Kinetoterapia In Entorsa de Glezna de Gradul Ii In Jocul de Baschet

PLANUL LUCRĂRII

Capitolul 1– Introducere

1.1. Importanța temei

1.2. Reflectarea temei în literatura de specialitate

Capitolul 2 – Fundamentare teoretică.

2.1. Anatomia și biomecanica gleznei

2.2. Evaluarea gleznei

2.3. Baschet

2.3.1. Hobby

2.3.2. Performanță

2.3.3. Risc de apariție a traumatismelor

2.4.Entorsa de gleznă

2.4.1. Definiție

2.4.2. Clasificări

2.4.3. Diagnostic

2.4.4. Incidență

2.4.5. Evoluție șiprognostic

2.4.6. Tratament complex

Capitolul 3 – Kinetoterapia în entorsa de gleznă de gradul II la baschetbaliști

3.1. Scop. Obiective. Mijloace ale recuperării

3.2. Kinetoterapia în entorsa de gleznă de gradul II.

Capitolul 4 – Concluzii

Bibliografie

Capitol I: Introducere

I.1. Importanța temei

Articulația gleznei este considerată o trohleartroză ce permite realizarea mișcărilor de flexie și extensie, în același plan. Conducerea mișcărilor articulare, ca în orice trohleartroză, este dublă, osoasă și ligamentară.

Axul de mișcare este transversal, deviat spre posterior, aproximând linia care unește vârful celor două maleole. Axul de mișcare rămâne același, indiferent de geometria articulară luată în considerație.

Glezna posedă o stabilitate articulară intrinsecă ce ține de geometria elementelor osoase componente.

Articulația gleznei formează joncțiunea dintre scheletul gambei și piciorul transformat într-o platformă orizontală, mobilă, adaptabilă la neregularitățile suportului. Această articulație este funcțional legată de articulațiile situate la nivelul antepiciorului și retropiciorului cu care formează un complex articular care permite orientarea piciorului în toate direcțiile, amortizarea șocurilor și transmiterea greutății spre suportul de sprijin în locomoție și statică.

De asemenea, această articulație are o importantă contribuție în realizarea mersului. Această articulație este responsabilă de susținerea greutății corpului și trebuie sa rămână mereu stabilă. Alergarea, mersul și săriturile, sunt unele din puținele funcții care generează presiune la nivelul structurilor osoase, ligamentelor și musculaturii. Acestea, pot favoriza apariția traumatismelor precum și uzura articulației gleznei pe termen lung.

Entorsa de gleznă este cel mai frecvent traumatism musculo-scheletic al membrului inferior. Voleiul, baschetul, fotbalul și atletismul sunt sporturile unde entorsele de gleznă sunt foarte frecvente.

In cazul baschetului, entorsa de gleznă are ca frecvență un procentaj de 55% iar cu un procentaj de 56% este voleiul.

I.2. Reflectarea temei în literatura de specialitate

Luând amploare în ultimul timp recuperarea rapidă a pacientului, mai ales în cazul sportivilor de performanță, au apărut o serie de programe de recuperare cu un rezultat foarte bun după urmarea acestora, precum programele Williams și Mekenzie.

Metodele și mijloacele pentru reintegrarea rapidă a pacientului sunt în continuă cercetare, precum și programele Mekenzie și Williams, care sunt într-o îmbunătățire continuă, încerând să asigure echilibrul biomecanic static și dinamic al coloanei vertebrale.

Tratarea terapeutică a acestei afecțiuni a fost pentru prima dată prezentată în România, în cadrul lucrării  „Reabilitatea bolnavilor reumatici cu deficiente motorii”, în anul 1966, urmând ca obiectiv recuperarea funcțională.

Această temă fiind de larg interes, ulterior, fiind abordată în multe cărți de specialitate, scopul rămânând același, dar cu opinii diferite.

La conceperea acestei lucrări, mi-au fost necesare cărți de specialitate cât și cărți de anatomie, biomecanică, semiologie generală și fiziologie.

Capitol II: Fundamentare teoretică

II.1. Anatomia și biomecanica gleznei

Pentru a înțelege mai bine biomecanica articulației gleznei, consider că trebuie specificat totul de la simplu la complex. Drept urmare, voi aminti puțin atât despre oasele care intră în alcătuirea articulației gleznei, cât și despre mușchi.

Scheletul gambei este alcătuit din două oase lungi: tibia și fibula.

Tibia: situatăîn partea medială a gambei, este un os lung și reprezintă osul principal de susținere a gambei. Are un corp (diafiză) și două extremități (epifize).

Epifiza distală are forma prismatică și are urmatoarele fețe:

Anterioară: este netedă

Posterioară: prezintă un șanț oblic și este concavă

Laterală: prezintă incizura fibulară unde se articulează cu extremitatea inferioară a fibulei

Inferioară: prezintă inferior, fața articulară pentru talus

Medială: se prelungește cu maleola tibială ( proeminență osoasă , alungită inferior ). Maleola prezintă șanțul retromaleolar și pentru talus prezintă fața articulară maleolară.

Fibula ( Peroneul ): este situată în partea laterală a gambei și este un os lung.

Prezintă un corp (diafiză) și două extremități (epifize).

Epifiza distală prezintă maleola peronieră, poziționată lateral și posterior. Prezintă fața medială care reprezintă fața articulară maleolară pentru articulația cu talusul. Posterior de această față articulară, se găsește fosa maleolei laterale.

Epifiza distalăa tibiei formează împreună cu epifiza distală a fibulei,scoaba tibio-peronieră, care se articulează cu talusul, formând articulația gleznei ( talo-crurală ).

Scheletul piciorului este alcătuit din 26 oase așezate în 3 grupe:

Tars

Metatars

Falange

Oasele tarsiene sunt în număr de 7: talus , calcaneu , navicular , cuboid și 3 oase cuneiforme.

Talusul: este alcătuit din cap (anterior), col (poziția intermediară) și corp (posterior). Talusul este situat superior de calcaneu.

Capul acestuia prezintă pentru navicular o față articulară. Corpul se continuă lateral și medial cu fețele articulare pentru maleolele laterală și medială. Fața inferioară a corpului prezintă pentru calcaneu 3 fețe articulare: anterioară , posterioară și mijlocie.

Calcaneul: situat inferior de talus și este cel mai mare os al tarsului. Se articulează cu talusul prin intermediul feței superioare. Fața inferioră prezintă 2 tuberculi (lateral și medial). Posterior, prezintă tuberozitatea calcaneană pe care se va insera tendonul lui Ahile. Anterior,se articulează cu cuboidul prin intermediul apofizei anterioare a calcaneului.

Osul navicular: situat pe marginea medială a scheletului piciorului, se articulează cu talusul posterior și cu cele trei oase cuneiforme, anterior. Prezintă pe fața sa plantară, tuberozitatea osului navicular pe care se inseră tendonul mușchiului tibial posterior.

Osul cuboid: situat în marginea laterală a scheletului piciorului și se articulează: anterior cu metatarsiene 4 – 5, posterior cu calcaneu,iar medial cu cuneiformul al treilea. Prezintă tuberozitatea cuboidului pe fața sa plantară.

Oasele cuneiforme (medial , lateral , intermediar): sunt situate între navicular și primele trei metatarsiene.

