Kinetoterapia In Adenomul de Prostata

C U P R I N S

CAPITOLUL I – Noțiuni introductive……………………………………………………………………4

CAPITOLUL II – Fundamentarea științifică a lucrării………………………………………………6

Anatomia aparatului uro-genital masculin ……………………………………………………..6

Anatomia și structura aparatului genital masculin…………………………………6

Anatomia și structura aparatului urinar masculin………………………………..11

Planuri musculare abdominale…………………………………………………………13

Planuri musculare pelvine………………………………………………………………..19

Echilibrul postural al centurii pelvine………………………………………………..21

CAPITOLUL III – Adenomul de prostată……………………………………………………………..22

Definiții…………………………………………………………………………………………22

Simptomatologie…………………………………………………………………………….23

Afecțiuni și complicații……………………………………………………………………28

Particularitați uro-genitale la vârsta a treia………………………………………..30

Tratament complex………………………………………………………………………….34

CAPITOULUL IV – Kinetoterapia în tratamentul adenomului de prostată………………43

Obiectivele kinetoterpaiei în adenomul de prostată……………………………..43

Profilaxie si tratament în adenomul de prostată…………………………………..44

Patricularitațile exercițiului fizic la vârsta a treia…………………………………53

Programe de exerciții în adenomul de prostată……………………………………54

CONCLUZII ȘI PROPUNERI……………………………………………………………………………57

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………..61

ANEXE

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

„Dicționarul medical” definește medicina ca „știință care se ocupă cu prevenirea îmbolnăvirilor și restabilirea sănătății, studiul anatomiei și fiziologiei corpului omenesc, al cauzelor și mecanismelor de producere a simptomelor, diagnosticului și tratării bolilor”. Această definiție lasă să se înțeleagă că aceasta are două componente esențiale: profilaxia și tratamentul.

Recuperarea, ca formă modernă de asistență medico-socială, urmărește unificarea concepțiilor terapeutice și dirijarea lor centralizată, alinierea tuturor specialiștilor care conlucrează cu scopul realizării unei terapii cursive, fără etape de întrerupere, cu efect tonic, capabilă să mențină o stare psihică normală a bolnavului.

Kinetologia sau kinesiologia, termen introdus de Dally în 1857 la Paris, înseamnă „știința sau studiul mișcării”, căci „kinein”= mișcare, iar „logos”= a studia, a vorbi despre.

Kinesiologia este „știința mișcării organismelor vii și a structurilor care participă la aceste mișcări”. (T. Sbenghe- Kinesiologie 2002)

Kinetologia medicală este „studiul structurilor și mecanismelor neuromusculare și articulare care asigură omului activitați motrice normale, înregistrând, analizând și corectând mecanismele deficitare” (T. Sbenghe- Kinesiologie 2002)

Kinetoterapia fiind cea mai reprezentativă și complexă specialitate care abordează activitatea fizică (mișcarea) atât la indivizi sănătoși cât și la cei cu infirmități, incapacități sau/și handicap, și-a dezvoltat o serie de abordări interdisciplinare pe problematica mișcării.

Scopurile kinetoterapiei sunt:

Menținerea sau ameliorarea capacității generale de mișcare și a marilor funcțiuni.

Ameliorarea funcției segmentului sau segmentelor interesate direct în afecțiune.

Prevenirea instalării deprinderilor compensatorii defectuoase.

Stimularea stării psihice.

Lucrarea de față își propune să sublinieze și să evidențieze mijloacele și metodele kinetice cu maximă eficiență, în cazul persoanelor diagnosticate cu adenom de prostată.

Adenomul de prostată este o afecțiune frecventă care apare la bărbați pe măsură ce aceștia înaintează în vârstă și care le poate influența negativ calitatea vieții. 

Uneori, cei afectați sunt nevoiți să-și modifice în mare măsură rutina zilei în jurul acestei boli: vor evita să bea lichide, astfel încât să nu fie nevoiți să meargă la toaletă sau își vor organiza activitățile zilnice încât să aibă acces ușor la baie.

Când simptomele interferă cu rutina de zi cu zi, se recomandă ca pacienții să consulte medicul specialist urolog pentru un tratament eficient. Dacă adenomul de prostată nu este tratat, pot apărea complicații grave, cum ar fi infecțiile severe ale căilor urinare, retenția urinară sau chiar insuficiența renală.

Spre vârsta de 13-15 ani, testiculele încep sa funcționeze sub influența secreției hipofizei. Testiculele produc hormonul testosteron, care asigură apariția caracterelor sexuale secundare. Secreția testosteronului, o data începută, se va continua toată viața. În același timp cu producerea testosteronului începe și fabricarea spermiilor, care își încep drumul către căile genitale. Toată viața bărbatului, de la pubertate pâna la moarte, testiculele fabrică spermii în număr deosebit de mare. Această producere a spermiilor se diminueaza sau se oprește doar în caz de boală gravă sau de o stare severa de oboseală. Deci, în timp ce o femeie nu produce decât un ovul pe lună, un bărbat elimină în timpul unei ejaculări circa 350 de milioane de spermii. De asemenea, în timp ce, în mod obișnuit, femeia este fertilă doar în timpul ovulației, bărbatul este fertil toată viața, începând cu pubertatea.

Iată de ce această afecțiune este una de interes major și trebuie tratată cu mare atenție, fiind un motiv major de dezechilibru și discomfort atât în viața personală cât și socială a individului afectat.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA ȘTIINȚIFICĂ A LUCRARII

Anatomia aparatului uro-genital masculin

Sistemul urogenital masculin este alcătuit din organe genitale externe: penis, testicule, scrot și organe genitale interne: epididim, căi spermatice, funicul spermatic, uretră și glandele anexe ale sistemului reproducător masculin: veziculele seminale, glande bulbo-uretrale, prostată; și organe urinare: rinichi, căi urinare interne (uretere), vezica urinară, căi urinare extrene (uretra).

2.1. Anatomia și structura aparatului genital masculin

fig. 1

Testiculul este glanda genitală masculină. Acesta este un organ pereche și are două funcții:
– spermatogenetică

– endocrină

Testiculele sunt localizate în scrot, testiculul stâng fiind situat cu 1 cm mai jos decât dreptul. Forma acestora este ovoidală și li se descriu două fețe (laterală și medială), două margini (anterioară și posterioară) și două extremități (superioară și inferioară). Lungimea unui testicul este de aproximativ 4-5 cm, grosimea este de aproximativ 3 cm iar lățimea de 2-2,5 cm.

Epididimul – este anexat testiculului, are forma unei virgule și i se descriu: capul, corpul și coada epididimului.

Testiculul și epididimul sunt acoperite de albuginee. Între testicul și epididim, posterior se găsește lama viscerală a tunicii vaginale care formază sinusul epididimar. Medial și posterior albugineea este traversată de nervii testiculului și vasele acestuia iar la acest nivel albugineea prezintă mediastinul testiculului. Extremitatea inferioară a testiculului și coada epididimului sunt situați extravaginal, aderând la fascia spermatică internă prin ligamentul scrotal.

Căi spermatice

a) Căi spermatice intra-testiculare :

– tubi seminiferi drepți

– rețea testiculară

b) Căi spermatice extra-testiculare

– ducte eferente: sunt aproximativ 15-20 cu o lungime de 15-20 cm. Acestea formează capul epididimului împreună cu canalul epididimar.

– duct epididimar: are un traiect foarte sinuos cu o lungime de 6-7 m. Acesta continuă primul canal eferent și la nivelul acestuia se deschid celelalte canale eferente. Acesta formează corpul și coada epididimului.

– duct deferent: are o lungime de aproximativ 50 cm și se întinde de la coada epididimului până la fundul vezicii urinare, la nivelul căruia se unește cu canalul excretor al veziculei seminale, formând astfel canalul ejaculator.

Canalul deferent prezintă trei segmente: segmentul epididimar, segmentul funicular și segmentul abdomino-pelvin.

– duct ejaculator. Acesta continuă ductul deferent și are o lungime de 2 cm. Acesta străbate prostata deschizându-se în uretra prostatică la nivelul coliculului seminal.

– funicul spermatic: are aproximativ 15 cm și se întinde de la capul epididimului până la orificiul inghinal profund. Acesta prezintă un segment scrotal și unul inghinal. Conținutul funiculului spermatic: canal deferent, artera testiculară.

Funiculul spermatic

– are formă de cordon care suspendă testiculul

– are o lungime de aproximativ 15 cm

– se întinde de la capul epididimului până la orificiul inghinal profund

– are invelișuri provenite din structurile peretelui abdominal traversate în urma procesului de coborâre a tesiculelor.

– prezintă două segmente: segmentul scrotal și segmentul inghinal

– tunicile funiculului sunt: fascia spermatica externă, fascia cremasterică și fascia spermatică internă

– conținutul funiculului spermatic: canalul deferent, artera testiculară, plexul pampiniform, artera diferențială și cremasterică, plexul testiculat posterior și ramura genitală a nervului genito-femural.

Uretra masculină

– are o lungime de 14-16 cm

– calibrul său nu este uniform

– începe de la orificiul uretral al vezicii urinare și se termină la orificiul uretral extern.

– i se descriu trei segmente:

a) uretra prostatică străbate prostata de la bază la vârf și prezintă pe peretele posterior o creastă sagitală numită creastă uretrală

b) uretra membranoasă se întinde între vârful prostatei și corpul spongios al penisului, are raport anterior cu ligamentul transvers al perineului și cu plexurile venoase vezico-prostatice.

c) uretra spongioasă prezintă două dilatații (una la nivelul penisului și una la nivelul glandului penisului) .

– uretra are o parte fixa (între prostată și perineu) și una mobilă (la nivelul penisului) .

Veziculele seminale participă prin intermediul produsului lor de secreție la formarea lichidului seminal adăugat la lichidul secretat de căile spermatice.

– au o lungime de 5 cm, o grosime de 5 mm și o capacitate de 5-10 ml

– au formă conică, cu baza către superior și vârful inferior

– are raporturi: anterior cu fundul vezicii urinare, posterior cu rectul, medial cu ampulele canalelor deferente și lateral cu plexurile venoase prostatic și vezical și plexurile nervoase hipogastrice inferioare.

– sunt irigate de ramuri ale arterei vezicale inferioară și rectală mijlocie.

Glande bulbo-uretrale (Cowper)

– sunt situate la nivelul unghiului dintre segmentul membranos al uretrei și bulbul penisului

– au o culoare albicioasă

– canalele excretoare au o lungime de 3-4 cm

– au raport inferior cu fascia inferioară a diafragmei urogenitale, superior cu fascia superioară a diafragmei urogenitale și antero-medial cu uretra membranoasă.

Prostata

Prostata se dezvoltă în luna a 3-a a embrionului, iar la un adult ajunge la 3,8 cm lungime și 20-30 de g în greutate la pubertate. Glanda este compusă din 30-50 tuburi sau mici glande, a cărei secreție este în jur de 1/4 de lingurită pe zi și care se varsă în uretră și în canalele de ejaculare. Țesuturile care înconjoară canalele secretoare și glanda sunt compuse din mușchi cu fibre elastice și colagen, care sunt un suport și un înveliș tare. Structura internă a prostatei este formată din 3 lobi.

Lobul interior, care înconjoară uretra, este cel care produce inflamația la oamenii în vârstă.

El va constrânge uretra producând o multitudine de

simptome colective, cunoscute ca "hipertrofia benigna a prostatei (HBF)". fig. 2

Lobii sau capsulele exterioare ale glandei sunt rezerva într-o interventțe chirurgicală pentru eliminarea hipertrofiei benigne a prostatei (HBF); este locul unde apare cancerul de prostată. Prostata secretă un lichid cu aspect laptos, care se varsă în porțiunea prostatică a uretrei, de obicei în timpul actului sexual.

Localizarea prostatei prevestește viitoarele probleme, ce pot apărea din cauza potențialului de creștere al prostatei, care poate în mod gradat ștrangula uretra, provocând o multitudine de posibile probleme. Din statisticile făcute, 11% din bărbații americani au fost surprinși că există prostată și 57% nu cunosc simptomele unor deranjamente ale prostatei.

Prostata este:

– este un organ musculo-glandular

– are rol în formarea lichidului spermatic și excreția lichidului prostatic

– are o greutate de aproximativ 20 g și este un organ pelvis-subperitoneal

– este localizat în loja prostatică delimitată astfel: peretele anterior: oasele și simfiza pubiană, perete posterior: sept recto-vezico-prostatic, pereții laterali: mușchii ridicători anali, peretele inferior: diafragma urogenitală, peretele superior: ligamentele pubo-prostatice și fundul vezicii urinare, ductele deferente și veziculele seminale.

2.2. Anatomia și structura aparatului renalmasculin

fig. 3

Sistemul renal masculin este alcătuit din rinichi și uretere (organe pereche) , vezica urinară și uretră (organe nepereche) .

Rolul acestuia este de a menține homeostazia mediului intern prin existența unor procese fiziologice complexe de filtrare, absorbție (activă și pasivă) și secreție.

În urma acestor procese se formează urina prin intermediul căreia sunt eliminați produșii reziduali ai metabolismului.

Urina formată la nivel renal trece și prin uretere și ajunge la vezica urinară unde staționeaza pentru perioade scurte de timp, după care este eliminată prin uretră.

Rinichii produc în medie pe minut aproximativ 125 ml de filtrat plasmatic. Din aceștia 124 sunt reabsorbiți, iar 1 ml este eliminat prin urină.
Diureza reprezintă cantitatea de urină excretată de rinichi în cursul unei zile și are o valoare de aproximativ 1500 ml.

Un alt rol al rinichilor este în menținerea echilibrului hidro-electrolitic și la reglarea tensiunii arteriale (prin intermediul reninei) . De asemenea, rinichii secretă eritropoetină care este factor de creștere care stimulează eritropoeza și hidroxilează prohormonul steroidian precursor în forma activă a vitaminei D3.

Rinichii

Prezintă o margine concavă către medial (hilul renal unde se găsesc nervii, vasele sanguine, limfatice și ureterul) și o față laterală convexă. Sunt localizați retroperitoneal, întinzându-se aproximativ între vertebrele T2-L3. Rinichiul stâng este poziționat de obicei superior de cel drept. Bazinetul renal este porțiunea superioară dilatată a ureterului alcătuită din trei calice mari, fiecare din aceștia ramificându-se în mai multe calice mici.

Rinichiului i se descriu:

– corticala renală situată la exterior

– medulara renală la interior (conține piramide Malpighi și piramide Ferrein care pătrund în corticala renală) .

Rinichiul are aproximativ 1-4 milioane de nefroni.

Nefronul este considerat a fi unitatea morfo-funcțională a rinichiului și este alcătuit din:

-corpuscul renal

-tub contort proximal

-ansa Henle

-tub contort distal

– tubi colectori

-ducte papilare

Se diferențiază nefroni:

– corticali (80-85%) cu ansa Henle scurtă și corpusculul renal în corticala externă

– juxtamedulari (15-20%) : ansa Henle este foarte lungă iar corpusculul renal se află în corticala profundă.

