Kinetoterapia In Periartrita Scapulo Humerala

CUPRINS

I . Introducerea ……………………………………………………………4

1.1.Motivarea alegerii temei………………………………………………………6

1.2 .Actualitatea temei……………………………………………………………….. 6

II . Fundamentarea teoretică a problemei studiate

2.1. Noțiuni de anatomie și biomecanicã a regiunii scapulo-humerala

2.2. Articulația scapulo-humeral

2.3. Miscari in plan frontal

2.4 Miscarea ridicarea umarului

2.5.Miscarea in plan orizontal

2.6 Anatomia si biomecanica umarului

2.7 P.S.H

III.Fiziologie Patologie

IV. Tratamente balniofiziokinetoterapie si recuperare

V.Plan de ingrijire

5.1.Studiul de caz

5.2 Fisa de ingrijire

VI.Concluzii

VII.Bibliografie

I. Introducere

Periartrita scapulo-humeralã (PSH) este un sindrom clinic, caracterizat prin durere, redoare și impotențã functionalã a umãrului, asociate în diverse grade, determinate de procese patologice, care intereseazã suturile periarticulare (tendoane, burse) și, în unele cazuri, capsula articularã.

Prima descriere a periartritei scapulo-humerale aparține lui Duplay care, în 1874, atribuia toate suferințele umãrului bursitei subacromio-deltoidiene. La o mai bunã cunoaștere a sindromului au contribuit Codman și de Seze.

Periartrita scapulo-humeralã este una dintre suferințele cele mai frecvente, pentru care bolnavul se adreseazã medicului. Este întâlnitã la ambele sexe, la subiecți în vârstã activã, cu incidențã maximã la cei peste 40 de ani.

Termenul de periartritã, care subliniazã faptul ca sunt interesate structurile periarticulare, este în unele cazuri necorespunzãtor realitãții, nefiind vorba de un proces inflamator.

1.1 Motivarea alegerii temei

O importanțã deosebitã în desfãșurarea activitãții zilnice a omului o are în special membrul superior prin capacitatea acestuia de a se mișca în toate planurile și axele de mișcare. Bolnavul, diagnosticat cu periartritã scapulo-humeralã, are o suferințã care-i limitează sub o formă sau alta posibilitățile concrete de a participa activ la anumite aspectele vieții, astfel acesta suferă nu numai din cauza efectelor directe ale afecțiunii asupra capacității fizice sau psihice, ci și sub raportul consecințelor psihologice ale bolii, pacienții prezentând și anumite probleme comportamentale cum ar fi: depresie psihică, apatie, anxietate. Acest sindrom are efecte negative nu numai asupra psihicului, ci și vietii profesionale modificând parametrii funcționali ai subiectului.

Astfel, bolnavul trebuie considerat ca un „tot unitar” și nu ca un ansamblu de organe și membre, iar prin metodele kinetoterapiei folosite se urmãrește restabilirea coordonãrii tuturor funcțiilor membrului superior, pentru a se obține un membru cu adevarat dinamic și eficient. Conduita terapeuticã trebuie sã fie un domeniu de activitate complexă medicală, educațională, socială și profesională prin care se urmărește restabilirea cât mai deplină a capacității funcționale pierdute de pacient în urma unei astfel de afecțiuni precum și prin dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure în viitor posibilitatea de muncă și autoservire, respectiv o viață independentă economic și social.

1.2 Actualitatea temei

Partea muscularã este alcatuitã dintr-un plan profund, unde este situat bicepsul, și unul mai superficial, ocupat de deltoid, între aceste douã planuri musculare se gãsește bursa subdeltoidianã sau acromio-deltoidianã, cu rolul de a favoriza alunecarea și de a ușura mișcarea. Aici este sediul afecțiunii și al tuturor modificãrilor patologice în PSH.Cele mai frecvente și cele mai supãrãtoare uneori invalidante sunt : tendinitele și bursitele umãrului (cunoscute generic sub numele de periartritã scapulo-humeralã), mai rar întâlnite sunt: sindromul umãr-mânã, retracția aponevrozei palmare (Boala Dupuytren), periartrita coxo-femuralã.

La nivelul structurilor umãrului și în primul rând la nivelul tendoanelor, are loc un proces de uzurã a cãrei accelerare și agravare pot fi determinate de traumatisme, microtraumatisme (în special cele de ordin profesional) expuneri la frig, etc. Un rol deosebit în accelerarea proceselor de uzura și în apariția inflamației îl constituie frecvența mare a acestui sindrom, atât în afecțiuni ale sistemului nervos periferic (nevralgia cervico-brahialã, zona zoster), cât și în afecțiuni ale sistemului nervos central (accidente vasculare cerebrale, traumatisme cerebrale, Boala Parkinson, sindroame talamice). Deasemeni periartrita scapulo-humeralã poate apãrea și la bolnavii cu unele afecțiuni ale organelor intra-toracice, pe cale reflexã, prin perturbarea activitãții sistemului simpatic, angina pectoralã, infarct miocardic, tuberculozã pulmonarã apicalã, intervenții chirurgicale pe plãmân.

II . Fundamentarea teoretică a problemei studiate

2.1. Noțiuni de anatomie și biomecanicã a regiunii scapulo-humerale

2.1.1. Articulația scapulo-humerală este una dintre cele mai mobile articulații din organism, dar nu poate asigura necesitățile de orientare complexă în spațiu a membrului superior. Faptul că membrul superior poate fi poziționat și se poate mișca într-un spațiu care depășește dimensiunile unei hemisfere se datorează funcționării armonioase a patru articulații într-un angrenaj bine sincronizat. Din acest punct de vedere este îndreptățită comparația raporturilor dintre membrul superior liber și centura scapulară cu raporturile dintre brațul unei macarale și platforma ei de susținere: platforma amplifică mobilitatea brațului, oferindu-i cea mai eficientă poziție de acțiune. Orientarea angrenajului mecanic al articulațiilor umărului urmărește un model piramidal care sugerează că mișcările generate rezultă din sumația convergentă a activității constituente:

articulație principală (falsă) de tip special: syssarcoza scapulo-toracică cu conducere musculară ;

două articulații secundare (adevărate) de tip sinovial: articulațiile sterno-claviculară și acro-mio-claviculară, cu conducere ligamentară.

articulația scapulohumerala, articulația propriu-zisă a umărului, funcționând pe platforma mobilă a scapulei, ceea ce o face beneficiara mobilității primelor trei articulații.

Datorită acestui mod particular de funcționare prin mișcări sumative, nu poate fi corectă studierea izolată a biomecanicii fiecărei articulații în parte, decât poate din considerente didactice. Cele patru articulații sunt implicate concomitent în ritmul mișcărilor umărului, cu multiple variații care depind de anatomia individuală, de nivelul activității, încărcarea membrului superior, etc.

Dacă într-o anumită situație patologică, mișcarea dintr-o articulație este limitată sau blocată, celelalte articulații își măresc în mod corespunzător amplitudinea de mișcare, realizând un adevărat mecanism compensator (Fig. 1).

Fig.1 Cele patru zone principale de mișcare a articulațiilor umărului

2.1.2. Mișcările în plan frontal

Mișcarea de ridicare a umărului

Această mișcare se realizează în articulațiile sternoclaviculară și scapulotoracică față de un ax anteroposterior care trece prin inserția superioară a ligamentului costoclavicular. Clavicula acționează ca o balanță cu brațe inegale care basculeză în plan frontal: extremitatea sternală alunecă în jos pe discul articular, iar extremitatea acromială este propulsată, împreună cu scapula spre superior. Amplitudinea mișcării este de aproximativ 10cm, ceea ce corespunde unui arc de 50°, descris de extremitatea acromială a claviculei. (Fig. 2).