Așa cum mai sus am specificat despre osteologie, consider că la fel de importanteste să specific si despre miologie,pentru a înțelege mișcările fiziologice ale articulației gleznei

Mușchii gambei – regiunea anterioară

Mușchiul tibial anterior:

Flexia dorsală a piciorului

Adducția și rotația medială a piciorului

Menținerea bolții plantare ( împreună cu mușchiul Peronier lung )

Mușchiul lung extensor al degetelor:

Abductor, rotator lateral și flexor dorsal al piciorului

Mușchiul extensor lung al halucelui:

Flexor dorsal și rotator medial al piciorului

Mușchiul al treilea peronier:

Flexor dorsal, abductor, rotator lateral al piciorului

Mușchii gambei – regiunea laterală

Mușchiul lung peronier și scurt peronier:

Flexor plantar al piciorului

Adductor și rotator lateral al piciorului

Menținerea bolții plantare

Fixează gamba pe picior

Mușchii gambei – regiunea posterioară:

Mușchiul triceps sural: mușchiul gastrocnemian + mușchiul solear:

Cel mai puternic flexor plantar

Stabilizator al articulației talo-crurale (rol important în mers)

Adductor și rotator medial al piciorului

Mușchiul flexor lung al degetelor:

Flexie plantară, adducție și inversiunea piciorului

Menținerea bolții plantare

Mușchiul flexor lung al halucelui:

Flexia plantară, adducția și rotația medială a piciorului

Menținerea bolții plantare

Mușchiul tibial posterior:

Flexia plantară, rotația medială și adducția piciorului

Menținerea bolții plantare

Având informațiile de bază despre osteologie cât și despre miologie, consider că ne putem concentra mai mult pe artrologie.

Articulația este structura alcătuită din totalitatea structurilor osoase prin unirea a două sau mai multe oase.

Articulațiile sunt de trei feluri: Fixe , Semimobile și Mobile(în funcție de gradul de mobilitate)șiUnixiale , Biaxiale și Triaxiale(în funcție de gradul de libertate).

ArticulațiileFixe (sinartroze) sunt articulațiile în care avem mișcări minime sau chiar inexistente.

Articulațiile fixe sunt de trei tipuri:

Sincondroze : unde sunt realizate cu ajutorul unui țesut cartilaginos.

Ex: articulația dintre prima pereche de coaste și stern.

Sindesmoze :unde sunt realizate cu ajutorul unui țesut conjunctiv fibros.

Ex: articulația sacro-iliacă.

Sinostoze : unde țesutul cartilaginos sau fibros se osifică ( la vârstnici )

Ex: articulațiile calotei craniene.

Articulațiile semimobile (amfiartroze) : sunt articulațiile unde avem mișcări cu mobilitate redusă.

Ex: articulația corpurilor vertebrale

Articulațiile mobile (artrodiile) : sunt articulațiile adevărate, ce au toate elementele caracteristice articulației.

Artrodiile au următoarele elemente:

Extremitățile osoase

Cartilajul articular

Capsula articulară

Ligamentele

Sinoviala

Lichidul sinovial

Mușchii periarticulari

Putem întâlni în unele articulații și bureletul fibro-cartilaginos sau meniscuri sau discuri.

Articulațiile uniaxiale : au un grad de libertate, mișcările se execută în jurul unui ax și într-un singur plan.

Ex: articulația radio-cubitală proximală cu mișcarea de pronație – supinație și articulația cotului cu mișcarea de flexie – extensie.

Articulațiile biaxiale : au două grade de libertate, mișcările se execută în jurul a două axe și în două planuri.

Ex: articulația radio-carpiană cu mișcarea de flexie-extensie sau înclinarea laterală – înclinarea medială și articulația carpo-metacarpiană.

Articulațiile triaxiale sau pluriaxiale : au trei sau mai multe grade de libertate, mișcările se execută în jurul a mai multor axe și în mai multe planuri.

Această articulație este cea mai mobilă.

Ex: articulația scapulo-humerală și coxo-femurală.

Articulația gleznei ( Talo – Crurală )

Articulația talo-crurală este o trohleartroză. In această articulație intră oasele gambei împreună cu talusul.

Fig.2.1. Articulațiile piciorului-vedere posterioară, Sursa: www.esanatos.com

Suprafețele articulare ale acestei articulații sunt: fața articulară a scoabei tibio-peroniere și fața articulară superioară, laterală și medială a talusului (astragal).

Există o formațiune comparabilă cu o scoabăde partea gambei care este formată din extremitățile inferioare ale fibulei și ale tibiei.

Suprafața tarsiană a articulației este reprezentată de fața superioară a talusului. Trohleea talusului este mai largă anterior decât posterior. Suprafețele articulare sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin.

In articulația talo- crurală,mijlocele de unire sunt reprezentate de:

Capsula articulară

Ligamentul colateral lateral

Ligamentul colateral medial

Fig.2.2. Articulațiile piciorului-margine internă, Sursa: www.esanatos.com

Capsula articulară : este subțire și mai laxă anterior și posterior dar în același timp și rezistentă. La periferia cartilajului articular se inseră stratul fibros al capsulei, iar cele două maleole rămân în afara articulației.

In părțile laterală și medială, este întărită de ligamente. Tendoanele mușchilor extensori aderă de capsulă, ferind-o de a fi prinsă în timpul mișcărilor între oase.

Ligamentul colateral lateral: se întinde de la maleola laterală la oasele tarsiene apropiate. Este constituit din fibre grupate în trei fascicule distincte. Articulația, lateral, este întărită de trei ligamente:

Ligamentul talofibular anterior: se întinde de la marginea anterioară a meleolei laterale la fața laterală a colului talusului.

Ligamentul talofibular posterior: situat pe fața posterioară a articulației. Se inserăpe foseta maleolei laterale,îndreptându-se orizontal înapoi și medial și se termină pe tuberculul lateral al procesului posterior al talusului. Acesta este situat profund și este acoperit de tendoanele mușchilor peronieri.

Ligamentul calcaneofibular: se inseră pe vârful maleolei laterale îndreptându-se oblic înapoi și jos către fața laterală a calcaneului,unde se și termină.Fața superficială a acestuia,este acoperită de tendoanele mușchilor peronieri.

Ligamentul colateral medial este ligamentul cel mai puternic.Numele deltoidian al lui,provine de la forma acestuia de lamă triunghiulară.

Acest ligament își are originea pe vârful și pe marginile maleolei mediale de unde se împrăștie pe talus,calcaneu și navicular (oasele tarsiene).

Ligamentul colateral medial are patru părți:

Tibionaviculară: pornește de pe marginea anterioară și vârful maleolei și inserția celuilalt capăt pe fața dorsală și medială a osului navicular și pe ligamentul calcaneonavicular plantar.

Tibiocalcaneană: acesta se inseră pe vârful maleolei în sus, iar în jos pe Sustentaculum Tali. Fibrele anterioare ale acestuia trec în ligamentul plantar calcaneonavicular.

Tibiotalară anterioară: ale cărei fibre se întind de la marginea anterioară și vârful maleolei mediale la colul talusului.

Tibiotalară posterioară: pe de-o parte,se inseră înapoia vârfului maleolei mediale și pe fața medială a talusului,în porțiunea cea mai posterioară, pe de altă parte.