Glomerulii renali filtrează într-o singură zi o cantitate de patru ori mai mare decât toată apa din organism, de 15 ori mai mult decât lichidele extracelulare și de 60 de ori mai mult decât volumul plasmatic.

Ureterele

Sunt două la număr, au aspect tubular, o lungime de aproximativ 10-12 cm lungime. Sunt situate retroperitoneal, între pelvisul renal și vezica urinară în care intră pe peretele posterior, oblic prin intermediul unei valve fiziologice.

Trecerea urinii în vezica urinară se face în jeturi intermitente odată cu undele de contracție.

Vezica urinară

Este organ musculo-cavitar, cu mare plasticitate al cărui principal rol este de a depozita urina. Aceasta este alcătuită din corp și col.

Uretra

Este un conduct musculo-membranos care are ca rol principal în transportul urinii din vezica urinară către exterior. Există o diferențiere pe sexe: la femeie uretra are rol strict urinar pe când la bărbat aceasta asigură și transportul spermei.

Uretra masculina este mai lungă și prezintă patru segemente: prostatic, membranos, bulbar și penian.

Mucoasa din structura uretrei, în special a celei peniene, prezintă glande Littre (glande mucoase care se deschid la suprafața epiteliului mucoasei uretrale).

Uretra feminină este mai scurtă (4-5 cm) . În porțiunea mijlocie a acesteia există un sfincteruretral extern aflat sub control voluntar.

2.3. Planuri musculare abdominale

fig. 4

Abdomenul reprezintă partea trunchiului interpusă între torace și pelvis, la niveul căruia se găsesc majoritatea organelor ce alcătuiesc tubul digestiv și glandele sale anexe, o parte a aparatului urinar, vase, noduri limfatice și nervi importanți, toate acestea susținute fizic și funcțional în cavitatea abdominală și prin intermediul pereților abdominali. Cu alte cuvinte, pereții abdominali, datorită structurii lor, sunt implicați în menținerea presei abdominale și consecutiv în funcționarea corespunzatoare a acestora, aceștia având posibilitatea să își modifice în permanență starea de tensiune în vederea unei adaptări adecvate la variațiile de volum și tensiune ale viscerelor prezente la acest nivel.

Anatomia peretelui abdominal

Pereții abdominali sunt reprezentați de părți moi, cu excepția celui inferior care lipsește, cavitatea abdominală comunicând larg cu cea pelviană. Se consideră că, din punct de vedere topografic, coloana vertebrală lombară reprezintă o porțiune a regiunii rahidiene, nefiind luată, astfel, în calcul în prezentarea regiunilor parietale ale abdomenului.

Peretele superior al abdomenului este reprezentat de diafragm, pentru peretele antero-lateral al abdomenului este abordată o diviziune convențională parieto-viscerală, cu scopul de a facilita proiectarea într-un perimetru parietal relativ bine delimitat a lojilor și viscerelor abdominale, precum și a unor simptome caracteristice patologiei acestora.
Astfel, prin trasarea a doua linii verticale, dreaptă și stângă, prin mijlocul plicelor inghinale și a două linii orizontale, superioară și inferioară, prin extremitatea anterioară a coastelor 10 și respectiv prin punctul cel mai înalt al crestelor iliace, se obțin cele 9 regiuni clinico-topografice ale peretelui abdominal anterior. Superior, în partea dreaptă, se afla hipocondrul drept, la nivelul căruia se proiectează lobul drept al ficatului și căile biliare, epigastrul, în zona mediană, corespunde lobului stâng al ficatului, o parte a stomacului, duodenului și cea mai mare parte a pancreasului, iar în partea stânga, se gasește hipocondrul stâng, care răspunde unei porțiuni din stomac și splinei, situată în profunzimea sa. În etajul mijlociu al abdomenului, se consideră mezogastrul ca fiind regiunea ombilicală, la nivelul căreia se proiectează ansele intestinale, cuprinsă între flancul drept și flancul stâng, ce corespund colonului ascendent și respectiv colonului descendent. Etajul inferior prezintă, de la dreapta la stânga, fosa iliacă dreaptă, cu cecul și apendicele vermiform, hipogastrul, la nivelul căruia se proiectează ansele ileale, colonul sigmoidian și vezica urinară în stare de plenitudine, fosa iliacă stânga, ce corespunde porțiunii incipiente a colonului sigmoidian.

Pe criteriile morfo-structurale ale pereților abdominali se consideră în partea anterioară, regiunea sterno-costo-pubiană, cu dependința sa, regiunea ombilicală, în partea medio-anterioara și medio-posterioară, regiunile costo-iliacă, inghinală și lombo-iliacă, iar în partea posterioară se găsesc porțiunile lombare ale coloanei vertebrale și a regiunii retrorahidiene.

Regiunea sterno-costo-pubiană

Este limitată superior de xifistern și rebordul costal, inferior de marginea superioară a pubelor, între cei doi tuberculi pubieni și lateral, de-o parte și de alta, de marginile laterale ale mușchilor drepți abdominali. Reiese astfel că această regiune, de formă dreptunghiulară cu axul mare vertical, ocupă suprafața mediană a peretelui anterior al abdomenului, importanța sa clinico-chirurgicală constând în prezența liniei albe, un rafeu tendinos constituit din îmbinarea aponevrozelor mușchilor oblici și tranverși abdominali, la nivelul căreia se execută laparotomiile mediane și paramediane.
Stratul muscular reprezentat de mușchii drepți ai abdomenului, care se întind între structurile osteo-cartilaginoase ce limitează superior și inferior regiunea. Inervația acestor mușchi este asigurată de ramuri din ultimii 5-6 nervi intercostali, iliohipogastric și ilioinghinal, iar în grosimea lor are loc anastomoza dintre arterele epigastrice superioară și inferioară, care provin din toracica internă și respectiv iliaca externă. Aceste artere sunt acompaniate în traiectul lor de vene satelite și limfatice profunde, iar în mod inconstat, în teaca mușchiului drept abdominal se constată și prezența piramidalului, un mușchi nefuncțional.

Regiunea ombilicală

Se evidențiaza în centrul regiunii sterno-costo-pubiene, dovedind importanța ontogenetică și clinică. O linie orizontală supraombilicală și una orizontală infraombilicală, trasate la 2 cm de ombilic reprezintă limitele superioară și respectiv inferioară ale regiunii ombilicale, întinsă lateral, de-o parte și de alta, până la nivelul marginilor mediale ale mușchilor drepți abdominali.

Regiunea costo-iliacă

Se întinde pe cea mai mare parte a pereților abdominali, este pereche și are formă neregulat patrulateră. Dinspre superior către inferior se întinde de la rebordul costal până la o linie orizontală ce se suprapune cu linia bispinoasă și se continuă către posterior cu creasta iliacă, iar anterior și posterior este limitată de marginea laterală a mușchiului drept abdominal și respectiv marginea laterală a mușchilor proprii ai rahisului. În mod normal, regiunea este convexă în sens antero-posterior și ușor excavată în sens vertical, aceste aspecte morfologice fiind influențate însă, de starea ponderală a individului. Pe criterii clinico-toporgafice, regiunea costo-iliacă este divizată de linia medio-axilară în două regiuni, anterioară și posterioară. Dinspre suprafață spre profunzime se succed oblicul extern, cu originea pe coastele 5-12, de unde se indreaptă oblic către infero-medial, o parte din fibre continuându-se către linia albă cu o formațiune aponevrotică ce participă la formarea tecii mușchiului drept abdominal și o parte inserându-se pe buza externă a crestei iliace; oblicul intern, care se prinde pe fascia toracolombară și pe interstițiul crestei iliace, urmând a ascensiona oblic, către supero-medial, fixându-se pe ultimele trei coaste, precum și pe propria aponevroză anterioară; transversul abdominal, vine de pe coastele 6-12 și buza internă a crestei iliace, fixandu-se și pe propria aponevroză posterioară, și se continuă cu aponevroza anterioară, descriind la acest nivel linia semilunară Spiegel, între cele două compartimente ale sale, muscular și aponevrotic. La nivelul acestei linii se produc hernii, printr-un orificiu situat la intersecția acestei linii cu linia ce unește spina iliacă antero-superioară cu ombilicul. În mod normal, prin acest orificiu se angajează în profunzime ramuri din artera circumflexă iliacă profundă și artera epigastrică inferioară. Vascularizația arterială a acestor planuri musculare este asigurată și de arterele intercostală 11, subcostală și lombare, pe traiectul cărora se identifică atât de vene cât și de limfatice, care vor drena către nodurile iliace externe și lombare. Înaintând în profunzime, se suprapun stratigrafic fascia transversală, fascia extraperitoneală și peritoneul parietal, ce constituie ultimul plan al regiunii.

Cu originea pe procesele costiforme și între coasta 12 și creasta iliacă, se întinde pătratul lombar, înconjurat de o atmosferă de țesut celulo-adipos și situat într-o lojă osteo-fibroasă, delimitată de lamele anterioară și mijlocie ale aponevrozei posterioare a transversului abdominal, precum și de procesele costiforme pe care acestea se inseră.

Regiunea inghinală

Este situată între regiunea costo-iliacă anterioară și regiunea anterioară a coapsei, limitată superior de linia bispinoasă, infero-lateral de plica inghinală și medial de marginea laterală a dreptului abdominal, descriind astfel o formă triunghiulară.

În planurile profunde ale topografiei inghinale, musculo-aponevrotic și fascial profund, la bărbat se gasește funiculul spermatic, iar la femeie, ligamentul rotund al uterului. La fiecare se adaugă nervul ilioinghinal și astfel, se descriu elementele conținute de canalul inghinal.

Elementele care iau parte la formarea peretelui anterior al canalului inghinal sunt aponevroza mușchiului oblic extern, în principal, și fasciculele inferioare ale oblicului intern și transversului abdominal. Din componența peretelui posterior se disting fascia transversalis, tendonul conjunct, care se formează de la nivelul peretelui superior, de unde se recurbează către inferior, trece posterior de funicul și se fixează pe marginea superioară a pubelui, ligamentul reflectat Colles, provenit din aponevroza oblicului extern contralateral, ligamentul Henle și ligamentul interfoveolar Hesselbach. Marginile inferioare ale mușchilor oblic intern și transvers abdominal devin aponevrotice, se îmbină și formează tendonul conjunct, aceste elemente constituind peretele superior al canalului inghinal. Peretele inferior este reprezentat de ligamentul inghinal. Fibrele aponevrozei anterioare ale oblicului extern, înainte de a se fixa pe pube, constituie stâlpii lateral, medial, conectați prin fibrele intercrurale, și posterior, denumit și ligament reflectat, care vor delimita inelul inghinal superficial. La nivelul inelului inghinal profund, fascia transversalis devine fascie spermatică internă și se angajează prin acest orificiu împreună cu elementele ce vor constitui funiculul spermatic.

Ultimul plan, peritoneul parietal este ridicat pe rând de uracul, cordonul fibros al arterei ombilicale și artera epigastrică inferioară, constituind cele trei plice peritoneale ombilicare, mediană, medială și laterală, care delimitează depresiuni peritoneale, cunoscute sub denumirea de fosa supravezicală, corespunzătoare inelului inghinal superficial, fosa inghinală medială, corespunzatoare canalului inghinal și fosa inghinală laterală, corespunzatoare inelului inghinal profund.

Regiunea lombo-iliacă

Este regiunea profundă, corespunzatoare mușchilor psoas și iliac, pereche, de-o parte și de alta a coloanei vertebrale lombare. Arcada psoasului constituie limita superioară a regiunii, delimitând-o de regiunea diafragmatică, în timp ce în partea inferioară, planul care trece prin plica inghinală și marginea anterioară a osului coxal o separă de planurile profunde ale regiunii anterioare a coapsei. Medial, regiunea lombo-iliacă se întinde până la fața laterală a coloanei lombare, iar în partea inferioară, linia terminală a osului coxal o delimitează de pelvis. În partea laterală se află regiunea costo-iliacă posterioară, de la nivelul marginii laterale a mușchiului psoas mare, limita ce se continuă ulterior cu creasta iliacă.

Din exterior spre interior, primul plan al regiunii lombo-iliace este reprezentat de mușchii iliopsoas și psoas mic. Mușchiul iliopsoas se formează la nivelul articulației sacroiliace, din psoas mare, poziționat medial, care vine de pe vertebrele T12-L4 și iliac, poziționat lateral, cu originea în fosa iliacă. După constituire, iliopsoasul trece peste marginea anterioară a coxalului, de care este desparțită prin bursa seroasă iliopectinee, ajungând apoi în lacuna musculară în traiectul său către regiunea anterioară a coapsei. Mușchiul psoas mic este inconstant și se găsește în 50% din cazuri anterior de psoasul mare. Pe fața profundă a arcadelor de inserție ale psoasului, trec arterele și venele lombare. La acest nivel, prin intermediul venei lombare ascendente, care se deschide inferior în vena iliacă comună și superior în vena azygos, se formează o importantă anastomoză cavo-cavă. Artera iliolombară, ram al iliacei interne, însoțită de o venă trec, de asemenea, profund de psoasul mare, iar la vascularizația planului muscular se remarcă și participarea arterei circumflexe iliace profunde, ram al iliacei externe. Limfa se colectează în nodurile iliace și lombare, iar în grosimea mușchiului psoas se gasește plexul lombar și ramurile sale. Nervii iliohipogastric și ilioinghinal merg din marginea laterală a muschiului psoas, pătrunzând în planul retroperitoneal al regiunii costo-iliace posterioare. Nervul cutanat femural lateral perforează psoasul în partea inferioară a acestuia, descrie un traiect oblic pe fața anterioară a mușchilor pătrat lombar și iliac, ajungând pe sub ligamentul inghinal la coapsă. Nervul genitofemural iese din psoas, descinde pe fața anterioară a acestuia și se împarte deasupra ligamentului inghinal într-un ram genital, care ajunge în regiunea inghinală, și un ram femural, care ajunge la coapsă. Obturatorul coboară în pelvis, după ce a perforat marginea medială a psoasului, iar nervul femural iese din marginea laterală a psoasului, se plasează între acesta și iliac și coboară prin lacuna musculară în regiunea anterioară a coapsei. Profund de planul muscular și elementele vasculo-nervoase precedent menționate, care străbat țesutul celular adipos ce înconjoară mușchiul iliopsoas, se distinge planul fascial, constituit din fascia iliacă fuzionată cu fascia transversalis. Superior, prin condensarea fasciei se individualizează ligamentul arcuat medial, cunoscut sub denumirea de arcada psoasului și întins între corpul celei de-a doua vertebră lombară și procesul costiform al primei vertebre lombare.

De la această formațiune ligamentară, înaintând către inferior, se constată îngroșarea din ce în ce mai evidentă a fasciei iliace, care la nivelul ligamentului inghinal aderă de partea laterală a acestuia, după care pătrunde în profunzime, fixandu-se pe eminența iliopectinee, alcătuind arcada iliopectinee. Urmatorul plan, fascia extraperitoneală este stratul de țesut celular, relativ subțire în parea superioară a regiunii și mai gros și abundent în grăsime în partea inferioară. Dintre toate ramurile plexului lombar, doar genitofemuralul traversează în traiectul sau acest plan. Limita profundă a regiunii o constituie peritoneul parietal, substituit în fosa iliaca stângă de fascia de coalescență retrocolica Toldt, ce învelește ansa iliacă a colonului sigmoidian pe fața posterioară, interpunându-se între aceasta și planul fascial al regiunii.