Agenții motori sunt reprezentați de:

mușchiul sternocleidomastoidian – porțiunea claviculară (inervat de n.accesor);

mușchiul trapez – porțiunile descendentă și transversă (inervat de n. accesor);

mușchiul ridicător al scapulei (inervat de n.dorsal al scapulei);

mușchii romboizi mare și mic (inervați de n.dorsal al scapulei);

mușchiul dințat anterior – porțiunea divergentă (inervat de n.toracal lung);

mușchiul pectoral mare – porțiunea claviculară (inervat de n.pectoral lateral). Ultimii doi au acțiune secundară

Fig. 2 Planurile elementare de ridicare a umarului flexie

2.1.3. Mișcările în plan orizontal

Mișcarea de proiecție înainte a umărului

Această mișcare este cunoscută și sub denumirea de "protracție", realizându-se în timpul acțiunilor de împingere, lovire, încrucișarea brațelor. Axul mișcării este vertical, prin inserția claviculară a ligamentului costoclavicular, în care clavicula oscilează ca o balanță cu brațe inegale în plan orizontal.

Factorii frenatori ai mișcării sunt reprezentați de ligamentul sternoclavicular anterior și lama posterioară a ligamentului costolavicular, ca elemente pasive și de musculatura antagonistă, ca element activ.

Mișcările de rotație ale scapulei

Una dintre cele mai importante și cele mai specifice mișcări realizate în articulația scapulo-toracică este mișcarea de rotație înainte a scapulei, numită și "mișcare de basculă". Acesta este rezultatul unor mișcări complexe de rotație și de translație efectuate de scapulă pe peretele posterolateral al cutiei toracice, după un ax de compromis, care rezultă din compunerea mișcărilor dirijate de cele trei axe principale ale articulației acromio-claviculare. Bascula reorientează direcția cavității glenoide în sus și înainte, acesta reprezentând mecanismul prin care se obține mișcarea de ridicare a brațelor deasupra planului capului. La sfârșitul mișcării de basculă, scapula s-a rotat astfel că unghiul ei inferior privește lateral după ce a descris un arc de 60°, iar planul frontal inițial al scapulei s-a translatat pe peretele toracic anteolateral, ajungând într-o poziție înclinată cu 40° față de planul inițial (planul scapulei).

Ridicarea brațului este mișcarea pe care o face brațul îndepărtându-se în orice plan. Ea se măsoară în grade față de verticală. Ridicarea se clasifică după planul în care se realizează mișcarea în:

flexie – este ridicarea în plan sagital înainte

abducție – este ridicarea în plan frontal

Flexia se realizează ca o mișcare de ridicare simplă, dar abducția presupune rotația externă a humerusului, pentru a preveni contactul dintre tuberculul mare și arcul coracoacromial. Această rotație externă aduce epicondilul medial în poziție anterioară.

Extensia – este ridicarea în plan sagital înapoi. Ea este posibilă pe o amplitudine de 60°.

Coborârea brațului este mișcarea de readucere a brațului la corp. Ea este limitată de contactul brațului cu corpul.

Flexia orizontală este considerată mișcarea brațului în plan orizontal spre înainte. Ea se poate realiza cu o amplitudine de 135°.

Extensia orizontală este mișcarea orizontală a brațului spre înapoi, efectuată pe o amplitudine de 45°.

Rotațiile se desfășoară față de axul diafizei humerale. Amplitudinea rotației externe sau interne depinde de poziția brațului. În poziție de abducție la 90° a brațului, rotația externă și internă prezintă amplitudini egale de mișcare la 90° fiecare. Cu brațul atârnând de-a lungul corpului, rotația externă întrece rotația internă cu 108° față de 71°.

Structura articulației scapulo-humerale

Din analiza structurii anatomice rezultă că mobilitatea remarcabilă este obținută cu prețul reducerii securității articulare. Următorii factori contribuie la preponderența mobilității față de stabilitate:

1.Lipsa de proporționalitate a suprafețelor articulare

a) Cavitatea glenoidă este foarte puțin concavă, în formă de pară, cu baza așezată inferior. Capul humeral reprezintă aproape o jumătate de sferă cu raza de 35-55 mm;

b) Diametrul vertical al cavității glenoide este 75% din diametrul capului humeral, iar diametrul orizontal este de 60%. Suprafața cavității glenoide este o treime până la o pătrime din aceea a capului humeral (Kent). Numai 35% din capul humeral realizează contact osos cu cavitatea glenoidă.

c) Suprafața articulară a capului humeral formează un unghi de 135° cu diafiza și este retroversată cu 30° față de axul condilului humeral. Cavitatea glenoidă este în mod normal retroversată (7,4 grade în medie) în 75% din cazuri, dar poate fi și perpendiculară sau anteversată față de suprafața scapulei.

Structura articulației scapulo-humerale

Din analiza structurii anatomice rezultă că mobilitatea remarcabilă este obținută cu prețul reducerii securității articulare. Următorii factori contribuie la preponderența mobilității față de stabilitate:

Lipsa de proporționalitate a suprafețelor articulare

a) Cavitatea glenoidă este foarte puțin concavă, în formă de pară, cu baza așezată inferior. Capul humeral reprezintă aproape o jumătate de sferă cu raza de 35-55 mm;

b) Diametrul vertical al cavității glenoide este 75% din diametrul capului humeral, iar diametrul orizontal este de 60%. Suprafața cavității glenoide este o treime până la o pătrime din aceea a capului humeral (Kent). Numai 35% din capul humeral realizează contact osos cu cavitatea glenoidă.

c) Suprafața articulară a capului humeral formează un unghi de 135° cu diafiza și este retroversată cu 30° față de axul condilului humeral. Cavitatea glenoidă este în mod normal retroversată (7,4 grade în medie) în 75% din cazuri, dar poate fi și perpendiculară sau anteversată față de suprafața scapulei.

Anatomia biomecanica a umărului

Diartroza glenohumerală este un exemplu tipic de articulație cu conducere musculară. Ea este solicitată de sarcini care aproximează greutatea corpului.

Mușchii periarticulari ai umărului realizează două funcții: mișcările articulare și stabilizarea dinamică a articulației glenohumerale. Cei 14 mușchi care realizează aceste funcții sunt dificil de apreciat ca acțiune individuală sau ca sarcină individuală impusă articulației în vederea obținerii diagramei forțelor. Ei pot fi mai curând clasificați în patru grupe funcționale:

a) grupul mușchilor coafei rotatorii: subscapularul, supraspinosul, infraspinosul și rotundul mic. Bicepsul brahial își adaugă opțional funcția;

b) grupul deltoid reprezentat de cele trei porțiuni: anterioară, mijlocie și posterioară;

c) prupul mușchilor scapulari: trapez, dințat anterior, romboizi și ridicător al scapulei;

d) grupul mușchilor axiohumerali: pectoralul mare și latissimus dorsi.

I I I . FIZIO-PATOLOGICA

Umãrul este alcãtuit din trei articulații și douã planuri de alunecare, care-i conferã o mare mobilitate în dauna stabilitãții (de altfel, articulația glenohumeralã este articulația care se luxeazã cel mai des, din tot corpul uman).

Cele douã suprafețe de alunecare sunt reprezentete de suprafața scapulo-toracicã și de cãtre spațiul subacromial.

Cele trei articulații ale umãrului sunt : articulația glenohumeralã, acromio-clavicularã și sterno-clavicularã.

La menținerea unei oarecare stabilitãți contribuie ligamentele, tendoanele și mușchii. O mare importanțã o au patru mușchi, și anume : supraspinosul, subspinosul, micul rotund și subscapularul. Ĩmpreuna, ei formeazã « manșonul » rotatorilor, care participã la efectuarea rotației interne și externe ; totodatã în timpul ridicãrii umãrului, el deprimã capul humeral care constituie un punct de sprijin pentru deltoid în ridicarea brațului.

Patologic, PSH are drept substrat – în primul rând – leziunile degenerative ale tendoanelor, în special ale supraspinosului și bicepsului, caracterizate prin necroze care duc la rupturi parțiale și prin calcificãri, aceste procese de uzurã sunt frecvente la subiecții de peste 40-50 de ani, fiind multã vreme asimptomatice. Ĩn privința anumitori factori, cum ar fi unele traumatisme, o suprasolicitare sau o expunere la frig, leziunilor degenerative li se adaugã un proces inflamator, în primul rând al tendoanelor, care pune capãt latenței clinice amintite mai sus, bolnavii acuzând dureri de intensitate medie și un grad variabil de impotetețã functionalã. Ĩn unele cazuri migrarea materialului calcic cu pãtrunderea lui în interiorul unei burse (în primul rând în bursa subacromiodeltoidianã) determinã un proces inflamator deosebit de intens, responsabil de prezența unor dureri extrem de necruțãtoare.

