Kinetoterapia In Interventia Subiectului cu Accident Vascular Cerebral

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1. ACTUALITATEA TEMEI

Accidentul vascular cerebral (AVC), este a treia cauză de deces în tările Uniunii Europene. În România, AVC-ul ocupă a treia pozitie în rândul deceselor la nivel national, numărul bolnavilor crescând vertiginos de la un an la altul, preconizându-se ca în zece ani să fie cauza principală a deceselor, conform Centrului de calcul, al Ministerului sanatatii. La nivel international, anual cinci milioane de oameni decedează si alte cinci milioane ramân cu handicapuri permanente, conform OMS.

Numărul accidentelor vasculare cerebrale crește dramatic în rândul tinerilor americani și al persoanelor de vârstă medie. Informația a fost oferită, miercuri 9 februarie 2014, de American Stroke Association, în cadrul unei conferințe de presă.

Este, practic, rezultatul primului studiu major, la nivel național, cu privire la impactul pe categorii de vârstă. S-au comparat spitalizările din anii 1994-1995 cu 2010-2012, analizându-se datele a 41 de spitale, și 8 milioane de internări. Cea mai mare creștere, de 51% a fost înregistrată la bărbații între 15-34 de ani. Și la femeile din aceeași categorie de vârstă a crescut frecvența, dar doar cu 17%. La 10.000 de spitalizări, 15 sunt pacienți cu AVC, bărbați până la 34 de ani – față de 9.6 în anii 1994-1995. La femei, pe aceeași categorie de vârstă a crescut de la 3.6 la 4. Pentru vârsta 35-44 de ani, la 10.000 de spitalizări creșterea la bărbați e de la 36 de cazuri la 52.9 (47%) iar la femei de la 21.9 la 30 (36%). „Este un semnal de alarmă fără niciun dubiu", spune dr. Ralph Sacco, președintele American Heart Association. „Ne-am temut că prevalența obezității la copii și tineri va avea un preț în bolile cardiovasculare și accidente vasculare cerebrale, și asta se pare că se întâmplă acum." Un motiv pentru creșterea în rândul tinerilor este înmulțirea factorilor de risc: fumatul și consumul excesiv de alcool, obezitate, tensiune arterială mare și diabet.Cele mai multe victime ale accidentelor vasculare cerebrale rămân totuși persoanele în vârstă. La 10.000 de spitalizări sunt 300 de persoane cu AVC aflate la vârstă de peste 65 de ani.

Interesant este că, tocmai acest segment de vârstă este și cel în care AVC au scăzut cu 25% la bărbați și 28% la femei. Medicii cred că o mai bună prevenție și tratament au contribuit la această scădere.

(http://semneletimpului.ro/sanatate/avc-au-crescut-cu-51-in-randul-inerilor.html)

"Statisticile arată că accidentele vasculare cerebrale reprezintă a treia cauză de mortalitate în lume, după bolile cardiovasculare și cancer. O persoană care a supraviețuit unui AVC are 33% șanse să mai sufere încă un accident de acest gen, dacă nu este supravegheat de un specialist", a precizat dr. James Martin, medic specialist în AVC din Marea Britanie.

În România, se înregistrează aproximativ 300 de accidente vasculare cerebrale noi la suta de mii de locuitori, față de o medie europeană de până în 200 de AVC.

Potrivit ultimelor statistici ale OMS, accidentele vasculare cerebrale vor deveni, până în anul 2030, principala cauză a mortalității în lume, ajungând la aproximativ opt milioane de morți anual. Medicii specialiști susțin că, dintre cei care suferă un accident vascular cerebral, o treime mor în primul an după accident, o treime rămân cu handicap permanent, iar restul se recuperează.

Principala problemă pe care o determină AVC-ul, atât la nivel personal cât și populațional, este cea a dezabilității. AVC ischemic este cea mai frecventa afecțiune neurologică cu caracter deurgentă și este definit ca un deficit neurologic apaărut brusc din cauza uneiurgentă și este definit ca un deficit neurologic apaărut brusc din cauza uneihemoragii sau ischemii nevraxiale centrale.hemoragii sau ischemii nevraxiale centraleAVC ischemic este cea mai frecventa afecțiune neurologică cu caracter deurgentă și este definit ca un deficit neurologic apaărut brusc din cauza uneiurgentă și este definit ca un deficit neurologic apaărut brusc din cauza uneihemoragii sau ischemii nevraxiale centrale.hemoragii sau ischemii nevraxiale centraleAVC ischemic este cea mai frecventa afecțiune neurologică cu caracter deurgentă și este definit ca un deficit neurologic apaărut brusc din cauza uneiurgentă și este definit ca un deficit neurologic apaărut brusc din cauza uneihemoragii sau ischemii nevraxiale centrale.hemoragii sau ischemii nevraxiale centraleAVC ischemic este cea mai frecventa afecțiune neurologică cu caracter deurgentă și este definit ca un deficit neurologic apaărut brusc din cauza uneiurgentă și este definit ca un deficit neurologic apaărut brusc din cauza uneihemoragii sau ischemii nevraxiale centrale.hemoragii sau ischemii nevraxiale centraleAcest lucru implică, pe lângă costuri economice foarte mari, (țări precum Franța, Suedia, Germania, etc. au făcut calcule economice estimative asupra tratamentului acestor afecțiuni în vederea recuperării acestora) existența unor centre specializate, dotate corespunzător, precum și a unei echipe complexe implicate în tratament și recuperare.

Se afirmă astăzi, că prin aplicarea corectă a cunoștințelor și posibilităților actuale, AVC-ul (accident vascular cerebral) ar putea fi prevenit în cel putin 40% din cazuri. Începând cu sfatul genetic, continuând cu controlul periodic medical făcut într-un mod riguros, fără a neglija rolul educației sanitare a populației, s-ar putea reduce semnificativ incidența acestei afecțiuni și la nivelul populației țării noastre.

După accidentul cerebral, este necesară depistarea precoce a tulburărilor motorii. „Este clar că în cazul întreruperii căilor motorii prin leziuni ischemice ale substanței albe, va rezulta o afecțiune motorie mai mult sau mai putin amplă, dar prin tratament se va încerca limitarea pe cât posibil a acestor sechele” Saint Anne Dargassis. Reducerea morbidității și mortalității, este un obiectiv central al oricarui program de asistență medicală.

Această patologie, este de fapt o problemă, care nu a putut fi înca eliminată, în ciuda marilor progrese realizate de medicina modernă.

Din acest motiv, recuperarea neuro-motorie a unui bolnav cu infirmitate motorie cerebrală include, nu numai aplicarea unor metode specifice handicapului existent, ci și implicarea întregii familii , în această muncă desfașurată de o întreagă echipă de specialiști.

Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos este cel mai complex și mai diversificat aparat, cel mai evoluat, care conduce marea majoritate a funcțiilor organismului uman asigurând un echilibru armonic.

Posibilitatea de reactivitate la excitațiile mediului înconjurator, caracteristică a „ființelor vii”, este exercitată de sistemul nervos central, care transmite apoi comenzi celorlalte organe și sisteme.

Transmiterea nervoasă este asigurată de celulele nervoase și prelungirile lor, formând neuronii – structuri celulare cu particularități biologice speciale (excitabilitate, conductibilitate, reactivitate).

Leziunea cerebrală nu are efecte numai asupra motricității, ea afectând în mod frecvent și inteligența, caracterul, aspectul senzorial, la care se pot adăuga și tulburări vegetative: disfuncția algoritmurilor, disfuncții respiratorii, tulburări ale ritmului cardiac, deficiențe de termoreglare, dificultăți de deglutiție, micțiune, defecație, etc.

În concluzie, accidentul vascular cerebral, este o entitate clinică, care din punct de vedere motor duce la o tulburare posturală și de mișcare, care ține de leziunea sistemului nervos central, neevolutivă si care se evidențiază în timpul stadiilor precoce de dezvoltare ale creierului. (http://www.rasfoiesc.com/hobby/sport/.php)

Valoarea educațională a programelor postuniversitare, este una general recunoscută, dar programele de educație destinate specialiștilor în AVC sunt extrem de heterogene în țările europene.

Cu scopul de a compensa această heterogenitate și de a crește numărul de specialiști în îngrijirea AVC, unele țări precum Marea Britanie și Franța au dezvoltat și implementat o curiculă națională. În scopul armonizării programelor educaționale, a fost dezvoltat un Program European de Master (http://www.donau-uni.ac.at / en / stadium / strokemedicine/ ) precum și un program anual de școli de vară, dedicate îngrijirii AVC-ului. (http://www.eso-stroke.org/) .

Prin frecvența sa, hemiplegia de cauzặ vascularặ, constituie o autentică problemặ socialặ. Alặturi de tratamentul de reanimare, care se aplicặ în stadiul acut de boalặ, de primặ importanțặ este tratamentul de reabilitare motorie, vizậnd într-o primặ etapặ recuperarea functionalặ a membrelor paralizate, iar într-o a doua etapặ, reintegrarea bolnavilor în familie și societate.

Mai mult, tratamentul hemiplegiei tinde astăzi sặ adauge, la simpla refacere a foței musculare, restabilirea plenarặ a programului motor. Prin frecvența sa, hemiplegia, constituie o autentică problemă socială. Lucrarea de față, se dorește (alături de atâtea altele) o pledoarie în plus pentru lărgirea sferei de interes, pentru adulții cu acest tip de probleme, deoarece adultul cu infirmitate motorie cerebrală are nevoie în primul rând de îngrijirea și afecțiunea familiei, alături de care acționează o echipă complexă formată din medici, psihologi, logopezi și nu în ultimul rând kinetoterapeuți.

Potrivit ultimelor statistici ale OMS, accidentele vasculare cerebrale vordevein, pana in anul 2030, principal cauza a mortalitatii in lume, ajungand laaproximativ 8(opt) milioane de morti annual.Medicii sustin ca, dintre cei care sufera un accident vascular cerebral, otreime mor in primul an dupa accident, o treime raman cu handicap permanent,iar restul se recupereaza.

