Kerigma sau Invatatura Bisericii Privitoare la Duhovnic Si Ucenic

În acest capitol, vom vorbi despre Paternitatea Duhovniceascăîn Biserica Ortodoxă în general apoi despre „aptitudinile”pe care le are duhovnicul în lucrarea sa de mântuire a fiilor săi duhovnicești;apoi despre datoriile pe care le au fii duhovnicești față de duhovnicși spre finalul capitolului vom încerca să vorbim despre Taina care păstrează vie legătura dintre duhovnic și ucenic, anume Taina Sfintei Spovedanii (a Pocăinței sau a Mărturisirii).Si continu, oferind câteva nume de teologi care s-au ocupat de subiect…si operele lor. Arată cât de importantă este tema aceasta. Spune și despre finalitatea ei, către ce anume duce….

Să fie alineate peste tot în lucrare!!

a).Paternitatea Duhovnicească în Biserica Ortodoxă

Paternitatea Bisericească,după cum spune un cunoscut părinte de la Muntele Athos,anume Starețul Iosif Vatopedinul este „prelungire a prezenței Domnului nostru pe pământ și împreună cu Iisus adeverește că nu va trece cu vederea moartea păcătosului”.

O definiție mai explicită o găsim în cartea „Paternitatea duhovnicească după Sfinții Părinți” a Părintelui Ieromonah Teofan Mada, pe care dorim să o redăm aici: „Îndrumarea spirituală trebuie văzută în lumina caracterului său eshatologic, ca o transformare înoitoare și iluminătoare a autorității profetice în Biserică. După cum scria Sf. Grigorie cel Mare:„Ce este cu Apostolul Petru?… Toți cei care conduc Biserica în ceea ce privește credința și morala exercită aceeași putere de a lega și a dezlega pe care a primit-o și el. De fapt, scopul Creatorului atunci când s-a pogorât din ceruri pe pământ a fost să le împartă oamenilor de pe pământ această putere divină.”. Prin relația cu discipolii săi, îndrumătorul spiritual Îl reprezină pe Însuși Hristos, în relația Sa cu ucenicii Săi. În această relație, Sfânta Tradiție a Bisericii se dovedește a nu fi altceva decât dragostea interpersonală în Hristos. Loialitatea și iubirea îndrumătorului pentru copiii săi (duhovnicești) sunt un aspect creativ, care ține însă tot de tradiție: o închipuire uimitoare, deși discretă, a autorității spirituale, ca fiind un element de bază și formativ. În persoana îndrumătorului, copii spirituali găsesc un model de integrare și de autenticitate. El nu caută să dea nimic dintrânsul, căci în el trăiește Hristos „ Eu dau numai ce Dumnezeu îmi spune să dau” spune Sf. Serafim de Sarov.

Deducem că, în primul rând întemeietorul duhovniciei nu este altul decât Domnul Iisus Hristos care I-a înzestrat pe sfinții săi apostoli cu puterea de a ierta păcatele: „Luați Duh Sfânt;cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține,vor fi ținute”(Ioan 22,22-23);iar aceasta este principala atribuție a duhovnicului.El,duhovnicul este moștenitorul Sfinților Apostoli,care îndrumă pe ucenicii săi spre Împărăția Cerurilor,îi invață să păzească poruncile Domnului,le împărtășesc Cuvântul Domnului ca să-L cunoască pe Domnul și se roagă nu numai pentru fii săi duhovnicești, ci pentru toată lumea; de aceea datori sunt ucenicii față de duhovnicii să rămănă în ascultare, așa cum vom vorbi la încheierea acestei lucrări.

Elemente ce adeveresc vocația viitorului Duhovnic

Înainte de toate, voi vorbi despre elementele de vocație ale viitorului duhovnic.În Tradiția Bisericii Ortodoxe se pune accent pe vocația care o are viitorul preot duhovnic fie el teolog,fie monah;este absolut necesar să aibă o vocație speciala, deoarece această misiune pe care și-a ales-o nu este una ca oricare alta ci este o „misiune cerească”. Orice cuvânt sau propoziție sau frază luată de pe undeva se pune între ghilimele. NU aveți voie să puneți notă de subsol și să nu dați citatul exact! Dacă vreți să scoateți ceva sau pe cineva în evidență, atunci da, puteți scrie înclinat. În rest, NU!

