KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ LUCRARE DE LICENȚĂ Conducător științific: Prof. Univ. dr. Potop Vladimir Candidat: Strîmbeanu Ileana L arisa… [631696]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
PROGRAM DE STUDII:
KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducător științific:
Prof. Univ. dr. Potop Vladimir
Candidat: [anonimizat], 201 8

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
PROGRAM DE STUDII:
KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

TONIFIEREA MUSCULATURII SPATELUI CU AJUTORUL
MIJLOACELOR DIN FITNESS

Conducător științific:
Prof. Univ. dr. Potop Vladimir
Candidat: [anonimizat], 201 8

CUPRINS
CAPITOLUL I -INRODUCERE
1.1. Importanța și actualitatea temei
1.2. Motivarea alegerii temei
CAPITOLUL II – FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI
2.1. Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor
2.1.1. Caracteristi cile morfo -funcționale ale aparatului locomotor
2.1.2. Mecanica aplicată aparatului locomotor
2.2. Fitnessul musculo -articular
2.2.1. Forța musculară
2.2.2. Rezistența musculară
2.3. Mijloacele kinetologiei medicale

2.3. Tipografia musculară și complexe de exerciții
2.3.1. Mușchii spatelui și ai cefei
2.3.2. Complexe de exerciții pentru tonifierea musculaturii spatelui

CAPITOLUL III – MATERIAL ȘI METODE
3.1. Scopul și ipotezele studiului
3.2. Loc de desfășurare, subieți
3.3. Durata și etapele desfășurăr ii studiului
3.4. Metode de cercetare utilizate
3.5. Probe și teste de control
3.6. Program de tonifiere a musculaturii spatelui
CAPITOLUL IV – REZULTATELE STUDIULUI
4.1. Analiza rezultatele măsurătorilor antropometrice
4.2. Analiza rezultatelor dezvoltăr ii forței spatelui
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I
INRODUCERE

1.1. Importanța și actualitatea temei
Anatomia este ramura biologiei care se ocupă cu studiul structurii fiin țelor organizate,
mijlocul principal de investiga ție fiind disec ția. Structura actuală a corpului omenesc, forma lui
este rezutatul necesită ții de mișcare care a orientat structura corpului omenesc. Cercetările
anatomice au atras dezvoltarea altor ramuri ale științelor naturii cum ar fi fiziologia, biochimia și
biomecanica. Corpul sa u segmentele lui sunt considerate mobile în mi șcare. Biomecanica se
ocupă de studierea formelor de mi șcare, a for țelor care produc mi șcarea, a interac țiunii dintre
aceste for țe și forțele care se opun. Este, deci, o metodă de analiză anatomo -funcțională a
mișcărilor în termeni mecanici. Aparatul specializat care efectuează mi șcările corpului omenesc
se numește aparat locomotor, iar func ția complexă a acestuia aparat ”locomo ție”, fiind alcătuit
dintr -un complex de organe cu structuri și funcții diferite (Gav rilescu, 2010).
În literatura de specialitate noțiune de fitness își are originea anglo -saxonă; el reprezintă
tema frecvent abordată în toată lumea, care urmărește căutarea soluțiilor pentru îmbunătățirea
condițiile de vieță și menținerea unei stări mai bu ne de sănătate (Ddragnea, Bota, 1999).
Fitness -ul nu este una și aceeași cu culturismul! Multe persoane intră în sală și spun că nu
doresc să aibe mușchi mari precum cei ai culturiștilor. Niciodată nu se va întâmpla așa. Se
folosesc exercițiile comune cu c ulturismul dar diferă intensitatea și volumul, cu care se lucrează.
Fitness -ul înseamnă condiție fizică și cuprinde: mers, alergare, pedalare, streching, exerciții la
diferite aparate, metode de relaxare și întinderi, toate efectuate sub îndrumarea unui pr ofesor de
sport (Hîtru, 2002).

1.2. M otivarea alegerii temei
În urma studiilor de licen ță efectuate la specializarea Kinetoterapie și motricitate specială
la Facultății de Educație Fizică și Sporti din cadrul Universității Ecologice din București,
analiza nd disciplinele din planul de învă țământ și discutând cu profesorii de la departamentul de
Educație fizică și sport în special de la disciplinele interesate pentru elaborarea lucrării de
licență, m – au determinat abordarea acestei teme de studiu privind: „Tonifierea musculaturii
spatelui cu ajutorul mijloacelor din fitness ”.

CAPITOLUL II
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI

2.1. Anatomia func țională și biomecanica aparatului locomotor
2.1.1. Caracteristicile morfo -funcționale ale aparatului locomotor
Osteol ogia, artologia și miologia sunt sisteme studiate în cadrul aparatului locomotor.
Aceste trei sisteme formate de oase, articulații și mușchi au rol de susținere a corpului omenesc
și de asigurare a mișcării lor sau locomoției.
Aparatul locomotor specializa t în funcția de locomoție a organismului este alcătuit din
mai multe organe cu structuri și funcții diferite și cuprinde 206 segmente osoase, peste 430
mușchi striați și peste 310 articulații, adăugând rețeaua nervoasă și rețeaua vascualră care irigă
toate aceste organe.
În organismul omenesc există trei feluri de mușchi, care se deosebesc între ei prin
particularitățile speciale de contracție. Aceștia sunt: mușchi striați, mușchi netezi și mușchiul
cardiac.
Mușchii striați sunt organe contractile care asi gură pozițiile și mișcările corpului
omenesc și constituie majoritatea masei musculare a corpului. Ei au capacitatea de a se contracta
voluntar, dezvoltă viteză și forță, însă obosesc repede.
Mușchii netezi se găsesc în pereții organelor interne (stomac, i ntenstin, vasele de sânge
etc.), se contractă involuntar, dezvoltă o forță însemnată, iar contracția lor, deși este lentă, poate
fi menținută un timp mai îndelungat fără a se produce oboseală.
Mușchiul cardiac sau miocardul este un mușchi asemănător ca str uctură mușchilor
striați, iar ca funcție mușchilor netezi. Miocardul are și o funcție caracteristică care nu se
regăsește la ceilalți mușchi, el se poate contracta automat datorită țesutului nodal, din grosimea
sa. De asemenea, datorită sistemului valvular , inima are posibilitatea să -și dozeze astfel efortul
încât să nu obosească.
După situația lor, mușchii sunt împărțiți în două grupe:
 mușchi superficiali , sau pieloși;
 mușchi profunzi sau subaponevrotici.
Majoritatea mușchilor au o direcție rectilinie , paralelă de axa corpului sau a membrelor
sau înclinați cu un anumit grad față de aceste axe, constituind astfel mușchii oblici sau chiar
transverși.
Clasificarea mușchilor (Gavrilescu, D., Nenciu, G., 1999):
1. După dimensiunile lor spațiale și după direcți a fibrelor deosebim mai multe forme de
mușchi :