1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Aplicarea sistematică a arsenalului de recuperare, chiar dacă nu implică vindecarea integrală, asigură autonomia bolnavului. Recuperarea bolnavului hemiplegic nu a constituit, cel puțin până în prezent, obiectul unor studii sistematice în România. Ȋn majoritatea cazurilor, bolnavii sunt îngrijiți în servicii cu profil de medicină internă, pentru condițiile ce țin de etiologie, și mai puțin în unități cu profil de recuperare neuro-motorie. Este tot mai necesară activitatea unei echipe multidisciplinare (neurolg, cardiolog, fisioterapeut, kinetoterapeut, psiholog, logoped, asistent medical,etc.), care să colaboreze pentru îngrijirea acestor cazuri.

Numeroși factori extrinseci și intrinseci pot modula capacitatea de adaptare a sistemului nervos, iar această lucrare, îsi propune să verifice, dacă mijloacele kinetoterapeutice existente, pot contribui la îmbunătătirea activitătii motorii, la un adult cu infirmitate motorie cerebrală, ca urmare a unui AVC., dupa 2 ani de inactivitate.

Potrivit Organizaiei Mondiale a Sănătăii, în anul 2012 s-au înregistrat 5,5 milioane de decese prin accidente vasculare cerebrale, și anual circa 15 milioane de persoane supraviețuiesc unui accident vascular cerebral. Letalitatea, prin accidente vasculare cerebrale este de 11% pentru femei si 8,4% pentru bărbați. Accidentul vascular cerebral (AVC) reprezintă una din cauzele principale de morbiditate si mortalitate pe plan mondial. Există diferențe de incidență și mortalitate între țările din estul și respectiv vestul Europei.

(http://search.who.int/search?q=accident+vasculaire+c%C3%A9r%C3%A9). Aceste cauze pot fi explicate prin diferențele între factorii de risc, în special al hipertensiunii arteriale, ducând la apariția unor AVC-uri mai severe în țările din estul Europei. AVC-ul reprezintă cea mai importantă cauză de morbiditate și dizabilitate pe termen lung în Europa, iar modificările demografice au dus la o creștere atât a incidenței cât si a prevalenței acesteia.

AVC-ul reprezintă a doua cauză de apariție a demenței, și cea mai frecventă cauză de epilepsie la vârstnici, precum și o cauză frecventă de depresie, conform statisticilor OMS.

Ca urmare a statisticilor organizațiilor mondiale si ale Ministerului Sănătății din România, am ales această temă de studiu, fiind o provocare pentru mine, în vederea constatării eficienței programelor de kinetoterapie, aplicate bolnavilor cu AVC, care provoacă o suferință fizică permanentă, prin starea flască sau spastică a muschilor, pe lângă afectarea psihică a bolnavilor, cât și a celor din jur, mai ales membrii de familie.

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A

PROBLEMEI STUDIATE

2.1. ORGANISMUL UMAN DIN PRISMA FUNCȚIONALITĂȚII

Organismul uman este armonie, frumos și echilibru.

Întreaga ființă umană, derivă dintr-o celulă inițială, unică, din a cărei multiplicare și dezvoltare diferențiată se realizează corpul omului, atât de complex în alcătuirea și în funcțiile sale.

Complexitatea corpului omenesc, ne impresionează când facem studiul său analitic, dar această complexitate este mult mai impresionantă când considerăm organismul în întregime ca o ființă esențial una.

Organele, sistemele și aparatele corpului omenesc au o delimitare precisă anatomică: asezare, formă, și dimensiuni, întindere, raporturi. La aceste limite anatomice, nu le corespund însă și limite fiziologice. Prin urmare, unitatea corpului nu constă atât în suma părților sale, cât în coordonarea tuturor funcțiilor sale. Această coordonare, prin care organismul își realizează funcțiile ca un tot unitar, este asigurată de mediul intern (coordonare umorală) și de sistemul nervos (coordonare nervoasă).

2.1.1. COORDONAREA UMORALĂ

  Fiecare organ produce în timpul funcționării sale, anumite substanțe pe care le trimite, prin mediul intern al organismului (sânge, limfă sau lichid interstițial), la celelalte țesuturi și organe, influențându-le funcționarea. Un exemplu tipic, sunt hormonii produși de glandele cu secreție internă, pe care sângele îi duce în tot organismul. Hormonii se găsesc în cantitate infimă în sânge, însă influențează în mare măsură reacțiile fermentative, procesele de sinteză și de degradare din organism.

( http://www.ekilibrium.ro/stiri/Generalitati/)

2.1.2. COORDONAREA NERVOASĂ 

Este realizată prin activitatea sistemului nervos. Terminațiile nervoase care ajung pâna la periferia organismului, leagă între ele diferite organe prin intermediul sistemului nervos central, acesta, primind știri de la fiecare organ despre starea funcționării lor, determinând, prin calitatea impulsurilor pe care le trimite, un anumit ritm și nivel de funcționare a organelor și aparatelor din organism. De exemplu, inima este inervată de fibre nervoase simpatice, care accelerează ritmul contracțiilor cardiace și le mărește intensitatea, și de fibre nervoase parasimpatice, care au o acțiune antagonistă, constând în încetinirea ritmului contracțiilor cardiace și scăderea intensitații lor. În mod normal, funcția acestor nervi este coordonată încât inima să aibă contracții cu frecvență și intensitate normală; anumite impulsuri asupra centrilor nervoși respectivi, cum ar fi cele transmise de la scoarța cerebrală în diferite stări emoționale (frică, mânie, bucurie), pot determina o modificare, uneori foarte marcată, a intensității contracțiilor cardiace.( http://www.ekilibrium.ro/stiri/Generalitati)

2.1.3. COORDONAREA FUNCȚIONALĂ 

Pe cale nervoasă, coordonarea, se realizează repede, însa este de scurtă durată; coordonarea pe cale umorală se face lent, dar efectele sunt de mai lungă durată. Între coordonarea nervoasă și cea umorală, există o strânsă legatură și, până la un anumit punct, o intimă interdependență.

Concepția despre organism, ca un tot unitar stă astăzi la baza practicii medicale.

Această concepție ne permite să vedem organismul uman integral și în interdependență cu mediul extern, fizic și social. Starea de sănătate și starea de boală nu pot fi localizate numai la nivelul unui țesut, organ sau aparat, ci ele aparțin întregului organism. Ființa umană, care are o rezistență naturală și poate să facă față unor condiții grele de mediu, este capabilă de eforturi fizice și nervoase deosebite și poate lupta împotriva agresiunilor.

Aceste capacități ale ființei umane derivă din modul în care, la un moment dat organismul se poate adapta la condițiile mediului ambiant. Reacțiile organismului la diferite excitații și condiții de mediu sunt grupate în noțiunile de reactivitate și teren. Pentru fiecare specie animală, inclusiv omul, reactivitatea și terenul reprezintă rezultatul dezvoltării sale, fiind un produs al calităților ereditare acumulate în cursul formării speciei respective și al adaptării la mediul ambiant; pentru om se adaugă, la mecanismele reactivității, activitatea sa nervoasă superioară și situația lui de ființă socială. Omul a adaugat la mecanismele biologice automate de menținere a echilibrului său organic, antrenamentul conștient, precum și diferite metode și mijloace pentru corectarea unor insuficiențe ale mediului extern sau ale organismului său.

( http://www.ekilibrium.ro/stiri/Generalitati)

2.2. SINDROAME NEUROLOGICE

2.2.1. SINDROM DE NEURON MOTOR CENTRAL

Acest sindrom mai poartă denumirea de sindrom piramidal deoarece apare în leziunea căii piramidale. Rolul căii piramidale constă în motilitatea voluntară și de finețe.

Calea piramidală își trage denumirea și datorită încrucișării a 75% din fibre la nivelul piramidelor bulbare. Fibrele încrucișate coboară în cordoanele laterale ale măduvei. Această încrucișare (decusație) explică de ce o leziune a căii piramidale la nivel cerebral duce la o hemiplegie pe partea opusă a corpului.

Sindromul constă în paralizie, care este sub formă de hemipareză, dacă leziunea interesează encefalul, tetraplegia sau paraplegie dacă leziunea este medulară, depinzând de nivel și tonusul muscular, care este în general crescut, hipertonie piramidală,numită și spasticiate. Excepție face atunci când leziunea se instalează în mod acut, ca în trumatismele cerebrale și medulare, avc.,etc.

Această fază de șoc cu flasciditate poate dura de la câteva ore la 12-16 săptămâni, după care se instaleză spasticitatea;

Reflexele osteodentinoase sunt exaggerate, vii, în fază spastică;

Reflexele patologice Babinski, Hoffman, etc., sunt prezente, fiind primele semen care apar chiar in faza de șoc. Clonusul plantar sau rotulian poate fi present;

Reflexele cutanate abdominale și cremasteriene sunt abolite;

În leziunile medulare apar reflexele de automatism medular:

Reflexul de triplă flexie: un excitant nociceptive declanșează o triplă retracție a membrului inferior;

Reflexul de extensie încrucișată: același stimul declanșează o extensie a membrului inferior și uneori adducția coapselor;

Sincineziile, mișcări care nu se fac voluntar, dar apar la nivelul musculaturii paralizate, concomitent cu unele mișcări voluntare ale musculaturii intacte. Pot fi globale, de imitație și de coordonare.

2.2.2. SINDROMUL DE NEURON MOTOR PERIFERIC

Apare în leziuni ale căii motorii periferice, care începe cu pericarionul motoneuronului din coarnele anterioare și celulelor nucleilor motori ai nervilor cranieni.

Sindromul de neuron motor periferic constă în:

Hipotonia musculară care interesează grupele musculare paralizate(paralizie flască);

Atrofia musculară a musculaturii paralizate;

Reflexele osteotendinoase sunt diminuate sau abolite deoarece este întreruptă calea eferentă a arcului refelex;

Fasciculațiile musculare care sunt frecvent întâlnite în scleroza

lateral amiotrofică;

Modificări electromiografice ale vitezei de conducere nervoase.