Rolul peretelui abdominal

Importanța peretelui abdominal este pusă în valoare de mecano-structura acestuia perfect adaptată funcției sale contentive, contractilitații și activitații motorii, muscultură de la acest nivel contribuind la menținerea posturii și ajustarea mișcarilor. Presiunea abdominală se consideră a fi nu doar un element pasiv, implicat în patogenia herniilor, ci și un factor de stimulare permanenta a mecano-structurii, responsabilă de realizarea contracției musculare, subordonată contenției conținutului visceral abdominal. De asemenea, musculatura peretelui abdominal conlucrează cu mușchii intercostali și ai gâtului, asigurând la necesitate, funcția respiratorie accesorie, iar prin creșterea voluntară a presiunilor intraabdominale se pot iniția și menține acte fiziologice, precum micțiunea și defecația.

Întelegerea patologiei peretelui abdominal presupune cunoașterea succinta a particularitaților de bio- și mecano-structura a acestuia, afecțiunile predominante fiind datorate unor defecte de contenție, constând în hernii, eventrații, eviscerații.

2.4. Planuri musculare pelvine

fig. 5

Perineul, considerat a fi diafragma inferioară, este alcătuit din trei planuri musculare:

1. planul profund – alcătuit din mușchi cu acțiuni multiple, dintre care doi, piramidalul și obturatorul intern aparțin femurului. Planului perineal îi aparțin doi mușchi pereche,ridicătorul anusului șicoccigienii.

Planul profund al planșeului pelvian este denumit și diafragma pelvină; are fomă de pâlnie sau de hamac, care este fixat de oasele bazinului. Acești mușchi au rolul de a:

(1) închide strâmtoarea inferioară a cavității pelviene;

(2) susține și ridică planșeul pelvin pentru a ajuta expulzarea fecalelor;

(3) contracară creșeterea presiunii intra-abdominale (care ar avea ca efect expulzarea conținutului vezicii, rectului și uterului).

Diafragma pelviană are orificii pentru rect și pentru uretră (conductul urinar), iar la femeie, un orificiu pentru vagin.

Partea inferioară a diafragmei pelviene este perineul.

Legăturile între mușchii perineului sunt complexe.

2.  planul median- este format dindiafragma uro-genitală. Ea se găsește dedesuptul mușchilor planșeului pelvin și în jumătatea anterioară a perineului, întinzându-se între cele două ramuri ale arcadei pubiene. Acest strat subțire triunghiular de mușchi conținemușchiul sfincter al uretrei

(sfincterul extern). Sfincterul îmbracă uretra și permite controlul voluntar al micțiunii.

3. planul superficial – se găsește deasupra diafragmei uro-genitale fiind acoperită de pielea perineului. Este alcătuit dinmușchii (ischio-cavernoși și bulbo-spongioși participanți la menținerea erecției penisului și clitorisului. În jumătatea posterioară a perineului se găseștesfincterul extern al anusului, un mușchi sfincter în jurul anusului care permite controlul voluntar al defecației.

Acest ansamblu muscular este întărit de trei straturi aponevrotice; aponevroza profundă constituie aponevroza pelviană.

Centrul tendinos al perineuluieste situat anterior sfincterului; este un tendon puternic pe care se inseră numeroși mușchi ai perineului.

2.5.Echilibrul postural al centurii pelvine

fig. 6

Pentru ca un organism sa poată fi un instrument perfect, care să fie folosit la capacitate otpimă, o condiție de bază este echilibrul biomecanic al întregului corp.

Mai ales în condițiile unui efort fizic,  orice dezechilibru (subluxație la nivelul pelvisului, a coloanei vertebrale sau afectarea oricărei articulații de la nivelul membrelor inferioare sau superioare) va duce la asimetrii în ceea ce privește tonusul muscular, la deplasarea centrului de greutate și la afectarea amplitudinii de mișcare șn articulații. Apar astfel  modificări structurale, morfologice și fiziologice importante care se pot imprima și asupra organelor interne din bazin, asupra coloanei vertebral și implicit asupra întregii posturi corporale.

Asimetriile posturale și biomecanice creează probleme tuturor, dar în mod special persoanelor sedentare, care prin natura muncii sau lipsei de activitate fizică sunt supuse unui dezechilibru biomecanic deosebit și unor riscuri de contracturi aparte. Dezechilibrele posturale sunt una din cauzele cele mai importante pentru durerile de spate și alte probleme musculare și articulare. Tot ele prelungesc  perioada de recuperare după accidentare sau boli ale organelor interne, chiar determină o recuperare incompleta și incorectă.

Iată de ce un echilibru muscular corect al planșeului abdominal și pelvin se conturează ca o necesitate de viață sănătoasă în primerum.

CAPITOLUL III

Adenomul de prostată

3.1. Definiții

Prostata este o glandă situată între aparatul genital și cel urinar masculin, glandă ce produce 25-30% din lichidul seminal.

La 20 de ani volumul prostatei este de 15cm3 – de aspectul și volumul unei castane.

Cu înaintarea în vârstă scade testosteronul și prostata devine mai dura și mai puțin elastică.

Adenomul de prostată este o tumoră benignă care se dezvoltă în porțiunea cranială a prostatei, în jurul uretrei fiind un obstacol în evacuarea urinei.

Adenomul de prostată (dr. Ionel C. Sinescu) poate apărea la orice bărbat după vârsta de 35 ani, această afecțiune fiind o tumoră benignă. Prin creșterea în volum a prostatei, uretra care trece prin mijlocul prostatei va fi comprimată mecanic în sens lateral de lobii prostatici, ceea ce înseamnă că urinarea devine mai dificilă. Mărirea în volum a prostatei este dependentă de hormonii secretați de testicule, de testosteron. Cel mai alarmant semnal pentru un bărbat care suferă de adenom de prostată este blocarea completă a evacuării vezicale, retenția completă de urină.

Diagnosticul de adenom de prostată, se stabilește pe baza unor semne clinice, a tușeului rectal și a unor analize de laborator specifice, dar și sumarul de urină. În această afecțiune, diagnosticul și tratamentul pot fi stabilite doar de medicul specialist, plantele medicinale având rol de adjuvante ale tratamentului de bază.

Adenomul de prostată este otumoră benignă a prostatei care apare la aproximativ jumătate din bărbații cu vârsta de 50 ani și la 90% din bărbații peste 80 ani.

fig. 7

Prostata este o glandă anexă a aparatului genital masculin si are rolul de a secreta o parte din lichidului seminal. O prostată normală are mărimea unei alune și căntărește aproximativ 20-25 de grame la adult. Este situată în loja prostatică, sub vezica urinară, încercuind uretra, tubul prin care urina este eliminată afară din corp.

Prostata începe să se mărească în mod natural ca urmare a înaintării în vârstă. La anumiți bărbați, această creștereva determina obstrucția uretrei cu îngreunarea evacuării urinei din vezica urinară.

Simptomatologie

Simptomele sunt extrem de variate și de multe ori în fazele incipiente nu-l deranjează pe pacient în asemenea măsură încât să-l determine să se prezinte la un control de specialitate.

Primele simptome sunt:

urinare frecventă în cursul nopții (mai mult de 2 ori)

un început ezitant al urinării – bărbatul așteaptă un timp până începe să urineze

jet urinar cu presiune slabă – picăturile de urină pot ajunge "pe bombeu"

jet urinar intermitent sau întrerupt

urinare dificilă – pacientul se forțează să urineze și să-și evacueze vezica urinară

urinare prelungită din cauza faptului că presiunea jetului este scazută

senzația de golire incompletă a vezicii urinare

senzația bruscă și imperioasă de a urina, aproape imposibil de amânat

infecții urinare tratate, însă recidivate

hematurie intermitentă,(prezența sângelui în urină)

Ideal ar fi ca orice bărbat cu vârsta peste 50 de ani să se prezinte la control urologic de două ori pe an, astfel încât afecțiunea să fie diagnosticată cât mai precoce. Nu de puține ori, fenomenele iritative și obstructive devin supărătoare atunci când boala este avansată, iar tratamentul este dificil și costisitor.

Medicul specialist urolog va stabili, prin întrebări și chestionare specifice, gradul de disconfort și de severitate a simptomelor. Un istoric medical complet este indispensabil pentru stabilirea unui diagnostic inițial corect.

Uneori simptomele adenomului de prostată pot fi confundate cu simptomele din anumite afecțiuni neurologice, cum ar fi: Parkinson idiopatic, diabet zaharat, leziuni de coloană vertebrală (sindromul de coadă de cal), intervenții chirurgicale în regiunea pelvină, etc. Diferențierea tulburărilor neuropatice ale vezicii de simptomele adenomului de prostată poate fi realizată numai de către medicul urolog.

Diagnosticul de adenom de prostata, se stabileste pe baza unor semne clinice, care aduc de cele mai multe ori pacientul la medic, a tușeului rectal și a unor analize de laborator – antigenul specific prostatic (PSA), în anumite situații fracțiunea sa libera, free-PSA, examenul sumar de urină (pentru o posibilă infecție urinară supraadaugată).

Ca simptomatologie sugestivă, în cazul adenomului de prostată, sunt de menționat semne urinare iritative : nicturie (micțiuni nocturne), senzație impertuoasă de a urina, micțiuni frecvente și în cantitate redusă(polakiurie), disurie (disconfort, dureri în momentul emisiei de urină), incontinența și semne de obstrucție: forța scazută a jetului, jet ezitant, golire în doi timpi, efort la urinare.

În cazul adenomului de prostată tușeul rectal permite evaluarea dimensiunilor, formei și consistenței prostatei, palparea eventualilor noduli. Valoarea crescută a PSA poate da informații cu privire la evoluția adenomului de prostată, dar singură nu poate tranșa diagnosticul. Complicațiile adenomului de prostată sunt datorate accentuarii obstrucției căilor urinare, constând în retenție acută de urină cu glob vezical, infecții la diferite niveluri ale tractului uro-genital (uretrite, cistite, pielonefrite, prostatite, epididimite), insuficientă renală progresivă.

Investigații:

Fiecare bărbat cu vârsta de peste 50 ani ar trebui să facă următoarele investigații de rutină:

Consult urologic de 2 ori pe an cu tușeu rectal pentru stabilirea mărimii, formei și consisteței prostatei fig. 8

Analize: determinarea valorilor PSA și free PSA; urocultură, sumar de urină, creatinină, uree

Ecografie de aparat urinar

Uroflowmetria prin care se înregistrează debitul micțional (indicată doar la anumiți pacienți).

Patologie:

Tulburări de micțiune

– polakiuria (creșterea numărului micțiunilor) . Printre cele mai frecvente cauze : cistită acută/ tuberculoasă, calculi vezicali, adenom de prostată, compresia vezicală

– disuria (dificultatea actului micțional) . Există disurie inițiala (în adenom de prostată, carcinom de prostată), terminală (cistite, calculi vezicali) și totală (în mielita, uretrită, lueconevraxită).

– micțiune dureroasă (durere și usturime la urinat) provocată de aceleași cauze ca și în cazul disuriei.

– retenție urinară (incapacitatea vezicii urinare de a elimina urina) . Poate fi completă sau incompletă, de tip acut sau cronic.

– incontinența urinară (pierderea funcției de rezervor a vezicii urinare) . Poate fi falsă (bolnavii cu retenție) sau adevarată (afecțiuni medulare S3-S5 sau după intervenții chirurgicale la nivelul prostatei.

-eurezis (pierdere involuntară de urină) la copii cu spina bifidă

-micțiune imperioasă (nevoia urgentă de a urina imediat după instalarea senzației de micțiune) . Tenesmele vezicale apar în cistite, afecțiuni uretra posterioară și sunt micțiuni imperioase, dureroase și ineficiente.

– micțiune rară (1-2 micțiuni pe parcursul unei zile. Apare cu oligurie în IRA și glomerulonefrita acută. Cu diureză normală apare în megavezica congenitală sau dobȃndită .

Tulburări de diureză

– poliuria (creșterea diurezei peste 2 L pe parcursul a 24 ore) . Aceasta poate fi fiziologică/ patologică, tranzitorie/permanentă. Cauzele pot fi renale sau extrarenale

– oligouria (diureza are valori de 500-800 ml/24 ore) . Poate fi fiziologică (reducere marcată a aportului de apa, transpirații excesive) sau patologică de cauza prerenală (scădere filtrat glomerular ca reacție la hipotensiune sau șoc hipovolemic) sau renală (glomerulonefrita acută, insuficiența renală cronică)

– anuria (scădere diureză sub 300 ml/24 ore) . Este mereu patologică, poate fi reversibilă (insuficiența renală acută) sau ireversibilă (stadiu final insuficiența renală cronică) . Cauze: funcționale (hipovolemie, hipotensiune arterială, acidoză) sau organice (glomerulonefrite, nefropatii) .

– oligoanuria (diureză între 500-300 ml/24 ore) .

– nicturia (diureză nocturnă e egală/ o depașește pe cea diurnă, fiziologic volumul diurezei nocturnă reprezintă o pătrime din cel al diurezei diurne. ) Cauze: insuficiență renală cronică compensată, insuficiență cardiacă dreaptă sau globală, ciroză hepatică decompensată.

– opsiuria (eliminarea urinei întârziat față de momentul ingestiei de lichide) . În mod normal lichidele sunt eliminate în decursul a patru ore de la ingestie. Cauze: ciroză decompensată, hiperestrogenism.

Edemul renal nefrititc (în glomerulonefrită acută) sau nefrotic (prin scăderea presiunii coloid-osmotice a plasmei) .

Hematuria (urină cu sange provenit din tractul urinar situat superior de uretra anterioară) . Poate fi microscopică sau macroscopică. Cauze: boli hematologice, de colagen, sau cauze renale (glomerulonefrită acută/ cronică acutizată, tumori renale, gută, tuberculoză renală, litiază) .

Piuria și leucocituria(puroi în urină) . Poate fi microscopică (cel mai frecvent) dar și macroscopică. Cauze: neoplasm, tuberculoză renală, nefrită interstitială, cistită, uretrită.

Chiluria (limfa in urină)

Lipuria (lipide in urină)

Pneumaturia (gaze in urină)

Proteinuria (glomerulară, tubulară, de flux).