a) mușchii lungi , cu fibre paralele și fuziforme îi găsim mai ales la membre, unde sunt
dispuși pe mai multe straturi (superficial și profund).
b) mușchi lați sunt aplatizați și subtriți, ei formează de obicei pereții marilor cavități
toracice, abdominale și pelviene.
c) mușchii scurți sunt situați în regiunile în care se efectuează mișcări reduse, dar în care
este nevoie de o forță musculară mare.
d) mușchi circulari se dispun sub formă circulară sau semicir culară în jurul orificilor
formând sfincterele.
2. După direcția fibrelor musculare față de tendon sunt mușchi cu fibre drepte și mușchi
cu fibre oblice denumiți penați (unipenați sau bipenați).
Mușchiul scheletic se compune din două părți distincte: corpu l muscular , de culoare
roșie, moale, contractil, care constituie mușchiul propriu -zis și tendonul, o parte albicioasă, dură,
necontractilă.
3. După raport structural și funcțional mușchii sunt diferențiați în mușchi fazici și
mușchi tonici (după prepondere nța fibrelor fazice sau tonice în cadrul aceluiași mușchi).
Vascularizarea mușchiului scheletic este asigurată prin numeroase vase care se
capilarizează sub forma unei rețele bogate la nivelul fiecărei fibre musculare. Arterele după ce
pătrund în mușchi f ormează o primă rețea vasculară – ateriole , se capilarizează în jurul fiecărei
fibre musculare formând o bogată rețea capilară. Venulele și venele merg paralel cu arteriolele și
cu arterele mușchilor.
Inervația mușchilor scheletici este asigurată de nervi motori, senzitivi și vegetativi.
Tonusul, sensibilitatea și contracția mușchiului se realizează prin intermediul sistemului nervos.
Fibrele nervoase ajung la mușchi sau pleacă prin nervul mușchiului.
Tendonul este organul de legătură dintre mușchi și os, format din țesut conjuctiv fibros și
țesut tendinos. El are multe elemente comune cu ligamentul , diferențele care apar între ei sunt, că
tendonul leagă mușchiul de os, iar ligamentul leagă os de os.
Anexele mușchiului sunt:
a) bursele fibroase seamănă cu n iște pungi cu lichid mucos (sinovial) situat la locul de
trecere a mușchilor și tendoanelor peste suprafețele osoase dure.
b) tecile fibroase sunt formațiuni alcătuite din fibre conjuctive, cu direcție perpendiculară
pe cea a tendonului, fixată prin ambele capete pe os.
c) tecile sinoviale sunt asemănătoare sinovialei articulare. Ele căptușesc pe dinăuntru
tecile fibroase și învelesc tendonul.
d) fasciile musculare sunt membrane conjunctive alcătuite din fibre, cu direcție
perpendiculară pe direcția fibre lor musculare și învelesc un mușchi sau o grupă de mușchi.

2.1.2. Mecanica aplicată aparatului locomotor
Aparatul specializat care îndepline ște funcția locomotorie a organismului, se nume ște
aparat locomotor. El este alcătuit din mai multe organe cu struct uri și funcții diferite.
Acestea sunt segmentele osoase, mu șchii striați, articula ții, o bogată re țea nervoasă
(alcătuită din căile aferente și eferente care comandă mi șcarea) și rețeaua vasculară care irigă
toate componentele aparatului locomotor.
Locom oția, mișcările segmentelor aparatului locomotor, exerci țiile fizice reprezintă
funcția aparatului locomotor. Factporii morfofunc ționali (oase, articula ții, mușchi) care îl
alcătuiesc reprezintă forma lui.
Funcția reprezintă excitantul indispensabil vie țuirii materiei, mai precis modul de
existență al formei. Excitantul (func ția) are o valoare trofică, între ținând forma, dar nu direct ci
cu ajutorul sistemului nervos. Atunci forma este permanent modelată de func ție, este o formă
funcțională.
Din coroborarea acțiunilor factorilor morfo -funcționali (impulsuri nervoase, contrac ții
musculare, pârghii osoase, mobilitate articulară) rezultă exerci țiile fizice. Acestea produc
tensiuni asupra factorilor morfo -funcționali pe care -i structurează func țional.
Forțele m ecanice externe declanșate de exerci țiile fizice, ac ționează asupra tesuturilor și
organelor. Aceste for țe sunt:
1) forțele de compresiune care tind să deformeze țesuturile comperimânudu -le;
2) forțe de încovoiere care tind să deformeze țesuturile îndoindu -le;
3) forțele de torsiune care tind să deformeze țesuturile răsucindu -le;
4) forțele de forfecare ce rezultă din combinarea a trei for țe (compresiunea, încovoierea,
torsiunea), care tind să deformeze țesutul comprimându -l, îndoindu -l ți răsucindu -l în
același timp.
5) forțe de tracțiune tind să deformeze țesuturile, întinzându -le. Ele rezultă în special din
acțiunea tonusului muscular și a contrac țiilor diferitelor grupe musculare.
În afara for țelor mecanice externe, asupra țesuturilor ac ționează și o serie de forțe
mecanice interne rezultate din procesele de dezvoltare ale țesuturilor, prsiunea vasculară,
procesele metabolice, factori chimici, etc.
Mușchii sunt organe care apar țin aparatului locomotor , având proprietatea de a se
contracta.
Configura ția mușchiului striat (schelatic). Un mu șchi este alcătuit din două păr ți:
a) o parte mediană, densă, de consisten ță moale și roșie, care este partea contractilă a
mușchiului numită și corpul mu șchiului ;

b) o parte care alcătuie ște extremită țile mușchiului densă, albă sidefie este partea
tendinoasă.
Inserțiile musculare se realizează cu ajutorul tendoanelor pe os, pe cartilaje, pe
aponevroze (tendoane lă țite) sau direct pe piele (mu șchii pieloși).
Adesea tendonul de inser ție este foarte scurt atunci când implantarea fibrelor muscular e
se fac direct pe zona de inser ție. Inserțiile se diferen țiază și prin aspectul lor func țional:
– o inserție este fixă numită origine (proximală);
– cealaltă mobilă numită inser ție (distală).
Cel mai frecvent tendon distal este cel mai mobil și mai lung, decât tendonul proximal,
ansamblul muscular conferând segmentelor membrelor un aspect de trunchi de con cu baza mare
aflată proximal.
Implantarea fibrelor musculare pe tendon se fac e în vederea prelung irii fibrei tendinoasă,
sau în direcție oblică fa ță de axul lung al mu șchiului. Fibrele tendinoase ale tendoanelor scurte
sunt dispuse paralel între ele și cu axul lung al mu șchiului iar fibrele t endinoase ale tendoanelor
lungi sunt – helicoidale sau reflectate la nivelul extremită ților mușchiului ; ele având un rol de
amortizare de ba ză de trosiune.
Articulațiile care participă la executarea unei mi șcări, se asociază pentru a forma lan țuri
articulare. Din d ouă segmente osoase articulate mobil, formează un cuplu cinematic iar mai mai
multe segmente articulate m obil, formează un lan ț cinematic.
Lanțurile cinematice pot fi: deschise, închise și parțial închise.
Mușchii pentru mobilizarea lan țurilor cinematice, formează lan țuri musculare, care sunt
o înlănțuire de grupe musculare. Mu șchii se clasifică func țional în : flexori, extensori,
anteductori, retroductori, abductori , etc. De exemplu, semimembranosul, semitendinosul,
bicepsul crural, marele fesier sunt mu șchii extensori ai articula ției coxo -femurale. Ac țiunea
fiecăruia din ace ști mușchi, este localizată la arti culația corespunzătoare, în timp ce
ischio/gambrierii situa ți pe partea posterioară a copasei, sunt extensori și în articula ția
genunchiului.
În funcție de modul cum se grupează în jurul articula ției, mușchii îndeplinesc ac țiuni
diferite. Ei pot avea:
a) acțiune motrică principală (mușchiul motor principal este cel care provoacă mi șcarea
– mușchi agoniști);
b) acțiunea fixatoare (un mușchi se nume ște fixator cât imobilizează, o parte a corpului
permițând acțiunea altor mu șchi. Ea poate varia în intensitate în cur sul mișcării și se
poate uneori chiar transforma în ac țiune motrică principală.