Sindromul de neuronmotor periferic apare în următoarele condiții:

Leziunea pericarionului care se întâlnește în suferințe de corn

anterior: poliomelita, scleroza laterală amiotrofică,

siringomielie(cavitate în măduvă afectat);

Leziunea plexurilor, cel mai frecvent fiind plexul brachial

în luxațiile umărului;

Leziunile nervilor periferici, care apar ca urmare a leziunilor

post-traumatice.

2.2.3. SINDROM EXTRAPIRAMIDAL

Sistemul extrapiramidal nu este un sistem unitar, ci un grup de subsisteme răspândite la diferite nivele ale SNC.

Sistemul extrapiramidal intervine în inițierea și oprirea mișcării, el având un control voluntar asupra actului motor.

Biochimic, la baza activitații structurilor extrapiramidale, stau o serie de substanțe cu rol de mediatori chimici: dopamine, acetilcolina, serotonina.

Raportul fiziolgic între secreția de acetilcolină și dopamină este direct proportional.

În cazuri patologice, acest raport devine invers proportional, rezultând două sindroame sindromul hiperton-hipokinetic, în care secreția de dopamine este scăzută și crește secreția de acetilcolină, așa cum se întâmplă în boala Parkinson și sindromul hipoton-hiperkinetic, cu creșterea secreției de dopamină și scăderea secreției de acetilcolină, așa cum se întâmplă în coree.

2.2.4. SINDROMUL CEREBELOS

Funcția cerebelului se referă în special la relațiile cu echilibrul, tonusul muscular și controlul mișcărilor voluntare.

Componentele principale ale sindromului cerebelos, sunt ataxia, tulburările de vorbire, nistagmusul(secuse ale globilor oculari), dismetria și asinergia cerebeloasă.

2.3. PRINCIPALELE ENTITĂȚI NOSOLOGIGE DIN CADRUL AVC.

2.3.1. CIRCULAȚIA ARTERIALĂ CEREBRALĂ

Circulația arterială cerebrală este asigurată de 2 sisteme arteriale interconectate (Fig.2), reprezentate de: circulația cerebrală anterioară si circulația cerebrală posterioară. Circulația cerebrală anterioara (carotidiană), primește 70% din fluxul sanguin cerebral si cuprinde arterele carotide interne și ramurile acestora. Vascularizează lobul frontal, parietal și temporal (parțial), porțiunea anterioară a corpului calos, capsula internă, nucleii bazali și hipocampul.

Circulația cerebrală posterioara (vertebro-bazilară), primește 30% din fluxul sangvin cerebral si cuprinde arterele vertebrale, artera bazilară și ramurile acestora. Vascularizează lobul occipital și temporal (parțial), porțiunea posterioară a corpului calos, talamusul, cerebelul și trunchiul cerebral.

Obstrucția la nivelul acestei circulații determină disfuncția cerebrală.

2.3.2. BOALA VASCULAR CEREBRALĂ

Boala vasculară cerebrală, reprezintă disfuncția tranzitorie sau definitivă a creierului pe fondul aterosclerozei sau a HTA cronice complicate.

( http://en.wikipedia.org/wiki/Cerebrovascular_disease)

Boala vasculară cerebrală este responsabilă de dezechilibrul dintre oferta și necesarul de O2 la nivel cerebral. Scăderea ofertei de O2, apare în toate condițiile care interferă cu mecanismul de autoreglare a circulației cerebrale, cum ar fi: – tromboza, embolia, vasospasmul, edemul cerebral.

Creșterea necesarului de O2, apare în prezența unor factori ce cresc semnificativ metabolismul cerebral, cum ar fi: – excesul de catecolamine, excesul neurotransmițători centrali cu efect excitator (ex, glutamat).

Depășirea mecanismului de autoreglare a circulației cerebrale poate fi locală (ex.într-o arie de tromboză, embolie, vasospasm) sau globală (ex. în cazul unei eveniment hemodinamic acut sau a edemului cerebral generalizat).

2.3.3. ISCHEMIA CEREBRALĂ ȘI HEMORAGIA CEREBRALĂ

Reprezintă scăderea aportului de sânge oxigenat (hipoxie) și de glucoză (ischemie) sub necesitățile metabolice ale neuronilor, celulelor gliale și a celulelor endoteliale, cu acumularea produșilor de catabolism la nivel cerebral.

În raport cu debutul, cauza și localizarea deficitului neurologic produs prin ischemie, se descriu 3 forme etiopatogenice:

ischemia acută focală, este consecința ocluziei la nivelul

arterelor mari;

ischemia acută globală;

ischemia cronică generalizată (ateroscleroza cerebrală difuză).

Hemoragia cerebrală, reprezintă ruptura spontană a unui vas cerebral, cel mai frecvent la nivelul arterelor mici, în HTA (hiper tensiune arterială) cronică complicată, a unui anevrism cerebral sau a unei malformații arterio-venoase cerebrale.

(http://pathophysiology.umft.ro)

2.3.4. INFARCTUL CEREBRAL – AVC ISCHEMIC

Focarul central ischemic se caracterizează prin ischemie severă, QSC(Fluxul sanguin cerebral) ˂ 20%) determinată de tromboză/embolie și este prezentă leziunea primară prin necroza tuturor celulelor cerebrale (neuronale, celule gliale, celule endoteliale) din focar.

În funcție de mecanismul patogenic, frecvență și localizare, se descriu 3 tipuri de AVC ischemic: infarctul cerebral prin tromboza arterelor mari superficiale (AVC trombotic), infarctul lacunar prin tromboza arterelor mici profunde (lacunarism cerebral) și infarct cerebral prin embolie cardiogenă (AVC embolic)

2.3.5. INFARCTUL CEREBRAL PRIN TROMBOZĂ – AVC TROMBOTIC

Reprezintă obstrucția completă a unei singure artere cerebrale medii-mari, prin formarea unui tromb la nivelul unei plăci ateromatoase complicate, apare obicei la vârstnici si este acompaniată de boala coronariană și boala arterială periferică.

Deficitele motorii se datorează leziunilor cortexului motor, a tractului corticospinal, corticonuclear și corticobulbar, putând fi totale (plegie) sau parțiale (pareze).

Hemiplegia/hemipareza heterolaterală, în leziunea ariei motorii primare și a tractului corticospinal, interesează predominant membrul superior și fața, când obstrucția se găsește la nivelul arterei cerebrale medii, și membrul inferior când obstrucția se găsește la nivelul arterei cerebrale anterioare (Fig.3).

Leziunea este inițial flască (hipotonie, abolirea ROT., Babinski pozitiv) și apoi rigidă hipertonie, exagerarea ROT., Babinski pozitiv), predominând pe mușchii flexori ai membrului superior și pe mușchii extensori ai membrului inferior. Leziunea atinge în mod deosebit mișcările fine ale mâinii și degetelor, care se recuperează cel mai greu sau rămân definitiv pierdute.

2.4. HEMIPLEGIA, PARTICULARITĂȚI

2.4.1. SCURT ISTORIC

Hemiplegia este un important simptom al accidentului vascular cerebral.

Este cunoscut din cele mai vechi timpuri. În scrierile grecilor antici, apoplexia, termenul vechi pentru AVC, era considerată ca o condiție cauzată de un dezechilibru al umorilor vitale: sânge,flegmă, bila neagră si bila galbenă.

Hipocrate, a făcut prima descriere completă a simptomatologiei,observând că, apoplexia, afectează în general persoanele mai în vârstă. Cauza acestei boli, a fost considerată de Aretaeus din Capadocia, ca fiind congestia vaselor și sângelui, iar Galen din Pergamus, ca întreruperea activității spiritelor vitale ale creierului. Secolele care au urmat, au lăsat o umbră în istoricul hemiplegiei. Abia în perioada renașterii, desenele lui Leonardo da Vinci 1452-1519 și ale lui Andreas Vasalius 1516-1564 au reînviat interesul pentru bolile vasculare cerebrale.

În secolul XII, descrierile și ilustrațiile anatomice ale creierului și vascularizației sale, făcute de Thomas Willis 1621-1675 și cercetarile lui Johan Wepfer 1620-1695 au constituit pași hotărâtori în aprofundarea accidentelor vasculare. Astfel, Johan Wepfer remarcă că orice eveniment capabil să împiedice fluxul sângelui în arterele cerebrale, sau reântoarcerea sa în venele jugulare poate produce hemiplegie.

Studiile clinice ulterioare, datele anatomopatologice și în special dezvoltarea tehnicii neuro-imagistice moderne ca: tomografia computerizată, rezonanța magnetică nucleară, tomografie cu emisie de pozitroni, spectroscopia în rezonanța magnetică, au permis evidențierea fiziopatologiei hemiplegiei, oferind premisele înțelegerii procesului biologic normal și patologic în scopul acordării unei terapii cât mai eficiente.

2.4.2. ACCIDENT VASCULAR CEREBRAL (AVC)

Reprezintă un sindrom vascular caracterizat prin debut acut, deficit neurologic focal si evoluție prelungită peste 24 de ore de la debut.

Conform OMS, AVC-ul este prima cauză de handicap dobândit, a doua cauză de demență, a treia cauză de mortalitate globală, cea mai frecventă cauză de mortalitate prin boală neurologică(Note de curs, 2012, Prof.dr. Mircea Radu Gorgan, Președinte Societatea Română de Neurochirurgie)

AVC-ul poate fi de două feluri.

AVC ischemic, reprezintă 85% din cazuri și este produs prin întreruperea

fluxului sanguin cerebral prin tromboză sau embolie, cel mai frecvent în

teritoriul arterei cerebrale mijlocii.

AVC hemoragic, reprezintă 15% din cazuri și este produs prin ruptura unor la un pacient cu HTA cronică complicată, a unui anevrism

cerebral sau a unei malformații arterio-venoase.

AVC, urmate de hemipareză sau hemiplegie, sunt evenimente întâlnite frecvent, iar recuperarea este un proces complex. Chiar dacă deficitele funcționale par a fi identice, pacienții reacționează individualizat. Ca urmare, programul de recuperare este adaptat la caz. Mai importante decât deficitele motorii sunt aspectele cognitive afectate de AVC.

