Kinetoterapia In Articulatia Pumnului Posttraumatic
Kinetoterapia în articulația pumnului posttraumatic
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………4
Scopul lucrării…………………………………………………………………………..
Ipoteza lucrării………………………………………………………………………….
Sarcinile lucrarii……………………………………………………………………….
Motivația alegerii temei……………………………………………………………..
capitolul i. fundamenatrea teoretică științifică a lucrării
1.1. Generalități – definiție, clasificare, date epidemiologice
1. 2. Elemente de structură și biomecanică a articulației mâinii
1.3. Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică
1.4. Criterii de susținere a diagnosticului:
a). examenul clinic – semne subiective și obiective
b). Investigații paraclinice – ex. radiologic probe de laborator
1.4. Evoluție și prognostic
1.5. Tratamentul kinetic al traumatismului pumnului
1. Principiile și obiective tratamentului BFT
2. Tratamentul prin hidro-termoterapie
3.Tratamentul prin masaj:
4. Mobilizarea articulațiilor (kinetoterapie)
5. Gimnastică medicală
6. Terapia ocupațională
CAPITOLUL II. ORGANIZAREA CERCETĂRII
Bilanțul articular al pumnului și al antebrațului
Bilanțul articular al pumnului
Bilanțul articular al mâinii și al degetelor
Bilanțul articular al policelui
Bilanț muscular al pumnului
Bilanț muscular al degetelor
Bilanț muscular al policelui
Opoziția policelui cu degetul mic
Scala durerii VAS
Programul kinetic
CAPITOLUL III. REZULTATELE CERCETĂRII
3.1. Sintetizarea, analiza și interpretarea datelor cercetării
3.2 Sinteza, analiza și intrepretarea valorilor bilanțului articular a mainii
3.3. Sinteza, analiza și intrepretarea valorilor testingului muscular al mușchilor
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
introducere
Lucrarea de față tratează traumatismele și recuperarea lor prin exerciții fizice în activitatea zilnică. Accidentele apar din încercările care depășesc posibilitățile fizice de moment.
În activitatea cotidiană au loc accidente prin suprasolicitarea sau traumatizarea prin injurie mecanică a articulațiilor umărului, cotului, pumnului și a articulațiilor membrului inferior, în special a genunchiului și a gleznei. O alunecare sau o deplasare defectuoasă poate produce entorse ale gleznei și fracturi ale calcaneului sau ale oaselor metatarsiene. Căderile cu sprijin pe mâini pot produce entorse ale pumnului și fracturi ale oaselor mâini, ale antebrațului luxații ale umărului , fractura ale oaselor centurii scapulare. Atîta timp cît procesul de instruire și de antrenament, partea de pregătire fizică specifică nu sunt realizate în mod corespunzător, executarea anumitor procedee tehnice pot produce în timp grave afecțiuni ale brațului care execută lovitura, sau ale membrelor inferioare care execută deplasarea corpului în teren.
Frecvența traumatismelor în activitatea zilnică, necesitatea elaborării unor programe de kinetoterapie care să fie bazate pe necesitățile de recuperare, fundamentate pe principii metodice, fiziologice, anatomice, ținând cont de aspectele specifice patologiei fiecărui segment în parte constituie una din motivațiile alegerii acestei teme.
Ceea ce doresc să prezint în această lucrare, este faptul că traumatismele ce pot apărea în practica sportului pot fi evitate și efectul lor asupra organismului traumatizat poate fi mai mic în situațiile în care specialistul are cunoștințe privind:
mecanismele de producere ale acestor traumatisme;
Traumatismele produse în activitatea zilnică pot fi recuperate in timp util numai printr-un complex terapeutic ce consta in combinația dintre kinetoterapie si ceilalți factori fizicali (termoterapie , crioterapie, electroterapie, meloterapie, cromoterapie, masaj etc.), in care rolul major este deținut de kinetoterapie.
Kinetoterapeutul trebuie să cunoască din anamneza pacientului accidentat modul în care s-a produs traumatismul pentru ca la rândul sau să folosească structurile motrice adecvate care să determine o perioadă cât mai scurtă de recuperare,dozarea efortului specific ședinței de tratament și implicit folosirea unor metode de refacere după efort adecvate, moderne, constând în factori fizicali (masaj, termoterapie, crioterapie, solux ultraviolete, hidroterapie, etc.) psihoterapie, meloterapie și factori chimioterapici (medicamentație și susținătoarele de efort).
Importanta teoretică este dată de lipsa unor programe de kinetoterapie care să fie bazate pe necesitățile de recuperare, fundamentate pe principii metodice, fiziologice, anatomice, ținând cont de aspectele specifice patologiei fiecărui segment în parte.
În traumatologia sportivă leziunile traumatice întâlnite la pacienți pot fi împărțite în:
Leziuni traumatice acute.
Leziuni traumatice cronice și de hiperfuncție.
Leziunile traumatice acute sunt cele care survin în urma unui traumatism direct sau indirect,mai mult sau mai puțin violent,de care pacientul a luat cunoștință și căruia poate să-i precizeze data și împrejurările în care s-a produs. Acestea sunt:contuziile,entorsele,luxațiile și fracturile.
Leziunile traumatice cronice sunt datorate microtraumatismelor pe care pacientul le suportă în cursul activității sportive .Ele pot surveni și în urma reluării activității sportive înainte de completa vindecare a unei leziuni traumatice acute articulare .
Producerea unui traumatism la un sportiv de performanță are întotdeauna două efecte negative ; lezarea integrității și capacității funcțonale a segmentului afectat și scoaterea din pregătire și reducerea potențialului de performanță a pacientului.
Aceste două mari aspecte diferențiază partea terapeutică a traumatologiei generale de cea a traumatologiei sportive, orientînd mijloacele folosite spre trei obiective:
-refacerea anatomică și funcțională a segmentului lezat integral și în minimum de timp
-recuperarea funcțională a segmentului lezat (recuperarea forței, mobilității, a tonusului musculaturii regiunale ).
-redobîndirea potențialului biologic de performanță al pacientului, adică recîștigarea unui grad de antrenament superior care să-i permită din nou tentative de performanță.
Principiile generale ale terapeuticii speciale în traumatologia sportivă, indiferent de forma anatomo-clinică a traumatismului sportiv curent, se adresează următoarelor obiective:
-combaterea durerii, imediat și intensiv( pentru a diminua marile neajunsuri psihice pe care acesta le produce).
Traumatismele rezultate din activitatea de jocuri sportive sunt sistematizate astfel: traumatismele parților moi, traumatismele articulațiilor și traumatismele oaselor.
Scopul lucrării:
Scopul acestei lucrări este de a observa evoluția pacientului și beneficiul pe care îl aduce kinetotereapia în ameliorarea și prevenirea evoluției traumatismelor pumnului.
Ipoteza lucrării:
Se presupune că în urma efectuării programului kinetic propus se va ajunge la o îmbunătățire a mobilității articulare , recuperarea funcționalității pumnului și menținerea ei.
Sarcinile lucrării:
Sarcina kinetoterapeutului este de a indepărta sau ameliora pe cât posibil starea pacientului de: incapacitate funcțională, infirmitate psihică sau infirmitate socială; în vederea vederea obținerii unui rezultat favorabil în care să restabileasă capacitatea individului de a trăi independent pe toate planurile(psihic, psihologic, social).
Motivația alegerii temei:
Traumatismele în articulația pumnului sunt o cauză frecventă de handicap fizic și funcțional.
Această boală este foarte raspândită în lume și fiind o boala evolutivă duce la costuri economice si morale foarte mari.
Traumatismele nu afectează doar suferindul ci și persoanele din familia acestuia prin durerea pe care acesta o manifestă cât și prin costurile pentru medicamentație și spitalizări.Boala evoluează în timp și din acest motiv bolnavul trebuie să fie evaluat permanent pentru aprecierea evoluției bolii și menținerea sau schimarea tratamentului.
Un alt motiv este faptul că pacienții suferinzi primesc foarte multe rețete de la medic insă, în majoritatea cazurilor nu le sunt recomandate programe kinetice de menținere a forței musculare și a mobilității artirticulare , nici posturi adecvate pentru articulațiile inflamate.
capitolul i
fundamenatrea teoretică științifică a lucrării
1.1. Generalități – definiție, clasificare, date epidemiologice.
Mâna omului a constituit obiectivul a numeroase studii de paleontologie, antropologie și embriologie. Aceste lucrări subliniază în general un paradox: dacă din punct de vedere morfologic mâna păstrează vestigii anatomice ances-trale ( fiind derivată fără transformări prea mari dintr-un timp primitiv în filoge-nia speciilor ) în schimb din punct de vedere funcțional mâna este apogeul pro-ceselor de evoluție orientată către prehensiune delicată și de forță cât și către o percepție senzorială fină[1].
Importanța senzorială și motorie, a mâinilor pentru viața socială și profesională a omului este considerabilă.
Tandemul „creer-mână” organ de execuție, permite actul complex al prehensi-unii și în plus, ca organ de informare, degetele sunt un adevărat receptor senzori-al care permit omului să palpeze organele din jur și să interpreteze informațiile vizuale.
Progresele mecanizării și automatizării au dus la reducerea meseriilor manua-le și artizanale fără a scădea importanța funcțională considerabilă a mâinilor.
Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Atât sructutra, cât și funcția sa sunt adaptate complexității activității umane. Suprafața, proporțional enormă din cortexul cerebral care controlează această activitate, este o dovadă a complexității acestui adevărat ‘’organ’’.
Mâna nu este doar organul prehensiunii ( pentru prizele globale sau pentru cele de mare finețe ) și ale celei mai importante sensibilități discriminative, ci este, în același timp, organul sensibilități umane, a expresivității a profesionali-tății celei mai elaborate.[3].
În fond tot restul membrului superior, umăr, braț, antebraț, pumn nu au decât rolul de a pune mâna în poziția cea mai favorabilă pentru o acțiune determinantă.
Tipurile lezionale ale microtraumatismelor mâinii sunt cele obișnuite: plăgi, contuzii, luxații, entorse și fracturi care pot interesa toate structurile anatomice: pielea, ligamentele, mușchii, tendoanele, articulațiile, oasele, vasele și nervii.
Mâna mai prezintă o serie de sindroame, boli disfuncționale, în a căror etio-patogenie, microtraumatismul joacă un rol determinant.
Traumatismul pumnului și a mâinii propriu-zise este un ansamblu al tulburărilor de ordin local și general produse prin acțiunea unui agent voluntar a cărui forță depășește rezistența țesuturilor asupra cărora acționează, producând printre altele: entorse, fracturi, luxații[2].
Fractura – prin fractură se înțelege o întrerupere totală sau parțială a continuității unui os, apărută în urma uni traumatism.
Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu repercursiune locală, ci un proces patologic complex, care angajează intreg organismul. Fractura este de și o boală generală (dereglări posttraumatice generale), declanșată mai ales prin intermediul sistemului nervos.
În mod clasic fracturile se împart în:
Fracturi închise (segmentele sunt acoperite integral de piele)
Fracturi deschise (tegumentul și straturile de sub el au fost lezate fie de agentul vulnerant,fie de fragmentele osoase – dinăuntru in afară – și osul ajunge în contact cu exteriorul).
Fracturile directe sunt cele produse când agentul traumatic fracturează osul chiar la nivelul de aplicare a șocului violent. Sunt mai frecvent întâlnite la oasele neacoperite de mușchi: claviculă, tibie.
Fracturile indirecte sunt cele în care traiectul de fractură se află la distanță față de punctul de aplicare a traumatismului și se produc prin: flexie, răsuciri, tracțiuni, presiuni etc.
Entorsa – forma minora a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul permanent între suprafetele articulare si consta din întinderea sau ruptura unuia sau mai multor ligamente ale unei articulatii.