Viitorul preot-duhovnic trebuie să-i urmeze pe Sfinții Apostoli și să fie cu mare luare aminte la cuvintele Sfinților Părinți(Sf.Ioan Gură de Aur,Sf. Efrem Sirul și a altor Sfinți Părinți) care au arătat măreția acestei slujiri.

Referirea la cartea mea e adicentă. NU e de primul loc sau argument principal. În ceea ce susții tu, trebuie să citezi Părinți ai Bisericii. Caută și fă muncă de cercetare! Tocmai în aceasta stă și munca ta! Oferă citate adecvate! Și apoi comentează-le! Scurt, dar să fie comentate. În cartea ”Duhovnicul și formarea duhovnicească a tinerilor” a Pr. Adrian Lucian Dinu, se vorbește despre Crucea pe care o are de purtat viitorul preot-duhovnic, Cruce care ”este mult mai grea decât Crucea Mântuitorului Hristos”; de aceea viitorul duhovnic ”trebuie ca din adâncul sufletului, să-și dorească și să dobândească o cât mai bună pregătire intelectuală,o schimbare în bine a vieții și o profundă înțelegere a vieții în Hristos”.

De aceea dorim să enumerăm principalele elemente de vocație al viitorului duhovnic; acestea sunt:

”Dorința de a-și schimba viața prin râvna în lucrarea de curăție a minții prin virtutea dreptății și a iubirii”.Din cele spuse înțelegem că viitorul duhovnic recurge la trei elemente sfințitoare , care sunt : Iubirea, rugăciunea și smerenia; iubirea care vine din sfințenia absolută pe care viitorul duhovnic tinde să și-o împroprietățească,” rugăciunea permanentă sau neîncetată” așa ceva nu merge! Ori dai citatul biblic corect, ori nu! Ce vrei să spui, adică? Undeva prin Epistola 1 către Tesaloniceni? Undeva pe la margine? …NU merge!) care este ”plămânul vocației” și smerenia care dă naștere blândeței și bunătății.

”Dacă cineva vrea să se apropie de Dumnezeu ca duhovnic, trebuie să aibă în vedere curăția inimii”.Condiția morală de bază a viitorului duhovnic este cea a curăției inimii; se observă foarte ușor în vocația viitorului duhovnic dacă acesta are sau vrea să aibă o rânduială în sensul de disciplină a vieții,dar nu numai atât; ci în mod cu totul deosebit o disciplină a minții. ”Atunci când mintea este câștigată pentru Dumnezeu ,este câștigat tot omul pentru Dumnezeu”.

„Ardoarea deosebită în a schimba lumea,susținută de deviza iubirii aproapelui și pe motivația sublimă de a trăi pentru celălalt”.Cel ce are vocație spre duhovnicie arătă sau cel puțin trebuie să arate un dezinteres față de cele materiale în misiunea la care a fost chemat și să ”ardă” neîncetat în el dorința de a schimba în bine pe toți oamenii. Într-un total paradox față de celelalte făpturi omenești se află viitorul duhovnic deoarece el nu le caută pe ale sale ci pe cele ale lui Dumnezeu.

„Dezinteresul în misiunea preoției și urmărirea unui singur scop: binele fiilor duhovnicești și a tuturor credincioșilor”.cine? unde? Unul din factorii esențiali în lucrarea misionară a preotului duhovnic este virtutea cinstei, în legătură cu acest aspect Pr. Prof. Ioan G. Coman spune: „Ținuta dezinteresată a preotului pune în lumină reală frumusețile sfinte ale preoției și constituie un mare punct de atracție în parohie. Preotul dezinteresat este cu adevărat „vânător de oameni” pentru Hristos; preotul interesant , lacom, este lupul propriei sale turme”punctul se pune după notă și nu în interiorul citatului , că se înțelege că s-a încheiat. Observăm că lacomia deteriorează într-un mod destul de grav chipul lui Dumnezeu din preot. Lăcomia îl „aruncă ” pe preot într-o postură în care aduce hulă indirect lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu cere de la preot să fie cel mai cumpătat mult mai mult ca celelalte făpturi omenești.