c) Acțiune sinergică (când îndepline ște în comun anumite mi șcări, dar și fiecare parte
poate efectua ac țiuni diferite.
d) Acțiunea motrică paralelă – acțiunea unor anumi ți mușchi, va permite, adaptarea
mișcării unui scop anume.
e) Acțiunea la distan ță este aceea a unor mu șchi care î și pot transfera for ța unei
articulații îndepărtate.
Acțiunea antagonistică , mușchii antagoni ști, sunt cei ce execută mi șcări opuse, în
articulațiile pe care le mobilizează și reprezintă principala frână a mi șcării. Antagonistul
muscular nu trebuie privit ca o frână în reglarea mi șcărilor, dar ca o adaptare în vederea realizării
unei reglări cât mai fine și mai precise a acțiunilor.
Musculatura corpului poate dezvolt a două tipuri de activitate musculară: statică și
dinamică .
Activitatea statică de asigurare posturală este rezultatul contrac ției statice -izometrice a
grupelor și a lanțurilor musculare; ea nu duce la scurtarea mu șchiului și nici la deplasarea
segme ntelor. Acest tip de activitate provoacă rapid oboseala pentru că solicită puternic centrii
nervoși și comprimă vasele sanguine și limfatice și astfel îngreuiază circula ția sângelui și a
limfei la nivelul mu șchilor.
Activitatea dinamică este rezultatul con tracției izotonice a mu șchilor, ea se caracterizează
prin scurtarea mu șchilor și deplasarea segementelor sau a corpului în întregime. În timpul
activității dinamice musculatura efectuează un lucru mecanic propor țional cu for ța și lungimea
scurtării.
Tipuri le de activitate musculară statică
Efortul static de consolidare . În cazul pozi țiilor cu echilibru stabil sau instabil efortul
static diferă.
Efortul static de fixare. În cazul pozi țiilor cu echilibru nestabil unde CGG se află
deasupra bazei de sus ținere c um sunt pozi țiile stând și numeroasele lor variante; efortul static se
numește de fixare sau de echilibrare.
Efortul static de men ținere se întâlne ște atâ în pozi țiile cu echilibru stabil, cât și în cele
cu echilibru instabil. Din punct de vedere biomecan ic important este că la asigurarea unor astfel
de poziții, nu mai contribuie grupe și lanțuri musculare antagoniste, doar numai unele din tre
acestea.
Tipurile de activitate musculară dinamică
Activitatea dinamică a musculatrii corpului are două particular ități: învingere și cedare.

Activitatea de învingere , numită și contracție concentrică este tip de contrac ție dinamică
în care mu șchiul se sccurtează și mobilizează oasele printr -o mișcare concentrică de apropiere;
mușchii antagoni ști sunt întin și și prin aceasta contribuie la frânarea mi șcării.
Activitatea de cedare , numită și contracție excentrică este acel tip de contrac ție dinamică
în care mu șchiul efectuează mi șcări prin cedarea progresivă a stării sale de contrac ție; în timpul
activității de cedare lu ngimea mu șchiului cre ște.

2.2. Forța
2.2.1. Definiții și modalitatea de exprimare a forței musculare
Definirea plurifactorială și multidimensională a conceptului de forță implică numeroase
dificultăți în modul de definire.
Definițiile specialiștilor (De meter, Yațiorski, Harre, Șiclovan, Mitra, Mogoș) A. Dragnea,
S.Mate -Teodorescu, (2002 ), prezintă în esență prezintă forța organismului uman constă în
„capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare în raport cu o
rezisten ța externă sau internă, prin contracția uneia sau mai multor grupe musculare ”.
După R. Manno (1992), forța musculară este „capacitatea motrică ce îi permite ființei
umane să învingă o rezistență sau să se opună unei alte forțe, printr -un efort intens al
musculaturii sale”
Același autor menționează că majoritatea specialiștilor au aproximativ același punct de
vedere în ceea ce privește definiția forței. Unele deosebiri constau în terminologia folosită și nu
în conținutul definiției. Astfel, forța organismul ui uman reprezintă capacitatea acestuia de a
învinge o rezistență internă sau externă prin intermediul contracției musculare, de a rezista unei
forțe externe sau de a menține o anumită poziție (Tudor, Crișan, 2007).
Deosebirile care definesc forța muscular ă sunt în principal expr esiv sub care este
abordată prez entarea și analiză . Pentru Fox și Matthews (19814), citați de V. Todor, Crișan,
2007, forța musculară reprezintă „tensiunea pe care un mușchi sau un grup de mușchi o poate
opune unei rezistențe, într -un singur efort maximal”. După acești autori, contracțiile musculare
sunt: izometrice, izotonice, excentrice și izochinetice.
Organismul uman îți poate manifesta forța prin eforturi cât mai mare, unde lucrul
mecanic poate fi sau nu prezent. Din acest punct de vedere, efortul poate fi: de învingere, de
menținere sau de cedare.
Multitudinea de exprimare a forței poate fi luată în considerare sub două aspecte mari:
a) După activitatea în care este solicitată forța: forța generală și forța specifică .
b) După masa mus culară implicată: forța locală și forța generală .

Forța maximală reprezintă cantitatea maximă de forță pe care sistemul neuromuscular o
poate realiza în cursul unei contracții voluntare. Noțiunea de forță maximală poate fi exprimată
în două cazuri, cu cara cteristici și implicații anume (Tudor, Crișan, 2007) : forța maximală statică
și forța maximală dinamică .
Din punct de vedre anatomo -funcțional, factorii care condiționează valoarea forței
maximale se referă la: diametrul secțiunii trasversale a mușchiului, valoarea coordonării
intramusculare și nivelul coordonării intermusculare.
Pentru Harre (1976) și Fre y (1977), forța -viteză reprezintă capacitatea sistemului
neuromuscular de a învinge o anumită rezistență, cu cea mai mare viteză de contracție posibilă.în
activitatea practică, forța –viteză se poate exprima prin două componente (Tudo, Crișan, 2007):
forța de demaraj și forța explozivă.
Forța -anduranță este capacitatea sistemului neuro -muscular de a rezista la oboseala
indusă de eforturi de forță îndelungat e (Harre, 1976).
Toate exercițiile folosite în cadrul unui program pentru dezvoltarea forței urmărește
ameliorarea unuia dintre cele trei tipuri de forță, folosind un anumit tip de lucru muscular care la
rândul lui, este determinat de un anumit tip de con tracție musculară.
Criterii de clasificare a forței (Tudor, Crișan, 2007):
1) După criteriul tipului de contracție musculară:
– forța izometrică este rezultatul unei contracții musculare de tip izometric, în care
elementele contractile sunt sub tensiune, iar elementele elastice sunt întinse, fără ca acest lucru
să fie evident la exterior.
– forța izotonică (anozometrică, lit. francofonă), este rezultatul unei contracții de tip
izometric, în care elementele contractile ale mușchiului sunt contractate, în timp ce elementele
elastice care compun mușchiul nu își schimbă lungimea.
– forța mixtă (auxotonică, în lit.francofonă) este aceea în care cele două regimuri de
contracție alternează sau se împletesc, în funcție de structura acțiunii realizate.
2) După criteriu l tipului de lucru muscular
Lucrul muscular ca rezultat al contracției musculare poate fi, la rândul lui, împărțit în mai
multe categorii, în funcție de criteriile avute în vedere:
– În funcție de tipul de contracție, lucrul muscular poate fi:
 izotonic conc entric (dinasmic concentric) – mușchiul se contractă prin
scurtarea lungimii sale,
 izotonic excentric (dinamic excetric) – mușchiul se contractă prin alungire,
extremitățile sale depășindu -se,

 izocinetic – contracția musculară produce un lucru muscular di namic, la
viteză constantă.
– În funcție de complexitatea mișcării, lucrul muscular poate fi:
 analitic – este pusă în acțiune o singură articulație, un singur mușchi sau o
singură componentă axială,
 global – sunt solicitate, în același timp, mai multe articu lații, mai mulți
mușchi sau mai multe componente axiale.
– În funcție funcție de direcția de punere în acțiune succesivă a diverșilor mușchi, lucrul
mecanic poate fi:
 în lanțul muscular proximo -distal – mișcare pornește de la rădăcina
membrului către extemit atea sa,
 în lanț muscular distalo -proximal – mișcarea pornește de la extremitatea
membrului către rădăcina sa.
– În funcție de sectorul articular în care se efectuează, lucrul muscular poate fi:
 în interiorul segmentului de contracție – mușchiul ăși scurteaz ă lungimea,
 în exteriorul segmentului de contracție – mușchiul se alungește,
 la mijlocul segmentului de contracție – situația permite în general, un lucru
muscular optimal.
– În funcție de succesiunea modurilor de contracție, lucrul mecanic poate fi:
 mixt (a uxotonic) – cu o succesiune de contracții izitonice concentrice și
excentrice, în lanț muscular deschis,
 pliometric și excentrice – cu o succesiune de contracții concentrice și
excentrice, în lanț muscular închis,
 de stabilizare ritmică – are loc o succesi une de contracții concentrice și
izometrice ale mușchilor agoniști și antagoniști.
– În funcție de metabolismul muscular solicitat, lucrul muscular poate fi:
 aerob,
 anaerob -alactacid,
 anaerob -lactacid.
– După criteriul greutății corporaale:
 forța absolută – forța dezvoltată și măsurată nu ia în calcul greutatea
corporală,
 forța relativă – raportul dintre forța absolută și greutatea corporală
exprimată în kg: Fr = Fa / G.