IV. Tratament balneofiziokinetoterapeutic

Umãrul blocat ridică probleme diferite pentru kinetoterapeut. Sindromul de umăr blocat desemnează o redoare articulară în care atât mișcările active, cât și cele pasive sunt mult limitate și inițial se manifestă și prin durere. Limitarea mobilității interesează atât articulația geno-humerală, cât și scapulo-toracică, de multe ori scăpată din vedere și neglijată.

În multe cazuri de umăr blocat nu se poate evidenția o cauză intrinsecă, nu este o anchiloză, deși orice mișcare este imposibilă, răspunsul la tratament este variabil (de cele mai multe ori foarte slab) și după o perioadă de evoluție ce durează chiar și un an se constată vindecarea spontană. Din această cauză, umărul blocat nu trebuie considerat ca o maladie, ci mai degrabă ca o entitate clinică. De altfel, nu toate redorile secundare ale umărului sunt umere blocate. Este aici o linie foarte îngustă de demarcație pe care doar experiența clinică o poate sesiza.

În fața unui umăr blocat trebuie căutată cu insistență și componenta psihică. Se vorbește despre un anumit tip psiho-somatic definit ca „personalitate periartritică": anxios, depresiv, apatic, pragul sensibilității dureroase foarte coborât etc.

Diagnosticul de umăr blocat trebuie suspectat în cazul unei limitări dureroase a umărului la care durerea scade progresiv în intensitate pe măsură ce limitarea mobilității active și pasive se accentuează.

Umărul blocat nu este dureros dacă brațul este menținut imobil, dar toate sensurile mișcărilor umărului sunt limitate. Brațul stă lipit de corp în adducție și rotație internă. Orice tentativă de a-1 mobiliza pasiv sau activ întâmpină o rezistență crescută neobișnuită și se insistă pentru învingerea ei, apare durerea. Gradul limitării mobilității este variabil și interesează atât articulația gleno-humerală cât și pe cea scapulo-toracică.

Cel mai corect tratament al umărului blocat este tratamentul profilactic instituit precoce în toate cazurile în care există suspiciunea că o durere banală a umărului va putea evolua spre această formă clinică. Când limitarea mobilității este deja instalată și bolnavul vine la tratament după două-trei luni de evoluție (așa cum se vede în practică), rezolvarea este extrem de greu de obținut. Fibroza musculară, artrita secundară, contracturile, retracturile musculo-tendinoase și ligamentare, osteoporoza și, în final, atrofia musculaturii umărului face extrem de dificilă recuperarea funcțională.

Programul general de tratament kinetoterapeutic în PSH:

Intensitatea și complexitatea tratamentului depind de forma clinicã a PSH. Astfel în umãrul dureros simplu acut se recomendã repaus absolut al articulației (brațul este susținut într-o eșarfã). La umãrul pseudoparalitic tratamentul este cel chirurgical. În general în toate fazele de PSH tratamentul se imparte in:

igieno-dietetic;

evoluția stãrii psihice;

medicamentos;

balneo-fizical:

– hidroterapie;

– electroterapie;

– masaj;

kinetoterapie;

terapie ocupaționalã.

Tratamentul igieno-dietetic:

Tratamentul igienic constã în punerea în repaus a umãrului afectat. În caz de dureri acute, intense, repausul trebuie realizat prin imobilizarea membrului superior cu brațul în abducție și de preferabil într-o ușoarã decoaptarea cu ajutorul unui sul introdus sub axilã. Repausul nu trebuie exagerat (ca intensitate) și nici prelungit (ca duratã), având în vedere faptul cã el poate contribui la apariția capsulitei retractile și a sindromului distrofiei simpatice reflexe.

Tratamentul dietetic constã într-un regim alimentar hiposodat ca urmare a tratamentului cu antiinflamatoare nesteroidiene.

Evoluția stãrii psihice

Evolueazã în puseuri declanșate de un stres psihic sau de alți agenți etiologici, pe un fond de acalmie ce se reduce progresiv pe mãsura recidivãrii puseurilor. Foarte important este detașarea subiectului de la starea sa actualã prin discuții diferite și diverse tipuri de activitãți plãcute adaptate stãrii de sãnãtate

Tratamentul medicamentos

Acesta este util din faza acutã și va consta în antalgice, vitamine, infiltrații și la nevoie antibiotice. La umãrul dureros simplu ca medicație se aplicã aspirina, se fac infiltrații cu acetat de hidrocortizon. Dupã cedarea durerilor , la umãrul dureros acut se administreaza fenilbutazonã sau indometacinul. De asemenea se fac mișcãri pentru a se evita anchiloza. Deci atât în umãrul dureros simplu cât mai ales în umãrul dureros acut, mobilizarea (activa și pasivã) va fi prudentã, treptatã.

În umãrul blocat în faza inițialã (de infiltrație activã, însoțitã de dureri), este utilã corticoterapia generalã. În fazele tardive orice tratament medicamentos este inutil. Tratamentul esențial este kinetoterapia sau balneo-kinetoterapia, razele infraroșii (IR), ultrascurtele (US). Unele intervenții chirurgicale (extirparea focarului calcifiat, secționarea tendonului bicipital, denervația articularã) au indicații restrânse și rezultate greu de apreciat.

Tratamentul balneo-fizical

În terapia periartritei scapulo-humerale se poate vorbi despre un tratament profilactic și unul curativ.

Tratamentul profilactic:

Profilaxia PSH prevede îndepãrtarea focarelor de infecție mai ales din sfere oterino-laringologice și în acest fel se fac iradierile faringelui cu ultraviolete care alãturi de alte mãsuri sunt foarte prețioase (CFM, hidroterapia și masajul tonificã musculatura și aparatul ligamentar prevenind în felul acesta apariția bolii).

Tratamentul curativ:

Este complex în funcție de faza evolutivã în care se aflã bolnavul. Se aplicã:

tratamentul igieno-dietetic în faza inițialã în care predominã leziunile inflamatoare se recomandã repausul membrului afectat pânã ce fenomenele dureroase se atenueazã. Dieta fãrã sã ridice un regim special, este bine sã se prefere un regim hiposodat. Tratamentul cu agenți fizici are un rol important în toate stadiile bolii; acest tratament cuprinde:

-electroterapia

-hidroterapia

-kinetoterapie.

Electroterapia

Din procedurile de electroterapie sunt foarte utile în aceastã boalã curenții diadinamici, curentul galvanic asociat, ionoterapiia medicamentoasã (novocaina, calciu), bãi galvanice bicelulare, inflaroșu, ultraviolete în doza eritem.

Tot din electroterapie mai folosim:

– bãi de luminã parțialã 10-15 minute;

– diatermia cu unde scurte în doze medii 8-10 ms;

– ultrasunete.

Curentul galvanic

În raport cu localizarea proceselor patologice și de faza lor de evoluție, procedãm la felul de aplicare a curentului continuu.

În sindroamele de umãr dureros utilizãm o aplicare transversalã cu doi electrozi egali, unul anterior, altul posterior, intensitatea curentului va fi micã, 15-20 minute. Aceastã procedurã este preferatã fațã de oricare alta mai ales în PSH, unde se poate aplica și în faza acutã. Aplicarea unui electrod pe umãr se poate face în cazurile în care dorim sã facem o galvanizare longitudinala de-a lungul traiectãriei unui vas sau nerv. În cazul acesta, electrodul al doilea va fi pus pe antebraț.

Ionoterapia medicamentoasã (novocaina, calciu):

Pentru a face o ionizare avem nevoie de toatã aparatura și utilajele necesare pentru o galvanizare. Avem deci un pantostat cu toate anexele lui (cabluri, electrozi, cordon, legãtura cu pãmântul, țesãtura hidrofilã).