„Voință și tărie în a-și împodobi mintea cu cunoștințe teologice, având fundament Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție” cine? unde?. Cel ce are să devină duhovnic trebuie să fie familiarizat cu Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; să-și împroprietățească cunoștințele care izvorăsc din ele și să și le amplifice continuu.

„Înclinație spre arta de a conduce suflete și prezența în suflet a unei credințe arzătoare și unei mari puteri de convingere” cine? unde?. Arta de a împăca din nou pe om cu Dumnezeu saude „a-i restabili chipul lui Dumnezeu în om”, necesită calitatea principiului de bază al vocației, anume de a fi „pescar de oameni” și aceasta încă din copilărie;

Am observat deci, cât de importantă este vocația în viața viitorului duhovnic; „un preot(și duhovnic totodată) fără vocația de a oferi exemplul propriu și altora, prin cuvânt și faptă, este un uzurpator, cel mult un bun slujbaș sau funcționar, dar nu un slujitor adevărat al lui Hristos și nu va avea niciodată elanul, dragostea și entuziasmul în împlinirea datoriei, pe care le dovedește preotul care posedă adevărata vocație”.Adevărul este că, viitorul preot-duhovnic trebuie ca, înainte de a păși în Taina Hirotoniei să se cerceteze pe sine însuși, dacă este vrednic sau nu de a duce crucea preoției și cu mult mai mult pe cea a duhovniciei până la sfârșit; în legătură cu acest aspect Sf. Grigorie Teologul spune următoarele: „În sfârșit, cea din urmă prcină a fugii mele de preoție este și mai de seamă decât cele amintite mai sus. Mă îndrept acum spre capul pricinilor nesupunerii mele. N-am să mint! De-altfel nici nu-i îngăduit să facă asta un om care vorbește de preoție… Dacă e greu unui om să știe să se supună, apoi firește e cu mult mai greu să știe să conducă pe oameni și mai cu seamă să fie preot, să-i conducă adică pe calea aceasta a noastră a creștinilor, pe calea aceasta legii dumnezeiești, care duce la Dumnezeu.”ȘI COMENTARIUl tău….?????

Cel ce are vocație spre duhovnicie trebuie să aibă și anumite calități; care să îl transpună direct în slujirea la care a fost chemat, anume de a fi păstor de suflete.

La ce anume duce vocația adevărată? Întregește și îămbogățește ideile tale de aici. Care-i finalitatea pentru pr respectiv și pt creștiniii lui din parohie sau din mpnăstire?

Calitățile pe care trebuie să le aibă viitorul Duhovnic

După cum bine știm, omul creat de Dumnezeu „după chipul Său”(Facere 1,27) trebuie să fie într-un continuu urcușspre Dumnezeu pănă ce ajunge la asemănarea cu El și să fie „după asemănarea Sa”(Facere 1,26) adică să se desăvârșească.

Ei bine, „părintele duhovnicesc este un desăvârșit!”.Spun aceasta deoarece, el nu numai că îndrumă pe alții ci este exemplu de urmat permanent pentru ucenicii săi,cu atât mai mult trebuie să fie foarte înduhovnicit avand calități deosebite din punct de vedere spiritual. El are „puterea Duhului lui Dumnezeu, experiența trăirii personale cu El și capacitatea de a o exprima și de a o face vizibilă și altora.”. CITARE INCORECTĂ!Așadar, duhovnicul are misiunea de a preface pe ucenicii sau fii săi duhovnicești în „oameni duhovnicești” deoarece duhovnicul prin excelență este „chip viu al Sfântului Duh” și totodată aparține Sfântului Duh, având o credință de necuprins.

