cât putea de iute, strângând revolverul și neputând încă să
priceapă ce se îmtâmpla cu el. Vedea rând pe rând casa lui Makola, magazia,
fluviul, trecătoarea și tufișurile scunde; apoi a văzut din nou toate astea pe
când alerga a doua oară în jurul casei. Și iarăși au mai fulgerat toate în urma
lui. Deși în dimineața aceea n-ar fi putut străbate măcar un yard fără să
geamă!
Și acum alerga. Alerga destul de iute, așa ca să nu-l poată vedea celălalt!
Dar pe când își spunea năpădit de slăbiciune și disperare: „înainte să mai
sfârșesc o dată ocolul casei, cad mort”, l-a auijt pe celălalt cum se poticnește

greoi și se oprește. S-a oprit și eJ-Era în spatele casei iar Carlier în față, ca la
început! L-a auzit căzând pe un scaun și înjurând, apoi, deodată, i s-au muiat
și lui picioarele și a lunecat jos, ca și cum s-ar ti așezat pe pământ cu spinarea
rezemată de perete. Gura îi era la fel de uscată ca cenușa iar fața îi era jilavă de
sudoare… și lacrimi. De ce oare toate astea? își spunea că nu putea fi ceva real;
își spunea că visează … își spunea că era pe cale să înnebunească! După câteva
clipe și-a mai venit în fire. Din ce se luaseră oare la ceartă? ^h, zahărul! Dar ce
absurd! O să i-l dea. lui nu-i trebuia zahăr. Și începu să se salte pe picioare cu
un simțământ brusc de securitate. Dar înainte de a se înțepeni mai bine pe
tălpi, un gând plin de bun-simț i-a trecut prin minte, un gând care-i răpea orice
speranță. își spuse: „Dacă cedez acum brutei
Ue soldățoi, mâine o să înceapă iar grozăvia … și poimâine.
|zi de zi… o să aibă mereu alte pretenții, o să mă calce în picioare, o să
mă chinuiască, o să facă din mine sclavul lui. și voi fi. pierdut! Pierdut! Vaporul
o să întârzie, cine știe cât. poate nici n-o să mai vină!”. Tremura atât de tare
îneât a trebuit să se așeze iar pe jos. Se cutremura de disperare. Simțea
Jpă nu poate, că n-o să se mai poată mișca, și înnebunea la gândul care i
se năzărise, că situația nu avea nici o ieșire … că moartea și viața deveniseră,
într-o clipă, la fel de apăsătoare și de groaznice
Deodată l-a auzit pe celălalt împingând îndărăt scaunul; a sărit și el în
picioare cu o ușurință uimitoare. A ascultat și a -rămas buimăcit. Trebuia să
fugă iar! La dreapta sau la stingă? (Auzi pași. Se repezi la stânga, strângând
revolverul și, în aceiași «clipă – așa i se păru – se izbiră unul de celălalt. Au
țipat fflmândoi de uimire. S-a pornit și o detunătură ca de explozie Intre ei: o
năvală de foc roșu, și fum gros. Asurzit și orbit, Kayerts dădu îndărăt gâfâind:
— Sunt lovit… s-a isprăvit totul.
Se aștepta ca celălalt să se apropie … să se bucure de agonia lui. S-a
agățat zdravăn de un par al acoperișului:
— S-a sfârșit!
Pe urmă a auzit un trosnet de partea cealaltă a casei ca jși cum cineva s-
ar fi rostogolit deodată peste un scaun … și fce urmă, tăcere. N-a mai fost nimic.
El nu murise. își simțea poar umărul ca smuls din loc și-și pierduse revolverul.
Era dezarmat și pierdut! își aștepta soarta. Celălalt nu făcea nici ^n zgomot.
Era desigur o stratagemă! Va veni acum spre el, iproțăpindu-se. De care parte?
Poate că-l și țintea, chiar în clipa aceea.
După câtva timp de groază nebuna, fără noimă, s-a hotărât să-și înfrunte
soarta. Era pregătit pentru orice capitulare.' A luat-o pe după colțul casei,
sprijinindu-se cu o mână de perete-a făcut câțiva pași, și… cât p-aci să leșine!
Văzuse pe podea' de după celălalt colț, două tălpi cu vârful în sus. Două
picioare albe, goale, în papuci roșii. A simțit un rău de moarte în tot trupul și

câtva timp n-a mai văzut decât întuneric beznă în fata ochilor. Apoi înaintea lui
a apărut Makola care i-a spus liniștit:
— Hai, vino, domnule Kayerts. A murit!