Ceea ce diferențiazã ionizarea de galvanizare este numai inhibarea țesutului hidrofil cu o soluție medicamentoasã în loc de apã. Pentru o eficacitate maximã vom folosi electrozi activi ceva mai mici decat în cazul galvanizarilor. Polul activ va fi dependent de încãrcarea electricã a soluției medicamentoase. Substanțele încãrcate pozitiv (novocaina, calciu) de catonii, se vor pune totdeauna la polul pozitiv (anod), iar substanțele încãrcate negativ, adicã anionii se vor pune totdeauna la polul negativ (catod). Luãm o bucatã de tesãtura hidrofilã, o imbibãm în soluția de ionizat și apoi o aplicãm pe tegument pe locul dorit. Lucrãm cu apa distilatã pentru a înlãtura prezența ionilor paraziți din apa de la robinet. Poziția electrozilor este de preferințã cea transversalã. Dupã aplicare fixãm electrozii cu benzi de cauciuc, fașa elasticã sau sãculeți de nisip și controlãm înca o datã toate contactele. Mai departe se procedeazã la manevrarea obișnuitã a pantostatului.

Curentul diadinamic:

În mod obișnuit, dacã medicul nu prescrie altã indicație vom începe cu DF de 100, timp de 15-20°, duratã necesarã pentru adaptare, dupã care conductibilitateea electricã a tegumentului ajunge la un maxim;

Reducerea cu 1-2 mA intensitatea și trecem la un curent MF de 50, timp de 15-20°. În acest interval de timp creștem intensitatea cât se poate de mult, pânã aproape de pragul senzației neplãcute. Este faza de adaptare a sensibilitãții.

La sfãrșitul celor 30-40° se poate trece la CDD modulat cu lunga perioada fãrã sã mai fie nevoie sã acordãm o atenție deosebitã intensitãții curentului.

Durata tratamentului este un factor important în terapia cu diadinamici. În general nu este nevoie sã se prelungeascã o ședințã peste 4-5 minute. De obicei se realizeazã o singurã sedințã pe zi, la nevoie se pot realiza chiar și douã sedințe pe zi.

În aplicațiile curente obișnuite se fac 6-8 ședințe, urmate de o pauzã de 6-10 zile, dupã care eventual se poate începe cu a doua serie de 6-8 sedințe.

Hidroterapia

Procedurile de hidroterapie aplicatã în PSH

Procedurile care se aplicã au rolul sã recupereze funcționalitatea umãrului și sunt:

– comprese reci – cu acțiune antiinflamatoare, la 15°, pe loc dureros, schimbate din 5 în 5 minute sau cu hidrofor cu o duratã de o orã repetate de 2-3 ori pe zi;

– comprese Priessnitz – au acțiune resorbtivã, aplicate dupã amendarea fenomenelor pe regiunea afectatã și zonele apropiate, câte o orã în timpul zile și în mod permanent noaptea;

– dușul cu aer cald – aplicat dupã ce dispar fenomenele inflamatorii, procedura din cadrul termoterapiei cu o duratã de 6-8 minute;

– bãile ascendente de mâini – 35-39°C, timp de 15-20 minute;

– bãile cu plante medicinale – timp de 10-15 minute;

– împachetãrile cu parafina sau namol;

– dușul subacval – cu o presiune de 1,5-2 atmosfere și duratã de 6-8 minute;

– bãi de aburi – timp de 10 minute.

Toate aceste proceduri sunt urmate de masaj. Tot în PSH mai sunt indicate proceduri termale ca: aerul cald, lumina, namolul, proceduri a cãror tehnicã de aplicare, este în strânsã legãturã cu procedurile hidrice, intrã de asemenea în cadrul hidroterapiei, cãpãtând denumirea corecta de hidrotermoterapie.

Masajul în periartrita scapulo-humeralã:

Masajul este o combinație de manipulații, de prelucrãri mecanice multlipe, aplicate sistematic asupra organismului, cu mâna sau cu aparate special construite, în scopuri terapeutice sau igienice. Aceste prelucrãri, care se executã în majoritatea cazurilor cu ajutorul mâinilor (manipulații), constau în diferite forme de neteziri, apãsãri, frãmântãri, stoarceri, fricțiuni, vibrații, scuturãri sau lovituri ușosare sau puternice, numite manevre de masaj. Masajul trebuie adaptat la caracteristica anatomicã a regiunii, evoluția bolii, starea generalã a bolnavului, sexul, vârsta și starea psihicã a acestuia.

Acțiunea fiziologicã a masajului:

În timpul masajului pornesc spre sistemul nervos central (SNC) impulsuri nervoase, fie prin frãmântãri care excitã proprioceptorii mușchilor, tendoanelor și a altor tesuturi, fie prin impulsuri plecate de la receptorii cutanați, în urma netezirii și stoarcerii. Aceste impulsuri aferente, aparute în timpul prelucrãrii grupelor musculare și a altor tesuturi, ajunse la SNC, mãresc excitabilitatea și întãresc starea funcționalã a scoarței cerebrale. Efectele masajului se reflectã atât prin senzațiile obiective imediate ale bolnavului, ca: senzația de caldurã plãcutã în regiunea supusã masajului, senzația de relatare, de ușurare a mișcãrilor cât și prin modificãrile funcționale imediate sau mai îndepãrtate. Putem clasa în douã mari categorii modificãrile produse de masaj:

– locale –

– calmarea durerilor (mialgii, nevralgii, altralgii);

– hiperemia localã (reflectatã prin ridicarea temperaturii locale, culorarea tegumentului);

– accelerarea circulației locale;

– îndepãrtarea stazelor locale;

– accelerarea proceselor de resorbție;

– generale –

– stimularea funcțiilor aparatului circular;

– ale aparatului respirator (creșterea capacitãții vitale, creșterea schimburilor respiratorii);

– creșterea metabolismului bazal;

– îmbunãtãțirea stãrii psihice;

– îmbunãtãțirea somnului;

– îndepãrtarea oboselii musculare.

Cercetãrile lui Sarkisov-Sarazin și Dekin, aratã superioritatea folosirii masajului pentru îndepãrtarea oboselii musculare fațã de folosirea odihnei pasive. De asemenea aratã efectele nocive ale masajului prelungit.

Indicarea și aplicarea masajului respectã în general principiile de bazã ale kinetoterapiei (individualizarea, dozarea, antrenarea), în raport cu afecțiunea pacientului și cu scopul urmãrit prin aplicarea lui. În concluzie masajul are influențe pozitive asupra circulației sanguine și limfatice și a elasticitãții pielii și a fibrelor musculare. De asemenea un rol deosebit îl are îndepãrtarea produselor patologice din organism, în refacerea mobilitãții articulației scapulo-humerale în periartritã, precum și a altor articulații în alte boli în îmbunãtãțirea nutriției pielii și a țesuturilor în influența psihicului și în mãrirea forței de activitate a fibrei musculare.

Tehnica masajului în periartrita scapulo-humeralã:

În primul rând înainte de începerea masajului ne vom asigura cã nu existã contraindicații, de exemplu prezența unor leziuni cutanate, indiferent cã este vorba de o plagã infectatã, un furuncul sau o infecție tumoralã necunoscutã de bolnav, ce pot fi tumori benigne sub formã de lipom sau poate ascunde un cancer al pielii, o metastazã. În acest caz recomandãm bolnavului sã se adreseze unui medic pentru precizarea diagnosticului.

Înainte de efectuarea masajului, kinetoterapeutul se va spãla pe mâini și va avea grijã sã execute masajul numai pe o piele bine îngrijitã.

Ca reguli de igienã de care trebuie sã ținã seama kinetoterapeutul în afarã de spãlatul pe mâini mai sunt: tãierea unghiilor, fãrã ceasuri și inele pe mânã în timpul executãrii masajului; spãlarea mâinilor dupã fiecare masaj. Pentru executarea masajului la umãr, subietul va fi pus pe bancheta de masaj sau pe un scaun cu mâna în șold dacã poate, iar dacã nu sprijinitã pe pat. Masajul acestei regiuni cuprinde:

– masajul regional;

– masajul zonal;

– masajul selectiv.