Hemiplegicul drept (leziune de emisfer stang) prezintă dificultați de comunicare, învață după model sau demonstrație, având deci memorie vizuală, învață din greșeli, poate necesita supraveghere din cauza problemelor de comunicare.

Hemiplegicul stâng (leziune de emisfer drept) prezintă probleme de percepție motorie sau vizuală, pierderea memoriei vizuale, ignorarea părții stângi a corpului, impulsivitate, necesită supraveghere din cauza lipsei de judecată și/sau de gândire.

Tulburările motorii se manifestă prin scăderea forței musculare, mobilizarea dificilă sau imposibilă a unui membru , spasme musculare sau nu. Tulburările de sensibilitate constau în dispariția sensibilității pentru durere, pentru stimuli mecanici sau termici. La unele persoane apar tulburări vegetative la nivelul sfincterelor și organelor interne, tulburări de percepție (dificultatea de a recunoaște persoane sau obiecte cunoscute, imposibilitatea vizualizării lucrurilor pe o parte a corpului).

Dificultățile de comunicare și gândire, apariția unor tulburări de vorbire, limbaj, scris sau de memorie, apar destul de frecvent după un accident vascular cerebral și sunt obiectivate prin pierderi de memorie, dificultate în scrierea unor cuvinte sau în citirea și înțelegerea acestora, dificultate în exprimarea unor gânduri sau sentimente. Tulburările emoționale, cum ar fi anxietatea, depresia, frustrarea, agresivitatea sau frica, sunt destul de des întâlnite după un accident vascular cerebral și se pot agrava în timp.

Perioada de recuperare diferă de la o persoană la alta și depinde de mai mulți factori (întinderea și localizarea leziunii cerebrale, vârsta pacientului, patologia asociată, tratamentul efectuat). Primele 36 de luni de la accidentul vascular cerebral constituie perioada de timp în care sunt recuperate majoritatea disfuncțiilor, cu toate că unele sunt ameliorate pe parcursul anilor. Perioada de recuperare după un accident vascular cerebral este, de cele mai multe ori, un proces care durează întreaga viață și presupune nu doar recuperarea unor disfuncții motorii, senzitive, senzoriale sau emoționale, ci și încercarea desfășurării unei vieți cât mai normale.

Pentru prevenirea apariției unui accident vascular cerebral, este necesară, renunțarea la fumat, limitarea consumului de alcool, regimul alimentar bogat în fructe și legume, păstrarea în limite normale a greutății corporale, controlul regulat al glicemiei și a tensiunii arteriale, precum și mișcarea zilnică sunt principalele căi prin care putem reduce semnificativ riscul de atac cerebral, afecțiune medicală majoră și a treia cauză de mortalitate din lume. Din păcate, accidentul vascular cerebral (AVC) se remarcă în rândul din ce în ce mai multor persoane tinere, care au un stil de viață haotic și asupra cărora stresul de la locul de muncă își pune amprenta asupra sănătății. (Note de curs, 2012, Prof.dr. Mircea Radu Gorgan, Președinte Societatea Română de Neurochirurgie)

Pentru a reține cât mai ușor simptomele descrise mai jos, se poate recurge la urmatoarea metoda, și anume FAST:

– F (face=față) – rugați pacientul să zâmbească și observați dacă fața nu e simetrică sau buza e căzută într-o parte

– A (arms=brațe) – rugați pacientul să-și ridice ambele brațe și observați dacă unul dintre ele ramane mai jos

– S (speech=vorbire) -rugați pacientul să rostească o propoziție scurtă și observați dacă are dificultăți în vorbire sau nu își găsește cuvintele

– T (time=timp) – nu pierdeți timpul, sunați la numărul de urgență pentru că accidentul vascular cerebral trebuie tratat medicamentos sau chirurgical cât mai rapid pentru a preveni atacurile ulterioare cu potențial mortal și leziunile permanente asupra creierului. (http://www.strokeassociation.org/STROKEORG/WarningSigns/Stroke-Warning-Signs-and-Symptoms_UCM_308528_SubHomePage.jsp)

Pentru a limita riscul de atac cerebral la minimum, medicii recomandă:

– Scurte plimbări zilnice sau mișcare la sala de sport, 20 de minute de plimbare în aer liber pe zi, în ritm alert, sunt suficiente pentru a ne feri de orice problemă de sănătate. Dacă însumăm cele 20 de minute zilnice, la finalul săptămânii vom avea 2 ore de mișcare, iar acest lucru ne poate reduce riscul de atac cerebral cu aproape 40%, ne sugerează un studiu realizat in U.S.A. pe 40.000 de femei.( http://www.csid.ro/health/sanatate/accident-vascular-cerebral-recunoaste-simptomele-si-afla-cum-te-poti-feri-de-un-atac-cerebral-10980518/)

– Ȋnvață să recunoști simptomele depresiei. Să fii trist, supărat sau mâhnit într-o anumită perioadă a vieții, ca urmare a decesului unei persoane dragi sau din cauza locului de muncă este perfect normal, însă nu același lucru se poate spune dacă starea de tristețe se manifestă pe perioade lungi de timp și fără justificare personală.

Potrivit cercetărilor, depresia poate crește șansele unui atac cerebral cu 30% deoarece persoana în cauză este mai tentată să aibă un stil de viață neglijent, fumează, este supraponderală și nu face deloc mișcare. De asemenea, persoanele depresive nu merg la medic pentru controale de rutină, iar glicemia și tensiunea arterială anormale și netratate pot deteriora starea de sănătate.

– Dormi sufficient. Nu dormi mai puțin de 7 ore și mai mult de 10 ore pe noapte. Experții de la Universitatea Harvard au demonstrat că persoanele care dorm mai mult de 10 ore pe noapte au cu 63% mai multe șanse de acccident vascular cerebral. Iar dacă obișnuiești să sforăi în timpul somnului, e foarte probabil să dezvolți sindromul metabolic, care este unul dintre factorii de risc pentru atacul cerebral, precum și pentru bolile de inimă sau diabet.

– Vedeta din farfurie – uleiul de măsline

Folosește ulei de măsline la orice preparat, deoarece ajută la normalizatea tensiunii arteriale, scăzând astfel riscul de boli cardiovasculare. Un studiu observațional pe 7.600 de femei din Franța, cu vârsta de peste 65 de ani, arată că un consum regulat de ulei de măsline scade riscul de AVC cu aproape 40%.

– Nu neglija migrenele

Pe toți ne apucă în unele momente dureri de cap supărătoare, însă în cazul în care migrena este însoțită de lumină încețoșată și apariția unor pete oarbe în câmpul vizual, trebuie să avem mare grijă pentru că pot semnala o circulație a sângelui efectuoasă, deci un risc crescut de accident vascular. În cazul în care experimentezi atfel de migrene, cel mai indicat este să mergi la medic pentru un control amănunțit și un tratament corespunzător.

– Ascultă-ți inima

Ritmul cardiac neregulat, bătăile rapide ale inimii sau, din contră, mult prea lente, asociate cu respirația îngreunată și durerile în piept pot fi semnale că suferi de fibrilație atrială, care crește de aproape 5 ori riscul de atac cerebral.

– Stăpânește-ți furia

Un studiu publicat în jurnalul Hypertension, publicatie a European Society of  Hypertension, arată că persoanele agresive și nervoase sunt la mare risc de a face un atac cerebral. Din nefericire, cele mai multe persoane care suferă un accident vascular cerebral nu recunosc simptomele și nu știu ce trebuie să facă în astfel de situații. Un raport din publicația Stroke, ziarul asociatiei World Stroke Organization, arată că 70% dintre pacienți nu au știut ce li s-a întâmplat și mai puțin de 30% dintre ei s-au adresat unui medic în primele 24 de ore pentru a primi tratament adecvat. Printre simptomele care apar în cazul unui accident vascular cerebral se numără: amorțirea bruscă a feței, brațelor sau picioarelor, mai ales pe o parte a corpului, dificultăți în vorbire și înțelegere, tulburări de vedere, amețeală, pierderea echilibrului, dificultăți motorii și dureri de cap severe.

2.4.3. CLASIFICAREA TOPOGRAFICĂ A HEMIPLEGIEI

Pentru un diagnostic corect al hemiplegiei, datorită aspectului său clinic variabil și polimorf, o clasificare a acestor elemente, în funcție de sediul leziunii, se impune, deoarece aspectul evolutiv al bolii este condiționat de etiologia specifică dispoziției anatomice a leziunii.

În raport cu fasciculul piramidal, de la cortex până la măduva spinării se află multiple formațiuni ale căror implicare ajută în punerea diagnosticului de sediu al leziunii.

Hemiplegii de origine corticală – de regulă, hemiplegiile corticale au determinări parcelare, predominând, mai ales, la membru superior și facies, și mai rar la membrul inferior. Se asociază cu tulburări sensitive,ce pot merge până la anestezia membrelor paralizate, cel mai adesea cu astereognozie și aspect de ataxie corticală, cu tulburări de vorbire, de tip motor, de afectivitate, intelectuale, de activitate prin pierderea initiative.

Hemiplegie de origine capsulară – leziunea este totală, caracterizată printr-o hipertonie masivă. Leziunea motorie este pură, cu puține atingeri de vecinătate, căreia i se asociază dureri intense extreme de rebele, determinate de perturbări ale funcției talamice.

Hemiplegiile de trunchi cerebral – îmbracă aspectul de hemiplegie alternă, cu deficit motor total de partea opusă leziunii, la care se sociază modificări date, în principal, de atingerea nucleilor cranieni de aceeși parte.

Hemiplegie de peduncul cerebral – caracteristică este prezența paraliziei faciale de tip central, a membrelor de partea opusă leziunii cerebrale, prin prinderea piciorului pedunculului.

Hemiplegie protuberențială – poartă aceeiași amprentă a leziunilor piramidale tronculare, dar se asociază cu paralizie facial de tip periferic, de aceeiași parte cu leziunea, paralizia de oculomotor extern cu strabism convergent și diplopie(perceperea a doua imagini ale unui obiect privit), atingerea nervului acustico-vestibular.