Așa cum vorbește Sf. Ioan Casian referitor la „Arta Duhovnicească” zicând că „e cea mai grea dintre toate”; duhovnicul este, dacă se poate spune, într-un fel „dator” ca pe langă celelalte calități să aibă în special pe aceea de a fi „ un bun povățuitor și dascăl neamăgitor” așa cum găsim în Filocalia VIII. CITARE INCORECTĂ! La cine te referi? Se oferă numele și opera autorului, iar în subsol se dau toate datele de contact.

Trăgând o primă concluzie cu privire la calitățile pe care trebuie să le aibă duhovnicul, am zice că cele mai importante calități sunt cele de ordin duhovnicesc sau spiritual. Prima dintre ele ar fi discernământul care se exprimă prin „logismoi”sau prin practica mărturisirii gândurilor; cu privire la acest aspect, Sf. Ioan Scărarul CITARE INCORECTĂ! Scărarul!!!!!!!!!! Și se începe cu literă mare citatul! spune: „ Adevăratul duhovnic trebuie să aplice leacurile potrivite. Celor împovărați de păcate grele și ușor aplecați spre deznădejde le este potrivit leacul al doilea: jugul blând și sarcina ușoară. Celor ce tind spre un cuget înalt și mândru, le este potrivit leacul dintâi: calea îngustă și plină de necazuri”.Ceva comentariu personal????

Duhovnicului i se cere să fie „plin de căldură sufletească”și păstreze o „prietenie întru Hristos” CITARE INCORECTĂ! De unde ai luat cuvintele astea?cu ucenicii săi remarcându-se „printr-un comportament blând și primitor”, confirmându-i „onestitatea și autenticitatea în cele duhovnicești” CITARE INCORECTĂ! Se pune punct. NU se dau atât de frecvent cuvinte și sintagme apropiate din același autor ca să ne înmulțim doar notele de subsol. Ce rost are?

O altă calitate a duhovnicului ar trebui să fie cea despre cunoașterea realității duhovnicești.Cu privire la acest aspect,Sf. Nil Ascetul vorbește despre „neiscusința învățătorului care pierde pe învățăcel”: „Tot meșteșugul are nevoie de timp și de învățătură multă pentru a fi dobândit. Numai meșteșugul meșteșugurilor se practică fără învățătură…Căci trebuie mai întâi să se lupte cu patimile și cu multă trezvie să-și întipărească în memorie cele întâmplate în cursul luptei, ca apoi, pe baza acelor ce li s-au întamplat lor, să învețe pe alții cele ale luptei și să le facă biruința mai ușoară, zugrăvindu-le mai înainte cursul și meșteșugul războiului”. Introdu coemtariul tău!Asemenea și Sf. Calist și Ignatie Xanthopol ne confirmă cele spuse mai sus cum că lipindu-ne de un duhovnic cu multe calități duhovnicești, ca niște fii adevărați să ii ascultăm „cu cea mai mare luare aminte povățuirile sale, socotindu-l ca pe Hristos însuși.”; despre același lucru face referire și starețul Iosif Vatopedinul: „Părintele duhovnicesc este antitipul veșnicului și marelui Dumnezeu și al Mântuitorului nostru al tuturor, Iisus Hristos.” Introdu coemtariul tău! Notele nu se scriu înclinat, la fel și ghilimelele de deschidere și închidere a citatului.