Se începe masajul la umãr cu cel regional care începe cu netezirea cu ambele palmele întinse, începând de la vârful deltoidului cu o mânã alunecând pe trapez, iar cu cealaltã pe pectoral. Acestã manevrã este de introducere și se executã de 7-10 ori având scop pentru pregãtirea musculaturii, pentru executarea celorlalte manevre care sunt excitante. Deci este o manevrã de încãlzire și pregãtire pentru celelalte manevre. O altã formã de netezire este o manevrã ușoarã care produce la început o vasoconstricție a vaselor sanguine iar facutã în timp mai îndelungat produce o vasodilatație. Ea ridicã temperatura localã deci produce hiperemia și are rol terapeutic. De asemenea netezirea îmbunãtãțește funcția glandelor sebacee, sudoripare, circulația sanguinã și limfaticã, are influențã pozitivã asupra nervilor. Mai are rol mecanic asupra țesutului conjunctiv imediat de sub tegument ce consta în modificãri fizice ce au rol în țesuturi în urma presiunilor executate de mâna kinetoterapeutului. În tegument existã formațiuni nervoase multiple, sensibilitatea la presiune, caldurã și durere care se transmite ca prima senzație la SNC. Mișcãrile lente, ritmice, executate cu blandete au efect sedativ asupra SNC. În tegument existã și o cantitate foarte mare de vase capilare care, sub efectul masajului primesc o cantitate foarte mare de sânge, deci se deschide un numãr mai mare de capilare astfel ca întreg teritoriul sã fie bine irigat. Prin urmare, circulația perifericã este stimulatã. Prin stimularea circulației se realizeazã o intensificare a schimburilor nutritive. Sângele aduce o cantitate mai mare de oxigen cât și de substanțe nutritive ca: glucide, lipide, protide, vitamine și substanțe minerale ce mãresc vitalitatea țesutului afectat. În același timp, prin acțiunea mecanicã a masajului este stimulatã și circulația din vasele limfatice. Tot prin netezire se combate procesul de atrofie și hipertrofie a tegumentelor stimulând secreția internã și externã a pielii.

Dupã aceasta manevrã la masajul umãrului urmeazã frãmântarea care se executã mai întâi cu o mânã, începând cu regiunea axilarã pe mușchiul trapez, spinos și subspinos în 2-3 straturi tot de 2-3 ori, apoi se trece pe partea anterioarã a mușchiului deltoid și pe partea medianã a acestuia, urmatã de framântarea cu doua mâini și cea contratimp, tot de 2-3 ori, executandu-se tot pe aceleași direcții ca la framantarea cu o mâna. Frãmântarea cu toate formele ei este o manevrã cu efect tonifiant al musculaturii, ea stimulând contractibilitatea muscularã, mușchii cãpãtând o elasticitate mai mare. Tot prin framântare se îmbunãtãțește nutriția țesuturilor musculare, frãmântarea fiind o manevrã cu efect mecanic asupra vaselor și fibrelor musculare. Deci se îmbunãtãțește schimbul de substanțe energetice necesare: proteine, substanțe metabolice, vitamine și substanțe minerale. Tot prin frãmântare se elimina toxinele, formate în timpul metabolismului infiltratelor. Deci frãmântarea are un efect excitant asupra SNC.

Dupã aceastã manevrã urmeazã fricțiunea care se executã mai întâi în jurul artculației omoplatului fãcânduse cu douã degete, apoi pe mușchiul subclavicular și pe deltoidian. Efectul fricțiunii se explicã tot prin acțiunea mecanicã, prin activitatea circulației, prin stimularea schimburilor nutritive, prin înroșirea tegumentelor, prin diminuarea sensibilitãții locale, prin scãderea contracturii musculare, prin reducerea stãrilor de încordare nervoasã a subiectului.

Masajul zonal

Dupã masajul regional ne axãm pe masajul zonal – adicã masajul articulației propriu-zise – care se face prin netezirea articulației punând policele sub axilã și indexul se pune pe acromion pornind cu netezirea pânã la subaxilã sau ducem mâna subiectului în antepulsie și cu cealaltã mânã facem netezirea cu partea cubitalã, mulând articulația pe partea ei posterioarã de 2-3 ori, începând imediat și fricțiunea tot pe aceeași direcție, pornind de la acromion cu deget peste deget, apoi mișcãri circulare pânã sub axilã.

Apoi ducem mâna subiectului în retropulsie, dupã care facem netezirea pe partea anterioarã articulației umãrului tot cu partea cubitalã a mâinii și cu mișcãri circulare de fricțiune pânã sub axilã. Acest masaj dureazã 3-4 minute.

Masajul selectiv

Urmeazã masajul selectiv care se adreseazã punctelor dureroase sau unui mușchi afectat. În cazul periartritei poate fi afectat mușchiul deltoid, cãruia îi atribuim un masaj cu netezire, framantare și tapotament. Acest masaj poate dura 1-2 minute.

Kinetoterapia

Dupã masaj urmeazã tratamentul propriu-zis care constã în: mobilizãri pasive:

– antepulsie – unde ținem priza pe umãr și contrapriza pe cot ducând mâna subiectului prin ușoara vibrație în antepulsie, pânã la un unghi pe care-l poate face subiectul;

– retropulsie – priza este tot pe umãr și contrapriza pe plica cotului care se face tot prin ușoara vibrație mișcând mâna cãtre spatelesubiectului.

Mișcãrile de antepulsie și retroplsie sunt executate în jurul unui ax transversal pe plan sagital:

– rotație internã (în jurul unui ax vertical);

– rotație externã (în jurul unui ax vertical);

– abducție și adducție executate în plan frontal în jurul unui ax sagital.

Mobilizãrile pasive, ca însãși posturile, sunt precedate de încãlzirea articulatției. Aceastã încãlzire preliminarã poate sã fie realizatã fie prin utilizarea masajului termoterapic sau electroterapic.

Se pot distinge:

Mișcarea pasivã purã

Mișcarea nu este executatã voluntar de subiect, aceasta se referã la regiunea mobilizatã, dar este

realizatã printr-o forțã exterioarã:

-kinetoterapeut;

-pacient (mișcare autopasivã);

-un dispozitiv mecanic (încãrcãtura directã, scripeți, contenții și aparate diverse);

-gravitația.

Mișcarea pasivã sub tracțiune

Mișcarea este executatã pasiv, o tracțiune simultanã fiind efectuatã în axul membrului sau a articulației, în mod manual sau cu aparat (tehnici de decoptare articularã).

Mișcarea pasivã de întindere

Mișcarea este executatã de kinetoterapeut, care exercita mici întinderi suple, progresive și fãrã bruschețe, în scopul circulației articulare alungind țesuturile.

Mișcarea acto-pasivã

În cadrul mobilizãrii pasive, mișcarea este aici mai mult pasivã decât activã.

Mobilizãrile active:

Mișcarea activã purã:

Pacientul executã el însuși mișcarea, nu are nici un ajutor exterior. Singura rezistențã eventualã este lupta împotriva gravitatiei.

Mișcãri active susținute și active pasive:

Pacientul executã mișcarea, dar kinetoterapeutul îl susține pe parcursul mișcãrii, sau folosește dispozitive mecanice pentru a descarca membrul mobilizat.

Mișcarea activã dirijatã:

Pacientul executã mișcarea cu ajutorul kinetoterapeutului într-o direcție datã, în scpoul perceput, în maniera exactã în care trebuie sa fie realizata miscarea.

Mișcarea activã controlatã:

Pacientul executã el însuși exercițiul și controleazã în mod simultan mișcarea (ex.: în fața oglinzii, acest tip de mișcare în fațã oglinzii este mult folositã în programele mele de tratament cu efecte foarte bune).

Mișcarea activã asociatã:

Pacientul executã o mișcare care ajutã la mobilizarea unei altei articulații(Ex.: balansãri simultane a celor doua brațe, membrele sanatoase antrenand membrele bolnave).

Mișcarea activã sau activopasiva sub apa:

Pacientul executa mișcari în apã: el este ajutat de presiunea ascendentã

(principiul lui Arhimede) și eventual de caldura apei (având la dispoziție și un bazin de hidrokinetoterapie complet dotat și echipat, am utilizat acest tip de mobilizãri cu efect foarte bun, ușurându-mi astfel atingerea obiectivelor).

Mișcarea activã sub tracțiune:

Pacientul exercitã mișcarea și, simultan, exercitã o tracțiune longitudinalã pentru a evita toatã presiunea sau fricțiunea în articulația mobilizatã.

Aceasta tracțiune este fie prin asistent, fie prin aparat(ex.:Brațara lui Sayre).

Mișcarea activã ritmicã:

Pacientul executã o mișcare oscilatorie care cere un mai mic grad de efort, cãci o miãcare ritmicã declanșeazã relaxarea reflexã a musculaturii frânãtoare antagonistã.