În figura 2.1 este prezentată o clasif icare a forței după cum urmează mai jos:

Fig. 2.1. Clasificarea forței
(după Verchoșanski, citat de R. Manno, 1992)

Factori ce condiționează forța : strctural, nervos și spațial.
a) Factorii structurali. Hipertrofia musculară este factorul s tructural cel mai important în
creșterea valorii eforturilor de forță.
b) Factorii nervoși.
– Modul de recrutare a fibrelor. Creșterea forței musculare se poate realiza și prin mărirea
frecvenței impulsurilor nervoase trimise către UM (unitatea motorie).
– coordonarea intramusculară. În mod normal fibrele musculare acționează sicron,
dezsicronizarea fiind rezultatul acțiunii circuitului Renshaw, prin inhibarea motoneuronilor. Forța m usculară a omului
Tipul de forță
Forța maximă Forța rapidă Forța -rezisteță
Tipul de travaliu
Învingere Cedare Static Combinat
Tipul de tesiune musculară
Izotonică Izometrică Auxotonică
Natura tensiunii musculare
Viteză
ciclică Viteză
aciclică Explozivă
Reactivă
Balistică Explozivă Explozivă
Tonică Fazică
Tonică Fazică Tonică

– coordonarea intermusculară. Creșterea forței musculare se poate datora și prin
coordonarea dintre mușchi cu acțțiune specifică într -o anumită mișcare.
c) Factori nervoși. Principiul de bază este că un mușchi întins are capacitatea de a
produce o forță superioară unui mușchi aflat în limitele sale anatomice.
– reflexul miotatic – pus în ev idență de Schmidtbleicher (1985), prin analiza activității
electrice a mușchiului în cazul unei sărituri în adâncime executate dec doi subiecți.
Exercițiile de pliometrie generală sau specifică reprezintă metoda cea mai eficace pentru
ameliorarea reflexulu i miotatic, cu amendamentul că tendințele actuale urmăresc utilizarea unor
unghiuri de flexie variabile în momentul contactului cu solul.

2.3. Mijloacele kinetologiei medicale
Kinetologia medicală folosește în scop sanogenetic sau terapeutic mijloace sp ecifice și
nespecifice, sistematizate în funcție de partic iparea activă sau pasivă a subiectului (Cordun,
1999):
a) Mijloacele specifice sunt reprezentate de exerciții fizice active și pasive, posturări sau
poziționări, ergoterapie și masaj.
b) Mijloacele nespec ifice reprezintă agenți fizici naturali și artificiali, mijloace psihice,
imobilizarea, dieta, etc, având un rol de optimizare a efectelor imediate sau de durată
ale mijloacelor specifice.
Exercițiul fizic constă în repetarea sistematică a unor cicluri de mișcări cu scopul
influențării dezvoltării fizice și a capacității de mișcarare a individului, fără producerea unor
modificări morfologice vizibile. În schimb, prin exercițiu cresc capacitățile coordinative:
echilibrul, orientarea spațială, precizia, etc.
Astfel, în antrenamentul de forță hipertrofia musculară reprezintă o modificare
morfologică, în timp ce bradicardia este un efect funcțional. Antrenamentul include factorul
exercițiu. De exemplu prin repetarea sistematică a acelorași cicluri de mișcări pen tru creșterea
forței musculare dinamice și a reyistenței, se îmbunătățesc și capacitățile coordinative (Cordun,
1999) .
Obiectivele realizabile prin practicarea exercițiilor fizice sunt clasificate după efectele
induse asupra structurilor morfologice, latur ilor funcționale (cardio -vasculare, respiratorii, etc),
neuropsihice (relaxare, coordonare, echilibru, etc) și social -educaționale.
Exercițiul fizic este inițiat și finalizat din și în diverse poziții fundamentale și/sau
derivete: stând, așezat (șezând), pe genunchi, culcat și atârnat.
Pozițiile derivate se obțin din pozițiile fundamentale prin modificarea:

– Bazei de susținere (suprafeței de sprijin);
– Poziției trunchiului și/sau a capului;
– Poziției membrelor superioare;
– Poziției membrelor inferioare;
– Combin ații parțiale sau totale ale posibilităților anterioare, realizând modificări
complexe.
Structura exercițiului fizic terapeutic are următoarea structură:
1) Poziția de start – adoptată dintr -o poziție fundamentală sau derivată;
2) Execuțua mișcării – prin contra cție concentrică a agoniștilor, excentrică a
antagoniștilor și statică a fixatorilor;
3) Menținerea poziției obținute – prin contracție statică, izometrică;
4) Revenire în poziția de start – prin inversarea agoniștilor și antagoniștilor.
După cum extremitatea di stală a segmentului mobil este liberă sau fixă pe un punct
imobil, activitatea musculară se desfășoră în lanț cinematic deschis sau închis.
Privind modalitatea de aplicarea ale exercițiilor se poate realiza:
– Exerciții în grup (terapia în grup), având avant aje de natură pragmatică prin
posibilitatea tratării unui grup mai mare de pacienți și de natură psihică în care motivația și
emulația de grup va scădea durata tratamentului recuperator; dezyvantajul capacitate redusă a
kinetoterapeutului de corectare indi viduală a pacientului.
– Exerciții individuale – se recomandă situațiilor care impun supravegherea unui singur
pacient.

Exerciții cu suspensie. Reprezintă alături cu cele cu scripeți, forme de mecanoterapie și
constau din mobilizări pasive, autopasive și ac tive cu rezistență.
Prin suspensie se suprimă, în scop terapeutic, forțele de gravitație care acționează asupra
corpului sau segmentelor sale. Ele angrenează întregul corp sau segmente ale acestuia realizând
suspensii generale sau segmentare. Când elemente le de suspensie sunt inextensibile se realizează
suspensie fixe iar când sunt elastice – suspensii elastice .

Exerciții cu scripeți se efectuează prin intermediul circuitelor reprezentate de montaje
compuse din:
– 1, 2, 3 scripeți,
– Coardă (corzi),
– Sisteme de prindere,
– Greutăți (contragreutăți),

În practică, se recomandă asocierea circuitelor cu scripeți, cu suspensia segmentară sau
generală.
Circuitele cu scripeți se realizează în două sisteme: scripete -greutate și scripete -reciproc .
1) Sistemul scripete -greuta te estereprezentat de montajul în care la un capăt al corzii se
găsește segmentul de mobilizat, iar la celălalt greutatea.9
2) Sistemul scripete -reciproc este reprezentat de montaje, în care un capăt al corzii se
găsește segmentul de mobilizat, iar la celăla lt segemntul mobilizator, considerat
corespondentul greutății în sistemul scripete -greutate.