Sindroame renale:

Sindrom nefritic acut

Sindrom nefritic cronic

Sindrom nefrotic

Sindromul nefropatiilor interstițiale

Sindroame tubulare

Sindroame renale vasculare

Litiază reno-urinară

Insuficiență renală acută

Insuficiență renală cronică

Semne și simptome asociate patologiei prostatei:

– disurie

– nicturie

– oligo/anurie

Semne și simptome asociate patologiei testiculare:

-hipogonadism

-caractere sexuale secundare feminine

Patologia asociată prostatei:

– adenom de prostată

– adenocarcinom de prostată

Patologia asociată testiculelor:

criptorhidia (incapacitatea testiculelor de a coborâ în scrot)

sterilitate

hipogonadism

tumori testiculare

Afecțiuni și complicații ale prostatei

Afecțiunile prostatei pot fi clasate în 3 categorii:

1. Inflamația glandei

2. Hipertrofia prostatei de tip benign

3. Cancerul de prostată

Stimularea indelungată a secreției de testosteron, duce la creșterea prostatei în jurul vârstei de 50 de ani. În această situație sunt 60% din bărbații de 60 de ani și 80% din bărbații de 80 de ani. Acest lucru se întamplă mai des la cei din Caucaz și mai rar la cei din Orient. Africanii au mai puține probleme cu prostată decit cei din America. În concluzie rasa albă este predispusă la imbolnăvirile de prostată, în comparație cu rasa neagră. Această diferentă se explică prin modul de hrănire și prin activitățile fizice pe care le prestează aceste populații.

Tipuri de prostatită:

Inflamația prostatei sau prostatita, se împarte în 3 categorii:

1. tip 1 – este cauzată de o bacterie și se poate trata cu antibiotice. Simptomele sunt: febră, răceli, dureri în spate și creșterea frecvenței urinărilor. Aceste simptome apar la forma acută a bolii și sunt cele mai obișnuite probleme legate de prostată ale oamenilor tineri.

2. tip 2 – uneori în versiunea cronică, culturile de bacterii sunt în mod obișnuit negative, deoarece infecțiile organismului cu astfel de bacterii sunt ocazionale, dar pot fi organisme similare cu bacteriile, cum sunt micoplasma sau chlamidia. Noi teste pot determina care din aceste microorganisme sunt cauza acestor probleme de prostată și tratamentul se va aplica în consecință. Tinerii nu cred prea mult în prostată și în faptul ca ea este cheia organului de reproducere. Un stil de viata sanatos poate să te ajute să-ți menții într-o bună funcționare glanda ani de zile.

3. tip 3 – este inflamația numită prostadinia, care nu este cauzată de microorganisme. Mulți urologi cred ca o viața stresantă, poate fi cauza unor tensiuni excesive în mușchii pelvieni și mușchii sfinterului, care intervin în procesul urinării. În timp ce tratamentul, cel mai adesea constă în administrarea de medicamente care relaxează uretra sau în general mușchii, exercițiile fizice sunt o opțiune mult mai buna în acest sens. Exercițiile fizice te ușurează de tensiune și stres și astfel pot servi la micșorarea problemelor legate de prostată.

Hipertrofia benignă a prostatei

Hipertrofia benignă a prostatei este o boala a oamenilor în vârstă? La 20 de ani în mod obișnuit prostata are mărimea unei nuci. La 50 de ani ea poate fi cât un grepfruit la unii oameni. Nodulii din prostatăfig. 9 se dezvoltă de timpuriu, la 30 de ani, dar nu toți oamenii au aceste simptome. Simptomele obișnuite constau în urinare urgentă, urinare excesivă, noaptea și ezitații în urinare. Când sunt chinuiți de hipertrofia benignă a prostatei, mulți oameni simt că ei mai au de urinat, chiar dupa ce au urinat. S-a constatat ca oamenii castrați înainte de pubertate nu au probleme cu hipertrofia prostatei. Acest lucru ne arata ca sistemul hormonal are o implicație importantă în problemele de prostată.

La pubertate, la bărbați are loc o răbufnire a secrețiilor de testosteron. Cercetările au arătat, totuși, că testosteronul nu este vinovat de hipertrofia prostatei. Vinovatul real este o variantă a testosteronului numită "Dihidrotestosteron". Această substanță este sintetizată în corp cu ajutorul unei enzime numită "5-alpha reductase". Dihidrotestosteronul este de asemenea suspectat de căderea părului, respectiv de chelie. Dihidrotestosteronul nu este implicat în creșterea mușchilor, așa cum este testosteronul. Testosteronul, hormonul masculin este cel mai important hormon cu caracter anabolic în corp, cel care ajută la creșterea în masă musculară și forță. Dar spre dezavantajul culturiștilor și halterofililor el trece foarte ușor în dihidrotestosteron care nu mai are nici un rol în creșterea mușchilor și pe deasupra creează și problemele de prostată amintite.

Singurul element care împiedică această transformare a testosteronului în dihidrotestosteron este mineralul zinc. Iată de ce zincul așa de important pentru culturiști și nu numai pentru ei, el fiind implicat și șn multe alte procese din organism. Zincul este un element vital pentru organism, așa cum de altfel este și cromul (sub forma de chromium picolinate), implicat în GTF – insulin (insulina ca factor de creștere).

Aceste minerale nu sunt doar simple suplimente, care stimulează creșterea în masă musculară și pierderea de grăsime, de care ne putem lipsi oricând, dacă le înlocuim cu alte suplimente. Ele sunt elemente vitale organismului, deoarece ele sunt implicate într-o serie de procese din organism, practic organismul consumă zilnic din rezervele sale, obținute din hrană, atât zincul cât și cromul. Un efort fizic foarte intens așa cum este în culturism, necesită o cantitate mai mare de zinc și crom. Dacă noi nu putem furniza prin alimentație corpului cantitatea necesară de zinc și crom se vor produce dereglări, care în timp ne vor afecta negativ starea de sănătate (un exemplu în acest sens este și inflamarea prostatei cu toate efectele ei).

Complicații ale hipertrofiei de prostată fig. 10

Hipertrofia prostatei poate fi cauza obstrucției urinare. Acest lucru poate crea probleme serioase, ca pietre și infecții la rinichi. Complicațiile unei hipertrofii ale prostatei

netratate, pot fi rar fatale așa cum au fost în cazul miliardarului american Howard Hughes. El a ignorat sau nu a tratat hipertrofia prostatei mulți ani și acest lucru i-a creat o epuizare a rinichilor, care au fost cauza morții lui la 71 de ani în 1976. Ciudat "Howard Hughes Medical Institut" a jucat un rol major în perfectarea dializei rinichilor, care ar fi putut salva viața lui Hughes.
Chiar dacă hipertrofia prostatei dă probleme serioase, ea nu este cancer. Condiția care urmează este ca lobul din mijlocul prostatei să crească în mărime până când va strangula uretra. Efectul este asemanator cu strangularea unui furtun cu apa. În timp ce are loc strangularea, presiunea apei în furtun va crește. Un tratament standard va micșora această presiune. Acest lucru se realizează prin operația numită "transuretral resection of the prostat (TURP)". Această operație a avut o oarecare publicitate cu cițiva ani în urmă când fostul președinte SUA, Ronald Reagan a suferit o astfel de intervenție chirurgicală.

Particularitați uro-genitale la vârstă a treia

Nu există o vârstă care să delimiteze exact începutul bătrâneții. În mod tradițional vârsta de 65 de ani a fost considerată limita de trecere spre vârsta înaintată. Motivul alegerii acestei valori îl găsim în istorie, nu în biologie: 65 de ani a fost desemnata vârsta de pensionare în Germania, prima națiune care a instituit un program de pensionare. Continuă să ramană vârsta de pensionare în multe țări dezvoltate, deși în alte țări tradiția se schimbă.

Îmbătrânirea este un proces continuu, gradual, care începe de la naștere și continua de-a lungul tuturor etapelor vieții. Înaintarea în vârstă presupune maturizarea, trecerea de la copilărie la adolescență și apoi la stadiul de adult tânăr, la vârsta mijlocie și ceaînaintată,când majoritatea funcțiilor organismului intră în declin. Îmbătrânirea are atât aspecte pozitive, cât și negative.

Îmbătrânirea poate viza trei aspecte diferite:

• Vârsta cronologica – reflectă în exclusivitate trecerea timpului și reprezintă vârsta unei persoane în ani. Din punct de vedere al sănătății, vârsta cronologica are o semnificație importantă: odata cu înaintarea în vârstă, crește probabilitatea instalarii unei probleme de sănătate. Pentru că ajuta la predicția unor boli, această vârstă are implicații legale și financiare importante.

• Vârsta biologică– se referă la modificările ce apar în organism odată cu îmbătrânirea. Pentru că aceste modificări pot să apară la unele persoane mai devreme și la altele mai tarziu, putem întâlni persoane bătrâne biologic la vârsta de 40 de ani, respectiv persoane tinere biologic la 60 de ani sau mai mult.

• Vârsta psihologica– se refera la felul în care oamenii se simt și se comportă. Spre exemplu, o persoana de 80 de ani care muncește, își face planuri, participă la multe activitați este considerat tânăr din punct de vedere psihologic.

Oase și mușchi

Densitatea osoasă scade la persoanele în vârstă, în special la femei post menopauză, datorită faptului că osul pierde calciu și minerale. Oasele sunt mult mai fragile, predispuse la fracturi.

Discurile intervertebrale de la nivelul coloanei se deshidratează odată cu vârsta, devin mai subțiri și, în consecință, înălțimea trunchiului și respectiv înălțimea corporală scad. Coloana își accentuează curburile, pot să apară pinteni osoși.
Articulațiile devin mai puțin flexibile. Lichidul intraarticular scade, cartilajele oaselor învecinate se freacă și încep să se erodeze. Se pot depune minerale în anumite articulații ( calcificări ). Cel mai frecvent se întamplă la nivelul articulației umărului. La nivelul articulațiilor șoldului și genunchilor apar modificări degenerative, de uzură. Articulalțiile de la nivelul degetelor își pierd cartilajul, iar oasele se subțiază treptat. Modificările articulare ale degetelor sunt mai frecvente la femei și pot avea și o componență ereditară.

Gradul și întinderea modificărilor musculare par a fi determinate genetic. Lipofuscina și depozite de grasimi se depun în mușchi odată cu vârsta. Fibrele musculare se retractă. Țesutul muscular poate fi înlocuit cu țesut fibros, lucru mai evident la nivelul mâinilor, care par subțiri și osoase. Modificările de la nivelul țesutului muscular, combinate cu cele de la nivelul sistemului nervos, duc la scăderea tonusului muscular și a abilitații mușchilor de a se contracta. Mersul devine mai încet, instabil. Oboseala apare mult mai repede și energia organismului scade.

Alte probleme frecvent întâlnite în rândul vârstnicilor sunt:

• Presiune sanguină ridicată ( hipertensiune )

• Puls scăzut ( bradicardie )

• Probleme de ritm cardiac ( aritmii ) , precum fibrilația atrială.

Medicamentele utilizate pentru a trata probleme vârstnicilor pot influența semnele vitale. De exemplu, digitală, utilizată în tratarea insuficienței cardiace și alte medicamente utilizate pentru scăderea tensiunii arteriale numite beta blocante, pot scădea pulsul.

Antialgicele pot încetini ritmul respirator. Diureticele pot reduce presiunea sângelui, cauzând scăderi ale acesteia la modificarea poziției corpului.
Intensitatea metabolizării medicamentelor este mult redusă. De aceea este necesară scăderea dozelor la persoanele vârstnice, iar efectele lor secundare apar mai frecvent decât la tineri. Reacțiile adverse ale medicamentelor pot mima simptomele multor boli, astfel încât e ușor de confundat o reacție adversă medicamentoasă cu o boală. Anumite medicamente au reacții adverse complet diferite decât la tineri.

Pielea

Modificările de la nivelul pielii se numără printre cele mai vizibile semne ale îmbătrânirii prin prezența ridurilor și a pielii care își pierde elasticitatea.
Pe măsura trecerii anilor, stratul extern al pielii, epiderma se subțiază. Numărul celulelor care conțin pigment ( melanocite ) scade, iar cele care rămân cresc în dimensiuni. Pielea apare astfel mai subțire, palidă, translucidă. Pete pigmentare mari pot să apară în zonele expuse soarelui.

Modificările de la nivelul țesutului conjuctiv reduc elasticitatea pielii. Producția glandelor sebacee scade, astfel încât pielea devine mai uscată, cu prezența unor senzații de mâncărime uneori.

Vasele de sânge

• Receptorii, numiți baroreceptori, monitorizează presiunea sângelui și asigură menținerea constantă a acesteia în timpul mișcării și a desfășurării diferitelor activitați. Baroreceptorii devin mai puțin sensibili odată cu vârsta. Această situație explică de ce mulți vârstnici prezintă hipotensiune ortostatică.

• Pereții capilarelor se îngroasă treptat, scăzând schimbul de substanțe nutritive și produși de metabolism la acest nivel.

• Principala arteră, aorta, devine mai groasă, mai puțin flexibilă, probabil datorită schimbărilor ce apar în țesutul conjunctiv din peretele vascular. Tensiunea arterială crește, iar inima va trebui să muncească mai mult, generând hipertrofie ( îngroșarea mușchiului cardiac ). Și celelalte artere devin mai groase și mai rigide. În general, vârstnicii prezintă o tensiune arterială crescută moderat.

Sângele

• Îmbătrânirea se caracterizează și prin reducerea apei totale din organism. Există mai puține fluide în torentul sangvin și în consecință un volum sangvin redus.

• Numărul celulelor roșii din sânge ( corespunzător și hemoglobina și hematocritul ) e scăzut. Această situație generează apariția oboselii.

Aparatul genito-urinar

Rinichii

• Numărul unităților de filtrare din rinichi ( nefroni ) scade

• Masa totală renală scade cu vârsta

• Vasele de sânge care deservesc rinichiul devin mai rigide și filtrarea sangvină renală se reduce

Vezica urinară

• Țesutul elastic din structura vezicii devine rigid, vezica devenind mai puțin flexibilă

• Musculatura slabește și vezica nu se golește complet
În cazul femeilor, slăbiciunea musculara poate să ducă la pierderea poziției normale a vezicii și a vaginului ( prolaps ), care poate bloca uretra. În cazul bărbaților, uretra poate fi blocată de o glandă prostatică mărită.

Modificările ce apar la nivelul rinichilor odată cu vârsta le scade capacitatea de a concentra urina și de a reține apa. Deshidratare apare frecvent pentru că vârstnicii își pierd senzația de sete. Deshidratarea se agravează dacă persoana în cauză reduce ingestia de lichide în încercarea de a controla problemele de contenție urinară.

Infecțiile tractului urinar sunt frecvente la bătrâni datorită pe de o parte goliriiincomplete a vezicii, iar pe altă parte datorită modificării ehilibrului chimic de la nivelul tractului urinar.

Rinichiul vârstnicului este mai susceptibil de a dezvolta reacții adverse medicamentoase. Antiinflamatoarele nonsteroidiene și anumite medicamente pentru inima precum inhibitorii enzimei de conversie pot cauza insficiența renală acută în unele cazuri. De aceea este important sa se efectueze analize de laborator de rutina când aceste tipuri de medicamente sunt utilizate.

Adenomul de prostată este o afecțiune frecventă care apare la bărbat pe măsură ce acesta înaintează în vârstă și care îi poate influența negativ calitatea vieții. 

Uneori, cei afectați sunt nevoiți să-și modifice în mare măsură rutina zilei în jurul acestei boli: vor evita să bea lichide, astfel încât să nu fie nevoiți să meargă la toaletă sau își vor organiza activitățile zilnice încât să aibă acces ușor la baie.