Kayerts izbucni în lacrimi de recunoștință: o criză de plâns cu hohote
spasmodice. După un timp s-a trezit stând pe un scaun și privind la Carlier
care zăcea întins pe spate. Makola, în genunchi, era aplecat asupra cadavrului.
— Ăsta-i revolverul dumneavostră? a întrebat Makola în timp ce se ridica.
— Da, a răspuns Kayerts; apoi a adăugat repede: Alerga după mine ca să
mă împuște… ai văzut și dumneata!
— Da, am văzut, a spus Makola. Dar aici nu-i decât un revolver. Unde-i al
lui?
— Nu știu, a șoptit Kayerts cu un glas care, dintr-o dată, abia se mai
auzea.
— O să mă duc să-l caut, a urmat Makola încetișor.
Și a pornit să facă ocolul verandei pe când Kayerts stătea liniștit și privea
la cadavru. Celălalt s-a întors cu mâinile goale, a rămas pe gânduri, apoi a
intrat în odaia mortului și a ieșit repede cu un revolver pe care i l-a vârât lui
Kayerts sub ochi. Kayerts a strâns pleoapele. Toate i se învârteau în jur. Viața i
se părea mai îngrozitoare și mai grea decât moartea. Trăsese într-un om
neînarmat!
După ce s-a gândit o clipă, Makola a spus încetișor, arătâna spre omul
care zăcea acolo, cu ochiul drept zburat din orbită:
— El a murit de friguri.
Kayerts s-a uitat la Makola cu ochii împietriți.
— Da, a repetat acesta gânditor, pășind peste cadavru. Cred c-a murit de
friguri. îl îngropăm mâine.
Și s-a îndepărtat încet spre nevastă-sa care-l aștepta, lăsân-du-i pe cei
doi oameni albi singuri pe verandă.
Venise noaptea și Kayerts stătea nemișcat pe scaun. Stătea liniștit de
parcă ar fi. înghițit o doză de opium. Violența emoții' lor prin care trecuse îi
stârnea un simțământ de istovire și senina' tate. își dăduse seama, într-o
singură și scurtă după-amiaza> u adâncurile groazei și disperării iar acum
găsea odihnă în ședința că viața nu mai avea.nici o taină pentru el; și nici —.!
Ședea lângă cadavru, gândind; gândind neîncetat, gânduri cu totul noi. Părea
că se descătușase pe de-a-de sine. Vechile sale idei, convingeri, tot ce-i plăcea și
ce nu-i plăcea, lucruri ce respecta și lucruri ce detesta, îi apăreau tu sfârșit în
adevărata lor lumină! îi apăreau ușuratice, copilă-jești, false și ridicole. Se
bucura de noua lui înțelepciune în vreme ce stătea lângă omul pe care-l
ucisese. Discuta cu el însuși despre toate lucrurile de sub soare cu acea
luciditate smintită *re se poate observa la unii ieșiți din minți. își zicea, în

momentele acelea, că mortul de acolo fusese, oricum, o bestie primejdioasă; că
oamenii mureu în fiecare zi cu miile; poate cu altele de mii. cine poate spune? și
că față de numărul va, moartea aceea nu putea să aibă nici o importanță; nu
putea sa aibă nici o importanță, cel puțin pentru o făptură re gândește… Iar el,
Kayerts, era o făptură care gândea. Crezuse toată viața lui, până în momentul
acela, în o mulțime de nerozii, ca și restul muritorilor … toți niște proști! Dar
acum el gândea! Știa! Se simțea împăcat; era cot la cot cu cea mai înaltă
înțelepciune! Pe urmă a încercat să-și închipuie că el era mortul, Carlier fiind
cel care stătea pe scaun și îl privea; «cercarea lui izbuti atât de nesperat de bine
îneât, după câteva clipe, nu mai știa nici el sigur cine era mort și cine trăia.
Totuși, lest succes nemaipomenit al imaginației sale îl buimăcise; irintr-o
sforțare mintală isteață și propice, s-a salvat tocmai la mp de pericolul de a
deveni Carlier! îi sărise inima din loc l-l trecuseră sudorile la gândul acelui
mare pericol. Carlier! Ce bestie cumplită! Ca să-și vină în fire după așa panică.
leea ce nu era de mirare … a încercat să fluiere puțin. Apoi, leodată, a adormit
sau a cerzut că adormise; dar, în tot cazul, ară se lăsase ceață și cineva a
fluierat în ceață.