Este un ligament gros,având fibrele dispuse în două planuri: superficial și profund.Fasciculul tibiotalar anterior,tibionavicular și tibiocalcanean,formează planul superficial. Stratul profund este format din fibre rezistente și scurte,ce se inseră pe vârful maleolei mediale în sus, iar în jos pe fața medială a talusului.Stratul profund apare doar în partea posterioară,sub forma părții tibiotalar posterior,deoarece, în cea mai mare parte,este acoperit de stratul superficial.

Sinoviala căptușește capsula la interior și are două funduri de sac: anterior și posterior.Reprezintă stratul intern al capsulei articulare ce tapetează fața profundă a stratului fibros,reflectându-se la locul de inserție al acestuia,pentru a se termina la limita cartilajului hialin.

Această sinovială trimite uneori între oasele gambei,un diverticul cu oarecare importanță în chirurgie,în partea superioară.

Articulația prezintă raporturi cu tendoanele mușchilor extensori ai degetelor și cu mănunchiul vasculo-nervos tibial anterior.Pe fața posterioară,vine în raport cu mușchiul tibial posterior,cei doi peronieri și tendoanele flexorilor degetelor.

Intre tendoanele mușchilor flexori,se află mănunchiul vasculo-nervos tibial posterior.

Mișcările articulației talo-crurale se vor trata împreună cu cele ale piciorului.

Biomecanica articulației gleznei

Articulația gleznei este o articulație trohleară, la nivelul căreia se poate executa flexia și extensia, precum și mișcările de lateralitate și de deplasare înainte și înapoi ale talusului, în scoaba tibio-peronieră.

Având în vedere sensul mișcării raportat la picior, flexia este denumită flexia dorsală,iar extensia este denumită flexia plantară.

Flexia dorsală: reprezintă mișcarea prin care fața dorsală a piciorului se aproprie de fața anterioară a gambei.

Flexia plantară: reprezintă mișcarea prin care fața plantară a piciorului se apropie de fața posterioară a gambei.

Axul biomecanic al mișcărilor de flexie și extensie este transversal și formează un unghi de 8 grade deschis spre intern, cu linia bimaleolară.

Când se execută flexia dorsală, datorită orientării axului, vârfului piciorului se așează în adducție, iar în flexia plantară, el se așează în abducție.

Pentru flexia dorsală, amplitudinea mișcărilor,activ, este de 20 de grade,iar pentru flexia plantară, activ, este de 35 de grade.

Articulația gleznei mai are și mișcările de lateralitate și de deplasare înainte și înapoi ale talusului față de scoaba tibio peronieră, care au o amplitudine redusă.

Mișcările de lateralitate se realizează în plan frontal, fiind limitate de maleola internă și externă.

Mișcările de deplasare înainte și înapoi ale talusului față de scoaba tibio peronieră, se realizează în plan sagital, fiind limitate de contactul osos dintre talus și marginea anterioară și posterioară a epifizei distale a tibiei, precum și de capsula articulară a gleznei și de ligamentele extraarticulare ale acesteia.

Articulația gleznei reduce balansul vertical al centrului de greutate în timpul mersului și egalizează reacțiunea în timpul mersului de la nivelul solului. In momentul în care calcaneul ia contactul cu solul, se produce flexia plantară și pe măsura încărcării piciorului, căderea corpului este încetinită de pronația piciorului și flexia genuchiului.

Cel mai frecvent,entorsele de la nivelul articulației gleznei se produc din cauza unui pas greșit, prin torsiune: fie printr-o inversiune, mai frecvent, care destinde sau rupe ligamentele articulației astragalo-calcaneene și în continuare, ligamentul peroneo-calcanean și peroneo-astragalian, fie printr-o eversiune forțată care lezeazăligamentele tibio-astragaliene și capsula.

II.2. Evaluarea gleznei:

Oasele piciorului și articulațiile acestuia asigură realizarea unui ansamblu mecanic suplu și rezistent, perfect adaptat la mers și ortostatism.

Evaluarea gleznei se face prin cercetarea amănunțită a mișcărilor pasive și active posibile în articulație, în statică și în dinamică.

Se pot constata ( după M. Bratu ):

► Prin inspecție:

Retracția aponevrozei plantare ( boala Ledderhorse ).

Deviațiile axului gambei ( picior în var sau valg ).

Aspectul curburii plantare ( podograma): prăbușirea plantei (platfus), accentuarea curburii ( picior cav ), sprijin numai pe antepicior ( picior equin ).

Modificări de volum ( entorse, luxații ).

Modificări de culoare( posttraumatic,postimobilizare)

Tumefiere articulară

►Prin palpare:

Modificările de temperatură locală – crescută în inflamații sau scăzută în tulburări circulatorii

Tulburări de sensibilitate la nivelul articulațiilor metatarso-falangiene

Tumefierea perimaleolară, retromaleolară sau a articulației metatarso-falangiene a halucelui

Durere la zona de inserție a tendonului ahilian – tendinită ahiliană

Durere la nivelul zonelor de inserție a ligamentelor gleznei- entorse, luxații

Instabilitatea articulară

Discontinuități osoase sau durere la diferite nivele – fracturi

►Prin testing articular ( goniometrie ):

Articulația talo-crurală:

● Flexia- constă în apropierea feței dorsale a piciorului de fața anterioară a gambei, se execută în plan sagital, ax frontal și are amplitudinea de 20-25 grade, progresiv crescătoare cu flexia genunchiului ( prin relaxarea tricepsului sural )

●Extensia – mișcarea de îndepărtare a feței dorsale a piciorului de gambă și are amplitudine de 45-50 grade.

– Testarea piciorului:

● Flexia calcaneului, la fel ca și extensia, este de amplitudine completând de regulă celelalte mișcări de la acest nivel în cadrul mobilizărilor complexe.

● Abducția este mișcarea care orientează către lateral vârful piciorului și se evaluează cu genunchiul extins sau blocat.

● Adducția este mișcarea care orientează către medial vârful piciorului. Amplitudinea totală a mișcării de abducție-adducție este de 35-40 grade.

● Supinația este mișcarea prin care se realizează desprinderea de sol a marginii mediale a piciorului și are o amplitudine de 45 grade.

● Pronația este mișcarea prin care se realizează desprinderea de sol a marginii laterale a piciorului și are o amplitudine de 25 grade.

● Inversia este mișcarea complexă rezultată prin combinarea adducției cu supinație și ușoară extensie.

● Eversia este mișcarea complexă rezultată prin combinarea abducției cu pronație și ușoară flexie.

►Prin testing muscular:

Se evaluează forța mușchilor care asigură realizarea mișcărilor de la nivelul gleznei și piciorului.

Se vor testa pentru:

Extensia gleznei: mușchiul triceps sural

Flexia gleznei: mușchiul gambier anterior

Inversia: mușchiul gambier posterior

Eversia: mușchiul lung peronier, mușchiul scurt peronier

Evaluarea mersului se va adresa componentelor acestuia- suportul antigravitațional al corpului, pășitul, echilibrul și propulsia, vizând poziția capului, trunchiului și membrelor în mers, parametrilor pasului ( lungime, lărgime, cadență și viteza mersului ).

II.3. Basket – hobby. Performanță. Risc de apariție a traumatismelor.