În funcție de violența mișcării, entorsele pot fi:
Ușoare – de gradul I = o întindere bruscă a țesuturilor;
Grave – de gradul II și III = rupturi ale unora sau mai multor structuri conjunctive și ligamentare periarticulare.
Luxatia – este leziunea care consta din pierderea contactului normal dintre suprafețele articulare ale oaselor care formează o articulație (deplasarea capetelor osoase ale unei articulații)[5].
După modul de producere luxațiile pot fi:
Complete – când cele două suprafețe articulare nu mai au nici un contact între ele.
Incomplete – când mai există un oarecare contact.
1. 2. Elemente de structură și biomecanică a articulației mâinii
Anatomia mâinii:
Oasele mâinii:
Mâna este formată din 27 de oase dispuse în 3 grupe:
Carpul este format din 8 oase dispuse pe două rânduri
Primul rând începe de la police spre degetul mic:
– scafoid;
semilunar;
piramidal;
pisiform.
Al doi-lea rând este în aceeași ordine de la distal spre proximal:
trapez;
trapezoid;
capital;
osul cu cârlig.
Oasele care formează carpul au o formă aproape cubică astfel prezentând 6 fețe: superioară, inferioară, palmară, dorsală, laterală și medială[4].
Figura 1
Metacarpul formează scheletul palmei și dosul mâinii fiind format din 5 oase care se numără latero-medial de la I la V.
Metacarpienele sunt oase lungi și perechi, pretintă : un corp, o bază și un cap.
Caractere proprii [2]:
Metacarpianul I : – este cel mai scurt și cel mai gros os al mâinii, baza are formă de șa și se articulează cu trapezul.
Metacarpianul II : – este cel mai lung os al mâinii, baza se articullează cu trapezul, trapezoidul, osul capitat și cu metacarpianul III.
Metacarpianul III : – baza are un proces stiloidian îndreptat lateral și se articulează cu osul capitat si cu metacarpilenele II și IV.
Metacarpianul IV : – baza se articulează cu osul capitat, osul cârlig și cu metacarpienele III și V.
Metacarpianul V : – baza se articulează cu osul cârlig și cu metacarpianul IV.
Oasele degetelor :
Sunt în număr de cinci numerotate latero-medial de la I la V;
Falangele sunt oasele care formează degetele, în total sunt în număr de 14, fiecare deget având 3, mai puțin policele care are 2 falange;
Degetele sunt numite astfel: police, index, mediu, inelar și degetul mic.
Caractere proprii:
Falanga proximală:
– Are caracteristicile unui os lung;
Corpul este turtit anteroposterios, având mai multe fețe(anterioară, plană, dorsală, convexă).
Baza prezintă o caitate prin care se articulează cu metacarpianul,
Capul prezintă o trohlee pentru falanga mijlocie.
Falanga mijlocie :
Corpul este mai scurt decât cel al falangei proximale;
Baza prezintă o cavitate de recepție pentru trohleea de pe capul falangei proximale;
Capul prezintă o trohlee pentru articularea cu falanga distală.
Falanga distală :
Are un corp foarte mic;
Baza este asemanatoare falangei mijlocii
La terminarea falangei distale se află o tuberozitate dispusă ca o potvoavă pe care se află unghia
Miologie :
Mușchii antebrațului au un rol important în efectuarea mișcarilor din articulația pumnului și a mâinii; aceștia fiind grupați pe regiuni:
Anterioară;
Posterioară;
Laterală.
A. Mușchii regiunii anterioare cuprinde 8 mușchi situați în 4 planuri :
Planul I :
Mușchiul rotund pronator cu origine pe capul humeral și sub procesul coracoid al ulnei, având inserția pe fața laterală a radiusului. Acest mușchi ajută la mișcarea de pronație a antebrațului și a mâinii[2].
Mușchiul flexor radial al carpului cu origine pe capul humeral, având inserția pe baza metacarpianului II. Acest mușchi face mișcarea de flexie a mâinii și pronație a antebrațului[1].
Mușchiul palmar lung este absent în 20% din cazuri, are originea pe capul humeral, se inseră pe aponevroza palmară.
Acțiuni: tensor al aponevrozei palmare.
Face mișcarea de flexie a mâinii pe antebraț.
Mușchiul ulnar al carpului are două capete de inserție, are originea pe capul humerusului și pe olecran; se insera pe osul pisiform.
Executa mișcarea de flexie, adducție și supinație a mâinii.
Planul II :
Mușchiul flexor superficial al degetelor ajută la execuția mișcarilor delicate, are originea pe capul humeral, procesul coracoid și pe fața anterioară a radiusului.Se inseră cu 4 tendoane care se bifurcă pe laturile corpurilor falangelor mijlocii 2, 3, 4, 5.
Execută mai multe mișcări: – flexia falangei medii a degetelor II – V
flexia degetelor pe mână și flexia mâinii pe antebraț
adducția mâinii și a degetelor.
Planul III :
Mușchiul flexor profund al degetelor are originea pe apofiza coronoidă, pe partea superioara a feței anterioare și mediale a ulnei și partea interioară a muchiei posterioară a ulnei.Se inseră prin 4 tendoane la baza falangei distale a degetelor II- V.
Este mușchi flexor al ultimelor II falange a degetelor II- V, flexor al mâinii pe antebraț și adductor al mâinii.
Mușchiul flexor lung al policelui are originea pe fața anterioară a radiusului pe aponevroza coronoidă a ulnei și membrana interosoasă.Se inseră pe police pe baza falangei distale.
Face flexia falangei distale pe police, face flexia policelui și flexia mâinii pe antebraț
Planul IV:
Mușchiul pătrat pronator are originea pe partea mdială a feței anterioară a ulnei, se inseră pe fața anterioară a radiusului.Face pronația antebrațului și mâinii.
B. Mușchii regiunii posterioare :
– cuprinde 8 mușchi situați în 2 planuri:
Planul superficial
Mușchiul extensor al degetelor are originea pe epicondilul lateral al humerusului, se inseră prin 3 conexiuni interosoase, pe fețele dorsale ale falangei a-2-a și pe laturile falangei a-3-a a degetelor III, IV, V.
Face extensia mâinii și al falangei II-V; realizeaza răsfirarea degetelor.
Mușchiul extensor al degetului mic are originea pe epicondilul lateral al osului humerus și fascia anterobrahiala.
Se inseră pe falangele II și III ale degetului mic, face extensia degetului mic.[2]
Mușchiul extensor ulnar al carpului are originea pe epicondilul lateral al humerusului și marginea posterioară a ulnei, se inseră pe nervul radial.Face extensia și adducția mâinii.
Figura 3
Planul profund
Se divide dintr-o masă musculară comună în patru mușchi.
Mușchiul lung abductor al policelui are originea pe ulnă, pe radius și pe membrana interosoasă, se inseră la baza metacarpianului I. Face abducția policelui și a mâinii.
Mușchiul scurt extensor al policelui are originea pe ulnă, pe radius și pe membrana interosoasă, se inseră pe baza falangei proximale a policelui. Face extensia primei falange a policelui și contribuie la extensia mâinii.
Mușchiul lung extensor al policelui are originea pe 1/3 mijlocie a feței posterioare a ulnei și pe memebrana interosoasă, se inseră pe falanga distala a policelui. Face extensia falangei distale a policelui, adducția policelui din abducție, extensia și abducția mâinii.[6]
Mușchiul extensor lung al indexului este cel mai medial mușchi al planului profund cu origine pe fața posterioară a ulnei și pe membrana interosoasă, se inseră pe index. Face mișcarea de extensie a indexului și poate contribui la extensia mâinii.
C. Mușchii regiunii laterale
La fel ca și in regiunea posterioara mușchii sunt asezați pe două planuri însă în această regiune se găsesc doar patru mușchi.
a. Planul superficial
Mușchiul brahioradial este cel mai superficial și cel mai puternic mușchi al regiunii, are originea în marginea laterală a humerusului deasupra epicondilului lateral, se inseră la baza procesului stiloidian al radiusului. Participă la efectuarea mai multor acțiuni: flexia antebrațului pe braț, poate fii supinator când antebrațul este în pronație forțată sau pronator când antebrațul este în supinație.
Mușchiul lung extensor radial al carpului are originea pe marginea laterală a humerusului, se inseră la baza metacarpianului II. Participa la mișcarea de extensie și abducție a mâinii.
Mușchiul scurt extensor radial al carpului are originea pe epicondilul lateral al humerusului, se inseră la baza metacarpianului II. La fel ca și mușchiul lung extensor radial al carpului participă la mișcarea de extesie și abducție a mâinii.
b. Planul profund
Mușchiul supinator acoperă articulația cotului, are originea sub incizura radiusului pe lugamentul radial și pe ligamentul inelar, se insera pe fața laterală și anterioară proximală a radiusului. Face supinația antarbațului și mâinii.
Mușchii mâinii
Formează un aparat muscular complex raportat la mișcările fine pe care le execută. Acest aparat este grupat in 3 regiuni: – eminența tenară ;
– eminența hipotenară;
– loja palmara mijlocie.
Mușchii eminenței tenare execută mișcarile corespunzătoare policelui :
mușchiul scurt abductor al policelui ;
mușchiul opozant al policelui ;
mușchiul scurt flexor al policelui;
mușchiul adductor al policelui.
Mușchii eminenței hipotenare execută mișcarile corespunzătoare degetului mic :
mușchiul palmar scurt ;
mușchiul scurt felxor al degetului mic;
mușchiul abductor al degetului mic;
mușchiul opozant al degetului mic.
Mușchii lojei palmare mijlocii este situată între regiunea eminenței tenare și a eminenței hipotenare. Cuprinde mușchi superficiali și mușchi profunzi.
Mușchii superficiali sunt mușchii lombricali sunt 4 mușchi anexați tendoanelor: – mușchiul flexor profund
mușchiul extensor al degetelor.
Mușchii superficiali fac felxia falangei I. , extensia falangelor II, III a degetelor.
Mușchii profunzi sunt mușchii inteosoroși și ocupă spațiile dintre oasele metacarpienelor și sunt de 2 tipuri : palmari și dorsali.
Mușchii profunzi fac 2 acțiuni : – una continuă : – flexia falangei I ;
– extensia falangei II, III.
– una separată : – interosoși dorsali mușchi care fac abducția degetelor;
– palmari mușchi care fac adduția degetelor.
Figura 4
Artrologie :
Articulațiile sunt formate din totalitatea elementelor prin care se unesc oasele între ele fiind reprezentate prin formațiuni conjunctive și mușchi.
Articulațiile se clasifică după gradul de mobilitate și structură.
Clasificarea după gradul de mobilitate:
sinartroze
diartroze : – articulații cu structură proprie ;
-se caracterizează prin coplexitate și multiple mișcări.
Articulațiile se unesc prin capsula articulară și ligamente.
Capsula articulară este o formațiune constituită din două straturi:
unul extern : -stratul fibros
altul intern : – membrana sinovială.
Membrana sinovială este stratul profund al capsulei articulare.Este o foiță subțire, netedă și lucioasă care aderă intim pe suprafața interioară a stratului fibros al capsulei articulare.Această membrană secretă lichidul sinovial cu un rol important în biomecanica articulară, acoperind porțiunile de os intracapsulare și unele formațiuni intercapsulare.
Membrana sinovială este bogat vascularizatăă acest fapt cauzând inflamarea primordială dintre formațiunile articulare.
Articulațiile gâtului mâinii (pumnul) :
„Termenul de „pumn”este relativ ambiguu, deoarece sub această denumire înțelegem atât regiunea articulațiilor radiocarpiene și intercarpiene, cât și poziția închisă a mâinii.”
[Sbenghe, T , „Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare”, Editura Medicală Bucirești, 1987].