Un aspect destul de important pe care dorim să nu-l omitem este acela al parintelui duhovnicesc ca „doctor”. Părintele duhovnicesc este, așa cum îl descrie „Sf. Atanasie pe Sf. Antonie cel Mare ca fiind „un medic dat egiptului de către Dumnezeu”. De unde ? de ce scrii înclinat totul ? Pentru Sf. Anastasie Sinaitul părintele spiritual trebuie să fie suficient de experimentat pentru a putea vindeca. Sf. Grigorie Teologul și Sf. Ioan Gură de Aur vorbesc de aceiași termeni despre munca preotului și a episcopului. Sinodul de la Trullan(692 d.Hr.) se referă la cel păcătos ca la un „om bolnav”; săvârșirea păcatelor e o „boală” iar duhovnicul este acela care înterprinde vindecarea suferinței”. De ce sunt scrise înclinat ? În cuvântul „Către Păstor” Sf. Ioan Scărarul face o analogie cu știința medicală, caracterizându-l pe părintele duhovnicesc ca doctor care se îngrijește de omul păcătos ca de un om bolnav folosind: „plasturi, bisturie, alifii pentru ochi, poțiuni, bucăți de burete, remedii împotriva stării de greață, instrumente pentru scoaterea sângelui și cauterizare,unguente,somnifere, cuțite, bandaje”. Canonul sau „Penitența”(epitimion) impusă de părintele duhovnic nu este nicidecum o pedeapsă, ci un „leac”, un „remediu vindecator” aplicat cu dragoste și milă, ca un fel de sprijin pentru căința păcătosului; dar pentru a ajuta la „vindecare” , „omul bolnav” trebuie să fie cu totul cinstit față de „doctoral spiritual”: „dezgolindu-și rana cu încredere totală”.

Trebuie înțeles faptul că atunci când ne mărturisim păcatele ne putem vindeca de boala de care suntem cuprinși; „iar penitențele impuse de către parintele duhovnic sunt, în opinia Sf. Ioan Scărarul, nu pedepse ,ci remedii și antidoturi (antipharmakon) împotriva otravei.”.

Așadar, trebuie înțeles faptul că Taina Sfintei Spovedanii este mai degrabă un „spital” și nu un „tribunal”;canonul sau penitența nu este numaidecât o pedeapsă ci un „medicament” pentru a ajuta la însănătoșirea „bolnavului”.

Pe langă aceasta, părintele duhovnicesc mai poate „vindeca” prin cuvintele sale care sunt „cuvinte cu putere multă”, prin sfaturile și povețele pe care le dă fiilor săi duhovnicești. Sf. Ioan Scărarul, tot în cuvântarea sa „Către Păstor” îl descrie pe părintele duhovnicesc „ca pe un dascăl”(didaskalos) care vindecă prin puterea cuvintelor sale; nu doar prin cuvintele sale părintele duhovnicesc poate vindeca ci și prin tăcere, adică doar prin simpla sa prezență; „Sf. Simeon Noul Teolog relatează că părintele său duhovnic, Sf. Simeon din Studion (Evlaviosul) obișnuia să iși petreacă întreaga zi în compania ucenicilor săi și că pe mulți îi ajuta doar prin simpla sa prezență”.

Nu trebuie omis faptul că, părintele duhovnicesc nu vindecă doar prin penitențele care le dă, cuvintele, sfaturile sau povățuirile sale ci și într-un mod cu totul esențial, anume prin rugăciunile sale. Acest lucru reiese foarte clar din prima definiție pe care Sf. Ioan Scărarul o dă „păstorului”: „Păstorul este în primul rând acela care are puterea de a căuta oile rătăcite și de a le readuce pe calea cea dreaptă, prin puritatea zelul și rugăciunile sale”. Destul de interesant e faptul că mijlocirea pe care o face părintele duhovnic continuă chiar și după mutarea sa la cele veșnice; însă relația sa cu fiii săi duhovnicești rămâne vie deoarece ea, este o relație de reciprocitate, adică chiar și atunci cand e în viață dar cu atât mai mult după ce se mută la cele veșnice părintele duhovnicesc are nevoie de rugăciunile fiilor săi duhovnicești.