Mișcarea de întindere:

Pacientul executa o mișcare și realizeazã mici întinderi progresive suple ( flexibile) și fãrã bruschețe. Aceasta permite circulația mobilitãții articulare alungind țesuturile.

Pe lângã aceste mișcãri elementare umãrul poate executa și mișcãri combinate ca:

– mâna, umãr opus;

– palmã, regiunea cervicalã;

– circumducție.

Pentru a obține o mai eficientă tonizare în timp scurt, se vor promova exercițiile izometrice (cu contraindicație în cazurile de preinfarct și infarct miocardic). De asemenea exercițiile izotonice, au avantajul că rezolvă simultan atât redobândirea mobilității cât și a forței. Sunt multe combinații de exerciții care se compun din alternanța contracție izometrică-contracție izotonică în lanț cinematic închis și deschis.

Ca tehnici amintim: inițiere ritmică, mișcare activă de relaxare-opunere, contracții repetate, relaxare-contracție, stabilizare ritmică, inversare lentă, inversare lentă cu opunere, izometrie alternantă (cu respectarea contraindicațiilor), rotație ritmică.

Metodele folosite: Klapp, Kabat și Bad Ragaz, metoda Codman, înotul terapeutic, jocul cu mingea în apă etc.

Tonizarea musculară se va rezolva simultan cu recâștigarea mobilității și stabilitătii. Pentru atingerea unui nivel funcțional este suficient a se ajunge la forța 4 (pe scara 0-5).

Nu sunt contraindicate exercițiile pasive, dar este bine a se ajunge cât mai repede la cele active. În timpul sedințelor de kinetoterapie este indicat ca ritmul de execuție a mișcărilor să se facă în ritmul respirației deoarece este un ritm biologic, ușor suportabil, iar exercițiile să nu depășească patru timpi, de preferință doi timpi. Pentru a obține o mai eficientă tonizare în timp scurt, se vor promova exercițiile izometrice (cu contraindicație în cazurile de preinfarct și infarct miocardic). De asemenea exercițiile izotonice, au avantajul că rezolvă simultan atât redobândirea mobilității cât și a forței. Sunt multe combinații de exerciții care se compun din alternanța contracție izometrică-contracție izotonică în lanț cinematic închis și deschis.

V. Plan de ingrijire

Exemple de exerciții utilizate în programul de kinetoterapie în funcție de posibilitãțile pacientului și a etapei de tratament:

1 Flexia și extensia umãrului, kinetoterapeutul fixeazã cu o mânã umãrul, iar cu cealaltã apucã de antebraț și face proiecția înainte și înapoi a brațului afectat cu ușoare arcuiri.

2 Circumducția umãrului, kinetoterapeutul fixeazã cu o mânã umãrul, iar cu cealaltã apucã de încheietura mâinii și face mișcarea de circumducție a umãrului prin rotãri de braț, la început mici și apoi din ce în ce mai ample (se executã în ambele sensuri);

3 Stând depãrtat cu trunchiul ușor înclinat lateral de partea umãrului afectat, brațul relaxat, se executã legãnarea amplã a brațului înainte și înapoi;

4 Stând ușor depãrtat, cu brațul afectat flectat, se executã rotatia exernã și internã a umãrului;

5 Mișcare de tip Codman, folosind progresiv crescãtor gantere de diverse mãrimi;

6 Abducția umãrului. Șezând pe scaun, cu bratul pe lângã trunchi: kinetoterapeutul fixeazã cu o mânã umãrul, iar cu cealaltã, aplicatã peste cot, opune rezistențã la mișcarea de depãrtare a bratului de lângã trunchi;

7 Ducerea brațului înainte și înapoi pe orizontalã. Șezând pe scaun cu brațul afectat la orizontalã, flexie din cot, kinetoterapeutul fixeazã cu o mânã umãrul , iar cu cealaltã aplicatã pe braț, înaintea sau înapoia cotului, opune rezistențã la mișcarea de ducerea a brațului înainte și înapoi;

8 Stând cu bastonul în fațã apucat de capete: ridicarea bastonului cu arcuiri și coborârea lui;

9 Stând cu bastonul la spate apucat de capete, depãrtarea bastonului de trunchi cu arcuiri, brațele rãmân întinse

10 Stând depãrtat cu bastonul apucat de capete, brațele întinse la orizontalã, ducerea brațelor stânga/dreapta cu arcuire;

11 Stând cu fața la scara fixã ridicarea brațelor întinse prin lateral sus, cu mutarea lor din șipcã în șipcã de jos în sus și de sus în jos, cu menținerea 15 secunde la limita superioarã;

12 Decubit ventral pe banca de gimnasticã cu o ganterã de un kg în mânã, coborãrea brațului întins lateral, cu ușoare arcuiri.

Durata ședinței de tratament kinetoterapeutic:

Durata ședinței de tratament a fost de 45 minute, numãrul de ședințe fiind de 3 pe sãp

Studiul de caz

Nume : G

Prenume : A

Sex : M

Varsta : 70

Profesie : pensionar

Diagnostic clinic : periartrita scapulo-humerala partea stanga

Diagnostic functional : umar blocat

Afectiuni asociate : bronsita , hipertensiune arteriala

Durata și etapele cercetării

Pentru cercetare mi-am alocat un interval de timp cuprins între lunile noiembrie 2012- iunie 2013, aceasta perioada fiind structuratã astfel:

– în prima etapã (noiembrie 2012-ianuarie 2013) a avut loc documentarea teoreticã care a constat în studierea materialului din literatura de specialitate și am luat legatura și cu alți specialiștii implicați în recuperare periartritei scapulo-humeralã;

– în a doua etapã (decembrie 2012) am selecționat subiectul care prezenta periartritã scapulo-humeralã cu formã de umãr blocat. Tot în aceastã etapã am pregãtit materialele pentru testare și tratament;

– în etapa a treia (ianuarie 2013-mai 2013) am elaborat și aplicat diverse metode și tehnici din kinetoterapie în vederea reabilitãrii subiectului cu umãrul blocat;

– în etapa finalã (mai 2013-iunie 2013) am prezentat evoluția dinamicã a parametrilor și am interpretat datele culese.

Metoda documentãrii teoretice

Pentru fixarea obiectivelor și scopului cercetării, a premiselor inițiale, a fost necesară o activitate de documentare riguroasă, referitoare la cercetările efectuate până la această dată și rezultatele acestora. Este de la sine înțeles cã documentarea a continuat pe toată durata cercetării, în vederea elucidării teoretice a unor probleme sau teorii nou apărute, sau din necesitatea introducerii unor tehnici și metode de lucru noi, mai adecvate, altele decât cele stabilite anterior.

Astfel am obținut informațiile pentru studiere: tratate de medicină, reviste de specialitate, note de curs, site-uri de specialitate, etc.; după cum reiese din lista bibliografică.

Am urmărit menținerea în actualitate prin (în același timp am realizat aspectele respective):

Nivelul științific optim activității practice crescute și prospectării celei viitoare;

Eliminarea marilor dificultăți de readaptare, reacomodare și revenire la prezentul momentului, fiind întâmpinate de cei care nu au continuitate și obișnuință documentării permanente.

Am utilizat următoarele documente informatice:

Documente primare și secundare, care se constituie după criterii bibliografice;

Documente publicate și nepublicate după criteriul extinderii sferei de publicare.

În cadrul observației se vor culege date concrete a căror analiză științifică să permită generalizarea. Astfel, în timpul experimentului, observația a ajutat la individualizarea programelor de tratament, la înregistrarea progreselor făcute de subiect și la modificarea programului când acesta își pierdea eficiența sau când structurile de exerciții erau prea solicitante.

Metoda anchetei

Face parte din metodele de cercetare complexe ale kinetotrapiei, ocupând un loc important în obținerea informației necesare.

Metoda a fost folosită în scopul cunoașterii subiecților în dinamica evoluției lor, pentru cunoașterea condițiilor în care au generat afecțiunile și sechelele acestora care ar fi putut da, pe baza corelațiilor, un tablou cât mai complex asupra aspectelor obiective și subiective legate de subiecți și de perspectivele evoluției acestora în timp.