Pumnul este un complex osteoarticular format în principal din două articulații: articulția radiocarpiană și articulția mediocarpiană care împreună realizează mișcările din articulația pumnului. În calculul mișcărilor din aticulația pumnului nu intră articulațiile intercarpiene.
a). Articulția radiocarpiană este formată din:
Cavitatea glenoidă antebrahială care este formată din suprafața articulară inferioară a radiusului și fața inferioară a discului articular;
Suprafețe articulare ale scafoidului, semilunarului și foarte puțin ale piramidalului
Se poate observa o formă geometrică, articulația fiind elipsoidală cu un ax lung dispus transversal cu două grade de libertate(felxie- extensie în plan sagital și mișcări de adducție- abducție în plan frontal).
„Cavitatea articulară are forma unei linii cu concavitatea în jos, care unește cele două procese stiloide ale radiusului și ulnei. Capsula articulară este mai groasă, tensionată palmar(fața pumnului), mai subșire și mai relaxată dorsal(dosul pumnului). Membrana sinovială a acesteia poate prezenta comunicări cu cavitățile articulare radioulnare distale și mediocarpiene”.
[Reveica, G, „Anatomia aparatului locomotor și elemente de anatomie topografică. Note de curs”, Bacău , 2005]
b). Articulația mediocarpiană se formează în rândul proximal și cel de al doi-lea rând al carpienelor; cu execpția osului pisiform din rândul proximal. Este formată dintr-o artodie în partea externă și o coreliană în partea internă acestea formând o interlinie articulară neregulată cu formă de S orizontal.
Se unesc prin mai multe mijloace: – ligamentul radial al carpului, așezat pe fața palmară;
ligamentul posterior (slab dezvoltat);
capsula articulară.
Mișcările pumnului:
din articulația radiocarpiană: – flexie 50
– predomină înclinația radială 10
din articulația mediocarpiană: – extensie 50
– predomină înclinația cubitală 25.
Articulațiile mâinii:
Mâna este cel mai complicat segment din organism având o importantă funcție în activitatea omului dovadă dând o mare suprafață de proiecție din cortexul cerebral care controlează acest segment.
Umărul, brațul, antebrațul au un rol foarte importnant în a pune mâna într-o poziție cât mai favorabilă pentru îndeplinirea funcțiilor legate de prehensiune fiind un segment cu o sensibilitate discriminativă, fiind în același timp „organul” personalității umane, al expresivității, al profesionalității.
„Prehensiunea este capacitatea mâinii de a apuca obiecte ca într-o pensă cu două brațe rigide.”
[R.S, Enoiu, R, Enoiu, F, Țurcanu, „Musculație”, Editura Universitatea Transilvania din Brașov, 2009]
Mâna execută toate tipurile de prehensiune:
de precizie ajută la prinderea obiectelor ușoare (pensa poate fi făcută cu două degete-bidigitală ; cu trei degete- tridigitală ; cu patru degete- tetradigitală ; cu cinci degete-pentadigitală).
de forță este un tip de prehensiune care folosește toată mâna, degetele fiind fixate pe un obiect, iar policele realizează contrapresiunea.
de tip cârlig care permite suspendarea sau tracțiunea pe obiecte de tip mâner, ramură de copac sau stâncă, permițând suspendarea corpului de obiectul apucat sau transportul unor greutăți.Cârligul este realizat printr-o pensă tetradigitală formată de ultimele patru degete și regiunea distală palmară a mâinii. [R.S, Enoiu, R, Enoiu, F, Țurcanu, „Musculație”, Editura Universitatea Transilvania din Brașov, 2009].
Anatomic, mâna începe cu al doilea rând distal de oase carpiene care se articulează cu capetele metacarpienelor(articulația carpometacarpiană), realizănd patru artodii pentru metacarpienele II-V și o articulație selară între trapez și primul metacarpian.Ultimele patru metacarpiene se articulează între ele prin bazele lor, formând trei artodii. La capătul distal al metacarpienelor se articulează cavitățile gelnoidale ale primelor falange. Distal urmează articulațiile intergalangiene proximale, apoi articulațiile interfalangiene distale.
Policele are propria articulație carpometacarpiană.
Articulațiile mâinii sunt susținute de către un manșon capsular și ligamente dispuse lateral și ligamente interosoase, acestea întinzându-se între două oase alăturate.
Mișcări permise :
articulațiile carpometacarpiene permit numai mișcări de alunecare ;
articulațiile intercarpiene sunt diartroze planiforme și permit tot mișcări de alunecare ;
articulațiile degetelor permit mișcări de flexie-extensie, înclinare, circumducție prin articulațiile metacarpofalangiene ; prin articulația interfalangiană degetele se aproprie de palmă(felxie) sau se depărtează(extensie) ;
articulația carpometacarpiană a policelui realizează cele mai importante mișcări ale mâinii : abducție-adducție, felxie-extensie și opozabilitate.
Figura 7
Biomecanica articulației gâtului mâinii:
„Complexul osteoarticular al gâtului mâinii este astfel structurat încât permite efectuarea mai multor mișcări. Rolul cel mai important revine articulațiilor radiocarpiene și metacarpiene care sunt articulații condiliene cu două grade de libertate.Mișcările sunt de flexie-extensie, abducție-adducție și circumducție de mică amplitudine, la nivelul gâtului mâinii , și de flexie- extensie, de înclinare laterală și de circumducție la nivelul degetelor II, III, IV, V.”
[G,Nenciu, „Biomecanica în educație fizică și sport. Aspecte generale”, Editura România de mâine, București, 2005].
Biomecanica ultimelor patru degete(II;III;IV;V):
Policele prezintă un rol esențial în activitatea mâinii fară acesta mâna poate executa mișcări de prehensiune limitată, de împingere și de susținere însă cu o forță redusă, capacitatea funcțională a mâinii fiind de 60%
„Flexiunea-extensiunea
Flexiunea = palma se apropie de fața anterioară a antebrațului
Extensiunea = dosul mâinii se apropie de fața dorsală a antebrațului.
Abducția- adducția
Abducția = înclinarea radială= marginea radială a mâinii se înclină către marginea laterală a antebrațului
Adducția= înclinarea ulnară=marginea ulnară a mâinii se înclină către marginea respectivă a antebrațului.
Circumducția rezultă din executarea siccesivă a mișcărilor de flexiune, abducție, extensiune, add și invers.Mișcările reproduc o elipsă, deoarece flexiunea și extensiunea sunt mai ample decât abducția și adducția.”
Biomecanica policelui:
Policele ese cel mai mobil segment al mâinii spre deosebire de celelalte patru degete acesta poate executa mișcări ample și variate care se realizează cu întreaga zonă care se mai numește și coloana policelui și este formată din:
falanga policelui
primul metacarpian
trapez
scafoid.
Policele execută și mișcări de opoziție care este o mișcare combinată și se realizează prin apropierea activă a coloanei policelui de ultimele patru degete.
Alte funcții ale mâinii:
Sustinerea se poate face fie cu fața dorsala, cu fața palmară care este ușor concava.
Împingerea se efectuează cu podul palmei. Fiind acoperită cu țesuturi moi, mâna nu se strivește.Când împingerea trebuie făcută și cu viteză se folosesc și ultimele patru degete care joacă rol de pârghii.
Lovirea este o formă deosebită de împingere, realizată în întregul lanț muscular și articular al membrului.
Aruncarea, ca și lovirea se realizează în întrgul lanț articular și muscular.
Rolul degetelor:
Policele este cel mai iportant deget; realizează forma principală a prehensiunii(pensa);
Indexul este degetul adresei; este stabilizator principal al prehensiunii având cea mai înalta formă de sensibilitate;
Degetul mijlociu este degetul forței.Este un segmet indispensabil prehensiunii la obiecte grele;
Inelarul completează degetul mijlociu în mișcarea de forță; are un grad înalt de sensibilitate.Inelarul sesizează poziția la distanță a extremitaților obiectelor lungi;
Degetul mic are un rol mai redus, mărește lungimea pensei digitoplamare dând stabilitate prehensiunii.
Aspecte topografice:
MÂNA:
Are patru regiuni: – regiunea palmară,
regiunea dorsală,
degetele,
regiunea oaselor și articulațiilor mâinii.
A. Regiunea palmară
Limitele regiunii palmare: – superficiale: – superior pliul digitopalmar
inferior extremitatea liberă a degetelor
lateral și medial limitele verticale care urmăresc marginile degetelor.
– limitele profunde reprezintă fața anterioară a falangelor.
Stratigrafie:
„Pielea este groasă, fără fire de păr și glande sebacee. Prezintă pliuri de flexie și șanțuri longitudinale. Pulpa degetelor prezintă creste papilare.” [http://ro.scribd.com/doc/77117284/Regiunea-Palmara-a-Degetelor]
Țesutul celular subcutanat în primul rând se face excepție de regiunea eminenței tenare unde se găsește un rudiment de fascie superficială, stratul subcutanat are o structură areolară și este format din tractusuri conjunctive care fac posibilă unirea dermului cu stratu aponevrotic. Structura areolară cuprinde areole în care se găsesc fragmente de grăsime.
Stratul aponevrotic este format din:
Aponevroza palmară superficială
Aponevroza palmară mijlocie
Aponevroza palmară externă
Aponevroza palmară internă.
4. Planul subaponevrotic este constituit din mușchi, din sinovialele flexorilor și din vase și nervi care se grupează în loji palmare.
5. Planul interosos prezentat prin aponevroza palmară profundă prin mușchii interosoși și prin vase și nervi profunzi.
6. Planul scheletic este constituit din cele patru oase din al II- lea rând al carpului, fața anterioară a celor cinci metacarpiene și ligamentele ce unsesc aceste oase între ele.
B. Regiunea dorsală a mâinii:
Limitele regiunii dorsale a mâinii:
superior pliul digitopalmar
inferior etremitățile libere ale degetelor
lateral și medial limetele verticale ce urmăresc marginile degetelor
în jos se mai observă o linie transversală care trece prin spațiile interdigitale
în profunzime regiunea se întinde până la fața dorsală a carpului și metacarpianului
Stratigrafie:
„Pielea este subțire, fină și foarte mibilă, prezintă pori mai mult sau mai puțin dezvoltați și glande sebacee.În mișcarea de extensie a mâinii formează o serie de pliuri transversale.”
[G, Reveica, „Anatomia aparatului locomotor și elemente de anatomie topografică. Note de curs”, Bacău, 2004]
Țesutul celular subcutanat are o structură lemnoasă aproape lipsită de grăsime.
Țesutul aponevrotic superficial este un strat care acoperă toată regiunea continuându-se sueprior cu ligamentul inelar posterior al carpului și inferior cu expansiunile aponevrotice ale tendoanelor extensorilor. Lateral se inseră pe fața internă a metacarpianului V și pe fața externă a metacarpianului I.
Planul subaponevrotic :
stratul tendinos reprezentat prin tendoanele celor doi radiali externi și cubitalul posterior,
aponevroza dorsală pofundă
planul intesoros
planul interscheletic.
5. Aponevroza dorsală profundă este mult mai subțire decât cea superficială.
6. Planul interosos este format din patru mușchii dorsali interosoși.
C. Degetele:
Regiune anterioară a degetelor:
Limite:
superior pliul digitoplamar
inferior extremitățile inferioare ale degetelor
lateral două linii care merg pe marginea internă și externă a degetelor
în plan profund regiunea se întinde până la planul scheletic
Stratigrafie:
Pielea este groasă, fară fire de păr. Dermul este bogat vascularizat, maximul de densitate este pe falange, unde se observă curbe caracteristice pentru fiecare deget.
Țesutul celular subcutanat are structură areolară. La extremitatea inferioară a degetelor formează câte o pernuță rezistentă și elastică care se numește pulpa degetului și are contact direct cu osul.