Când simptomele interferă cu rutina de zi cu zi, se recomandă ca pacienții să consulte medicul specialist urolog pentru un tratament eficient. Dacă adenomul de prostată nu este tratat, pot apare complicații grave, cum ar fi infecțiile severe ale căilor urinare, retenția urinară sau chiar insuficiența renală.

3.5. Tratament complex în adenomul de prostată

Tratamentul adenomului de prostată depinde de severitatea simptomelor și are ca obiective ameliorarea acestora și îmbunătățirea calității vieții. Pacienții pot beneficia de o gamă largă de opțiuni de tratament, atât medicamentos, cât și chirurgical. Pe baza rezultatelor examenelor clinice și paraclinice, medicul urolog va decide împreună cu pacientul metoda cea mai eficientă de tratament.

Tratamentul medicamentos

Până de curand, chirurgia urologica reprezenta singura modalitate de abordare terapeutică realistă a adenomului de prostată. Diversele tehnici chirurgicale utilizate sunt destul de laborioase, necesită o pregătire atentă a pacientului în perioada preparatorie, se soldeaza adeseori cu tulburari de dinamică sexuală, tulburări de ejaculare. Uneori, datorita condițiilor asociate, intervenția chirurgicală poate sa fie contraindicată. În prezent, există alternative medicale de tratament, aplicabile mai ales în tratamentul formelor ușoare și medii ale acestei afecțiuni. Aceasta presupune o mai mare implicare a rețetei medicale primare în diagnosticul cât mai precoce (anamneza corectă, tușeu rectal, investigații paraclinice) și orientarea terapeutică.

Simptomele moderate pot fi tratate cu succes cu medicamente. Terapia va fi personalizată, medicul indicând cel mai potrivit medicament pentru cazul individual. Tratamentul specific indicat unui pacient nu poate avea același efect și la alți pacienți care aparent au simptome asemănătoare, dar care nu au fost diagnosticați de medic. Nu se recomandă automedicația care poate avea efecte negative asupra stării de sănătate a pacientului.

Tratamente medicamentoase care s-au dovedit a fi eficiente în adenomul de prostată :

Inhibitori sintetici de 5-alfa reductază de tip finasterid (preparatul comercial Proscar), utilizat deja pe scară largă, cu rezulate bune. Mecanismul său de acțiune constă în blocarea conversiei testosteronului în didrotestosteron (DHT). S-a observat scăderea cu 30 % a dimensiunilor prostatei în primele sașe luni de la începerea tratamentului, cu ameliorarea simptomelor urinare iritative și obstructive amintite anterior. Efectele adverse sunt rare, constând în probleme de ejaculare sau impotență.

Permixon este un medicament având aceleași mecanisme de acțiune ca și preparatul Proscar, dar obținut din extracte de plante. Efectul său este mai slab decat al preparatului sintetic.

Blocanți ai receptorilor adrenergici de la nivelul țesutului glandular și al capsulei prostatice (terazosin), care acționează prin scăderea tonusului musculaturii netede a sfincterului uretral, sunt utili în cazurile cu disurie marcantă.

În situațiile cu retenție urinară refractară, hematurie macroscopică persistentă sau recurentă, litiaza renală, tratamentul este prin excelență chirurgicală.

Tratamentul chirurgical

Până de curând, chirurgia urologică reprezenta singura modalitate de abordare terapeutică realistă a adenomului de prostată, însă în cazurile ușoare ale adenomului de prostată pot fi aplicate și tratamente naturiste alternative. Tratamentul pentru adenomul de prostată ar putea fi împărțit în două grupe: chirurgical (adenomiectomia chirurgicală) și endoscopic (rezecția transuretrală a prostatei).

Tratamentul chirurgical este necesar în cazurile în care medicamentele nu au efect sau nu sunt bine tolerate sau când există deja complicații severe. Operația constituie opțiunea de tratament cea mai eficientă, deoarece se adresează cauzei problemei: țesutul mărit este îndepărtat chirurgical și astfel uretra este decomprimată.

Astăzi, chirurgii urologi pot alege dintr-o gamă variată de tehnici chirurgicale cum ar fi:

Operații clasice deschise (adenomectomia chirurgicală). Acestea sunt indicate în cazul prostatelor mari, cu patologii asociate

Operații endoscopice (rezecția adenomului pe cale transuretrală). Procedura este minim invazivă și are beneficii importante pentru pacient: fără cicatrici abdominale, spitalizare scurtă de 48 de ore și recuperare rapidă, cu reluarea activităților sociale în scurt timp.

De asemeni clinicile medicale moderne de urologie pot interveni prin:

Intervenții endoscopice

Endoscopia, arta de a privi în interiorul organismului uman pe căi naturale sau traiecte create în acest scop, dă posibilitatea unui diagnostic direct, rapid și precis, dar în același timp și a realizării unor intervenții altădată imposibile, beneficiind de dezvoltarea extraordinară a surselor de energie (ultrasunete, microunde, HF, electrohidraulice, lasere de diferite tipuri).

Vaporizarea transuretrală a prostatei

Tehnică modernă utilizată în tratamentul mai multor entități patologice de tract urinar inferior. Constă în vaporizarea țesuturilor prostatei cu ajutorul diferitelor surse de energie:

vaporizarea electrică

laser-vaporizarea

plasma-vaporizarea

Fiecare dintre aceste metode poate avea indicație în situații specifice patologice, cu precizarea că vaporizarea plasma kinetica acumulează numărul cel mai mare de rezultate pozitive, fiind cea mai eficientă și cea mai ieftină.

Avantajele terapiei:

metodă minim invazivă cu recuperare rapidă

incidență scăzută a complicațiilor hemoragice

nu afectează funcțiile sexuale

cateterizare uretrală de scurtă durată (în medie, 24 de ore)

TUNA (transurethral needle ablation of the prostate)

Terapie eficientă, folosită în tratarea adenomului de prostată. Procedură endoscopică, transuretrală, ce constă în distrugerea țesutului prostatic în exces cu ajutorul undelor de înaltă frecvență (H.I.F.).

Avantajele terapiei:

foarte puțin traumatizantă (intervenția se realizează în regim ambulator)

lipsa sângerării

recuperare rapidă

păstrarea în proporție de peste 90% a potenței prealabile

consecințe minime pentru patologia concomitentă a pacientului (boli cardiovasculare, neurologice etc.)

TUMT (Terapia cu microunde)

Tehnologie modernă, termoterapia prostatică transuretrală cu microunde (TUMT) constă în plasarea la nivelul prostatei a unei antene speciale care emite microunde, sub control computerizat. Căldura distruge țesutul prostatic în exces. Este un tratament eficient, cu riscuri mici, utilizat în tratarea afecțiunilor inflamatorii ale prostatei (prostatită cronică), a adenomului de prostată, pentru cazuri bine selecționate, precum și al afecțiunilor ginecologice cronice.

Avantajele utilizării acestei metode:

alternativă terapeutică sigură și eficientă

intervenție minim invazivă

se poate realiza în regim ambulator

nu necesită anestezie generală

reintegrare rapidă a pacientulu

Tratamentul hipertrofiei de prostată

În 1978 au fost 378000 de operații in SUA, fiind pe locul 2 ca număr de intervenții chirurgicale, după cele de cataractă în SUA. La vârsta de 45 de ani se estimează că șansele de a reuși această operație sunt cu 10-30% mai mari, decât la vârsta de 70 de ani. Această operație se face cu anestezie totală sau spinală. Urologul introduce un instrument numit resectoscop în uretră. Acest instrument se termină cu un inel de sârmă care prin intermediul curentului electric va arde excesul de material glandular, în timp ce exteriorul capsulei rămâne intact.

Avantajul acesteia este că mici cantitaâi din materialul prostatei poate fi studiat pentru a fi depistat dacă este de natura canceroasă sau nu. O altă metodă de tratament a hipertrofiei prostatei implică folosirea de medicamente care blochează secreția de hormon masculin. Această terapie descrește cu 30-40% mărimea prostatei, dupa 3-4 luni de tratament. Dar, după ce s-a cunoscut că dihidrotestosteronul este responsabil de creșterea excesiva a prostatei și nu testosteronul, cercetatorii au căutat un medicament care să inhibe dihidrotestosteronul și prin aceasta micșorarea prostatei.

În iunie 1992 U.S. Food and Drug Administration a scos la vânzare un medicament numit Finasterid, cu denumirea comercială Proscar care lucrează la inhibarea enzimelor care transformă testosteronul în dihidrotestosteron. Studiile făcute au arătat că Proscar descrește volumul prostatei cu 20-30% și îmbunătățește eliminarea urinei. Dar în unele cazuri, chiar după un an de tratament și tot nu înlătura suficient simptomele create de obstrucția urinară. O altă metodă constă în administrarea de medicamente care lărgesc prostata prin relaxarea mușchilor din jurul uretrei. Medicația include Ferazesin (Hytrin) și Prozasin (Minipres). Aceste medicamente, adesea produc o ușurare mult mai rapid decât Proscar și sunt și mai ieftine.

Tratamente neconventionale

Cercetatorii de la Universitatea de Medicină din Pittsburgh în colaborare cu cei de la Universitatea de Medicina din Taiwan au injectat toxina botulinică de tip A Fig.11 (preparatul numit Botox) la pacienții care sufereau de adenom de prostată (hiperplazie benignă a prostatei) și au constatat că în urma injectării toxinei atât simptomele cât și calitatea vieții acestor pacienți s-au îmbunătățit considerabil.

Rezultatele au fost obținute în urma cercetării efectuate pe un grup de 41 de bărbați care prezentau această afecțiune.

Profesorul Michael B. de la Universitatea de Medicină din Pittsburgh a declarat că „adenomul de prostată afectează milioane de bărbați în USA”. Acesta a mai declarat că „această afecțiune alterează calitatea vieții determinând frecvent dificultăți la urinat. Din păcate, cele mai frecvente terapii sunt de asemenea și cele mai problematice datorită efectelor sercundare importante precum impotența. Rezultatele obținute de echipa noastră de cercetători sunt încurajatoare, indicând faptul că Botox ar putea reprezenta în viitorul apropiat un tratament simplu, sigur și eficient pentru adenomul de prostată.”

Pacienții, cu vârsta cuprinsă între 49-79 de ani, care au fost diagnosticați cu adenom de prostată simptomatic și care nu au răspuns la terapiile medicale standard, au beneficiat de injecții cu Botox direct în prostată. 31 de pacienți, reprezentând 75,6% din totalul pacienților, au prezentat o îmbunătățire de aproximativ 30% a simptomatologiei urinare și a calitații vieții. Aceste îmbunătățiri au apărut mai ales în primul an după injectarea cu Botox la o parte din pacienți. 4 din 5 pacienți, reprezentând aproximativ 80%, au fost capabili să golească vezica urinara chiar dupa o săptămână până la o luna de la injecție, datorită faptului că Botox-ul a determinat relaxarea prostatei, diminuând astfel presiunea acesteia asupra uretrei. Pacienții nu au prezentat efecte secundare semnificative, incluzând incontinența urinară importantă sau disfuncție erectilă.

Potrivit Dr. Chancellor, unul dintre membrii echipei de cercetatori, Botoxul reduce dimensiunile prostatei printr-un proces de apoptoză celulară, în care celulele prostatice sunt distruse prin moartea celulara programată. Scăderea dimensiunii prostatei îmbunătățește fluxul urinar și determină scăderea reziduului de la nivelul vezicii urinare.

Adenomul de prostată este una dintre cele mai frecvente afecțiuni care se întâlnesc la bărbați odată cu înaintarea în vârstă. Mai mult de jumatate dintre bărbații cu vârsta peste 60 de ani și 80% din cei cu vârsta peste 80 de ani vor dezvolta în evoluție adenom de prostată. 40-50% dintre aceștia vor dezvolta simptome ale adenomului de prostată, care constau în micțiuni frecvente (polachiurie), infecții ale tractului urinar, incapacitatea de a goli vezica urinară și în cazuri severe este posibil sa fie afectați rinichii și vezica urinară.

Tratament fitoterapeutic

În tratamentul fitoterapeutic al adenomulul de prostată sau al hipertrofiei benigne de prostată HBP sunt cateva obiective:
1. Reechilibrarea hormonală. fig. 12

Cea mai cunoscută plantă care poate restabili echilibrul hormonal este Palmierul pitic (Serenoa repens) o plantă exotică. Compușii din această plantă inhibă acțiunea enzimei 5-alfa -reductaza, scăzând astfel transformarea testosteronului în dihidrotestosteron – substanță care contribuie la hipertrofia prostatei, reduce efectul negativ al estrogenului și progesteronului asupra țesutului prostatic. În farmacii se gasesc produse care conțin extract din Palmier pitic. Dintre plantele cu același efect poate fi folosita Rădăcina de Urzica și scoarța de Plop Negru.

2. Diminuarea inflamației- indicat Extractul alcoolic din scoarța fructelor de castan sau Gemoderivatul din Muguri de castan. Decoctul din scoarța de Alun sau Gemoderivat din scorța de Alun.

3.Stimularea proceselor reparatorii din țesutul prostatic. Cel mai bun în acest sens este Polenul și Pastura. Poate fi folosită tinctură de Lemn Dulce și Tinctură de Brusture. Mai poate fi recomandată Tinctură de Ghimpe și Tinctură de Pufulită.

Pe langă tratamentul fitoterapeutic este important să fie combătute procesele congestive la nivelul bazinului mic. Adică prevenirea constipației, îmbunătățirea circulatiei venoase. Eliminarea alimentelor condimentate, a băuturilor alcoolice. Bărbații de religie musulmana sufera foarte rar de adenom de prostată datorită faptului că ei urineza din șezut.

Deasemeni pot fi utile infuziile din ceaiuri de: pufulită cu flori mici, merișor, cimbrișor, mușețel, păpădie, coada șoricelului, codițe de cireșe, pelin, lemn dulce, urzică, brusture.

Cel mai important mineral în adenomul de prostată este Zincul – un mineral masculin. Lipsa lui în organism determină evoluția adenomului de prostată. Poate fi luat sub formă de supliment din farmacii sau il regăsim în semințele de Dovleac crude. Trebuie consumate zilnic.

Terapia extracorporală electromagnetică (ExMI)

Bazată pe principiul clasic al inducției electromagnetice dar totodată o noutate pentru sistemul de terapie non invazivă, terapia extracorporală electromagnetică (prin unde de șoc) oferă o soluție terapeutică unică pentru tonifierea musculaturii planșeului pelvin.

Specialiștii recomandă folosirea acestei terapii pentru tratarea eficientă a afecțiunilor:

incontinență urinară la femei

incontinență urinară la bărbați după intervenții chirurgicale (prostatectomie radicală)

tulburări sexuale

tulburări erectile

prostatită cronică

dureri pelvine fig. 13

Avantajele terapiei:

eficiență maximă cu rată de succes excelentă

metodă complet non-invazivă și nedureroasă

nu are efecte secundare

recomandată pacienților de toate vârstele.

Crioterapia

Cu cea mai mare experiență din Europa de Est în domeniul crioterapiei oncologice, specialiștii folosesc această metodă inovativă în intervenții eficiente de distrugere a tumorilor renale, prostatice și genitale. Dotarea adecvată permite efectuarea diagnosticului anatomo-patologic, imunohistochimic, cu colorație complexă a cancerului de prostată și tratarea prin crioterapie, într-o intervenție sigură și eficientă, monitorizată permanent de computere speciale.