Hemiplegie bulbară – nu prezintă manifestări faciale, dar în funcție de interesarea elementelor vecine căilor motorii se mai pot distinge: sindrom bulbar paramedian(Déjérine), ce asociază hemiplegiei controlaterale o hemianestezie cu disociație de tip tabetic și paralizia hipoglosului de aceeiași parte. Tulburări de vorbire, de tip dizartrie, tulburări de sensibilitate, tipică fiind hemianestezia feței. Sindromul de hemibulb, se prezintă ca o hemiplegie cu hemianestezie alternă, de aceeiași parte notându-se un hemisindrom cerebelos asociat cu fenomene din partea tuturor nervilor bulbari și sindrom Claude Bernard – Horner

Hemiplegie medulară – este mai rar întâlnită. Este de aceeiași parte cu leziunea, îmbrăcând aspectul sindromului Brown-Séquard. Poate fi întâlnit în leziunile medulare ce interesează structurile substanței nervoase deasupra nivelului C5, în timp ce sub acest nivel aspectul clinic este de asociere a neuronului motor central sublezional cu cel motor periferic lezional.

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA SI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1. SCOPUL, OBIECTIVELE, SARCINILE SI ETAPELE CERCETĂRII

3.1.1. SCOPUL CERCETĂRII

Scopul esențial al lucrării, este de a studia aspectele etiologice și funcționale, cu implicații în conceperea și aplicarea programului de intervenție a subiectului cu accident vascular cerebral.

Scopul cercetării, este orientat în direcția conceperii și aplicării unui program de recuperae, în vederea dezvoltării independenței funcționale, într-o etapă cât mai precoce.

Intervenția de reabilitare, își propune ca obiectiv primordial îmbunătățirea funcționalității, pentru a permite pacientului câștigarea unui nivel de independență. Recuperarea completă, este de cele mai multe ori imposibilă, deci obiectivele intervenției se axeză pe adaptarea individului la condițiile disabilității restante și la asigurarea independenței funcționale.

3.1.2. OBIECTIVELE GENERALE ALE CECETĂRII

Cercetarea, întreprinsă de noi, și-a stabilit o serie de obiective ce urmează să fie realizate pe parcursul derulării perioadei alocate studiului.

Obiectivele cercetării au fost:

studierea cărților de specialitate, și a altor mijloace de informare precum internetul pentru documentarea în privința actualității temei și a noutăților în domeniul kinetoterapiei;

consultarea cu profesori și specialiști în domeniu, urmărind opiniile cu privire la tema aleasă;

structurarea obiectivelor și a conținutului de recuperare prin stabilirea și selectarea celor mai eficiente metode, tehnici și procedee, care să compună programele de recuperare în conformitate cu particularitățile și nevoile subiectului;

redactarea lucrarii de licență care cuprinde cercetarea în sine.

3.1.3. SARCINILE CERCETĂRII

Sarcinile cercetării care au făcut obiectul lucrării de față, si au fost reprezentate de:

stabilirea locului de desfășurare a ședințelor de recuperare a pacientului;

alegerea subiectului în vederea realizării cercetării amănunțite;

alegerea celor mai bune metode de evaluare ințială pentru stabilirea diagnosticului funcțional;

alcătuirea unor programe de recuperare, pe baza datelor din literatura de specialitate, la care se adaugă si contribuția personală;

alcătuirea studiului, după obținerea acceptului adultului cu condiția confidențialității datelor de identitate;

argumentarea criteriilor de confirmare/infirmare a ipotezei de lucru;

elaborarea concluziilor generale.

3.1.4. ETAPELE CERCETĂRII

Cercetarea s-a desfășurat pe 4 etape după cum urmează:

Etapa I (iulie 2014-octombrie 2014):

În această etapă, am căutat și studiat literatura de specialitate în domeniul ales, existentă până în momentul de față cu privire la tema propusă.

Studiul efectuat, cu privire la scoaterea în evidență a unor aspecte generale și particulare, a urmărit date de anatomie a membrelor, fiziopatologia emisferelor cerebrale, date despre pacienți care rămân cu sechele după AVC, aspecte esențiale privind deficitul motor și redobândirea independenței funcționale în cadrul procesului de reeducare neuromotorie.

Folosind aceste date pe care le-am acumulat, am elaborat, în prima fază în mod schematic, apoi în formă finală, câteva ipoteze și obiective necesare recuperării.

Etapa II (octombrie 2014-noiembrie 2014):

În etapa aceasta, am selectat un lot de subiecți diagnosticați cu hemiplegie, în urmă accidentului vascular cerebral și am selectat cazul care am crezut că e cel mai potrivit pentru cercetarea mea. Am luat în considerare: tipul AVC-ului, graviditatea acestuia, stadiul în care se află pacientul, gradul spasticității, capacitatea de comunicare și relaționare. De asemenea, tot în această etapă am pregătit locul de desfășurare a cercetării, obiectele și materialele depistării diagnosticului funcțional. Etapa a-II-a a constituit decizia mea finală, pentru stabilirea, obiectivelor, metodelor, tehnicilor, mijloacelor și indicațiilor necesare în recuperare.

Etapa a-III-a (noiembrie 2014-mai 2015):

În această etapă am aplicat programul kinetoterapeutic propriu-zis, cu adaptarea acestuia în funcție de evaluarea și testarea funcțională efectuată și determinată periodic.

Etapa a-IV-a (mai 2015-iunie 2015)

Aceasta este etapa în care am făcut testări finale. Pe baza rezultatelor obținute, am apreciat evoluția subectului, concretizată în prezentarea și redactarea acestei lucrări.

3.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

Prin frecventa sa hemiplegia de cauzặ vascularặ , constituie o asocialặ.Alặturi de tratamentul de reanimare care se aplicặ in stadiul acut de boalặ , de primặimportantặ este tratamentul de reabilitare motorie , vizậnd intr-o primặ etapặ recuperareafunctionalặ a membrelor paralizate , iar intr-o a doua etapặ reintegrarea bolnavilor infamilie si societate. Aplicarea sistematicặ , mai ales perseverenta arsenalului dereeducare , chiar dacặ nu implicặ vindecarea integralặ , asigurặ cel putin autonomia bolnavului. Mai mult , tratamentul hemiplegiei tinde astazi sặ adauge , la simpla refacere afortei musculare , restabilirea plenarặ a programului motor:

Numeroși factori extrinseci și intrinseci, pot modula capacitatea de adaptare a sistemului nervos, iar această lucrare, îsi propune să verifice, dacă mijloacele kinetoterapeutice existente, pot contribui la îmbunătătirea activitătii motorii, la un adult cu infirmitate motorie cerebrală, ca urmare a unui AVC, dupa 2 ani de inactivitate.

Ipotezele, de la care am plecat în cercetare au fost:

prin aplicarea celor mai eficiente metode și tehnici de recuperare, post accident AVC, se poate obține o creștere a independenței funcționale.

începând programul kinetoterapeutic cât mai devreme, se pot obține rezultate mai eficiente și mai bune, decât în cazul intervențiilor tardive, în ceea ce privesc funcțiile de echilibru în ortostatism și prehensiune, fiind indispensabile, necesare în autonomia de autoservire, orientare, independența fizică, integrare socială și economică.

3.3. METODELE DE CERCETARE FOLOSITE

Una din cerințele impuse de obiectivul cercetării mele, este reprezentată de alegerea celor mai eficiente metode de cercetare, de necesitatea verificării unor aspecte noi sau neverificate încă. Pe parcursul activității de cercetare, chiar dacă unele metode au dominat într-o etapă față de cealaltă, am reușit să le îmbin și să le combin reciproc într-un mod cât mai logic și mai natural.

3.3.1. METODA DOCUMENTĂRII TEORETICE

Pentru fixarea obiectivelor generale ale cercetării, a fost necesară o perioadă de documentare serioasă, riguroasă, referitoare la cercetările efectuate până în prezent cu privire la sechelele post AVC și rezultatele acestora. Documentarea a continuat și pe parcursul cercetării, pentru a rezolva probleme sau fenomene apărute pe parcurs.

În acest fel am obținut informațiile prin studierea tratatelor de neurologie, cărților de specialitate, note de curs, dar nu în ultimul rând a informațiilor găsite pe internet din limbă română, engleză,franceză și italiană, așa cum reiese și din bibliografie.

3.3.2. METODA ANCHETEI

Fiind o metodă care face parte din metodele de cercetare complexe ale kinetoterapiei, ocupă un loc important în obținerea informațiilor necesare desfășurării cercetării. Această metodă am folosit-o, în scopul recunoașterii subiectului în dinamica evoluției lui, pentru cunoașterea condițiilor în care a generat afecțiunea și sechelele acesteia, creând astfel condiții optime decalării informațiilor obiective și subiective legate de subiect și perspectivele evoluției stării de sănătate a acestuia.

Am folosit metoda anchetei sub două forme :

anamneza, care a constat în aflarea unor date esențiale despre pacient, despre istoricul bolii și evoluția acesteia. Informațiile acumulate au fost obiectivizate prin corelare cu datele înregistrate în fișele medicale, biletele de externare și în rezultatele explorării.

interviul, în care discuțiile cu pacientul și celelalte persoane implicate în reintegrarea socială a pacientului au constituit fundamentul pentru stabilirea priorităților și obiectivelor programului de recuperare.

3.3.3. METODA OBSERVAȚIEI

În cercetarea mea, am folosit observația sistematică, extensivă, experimentală și directă, în scopul de a obține informații noi cu privire la modificările determinate de afecțiune, în comportamentul motor și general al subiectului. Informațiile pe care le-am obținut, au fost înregistrate în fișe de protocol, în care notarea diferitelor variabile s-a realizat prin notări, subiective, semne, descriere terminologică sau chiar cifrică, pentru a servi în final analizei statistice, reprezentării grafice și concluziilor. Observația s-a realizat vizual.

Observația directă a subiectului s-a făcut în condiții nespecifice și fără știrea acestuia, pentru ca acesta să nu fie intimidat și să nu își modifice comportamentul.