Planul aponevrotic reprezentat de o teacă fibroasă a flexorilor care se fixează cu marginea pe marginea flexorilor. Teaca se întinde de la articulațiile metacarpofalangiene până în extremintatea superioară a falangei III. Formează cu falangele un canal osteo-fibros prin care trec tendoanele flexorilor și tecile lor sinoviale.
Planul subaponevrotic reprezentat de tendoanele flexorilor în număr de două în fiecare teacă exceptând policele care are un tendon.
Planul scheletic este reprezentat prin fața anterioară a falangelor și ligamentele care le unesc.
Regiunea posterioară a degetelor:
Limite:
superior pliul digitopalmar
inferior extremitățile inferioare a degetelor
lateral două linii care merg pe marginea internă și externă a degetelor
în plan profund regiunea se întinde până la planul scheletic
Stratigrafie:
Pielea este mai subțire decât pe regiunea anterioară și mai mobilă.
Țesut celular subcutanat nu este bogat în grăsime
Planul tendinos este format din tendoanele mușchilor externi ai degetelor
Planul scheletic reprezentat prin fața dorsală a falangelor și ligamentele care unesc aceste falange.
PUMNUL:
este intermediar între antebraț și mână
cuprinde trei regiuni: – regiunea anterioară
regiunea posterioara
regiunea intermediară
Regiunea anterioară a pumnului:
Limite :
superior o linie transversală la 1 cm desupra apofizelei stiloide cubitală și apofizei stiloide radială
inferior o linie transversală care trece pe sub pisiform și scafoid
Stratigrafie:
Pielea este subțire și mobilă prezentând pliuri transversale
Țesutul celular subcutanat este redus, lipsit de grăsime stabilește legătura dintre piele și stratul aponevrotic
Stratul aponevrotic este subțire în partea superioară îngroșându-se spre parte inferioară formând o bandă transversală care se mai numește și ligamentul inelar anterior al carpului(masoară 3-4 cm), se inseră pe scafoid și trapez.
Planul subaponevrotic reprezentat de vase și de nervi.
Straturi: – 1: tendonul lungului supinator, mare palmar, mic palmar și cubital anterior
2 : tendonul flexor comun superior al degetelor
3: tendonul propriu al policelui și cele patru tendoane ale flexorului profund al degetelor
4: mușchiul pătrat pronator
Regiunea posterioară a pumnului:
Limite:
superior o linie transversală la 1 cm desupra apofizelei stiloide cubitală și apofizei stiloide radială
inferior o linie transversală care trece pe sub pisiform și scafoid.
Stratigrafie:
Pielea este mai groasă și mai mobilă decât în regiunea anterioară, este acoperită de peri, prezentând o serie de pliuri trensversale.
Țesutul celular subcutanat este bine dezvoltat, în componența sa se găsesc două burse seroase(una la nivelul apofizei stiloide a radiusului și una la nivelul capului cubitusului)
Stratul aponevrotic este subțire în partea superioară îngroșându-se spre partea inferioară pentru a forma ligamentul inelar posterior al carpului
Stratul subaponevrotic este constituit din mai multe tendoane care trec prin 6 culise: – 1 : care dă trecere tendonului lungului adductor și scurtului extensor al policelui
2 : care dă trecere celor doi radiali externi
3 : care dă trecere tendonului lungului extensor al policelui care delimitează împreună cu tendonul lungului abductor și scurtului extensor al policelui un spațiu triunghiular numit tabachera anatomică
4: care dă trecere tendonului extern propriu al indexului și cele patru tendoane ele externului comun al degetelor
5: care dă trecere externului propriu al degetului mic
6: care dă trecere tendonului mușchiului cubital posterior.
5. Planul scheletic corespunde estremitășii inferioare a radiusului, a cubitusului, segmentul inferior al membranei interosoase și feței dorsale a primului rând al carpului.
1.3. Etiopatologie – cauze, mecanisme, anatomie patologică
În etiologia traumatismelor se întâlnesc factori mecanici, fizici, chimici și biologici.
Factorii mecanici produc traumatisme prin obiective tăioase sau ascuțite, prin căderi sau loviri;
Factorii fizici produc leziuni traumatice diverse: arsuri, degerături, iradieri, electrocutări;
Factorii chimici produc traumatisme numite coroziuni;
Factorii biologici produc leziuni traumatice prin: înțepături, mușcături, sfâșieri, etc.
Anatomie patologică.
Fractura. În fracturi bolnavul acuză dureri vii într-un punct fix, impotență funcțională, prezintă deformarea și scurtarea segmentului respectiv, echimoze locale, imobilitate anormală a unui segment iar la palpări și imobilizări se percep erepitați osoase și întreruperea reliefului osos.
Entorsa. La entorsele pumnului – mișcările sunt forțate de hiperextensie, mâna fiind mișcată în abducție poate avea loc o diastază articulației radio-cubitale, singulară sau asociată altor leziuni osteo-articulare.
În entorsele degetelor – găsim entorsele metacarpo-falangiene, care se produc printr-o mișcare forțată de hiperextensiune când ligamentul anterior se smulge de pe fața falangei sau de răsucire cu înclinare laterală a degetului când ligamentul lateral metacarpo-sesamoidian extern (când este vorba de police) se rupe.
Entorsele metacarpofalangiene nu sunt mai puțin frecvente decât cele meta-carposesamoidiene. Prin același mecanism de extensie sau torsiune și înclinare laterală ligamentele laterale se pot rupe asociindu-se uneori cu mici smulgeri osoase.
Adesea entorsa este consețința unei luxații reduse spontan îndată după traumatism.
Luxațiile. Luxațiile întâlnite mai rar, dislocarea captelor osoase fie intracapsular, când capsula fibroasă nu se rupe, și este doar întinsă și desprinsă împreună cu periosul.
Luxația se poate însoții de degradări tisulare severe cu sechele importante, mai puțin în luxațiile încomplete, unde capsula se rupe, ligamentele sunt rupte sau smulse, determinând luxații neregulate sau atipice.
Mușchii sunt întinși dilacerați uneori cu tendon smuls, cartilajul și osul subcondral suferă adesea fisurări, fracturi, striviri parcelare.
Toate aceste degradări determină: hematoame periarticulare ce se pot organiza și calcifica, hemartroze care alături de cicatrizarea fibroasă a capsulei și de retractura ligamentelor fibrozate vor limita mult mobilitatea articulară, scleroze și atrofii musculare sau chiar rupturi de nerv; toate acestea ridică probleme de recuperare deosebită.
Luxația recidivantă trebuie considerată o sechelă a unei luxații mai vechi apărând mai ales la articulații laxe (umăr, femuro-patelară), din cauza unei distensi sau rupturi vechi a aparatului capsulo-ligamentar sau a unei fracturi parcelare ale rebordurilor sau marginilor articulare.
Cele mai frecvente luxații sunt: luxațiile umărului, cotului, degetului mare, ale articulațiilor mai mobili și mai active.
Fracturile metacarpienelor diafizare sau de col.
Sunt imobilizări cu atele pe fața dorsală pe o durată de trei săptămâni, timp în care se mișcă mereu degetele. Imediat după suspendarea imobilizării se începe mobilizările active. Fracturile colului și capului de stal metacarpian pot da uneori (dacă apar deplasări), redori în articulațiile metacarpofalangelor.
b) Fracturile falangelor
Cele mai obișnuite sunt ale falangei proximale deviată dorsal, iar al falangei mijlocii poate devia dorsal sau volar în funcție de sediul fracturii în raport cu inserția flexorului superficial al degetelor. Poziția de imobilizare este cu pumnul în dorsiflexie, iar durata de imobilizare este de 2-3 săptămâni (cu începerea imediată a mobilizării). Luxațiile articulațiilor mâinii se imobilizează deasemenea 3 săptămâni. Orice amânare a începerii recuperării va determina pierderi inevitabile de mobilitate și va necesita o asistență recuperatorie complexă ca și în cazul fracturilor complicate. Aceste complicații pot fi considerate de fapt sechele și sunt:
Consolidarea cu angulații va determina redorea marcată articulară, ce va fi recuperată prin tratament intensiv, dar niciodată nu se va obține o recuperare completă;
Aderența tendonului extensorului la calus- când aderența nu este prea severă tratamentul conservator rezolvă funcțional redorea instalată. Dacă aderența este importantă trebuie intervenit chirurgical pentru eliberarea tendonului;
Algoneurodistrofia mai ales în fracturile de metacarp și mai rar în cele de falangă.
Consolidarea întârziată în acest caz mobilizarea se prelungește la 6 săptămâni, ceea ce va determina o mână rigidă.
În general poziționarea greșită a fracturii, prelungirea duratei imobilizării, lipsa de mișcare (a articulației libere) în timpul imobilizării și imobilizarea mai multor degete, sunt cele mai multe cazuri care duc în final la mâna rigidă.
c) Fracturile care interesează articulațiile interfalangiene.
Interesarea capetelor articulare ale interfalangienelor cu lezarea consecutivă a capsulei articulare duce în marea parte a cazurilor la redorea articulară ce nu va putea fi redusă complet. Ca sechelă a acestor fracturi apare artrita traumatică. Redoarea articula-ră consecutivă artritei traumatice se reduce prin exerciții active și infiltrări intraarticulare cu corticoid de 2 ori pe săptămână.
d) Fractura- luxație a policelui.
Este o fractură a metacarpului distal cu dislocare carpometacarpiană. După reducere se imobilizează policele în ușoară abducție, apoi este flectat ușor.
e) Fractura scafoidului.
Reprezintă cea mai frecventă fractură a oaselor corpului. Ea poate interesa mobilitatea pumnului, nu atât prin afectarea osului, cât prin lezarea capsului și ligamentului. Uneori fractura se complică cu necroza aseptică a scafoidului. Durerea și scăderea forței musculare sunt elemente principale care determină importanța funcțională.
f) Fractura pumnului (radius).
Este fractura capului distal al radiusului cu deplasarea posteroexterioară a fragmentu-lui distal. Aparatul gipsat se pune cât mai strâns (dar cu evitarea apariției edemului de stază), pentru a asigura contracția. Recuperarea trebuie făcută imediat, pentru că există pericolul algonerodistrofiei.
g) Leziuni de tendon.
Pot fi rupturi parțiale sau secționări complete, pot interesa doar tendonul sau ruptura se face la zona de inserție pe os, cu smulgeri de fragment osos. Evident că aceste leziuni interesează, în primul rând chirurgul, care va rezolva chirurgical (sutură, grefă) sau ortetic în funcție de situație, leziunea respectivă.recuperatorul trebuie să cunoască însă când și cum trebuie începută și executată recuperarea funcțională, în funcție de tendoanele lezate și de tipul intervenției.
h) Tendoanele flexorilor.
Atitudinea terapeutică este diferită, în funcție de sediul lezional.
1. Lezarea tendoanelor flexorilor în zona pumnului.
Căderile în geam, pe pietre ascuțite, pe bucăți de tablă sau prin tăieturi de cuțit, lezează tendoanele flexorilor superficiali și, de mai multe ori, și tendoanele flexorilor profunzi. În această zonă sunt lezați frecvent nervii median și cubital. Numai rareori se observă o leziune de nervi în aceste condiții fără interesare de tendoane. Inversul situației nu mai este însă valabil.
2. Lezarea tendoanelor flexorilor în palmă.
Apare în aceleași condiții ca și leziunile din zona pumnului. Sunt ceva mai frecvente la muncitorii care lucrează cu obiecte tăioase sau în cazul unor explozii. Sutura tendoanelor se impune . în cazurile simple, necomplicate practic nu este necesară recuperarea în servicii de specialitate. În cazurile complicate, se aplică același program ca la leziunile tendinoase complicate din zona pumnului.