Avantajele terapiei:

intervenție minim invazivă

terapie sigură și eficientă

disconfort minim pentru pacient

recuperare rapidă

Datorită modalităților de biopsie ecoghidată și CT ecoghidat, localizarea țesuturilor neoplazice aminitite este foarte precisă, în asa fel încât în situații bine selecționate acțiunea distructivă a crioterapiei poate fi limitată la zona afectată. Astfel:

se păstrează funcționalitatea și integritatea țesutului sănătos

se păstrează funcțiile sexuale în cazul intervențiilor pe prostată

se conservă funcția renală în cazul intervențiilor pe rinichi

are indicație în tratamentul tumorilor pe rinichi unic.

CAPITOULUL IV

Kinetoterapia în tratamentul adenomului de prostată

Medicina fizică are ca parte integrantă kinetoterapia  – terapie care utilizează ca metode: mișcarea, curentul electric, căldura, masajul, apa și climatul.

Kinetoterapia reprezintă terapia prin mișcare care urmarește refacerea unor funcții diminuate sau creșterea nivelului funcțional în diverse suferințe.

Kinetoterapia este naturală, pentru că folosește exercițiul fizic, adică funcția fundamentală a materiei vii, care este mișcarea.

Kinetoterapia este activă, deoarece pacientul participă activ, fizic și psihic la propria recuperare.

Kinetoterapia este patogenică, pentru ca se opune mecanismelor de producere a îmbolnăvirilor și simptomatică, deoarece trateaza manifestările clinice reprezentate de: durere, contractură, edem, etc.

Kinetoterapia este oterapie psihică, deoarece produce nu numai vindecarea fizică, ci contribuie la normalizarea vieții psihice, înlăturând complexele de inferioritate generate de boală sau infirmitate. Astfel contribuie la integrarea pacientului în viața de familie și în societate, ceea ce îi confera particularitatea de terapie socială.

Kinetoterapia este științifică, pentru că aplică în cadrul tratamentului complex, cunoștințe teoretice și practico-metodice temeinice.

În adenomul de prostată kinetoterapia este parte integrantă a tratamentului atât în profilaxia secundara și terțiara cât și în recuperare.

Obiectivele kinetoterapiei în adenomul de prostată

Obiectivele kinetoterapiei în adenomul de prostată sunt urmatoarele:

Decongestia zonei afectate (micul bazin)

Tonifierea musculaturii abdomino-pelvine

Golirea completă a vezicii

Reechilibrarea disfuncțiilor sexuale.

Metodele utilizate în acest demers pot fi:

Medicație antiinflamatorie

Evitarea frigului, umezelii, alcoolului, fumatului, condimentelor

Dieta de cruțare

Exerciții de mers (mers la pas)

Băi calde de șezut

Evitarea poziției șezând și a mersului pe bicicleta

Scădere în greutate

Exerciții de echilibrare posturală

Exerciții Kegel.

Printr-o serie de exerciții specifice poate fi ameliorată disfuncția urinară și sexuală și decongestiona zona micului bazin. Un regim de exerciții regulate pentru tratarea adenomului de prostată și a complicațiilor acestuia este indicat atât în prevenție cât și ca recuperare. Cea mai dificilă parte a acestor exerciții este de a descoperi și controla mușchii care necesită antrenați.

Profilaxie și tratament în adenomul de prostată

Exercițiile fizice sunt un remediu eficient pentru profilaxia și tratamentul adenomului de prostată

Pentru bărbați funcționarea genito-urinară este un barometru a ceea ce se întamplă în restul corpului. Soluția este îmbunătățirea modului în care funcționează endoteliul aparatului genito-urinar. Acesta este captușeala interioara a vaselor de sânge care facilitează circulația sângelui, inclusiv a vaselor de sânge de la nivelul inimii.

Vasele de sânge din corpul penian au aproximativ o treime din dimensiunea celor ale inimii. Măsurile luate pentru menținerea sănătății endoteliului ajută la prevenirea sau reducerea riscului de disfuncție erectilă și urinară. Activitatea fizică este importantă pentru păstrarea sănătății aparatului genito-urinar și a endoteliului acestuia.

Mersul pe jos

Mersul pe jos în ritm normal este un exercitiu simplu, dar eficient pentru profilaxia și tratamentul adenomului de prostata. Mersul pe jos zilnic are rol în:

îmbunătățirea funcției cerebrale

creșterea libidoului

scăderea tensiunii arteriale fig. 14

stimulează fluxul endotelial al vaselor de sânge din micul bazin

decongestionează zona afectată

masează organele interne din bazin

tonifică întregul corp

îmbunătățește funcția respiratorie

destresează

Se începe cu 30 de minute de mers pe jos, pe zi, pe cât posibil în parc când factorii climaterici sunt potriviti. Apoi gradat, se pot face plimbări pe distanțe mai lungi.

Exerciții pentru musculatura pelvină

Exercițiile pelvine au rol în întărirea musculaturii pelvine și stimulează alimentarea locală cu sânge. Dacă sunt executate în mod corespunzator, exercițiile pot contribui la tratarea disfuncțiilor sexuale și urinare.

Pentru a efectua aceste exerciții, pacientul este învătat să conștientizeze și să lucreze mușchii pelvini, ca atunci când întrerupe fluxul de urină, fără a-și ține respirația sau a-și contracta alți mușchi. Se menține tensiunea musculară între 5-10 secunde și apoi relaxare. Se repetă de 10 ori, de câte doua ori pe zi, înainte de mese, după ce vezica a fost evacuată, în toate cele 7 zile ale săptămânii.

Dacă exercițiile sunt executate corect, atunci tonusul abdominal și pelvin va crește, și testiculele ar trebui să se ridice puțin, iar disfunțiile urinare și sexuale să diminueze sau să dispară.

Termoterapie locală

Se aplică un prosop cald pentru a ajuta la creșterea locală a fluxului sangvin pe periodă a 15 min alternative, pentru rezultate optime. Această metodă poate precede exercițiile pentru tonifierea musculaturii pelvine, sau de stretching, îmbunățind funcția endotelială. Combinația cu exercițiile fizice ajută la îmbunătățirea stării generale de sănătate și ar putea preveni instalarea rutinei. Deasemneni băile calde de șezut efectuate zilnic au un rol benefic în tratamentul adenomului de prostată.

Exerciții de stretching

Întinderile gradate și controlate ajută la creșterea flexibilitații musculare, a amplitudinii și troficitații articulare, reducerea stresului și induc o stare de relaxare. Acestea pot contribui și creșterea flexibilitații coloanei vertebrale și a zonei inghinale, iar în cele din urmă vor spori fluxul de sânge de la nivel pubian.

Pentru a executa un exercițiu de stretching pentru creșterea fluxului sangvin, pacientul în poziție culcat ventral, își prinde cu mâinile vârfurile degetelor picioarelor, în timp ce realizează o extensie a coloanei vretebrale și privește către orizont sau tavan. Exercițiul se efectuează pe 10-30 secunde, se repetă de doua ori, crescând gradat nivelul de flexibilitate, păstrând un ritm respirator constant și relaxat.

Exercițiile Kegel

Exercițiile Kegel mai sunt denumite exerciții ale planșeului pelvin deoarece acestea sunt utilizate pentru tratarea și prevenirea hipotoniei acestei regiuni. Planșeul pelvin este un "hamac" format din mușchii care țin organele pelvine la locul lor.

La femei, exercițiile Kegel sunt utile în special în incontinența urinară la efort sau prolaps uterin.

La bărbați, exercițiile Kegel sunt indicate în tratamentul incontinenței la efort și micțiunii imperioase, și în adenomul de prostată atunci când funcția urinară este deficitară sau disfunctională.

Exercițiile Kegel sunt ușor de efectuat și pot fi executate oriunde, fără nevoia unei săli sau a unei aparaturi speciale. Pentru început, pacientul începe exercițiile Kegel din posturi de decubit sau șezând, încearcând să tatoneze și să contracte mușchii pe care i-ar folosi pentru a opri urinarea sau defecarea. Se explică pacientului ce ar trebui să simtă, cum mușchii pelvini se încordează, strângând uretra și anusul. Dacă stomacul sau mușchii fesieri sunt încordati, înseamna că exercițiile nu sunt efectuate cu mușchii potriviți.

Odată ce pacientul a găsit modalitatea corectă de a se contracta mușchii pelvini, aceștia trebuie ținuți încordați timp de 3 secunde și apoi relaxați pentru alte 3 secunde.

Acest exercițiu se repetă de câte 10 până la 15 ori odată. Este bine sa se lucreze de cel putin 3 ori pe zi. Exercițiile Kegel sunt eficiente numai dacă sunt executate cu regularitate. Cu cât persoana respectivă exersează mai mult, cu atât este mai mare probabilitatea creșterii eficacitații lor. Doctorul poate sfătui sau opta ca persoana în cauză să încerce să efectueze exercițiile folosind biofeedback-ul, pentru a fi sigur că sunt făcute corect. Biofeedback-ul permite monitorizarea corectă a contracției și tonusului musculaturii planșeului pelvin.

Exercițiile Kegel sunt ceea ce ar putea numi un practician un set de exerciții simple de întărire a mușchilor din jurul platformei pelviene cu efecte benefice multiple în diferite aspecte ale vieții noastre obișnuite, atât pentru femei cât și pentru bărbați.

Prin exercițiile Kegel are loc o reeducare a musculaturii perineale având efecte terapeutice (afecțiuni medicale sau afecțiuni psihosexologice) sau de îmbunătățirea unor aspecte ale vieții sexuale.

Exercițiile Kegel și-au primit denumirea după numele doctorului, dr. Arnold Kegel, care a dezvoltat numeroase practici și tehnici de întărire și tonifiere a mușchilor pelvieni (numiți și muchii Kegel) pentru sănătatea organismului. Scopul exercitiilor Kegel este de a îmbunătăți tonusul muscular prin întărirea mușchiului pubococcigian (PC) al planseului pelvian. Initial, scopul pentru care au fost create aceste exerciții era de a ajuta femeile care aveau probleme cu micțiunea, apoi s-a dovedit ca beneficiile sale depăsesc sfera medicală.

Osul pubo-coccigian (PC) se întinde de la coccis până la osul pubic și mușchiul PC susține precum o plasă vezica urinară, vaginul, uterul, prostată, și o parte din rect. Fibrele musculare se întrepătrund și înconjoară și uretra, orificiul vaginal și cel al rectului (anusului) . Acești mușchi sunt numiti și mușchii “ erosului” datorită rolului important pe care il au în contracția vaginală din timpul actului sexual. Acești mușchi sunt cei care în timpul sarcinii sunt supuși unei presiuni constante (susțin uterul) . Ca oricare alt muschi al corpului, și PC poate să își piardă tonusul și capacitatea de contractare ca efect al acțiunii mai multor factori (afecțiuni medicale, sarcina, naștere, vârsta, menopauza, andropauza, etc) .

Atât femeile cât și bărbații pot beneficia de aceste exerciții, deși conceptul de întărire a mușchiului pelvian este mai frecvent întâlnit în cazul sexului feminin. Exercițiile Kegel constau în episoade de contracții și relaxare a mușchiului PC, numită și relaxare progresivă, o metoda eficientă ce ajuta chiar și anumite zone rezistente ale organismului să se elibereze de tensiunea acumulată.

Acest exercițiu a început să fie popularizat în 1984, de către doctorul Kegel, însă ele nu reprezentau chiar o noutate : studii recente au relevat faptul că variante ale acestor exerciții erau efectuate în urma cu sute de ani de către taoiști în China, sau de yoghini în India. Scopul lor principal era același: tratarea disfuncțiilor genito-urinare.

Kegel pentru ambele sexe:

*Incontinența urinară de stres – micțiunea involuntară determinată de apariția unor factori de stres: tușit, strănutat, râs.

> afecțiune frecvent întâlnită la femeile însărcinate (în special în ultimele luni de sarcină aceasta își pierde controlul asupra vezicii urinare) și a bărbaților care suferă de anumite probleme cu prostata (presiune mărită, dimensiune mărită, reducerea capacitații vezicii urinare ce conduce la spasm muscular) , prin întărirea mușchilor PC apare un control sporit al mușchilor pelvici și asupra vezicii urinare.

* Incontinența urinară imperioasă (micțiune imperioasă) – reprezintă o nevoie puternică de a urina ce nu poate fi controlată în timp util (până a ajunge la o toaletă) – specifică femeilor aflate la menopauza și bărbaților cu probleme de prostată, controlul mușchilor pelvici va asigura un control sporit asupra vezicii urinare.

* Intensificarea răspunsului sexual și creșterea calității vieții sexuale atât pentru tineri cât și pentru vârsta a treia – în timpul orgasmului mușchii pelvici se contractă ritmic; întărirea mușchilor prin exerciții Kegel conduce la senzații mai intense prin creșterea puterii și frecvenței de contracție, precum și a intensitații senzațiilor resimțite în timpul contracțiilor musculare; aceste exerciții îi ajută pe bărbați să aibă erecții mai puternice și la vârste mai înaintate, orgasm multiplu și șa-și controleze ejacularea prelungind și intensificând plăcerea sexuală.

* Psihoterapia sexuală – în anumite cazuri de tulburare a dinamicii sexuale, aceste exerciții împreună cu psihoterapia ajută o persoana sa-și reconsidere viziunea asupra aspectului erotico – sexual a vieții sale. Aceasta adesea își autoreprimă placerea de origine sexuală și este ajutată să-și conștientizeze nevoile sexuale firești și să-și dorească plăcerea sexuală.

Exercitiile Kegel în tratarea adenomului de prostată:

* * Hiperplazia benignă a prostatei (HBP) – creșterea în dimensiuni a prostatei.

* * Prostatita(afecțiune inflamatorie a prostatei) .

>prin îmbunătățirea circulației sangvine din zonă.

* * Disfuncții erectile și ejacularea precoce

> conform specialistilor exercițiile întăresc mușchii penisului, îmbunătățesc circulația sângelui în pelvis și asigură un control mai mare asupra mușchilor, a contracțiilor penisului, prin tonifierea mușchilor pelvici responsabili cu ejacularea.

Principalele beneficii ale exercițiilor Kegel:

Aceste exerciții sunt utile pentru a întări mușchiul PC slăbit după o intervenție chirurgicală abdominală, (cezariană, opertație de prostată), creșteri în greutate excesive sau îmbătrânire. De asemenea ele au rol foarte important în întărirea musculaturii vezicii și controlul asupra disfuncțiilor urinare .

Un exercițiu simplu Kegel presupune doi pași la fel de importanți:contracția și relaxarea. Contracția perineului antrenează fluxul sangvin la nivelul vaginului/penisului contribuind la o stare de excitare ridicată chiar daca trecerea anilor sau alți factori tind să o diminueze. Relaxarea servește la controlul asupra momentului ejacularii și al orgasmului (evitare, amânare) .