Baschetul reprezintă un joc sportiv colectiv, de echipă, care face parte din categoria jocurilor sportive inventate fiind în primul rând o creație a omului. “Practicarea lui constituie un act de cultură, așadar, finalitatea practicării baschetului este în principal culturală, aceasta în pofida caracterului sau evident de activitate corporala. Deci, conceptual, baschetul nu trebuie considerat unilateral, respectiv numai din punctul de vedere al efectelor lui asupra componentelor biologice a personalității umane, ci, integrativ, prin prizma tuturor componentelor acesteia”.

Baschetul este considerat un sport care poate fi practicat ca sport de masă, sport pentru baza de masă a performanței, sport de performanță și de mare performanță, ce poate fi practicat la toate vârstele, pe categorii, atât de femei cât și de bărbați.

Baschetul este considerat un joc sportiv de echipă, fiind în primul rând o formă de activitate socială organizată.

Deci, jocul de basket este “ un mod specific de manifestare și totodată de practicare cu caracter ludic și sportiv (agonistic) a activității corporale și a exercițiului fizic, la care participanții constituiți în două echipe a câte cinci jucători, aflați temporal într-un raport de adversitate neostilă, tipică jocurilor sportive, denumită rivalitate sportivă, lupta pe un teren special amenajat cu coșuri de baschet, pentru obținerea victoriei, fiecare încercând să realizeze mai multe aruncări reușite în coșul adversarilor, efectuate cu mingea de baschet manevrată în condițiile prevăzute în regulamentul jocului.”

Sportul, pentru foarte multe persoane, reprezintă un hobby, indiferent dacă este practicat sau urmărit prin mijloacele de comunicare sau live.

Pentru foarte multe persoane , sportul, chiar dacă nu este o profesie, este un hobby ce necesită timp și voință. De fapt, foarte multe persoane, în special tineri, practică des o activitate sportivă în timpul liber. Această activitate este practicată în orice clasă socială și are datoria de a uni persoanele într-o pasiune comună și să favorizeze întâlnirile dintre aceștia.

Este greu de a obține o statistică precisă asupra difuziunii diverselor sporturi. Cele mai multe informații obținute, se referă la baschet. William Jones, fondatorul și secretarul general al Fundației Internaționale de Baschet (FIBA) timp de 40 de ani, a precizat că în anul 1973 erau circa 80 de milioane de înscriși la diferite filiale ale federației de baschet, și că în China erau alte 40 de milioane de jucători neînscriși.

Fig.2.3. Accidentare în jocul de baschet, Sursa:www.agerpres.ro

Nu pentru toți, sportul reprezintă doar o activitate în timpul liber, lejer. De fapt, multe persoane practică o disciplină sportivă ca o profesie și unica modalitate de susținere financiară. Acest lucru există practic în orice sport, dar cel mai mare nivel de performanță se atinge în practica agonistică la sporturile cele mai difuze sau cele mai iubite sporturi de către public, precum fotbalul, baschetul, volei, etc.

Foarte des, sportivii, managerii, antrenorii și tot personalul care este în spate, reușesc să câștige extrem de mult, ceea ce în alte profesii nu ar fi posibil.

Se cunoaște că la nivelul babybaschetului, minibaschetului și chiar la nivelul juniorilor, baschetul este practicat de foarte mulți copii cu excelente rezultate la învățătură. La vârsta de 14-15 ani, apar probleme atât din partea școlii cât și din partea baschetului care își cer drepturile ( școala la nivel de liceu și baschetul unde este adusă în discuție performanța), impunând solicitări și sacrificii suplimentare sportivilor. La această vârstă, când sunt puși să aleagă, sportul pierde copii cu calități intelectuale deosebite, care, de cele mai multe ori, sfătuiți de părinți, se dedică studiului. Există foarte multe cazuri care demonstrează că baschetul și scoala, pot coexista, ambele la nivel înalt, completându-se, până la terminarea junioratului.

“In cadrul traumatismelor sportive, cea mai mare frecvență o au macrotraumatismele 46%, urmate de afecțiunile hiperfuncționale 27%, și microtraumatismele 6%. Vârstele la care sunt atinse procentele maxime de traumatisme, sunt cuprinse între 17 și 20 de ani.”

Cele mai comune leziuni traumatice în baschet sunt luxația de gleznă și entorsa, apărute din cauza schimbărilor rapide și continue de direcție din timpul jocului, iar din cauza săriturilor,apare leziunea de menisc. De asemenea, pot apărea traumatisme și la nivelul degetelor mâinilor, în special la nivelul falangelor, din cauza unei prize incorecte.

In literatură, există studii orientate către examinarea detaliată a problemei apariției traumatismelor în jocul de baschet.

Dupa Pfeirfer J., patologia traumatică în baschet este strâns legată de acțiunea tehnică specifică sportului, precum: săriturile 28,9% și recuperările mingiei 20,4%. Același autor evidențiază că pivoții cu 42% și guards cu 35% sunt pozițiile în care apar cel mai frecvent traumatismele.

In urma căutării lui Neusel E., Loffelholz M., Breuer A., în 1996, la baschetbaliștii naționalei germane de baschet, s-a demonstrat că cele mai multe traumatisme apar la nivelul membrelor inferioare cu 67,5% iar la nivelul membrelor superiore cu 22,6% (entorse metacarpo-falangiane și inter-falangiane 13,8%).

In majoritatea cazurilor, aceste leziuni apar din cauza gestiuni greșite a mingiei și o creștere a agresivității și intensității contactului fizicîn timpul jocului între jucători.

Unele leziuni sunt cauzate de accidente, altele din cauza antrenamentului slab, echipametului inadecvat sau o încălzire greșită, superficială. Numeroase leziuni sportive sunt cauzate de o suprasolicitare musculară și tendinoasă.

Aceste patologii sunt cauzate de doi factori diferiți:

Factori extrinseci, ca de exemplu suprasolicitare funcțională și microtraumatisme, provocate de o adunare de traume de mică entitate.

Factori legați de caracteristici fizice individuale ca de exemplu vârsta (bărbații sunt mai afectați), posturi greșite sau deficiențe ale membrelor inferioare (genuvalgum-genuvarum, tibia vara, rotulă înaltă sau joasă), deficiențe ale plantei (piciorul plat sau cav), lungimea diferită a membrelor inferiore, deficit al tonusului muscular, flexibilitatea redusă sau o hiperlaxitate articulară, supraponderalitate și bolile reumatice și metabolice.

In baschet, este foarte frecvent sindromul “jumper’s knee” urmat de tendinopatia lui Achile.

Unele studii epidemologice efectuate în Italia au remarcat o mare incidență la traumatismele gleznei. Pe o perioadă de 2 ani, la 4940 femei și 6840 bărbați, au fost 1052 leziuni ale gleznei. Femeile sunt mai predispuse la entorsele de gleznă de gradul I a articulației tibio-tarsice, 25% în plus decât la bărbați.

Traumatismele provocate în inversiune și eversiune, pot afecta ligamentele de suport ale articulației și crearea unei instabilități importante (în cazul de lezionare completă, este necesară imobilizarea gleznei sau intervenția chirurgicală). Aproape 85% dintre leziunile gleznei, sunt reprezentate de distorsiuni capsulo-ligamentare. Entorsa gleznei este un traumatism ce se realizează atunci când o forță externă tinde să îndepărteze extremitățile articulare punând în acțiune structuri stabilizante ca ligamente, capsula articulară și mușchi.