3. Leziunile tendoanelor din zonele palmară distală și a degetelor proximal (zona tecilor). În această zonă cunoscută, sutura tendoanelor are de cele mai multe ori un prognostic nefavorabil pentru funcția mâinii. Sutura tendoanelor, în teaca lor strâmtă, determină imediat după intervenția tumefieri de tendon cu necroză ischemică consecuti-vă. Nu se indică deci suturi precoce, ci plastii (grefoane de tendon fie fie precoce, fie tardive, după câteva săptămâni). Rezultatele plastiilor nu sunt nici ele întotdeauna excelente, peste 75% din pacienți rămânând cu un deficit oarecare de flexie a degetelor (pulpa nu atinge șanțul distal palmar).
4. Lezarea tendoanelor în zona distală a degetelor.
Secționarea tendoanelor flexorilor profunzi la degete, distal, nu ridică probleme deosebite. Sutura lor este uneori posibilă, alteori se renunță la ea și se reinplantează capul proximal al tendonului (cel distal se îndepărtează). Se produce, bineânțeles, o scurtare de tendon, dar tendoanele flexorilor profunzi permit scurtări până la 1,3 cm, fără apariția de perturbări funcționale.
i) Tendoanele extensorilor.
Lezarea tendoanelor extensorilor este mai rară decât aceea a flexorilor și, în general, pune mai puține probleme chrurgului.
Tendoanele extensorilor, secționate nu se retractă (cu excepția extensorului lung al policelui), deci pot fi suturate cu ușurință, fără delabrări).
Ruptura tendoanelor la nivelul falangei distale.
Apare de obicei în situația unei flexiuni brutale a ultimei falange. Uneori, tendonul se smulge de la locul de inserție antrenând și un mic fragment osos.
2. Ruptura tendoanelor la nivelul falangei a 2-a.
Lezarea tendoanelor la acest nivel se produce în general prin lovirea directă sau strivire cu sau fără smulgere osoasă.
j) Lezarea nervilor
După traumatisme pot să fie lezați nervii mâinii care sunt:
1. Nervul radial care are ca urmare căderea mâinii și imposibilitatea de a extinde degetele, imposibilitatea de a face abducția policelui, cu tulburări senzitive pe fața dorsală a mâini.
2. Lezarea traumatică a nervului median care are ca urmare deficitul de flexie și extensie a pumnului, imposibilitatea de flectare a policelui și a degetului mediu, hipoestezie a mâinii.
3. Lezarea traumatică a nervului cubital are ca urmare imposibilitatea de flectare a falangelor distale 4 și 5, deficit de flexie a pumnului.
Imposibilitatea de a ține o hârtie între police și index și hipoestezie a margini cubitale a mâinii.
1.3. Criterii de susținere a diagnosticului:
a). Examenul clinic – semne subiective și obiective.
Examinarea mâinii bolnave se bazează pe culegerea de date în număr cât mai mare necesare pentru stabilirea diagnosticului și conduita tratamentului. Examenul va cuprinde investigații anamnezice, clinice, neurologice, vasculare și examene paraclinice. Se va acorda atenție mișcărilor posibile pe care le poate efectua bolnavul și felul cum reacționează la comenzi.
La examenul clinic al traumatismelor trebuie avut în vedere următoarele elemente: localizări, forma, dimensiuni, direcție, aspect, profunzime, prezența și tipul hemoragiei, alte particularități. Vor fi notate modificări tisulare din imediata vecinătate a leziuni traumatice: echimoze, edem, hemartroza, hidrartroza.
Simptomele subiective și obiective sunt: durerea, tumefacția articulară, redoarea ticulară care de multe ori determină impotența funcțională a mâinii cu retracturi musculare și cicatrici vicioase ale tegumentului. Alt aspect este atrofia musculară sau algoneurodistrofia.
Anchiloza articulară care poate fi fibroasă sau osoasă unind prin punți fibroase sau osoase extremitățile osoase articulare (calus vicios).
Laxitatea articulară ceea ce duce la luxații și subluxații și uneori entorse cu rupturi ale capsulei și ale elementelor articulare. În funcție de gravitatea acestei luxații se poate ajunge la o instabilitate gravă articulară în funcția ei, necesitând intervenția operatorie.
Semnele clinice ale unei luxații sunt dominate de imposibilitatea de a face mișcarea într-un anumit plan.
Alt semn clinic datorită imobilizări prelungite ale articulației apar sechelele musculare cum ar fi: hipotrofii, atrofii, retracturi musculare, sechele osoase cu osteoporoză de imobilizare, în final cu pierderea capacității de muncă.
Apar aderențe capsulo-ligamentare și musculo-ligamentare la metacarpiene și interfalangiene.
b). Investigații paraclinice – ex. radiologic probe de laborator.
În fracturi examenul radiologic precizează diagnosticul, evidențiază felul fracturii și constituie un ajutor prețios în stabilirea conduitei de tratament.
În cazul entorselor și luxațiilor indică poziția anormală a extremităților osoase, tipul și gradul luxațiilor precum și eventualele fracturi asociate.
Semnele radiologice completează examenul clinic orientând conduita și tratamentul mai ales în: entorse, luxații, fracturi. Diagnosticul se pune pe baza examenului radiologic.
1.4. Evoluție și prognostic.
Evoluția și prognosticul sunt legate de gradul entorsei, localizarea ei, tratamentul aplicat și vârsta pacientului.
În entorse simple evoluția este favorabilă și vindecarea se produce în 7 – 14 zile cu recuperare funcțională locală.
În entorsele grave, neglijate sau incorect tratate, articulația devine instabilă și dureroasă. În funcție de localizare, prognosticul urmează o scară de gravitate care merge de la o simplă laxitate articulară complet reversibilă până la periartroza posttraumatică.
O entorsă tratată corect se vindecă fără sechele în 7-21 de zile, în timp ce o entorsă neglijată are o evoluție mult mai lungă cu un prognostic nefavorabil.
Evoluția luxațiilor simple este favorabilă și vindecarea se produce în 4-5 săptămâni atunci când tratamentul este corect.
În luxația complicată sau incorect tratată evoluția este dificilă, uneori defavorabilă și impune un tratament îndelungat, prognosticul fiind rezervat.
Beneficiind de tratament ortopedic, chirurgical și medicamentos de urgență, fracturile cunosc în general o evoluție favorabilă în cazul în care fragmentele osoase își restabilesc continuitatea, ligamentele și țesuturile conjunctive cutanate își refac integritatea anatomică și își reiau funcțiile.
1.5. Tratamentul kinetic al traumatismului pumnului
1.5. 1. Principiile și obiectivele tratamentului kinetoterapeutic
O dată cicatricea vindecată și pericolul de noi rupturi este mult diminuat, recuperarea trebuie să înceapă fără altă întârziere. Se vor urmării:
Corectarea retracturilor țesuturilor moi;
Ameliorarea circulației;
Reducerea funcției tendoanelor;
Refacerea prehensiuni;
Refacerea pe cât posibil a abilității.
În cadrul antrenamentului general, se urmărește:
Asuplizarea articulară;
Creșterea vitezii de execuție a mișcărilor;
Creșterea îndemânării;
Dezvoltarea răbdării;
Creșterea forței și rezistenței musculare.
Traumatismul determină în fond abaterea de la normalitatea anatomofuncțio-nală a mâinii. Această normalitate, o putem defini prin următoarele criterii prezente atât în prehensiune cât și în alte mișcări pe care le face mâna:
Absența durerii;
Echilibrul muscular;
Mobilitatea articulară.
Tratamentul recuperator al deficitului funcțional al mâinii este dificil, cere promtitudine, cunoștințe exacte asupra anatomiei funcționale, experiență și multă perseverență.
Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redorile și retracțiile devenind ulterior foarte greu reductibile. Este foarte dificil de găsit întodeauna echilibrul și raportul just între imobilizare și remobilizarea mâinii traumatizate.
Mâna traumatică prezintă patru grupaje mari clinico-recuperatorii ( Wynn Parry):
Leziunile de tendon
Paraliziile nervilor periferici
Mâna rigidă
Amputațiile.
Ultimul grup nu intră în preocuparea acestei monografii; cel de al treilea este un grup polimorf, care are trăsături comune incapacitatea de mobilizare a degetelor, ca urmare a unor fracturi, leziuni de țesuturi moi, tulburări reflexe algodistrofice sau toate la un loc, ca în striviri, ce transformă mâna într-un segment rigid ’’înghețat’’ . Acest grup mai are comun tripticul obiectivelor recuperatorii, mobilizarea articulară + tonifierea musculară + coordonarea sau abilitatea gestică.
În fracturile falangelor și metacarpienelor nu este o problemă consolidarea deficitară a articulațiilor adiacente. Câteva principii generale trebuie reținute:
Mobilizarea degetelor trebuie să se facă în flexie;
Imobilizarea să fie cât mai scurtă, să fie suspendată chiar înainte de consolidarea completă și mobilizarea să înceapă imediat;
Imobilizarea determină foarte repede „dezastrul” funcțional pentru articulații;
Degetele care nu sunt absolut necesare a fi imobilizate vor fi continuu mobilizate activ;
Edemul este cel mai periculos dușman al funcțiilor mâinii și el trebuie tratat ca atare imediat.
În majoritatea cazurilor luxațiile sau subluxațiile care sunt însoțite de rupturi capsulare sau smulgeri osoase. Imobilizarea de scurtă durată prin proteze este obligatorie.
În ordinea frecvenței fracturile mâinii sunt ale bazei metacarpului (capătul distal), ale diafizei falangelor, ale colului metacarpienelor (capătul proximal) și fractura luxației a policelui.
1..5.2. . Tratamentul prin hidro-termoterapie.
Hidroterapia-este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi și sub diverse stări de agregare ca și unele tehnici strâns legate de acestea.
În mâna și articulația pumnului posttraumatic se pot utiliza următoarele proceduri:
Baia kineto-terapeutică. Este o baie caldă la care se asociază mișcări în toate articulațiile bolnavului.
Mișcarea în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe principiul legi lui Arhimede “ Asupra unui corp scufundat intr-un lichid acționează o forță de jos în sus egale cu greutatea volumului deslocuit “
Tehnica de aplicare-baia kineto se efectuează într-o cadă mai mare care se umple 3/4 cu apă la temperatura de 36-37-380 C. Bolnavul este invitat să se aseze în cadă și timp de 5 min. este lăsat liniștit să se obișnuiască cu ambianța.
După aceea tehnicianul execută sub apă la toate articulațiile pacientului în mod pasiv toate mișcările posibile în timp de 5 min. după aceea pacientul
este lăsat puțin în repaus după care este invitat să repete singur mișcările arătate de tehnician. Durata băi este de 20-30 min. după care bolnavul este șters și lăsat să se odihnească.
Modul de actiune-factorul termic si mecanic. Mobilizarea țn apă este mai puțin dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub influența apei calde și pierderi greutății corpului conform legi lui Arhimede.
Importanța mișcării pasive este esențială în recuperarea mai ales în stres psihic pentru că pacientul înțelege că articulația este funcțională și recuperarea este posibilă.
Băile cu plante medicinale. Sunt foarte des folosite; substanțele aromate au efect sedativ asupra sistemului nervos, favorizează rezorbția, calmează durerile, ameliorează circulația, au efect relaxant asupra țesutului conjunctiv. Se folosesc semințe de in, mușețel, flori de tei, mentă, salvie sau tărâțe de grâu, nuc, coajă de stejar, de castan, malț, amidon, etc.
Din aceste plante se fac infuzii sau decocturi din 500 – 1000g în 2-3 litri apă, care se introduc apoi în apa de baie la neutralitatea termică sau călduță, atunci când se urmărește și efectul termic.
Durata băi este de 20 – 40 min. Temperatura băilor în general este de 35-370 C. Se mai folosesc și ca băi de curățire după aparat gipsat.