Pe lângă calitățile pe care le-am enumerat mai sus, părintele duhovnic are, poate cea mai mare datorie și responsabilitate totodată , aceea că trebuie să poarte o parte din povara fiilor săi duhovnicești. Aceasta constă pentru el în a se ruga; în toate nevoințele părintelui duhovnicesc rugăciunea sa necesită cel mai mult curaj; importanța rugăciunii părintelui duhovnicesc pentru ucenicii săi constă în: „ușurarea chinurilor fiilor săi duhovnicești ori o sporire a puterilor pentru a le putea purta”. Ascultând cu îndelungă-răbdare relatarea tuturor încercărilor și ispitelor și totodată a răspunde cu blândețe la întrebările care se repetă continuu, a primi tot timpul aceleași vizite pentru a auzi mereu aceleași mărturisiri e cel mai potrivit mod de a purta poverile celuilalt; totodată e și un mod de a împlini porunca Sfântului Apostol Pavel: „ de a lua asupra noastră o parte din penitența meritată de greșeala altuia sau din rugăciunile necesare ca el să dobândească iertarea”.Aceasta este în primul rând este cea mai mare dovadă de iubire desăvârsită pe care părinții asceți o practicau și în afara dintre relația de părinte duhovnicesc și ucenic, dar se înțelege că aceasta din urmă făcea din acest principiuo obligație obișnuită și mult mai urgentă.

Atunci când părintele duhovnicesc nu este stareț într-o obște, lucrarea sa va trebuie să îmbrace forme mai sublime, anume că nu va dispune de anumite mijloace exterioare pentru a ajuta și a face bine sufletelor cărora îi sunt încredințate,dar dacă pe plan strict omenesc anumite intervenții îi sunt interzise, el știe care este puterea iubirii în fața lui Dumnezeu; așadar există un mod nevăzut de a purta povara aproapelui, anume cel bazat pe comuniunea sfinților. În paternitatea duhovnicească există „satisfacția substitutivă” de care vorbește teologie în legătură cu mântuirea omului. Așadar, a pretinde că plătești datoriile celuilalt, când tu însuți ești păcătos; poate mai și mai păcătos decât el, pare a fi înfâmfare; dar poate fi și o simplă și totodată curată iubire.

Așa cum vorbea Părintele I. Hausherr despre părintele duhovnicesc „că nu trebuie să ia asupra sa povara trecutului, încât ucenicul să fie scutit de orice căință. Însăși mântuirea adusă de Hristos Care a ridicat păcatele lumii, lasă pe seama fiecăruia necesitatea de a și-o însuși prin faptele virtuților teologice și prin întreaga asceză pe care acestea acestea o cer pentru a exista și a se putea dezvolta. Dar există o povară și în cele din urmă cea mai grea pentru un suflet, care se îngrijește de mântuirea sa, povară pe care povățuitorul o ia asupra sa fără nici o restrictive prin simplul fapt de a consimți la rândul său.”.Aceasta este responsabilitatea poruncilor și îndrumărilor pe care le dă părintele duhovnicesc ucenicilor săi. Așadar, ucenicul care le păzește cu fidelitate și totodată în frica de Dumnezeu nu mai are nicidecum grijă de a căuta la voia lui Dumnezeu.

A purta o parte din povara fiilor duhovnicești, părintele duhovnicesc dă dovadă de „cea mai mare formă de iubire în ordinea harului” așa cum în ordinea lucrurilor lumești sau văzute, suprema dovadă a dragostei la care face referire și Mântuitorul Hristos (Ioan 15:13), este să îți dai viața pentru cei pe care îi iubești.

Dacă până acum, am vorbit despre elementele de vocație ale viitorului părinte duhovnicesc, calitățile pe care trebuie să și le însușească și despre datoriile care le are în primul rând înaintea lui Dumnezeu iar apoi față de ucenicii săi, ar fi firesc să amintim și de ucenicii sau fii duhovnicești ai duhovnicului, mai exact despre datoriile pe care le are ucenicul.

Datoriile Ucenicului față de Duhovnicul său

Dacă pentru oamenii duhovnicești este o datorie să se ostenească pentru a dobândi starea de „desăvârșit”, există totuși o obiecție anume că „nimeni nu este obligat niciodată să se socotească desăvârșit,gnostic sau duhovnicesc”, ucenicului ne având nici o scuză însăși nedesăvârșirea sa îi impune recurgerea la ajutorul, cunoștințele și rugăciunile celorlalți; practic inițiativa îi aparține întotdeauna celui care caută un îndrumător cel puțin atât timp cât nu a neglijat un îndrumător pe care l-ar fi avut mai înainte.