II.4. Entorsa de gleznă – Definiție. Clasificare. Diagnostic. Incidență. Evoluție. Tratament complex.

“Entorsa este un macrotraumatism articular care se produce sub acțiunea unor forțe divergente ce depășesc limitele fiziologice de stabilitate a articulației, dar care nu modifică raporturile anatomice ale suprafețelor articulare osteocartilaginoase”.

Entorsa de gleznă este entorsa cea mai frecvent întâlnită, datorită particularităților anatomice și biomecanice ale mortezei tibio – astragaliene.

In apariția entorsei, sunt anumiți factori incriminanți: de ordin local (ex: laxitatea articulară după un traumatism anterior, după hipotrofii musculare ) și de ordin general (ex: temperatura scăzută a mediului extern, oboseală, tulburări endocrine ).

Această leziune traumatică se produce în special prin torsionarea, răsucirea articulației. Implică leziuni extraarticulare ale părților moi (ex: nervi, mușchi, vase), leziuni capsulo-ligamentare, la care se pot asocia chiar și leziunile osoase.

Clasificarea entorsei se face după mai multe criterii:

După mecanismul de producere:

● Entorse produse direct: agentul traumatic acționează la nivelul articulației

● Entorse produse indirect: agentul traumatic acționeză la distanță de articulație și determină transmiterea forței care tinde să îndepărteze capetele osoase articulare prin pârghia musculo-scheletală.

In funcție de gravitatea leziunilor, respectiv modificările anatomo-patologice și stabilitatea articulației :

● Entorsa de gradul I ( entorsa ușoară ) caracterizată prin întinderi ligamentare cu eventuale leziuni microscopice. Acestea au de regulă aspect aproape normal.

Fig.2.4. Entorsa de grad I, Sursa:chirurgo-ortopedico-roma.it

● Entorsa de gradul II ( entorsa de gravitate medie ) caracterizată de ruperea parțială a ligamentelor și diminuarea stabilității articulare. Tumefierea este prezentă și șterge contururile osoase.

Fig.2.5. Entorsa de grad II, Sursa: it.wikipedia.org

● Entorsa de gradul III ( entorsa gravă ) caracterizată de ruperea completă a ligamentelor, sau chiar smulgerea inserției lor osoase cu fracturi parcelare, stabilitatea articulației fiind compromisă. Tumefierea este importantă și se datorează în primul rând hemartrozei posttraumatice.

Fig.2.6. Entorsa de grad III, Sursa:www.giorgiodelgobbo.it

Dr. G. Panait sintetizează cele trei forme clinice ale entorselor în raport cu semnele clinice și radiologice astfel:

► Entorsa de gradul I ( entorsa ușoară ): durere de intensitatea mică, impotență funcțională relativă – gena funcțională, tumefiere dureroasă, stabilitate articulară păstrată și examen radiologic normal.

► Entorsa de gradul II (entorsa de gravitate medie ): durere vie, tumefacție evidentă, impotență funcțională parțială, grad redus de instabilitate articulară. Examenul Rx negativ traducând anatomo-patologic o ruptură ligamentară parțială. Radiologic la amplitudinea maximă a mișcării se poate evidenția o lărgire a spațiului articular.

► Entorsa de gradul III (entorsa gravă ): durere vie, impotență funcțională totală, tumefacție voluminoasă, echimoză extinsă, puncte dureroase ligamentare, mobilitatea anormală. La examenul radiologic se observă lărgirea semnificativă a spațiului articular în mișcarea forțată și eventuale fragmente osoase intrarticular.

Diagnosticul are în vedere: durerea, tumefacția și impotența funcțională.

Anamneza oferă date cu privire la modul de solicitare a articulației, simptomele pacientului și intensitatea traumatismului.

Examenul clinic se efectuează întotdeauna prin compararea articulației afectate cu cea sănătoasă. Simptomele clinice și examenul radiologic ajută la încadrarea entorsei într-una din cele trei grade de gravitate.

Durerea are diferite grade de intensitate, localizată la nivelul articulației traumatizate, putând radia periarticular. Durerea poate avea originea în oricare dintre elementele anatomice articulare și periarticulare implicate în traumatism: os, periost, sinovială, capsulă, ligamente, tendoane, burse, mușchi, țesut celular subcutanat și piele.

Tumefierea articulară reprezintă manifestarea inflamației locale, posttraumatică, articulația fiind caldă, cu volum crescut, cu sau fără modificarea culorii tegumentului.

Impotența funcțională este determinată de afectarea structurilor implicate direct în mișcare și apare imediat după accident.

Acest tip de traumatism apare în toate sporturile cu un procentaj de 14-21% ; în baschet, volei și fotbal procentul de risc de apariție a traumatismului este de 25-45%.

Mai predispuși la acest tip de traumatism articular sunt persoanele cu vârsta cuprinsă între 15-19 ani, persoanele cu indicele mare de masă corporală (cei supraponderali au risc mai mare de producerea traumatismului ), persoanele care au suferit entorse de gleznă anterior și persoanele care practică sport unde suprasolicită articulația.

Entorsa de gleznă evoluează în mai multe faze:

● Faza acută: reprezintă faza inițială, inflamatorie a traumatismului. Tratamentul vizează reducerea pe cât posibil a inflamației. Această fază durează aproximativ 3 zile sub tratament antiinflamator fiind contraindicată recuperarea.

● Faza subacută: este reprezentată de următoarele 7 zile după traumatism. In această fază se începe recuperarea, putându-se relua activitatea fizică pe măsură ce durerea dispare, cu precauție (limitarea efortului fizic în momentul reapariției durerii, utilizarea feșei elastice pentru gleznă).

Entorsele de gravitate mică și medie au deobicei o evoluție favorabilă, vindecându-se fără sechele, complicații în maxim 3 săptămâni ( timpul de vindecare se poate prelungi în cazul în care mai exista și alte traumatisme asociate ale gleznei).

● Faza cronică: apare atunci când entorsele grave sunt neglijate și sunt tratate ca în cazul entorselor simple unde se va instala o instabilitate articulară cronică și dureroasă. In această fază apar și complicațiile entorsei ( entorsa recidivantă la cele mai mici traumatisme, scăderea densității minerale osoase și chiar degenerarea articulației).

Tratamentul entorselor de gleznă urmărește recuperarea rapidă și completă, reducerea invalității precum și prevenirea instabilităților tardive.

Tratamentul trebuie să fie selectiv, de obicei cu perioadă scurtă de imobilizare, urmată de o reeducare motorie și neuromusculară. Instabilitățile tardive, tumefacția, redoarea și atrofia musculară, mai frecvent, nu apar decât după intervenții chirurgicale.

Tratamentul trebuie individualizat, evoluția în general fiind favorabilă cu condiția aplicării precoce a tratamentului și continuarea acestuia până la vindecare totală. Acesta trebuie să țină cont de: laxitatea articulară, hipotrofia musculară sau hidartroze recidivante.

Pentru o vindecare rapidă și completă a leziunilor posttraumatice, se recomandă repaus articular cu imobilizarea articulației în poziția antalgică.