Băi locale fierbinți alternante cu băi reci. Introduceți partea care trebuie tratată în apă fiartă (400C) timp de 3-4 min., apoi introduceți partea aceea în apă cu gheață sau sub apă de robinet (7-210C) timp de 1-2 min.
În timp ce pacinetul se află în apă rece, creșteți temteratura aei fierbinți până la temperatura inițială sau puțin peste 430C.
Face operațiunea de 6-7 ori și se sfârșește cu apă rece.
Scop și efecte: alternează contracția și dilatația vaselor de sânge; determină o creștere marcată, locală și reflexă, a fluxului de sânge; intensifică metabolismul și procesul de oxidare; grăbește vindecarea; activitate sporită a globulelor albe din sânge.
Dușul cu aburi. Este proiectarea vaporilor supraâncălziți asupra unor regiuni limitate. Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfârșit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duș la temp. de 18-200 C.
Mod de acțiune: acțiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie și rezorbție locală.
Duș masaj- reprezintă aplicarea mai multor dușuri rozetă cu apă la temperatura de 38-400 C asociat cu masaj. Mai frecvent se aplică parțial mai rar general. Durata masajului este de 8-15 min.
Dușul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv și de tonifiere prin acțiunea combinată a masajului și a factorului termic
Împachetările cu parafină. Acestea fac parte din procedurile termo-terapice și se aplică pe regiuni limitate de corp.
Tehnica de aplicare: se topește într-un vas o cantitate de parafină albă în așa fel incât să mai rămână câteva bucăți neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii. Cu ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1cm grosime. Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă și se acoperă regiunea cu pătura. Durata este de 30-60 min.
La nivelul articulațiilor pentru a avea un strat mai gros se pot folosi manșoane legate deasupra și dedesuptul articulațiilor prevazute cu un orificiu prin care se toarnă parafina topita. Pentru mâini și picioare se pot efectua băi de parafină cu bule reci.
Pacientul introduce mâna și o scoate și așteaptă până ce parafina se întărește pe tegument. Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel inferior față de precedentul.
Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină un timp mai îndelungat.
Pe articulațiile mici se pot aplica plăci parfinate. Din cauza termo-conductibilități relativ mici parafina poate fi folosită la temperaturi ridicate fără a produce arsuri.
Acțiune-parafina provoaca o supraâncălzire profundă și uniformă a țesuturilor. Pielea se încălzește la 38-400 C provocând o transpirație locală abundentă. La desfacerea parafinei se evidențiază hiperemia produsa. După împachetare se aplică o procedura rece.
1.5.3. Tratamentul prin masaj:
Masajul este o prelucrare metodică a părților moi ale corpului, prin acțiuni manuale sau mecanice în scop fiziologic sau curativo-profilactic. Spunem că masajul este o „prelucrare”, deoarece se acționează din afară asupra corpului, subiectul masat nu cheltuiește energie și nu i se cere o participare activă la efectuarea lui.
Efectele fiziologice ale masajului sunt de 2 feluri:
1. Locale:
Acțiunea sedativă-asupra durerilor de tip nevralgic muscular articular (calmarea).
Acțiunea hiperemiantă- îmbunătățire a circulației locale care se manifestă prin înroșirea și încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută masajul.
Acțiunea înlăturări lichidelor interstițiale de stază- cu accelerarea
proceselor de rezorbție în regiunea masată.
Acțiunile directe, mecanice-influențează țesuturile subcutanate conjunctive și grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea aportului de sânge.
Îmbunătățește și proprietățile funcționale ale mușchilor (excitabilitatea, contractibilitatea) și ale nervilor motori, făcând să crească impulsul motor și capacitatea de contracție a mușchilor.
2. Generale:
Stimularea funcțiilor aparatului circulator- îmbunătățește circulația venoasă, crește cantitatea de hemoglobină din sânge, sporirea numărului de leucocite și hematii.
Stimularea funcțiilor aparatului respirator-ușurează schimburile de gaze.
Creșterea metabolismului bazal
Alte efecte ale masajului sunt:.
Efecte favorabile asupra: stări generale a pacientului, îmbunătățirea somnului, îndepărtarea oboseli musculare.
Mecanismul reflex- în piele există numeroase terminați nervoase (numite exteroceptori) în mușchi, ligamente și tendoane, proprioceptori la nivelul cărora iau naștere stimuli de diferite intensități care pornesc spre sis-temul nervos central.
Tehnica masajului
MASAJUL ANTEBRAȚULUI.
Forma antebrațului depinde de volumul masei musculare și de dezvoltarea stratului adipos subcutanat. Pe epitrohlee se inseră rotundul pronator, marele palmar, micul palmar și flexorul comun superficial al degetelor. Pe epicondil sunt inserați anconeul, cubitalul posterior, extensorul propriu-zis al degetului mic și extensorul comun al degetelor.
Pe regiunea anterioară a antebrațului pielea este subțire, fină, mobilă pe părțile subadiacente. Tegumentul este bogat inervat. În profunzimea maselor musculare trece nervul median și cubitalul, care, în caz de leziune produce paralizie musculară și anestezie definitivă a mâinii.
Pe regiunea antebrahială pielea este mai groasă și mai puțin mobilă, acoperită cu păr.
Masajul antebrațului începe cu netezirea părților anterioare, care se poate face cu o singură mână, cu policele, celelalte degete alunecând pe partea posterioară, sau cu ambele mâini. După netezire, se trece la frământat, la început pe grupul flexorilor prin presiuni executate cu o mână sau cu ambele, dispuse în inel, prin mișcări ascendente. Se fac și mișcări de întoarcere de jos în sus pe partea radială, alunecând spre epicondil.
Frământatul regiunii posterioare a antebrațului se face prin presiuni ascendente cu o mână pe antebraț. Atunci când volumul maselor musculare permite se poate aplica masajul cu două mâini. În plus, la antebrsaț se poate aplica batere cu partea cubitală a degetelor și vibrații.
MASAJUL DEGETELOR ȘI MÂINII.
Masajul degetelor se face începând cu netezirea cu două degete între police și index, apoi se continuă cu presiuni, frământări (eventual sub formă de mângâieri), fricțiuni pe articulațiile metacarpofalangiene și interfalangiene. Totdeauna masajul se execută în sensul circulației venoase.
Masajul regiunii dorsale începe cu netezirea de la articulațiile metacarpofalangiene și continuând în sus pe pumn și chiar antebraț. Comtnuăm apoi frământând musculatura tenară și hipotenară prin stoarcere între police și index. Se trece apoi la masarea spațiilor interososase care se poate face cu un singur deget sau bimanual, prin presiuni în ambele direcții.
Pentru masajul mâinii se preferă o substanță grasă (untdelemn), care va fi încălzită în prealabil în baia marină.
Intensitatea și formele de masaj sunt determinate de starea locală a pielii
MASAJUL ARTICULAȚIEI RADIOCARPIENE
Masajul regiunii anterioare a pumnului se face în general cu ajutorul policelui, care urmează relieful tendoanelor de jos în sus, dinafară înăuntru. Pe fața anterioară a pumnului, maseurul întâlnește următoarele formațiuni:
tendonul lung superior
artera și venele radiale
tendoanele micului și marelui palmar
nervul median
tendoanele flexorilor superficiali
arterele și venele cubitale, însoțite de nervul cubital
tendonul cubital anterior.
Masajul regiunii posterioare se începe cu netezirea (masajul de introducere cu policele) urmat de fricțiunea articulației radiocarpiene.
Mobilizarea articulațiilor (Kinetoterapie)
Orice ședință de masaj e urmată în mod obligatoriu de mobilizarea articulațiilor și regiunilor din vecinătatea zonelor masate.
Mobilizarea sau kinetoterapia nu trebuie să fie dureroasă nici chiar în caz de redori articulare, deasemenea ea nu trebuie forțată.
Mișcările realizate de antebraț:
Supinație-când antebrațul se răsucește înafară,
Pronație-când antebrațul se răsucește înăuntru.
Kinetoterapia în articulația radiocarpiană-cu o mână contrapriză deasupra articulației și cu celalaltă mână se execută mișcările de:
Flexia-este maximă când mâna este înclinată cubital iar degetele extinse.
Extensia-este maximă când mâna este înclinată radial iar degetele sunt flextate.
Lateralitate,
Rotire,
Circumducție-constă în trecerea succesivă prin: flexie, abducție, extensie, adducție sau invers.
Elongație.
Înclinarea radială-când osul mare se înclină înafară, semilunarul face aceiași mișcare înăuntru.
Înclinarea cubitală-când osul mare se înclină înăuntru, semilunarul efectuează aceiași mișcare înafară, iar scafoidul ajunge să fie degajat și are posibilitatea dea realiza mișcări de opoziție.
Mișcările pasive-sunt întotdeauna precedate de căldură și masaj. Amplitudi-nea mișcărilor active crește progresiv în timpul unei ședințe atingând maximul posibil, moment când practic se transformă în întinderii. Se mobilizează separat fiecare articulație, se începe cu cele distale, și apoi se trece treptat spre cele proximale. Mobilizările se fac în toate planurile de mobilitate ale unei articulați.
Prizele asistentului vor fi făcute în așa fel încât să mobilizeze numai o articulație. Niciodată nu se va trece pe o articulație prin intermediul altei articulați interpuse.
Mobilizările pasivo-active-fac trecerea spre mobilizările active și sunt indicate în 2 cazuri principale:
Când forța musculară este încă prea slabă pentru a asigura întreaga amplitudine a mișcări.
Când mișcarea activă singură nu se face pe direcțiile de mobilizare fiziologice sau dorite.
Mobilizările active-reprezintă incontestabil baza recuperării mâinii post-traumatice. Modalitățile tehnice de realizare ale lor sunt variate (în apă, pe uscat, cu și fără ajutorul diverselor instalații), dar cele mai folosite sunt exerciții libere, exerciții cu încărcare de greutăți și contracții izometrice deoarece mâna are o multitudine de mișcări simple și asociate. Sedințele vor fi scurte dar repetate de mai multe ori în timpul unei zile.
Mișcarea pasivă și pasiv-activă solicită sistemul osteoarticular și muscular, influențându-le mecanic și stimulându-le funcțional, intreținându-le calitativ.
De asemenea, activează circulația, deci și nutriția. Dar cele mai importante efecte ale acestor mișcări sunt acelea de bătătorire a căilor nervoase, care țin „trează” scoarța cerebrală pentru conducerea și coordonarea tuturor acțiunilor corpului.
Gimnastica medicală
Gimnastica medicală este una dintre formele de aplicare ale kinetoterapiei și constă din exerciții, procedee și metode speciale organizate și puse în slujba prevenirii și corectării deficitelor fizice, organice sau psihice.
Exercițiul fizic este mijlocul de bază al gimnasticii terapeutice, aceasta constituindu-se, ca urmare a experienței practice și teoretice acumulate, în diferite procedee care se aplică identic în toate cazurile analoage.
Efecte morfogenetice și morfoplastice- mișcarea determină o bună irigație sancvină și nutritivă a oaselor solicitate în efort, acestea dzvoltându-se normal.
În cazul articulațiilor determină și întreține forma, condiționează întinderea suprafeței articulare, grosimea cartilajului articular, lungimea și rezistența ligamentelor, a capsulei articulare în funcție de tensiunea exercitată la nivelul acestora.
Pentru recuperarea mainii se fac urmatoarele exercitii:
1. Cu palma sprijinită de masă și cu degetele închise se face extensia activă a fiecărui deget.
2. Același exercițiu cu ajutorul celeilalte mâini se face pe rând extensia degetelor.
3. Cu antebrațul sprijinit pe masă se execută flexia cu o apăsare pe a treia falangă.
4. Cu coatele sprijinite pe masă, palmele față-n față și apropiate se execută cu contra rezistență flexia și extensia degetelor din articulațiile metacarpiene.