Exercițiile Kegel pot avea drept efect o erecție mai bună și mărire de țesut. Bărbații mai în vârstă sunt sfătuiți de medici să își întărească mușchii planșeului pelvic pentru a-și îmbunătăți controlul asupra uretrei și rectului.

Pentru creșterea dificultății exercițiilor și a efectelor se recomandă aplicarea unei greutăti pe penis (un prosop) în timpul executării lor. Odată cu apariția a numeroase dispozitive și “ jucării” sexuale menite să ajute la un exercițiu mai eficient, practicarea unui program Kegel devine amuzant și plăcut atât practicat individual cât și împreună cu partenerul.

Exercițiile Kegel nu contribuie la ridicarea libidoului și nu vindecă incapacitatea de a obține orgasm, probleme ce au adesea cauze fizice sau emoționale. Exercițiile Kegel afectează doar aspectele mecanice ale anatomiei și funcției sexuale.

În afară de recomandarea medicală ca aceste exerciții sa fie practicate de orice bărbat și femeie de orice vârstă pentru a asigura un tonus bun al mușchilor PC, acestea sunt deosebit de utile în special următoarelor grupuri:

> femeile însărcinate și postpartum;

> femeile și bărbații cu probleme legate de incontinenta urinară;

> femeile care doresc să previna prolaspsul pelvin și uterin;

> femeile ale caror profesii presupune ridicarea unor greutăți (manipulare greutăți, diverse industrii de manufacturare etc) ;

> femeile care nu sunt însărcinate – pentru menținerea unui tonus vaginal odată cu înaintarea în vârstă (menopauză) ;

> bărbații care doresc sa prevină anumite probleme de prostată;

> bărbații care au probleme erectile și de ejaculare precoce.

Tehnica de lucru:

Exercițiile Kegel pot fi efectuate oriunde, fără ca ceilalți să-și dea seama , trebuie avuta o poziție confortabilă și să nu se abuzeze de aceste exerciții (poate fi contraproductiv) . fig. 15

Se învață pacientul astfel:

”Goliți vezica înainte de a vă a puca de programul zilnic de exerciții și găsiți o poziție confortabila sau puteți alterna diferite pozitii pentru o eficiență sporită:

-poziția întins, pe spate – o poziție bună pentru începători deoarece este mai ușor să evite contractarea mușchilor fesieri sau ai coapselor în încercarea de a realiza exercițiile Kegel; poziții similare-culcat pe spate, pe o parte, pe spate cu genunchii la piept. Respirație liniștită și corpul relaxat.

-poziția șezut- aceasta este poziția cea mai indicată dacă nu sunteți sigur ca ați identificat corect mușchii PC; îndepărtați piesele vestimentare pentru a putea introduce un deget în vagin (în cazul barbatilor în anus, sau identificarea mușchiului ce face legatura dintre organul sexual masculin și rect) și contractați mușchiul PC (generând o senzație de start- oprire a fluxului urinar) .

-în picioare- reprezintă un stadiu avansat de practicare a exercițiilor și se practică aceleași blocuri repetitive contracție – relaxare având însă picioarele larg depărtate; aceste exerciții au un grad de dificultate mai ridicat, datorită posturii corpului mai puțin favorabile contracțiilor.

-în timpul actului sexual – intensitatea acestuia va crește considerabil, vă veți stimula reciproc organele sexuale prin contracții ritmice corelate cu respirația, și veți avea mai mult control asupra actului în sine (durată, orgasm) .

Pozițiile în care puteți practica aceste exerciții determină gradul de dificultate și gradul de rezistență din partea corpului. Cea mai convenabilă poziție este cea șezând. Poziții mai dificile: pe spate cu genunchii îndoiti și tălpile pe podea, cu șoldurile ridicate, împingând șoldurile înainte și inapoi, în timpul fandărilor.

În timpul contracțiilor trebuie să simțiți cum mușchiul pelvian va strânge anusul și uretra. Dacă în același timp vă simțiți abdomenul și fesele încordate, înseamnă că nu exersați mușchii care trebuie. Modul de execuție al exercițiilor Kegel este același la femei și la bărbați. Nu se contractă mușchii fesieri, nici abdominali ci doar mușchiul care servește la reținerea urinei.

Când ați identificat corect mușchiul PC contractați și mențineți pentru 3 secunde și apoi detensionați și relaxați pentru 3 secunde. Puteți repeta aceste mișcări de 10-15 ori / sesiune. Încercați să aplicați 2- maxim 3 sesiuni/ zi. Exercițiile Kegel sunt eficiente doar dacă sunt practicate în mod regulat. Pe măsură ce avansați în această tehnică, va trebui să realizați blocările repetitive cu timp de contracție și relaxare de 5 secunde, apoi 10 secunde.

Exercițiile de bază sunt de trei tipuri:

1. Contracții lente – contractarea mușchilor similar contracției musculare pentru oprirea fluxului urinar și menținerea contracției timp de cel putin 3 secunde.

2. Contracții rapide- pulsatile – constau în contractarea și relaxarea rapidă, ritmică, pulsatilă (puteti să vă amuzați încercând să urmăriti un anumit ritm- propriu, muzical etc) .

3. Împingeri – mimează acțiunea de a ghida un obiect către exterior (ex: naștere) .

Un exercițiu mai dificil este cel de tip “ lift" :

Exercițiul constă în contracția și relaxarea controlată, graduală a mușchiului PC asemeni urcării și coborârii treptate a unui lift. Începeți să contractați pornind de la orificiul vaginului, avansați ușor, făcând pauze până la capătul canalului. Relaxați treptat. Opriți executarea exercițiilor dacă resimțiți o inflamație sau disconfort al mușchiului PC în timpul exercițiilor Kegel. Asigurați-vă că inflamația pe care o resimțiți este localizată la nivelul planșeului pelvin, nu în interiorul vaginului (exercițiile Kegel nu ar trebui să producă nici un fel de durere la nivelul vaginului) . În cazul în care disconfortul provine de la nivelul platformei pelviene înseamna că ați exagerat antrenamentul și trebuie să permiteți mușchilor să se odihnească o perioadă.

Puteți relua exercițiile Kegel fără a depăși 2 seturi de câte 5 minute pe zi sau 3 seturi de câte 10 exerciții de contractare-relaxare. Dacă senzațiile revin chiar și în aceste condiții, micșorați perioada între contracții și relaxări (până la 3 secunde) . Consultați un medic în cazul în care durerea persistă sau considerați că nu exersați mușchii care trebuie.
Din păcate multe femei practică aceste exerciții într-o manieră incorectă, fără să știe. În loc să întărească mușchii prin contractare ele trag adânc aer în piept și împing în jos, tehnica numită manevra valsalva, care este contraproductivă.

Pentru a vă asigura de corectitudinea practicarii acestor exerciții sau dacă nu vă descurcați singur/ă apelați la un medic specialist sau kinetoterapeut pentru a fi asistat cu dispozitive profesionale menite să monitorizeze activitatea musculara (Biofeedback)

Biofeedback-ul reprezintă o metodă de amplificare pozitivă în care electrozi sunt plasați pe abdomen și de-alungul zonei anale (uneori se plasează un senzor în vaginul femeilor sau anusul bărbaților) pentru a monitoriza contracția mușchilor platformei pelviene. Această metodă permite observarea, perceperea senzorială fig. 16

și auditivă a unor semnale atunci când exercițiul este executat corect.”

Particularitățile exercițiului fizic la vârsta a treia

fig. 17 Vârsta a treia este perioada de viață de la 60 de ani în sus și conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) se împarte în urmatoarele grupe: vârstnici (60-74 de ani), bătrâni (75-89 de ani) și longevivi (90 de ani și peste).

Principiile generale ale kinetoterapiei la vârsta a treia

1. Să nu faci rău. Kinetoterapeutul trebuie să cunoască foarte bine cum și când aplică anumite procedee terapeutice, care sunt posibilitățile, dar și limitele lor, care este specificul kinetoterapiei la vârsta a treia, precum și noțiuni generale de patologie ale acestei vârste. Este necesară colaborarea permanentă între kinetoterapeut și medicul care tratează pacientul.

2. Participarea conștientă și activă a pacientului. Este deosebit de importantă pentru motivația pacientului. Kinetoterapeutul trebuie să fie sigur că pacientul a ințeles modul în care se efectueaza fiecare exercițiu fizic și cum il poate ajuta kinetoterapia în afecțiunea pe care o are.

3. Gradarea treptată a efortului. Se va începe totdeauna cu exercițiile simple care nu necesită eforturi mari. Pe măsură ce pacientul își îmbunătățește condiția fizică, se poate trece la exerciții mai complicate, având grijă ca la apariția semnelor de oboseală să se întrerupă ședința de lucru. Patologia cardiovasculară la această vârstă poate fi agravată de efortul fizic.

4. Individualitatea tratamentului. Kinetoterapia este în esență exercițiu fizic individualizat, în funcție de: afecțiunea pacientului, gradul de pregătire fizică anterioară, capacitatea de adaptare a organismului la efort, vârsta și de celelalte afecțiuni asociate, când este cazul. Este obligatorie adaptarea programelor de kinetoterapie pentru fiecare pacient, chiar dacă aceștia au aceeași afecțiune.

5. Comunicarea eficientă între kinetoterapeut și pacient. Este necesară pentru realizarea unei atmosfere de lucru favorabilă scopului terapeutic, pentru susținerea pe plan psihic a eforturilor depuse de pacient.

Exercițiile interzise la vârsta a treia

Ca masură de precauție, la vârsta a treia sunt interzise anumite tipuri de exerciții, cum ar fi:

– exercițiile izometrice;

– exercițiile anaerobe;

– exercițiile cu greutăți mari;

– exercițiile în care capul coboară sub orizontala față de trunchi;

– exercițiile cu schimbări bruște de poziție.

Programe de exerciții în adenomul de prostată

Fiecare program de exerciții trebuie individualizat în funcție de particularitățile fiecărui pacient.

Iată mai jos câteva exemple de exerciții și tehnici de lucru în adenomul de prostată:

fig. 18

Decubit dorsal- bicicleta înainte și înapoi. 10x 3

Decubit dorsal, genunchii flectați tălpile pe sol, o minge de burete între genunchi- rularea unui baston sub tălpi. 10×3

Decubit dorsal, palmele pe sol în lateral sau lângă bazin, ridicarea bazinului de pe sol cu inspir, revenire cu expir. 10×3

Decubit dorsal, flexia cu expir și extensia cu inspir a labelor picioarelor. 10×3

Decubit dorsal, genunchii flectați, tălpile pe sol, o minge medicinală pe abdomen- inspir cu ridicarea abdomenului și odata cu el a mingii, expir cu revenire și coborârea mingii. O respirație normală între repetări. 10 rep

Decubit lateral- bicicleta înainte înapoi. 10×3

Patrupedie- aducerea cor genunchi opus sub torace și întinderea lor la orizontală. 10×3 stânga-dreapta

Patrupedie- retragerea abdomenului pe inspir, menținere 3 sec, relaxare cu expir. O respirație normala între repetări. 10 rep

Patrupedie cu o minge medicinală între genunchi- idem ca la exercitiul 7.

Patrupedie- pisica înainte și înapoi cu retragerea abdomenului la orizontală. 10 rep

Patrupedie- rotări în cerc dreapta-stânga ale bazinului, fără a mobiliza umerii sau șoldurile. 10×2

Patrupedie- circumducții ale șoldului drept/stâng, cu genunchiul flectat. 10×2

Decubit ventral, fruntea pe sol- extensia ușoară a toracelui cu dezlipirea umerilor de pe sol, și apropierea omoplaților pe expir, revenire cu inspir. 10 rep

Decubit ventral- extensia coloanei cu prinderea degetelor de la picioare cu mâinile și privirea la orizont. Menținere 3-5 secunde. Revenire. 10 rep

Șezând la marginea mesei Kenny, cu o minge de burete între genunchi, extensia gambelor cu inspir, revenire cu expir. 10×3

Pe genunchi- inspir cu lipirea buricului de șira spinării, expir cu relaxare. O respirație normală între repetări. 10 rep

Pe genunchi – stretchig al membrelor inferioare- stânga-dreapta sau anterior-posterior. 10×2 fig. 19

Pe genunchi – în mâini două gantere de 1,5 kg- îndoire laterală a trunchiului stânga – dreapta. 10×2

Stând- ridicarea câte unui genunchi la piept cu spatele vertical. 10×3

Stând cu o minge între genunchi – genuflexiuni. 10 rep

Stând- extensia coapsei cu rezistență la glezna. 2×10 fig. 20

Stând departat- inspir cu lipirea buricului de șira spinarii, expir cu relaxare. O respirație normală între repetări. 10 rep

Stând depărtat- două gantere de 1,5 în mâini, îndoire laterală stânga-dreapta. 10×2

Stând depărtat- ridicare pe vârfuri, coborâre pe călcâi cu genunchii extinși. 10×3 fig. 21

Mers la pas, în ritm constant, timp de 15-30-45 minute, crescând gradat timpul și ritmul. Factorii climaterici trebuie să fie de comfort. De evitat frigul și umezeala.

Șezând pe vasul de toaleta cu picioarele pe un suport și genunchii mai sus decat coxalele, presiune cu mâinile pe abdomenul inferior pe expir, evacuarea vezicii și sau a intestinului. (reeducarea micțiunii și golirea completă a vezicii).

Stând pe un picior, exerciții de echilibru- cumpăna, stând pe vârf, pendul, etc.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Adenomul de prostată se caracterizeaza prin îngustarea uretrei, cauzand probleme urinare. Mușchiul vezicii urinare devine in timp mai puternic si mai gros, dar si mai sensibil, contractându-se chiar și atunci când exista conține cantități mici de urină in vezica, provocand nevoia de a urina mai des.

Cauza principala risc este vȃrsta. Pe langa acest factori mai exista si altii care pot influența dezvoltarea afectiunii. 

Academician prof. dr. Ioanel Sinescu, președintele Asociației Române de Urologie a explicat faptul ca: “Adenomul de prostată apare cu cea mai mare frecvență la vârsta de 55-60 de ani. Cu cât bărbatul înaintează în vârstă, cu atât riscul de adenom crește. Peste vârsta de 70 de ani, un bărbat din trei suferă de adenom de prostată, iar procentul urcă la 50% la grupa de vârstă de peste 80 de ani. Adenomul de prostată are repercusiuni majore asupra calității vieții bărbatului, fiind o boală evolutivă, care în timp duce la complicații. De aceea, tratamentul medical trebuie să fie început cât mai precoce și administrat timp îndelungat”.

Factorul genetic – din punct de vedere statistic, riscul producerii adenomului de prostatǎ este mai ridicat la afro-americani, specialistii observand cǎ existǎ un risc de a dezvolta mai repede boala decȃt ȋn cazul tipului cauacazian. Această condiție este frecventǎ și ȋn cazul bǎrbaților din țările asiatice.