În cercetarea științifică-în general – cât și în aceea a domeniului nostru, metoda anchetei se folosește în scopul de a completa datele rezultate în urma aplicării celorlalte metode de cercetare, în vederea înțelegerii complete și corecte a unor factori, care au implicații în evoluția cercetării.

Metoda observației

În cercetarea de față am folosit observația sistemică, extensivă, directă și experimentală, urmărind obținerea unor informații noi privitoare la modificările determinate de boală în comportamentul motor și general al subiecților: simptomatologie, modificări față de parametrii normali, receptivitate, posibilități de executare și eficiență a programului de kinetoterapie aplicat, evoluția dinamică a subiecților. Informațiile obținute

s-au înregistrat în fișe individuale de protocol, în care notarea diferitelor variabile s-a realizat cifric, prin semne sau descriere terminologia, pentru a servi în final analizei statistice și reprezentări grafice.

Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen, proces, document, în vederea cunoașterii științifice a acestora prin înregistrarea și prelucrarea datelor obținute. De obicei, observația se efectuează vizual, dar sunt cazuri, cum ar fi investigațiile somatoscopice si funcționale, când la observație iau parte și alți analizatori (tactil, auditiv).

Principiul cunoașterii diagnosticului și a stării bolnavului. Acest principiu constituie fundamentul pe care se instituie planul, programul și se selecționează mijloacele de tratament.

Având în vedere faptul că tratamentul prin mijloacele kinetoterapeutice cere efort în efectuarea exercițiilor, în kinetoterapie este necesar ca pe lângă diagnostic să cunoaștem starea generală de sănătate și în mod deosebit starea de funcțiune a marilor indici. Este necesar de asemenea ca prin verficarea periodică a stării de sănătate să se fexize în raport de etapa în care se află pacientul indicațiile și contraindicașiile precum și mijloacele cele mai importante folosite în obținerea rezultatelor dorite. Un alt aspect al problemei îl reprezintă indicarea la timp a tratamentului deoarece aplicarea lui în fazele de început ale bolii dă rezultatele cele mai bune.

Principiul tratamentului. În kinetoterapie individualizarea tratamentului pornește de la considerentul că nu avem de tratat boli ci bolnavi a căror participare la tratament trebuie să fie activă, care au o pregătire fizică anterioară legată și de vârstă și sexul pacienților. Pentru a obține rezultatele dorite nu putem să tratăm bolnavii fără să ținem cont de personalitatea și de caracteristicile lor psihice.

Evaluarea utilizatã în cercetare

Pentru evaluarea s-au utilizat urmãtoarele metode și teste pentru a vedea evoluția subiecțiilor pe parcursul cercetãrii: acestea s-au realizat în 6 etape și anume o etapa ințialã, 4 intermediare, și o etapã finalã.

Studiul de caz

Nume : I

Prenume : L

Sex : M

Varsta : 55

Profesie : profesor universitar

Diagnostic clinic : periartrita scapulo-humerala partea stanga

Diagnostic functional : umar blocat

Afectiuni asociate : hipertensiune arteriala , tulburari ale circulatiei periferice la nivelul membrelor inferioare

Durata intervenției kinetoterapeutice: ianuarie 2012- iunie 2013

Durata și etapele cercetării:

Pentru cercetare mi-am alocat un interval de timp cuprins între lunile mai 2011- iunie 2012, aceasta perioada fiind structuratã astfel:

– în prima etapã (mai 2011-ianuarie 2012) a avut loc documentarea teoreticã care a constat în studierea materialului din literatura de specialitate și am luat legatura și cu alți specialiștii implicați în recuperare periartritei scapulo-humeralã;

– în a doua etapã (septembrie2011) am selecționat subiectul care prezenta periartritã scapulo-humeralã cu formã de umãr blocat. Tot în aceastã etapã am pregãtit materialele pentru testare și tratament;

– în etapa a treia (februarie 2012-mai 2012) am elaborat și aplicat diverse metode și tehnici din kinetoterapie în vederea reabilitãrii subiectului cu umãrul blocat;

– în etapa finalã (iunie 2012-iulie2012) am prezentat evoluția dinamicã a parametrilor și am interpretat datele culese.

Metoda documentãrii teoretice:

Am urmărit menținerea în actualitate prin (în același timp am realizat aspectele respective):

Nivelul științific optim activității practice crescute și prospectării celei viitoare;

Eliminarea marilor dificultăți de readaptare, reacomodare și revenire la prezentul momentului, fiind întâmpinate de cei care nu au continuitate și obișnuință documentării permanente.

Am utilizat următoarele documente informatice:

Documente primare și secundare, care se constituie după criterii bibliografice;

Documente publicate și nepublicate după criteriul extinderii sferei de publicare.

Metoda anchetei

Am utilizat metoda anchetei sub două forme:

– anamneză, care a constat în stabilirea istoricului și evoluția bolii de bază, a tulburărilor sechelare și a tratamentului anterior aplicat;

– interviul, în care discuțiile cu aparținătorii și celelalte persoane implicate în reinserția socială a pacienților au constituit fundamentul pentru stabilirea priorităților și direcțiilor programului recuperator prin kinetotrapie.

Metoda observației

Principalele aspecte pe care le-am observat au fost:

– Impotența functionalã datã de periartrita scapulo-humeralã ;

– Folosirea mișcãrilor trucate, pentru realizarea anumitor activitãți;

– Statica vertebralã, linia umerilor și șoldurilor;

– Absența sincronizãrii centurilor și oscilãrii membrelor în timpul mersului;

Studiul de caz

Nume : F

Prenume : S

Sex : M

Varsta : 47

Profesie : manager

Diagnostic clinic : periartrita scapulo-humerala partea stanga

Diagnostic functional : umar blocat

Afectiuni asociate : hipertensiune arteriala , tulburari ale circulatiei periferice la nivelul membrelor inferioare ,bronsita

Durata intervenției kinetoterapeutice: ianuarie 2012- iunie 2013

Durata și etapele cercetării:

Pentru cercetare mi-am alocat un interval de timp cuprins între lunile august 2013- iunie 2014, aceasta perioada fiind structuratã astfel:

– în prima etapã (august 2013-septembrie 2014) a avut loc documentarea teoreticã care a constat în studierea materialului din literatura de specialitate și am luat legatura și cu alți specialiștii implicați în recuperare periartritei scapulo-humeralã;

– în a doua etapã (octombrie2013) am selecționat subiectul care prezenta periartritã scapulo-humeralã cu formã de umãr blocat. Tot în aceastã etapã am pregãtit materialele pentru testare și tratament;

– în etapa a treia (noiembrie 2014-martie 2014) am elaborat și aplicat diverse metode și tehnici din kinetoterapie în vederea reabilitãrii subiectului cu umãrul blocat;

– în etapa finalã (mai 2014-iunie 2014) am prezentat evoluția dinamicã a parametrilor și am interpretat datele culese.

Metode de cercetare folosite

Metodele de cercetare, considerate cele mai adecvate scopului și obiectului cercetării de față, (cu mențiunea că, deși dominante într-o etapă sau alta), s-au îmbinat și completat pe parcursul întregii cercetări. În continuare sunt prezentate metodele de cercetare folosite în cadrul cercetării de față.

Metoda documentãrii teoretice

În cadrul observației se vor culege date concrete a căror analiză științifică să permită generalizarea. Astfel, în timpul experimentului, observația a ajutat la individualizarea programelor de tratament, la înregistrarea progreselor făcute de subiect și la modificarea programului când acesta își pierdea eficiența sau când structurile de exerciții erau prea solicitante.

Succesul observației depinde de o serie de factori, cum ar fi, claritatea problemei în studiu, scopul cercetării, cunoștințele și documentarea teoretică referitoare la fenomenele care urmează să fie observate, de priceperea de a analiza și sintetiza materialul pentru a putea desprinde elementele esențiale de cele neesențiale etc.

Metoda anchetei

Metoda a fost folosită în scopul cunoașterii subiecților în dinamica evoluției lor, pentru cunoașterea condițiilor în care au generat afecțiunile și sechelele acestora care ar fi putut da, pe baza corelațiilor, un tablou cât mai complex asupra aspectelor obiective și subiective legate de subiecți și de perspectivele evoluției acestora în timp.