După producerea traumatismului, se realizează imediat o imobilizare provizorie, iar durerii i se acordă atenție mărită deoarece poate întreține lanțul tulburărilor vasculare reflexe care ulterior va sta la baza impotenței funcționale. Crioterapia și bandajul compresiv ajută la limitarea edemului și a hemoragiei intraarticulare. Masajul imediat este contraindicat deoarece amplifică leziunile locale ale părților moi.

Cei mai importanți factori care intervin în durata vindecării ligamentare sunt: mărimea ligamentului și forțele la care acesta este supus în mod fiziologic.

Capitol III- Entorsa de gleznă de grad II la baschetbaliști

III.1. Scop, obiective, mijloace ale recuperării

In recuperarea afecțiunilor posttraumatice, scopul este reprezentat de vindecarea totală, anatomo-funcțională a părților afectate după traumatism, cu reintroducerea cât mai rapidă a pacientului în activitatea zilnicăsau activitatea de antrenament și competițională în cazul sportivilor. La sportivi, în cazul de accidentare, există necesitatea vindecării cu “restitutio ad integrum” fără să se schimbe propietățile funcționale ale părților afectate și trebuie să fie scurtată perioada de repaus și perioada de recuperare, pentru a evita scăderea capacităților de efort și pentru a garanta o revenire rapidă în competiții.

Obiectivele programelor de recuperare a afecțiunilor posttraumatice ale sportivilor ar putea fi sistematizate astfel:

Controlul procesului inflamator și combaterea durerii;

Reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activității kinetice;

Recuperarea mobilității articulare;

Recuperarea elasticității musculare;

Recuperarea forței musculare

Creșterea rezistenței musculare;

Recâștigarea coordonării musculare caracteristice activităților motrice specifice sportului practicat;

Ameliorarea capacității de efort;

Reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament și competițională cu stabilirea programului de încălzire, refacere și al celui de întreținere;

“Mijloace utilizate în recuperarea afecțiunilor posttraumatice la sportivi sunt multiple, ele aparținând educației fizice, sportului și kinetologiei medicale.”

Indicațiile mijloacelor în funcție de obiectivul urmărit ar putea fi sistematizate astfel (Dr. M. Cordun):

► Controlul procesului inflamator și combaterea durerii este un obiectiv foarte important și primul abordat, se folosesc următoarele mijloace:

1) Crioterapia – reduce procesul inflamator, durerea și oprește extinderea leziunilor. Se acționeaza prin:

– refrigerarea instantanee – Keleln,

– pungă cu gheață,

– imersia în apă cu gheață

– masaj cu gheață

2) Repausul și posturile sunt importante și folosite în faza inflamatorie. Sunt folosite multe dispozitive, ca atele, sisteme de posturare, scripeți, suspenso-terapia etc.

3) Medicamentele antiinflamatoare sunt utilizate în etapa inițială, numai indicat de către medic.

4) Electrostimularea folosește curenți cu frecvență medie sau joasă. Combate edemele, în cazul în care este aplicată precoce.

5) Electroterapia antialgică și antiinflamatorie este folosită în toate fazele recuperării. Ultrasonoterapia menține țesuturile moi elastici și este folosită pentru a facilita o mobilizare precoce.

6) Presopunctura este optimă pentru restabilirea echilibrului energetic în zona interesată și asigură o recuperare rapidă și fără sechele.

7) Acupunctura este foarte utilă, utilizată numai de către un medic de specialitate.

► Reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activității kinetice, se folosesc urmatoarele mijloace:

Menținerea imaginii motorii și gesturilor motrice prin antrenamentul mental.

Exerciții fizice la membrul controlateral pentru a menține reflexul de simetrie. S-a dovedit că are efecte optime asupra segmentul afectat.

Exerciții fizice pentru zona cervicală.

Contracțiile izometrice mențin tonusul muscular solicitat. Folosit în particular posttraumatic în afecțiunile oaselor și articulațiilor.

► Recuperarea mobilității articulare. O mobilitate limitată poate fi condiționată de durere, de hipotonie musculară, de contractură musculară și de blocaj articular. Se folosesc următoarele mijloace:

Mobilizările pasive.

Mobilizările pasivo-active.

Mobilizările activo-pasive.

Mobilizările active libere sub formă de exerciții dinamice.

Mobilizările active cu rezistență de tip excentric, executate simetric sau asimetric, din poziții derivate sau fundamentale.

Antrenament pliometric, asigură reintegrarea în activitățile sportive, diminuând apariția recidivelor.

Foarte importante și utile sunt tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă (F.N.P.) pentru promovarea mobilității.

► Recuperarea forței musculare. Pentru forța musculară se începe când mobilitatea este reintegrată la o proporție de 75%. Se folosesc următoarele mijloace:

Metoda halterofilului- creșterea efortului se face prin:

-creșterea continuă a intensității

-mărirea și micșorarea treptată a efortului

-creșterea “în val”

-creșterea “treptată”

2) Metoda “power-trening”- utilizează 3 feluri de exerciții:

– cu greutăți

-cu mingii medicinale

-exerciții acrobatice

3) Metoda eforturilor “în circuit”. Cu această metodă se folosesc exerciții la aparate, exerciții de gimnastică, exerciții statice și exerciții cu greutăți.

Un factor important pentru tonifiereeste atingerea oboselii musculare și utilizarea de supra-sarcina. Sunt recomandate mișcările active cu rezistență.

► Creșterea rezistenței musculare se folosesc exerciții cu sarcini joase dar cu multe repetări. Se folosesc următoarele mijloace:

Metoda creșterii duratei acțiunii.

Metoda creșterii tempoului de lucru.

Metoda alternării eforturilor.

Metoda antrenamentului cu intervale

Metoda antrenamentului în circuit.

Cea mai folosită metodă pentru recâștigarea rezistenței musculare este:

-set inițial: sarcini moderate, repetări frecvente.

-set intermediar : sarcini mici, repetări rapide, până la oboseală musculară.

-set final: contracție izometrică.

► Recâștigarea coordonării musculare se începe după recuperarea mobilității articulare, a rezistenței musculare, a forței musculare și a elasticității țesuturilor moi. Foarte important este eliminarea mișcărilor de substituție care apar când există un deficit de mobilitate articulară.

► Ameliorarea capacității de efort a sportivului trebuie inițiată cât mai repede.

Dragan. I. Recomandă să se lucreze de 5 ori pe săptămână cel puțin 30 de minute cu solicitare de 75% din capacitatea de efort a sportivului, sub controlul unui medic.

3.2. Kinetoterapia în entorsa de gleznă de gradul II

Intr-un contest sportiv, recuperarea afecțiunilor posttraumatice va începe cât mai repede, stabilind o metodologie de lucru coerentă dar flexibilă, având la baza un diagnostic clinic și funcțional precis, și de asemenea obiective clare.

“In aceste condiții, programele kinetice nu vor fi “stas” ci se vor caracteriza prin dinamism, structura și mijloacele utilizate fiind mereu alternate pentru a asigura o solicitare a cât mai multor structuri în “situații” diferite, pentru acomodarea la noile condiții morfo-funcționale (stabilite prin evaluările intermediare) și nu în ultimul rând pentru a nu permite adaptarea organismului la stimul “unic.”