Principalele aspecte pe care le-am urmărit au fost:

coordonarea mișcărilor;

coordonarea mână-ochi, și invers;

adaptarea și desfășurarea spațială a unor activități simple și complexe;

mișcările segmentelor;

respectarea indicațiilor metodice cu însușirea schemelor motorii normale;

reacțiile de moment în cazul unui eșec;

starea psihică și mentală;

integrarea în mediul social și familial.

Foarte importanți sunt și indicatorii calitativi și cantitativi, care se observă și se evaluează, care au o direcționare bună despre obiectizarea cercetării. Acești indicatori trebuie urmăriți în dinamica lor: bilanțul funcțional, examenul reacțiilor de apărare prin întindere și sprijin pe membrul inferior, reprezintă indicatori cantitativi, iar graficele reprezintă aspectul calitativ.

Interpretarea rezultatelor, a fost partea cea mai dificilă, deoarece ea conduce la niveluri de interpretare după profunzimea, durata și intensitatea observației.

3.3.4. METODE DE MĂSURARE, EXPLORARE ȘI EVALUARE

Metodele de măsurare, explorare și evaluare au fost utilizate în vederea obținerii unor date relevante în ceea ce privește starea pacientului, cu scopul stabilirii stadiului, a gradului deficiențelor sau a progresului, ce permite încadrarea subiectului într-o anumită categorie. Aceste măsurători au fost aplicate într-un mod constant, deoarece pentru mine au reprezentat modalități precise de cuantificare a nivelului evolutiv și un punct de reper pe bază căruia

s-au făcut modificări ale programului de recuperare.

M-am folosit de examenul vizual, care m-a ajutat să observ la pacient pozițiile vicioase pe care le adopta, în diferite poziții, modificări de culoare ale pielii pe partea hemiplegică în comparație cu cea sănătoasă.

Folosind examenul palpatoriu, am încercat să observ dacă există dureri la nivelul articulațiilor și a musculaturii, dacă subiectul își recapătă sensibilitatea tactilă, termică, dureroasă precum și diferențele de tonus muscular între cele 2 jumătăți ale corpului.

Pe baza bilanțului funcțional, al testărilor articulare și musculare, împreună cu testul de echilibru Tinetti, precum și cu examenul reacțiilor de apărare prin întindere și sprijin pe membrul superior, am putut realiza o analiză a mișcărilor și abilităților pe care pacientul le avea în cadrul evaluării inițiale, intermediare și finale.

Clasificarea funcțională a prehensiunii la hemiplegicul adult- după Enjalber, Centre Médical Le Grau du Roi:

Clasa 0: Nici un semn de recuperare- prehensiune nulă.

Clasa 1: Apropiere sincinetică în abducție-retropulsia umărului și flexia cotului.

Clasa 2: Apropierea de tipul analitic fără o posibilă priză.

Clasa 3: Apropiere, priză globală, fără contracție activă.

Clasa 4: Apropiere, priză globală, cu contracție activă.

Clasa 5: Existența unei prize tridigitale.

Clasa 6: Prehensiune subnormală cu pensă fină.

Tabelul nr.2 Bilanț funcțional- Propus de Departamentul de medicină fizică al spitalului de stat pentru veterani din Rocky Hill, Connecticut, SUA

Se vor nota cu O=imposibil, PP-parțial posibil, P= posibil cu dificultate, I=independent.

Testul de echilibru Tinetti, mi-a fost util în testarea echilibrului în așezat în stând, precum și în mers. În funcție de punctajul total obținut nivelul echilibrului a fost cotat la scăzut, moderat și mare.

ECHILIBRUL : Punctaj maxim: 16/16

Tabelul nr. 3 Testul de echilibru Tinetti (Manole, V., Manole, L.,2009)

Tabelul.nr.4 Examenul reacțiilor de apărare prin întindere și sprijin pe membrul superior, după Bertha Bobath

3.3.5. METODA ÎNREGISTRĂRII, PRELUCRĂRII ȘI REPREZENTĂRII GRAFICE A DATELOR

Odată cu efectuarea cercetării, am realizat înregistrarea fenomenelor studiate și am consemnat rezultatele obținute. În urma colectării tuturor datelor necesare, la începutul cercetării, și a aplicării programului kinetoterapeutic de recuperare , la final am folosit metoda grafică, pentru a evidenția cât mai clar

nivelul de la care am pornit cu pacientul și evoluția stării acestuia.

3.3.6. TEHNICI MODERNE DE ÎNREGISTRARE ÎN DECURSUL CERCETĂRII

Dintre tehnicile de înregistrare (moderne) folosite ca obiective de susținere a conținutului cercetării , am folosit fotografiile, surprinzând o serie de imagini subiective ce reprezintă anumite momente în cadrul cercetării, testării, tehnici și metode concrete de lucru, fotografii realizate cu acordul subiectului..

3.4. CONȚINUTUL INTERVENȚIEI KINETOTERAPEUTICE

3.4.1. PLAN GENERAL DE TRATAMENT KINETOTERAPEUTIC

Obiective generale:

prevenirea redorilor și a pozițiilor disfuncționale;

îmbunătățirea mobilității articulare;

reeducarea și refacerea imaginii și schemei corporale;

recâștigarea funcționalității și abilității membrelor;

recuperarea prehensiunii;

recuperarea echilibrului și mersului;

reeducarea poziției corecte a plantei pe sol și a mersului corect;

educarea și reeducarea sensibilității;

obținerea unei stări fizice și psihice favorabile;

3.4.2. TEHNICI, PROCEDEE ȘI METODE FOLOSITE

Tehnici anakinetice.

Posturările, au fost folosite în perioadele dintre ședințele de tratament, în vederea prevenirii instalării unor poziții vicioase, cu participarea conștientă a pacientului și au urmărit așezarea hemiplegicului într-o poziție funcțională bună.

Posturile corective s-au alternat cu cele de repaus. Astfel, în decubit dorsal, pacientul a avut în permanență o pernă mică sub cap, brațul paralizat a fost întins pe lângă corp sau ușor depărtat de acesta, cu palma jos, iar membrul inferior a fost întins dar nu lipit de celălalt; tălpile au fost sprijinite cu toată suprafața pe un suport ușor înclinat a cărui înălțime a trebuit să depășească degetele, iar ca piciorul paralizat să nu se încline lateral acesta a fost sprijinit sub o pernă bine rulată. Poziția de repaus în decubit dorsal a fost una comodă, brațul paralizat a fost așezat pe o pernă cu cotul ușor îndoit, iar mâna s-a sprijinit pe abdomen sau lângă corp pe o pernă mai tare. Posturarea în decubit lateral, s-a folosit ca poziție de repaus și anume, bolnavul în decubit lateral pe partea sănătoasă, iar partea paralizată a fost sprijinită pe o pernă mai groasă cu coapsa în unghi drept față de bazin și gamba în unghi drept față de coapsă, brațul a fost în ușoară anteducție cu cotul îndoit, iar în mână s-a așezat un prosop făcut sul.

Durata posturărilor a fost de la 30 de minute la 60 minute și reînoite de

2-3 ori în cursul zilei.

Tehnicile kinetice dinamice au la bază mișcarea sub toate formele ei. Mobilizări pasive si autopasive: tratamentul funcțional s-a început cu mișcări pasive de amplitudine moderată, executate în ritm lent. Repetarea frecventă a mișcărilor pasive, a dus la consolidarea rezultatelor obținute și în special la păstrarea funcțiilor articulare. Mobilizarea pasivă a tuturor articulațiilor membrului afectat s-a făcut cu blândețe, insistându-se pe desfășurarea amplitudinii complete a mișcării.

Mișcarea pasivă a urmărit să imprime senzațiile executării corecte a mișcărilor, să educe coordonarea contracției și relaxarea reciprocă a agoniștilor și antagoniștilor membrului superior, mai cu seamă cel inferior, să învingă contracturile și retracțiile în devenire, prevenind instalarea diformităților.

Mobilizările pasive, s-au executat în toate articulațiile membrelor, superior și inferior stângi, în vederea, menținerii amplitudinii articulare în limitele normale, conservând troficitatea structurilor articulare, prin stimularea circulației sanguine, creșterii amplitudinii articulare, prin asuplizarea structurilor capsulei ligamentare la nivelul umarului, prin întinderea tendino-musculară și prin ruperea aderențelor ce apar între planurile de alunecare datorită imobilizarii membrului superior a fazei sechelare post accident vascular.

Indiferent de tehnica de aplicare a mobilizărilor pasive, respectarea unor reguli, s-au impus ca o necesitate obiectivă. În acest sens, Robănescu (1983) recomandă:

să se cunoască bine starea structurilor ce vor fi supuse manipulării,

pentru a nu crea probleme mai mari;

să se cunoască bine mecanica articulară pentru a executa corect

amplitudinile și direcțiile de miscarei, precum și pentru a utiliza” mișcări asociate de facilitare”;

să se asigure o poziție corectă a corpului și segmentului de mobilizat,

precum și prize și contraprize corecte a kinetoterapeutului;

mișcarea să fie analitică;

mobilizarea să nu provace dureri, pentru a nu declanșa „reflexe de aparare” ;

pregătirea prin căldură și masaj a țesuturilor;

mobilizarea pasivă trebuie să fie adaptată scopului urmărit;

Prin tehnica de aplicare a mobilizărilor pasive, am urmărit evitarea anchilozei articulare, creșterea amplitudinii mișcărilor articulare, creșterea excitabilității mușchilor membrelor inferior și superior stângi, scăderea contracturilor musculare la nivel cervical, dorsal, lombar, refacerea imaginii motoare pierdute, evitarea alterării reprezentării mentale a schemei corporale și spațiale și ameliorarea circulației membrelor imobilizate de pe partea stângă.

Prin mobilizarea autopasivă, am învățat pacientul să își mobilizeze un segment cu ajutorul altei părți a corpului. Aceasta metodă, m-a ajutat, deoarece pacientul putea să lucreze și în intervalele dintre ședințele de recuperare, când eu nu eram prezent.