Exerciții cu obiecte
Alegerea obiectelor utilizate în alcătuirea programelor de exerciții depinde de: scop,
obiective, stare de sănătate, vârstă, sex, capacitate de efort, etc.
Obiectele sunt extrem de variate: bastoane, maciuci, mingi, inele, cercuri, săculeți (cu
nisip sau boabe vegetale), benzi, frânghii etc.
Mânuirea lor prin prindere, aruncare, menținere etc. Solicită atenția și interesul
subiectului. În func ție de mărimea, greutatea și materialul din care sunt confecționate permit
efectuarea unor exerciții de: reyistență, creștere a forței musculare, vitezei, amplitudinii
articulare, prehensiunii, coordonării etc.
Exercițiile se execută sub formă de jocuri, p e echipe, în grupuri de câte doi sau
individual.

Bastoanele pot fi confecționate din lemn, metal sau material plastic. Greutatea și
dimensiunile lor variază în funcție de scopul urmărit și de talia subiectului. Cele mai folosite sunt
bastoanele din lemn, netede pe toată suprafața, rotunjite la capete, lungi de 1 -1,5 m și cu un
diametru de 20 -30 mm.
Exercițiile cu bastoane se execută în toate planurile anatomice, de obicei simultan, cu
ambele membre, cu prize simetrice sau asimetrice.
Efecte:
– măresc reziste nța externă prin îngreunarea mișcării, determinând creșterea forței
musculare;
– cresc mobilitatea articulară prin tensiuni finale;
– corectarea tulburărilor de coordonare, oferind puncte de sprijin pentru membre;
– mediază mobilizările autopasive efectuate cu m embrul superior sănătos în cazul
hemiplegiilor flasce;
– dezvoltă prehensiunea de forță;

– corectează tulburările aliamentului normal al corpului: cifoze, scolioze, înfundări și
asimetrii ale toracelui, asimetrii ale umerilor și bazonului, picior plat;
– relaxea ză structurile mobilizate, când mișcările sunt ample și se execută în ritm lent și
cu tensiuni finale;
– educă sau reeducă mersul și participă, în cazul amputării membrelor, la formarea unor
stereotipii motrice noi.
Numărul reptărilor pe unitatea de timp var iază în raport cu segmentele care lucrează.

Halterele sunt confecționate din metal sau material plastic. Dimensiunile și greutatea lor
variază în funcție de vârsta subiectului și scopul urmărit. De obicei, se folosesc haltere ușoare, cu
greutăți între 100 g și 5kg și , mai rar, haltere medii de 20 -30 kg.
Halterele permit executarea unor exerciții particulare, constând din ridicarea unor greutăți
variate, mențineri în diverse poziții, pendulări și circumducții.
Efecte:
– exerciții de ridicare a unor greutăți variabile, respectând principiul progresivității și
regresivității efortului;
– contracții izometrice menținute la diverse nivele de lungime a mușchiului (scurtă –
medie și lungă);
– Mărirea amplitudinii mișcărilor, prin creșterea forței centrifuge în mișcările de
balansare, pendulare și circumducții, precum și prin tensiunile finale induse de inerție.

Mingile sunt confecționate din materiale rigide (material plastic sau lemn), semirigide
(cauciu, piele și material plastic), moi și elastice. Din punct de vede re al aerației pot fi: solide,
semisolide (mingea medicinală confecționată din piele) și aerate.
Dimensiunile și greutatea variază în funcție de vârsta și sexul subiectului, materialul
utilizat și scopul urmărit.
În cazul mingilor medicinale, copiii până la 7 ani folosesc mingi cu greutăți între 300 și
500 g, adulți neantrenați pe cele de 2 -3 kg iar sportivii utilizează mingi cu greutatea de 4 -5 kg.
Mingile aerate mari, numite și baloane (mingi Pezzi) au diametre de 42 -53 cm, în cazul copiilor
și de circa 65 cm, în cazul adulților; se folosesc pentru posturări.
Exercițiile cu mingi sunt extrem de variate, deorece pot fi executate cu toate segmentele
corpului. Constau în: prinderi și aruncări, rostogoliri, mențineri și loviri.
Exercițiile sunt sistematiz ate în: exerciții de forță, asuplizare, echilibru, târâre,
coordonare, prehensiune, educare și reeducare a mersului.

Exercițiile se aplică individual sau în grup sub formă de jocuri, apreciate de copii,
deoarece înlătură monotonia programelor de recuperar e.
Efecte:

2.4. Anatomia mușchilor spatelui
2.4.1. Mușchii spatelui și ai cefei
Mușchii spatelui și ai cefei sunt în număr de 12, însă vom prezenta grupele direct
interesate în fitness și anume (fig. 3.1): trapez, marele dorsal, romboizii (mic și ma re), dințat,
erectorii spinali, interspinali și rotatori.

Fig. 2.1. Muschii spatelui [www.google.com.ua/search?q=poze+muschii+spatelui]

Anatomic vorbind regiunea posterioară a trunchiului prezintă numeroși mușchi așezați pe
mai multe planuri. Cei mai profunzi se atașează numai pe vertebre și sunt formați din fascicule
scurte de fibre musculare. Planul muscular cel mai profund este planul V și cuprinde:

1. Mușchii intertransversari ce leagă o apofiză transversă a unei vertebre de următoarea
apofiză
2. Mușchii interspinoși leagă o apofiză spinoasă de următoarea, de fiecare parte a
ligamentului interspinos.
3. Mușchii rotatori ai capului :
► Mușchiul marele drept posterior al capului, se inseră pe procesul spinos al axisului și
respectiv sub linia nucală i nferioară, lateral de micul drept posterior;
► Mușchiul micul drept posterior al capului se inseră pe tuberculul posterior al atlasului și sub
linia nucală inferioară;
► Mușchiul oblic inferior al capului se inseră pe apofiza transversă a atlasului și pe p ărțile
laterale ale procesului spinos al axisului;
► Mușchiul oblic superior al capului se inseră pe vârful procesului transvers al atlasului și sub
linia nucală inferioară.

Figura 2.2. Mușchii spatelui

Planul IV
Este reprezentat de mușchiul transversos pinal subîmpărțit în trei grupuri: semispinali,
multifizi, mușchii rotatori.

1. Mușchii multifizi au inserții pe procesele accesorii lombare și transverse
toracocervicale și respectiv pe procesele spinoase ale vertebrelor supraajacente după ce
fasciculele sar două sau trei vertebre ( multifid scurt si multifid lung )
2. Mușchiul semispinal ocupă planul cel mai superficial. Are fascicule ce sar peste patru
vertebre între punctul de origine și cel de inserție.
3. Muschii rotatori sunt cei mai profunzi; ei leag ă rădăcina proceselor transverse cu
rădăcina proceselor spinoase sau cu lamele arcurilor vertebrale imediat supraajacente ( rotatorii
scurți) sau sar peste o vertebră ( rotatori lungi ).
Planul III
Este reprezentat de mușchiul erector spinal (extensorul col oanei vertebrale) ce ocupă
șanțurile costovertebrale. Mușchii componenți sunt așezați pe straturi. Cei profunzi sunt scurți,
iar cei superficiali sunt lungi. Acești mușchi se contopesc inferior într -o masă comună ce se
atașează printr -o aponevroză de proce sele spinoase ale ultimelor vertebre lombare, creasta
sacrală mediană, creasta iliacă, fața posterioară a sacrului.
Din această masă comună se desprind mai multe coloane musculare.
1. Mușchiul longissimus (mușchiul lungul dorsal), ocupă șanțurile vertebral e. Unește
bazinul cu fața posterioară a coastelor și cu procesele transverse ale vertebrelor.
2. Mușchiul iliocostal (mușchiul sacrolombar) este un mușchi care se desprinde din masa
comună, încrucișează toate coastele succesiv până ajunge în regiunea cervi cală. Un prim fascicul
se termină pe ultimele 6 coaste; de aici ia naștere al doilea fascicul care se termină pe primele 6
coaste, în continuare luând naștere un al treilea fascicul care se termină pe apofizele transverse
ale ultimelor 4 vertebre cervicale .
3. Mușchiul spinal cu localizarea cea mai medială prezintă trei porțiuni: toracală,
cervicală și cefalică.
Mușchii spatelui studiați până acum formează pătura musculara profundă a regiunii
posterioare a trunchiului. Ei au un braț scurt de pârghie deci o putere scăzută de a efectua o
extensie a coloanei vertebrale, plecând din poziția orizontală, dar au o mare precizie de acțiune.
În ortostatism mențin verticalitatea coloanei vertebrale reechilibrând în fiecare moment micile
variații de poziție ale vertebr elor. Ei lucrează aproape în permanență în ortostatism, aceasta fiind
posibil deoarece au fiziologia mușchilor tonici capabili de a lucra un timp îndelungat fără a
obosi. De exemplu: capul este menținut pe gât o zi întreagă datorită acestor mușchi fără ca noi sa
realizăm aceasta.
Planul II
Cuprinde mușchiul splenius care este împărțit în două porțiuni: spleniusul capului, spleniusul
gâtului.