În cercetarea științifică-în general – cât și în aceea a domeniului nostru, metoda anchetei se folosește în scopul de a completa datele rezultate în urma aplicării celorlalte metode de cercetare, în vederea înțelegerii complete și corecte a unor factori, care au implicații în evoluția cercetării.

În domeniul activităților corporale, metoda anchetei se folosește atât pentru studiul opiniei, motivelor, atitudinilor, obișnuințelor, cât și pentru cunoașterea altor aspecte ale factorilor de conștiință și comportament.

Metoda observației

Observația este contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen, proces, document, în vederea cunoașterii științifice a acestora prin înregistrarea și prelucrarea datelor obținute. De obicei, observația se efectuează vizual, dar sunt cazuri, cum ar fi investigațiile somatoscopice si funcționale, când la observație iau parte și alți analizatori (tactil, auditiv).

Principalele aspecte pe care le-am observat au fost:

– Impotența functionalã datã de periartrita scapulo-humeralã ;

– Folosirea mișcãrilor trucate, pentru realizarea anumitor activitãți;

– Statica vertebralã, linia umerilor și șoldurilor;

– Absența sincronizãrii centurilor și oscilãrii membrelor în timpul mersului;

Interpretarea rezultatelor este partea cea mai dificilă, pentru care se impune o pregătire prealabilă și experiență din partea cercetătorului, deoarece ea conduce la niveluri de interpretare după profunzimea, extensia, durata și intensitatea observației.

Fișa de evaluare și tratament :

Nume : A

Prenume : D

Sex : M

Vârstã:68

Profesie:pensionar

Diagnostic clinic: periartritã scapulo-humeralã partea stângã

Diagnostic funcțional: umãr blocat

afecțiuni asociate: hipertensiune arterialã, bronșitã asmatiformã, tulburãri ale circulatiei periferice la nivelul membrelor inferioare

Durata intervenției kinetoterapeutice: ianuarie 2014- iunie 2014

Prezentare radiologicã a umãrului afectat

Obiectivele de tratament

-prevenirea agravãrii stãrii prezente a subiectului;

-imbunãtãțirea stãrii psihice a subiectului;

-combaterea durerii articulare și musculare;

-prevenirea atrofiei musculare date de imobilizare;

-creșterea amplitudinii de mișcare și a mobilitãtii articulare;

-refacerea forței musculare de la nivelul segmentului afectat;

-reintegrarea socio-profesionala a subiectului din studiu de caz.

Tratamentul kinetoterapeutic

Dupã evaluarea inițialã, studierea literaturii de specialitate în tratarea “ umãrului blocat” și stabilirea obiectivelor s-au selectat urmãtoarele tehnici și mijloace de tratament:

Pregãtirea segmentului pentru mobilizare

electroterapie antalgicã folosind aparatul BTL 06 (conform programului din manualul de utilizare);

ultrasunete (conform programului din manualul de utilizare);

terapie cu luminã polarizantã (Bioptron)

tratament cu luminã din spectru infrarosu (conform programului din manualul de utilizare)

-masaj regional pentru încãlzirea suprafețelor

Mobilizãri pasive ale umãrului pe toate direcțiile de mișcare:

-flexia și extensia brațului din șezând la marginea patului cu cotul flectat;

-abducția și adducția brațului din șezând la marginea patului cu cotul flectat;

rotație internã și externã cu menținere 30 sec la limita de rotație externã

circumducții ale barțului;

ridicarea și coborârea umãrului din poziția șezând;

proiecția înainte și înapoi a umãrului;

Mobilizãri active și active cu rezistențã

– flexia brațului folosind un baston;

– extensia brațului;

abducția și adducția brațului cu incãrcare progresivã;

rotație internã și externã din decubit dorsal și ortostatism;

circumducție (exercițiul de tip Codman);

flexie brațului cu rezistența unei corzi elastice;

-abducția și adducția, rotația internã și externã cu rezistența benzii elastice;

Tehnici de facilitare neuro-proprioceptive:

-inversare lentã;

-inversare lentã cu opunere;

-inițiere ritmicã;

-relaxare-opunere;

-diagonale Kabat de flexie;

-tehnica miotensivã (s-a insistat pe aceastã tehnicã fiind una dintre tehnicile cu cel mai bun rezultat pentru câștigarea mișcãrii de abducție, flexie și rotație externã);

Exerciții de stretching autopasiv:

-folosind bastonul

-folosind spalierul și un sistem de scripeți

Concluzii

În urma prezentãrii și interpretãrii rezultatelor opținute pe parcursul cercetãrii putem concluziona cã ipotezele de lucru au fost confirmate și anume:

a) dacã intervenim prin tratament kinetoterapeutic în „umãrul blocat”, atunci va rezulta o îmbunãtãțire a amplitudinii de mișcare la nivelul articulației scapulo-humerale. Aceasta este demonstratã prin faptul cã valorile înregistrate pe parcursul cercetãrii în ceea ce privește amplitudinea de mișcare, folosind ca aparat de testare goniometrul, au fost pozitive. Subiectul câștigã o mai bunã mobilitate la nivelul articulației, având posibilitatea sã efectueze mișcãri necesare activitãții zilnice chiar dacã nu a fost câștigatã întreaga amplitudine de mișcare. Subiectului i-a fost indicat sã continuie programul de tratament kinetoterapeutic și sã respecte indicațiile date de kinetoterapeut pânã la atingerea posibilitãții maxime specifice. Îmbunãtãțirea mobilitãții articulare a permis totodatã posibilitatea lucrului muscular, cu creșterea forței musculare și diminuarea durerii la mobilizarea brațului, acești factori ducând la un feed-back pozitiv și din punct de vedere al amplitudinii de mișcare.

b) dacã intervenim precoce prin tehnici specifice kinetoterapiei pentru îmbunãtãțirea mobilitãții în PSH, atunci se va asigura o scurtare a duratei și numãrului ședințelor de tratament. Știind cã tratamentul în „umãrului blocat” este de foarte lungã duratã și presupune un mare efort atât din partea subiectului cât și din partea kinetoterapeutului, din punct de vedere financiar și al timpului alocat tratamentului pentru reintegrarea socio-profesionalã a persoanei suferinde, este necesar ca tratamentul kinetoterapeutic sã înceapã cât mai precoce. Astfel se previne retractura totalã a capsulei articulare, a tendoanelor care stabilizeazã articulația scapulo-humeralã și atrofierea marcatã a musculaturii regiunii umãrului. Aceastã ipotezã a fost demonstratã prin faptul cã subiectul studiului de caz a fost preluat imediat dupã diagnosticare cu periartritã scapulo-humeralã, formã umãr blocat. Acesta a ajuns la sfârșitul cercetãrii la valori foarte bune din punct de vedere al intensitãții durerii, amplitudinii de mișcare și a forței musculare reușind sã își desfãșoare activitãți zilnice, acestea fiind mult limitate.

O altã concluzie este aceea cã elementele ajutãtoare kinetoterapiei, electroterapia, fototerapia pot ajuta mult kinetoterapeutul în realizarea obiectivelor stabilite pentru recuperarea umãrului blocat, acestea ușurând munca kinetoterapeutului prin o mai rapidã încãlzire a suprafețelor ce urmeazã a fi mobilizate, o mai bunã regenerare și troficitate a articulației, astfel dând posibilitatea insistãrii pe realizarea tehnicilor de promovare a mobilitãții articulare. Una din cele mai folosite tehnici de promovare a mobilitãții articulare folositã în cercetare a fost tehnica miotensvã, aceasta având rezultatele cele mai spectaculoase, iar pentru creșterea forței musculare, tehnica de facilitare neuro-proprioceptivã contracție repetatã.

Concluzia finalã a acestui studiu de caz este cã în periartrita scapulo-humeralã, formã de umãr blocat, intervenția kinetoterapeuticã și mijloacele ajutãtoare acesteia s-au dovedit a fi benefice pentru subiectul inclus în cercetare acesta fiind mulțumit de rezultatele obținute și de activitãțile pe care reușeste sã le desfãșoare în urma tratamentului kinetoterapeutic. Acesta s-a angajat sã continuie tratamentul pânã la posibilitãțile maxime funcționale ale articulației.

Bibliografie