Exercițiile pasivo-active, le-am folosit numai în momentul în care pacientul nu mai poatea să continue mișcarea pentru a o duce până la capăt.

Aceste exerciții, pacientul a putut să le realizeze și ajutându-se de membrul sănătos. Aici s-a cerut multă atenție pentru a putea fi sesizat momentul în care a trebuit să se intervină. Prin ajutorul dat, eu nu trebuia să elimin participarea pacientului ci, dimpotrivă să-l stimulez să-și continue efortul până la capăt.

Exercițiile active, au fost executate de pacient, fără nici o intervenție facilitatoare sau opozantă exterioară, în afara, eventual, de gravitației. Mișcarea a avut ca parametri: direcția de mișcare, amplitudinea, ritmul, forța, durata, ca și poziția în care s-a executat. Tot timpul, i-am cerut pacientului o participare conștientă și o concentrare a atenției. Selectarea acestor exerciții le-am făcut judicios deoarece ele nu au trebuiau să depășeașcă posibilitățile bolnavului.

Mișcările active, rămân, totuși, elementul principal al recuperării. Toate aceste exerciții au trebuit supravegheate, pentru a urmări reinstalarea corectă a unor reflexe și a corecta coordonarea mișcărilor. Bolnavul trebuia să ajungă să realizeze mișcări uzuale coordonate.

Repetarea mișcărilor, le-am făcut în scopul reinstalării stereotipurilor dinamice care sunt de fapt lanțuri automatizate de acțiuni reflexe în activitatea zilnică (mersul, spălatul, îmbrăcatul).

Am folosit deasemenea, exercițiile în sensul gravitației și contra gravitației, care s-au executat din poziția decubit dorsal, sub forma mișcărilor de lateralitate.

Exercițiile cu rezistență, au avut ca principal obiectiv creșterea forței și rezistenței musculare a membrelor neafectate, în cazul nostru membrul inferior și superior drept, dar au fost utilizate și pentru o mai bună dirijare a mișcării. Cu timpul această rezistență a crescut și treptat s-a ajuns chiar să învingă forța bolnavului.

Tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă (FNP).

Prin folosirea tehnicilor de facilitare neuromusculară și proprioceptive, am urmărit ușurarea, încurajarea și accelerarea răspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din mușchi, tendoane, articulații, la aceasta adăugându-se stimularea exteroceptivă și a telereceptorilor.

Categoriile de tehnici FNP pot fi: tehnici de bază (fundamentale), cele care pot fi utilizate în tratamentul oricărui pacient și tehnici specifice, cele care solicită efort voluntar și cooperare din partea pacientului. (Ochiană G., 2009, suport curs).

Din cadrul tehnicilor de facilitare proprioceptivă am folosit cele care au crescut mobilitatea și stabilitatea membrului inferior hemiplegic, pentru a obține un mers aproape de normal și pentru a obține un echilibru bun în ortostatism și mers. Astfel am folosit inițierea ritmică (IR) și mișcarea activă de relaxare-opunere (MARO), din cadrul tehnicilor pentru promovarea mobilității, inversarea lentă (IL) și inversarea lentă cu opunere (ILO)- pentru promovarea mobilității controlate și stabilizarea ritmică (SR) și izometria alternantă (IzA)- pentru promovarea stabilității.

Inițierea ritmică (IR) am aplicat-o când mișcarea nu putea fi inițiată. Scopul a fost pentru a iniția o mișcare, pe care pacientul nu o mai făcuse de 2 ani și pentru a se face mișcarea pasiv, apoi pasivo-activ și activ. Am folosit comenzile verbale „relaxează-te” și „lasă-mă să te mișc”. S-au executat mișcări ritmice și lente.

Mișcarea activă de relaxare-opunere (MARO), modificată prin mobilizările lente, a urmărit contracția izometrică a antagoniștilor în zona scurtată, apoi izotonică de la zona de maximă lungime spre cea scurtată. Tehnica MARO a ameliorat controlul în antagoniștii membrului inferior stâng.

Izometria alternantă (IZA), contracții izometrice alternative pe agoniști și antagoniști fără să se schimbe poziția segmentului, am folosit-o în toate punctele arcului de mișcare, pe toate direcțiile de mișcare articulară.

Inversarea lentă (IL), contracții ritmice, alternative în direcția de scurtare a mușchilor agoniști și antagoniști dintr-o schemă de mișcare, fără pauză între inversări, am folosit-o mai cu seamă, la nivelul membrelor neafectate.

Rezistența, mai întâi este dată de greutatea segmentului, care se mișcă pe orizontală, apoi treptat am introdus o rezistență manuală pentru ambele mișcări .

Am aplicat această tehnică cu pacientul în decubit dorsal cu genunchiul drept flectat.

Inversarea lentă cu opunere (ILO) este o variantă a tehnicii IL, în care am introdus, pe lângă rezistența de pe tot parcursul mișcării, o contracție izometrică la sfârșitul amplitudinii de mișcare.

Stabilizarea ritmică (SR), s-a obținut la comanda „Ține! Nu mă lăsa să te mișc!”. Contracțiile izometrice pe agoniști și pe antagoniști s-au făcut fără relaxare (cocontracție) în punctul de limitare a mișcării. Această tehnică antrenează înainte de încărcare musculatura periarticulară ale articulațiilor membrelor de sprijin, pregătindu-l pe pacient, să asigure protecția articulară în momentul reluării funcției de sprijin. Odată cocontracția obținută se poate trece la încărcarea treptată a segmentului.

Această tehnică am folosit-o în scopul creșterii mobilității, forței și stabilității trunchiului inferior, șoldului și genunchiului.

Metoda Kabat a dezvoltat o metodologie de recuperare neuromotorie, pornind de la studiile neurofiziologice ale mișcării, comportamentului motor și învățării motorii. Metoda se numește “de facilitare neuroproprioceptivă” .

Metoda folosește scheme de mișcare globală, plecând de la axioma lui Beevor și Jackson: “Creierul ignoră acțiunea proprie mușchiului, el recunoaște numai mișcarea”. Observația i-a relevat lui H. Kabat că marea majoritate a mișcărilor umane se fac în diagonală și spirală, iar orientarea mușchilor, a inserțiilor lor, ca și ligamentelor are aceeași direcție spiralată și în diagonală. (Sbenghe T.,1983).

În cadrul programului de recuperare am folosit diagonala D2 flexie la nivelul membrului inferior afectat: pelvis ridicat, coapsă în flexie cu abducție și rotație internă, genunchi în flexie sau extensie, picior și degete în flexie dorsală și eversie.

Din cadrul gimnasticii medicale am folosit exerciții pentru educarea echilibrului din ortostatism și mers, precum și exerciții aplicative simple care se referă la deprinderile motrice de bază, ca: mersul, trecerea peste obstacole, aruncările. (Ionescu A., 1994)

3.5. DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

Prima testare, pe care am aplicat-o, a fost testingul articular și cel muscular.

La prima vedere, pacientul avea poziția specifică unui bolnav cu hemipareză, membrul superior în ușoară abducție, antebrațul flectat pe braț cu ușoară pronație, iar pumnul și degetele flectate peste police.

În realitate era vorba de o hemiplegie, poziția fiind dată de o așazisă pseudospaticitate, datorată retracției capsulo-ligamentare la nivelul cotului.

În urma testigului, am constatat că pacientul avea redoare articulară avansată la nivelul tuturor articulațiilor membrului inferior și superior afectat, care luau forma unei anchiloze.

Musculatura, în general, atrofiată, prezenta la nivelul piciorului stâng și drept și a mâinii stângi, dereglări vasculo-trofice, piele descuamată.

Echilibrul în decubit lateral și așezat era inexistent.

Culegând toate aceste date, am început, și cu ajutorul îndrumătorului meu, să pun pe hârtie strategia de luptă împotriva acestei boli necruțătoare.

Cam așa s-a structurat programul meu de recuperare.

Starea psihică și emoțională a pacientului, nu era una dintre cele mai bune, la începerea kinetoterapiei, stare surprinsă și cu ajutorul aparatului de fotografiat.

Fig. nr. 13 Stare de depresie Fig. nr. 14 Moral scăzut

Cu ajutorul tehnicilor moderne de înregistrare, în decursul cercetării, am reușit să surprind momente importante din timpul recuperării, dar și progresul realizat de pacient.

Fig. nr. 15 Mobilizare pasivă a M.I. stg. Fig. nr. 16 Mobilizare pasivă a M.S. stg.

Fig. nr. 17 Mobilizare pasivă a mâinii Fig. nr. 18 Mobilizarea pasivă a umărului

Fig. nr. 19 Mobilizarea pasivă a rotulei Fig. nr. 20 Stretching m. ileopsoas si cvadriceps

Fig. nr. 21 Disocierea centurilor Fig. nr. 22 Stare intermediara după începerea terapiei

Fig. nr. 23 Masajul musculaturii șoldului Fig. nr. 24 Masajul piciorului

Fig. nr. 25 Exersarea rostogolirilor Fig. nr. 26 Exersarea rostogolirilor

Fig. nr. 27 Mobilizarea activă a M.I. stg. Fig. nr. 28 Posturare

Fig. nr. 29 Posturare Fig. nr. 30 Posturare

Fig. nr. 31 Posturare Fig. nr. 32 Mobilizare autopasiva

Fig. nr. 33 Ridicare în șezut Fig. nr. 34 Ridicare în șezut

Fig. nr. 35 Pentru prima dată după 2 ani în așezat Fig. nr. 36 Mobilizarea activă m. ext. ai gâtului

Fig. nr. 37 Mobilizarea activa a M.S.drept si a m. gâtului Fig. nr. 38 Asezat dupa 4 luni

Fig. nr. 39 Exercitii pentru echilibru Fig. nr. 40 Primii pasi CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI

INTERPRETAREA LOR

4.1. PREZENTAREA SI ANALIZA DATELOR

Ținând cont de etiologie, de multitudinea factorilor care duc la apariția AVC, precum și de complexitatea tulburărilor determinate de aceasta, recuperarea implică o cunoaștere temeinică a anatomiei si biomecanicii organismului, precum și utilizarea acelor tehnici și metode, care duc în final la o recuperare de calitate.