5. Din aceeași poziție se execută mișcarea de lateralitate stângă și dreaptă din articulațiia mâinii.
6. Cu coatele sprijinite pe masă, degetele încordate și ușor flectate se execută rotații din articulația mâinii.
7. Cu coatele sprijinite pe masă în supinație mâna închisă, se execută flexii și extensii din articulația mâinii.
8. Cu coatele sprijinite pe masă palmele închise în continuarea antebrațului se execută strângerea în pumn falangă după falangă.
9. Cu palmele sprijinite pe câte un burete de baie, antebrațul sprijinit pe masă, se execută apucarea strânsă a buretelui cu toate degetele odată cu extensia din articulația mâinii.
10. Cu palma fixată pe un suport special amenajat, alcătuit din cinci benzi de elastic se execută flexia si extensia.
TERAPIE OCUPAȚIONALĂ (Ergoterapia)
Este bine cunoscută afirmația lui Fr. Engels că „mâna este produsul muncii” și de aceea nu trebuie să surprindă reciproca ei că „doar muca poate da funcționalitate mâinii”.
În activitatea cotidiană profesională și extraprofesională, se cere mâinii uneori forță și rezistență, alteori viteză de execuție și precizie sau alte combinații ale acestor calități. Ele nu pot fi însă obținute decât în cadrul antrenamentului specific al activității umane a mâinii. Aceasta este realizată prin terapia ocupațională, care include în concepția anglo-saxonă, atât terapia prin muncă (ergoterapia), cât și jocurile și instalațiile distractive (terapia ocupațională propriu-zisă).
Terapia ocupațională pentru disfuncția mâini are patru mari scopuri:
1. A recâștiga și dezvolta abilitățile vieții zilnice în scopul de a face pacienții cât mai independenți posibil. Pentru aceasta se utilizează tot felul de adaptări (mânere speciale pentru lingură, furculiță , cuțit, manete în loc de robinete sau butoane etc.). aceasta în cazurile cu invalidități severe sau definitive.
2. A permite munca în scopul ameliorării mobilității articulare, creșteri forței musculare și recâștigării coordonării mișcărilor. Tipurile de muncă utilizate este bine să corespundă muncii profesionale a pacientului sau pasiunilor lui.
3. A permite evaluarea necesităților unor facilități de muncă prin adaptările sculelor, a mașinilor, unelte în funcție de meseria trecută (sau viitoarea) a pacientului.
4. Adescoperi și dezvolta noi vocații profesionale pentru pacienții care, datorită disfuncției mâinii, nu se mai pot întoarce la activitatea anterioară.
În majoritatea centrelor de terapie ocupațională pentru pacienții cu disfuncții ale mâini, se utilizează următoarele activități:
Imprimeria (tipografierea), incluzând toate operațiunile: culegerea literelor, aranjarea lor, presarea pe hârtie, etc.
Țesutul de război, foarte mult utilizat, căci solicită o mare varietate de mișcări și prize (confecționarea unui m de pânză cere 1300 mișcări). În plus în așezare verticală, obligă la activitatea cu mâinile ridicate, împiedicând formarea edemului.
Varietăți: ghergheful, războilu orizontal pentru covoare și unele activități conexe: tors, răsucit, dărăcit, periat etc;
Dactilografiat, scris, desen tehnic;
Împachetaj-ambalaj pentru o diversitate de obiecte și de modele;
Lucru de mână (tricotat, brodat, cusut, etc);
Traforaj, tâmplărie și dulgherie ușoară;
Strungărie în lemn sau fier, feronerie;
Lucru în pielărie;
Croitorie, lenjerie;
Electronică , ceasornicărie;
Grădinărit, olărit etc.
Rularea făcălețului;
A bate un ou, lapte prins, etc;
Înșirarea mărgelelor pe o sfoară;
Cântatul la pian, acordeon sau la instrumente de suflat;
Modelări cu plastelină;
Folosirea foarfecelor la decupat hârtie, carton;
Apucarea unor obiecte mari pentru a le simți cu mâna;
Apucarea obiectelor din ce în ce mai mici: monede, scobitori etc;
Răsfoirea unei cărți;
Toate aceste activități au fost selecționate pe criteriile „gesticii profesionale”.
Delaet și Lobet, studiind 1300 meserii, au arătat că există doar 43 de gesturi de bază, care se pot combina între ele. Din aceste 43 de gesturi, 24 aparțin mâinii. Aceste gesturi profesionale se împart în:
a). Gesturi obligatorii necesitate de mediul profesional și nu de munca propriu-zisă (de ex. Înfiletatul unui bec, datul paginilor unui ziar);
b). Gesturi solicitate de muncă, dar comandate de mașinile unelete (învârtirea unei manivele, tăierea cu foarfeca etc.);
c). Gesturi proprii muncii, dar al căror ghidaj nu este comandat (pictură, sudură, modelatori, etc).
În afară de activitățile lucrative, terapia ocupațională cuprinde jocurile distractive, jocuri cu caracter competitiv sau de autodepășire.
Unele dintre acestea sunt jocuri distrative sau sportive bine cunoscute, cu sau fără adaptări specifice, altele sunt create special pentru recuperarea disfuncției mâinii. Iată câteva dintre aceste jocuri:
Jocul „dame” în care piesele sunt variabile ca volum sau greutate. Uneori placa este metalică, iar piesele sunt magnetizate;
Jocul „fotbal cu pompițe suflătoare”. O minge de ping-pong este dirijată de suflul unor pompițe formate dintr-o pară de cauciuc cu o tijă;
Jocuri mecanice care se manipulează prin tijă cu mânere (fotbal, baschet etc);
Biliard, tenis de masă;
Tenis, criket, golf, badminton;
Aruncarea cu săgeți la țintă;
Marocco, șah, etc.
CAPITOLUL II
ORGANIZAREA CERCETĂRII
2.1. Metodele de evaluare
A. Studiul bibliografic
B. Observația
C. Metoda testelor
D. Metoda grafica
A. Studiul bibliografic presupune studierea amănunțită și consultarea mai multor lucrări de specialitate, care sunt menționate la "Bibliografie". În urma utilizării acestei metode m-am informat asupra următoarelor aspecte:
particularitățile și caracteristicile traumatismelor membrelor superioare;
date privind articulațiile membrelor superioare;
date de anatomie și biomecanică a membrelor superioare;
importanța planificării și pregătirii programului de recuperare a
a traumatismelor membrelor superioare, importanța cunoașterii modului
de testare articulară;
principiile de tratament recuperator ale traumatismelor membrelor
superioare;
algoritmul pentru fixarea obiectivelor procesului de recuperare a
traumatismelor membrelor superioare;
B. Metoda observației
Observația reprezintă contemplarea intenționată a unui obiect, document, fenomen sau proces. Se referă și la cunoașterea științifică a unei realități prin contemplare intenționată și metodică, fiind condiționată de prelucrarea prin rațiune a datelor obținute.
Am utilizat această metodă în următoarele direcții:
a) în ce măsură conținutul programului propus pentru recuperarea posttraumatică a pumnuluui;
b) în ce măsură au ajutat exercițiile de recuperare în obținerea rezultatelor favorabile privind evoluția valorilor la testare articulară, evaluarea durerii.
C Metoda testelor
Metoda testării este prezentă în numeroase studii și cercetări, aceasta deoarece nevoia de apreciere și auroapreciere a fost în firea omului pe parcursul evoluției sale. Permanent omul și-a evaluat semenii. I-a comparat între ei sau cu sine, din nevoia de a-i aprecia în contextul evenimentelor (Epurat M. 1996)
Măsurarea în condiții standard, a eșantionului stabilit, cu ajutorul unor teste a avut drept scop, constatarea și apoi evidențierea evoluției parametrilor cercetați.
Prin aceste teste am efectuat măsurători specifice:
Testingul articular;
Testarea durerii.
A. Testingul pumnului a fost realizat în mișcările de:
flexie palmară
extensie
abducție
adducție.
pronație
supinație
B. Evaluarea durerii s-a realizat prin scala VAS
2.2. Descrierea metodologiei de realizare a evaluărilor în cadrul experimentului
1. Bilanțul articular al pumnului în mișcarea de flexia palmară s-a realizat ăn felul următor:
Flexia palmară
Poziția de măsurare : Șezând cu brațul pe lângă corp, antebrațul flectat la 90 de grade și mâna la 30 de grade și cu degetele relaxate. Axul goniometrului la nivelul stiloidei ulnare. Brațul fix dea lungul liniei mediale a feței ulnare a antebratului. Brațul mobil dea lungul metacarpianului 5. Are o amplitudine de 85-90 de grade.
2. Bilanțul articular al pumnului în mișcarea de extensie s-a realizat în felul următor:
Extensia
Poziția de măsurare: șezănd cu brațul pe langă corp, antebrațul flectat la 90 de grade ,brațul în supinație.Axul goniometrului la nivelul articulațieistiloidei ulnare.Brațul fix de-a lungul liniei mediale a feței palmare a antebrațului.brațul mobil de-a lungul metacarpianului 5.Are o amplitudine de 70 de grade iar mijloacele de măsurare la fel ca la flexie.
3. Bilanțul articular al pumnului în mișcarea de adducție s-a realizat în felul următor:
Adducția
Sau inclinarea cubitală.. Este mișcarea in care marginea cubitală a mâinii și degetul 5 se apropie de corp. Are o amplitudine de 40-45 de grade dacă mâna este in supinație atunci se mai adauga 10 grade
Poziția de măsurare : Axul goniometrului se pune la nivelul metacarpianului 3 la mijlocul distanței dintre cele două procese stiloide. Brațul mobil dea lungul metacarpianului 3 spre articulația metacarpofalangiană și brațul fix pe fata mediană a antebrațului spre epicondilul lateral.
4. Bilanțul articular al pumnului în abducție s-a realizat în felul următor:
Abducția
Amplitudinea mișcării este de 20-30 de grade si este mișcarea in care măna se deplasează lateral astfel spus metacarpianul se deplasează de trunchi.
Poziția de măsurare : Axul goniometrului se pune la nivelul metacarpianului 3 la mijlocul distanței dintre cele două procese stiloide. Brațul mobil dea lungul metacarpianului 3 spre articulația metacarpofalangiană și brațul fix pe fata mediana a antebratului spre epicondilul lateral.
5. Bilanțul articular al pumnului în circumducție ss-a realizat ăn felul următor:
Circumducția
Mișcarea care combină cele 4 mișcări de mai sus.
6. Evaluarea durerii prin metoda VAS
Scala de evaluare a durerii analog vizuală(VAS)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Pe această scală subiectul indică intensitatea durerii pe care o acuză. La nivelul 0 subiectul nu simte nici o durere, la nivelul 10 durerea este insuportabilă.
Scala de evaluare numerică
Scala de evaluare numerică reprezintă cea mai folosită scală de evaluare. Pacienții își evaluează durerea pe o scalăde la 0 la 10 sau de la 0 la 5, unde 0 reprezintă „fără durere― iar 5 sau 10 constituie „cea mai mare durere imaginabilă―. Numerele utilizate pe aceste scale (ex. 0-5;0-10; 0-100) sunt așezate în ordine crescătoare indicând astfel creșterea gradată a intensității durerii. Aceste scale de evaluare numerică, dezvoltate de Hester, Richardson și Colab au avantajul de a nu necesita materiale complicate și sunt ușor înțelese de personalul care le utilizează. Termometrizarea durerii constă în scale de evaluare numerică așezate vertical și notate de la 0 la 10 sau de la 0 la 100, super pozabile pe scala analog vizuală.
În cadrul prezentului experiment s-a solocitat subiecților să indice locul pe termometru care corespunde intensității durerii sale. Pentru siguranță, scorul obținut pe termometrul durerii este corelat cu scorul obținut cu ajutorul altor scale de evaluare a durerii.