1. Spleniusul capului, se întinde de la procesele spinoase C6 T7 până la jumătatea laterală
a liniei nucale superioar e și mastoidă.
Acțiune : dacă ia punct fix pe coloana dorsală, în contracție bilaterală realizează extensia capului
pe gât (antrenând de asemenea extensia coloanei cervicale), iar în contracție unilaterală
realizează înclinarea laterală și rotația capului ș i gâtului de partea contracției.
2. Spleniusul gâtului se inseră pe apofizele spinoase T5 T7 și respectiv pe apofizele
transverse C1 C3.
Acțiune: identică cu cea a spleniusului capului, fără realizarea mișcărilor capului. Sunt sinergici
cu mușchii sternocl eidomastoidian și semispinalul capului de partea opusă și antagoniști cu
mușchiul sternocleidomastoidian și semispinalul capului de aceeași parte. Între cei doi mușchi se
formează triunghiul intersplenic.
3. Mușchiul ridicător al scapulei (angular) se inse ră pe procesele transverse C1 C5
respectiv pe unghiul superior al scapulei.
Acțiune:
– dacă se ia scapula drept punct fix are acțiune identică cu cea a spleniusului gâtului ( înclină
coloana vertebrală de partea lui);
– daca se ia punct fix pe coloana ce rvicală, ridică scapula (sinergic cu trapezul);
– imprimă o mișcare de rotație a scapulei în jurul unui ax ce trece prin unghiul lateral al scapulei,
unghi ce rămâne fix. Unghiul superior se ridică, unghiul inferior se apropie de linia mediană.
4. Mușchi ul dințat posterior și superior se inseră pe procesele spinoase C7 T3 și respectiv
pe fața externă a primelor 5 coaste.
Acțiune :
– ridică coastele – inspirator.
5. Mușchiul dințat posterior și inferior se inseră pe procesele spinoase vertebrale T11 L2
respectiv pe ultimele 4 coaste (fața externă).
Acțiune :
– coboară coastele – expirator;
6. Mușchiul romboid se inseră pe procesele spinoase ale vertebrelor C7 T4 și respectiv pe
marginea medială a scapulei.
Acțiune :
– dacă ia punct fix pe scapulă tracțione ază lateral coloana dorsală;
– daca ia punct fix pe coloana dorsală – adductor și ridicător al umărului, rotește scapula în jurul
unui unghi lateral (rotație internă, sinergic cu mușchiul ridicător al scapulei);
Planul I
Reprezintă cel mai superficial pla n și cuprinde:

7. Mușchiul latisim (dorsal mare )- cel mai lat mușchi al corpului situat în partea
posterioară a trunchiului. Se inseră pe fața externă a ultimelor 3 -6 coaste prin digitații încrucișate
cu ale oblicului extern, pe procesele spinoase ale ult imelor 5 -6 vertebre toracale, ale vertebrelor
lombare, creasta sacrală mediană, creasta iliacă (1/3 posterioară); prin intermediul fasciei
toracolombare fibrele converg spre axilă prin trei tipuri de fascicule: superioare orizontale,
mijlocii oblice descen dente și inferioare aproape verticale. Se torsionează și se inseră la nivelul
șanțului intertubercular al humerusului.
Acțiune :
– dacă ia punct fix pe coloana vertebrală; coboară brațul ridicat – aducție, rotație internă și
extensie ușoară;
– daca ia pun ct fix pe humerus ridică toracele – mușchi inspirator;
8. Mușchiul trapez se inseră pe linia nucală superioară, procesele spinoase C7 T12
ligament nucal și ligamentul supraspinos toracal. De aici fibrele converg spre centura scapulară
astfel:
– Fasciculu l superior (oblic descendent) se termină pe marginea posterioară a claviculei și
acromion;
– Fasciculul mijlociu (orizontal) se termină pe spina scapulei;
– Fasciculul inferior (oblic ascendent) se termină pe porțiunea internă a spinei scapulei .
Acțiune :
– Dacă ia punct fix pe coloana cervicodorsală acțiunea de ansamblu este de aducție (aduce
scapula spre linia mediană);
– Porțiunea descendentă ridică umărul;
– Porțiunea ascendentă îl coboară, ambele au și acțiune de rotație;
– Porțiunea orizontală duce scapula spre linia mediană;
-Dacă ia punct fix pe scapulă în contracția bilaterală realizează extensia coloanei cervicale
dorsale, în contracție unilaterală porțiunea superioară realizează înclinare laterală de partea
contracției și rotație de partea opusă ;
– Fasciculele mijlocii înclina coloana vertebrală de partea lor ;
-Fasciculele inferioare intervin în acțiunea de cățărare.

2.3.2. Complexe de exerci ții pentru tonifierea musculaturii spatelui
Exerciții pentru musculatura trapezului și a gâtului:
– ridica rea umerilor cu haltera sau cu ganterele;
– ridicarea umerilor cu haltera ținută în spatele trunchiului;
– extensia gâtului din așezat cu discuri atârnate de cap;

– flexia capului din culcat orizontal pe bancă;
– podul pe cap;
– flexia și extensia capului cu reziste nța unui partener.
Exerciții pentru musculatura spatelui:
– tracțiuni la bara cu priza largă, la piept (fig. 2.4) ;
– tracțiuni la bară cu priza largă, la ceafă;
– tracțiuni la bară cu priza îngustă, la piept (fig. 2.5);
– ramat din aplecat la 90ș, cu bara (coatel e pe lângă torace, priza puțin mai largă
decât lățimea umerilor);
– ramat din aplecat la 90ș, cu bara la un singur capăt, cu priza îngustă;
– tracțiuni la scripete cu priza largă la piept sau la ceafă (fig. 2.3) ;
– ramat la scripete din poziția șezut, cu priză î ngustă.
– ramat cu o mână din aplecat;
– ramat din culcat orizontal pe o bancă (exercițiu indicat celor cu probleme în
zona lombară);
– ramat cu o mână din aplecat la scripete ;
– extersii lombare din sprijin lculcat facial la bancă orizontală (fig. 2.6);
– extersii lombare din sprijin lculcat facial la bancă orizontală (fig. 2.7). .

Figura 2.3. Tracțiuni la helcometru la piept
Execuție:

1. Se apucă bara cu priză mai largă decât lățimea umerilor (20 cm peste lățimea umerilor).
2. Se trage bara până la contactul cu p ectoralul superior contractând dorsalii – inspirație.
3. Se revine în poziția de start cu coatele întinse – expirație.

Mușchi implicați:
Primar – Marele dorsal (porțiunea externă).
Secundar – Deltoid posterior, trapez inferior, romboid.