Subiectul a fost supus unei testări inițiale și unei reevaluări, după aplicarea mijloacelor, metodelor și tehnicilor de recuperare.

În urma testării inițiale pacientul prezenta o forță 0 la nivelul musculaturii membrului inferior, iar după testarea finală, pacientul a înregistrat o forță musculară de 2 respectiv 3.

Graficul nr. 4 Forța la nivelul membrelor inferioare

Inițial am făcut și testări pentru bilanțul funcțional, propus de Departamentul de medicină fizică al spitalului de stat pentru veterani din Rocky Hill, și pentru echilibru – testul Tinetti.

Toate aceste date, mi-au fost necesare pentru stabilirea procesului kinetoterapeutic, ce avea să urmeze, dar și pentru a avea un reper, în ceea ce privește progresul realizat.

Tabelul nr.5 Bilanț funcțional- Propus de Departamentul de medicină fizică al spitalului de stat pentru veterani din Rocky Hill, Connecticut, SUA

Se vor nota cu O=imposibil, PP=parțial posibil, P= posibil cu dificultate, I=independent.

Testul de echilibru Tinetti, mi-a fost util în testarea echilibrului în așezat și în stând. În funcție de punctajul total obținut, nivelul echilibrului a fost cotat la scăzut, moderat și mare.

Tabel nr. 6 Testul de echilibru

Pentru a evidenția mai bine progresul realizat, am făcut următorul grafic.

Graficul nr. 5 Evoluția echilibrului

În urma evaluării echilibrului, în baza unor poziții prestabilite, la testarea inițială pacientul a avut 0 puncte, iar la testarea finală a înregistrat între 1 și 2 puncte. De foarte mare ajutor, mi-a fost înregistrarea evoluției pozițiilor, pe care le-am scos în evidență în graficul de mai jos.

Graficul nr. 6 Evoluția pozițiilor

0= nu este capabil

1= realizează mișcarea cu ajutor

1.5= inițiază mișcarea cu ajutor și o termină singur

2= realizează mișcarea singur

4.2. INTERPRETAREA REZULTATELOR

După cum putem observa, din tabelul nr.5, al bilanțului funcțional, pacientul a înregistrat o evoluție a deprinderilor sale, nu în totalitate, dar destul de importantă pentru psihicul său, ceea ce l-a motivat să lucreze cu și mai multă determinare.

În recuperarea forței musculaturii, m-am concentrat mai mult pe recuperarea forței membrului inferior decât cel superior, deoarece pacientul manifesta o extraordinară dorință de a merge, binențeles luând în considerare și evoluția membrului superior.

După cum observăm, în graficul nr. 4, subiectul, la testarea inițială, prezenta o forță 0, iar după aplicarea mijloacelor de recuperare a ajuns la contracții voluntare și la o crestere a forței a musculaturii de nivel 2 și 3.

În urma evaluării echilibrului, am precizat aspectele calitative a obtinerii poziților fundamentale, care au stat la baza alegerii și aplicării corecte a programului de recuperare.

Majoritatea testelor, folosite în evaluarea clinico-funcțională a echilibrului precizează dacă pacientul are sau nu tulburări ale acestui parametru esențial al controlului motor. De cele mai multe ori, interpretarea testelor pentru echilibru se face în corelație cu rezultatele altor teste, folosite în evaluarea aparatului locomotor, în cazul nostru cel al evaluării forței și pozițiilor fundamentale.

Reeducarea reacțiilor de echilibru, au necesitat un studiu atent, pentru că ameliorarea perturbărilor acestor reacții a fost o parte esențială a programului kinetoterapeutic.

Din graficul nr.5, rezultă, că față de testarea initial, cand pacientul era imobilizat la pat, în urma testarii finale, el a înregistrat progrese însemnate, fiind capabil, după doi ani de decubit dorsal, să ajungă să mențină poziția așezat fără sprijin și fără pierderea echilibrului.

În urma experimentului realizat, am urmărit, pe lângă îmbunătățirea forței musculare, a mobilității articulare și dezvoltarea și evoluția pozițiilor, atât de necesare realizării obiectivelor principale: realizarea poziției așezat și stând.

Din graficul nr. 6, se poate remarca evoluția pozițiilor, pe care pacientul le-a adoptat, de-a lungul lunilor în care s-a desfășurat pogramul de kinetoterapie.

Din poziția decubit dorsal, pacientul a ajuns la performanța de a sta în așezat și ortostatism, întru-un mod stabil.

Datorită mijloacelor moderne de înregistrare, fotografiile surprind cel mai bine evoluția și progresul, pe care pacientul le-a avut de-a lungul programului de recuperare, cât și mulțumirea și speranța unei ”raze de soare” a soției.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Reeducarea funcțională și reintegrarea socială, utilizate corect în tratamentul bolnavilor neurologici, reprezintă în zilele noastre o sferă de preocupări largi, complexe și susținute.

Scopul este de a reda acestor bolnavi posibilitatea de a se autoîngriji,de a se deplasa, de a se încadra cu deficitul lor restant în societate, fără a fi izolați.

Aceasta presupune, pe lângă facilitarea măsurilor educaționale, sociale, etc., și antrenarea sau compensarea funcțiilor deficitare prin mijloace kinetoterapeutice indicate.

În procesul recuperator, nu există program tipizat, acesta variind de la individ la individ, motiv pentru care trebuie să se țină seama de toate elementele neuro-psiho-motrice și fiziologice ale individului, pe lângă gama de mijloace kinetoterapeutice.

Aplicarea unei singure metode sau tehnici este sărăcăcioasă și chiar neadecvată pentru kinetoterapia modernă.

Analizând rezultatele obținute, în urma activității desfășurate, putem afirma că ipotezele cercetării s-au confirmat, afirmație susținută de următoarele concluzii.

Conform fotografiilor si graficelor prezentate, s-a constat o ameliorare semnificativă a stării psiho-fizice a pacientului.

Instituirea programelor de recuperare, indiferent de starea sechelară, dovedește eficiența acestora, demonstrat de faptul că subiectul a înregistrat valori crescute ale indicilor somato-funcționali, între cele două testări (inițiale și finale).

Se confirmă astfel ipoteza potrivit căreia, prin aplicarea celor mai eficiente metode și tehnici de recuperare, post accident AVC, se poate obține o creștere a independenței funcționale

Recuperarea în hemiplegii, și nu numai, nu trebuie considerată în nici un moment ca o luptă pierdută dinainte, ci ca o activitate bazată pe reducerea incapacității și, mai ales, bazată pe capacitățile fizice și funcționale restante, prin intermediul cărora pacientul trebuie să fie învățat și antrenat să se adapteze la viața activă.

BIBLIOGRAFIE

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în problematica cercetării……………………

1.1. Actualitatea temei……………………………………………………….

1.2. Motivarea alegerii temei………………………………………………

Capitolul 2. Fundamentarea teoretică a problemei studiate………..

2.1. Organismul uman din prisma funcționalității……………..

2.1.1. Coordonarea umorala………………………………

2.1.2. Coordonarea nervoasa ………………………………..

2.1.3. Coordonarea functionala …………………………….

2.2. Sindroame neurologice………………………………….

2.2.1. Sindrom de neuron motor central……………………..

2.2.2. Sindrom de neuron motor periferic………………

2.2.3. Sindrom extrapiramidal………………………………..

2.2.4. Sindrom cerebelos…………………………………

2.3. Principalele entități nosologice din cadrul acidentelor

vasculare cerebrale ………………………….

2.3.1. Circulatia arterial cerebral………………………….

2.3.2. Boala vasculara cerebrala

2.3.3. Ischemia Cerebrala si Hemoragia cerebral ………

2.3.4. AVC ischemic ………………

2.3.5. AVC trombotic………….

2.3.6. AVC embolic ……………………………….

2.3.7. AVC hemoragic…………………………

2.4. Hemiplegia, particularitățile dezvoltării…………………..

2.4.1. Scurt istoric………………………………………………….

2.4.2. Accidentul vascular cerebral (AVC)………

2.4.3. Date de anatomo-fiziopatologie a hemiplegiei………

2.4.4. Clasificarea topografică a hemiplegiei………….

Capitolul 3. Organizarea și desfășurarea cercetării……………………

3.1. Obiectivele, sarcinile și etapele cercetării……………………….

3.1.1. Scopul cercetării……………………………………………….

3.1.2. Obiectivele generale ale cercetării……………………..

3.1.3. Sarcinile cercetării……………………………………………

3.1.4. Etapele cercetării……………………………………………..

3.2. Ipoteza cercetării…………………………………………………………

3.3. Metode de cercetare folosite…………………………………………

3.3.1. Metoda documentării……………………………………….

3.3.2. Metoda anchetei…………………………………………..

3.3.3. Metoda observației………………………………………………

3.3.4. Metode de măsurare, explorare și

evaluare…………………………………………………………..

3.3.5. Metoda înregistrării, prelucrării și reprezentării

grafice……………………………………………………………

3.3.6. Tehnici moderne de înregistrare………………………

3.4. Conținutul intervenției kinetoterapeutice………………………..

3.4.1. Plan general de tratament………………………………….

3.4.2. Tehnici, procedee și metode folosite…………………

3.5. Particularități ale recuperării la vârstele înaintate………….

3.6. Desfășurarea cercetării……………………………………………….

Capitolul 4. Rezultatele cercetării si interpretarea lor………………..

4.1. Prezentarea și analiza datelor………………………………………..

4.2. Interpretare și rezultatelor………………………………………………

Capitolul 5. Concluzii………………………………………………………………..

Bibliografie……………………………………………………………………………….

Potrivit ultimelor statistici ale OMS, accidentele vasculare cerebrale vordevein, pana in anul 2030, principal cauza a mortalitatii in lume, ajungand laaproximativ 8(opt) milioane de morti annual.Medicii sustin ca, dintre cei care sufera un accident vascular cerebral, otreime mor in primul an dupa accident, o treime raman cu handicap permanent,iar restul se recupereaza.