2.2. Organizarea și desfășurarea experimentului
După modul de organizare a lucrării, această lucrare este o cercetare de experimentare a mijloacelor kinetoterapeutice .
Experimentul s-a desfășurat pe perioada de 7 luni, începând cu luna octombrie 2014 – data la care a avut loc înregistrarea primelor date -terminându-se în luna aprilie 2015, când s-au notat rezultatele finale.
Eșantionul cercetării a fost format din 3 subiecți cu vârste cuprinse între 24-35 de ani.
În această perioadă, subiecții au fost observați efectuându-li-se controale la testarea inițială și apoi după implementarea programului kinetoterapeutic propus, s-a efectuat evaluarea finală, după 6 luni.
Subiecții au lucrat de 2 ori pe săptămână în sala de kinetoterapie a Spitalului „Astra” Brașov.
Timpul de lucru în sala de gimnastica medicala a fost de 40 minute. Pe parcursul celor 6 luni, lucrând saptamânal câte 2 ședințe, am ajuns în final sa obțin ceea ce-mi propusesem – ameliorarea posttraumatică a articulației pumnului la subiecții cercetării.
Atât pe plan fizic cât și pe plan psihic, ameliorările au fost spectaculoase iar introducerea programului de kinetoterapie s-a dovedit a fi folositoare.
2.3. Programul de kinetoterapie propus
Obiectivele programului terapeutic
– creșterea amplitudinii de mișcare
– creșterea forței musculare
– creșterea stabilitații în articulația pumnului
– masaj terapeutic
– mobilizări executate de până la limita suportabilității
– aplicarea metodei kabat
– tehnici FNP
– tehnici de fizioterapie (dacă este necesar)
– shitasu și streaching în ultimele sedințe
Recuperarea are trei stadii principale, mai spune specialistul în recuperare: inițial, mediu și final.
Stadiul inițial (0-6 săptămâni) : Obiectivul principal este limitarea edemului și a deficitului de mobilitate a mâinii (se realizează prin ridicarea mâinii deasupra nivelului inimii, prin mobilizări active și cu ajutorul benzilor elastice, prin mișcări active și pasive ale degetelor).
Utilizarea funcțională a mâinii ajută, de asemenea, foarte mult la obiectivul menționat.
Trebuie începute exercițiile de recâștigare a supinației (mișcare de răsucire a mâinii spre exterior), care sunt, în general, cel mai greu de executat.
Stadiul mediu (6-8 săptămâni): O dată ce vindecarea precoce este stabilizată (la aproximativ 6-8 săptămâni de la traumatism), cu confirmare radiologică, pot începe exercițiile active asistate ale antebrațului și pumnului. Acestea au rolul de a crește mobilitatea.
Stadiul final (8-12 săptămâni): O dată vindecarea făcută (6-12 săptămâni ), pot fi inițiate exercițiile de creștere a forței musculare, în timp ce exercițiile de mobilizare activ asistată sunt continuate. Pumnul și mâna vor beneficia mai multe luni de exerciții de creștere a forței musculare, incluzând exerciții de forță pentru degete.
Exerciții efectuate de subiecți în prezenta kinetoterapeutului:
Mobilizări pasive, întinderi si tracțiuni:
Din așezat:
-cu antebrațul sprijinit pe o masa,kinetoterapeutul executa mișcări pasive ale pumnului în toate direcțiile de mișcare inainte de a începe mobilizarea pasivă a pumnului se execută o ușoara acțiune pentru caștigarea spațiului intraarticular.
-kinetoterapeutul cu o mână prinde extremitatea distală a antebratului, iar cu cealaltă prinde mâna pacientului astfel încat policele sâu sa fie pe fața dorsalî a mâinii;execută o ușoarâ tracțiune în axul longitudinal al antebrațului
-cu membrele superioare în flexie 90 de grade,mâinile încleștate astfel încât fața dorsală să fie orientate spre piept;pacientul ridică mâinile deasupra capului
-antebrațele pe o masă, palmă în palmă;pacientul execută ridicarea coatelor de pe masă
Din patrupedie:
-membrele superioare in rotație externă,palmele privesc înapoi;pacientul se așează cu fesele pe călcâie și menține câteva secunde
-cu palmele orientate spre înainte;pacientul execută o usoaraă deplasare spre înaintea trunchiului și menține câteva secunde
Exerciții active și inactive cu rezistență:
Din așezat:
-antebrațele ,în pronație,se sprijină pe coapse,mâinile prind o bară;pacientul execută extensia-flexia pumnului
-antebrațul sprijinit pe o masă,mâna în afara mesei cu policele orientat în sus, o greutate în mâna executa îclinarea radial-înclinarea cubitală
-antebrațul sprijinit pe o masă în pronație,mâna în afara mesei cu pumnul în flexie, kinetoterapeutul opune rezistentă pe fata dorsală a metacarpienelor II si III; pacientul execută extensia pumnului.
-antebrațul în pronație, palma pe masă, kinetoterapeutul opune rezistentă la capătul metacarpianului V; pacientul execută abducția cubitală a pumnului.
-cu o minge în mâini; pacientul apasă cu degetele în minge.
Din ortostatism:
-cu un bastion la spate; pacientul execută flexii-extensii ale pumnului.
-cu un cordon elastic prins pe sub picioare; pacientul execută abducția brațului concomitent cu flexia pumnului.
-cu fata la spalier, mainile prind șipca de la nivelul umerilor; pacientul execută flotări.
– cu o minge in mâini; pacientul aruncă mingea în perete si o prinde.
CAPITOLUL III
PREZENTAREA DATELOR CERCETĂRII
3.1. Prezentarea datelor subiecților
Tabel cu datele subiecților experimentului
Tabel nr.1
3.2. Prezentarea și analiza valorilor testingului în articulațiile membrelor superioare
Studiu de caz
Subiectul nr. 1 A.S.
Tabel cu dinamica valorilor testingului articular al subiectului 1
-testare inițială și finală-
Tabel nr.2
La finalul acestui studiu s-au înregistrat următoarele rezultate în ceea ce privește evoluția amplitudinii articulare al subiectului A.S:
pentru flexie palmară(Flex) s-a obținut o diferență medie de 33°
pentru extensie (Ext) s-a obținut o diferență medie de 34°
pentru abducție (Abd) diferența medie de 17°;
pentru adducție diferența medie de 19.
Pentru pronație difetența este 25
Pentru supinație diferența este de 30
Fig.1 . Graficul valorilor amplitudinii pumnului afectat al subiectului A.S
Dinamica valorilor tetării durerii subiectului nr 1 la testarea inițială și finală
A.S: Scala VAS inițial = 4,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Scala VAS final (după 6 luni)= 2,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Studiu de caz
Subiectul nr. 2 D.I.
Tabel cu dinamica valorilor testingului articular al subiectului 2
-testare inițială și finală-
Tabel nr.3
La finalul acestui studiu s-au înregistrat următoarele rezultate în ceea ce privește evoluția amplitudinii articulare a subiectului D.I:
pentru flexie palmară(Flex) s-a obținut o diferență medie de 38°
pentru extensie (Ext) s-a obținut o diferență medie de 25°
pentru abducție (Abd) diferența medie de 10°;
pentru adducție diferența medie de 9.
Pentru pronație diferența este de 30
Pentru supinație diferența este de 29
Fig.2 . Graficul valorilor amplitudinii pumnului afectat al subiectului D.I
Dinamica valorilor tetării durerii subiectului nr 1 la testarea inițială și finală
D. I. Scala VAS inițial = 3,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Scala VAS final (după 6 luni) = 1,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Studiu de caz
Subiectul nr. 3 M D.
Tabel cu dinamica valorilor testingului articular al subiectului 3
-testare inițială și finală-
Tabel nr. 4
Media rezultatelor obținute la testingul articular de către subiecți
La finalul acestui studiu s-au înregistrat următoarele rezultate în ceea ce privește evoluția amplitudinii articulare a subiectului M.D:
pentru flexie palmară(Flex) s-a obținut o diferență medie de 25°
pentru extensie (Ext) s-a obținut o diferență medie de 35°
pentru abducție (Abd) diferența medie de 15°;
pentru adducție diferența medie de 20.
Pentru pronație diferența este de 40
Pentru supinație diferența este de 47
Fig.3 . Graficul valorilor amplitudinii pumnului afectat al subiectului M.D
Prezentarea datelor evaluării durerii prin VAS
Dinamica valorilor tetării durerii subiectului nr 1 la testarea inițială și finală
M.D. Scala VAS inițial = 1,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Scala VAS final (după 6 luni) =0,5
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Pe baza rezultatelor obținute în urma anamnezei efectuate, am constatat că majoritatea cazurilor de traumatism ale membrelor superioare sunt cauzate în principal prin cădere.
Un program de kinetoterapie executat corect poate recupera subiecții în proporție de 90% , un rol important avându-l voința,dorința și răbdarea subiectului de a se recupera eficient și într-un timp cât mai scurt.
Programul de recuperare este individual în funcție de rezultatele testelor și măsurătorilor făcute în bilanțul articular și muscular al pumnului.
S-a ajuns la concluzia că prin respectarea programului de kinetoterapie propus subiecții au obținut o îmbunătățire a mobilității articulare și recuperarea funcționalității pumnului în proporție de 75-85%.
Se recomandă continuarea programului de kinetoterapie până la dispariția durerii și refacerea totală dacă este posibil a mobilității pumnului afectat.
BIBLIOGRAFIE
Alexa, O,Ouatu,C , Traumatismele pumnului și mâinii(note de curs), PPT, www.UmfIași.ro
Balint,T;Diaconu,I; Moise,I „Evaluarea aparatului locomotor”, Editura TEHNOPRESS, IAȘI 2007
Cioroiu, S., Esențial în anatomie și biomecanică, Editura Universității Transilvania din Brașov, Brașov, 2006
Ciobanu, V, Recuperare funcțională în practica reumatologică, Ed. Medicală, București, 1979,
Cordun M. -” Kinetologie medicală”, Editura AXA, București, 1999
Dail, D , Charles,T, Hidrotermoterapie (tratamente simple pentru afecțiuni obișnuite), Casa de Editură-Viață și Sănătate, București, 1999
Dumitru ,D , Gid de reeducare funcțională, Ed. Sport-Turism, București 1981.
Kiss ,I, Fiziokinetoterapie și recuperare medicală, Ed. Medicală, 2002
Marcu,V , Masaj și Kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, București 1983
Nenciu,G, „Biomecanica în educație fizică și sport. Ascpecte generale”, Editura România de mâine, București, 2005
Ranga,V,Teodorescu Exarcu, I , Anatomia și Fiziologia Omului, Ed. Medicală, București, 1969.
Reveica, G, „Anatomia aparatului locomotor și elemente de anatomie topografică. Note de curs”, Bacău , 2005
Sbenghe,S, Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Ed. Medicală, București, 1987.
Sbenghe ,T, Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Ed. Medicală, 1981
Tirica, L, Urgențele Medico-Chirurgicale (sinteze pentru cadre medii), Ed. Medicală, București, 1989.
Turcu, I, „Metodologia cercetării în educație fizică și sport”, Ed. Univ. Transilvania din Brașov, 2007
http://www.scritube.com/medicina/Leziuni-si-traumatisme-severe1819181512.php
http://www.fmsl.ro/Documente/Traumatismele%20mainii%20si%20antebratului%20si%20sechelele%20posttraumatice%20ale%20mainii%20si%20antebratului.pdf
http://ro.scribd.com/doc/77117284/Regiunea-Palmara-a-Degetelor
http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/traumatismele-mainii
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Kinetoterapia In Articulatia Pumnului Posttraumatic (ID: 157182)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.