Indicații metodi ce
– Priza – Cu cât priza este mai largă contracția va fi efectuată de porțiunea superioară a marelui
dorsal (de sub axilă). Acest segment al dorsalului creează lățimea spatelui. Este indicată priza
pronație luată cât mai larg pe bară pentru ca efortul să fie maxim în mușchii dorsali.
– Traiectorie – Când trunchiul este vertical bara coboară vertical prin aducția umerilor și
contractă partea superioară a dorsalului. Înclinarea pe spate cu 30° de la poziția verticală
îmbunătățește traiectoria datorată exten siei umerilor și va face să lucreze partea inferioară a
dorsalului.
– Cursa mișcării – Pentru a optimiza exercițiul dorsalul trebuie întins complet când bara este trasă
în sus și omoplații apropiați, atunci când bara coboară trăgând coatele cât mai jos și cât mai în
spate.
Variantă

Figura 2.4. Tracțiuni cu priză largă

Tracțiunile la bară sunt asemănătoare cu tracțiunile la helcometru, dar rezistența aparatului
este înlocuită de greutatea proprie. Acest exercițiu folosește în faza inițială aducția umerilo r și
apoi contractă marele dorsal în porțiunea superioară. Ca și la exercițiul precedent se asigură
lățirea spatelui.
Se pot folosi bare care au capetele în unghi descendent care oferă avantajul că articulația
mâinii va avea mai puțin de suferit decât la bara dreaptă, iar mișcarea va fi mai amplă cu câțiva
centimetri atunci când bara va atinge pieptul. Tragerea barei în spatele gâtului este o altă variantă

care cauzează o traiectorie mai puțin favorabilă și poate provoca accidentarea articulației
umărului.

Figura 2.5. Tracțiuni cu priză îngustă la helcometru
Execuție:
1. Se apucă bara cu priză supinație cu o distanță se 15 -30 cm între mâini.
2. Se trage bara în jos contractând dorsalul, până ce aceasta atinge pectoralul superior –
inspirație.
3. Se revin e în poziția inițială întinzând brațele – expirație.
Mușchi implicați:
Primar – Marele dorsal (porțiunea interioară).
Secundar – Trapez inferior, romboid, deltoid posterior, biceps.

27
Indicații metodice
► Priza – Cu cât priza devine mai îngustă, se va contr acta porțiunea interioară a dorsalului și
astfel spatele va căpăta grosime și adâncime în zona sa centrală. Priza îngustă execută mai
degrabă extensie la nivelul articulației umărului decât aducție, ceea ce va face ca brațele să fie
trase în jos și spre în apoi. Această mișcare va contracta deltoidul inferior.
► Traiectorie – Înclinarea pe spate cu 30° de la poziția verticală îmbunătățește traiectoria
datorată extensiei umerilor și va izola dorsalul. Nu este indicat să înclinăm mai mult de 30° și nu
trebuie să folosim balansul pentru execuția mișcării.
► Cursa mișcării – Dorsalul trebuie întins complet când bara este trasă în sus și contractat
maxim atunci când bara coboară, trăgând coatele cât mai jos și cât mai în spate.

Figura 2.6. Extensii lombare
Execuție:
1. Culcat ventral pe aparat cu bazinul sprijinit (pubisul în afară) și gleznele prinse în
suportul special.
2. Se începe cu trunchiul îndoit la 90° – inspirație.
3. Se ridică trunchiul până ce acesta devine paralel cu solul – expirație.
Mușchii impl cați:
Primar – Mușchii erectori paraspinali ai coloanei (iliocostal lombar, longissimus toracic, spinal
toracic).
Secundar – Marele dorsal, fesier, biceps femural.

28
Indicații metodice
► Priza – Mâinile pot fi ținute împreunate în zona lombară sau încruciș ate la piept. Se poate
îngreuna exercițiul dacă ținem un disc în față apropiat de piept.
► Traiectorie – Mișcarea se poate executa cu diferite unghiuri de înclinare ale aparatului pentru
a îngreuna sau ușura efectuarea exercițiului.
► Cursa mișcării – Trunchiul trebuie să se miște în sus și în jos pe un arc de cerc, care să nu
depășească 90° pentru a evita hiperextensia coloanei vertebrale. Mușchii erectori spinali se
contractă și stabilizează trunchiul la ridicare în timp ce fesierul și bicepsul femural g enerează
extensia șoldului.
Variante

Figura 2.7. Extensii lombare pe plan înclinat

Executând exercițiul pe un plan înclinat cu gleznele imobilizate sub nivelul șoldului
exercițiul devine mai ușor. Dezavantajul poziției înclinate este că mută contracția de la mușchii
lombari la mușchii fesieri și la bicepsul femural.

29
CAPITOLUL III
MATERIAL Ș I METODE
3.1. Scopul și ipotezele studiului
Scopul principal al studiului este evidențierea aspectelor metodice privind dezvoltarea
forței la nivelul musculaturii pe ctorale în fitness -ul de masă.
Ipotezele stdiului:
Împărțirea antrenamentelor pe grupe musculare în cadrul aceluiași antrenament, va
evidenția dinamica forței musculare și posibilitatea combinării grupelor musculare între ele în
cadrul unui microciclu săpt ămânal de pregătire.
Folosirea eficientă a tehnicilor și metodelor pentru dezvoltarea for ței muscular cu
ajutorului mijloacelor din fitness prin gradarea exercițiilor la diferite aparate, va conduce la
tonifierea musculaturii corporale și îmbunătă țirea co ndiției fizice.

3.2. Loc de desfășurare, subieți
Realizarea studiului a fost gândită în vederea practicarea fitness -ul ca o necesitate
personală și în acelașii timp benefică pentru organism, în cadrul Spitalului Clinic de Urgență
Floreasca din București, secția Kinetoterapie, unde îmi și desfășor activitatea și stagiu de
practică.
Subiecții studiului au fost cu un singur subiect de varsta 2 2 ani, de sex feminin (autorul
lucrării), fost sportiv de mare performanță – Judo, cu experiență de 5 ani CSȘ nr. 2 din București,
apoi în colaborare și dublă legitimare cu CSA Steaua și LPS Mircea Eliade.

3.3. Durata și etapele desfășurării studiului
Studiul s -a desfășurat pe o perioadă de 5 luni ( ianuarie -martie 201 8), de trei ori pe săptâmână.
Etapele desfășurări i studiului:
1. Etapa inițială (6 – 11.01 .2018), testarea inițială a măsurătorilor și probelor de control.
2. Etapa fundamentală (13-20.IV .2018), aplicarea programului de pregătire.
3. Etapa finală (23.III -27.IV.2018) testarea finală a măsurătorilor și probelor de control.

3.4. Metode de cercetare utilizate
 Studiul bibliografic – documentarea teoretică a temei lucrării.
 Metoda observației – observarea evoluției subiecților în cadrul pregătirii;
 Metoda studiului experimental – metodă în care s -au confirmat sau infir mat ipotezele
studiului.

30
 Metoda statistico -matematică – a urmărit calcularea principalilor indici statistici: X –
media aritmetică, Am –abatere medie, S – abatere standard, Cv% – coeficient de
variabilitate,
 Metoda reprezentării grafice a contribuit la interp retarea mai eficientă a rezultatelor
studiului.

3.5. Probe și teste de control
Pentru a evidenția evoluția subiecților, privind dezvoltarea musculaturii spatelui, am
folosit următoarele teste și probe de control:

A. Teste ale măsurătorilor antropometric e:
1. Înălțimea (cm);
2. Greutatea (kg);
3. Perimetrul toracic (cm): inspirație, expirație și amplitudinea toracică;
4. Perimetrul brațelor (cm): drept și stâng
B. Probe de control aplicate:
 Tracțiuni la piept cu priză largă la scripeți, apreciat prin 10 repetări cu greutate maximă ;
 Tracțiuni la ceafă cu priză largă la scripeți, apreciat prin 10 repetări cu greutate maximă ;
 Extensii lombare la bancă înclinat, apreciat prin număr de repetări maxime .