La o ședință, nu trebuie abordate un număr mare de obiective dar nici unul singur. Este recomandat ca în fiecare ședință să existe 3 obiective: de ordin I, II, III. Astfel încât: obiectivul de ordinul I reprezintă obiectivul țintă, cel de ordinul 2 este cel secundar iar cel de ordinul 3 este cel auxiliar.

Etapa I – refacere anatomică:

Obiectivul I: COMBATEREA DURERII

Posturare – repaus articular ;

Electroterapie – galvanizare simplă, ionogalvanizare ;

Crioterapie ;

Medicație antialgică ;

Obiectivul II: CONTROLUL INFLAMAȚIEI

Posturare antideclivă ;

Electroterapie ;

Medicație antiinflamatorie ;

Obiectivul II: COMBATEREA TULBURĂRILOR VASCULO – TROFICE

Mobilizări active libere la nivelul degetelor, genunchiului și șoldului ;

Exerciții de respirație – respirație de tip abdominal ;

Contracție izometrică a musculaturii gambei și tricepsului sural 3 – 5 sec. x 5 – 6/serie x 5 – 6 / zi ;

Masaj – de apel, la nivelul coapsei, pe segmentul controlateral, de apel;

Gimnastica Burger ;

Mobilizări active libere și mobilizări active cu rezistență pe membrul inferior controlateral ;

Posturare antideclivă ;

Obiectivul IV: FACILITAREA REFACERII ANATOMICE PRIN IMBUNATĂȚIREA CIRCULAȚIEI LOCALE

Mobilizări active libere și mobilizări active cu rezistență la nivelul degetelor, genunchiului și soldului

Contracție izometrică a musculaturii gambei și tricepsului sural – 3 – 5 sec. x 6 – 8 /serie x 5 – 6 / zi

Gimnastica Burger

Exerciții de respirație – respirație de tip abdominal

Masaj – de apel, la nivelul coapsei și gambei, pe segmentul controlateral, de apel

Obiectivul V: PROFILAXIA PIERDERII FORȚEI MUSCULATURII AFLATE SUB SISTEMUL DE CONTENȚIE

Izometrie – 6 – 8 – sec. x 10/serie x 5 – 6 serii/zi (pauze de 10 – 20 sec.)

Mobilizări active cu rezistență la nivelul șoldului și genunchiului – iradierea impulsurilor de la musculatura puternică către musculatura slabă – și degetelor – iradierea impulsurilor de la distal la proximal ;

Mobilizări active cu rezistență la nivelul membrul inferior controlateral – reflex de simetrie ;

Mobilizări active cu rezistență la nivelul capului ;

Cocontracție ;

Electrostimulări – TENS ;

Obiectivul VI: MENȚINEREA FUNCȚIONALITĂȚII LA NIVELUL SEGMENTELOR NEAFECTATE

Mobilizări active libere – la nivelul segmentelor neafectate ;

Mobilizări active cu rezistență la nivelul segmentelor neafectate ;

Izometrie- 10 – 12 sec. x 6 – 8 /serie x 5 – 6 serii/ zi la nivelul segmentelor neafectate ;

Exerciții de respirație ;

Stretching – la nivelul segmentelor neafectate ;

Obiectivul VII: MENȚINEREA CAPACITĂȚII DE EFORT

Ergometre – pentru membre superioare etc. ;

Exerciții de respirație ;

Exerciții de tip gimnic ;

Program aerob, 50 – 75 % din capacitatea de efort a sportivului x 30 min. x 3/săpt. ;

Etapa II – recuperarea funcțională

Obiectivul I: COMBATEREA DURERII ȘI CONTROLUL INFLAMAȚIEI

Medicația antiinflamatorie ( se administrează la sfârșitul ședinței de recuperare ) ;

Crioterapie ;

Electroterapie ;

Obiectivul II: READAPTAREA STRUCTURILOR ARTICULARE LA MIȘCARE

Mobilizări active libere în descărcare ;

Compresiuni ușoare la nivelul talonului ;

Tracțiuni ușoare în ax ;

Mobilizări auto-pasive cu ușoare tensiuni finale ;

Obiectivul III: RECUPERAREA STABILITĂȚII ARTICULARE

Izometrie ;

Cocontracție ;

Stretching dinamic ;

Mobilizări active cu rezistență ;

Obiectivul IV: MENȚINEREA IMAGINILOR IDEOMOTORII LEGATE DE GESTURILE MOTRICE SPECIFICE

Antrenament mental ;

Participarea la antrenamente ;

Vizualizarea materialelor specifice ;

Obiectivul V: MENTINEREA CAPACITĂȚII DE EFORT

Ergometre pentru membre superioare si inferioare ;

Exerciții de respirație ;

Exerciții de tip gimnic ;

Obiectivul VI: CREȘTEREA MOBILITĂȚII ARTICULARE

Mobilizări active libere cu tensiuni finale ;

Mobilizări active cu rezistență la gleznă și picior ;

Stretchig dinamic în descărcare ;

Mobilizări active ;

Obiectivul VII: CREȘTEREA FORȚEI MUSCULARE

Izometrie pe musculatura gambieră și a tricepsului sural ;

Mobilizări active cu rezistență, respectându-se principiul progresivității ;

Etapa III: Reintegrarea în activitatea de antrenament

Faza I, obiectivul I: AMELIORAREA REZISTENȚEI MUSCULARE

Exerciții energetice ;

Alergare ușoara alternată cu mers ;

Alternare de mers cu alergare pe teren variat ;

Alergare cu viteză pe diverse distante ;

Obiectivul II: CREȘTEREA FORȚEI MUSCULARE

Izometrie ;

Mobilizări active cu rezistență din poziție de maximă amplitudine ;

Antrenament pliometric ;

Exerciții cu halterele ;

Genuflexiuni cu haltera ;

Alergare cu trasportarea partenerului ;

Obiectivul II: CREȘTEREA VITEZEI DE EXECUȚIEI

Exerciții în condiții ușurate ;

Exerciții în condiții îngreunate ;

Execuție la semnal ;

Alergare accelerată cu joc de glezne ;

Alergare cu genunchii sus ;

Alergare în pantă ;

Alergare împotriva pantei ;

Obiectivul IV: COORDONARE

Antrenament pliometric ;

Exersare globală în condiții standard ;

Exersare globale în condiții variate ;

Exersarea sarcinilor la semnal ;

Exersarea sarcinilor în plus dinainte stabilite ;

Faza 2

INCĂLZIRE

Mobilizări active libere în descărcare ;

Mobilizări active libere cu tensiuni finale ;

Mobilizări active libere în încărcare ;

Contracție izometrică ;

Stretching dinamic ;

REFACEREA POSTEFORT

Lucru ciclic în condiții de descărcare ;

Exerciții de respirație ;

Masaj clasic ;

PROGRAM INTREȚINERE

Tonifierea musculară ;

Elasticitate capsulo-ligamentară ;

Coordonare – antrenament pliometric ;

Fig.3.1. Mobilizari pasive la glezna, Sursa: www.rigenera-benessere.it

Etapizarea programul de kinetoterapie

Etapa I:

Poziția inițială: decubit dorsal. Contracții izometrice a musculaturii gambei și a tricepsului sural. 5 sec. x 5 serii.