Studiile au evidentiat faptul ca exista o legătură între sindromul de rezistențǎ la insulinǎ, si adenomul de prostata. Alte legaturi s-au evidentiat si intre obezitate, diabet zaharat și un nivel ridicat al colesterolului și adenomul de prostatǎ. Vestea buna, conform cercetarilor este aceea ca cǎ bǎrbații care fac sport ȋn mod regulat au un risc mai mic de a dezvolta adenom de prostatǎ. Speciliștii in domeniu semnaleaza faptul cǎ dupǎ vârsta de 50 de ani bărbati ar trebui să-si facă o evaluare periodica a aparatului urinar și a prostatei. Principalele teste care se fac sunt legate de: stabilirea antigenului specific prostatic (denumit PSA) și examenul ecografic; se poate adăuga si tușeul rectal. Dacă apar semne ale unei urinari frecvente, ale unei urinari dificile ori a senzației de urinare incompletă, este sigur că evaluarea va trebui să fie facută înaintea vârstei statistice de 50 ani.

Sǎptǎmȃna Europeana a Urologiei isi celebreaza inceputul pe data de 30 septembrie, ocazie cu care, Asociația Română de Urologie și Inițiativa pentru Sănătatea Bărbatului, au deschis campania de informare denumita: “Adenom de prostată? Continuă tratamentul, trăiește-ți viața”.

„Simptomel tractului urinar inferior, provocate în cea mai mare măsură de adenomul de prostată au o frecventa de aparitie la 14% din bărbații cu vârsta de 30 de ani și de aproximativ 40% la bărbații care depasesc vârsta de 50 de ani in tarile europene”, sustine prof. dr. Ian Banks, președintele European Men’s Health Forum, organizatie partenera a Inițiativei pentru Sănătatea Bărbatului. 

In plus, “o data ce fenomenul îmbătrânirii populației este din ce în ce mai accentuat, devine imperios necesar ca adenomul de prostată să fie detectat cat mai devreme și tratat corespunzator”, a declarat specialistul.

Tot din datele statistice rezulta cǎ dintre cei 900.000 de pacienți români ce prezinta afectiuni, doar un sfert se duc in fiecare an la constul medical pentru evaluare si tratament. Si in cazul in care simptomele bolii nu mai sunt observate, tratamentul trebuie sa aiba continuitate pe o perioadă mai indelungata de timp. In caz contrar, avertizeaza specialistii in domeniu, prostata va continua sa isi mareasca dimensiunile, iar „afectiunea poate prezenta complicatii prin retenție acută de urină sau poate fi nevoie chiar de intervenție chirurgicală”.

Un prim studiu pan- european legat de sănătatea bărbatului, realizat in prezent prezinta o situatie alarmantǎ, prin faptul ca speranța medie de viață în statele europene pentru bărbați este de 76,1 ani, in timp ce la femei este de 82,2. In plus, aproximativ 700.000 de bărbați mor anual din pricina cancerului, aproximativ 300.000 datorita unui infarct și aproximativ 180.000 datorita unui accident vascular cerebral; comparativ, aproximativ 630.000 de bărbați din grupa de vârstă 15-64 de ani mor, in timp ce doar 300.000 de femei se gasesc in aceeasi situatie.

Un tratament profilactic dar și de recuperare adecvat și particularizat individualității pacientului poate reduce disfuncțiile genito-urinare ale subiectului cu adenom de prostată și il poate reintregra social și psihologic.

Exercițiile Kegel sunt recomandate persoanelor ce au trecut de vârsta tinereții, ce se confruntă cu anumite probleme ale incontinenței urinare sau relaxării pelviene.

Studiile clinice au relevat rolul important în prevenirea colapsului organelor pelviene și stimularea ciculației sangvine în zona pelvisului (prin deblocarea arterelor din zonă) . Creșterea fluxului sangvin în zona micului bazin duce la creșterea sensibilității, ducând la posibilitatea funcționării și echilibrării activității uro-genitale. De asemenea prin contracțiile mușchiului PC în timpul actului sexual acesta poate stimula eficient și partenerul, ambii având reacții mai intense și mai plăcute.

Pentru bărbați exercițiile Kegel le ofera posibilitatea de a avea mai mult control asupra activității aparatului uro-genital. Perineul este format din musculatura striată asemeni mușchilor antrenați la culturism. Astfel și el poate fi antrenat și supus controlului voluntar în mod similar prin exercițiile Kegel. Exercițiile se coordonează cu respirația.

Bărbații pot practica aceste exerciții începând cu vârsta de 20 ani, prevenind o parte din problemele medicale ce pot apărea pe parcursul vieții și asigurând o calitate mai buna a aparatului genito-urinar și implicit a vieții sexuale.

De o importanță majoră este dieta și educația sexuala a pacienților, dar mai ales cunoașterea și asumarea profilaxiei și a tratamentului de către subiectul în cauză.

Iată de ce această afecțiune recomandă o atenție deosebită și individualizată, dar mai ales o asumare și o responsabilizare atât în direcțiile de profilaxie cât și în cele de tratament ale adenomului de prostată, o afecțiune care nu este de ignorat.

Am încercat în această lucrare să prezint particularitățile patologiei adenomului de prostata și tratamentul complex al acesteia.

De remarcat, că la vârsta a treia se produce în general o disfuncție a aparatului genito-urinar, și odata cu încetarea funcției sexuale la vârsta a treia vom întâlni un număr mai mare de complicații ale afecțiunilor prostatei.

Extrem de important este faptul că efectuarea de exerciții favorizează funcționarea în echilibru a aparatului uro-genital, însă în perioada vârstei a treia poate ajuta ca profilaxie terțiara în vederea evitării apariției complicațiilor și a procesului evolutiv de degradare .

Efortul depus de kinetoterapeut poate fi de multe ori în zadar, dacă pacientul nu este motivat și nu colaborează cu acesta respectând principiile kinetoterapiei.

Principalul mijloc terapeutic în kinetoterapie este exercițiul fizic.

Se poate ajunge a afirma și propune exerciții statice care se efectuează sub formă de poziții corective, derivate din pozițiile fundamentale: stând, șezând și culcat, exerciții dinamice ce se execută cu membrele inferioare în întregime și cu segmentele lor: picioare, gambe, coapse. Mișcarea de bază este cea de flexie-extensie. Se folosesc de asemenea exerciții de mers corectiv și de redresare activă și pasivă a gambelor și coapselor, iar în cazul vârsticilor, cât mai multe exerciții din poziții ce evită posturile de blocare a circulației abdomino-pelvine.

Practicarea zilnică de exerciții fizice corecte, sistematizate, ghidate și monitorizate de o echipă specializată, multidisciplinară, poate garanta succesul unui corp sănătos și armonios.

BIBLIOGRAFIE

ARLET J. – „Semiologie clinique at radiologique des articulations”, Editura Marketing, Paris, 1984

BACIU C. – „Aparatul locomotor”, Ed. Medicală, București, 1991

BACIU C. – „Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor”, Ed. Sport-Turism, București, 1977

BACIU C. – „Semiologia clinică a aparatului locomotor”, Ed. Medicală, București, 1973

BACIU C. – „Programe de gimnastică medicală”, Ed. Stadion, București, 1974

BACIU C. – „Aparatul locomotor (anatomie funcțională, biomecanică, semiologie clinică, diagnostic diferențial)”, Ed. Medicală, București, 1981

BÂRZU I. – „Radiologie medicală”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980

BOTA A. – „Teoria activităților motrice”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

BOTA C. – „Fiziologia educației fizice și sportului”, Ministerul Tineretului și Sportului, București, 1993

BRATU M. – „Kinetoterapia în afecțiuni post-traumatice ale sportivilor”, Editura Bren, 2004

BUZESCU Al., SCURTU A.L. – „Discipline anatomie – Cursurile practice”, București, 1996

BUZESCU Al. – „Anatomia omului”, Ed. ANEFS, București

CÂRSTEA Gh. – „Educația fizică teoria și bazele metodice”, București, 1997

CERBULESCU C., IFRIM M., MAROȘ T., NICULESCU Gh. – „Atlas de anatomie umană”, Vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983

CORDUN M., MINCULESCU C. – „Program de exerciții pentru corectarea deposturărilor”, Ed. Wilnitech, București, 1998

CORDUN M. – „Kinetologie medicală”, Ed. Axa, București, 1999

CORDUN M. – „Masaj – tehnici și aplicații în sport”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963

CORDUN M. – „Masajul – tehnici și aplicații în sport”, Ministerul Tineretului și Sportului, București, 1992

CREȚU A. – „Afecțiuni reumatice care beneficiază de kinetoterapie”, Ed. RomFel, București, 1996

CREȚU A., BOBOC F. – ”Kinetoterapia în afecțiuni reumatice”, ANEFS,București, 2003

DENISCHI A., DINULESCU I., PANAIT Gh. – „Ortopedie Traumatologie (lucrări practice)”, Ed. IMF, București, 1979

DENISCHI A., MEDREA O., PANAIT Gh. – „Recuperarea funcțională a afecțiunilor posttraumatice ale membrelor prin mijloace ortopedico-chirurgicale”, Congresul Național de Balneologie, București, 1974

DRAGNEA A. – „Teoria și metodica dezvoltării calităților motrice – compendiu”, București, 1991

FOZZA C., NICOLAESCU V. – „Gimnastică corectivă și masaj”, IEFS, București, 1980

FOZZA C-A. – „Îndrumar pentru corectarea deficiențelor”, Ed. Fundației României de Mâine, 1999

GEAMBASU A.- „Kinetoterapia deficiențelor fizice funcționale”, Ed. Didactică si Pedagogică R.A., București 2008

HORGHIDAN V. – „Metode de psihodiagnostic”, Ed. Didactică și pedagogică R.A, București, 1997

ISPAS C., GEAMBAȘU A. – „Deficiențe fizice – lucrări practice”, Editura ANEFS, București, 2001

IONESCU A., – „Corectarea deficiențelor fizice, psihice și organice”, Editura Art Design, București, 1998

ISPAS C., CUCULICI O. – „Kinetoterapia în afecțiunile vârstei a treia”, ANEFS, București, 1997

ISPAS C. – „Noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapie”, Ed. Art Design, București, 1998

MERGHEȘ P., ȚEGHIU A. – „Gimnastica medicală pntru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice”, Ed. Medicală, București, 1998

MIROIU R., FOZZA C. – „Curs de kinetoterapie în afecțiunile neurologice”, ANEFS, Bucureti, 2001

NICA S., ADRIANA – „Compendiu de medicină fizică și recuperare”, Editura Universitară, București, 1998

NICULESCU Gh. – „Traumatismele membrelor”, Ed. Militară, București, 1973

NICULESCU M. – „Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport”, Editura ANEFS, București

OPRIȘESCU I. – „Kinetoprofilaxia primară la vârsta evolutivă”, București,Ed. Bren, 2007

PAPILIAN V. – „Anatomia omului – Vol. I, Ediția a V-a”, Ed. Medicală, București, 1991

SBENGHE T. – „Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare”, Ed. Medicală, București, 1987

SBENGHE T. – „Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului”, Ed. Medicală, București, 1996

SBENGHE T. – „Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor”, Ed. Medicală, București, 1981

ȘERBĂNOIU S., TUDOR V. – „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura ANEFS, 2006

TELEKI și colab. – „Principiile și metodologia de recuperare în afecțiunile posttraumatice”, Ed. Medicală, București, 1973

TUDOS S. – „Elemente de statistică aplicată”, București, 1993

ZAHARIA C. – „Elemente de patologie a aparatului locomotor”, Ed. Paideia, București, 1994

http://www.sanatateatv.ro/emisiuni-medicale/urologie/adenom-prostata-part2/

http://anatomie.romedic.ro/sistemul-genital-masculin

http://www.sfatulmedicului.ro/Afectiunile-prostatei/prostata-si-problemele-ei_615

http://www.cdt-babes.ro/articole/adenom_de_prostata.php

http://www.exploremedicinetv.ro/boli/boli-urologie/factorii-de-risc-ai-adenomului-de-prostata.html

http://www.romedic.ro/exercitii-kegel-0P17086

https://www.google.ro/search?q=fitoterapie+pentru+prostata&biw=1280&bih=575&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=LaqMVIaWCYbhywPJ7IHYDA&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=exercises+for+prostatis&imgdii=_

ANEXA TABELE SI FIGURI

Fig.1- aparatul genital masculin- http://anatomie.romedic.ro/sistemul-genital-masculin……………………………………………………………………………………………….pag 6

Fig. 2- prostata- http://anatomie.romedic.ro/sistemul-genital-masculin……………………………………………………………………………………………….pag 9

Fig. 3- aparatul renal masculin- http://anatomie.romedic.ro/sistemul-genital-masculin……………………………………………………………………………………………..pag 11

Fig. 4- planuri musculare abdominale- http://anatomie.romedic.ro/sistemul-genital-masculin………………………………………………………………………………….pag 13

Fig. 5- planuri musculare pelvine- http://anatomie.romedic.ro/sistemul-genital-masculin……………………………………………………………………………………………..pag 19

Fig. 6- echilibrul postural al centurilor scapulare și pelvine- http://anatomie.romedic.ro/sistemul-genital-masculin……………………………………………………………………………………………..pag 21

Fig. 7- adenomul de prostată- http://anatomie.romedic.ro/sistemul-genital-masculin……………………………………………………………………………………………..pag 23

Fig. 8- tușeul rectal- http://www.exploremedicinetv.ro/boli/boli-urologie/factorii-de-risc-ai-adenomului-de-prostata.html………………………………………………….pag25

Fig. 9- hipertrofia benignă a prostatei- http://www.cdt-babes.ro/articole/adenom_de_prostata.php……………………………………………..pag29

Fig. 10-cancer de prostată-http://www.exploremedicinetv.ro/boli/boli-urologie/factorii-de-risc-ai-adenomului-de-prostata.html……………………………………………………………………………………….pag30

Fig. 11- figurina în micțiune- http://www.sanatateatv.ro/emisiuni-medicale/urologie/adenom-prostata-part2/………………………………………………pag39

Fig. 12- produs fitoterapic- https://www.google.ro/search?q=fitoterapie+pentru+prostata&biw=1280&bih=575&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ei=LaqMVIaWCYbhywPJ7IHYDA&ved=0CAYQ_AUoAQ#tbm=isch&q=exercises+for+prostatis&imgdii=_…………………………………………………………………………………………………………………………………..pag40

Fig. 13- terapie electromagnetică- http://www.sanatateatv.ro/emisiuni-medicale/urologie/adenom-prostata-part2/………………………………………………pag41

Fig. 14- om mergând……………………………………………………………………………pag 45

Fig. 15- exerciții Kegel- http://www.romedic.ro/exercitii-kegel-0P17086……………………………………………………………………………………………..pag50

Fig. 16- biofeedback perineal- http://www.sfatulmedicului.ro/Afectiunile-prostatei/prostata-si-problemele-ei_615…………………………………………………pag. 52

Fig. 17- aparatul genitourinar masculin- tratament………………………………….pag. 53

Fig. 18- exerciții folosite în kinetoterapia adenomului de prostată- wikipedia……………………………………………………………………………………………pag 54

Fig. 19- exerciții de stretching……………………………………………………………… pag 55

Fig. 20- exerciții de tonifiere musculară- http://www.romedic.ro/exercitii-kegel-0P17086……………………………………………………………………………………………..pag56

Fig. 21- exerciții de tonifiere musculară- http://www.romedic.ro/exercitii-kegel-0P17086……………………………………………………………………………………………..pag56