Kayerts s-a ridicat. Se luminase de ziuă și o pâclă grea cobo-Hse peste
ținut; o pâclă ce învăluia totul: pătrunzătoare, tăcută; Kcla de dimineață a
țărilor tropicale; pâcla ce stăruie și omoară; pâcla albă și ucigașă, neprihănită
și otrăvitoare. Când s-a ridicat, Kayerts a văzut cadavrul: și-a aruncat brațele
în sus cu strigătul jtaului care, deșteptându-se din transă, se vede zăvorit
pentru |ecie într-un mormânt.
— Ajutor! Doamne Dumnezeule!
Un răcnet neomenesc, tăios și prelung a spintecat ca pumnal ascuțit
lințoliul alb de pe acel pământ al durerii. Auffln urmat alte trei scurte și pripite
iar pa urmă fuioarele de pjci-s-au rostogolit, netulburate, într-o tăcere
atotcuprimătoar > După aceea văzduhul a mai fost sfâșiat de o groază de
șuierătur repezi și stridente, ca strigătele unei ființe exasperate, nemiloase
Căci, de pe râu, „Progresul” îl chema pe Kayerts.,Progresul” și „Civilizația” și
toate celelalte „Virtuți”. Societatea își chema „fiul desăvârșit” să vină, ca să i se
poarte de grijă, ca să fie anchetat, judecat, condamnat; îl chema să vină
îndărăt, la grămada aceea de gunoaie de la care se îndepărtase; să vină ca să se
poată face dreptate!
Kayerts a auzit și a înțeles. A coborât, poticnindu-se, de pe verandă,
lăsându-l pe celălalt singurel, pentru întâia oară de când fuseseră aruncați
acolo, împreună. Și-a dibuit drumul prin ceață, implorând, în neștiința sa,
forțele cerului nevăzut să-i repare isprava. Iar Makola dădea goană prin ceață,
strigând în timp ce alerga:

— Vaporul! Vaporul! Nu pot să vadă. Vestesc stația … Mă duc să trag
clopotul! Duceți-vă jos domnule, la debarcader… Eu sun.
Și a dispărut. Kayerts stătea liniștit. Privea în sus. Pâcla se vălmășea
coborând deasupra capului său. Privea în jur ca un om care-și rătăcise drumul;
și deodată a văzut o umbră întunecată, o pată în formă de cruce, prin puritatea
învolburată a ceței. Când a început să se împleticească într-acolo, clopotul
stației bălăngănea înfrigurat, în chip de răspuns la chemarea gălăgioasă și
nerăbdătoare a vaporului.
Directorul administrativ al „Marii Companii Civilizatoare' (căci noi știm că
civilizația urmează comerțului) a pus cel dintn piciorul pe pământ și, deodată,
nici n-a mai văzut vaporul-Jos, pe râu, pâcla era fantastic de deasă; sus, în
stație, clopotul suna fără încetare și fără rușine.
Directorul a strigat în gura mare spre vapor:
— Nu-i nimeni în vale să ne primească; s-o fi întâmplat ceva, deși sună
de zor. Veniți mai bine și voi!
Și începu să urce cu greu malul pieptiș. Căpitanul și cir' maciul bărcii
veneau în urma lui. Cu cât se cățărau mai sus, ceața se subția și puteau să-l
distingă pe director la bună dă
Be de ei. Deodată, l-au văzut repe:indu-se înainte și.-trigân-Je peste
umăr:
— Repede! Repede, spre casa! Am găsit pe unul dintre ei! Repede, căutați-
l pe celălalt.
Găsise pe unul dintre ei! Dar chiar el, omul care trecuse «in atâtea și
atâtea, era oarecum tulburat de descoperirea lui. Jtătea și se scotocea prin
buzunare (după un briceag), în vreme Kayerts atârna în fața lui spânzurat de ♦
cruce cu o curea de «le. Se urcase, fără îndoială, pe mormântul înalt și îngust
3, după ce legase un capăt al curelei de brațul crucii, își dăduse (Jrumul.
Vârfurile picioarelor erau numai la două degete je pământ, brațele îi atârnau
țepene în jos: părea că luase poziția: drepți”, dar cu un obraz stacojiu lăsat pe
umăr. Și, necuviin-jos, scotea o cogeamite limbă umflată Directorului său
administrativ.
SFÂRȘIT