Poziția inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie pasivă a degetelor piciorului. 2×15

Poziția inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie pasivă a articulației gleznei. 2×15

Poziție inițială: decubit dorsal. Abducție-adducție pasivă a articulației gleznei. 2×15

Poziție inițială: decubit dorsal. Circumducția pasivă a articulației gleznei. 2×15

Poziție inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie a degetelor piciorului (mobilizări active libere). 3×15

Poziție inițială: decubit ventral. Flexie-extensie a articulației genunchiului. 3×20

Poziție inițială: decubit lateral. Flexie-extensie a articulației șoldului. 3×20

Poziție inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie a degetelor piciorului (mobilizări active cu rezistență). 3×20

Poziție inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie a articulației genunchiului (mobilizări active cu rezistență). 3×20

Poziție inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie a articulației șoldului (mobilizări active cu rezistență). 3×20

Poziție inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie a articulației gleznei a piciorului sănătos (mobilizări active cu rezistență). 3×20

Poziție inițială: decubit lateral. Flexie-extensie a gambei membrului sănătos (mobilizări active cu rezistență) 3×20

Poziție inițială: decubit ventral. Flexie-extensie a coapsei membrului sănătos (mobilizări active cu rezistență) 3×20

Etapa II

Poziție inițială: decubit dorsal. Contracții izometrice a musculaturii gambei și a tricepsului sural. 12 sec. x 8 serii

Poziție inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie a articulației gleznei (mobilizări active libere). 3×30

Poziție inițială: decubit dorsal. Abducție-adducție a articulației gleznei (mobilizări active libere). 3×30

Poziție inițială: decubit dorsal. Circumducție a articulației gleznei (mobilizări active libere). 3×15 (către stânga), 3×15 (către dreapta)

Poziție inițială: decubit dorsal. Flexie-extensie a articulației gleznei (mobilizări active cu rezistență). 3×20

Poziție inițială: decubit dorsal. Abducție-adducție a articulației gleznei (mobilizări active cu rezistență). 3×20

Poziție inițială: decubit dorsal. Tracțiuni ușoare în ax. 5 tracțiuni

Așezat. Stretching. Atingerea vârfurilor degetelor picioarelor cu mâinile.

Stând. La spalier, urcări și coborâri pe o treaptă. 3×20

Bicicletă. 5 minute

Fig.3.2. Semigenuflexiuni la spalier,

Sursa:www.fisioterapiacarlino.blogspot.com

Etapa III

Mers între bare paralele, fără sprijin, cu obstacole. 5 lungimi

Alergare ușoară, alternativ cu mers. ( 300-500 m, cu viteză uniformă)

Poziție inițială: decubit dorsal, cu mingea medicinală între glezne. Tripla flexie concomitent cu flexia trunchiului, luarea mingii și revenirea în poziția inițială. 3x 20

Poziție inițială: așezat, cu membrul inferior afectat, ridicat. Flexia- extensia piciorului cu ajutorul unei benzi elastice. 3x 30

Poziție inițială: stând, cu fața la spalier și mâinile de șipcă apucate la nivelul umerilor. Ridicări pe vârfuri. 3x 50

Poziție inițială: stând, cu fața la spalier și mâinile de șipcă apucate la nivelul umerilor. Genuflexiuni. 3x 30

Poziție inițială: stând, cu fața la spalier și mâinile de șipcă apucate la nivelul umerilor, pe placa de echilibru. Repartizarea centrului de greutate stânga- dreapta. 3x 30

Poziție inițială: stând, cu fața la spalier și mâinile de șipcă apucate la nivelul umerilor. Rulări călcâi- vârf. 3x 50

Poziție inițială: stând, cu fața la spalier și mâinile de șipcă apucate la nivelul umerilor, corpul la distanță de spalier. Ridicări pe vârfuri. 3x 50

Stepper. 100 repetări

Fig.3.3.Exercitii cu banda elastica, Sursa: www.yoga.it

Capitol IV- Concluziile lucrării

In susținerea greutății corporale, un rol important îl are articulația gleznei. Tocmai din acest motiv, în cazul unei accidentări, dacă recuperarea este neadecvată, există riscul apariției unei posturi corporale greșite, afectând și alte articulații, influențând în mod greșit posturarea coloanei vertebrale, luând o poziție vicioasă.

Chiar dacă este o articulație relativ mică, împreună cu articulația genunchiului, are responsabilitatea susținerii întregii greutăți corporale și esențială în deplasarea corpului.

Recuperarea articulației gleznei, este fundamentală pentru garantarea unei motricități optime, în executarea activităților cotidiene.

O entorsă medie-gravă, poate afecta activitățile zilnice unui om normal, dar în cazul unui sportiv, dacă recuperarea acestuia nu este rapidă și totală, pe lângă pierderea activităților banale zilnice, acesta își pierde sursa de câștig financiar dar și posibilitatea de a-și urma pasiunea.

In recuperarea gleznei, mai exact în restabilirea acesteia, este foarte importantă reluarea mobilității articulare și forța musculară.

Suferind în urmă cu un an de entorsă de gleznă de gradul II, stiu cât este de importantă recuperarea cât mai optimă și rapidă, având din nou ocazia de a merge normal, de a avea un echilibru optim și de a avea ocazia de a continua activitățile cotidiene în mod obișnuit.

Din punctul meu de vedere, articulația gleznei este asemănătoare cu rădăcina unui copac. Cu cât este mai puternică, cu atât oferă o stabilitate și o siguranță mai mare.

Inchei propriile concluzii, printr-un citat care în mod special mi-a atras atenția:

“Il piede umano è un’opera d’arte e un capolavoro di ingegneria.”(Michelangelo Buonarroti)

“ Piciorul uman reprezintă o operă de artă și o capodoperă inginerească.”

BIBLIOGRAFIE

Antonescu D., 2010, Patologia aparatului locomotor, Editura Medicala, București,

Bratu M., 2013, Recuperare în traumatologia sportivă, Editura Universitară, București,

Buzescu A., Anatomie și biomecanică, Catedra Discipline Medicale, Disciplina Anatomie.

Buzescu A., Anatomia Omului, Catedra Discipline Medicale

Cordun M., 1999, Kinetologie medicală, Editura Axa, București

Drăgan I., 1983, Medicină Sportivă, Editura Sport-Turism, București

Ghitescu i.G., 2002, Baschetul- Mijloc asociat al kinetoterapiei, Editura Semne, București,

Neusel E, Loffelholz M, Breuer A, Sportverletzungen und Schaden bei basketballspielern. In: D.Z. Sportm 47 1996 7/8,415‐420

Papilian V., 2006, Anatomia Omului-Aparatul Locomotor, Editura Bic All, București,

Parker S., 2007 and 2013 The human body book, Dorling Kindersley Limited,

Pfeirfer J, Gast W, Traumatology und sportschaden im basketball‐sport. sportverl sportschaden 6 ,91‐100, 1992 24. Wiemann K, Klee A, Stretching e prestazioni sportive di alto livello, SDS 49; 9‐15, 2001,

Predescu T., Moanță A.,2001, Baschetul în scoală-Instruire-Invățare, Editura Semne, București,

Scurtu L., Caiet lucrări practice-Anatomie, Editura Alexandru 27

Teodorescu L., Predescu T., Vasilescu L., 1979, Baschet- Teorie.Tactică.Probleme de metodică, Editura Sport-Turism, București.

Calais Germain B.: Anatomia del movimento, vol.1, L’Arciere 2003