3.6. Program de tonifiere a musculaturii spatelui
Exerciții aparat mu ltifuncțional

Figura 3.1. Tracțiuni la ceafă la aparatul multifuncțional

31

Figura 3. 2. Tracțiuni la piept la aparatul multifuncțional

Figura 3.3.

32

33

34

35

36

37

38
CAPITOLUL IV
REZULTATELE STUDIU LUI
4.1. Analiza r ezultatele măsurătorilor antropometrice
Tabelul nr.4.1. Măsurători antropometrice
Vârsta ,
(ani) Greutatea , (kg) Înălțimea ,
(cm) Talie, (cm)
Inițial Final Inițial Final
22 81 78 167 85 83

020406080100120140160180
Inițial Final Inițial Final
Greutatea, (kg) Înălțimea, (cm) Talie, (cm)valori

Fig.4.1. Măsură tori antropometrice

Analizând rezultatele măsurătorilor antropometrice a subiec tului studiului prezintă o
vârst ă de 22 cu o înălțimea de 167 cm, iar greutate a la testarea inițială este de 815 kg și o
creștere cu 3 kg la testarea finală (tabelul 4.1 și fig . 4.1).

Tabelul nr.4.2. Măsurători antropometrice
Perimetrul toracic , (cm) Perimetrul brațelor , (cm)
Expirație Inspirație Amplitudine Drept Stâng
Inițial Final Inițial Final Inițial Final Inițial Final Inițial Final
110 109 114 115 4 6 35 36 34,5 36

39

020406080100120
Inițial Final Inițial Final Inițial Final
Expirație Inspirație Amplitudinecm
Fig. 4.2. Perimetrul toracic

Perimetrul toracic, la expirație media este de 102 cm la testarea inițială și o creștere cu
1,0 cm la testarea finală , la inspirație evidențiază o medie de 105 la testarea inițială și o creștere
cu 2,0 cm la testarea finală, iar amplitudinea este de 3,0 cm la testarea inițială și o crește re cu 1,0
cm la testarea finală (tabelul 4.2 și fig.4.2).

33,5 34 34,5 35 35,5 36Inițial Final Inițial Final Drept Stâng
cmРяд1

Fig. 4.3. Perimetrul brațelor
Perimetrul brațelor , prezintă la testarea inițială brațul drept are o medie de 38,25cm și
creștere cu 0,65cm la testarea finală, brațul stâng are o medie la testarea inițială de 38,88cm și o
creștere cu 0,12cm la testarea finală, având omogenitate mare la ambele testări și diferențe
semn ificative între testări (tabel 4.2 și fig.4.3).

40
4.2. Analiza rezultatelor dezvoltării forței spatelui
Tabelul nr.4.3. Rezultatele probelor de control forța spate
Tracțiuni piept
scripeți, rept. Tracțiuni ceafă
scripeți, rept. Exten lombare
bancă înclin , repet .
Inițial,
25kg Final,
30kg Inițial,
25kg Final,
25 kg Inițial Final
10 7 8 10 14 22

Fig. 4.4. Rezultatele dezvoltării forței musculaturii spatelui

Rezultatele analizei comparative între testări scot în evidebță următoarele:
1) Tracțiuni piept scri peți, rept. Apreciată la testarea inițială prin execuția 12 repetări și
greutate 64 kg la testarea finală s -a executat 10 repetări cu o greutate de 80 kg.
2) Ramat depărtat la aparat, repet. Apreciat la testarea inițială cu 10 repetări și o greutate de 80
kg iar la testarea finală 9 repetări și o greutate de 96 kg.
3) Ramat supinație aparat, repet. Apreciat la testarea inițială s -a executat 10 repetări cu o
greutate de 96 kg iar la testarea finală – 7 repetări cu o greutate de 104 kg.
4) Ramat apropiat la aparat, re pt. Apreciat la testarea inițială cu 10 repetări și o greutate de 88
kg iar la testarea finală 8 repetări și o greutate de 96 kg.

41
CONCLUZII
Denumirea conceptului de fitness își are originea în literatu ra de specialitate anglo –
saxonă, reprezint ând tema tică frecvent folosită în toată lumea, în vederea căutării soluțiilor
pentru îmbunătățirea calității vieții și menținerea stării optime de sănătate cât mai bune .
Pentru evidențierea aspectele metodice privind dezvoltarea forței la nivelul musculaturii
spatelui în fitness -ul de masă, s -a organizat un studiu în cadrul clubului sportiv „Tonik Fitness
Club” din București, în cadrul acestui demers metodic am aplicat teste și probe de control.
Rezultatele studiului evidențiază că practicareai exercițiilor de fitness sistematic și
regulat conduce la scăderea greutății coporale, creșterea amplitudinii toracice, a perimetrelor
brațelor și nu în ultimul rând îmbunătățirea forței la diferite exerciții specifice musculaturii
spatelui.
În finalul lucrării putem concl uziona următoarele:
Împărțirea antrenamentelor pe grupe musculare în cadrul aceluiași antrenament,
evidențiază dinamică forței musculare și posibilitatea combinării grupelor musculare între ele în
cadrul unui microciclu săptămânal de pregătire.
Folosirea eficientă a tehnicilor și metodelor pentru dezvoltarea for ței muscular cu
ajutorului mijloacelor din fitness prin gradarea exercițiilor la diferite aparate, conduce la
tonifierea musculaturii corporale și îmbunătă țirea condi ției fizice.

42
BIBLIOGRAFIE
1. Baciu, C., 1977, Anatomia func țională și biomecanica . București: Editura sport -Turism.
2. Bompa, T., 2001, Teoria și metodologia antrenamentului sportiv , ediția a II -a, București,
CNFPA
3. Buzescu, A., 2002, Anatomie si biomecanica . București: Editura ANEFS
4. Cordun, A., 1999, Kinetologie medicală. București : Editura AXA
5. Demeter, A., 1981, Bazele fiziologice și biochimice al calităților fizice , București, Editura
Sport -Turism
6. Dragnea, A., 1996, Antrenamentul sportiv , București, Editura Didactică și Pedagogică
7. Dragne a, A., Bota, A., 1999, Teoria activităților motrice , București, Editura Didactică și
Pedagogică – R.A.
8. Epuran, M., Horghidan, V., 1996, Psihologia educației fizice , București, ANEFS
9. Gagea, A., 2006, Biomecanica analitică . București: Editura ANEFS
10. Gavrilesc u, D., Anton, M., Timnea, O., 2007, Noțiuni de biomecanică cu aplica ție în
educație fizică și sport . București: editura Bren.
11. Gavrilescu, D., 2010, Anatomia func țională și biomecanica mi șcării. Bucure ști: Edit.
Didactică și Pedagogică, R.A.
12. Hîtru D., 2002, Fitness și Culșturism , Note de curs. ANEFS București
13. Flex, nr.28, martie 2006.
14. Manno, R., 1992, Les bases de l’entraînement sportif , Paris, Edition Revue
15. Muscle & Fitness, august 2006.
16. Muscular Development, anul III, nr.3, 2006.
17. Nicu, A., 1993, Antrename ntul sportive modern, București, Editura Editis
18. Timnea, O.C., Baican, S.M. (2017). Anatomie și biomecanică . București, Editura
Discobolul.
19. Pro muscle magazin, nr.19,2007.
20. Repciuc, E., 1965, Anatomia omului , vol. I, Edit. Medicală.
21. Sbenghe, T., 2002, Kinesi ologie: știința mișcării . București: Editura Medicală.
22. Sbenghe, T., 1987, Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare . București:
Editura Medicală.
23. Tudor, V., Crișan, I.C., 2007, Forța – aptitudine motrică . București : Editura Bren
24. Tüdöș, Ș., 19 93, Elemente de statistică aplicată , București
25. Weineck, J., 1992, Biologie du sport , Paris, Edition Vigot
26. Zațiorski, V.M., Calitățile fizice ale sportivului. București : ICF.