Prima datorie a ucenicului este aceea de a avea un părinte duhovnicesc. Pentru aceasta el trebuie sa îl caute, cu toate că nu îl găsește prea ușor. Cei care își căutau un părinte duhovnicesc, mai ales în primele veacuri creștine se luau după înfățișarea feței, anume că „aveau fața galbenă de asceză”; însuși Sf. Grigorie de Nazianz vorbește despre Sf. Vasile cel Mare cum că avea această înfățișare ascetică „nu în mod voit, ci în toată simplitatea, ca dintr-o întâmplare fericită”. Dar aceasta nu este suficientă; așa cum am vorbit despre calitățile duhovnicului se cuvine să reamintim două dintre ele : „duhovnicesc” și cu „dreaptă socoteală”. Nu e de ajuns să fie bătrân de ani așa cum spunea Sf. Ioan Casian : „Mulți care , luându-se doar după vârstă și înfățișarea dinafară, și-au descoperit gândurile, au căzut în deznădejde în loc să se vindece, din pricina lipsei de experiență a celor care îi ascultau.”Din acest citat învățăm că nu este altă cale mai sigură de mântuire decât aceea ca fiecare sa își mărturisească gândurile proprii doar părinților celor cu dreaptă socoteală pentru a fi povățuiți spre practicarea virtuților, încetând de a se mai conduce după voia proprie. Sfântul Simeon Noul Teolog într-o convorbire cu un fiu de-al său duhovnicesc, îi recomandă : „Fii duhovnicesc tu însuți și vei recunoaște fără greș pe oamenii duhovnicești din simpla lor vedere și prin cercetarea lor. Fără această vedere personală, mărturiile celorlalți sunt neacceptabile” Și aici de cele mai multe ori urmează întrebarea: „Și cine va recunoaște astfel de oameni, dacă mai există de acest fel? Răspunsul ni-l oferă tot Sfântul Simeon : „Cel luminat de sus de Duhul!”. Sfântul Vasile cel Mare, în „Constituțiile ascetice”vorbește despre cel noul ascet, care trebuie să i se dea „antrenorul” duhovnicesc pe care l-a cerut el însuși; așadar Sf. Vasile îndeamnă: „Caută cu multă grijă și luare aminte un om care să meargă înaintea ta fără să rătăcească în căile mărturisirii tale, care să știe să conducă pe cei care se îndreaptă spre Dumnezeu, care să fie împodobit cu toate virtuțile, care prin faptele sale să facă dovada dragostei sale pentru Dumnezeu, care să cunoască dumnezeieștile Scripturi, care să nu urmărească plăcerile, care să nu iubească banii, care să nu se amestece în treburi, calm, prieten al lui Dumnezeu și al celor smeriți,lipsit de furie, lipsit de pizmă, ziditor pentru cei din jurul său, lipsit de îngâmfare, sau mândrie, insensibil la laude, statornic și care să nu pună nimic mai presus de Dumnezeu. Dacă găsești un astfel de om, rămâi lângă el, aruncând departe de tine, ca pe un scuipat, voia proprie.”

După ce și-a găsit îndrumătorul potrivit, ucenicul trebuie să împlinească o a doua datorie anume aceea de a fi în credință și ascultare. Referitor la aceasta Sf. Simeon Studitul spune :„Dacă ai căpătat încredere într-un frate din obște și îi spui gândurile tale, nu înceta niciodată, frate, să mergi la el și să îi spui gândurile care-ți vin în toată clipa și în tot ceasul. Ar fi bine ca toți să se mărturisească egumenului, însă pentru că uniii nu vor să-și descopere gândurile egumenului din cauza marii lor slăbiciuni, sau din neîncrederea pe care o au în el, vorbesc așa prin pogorământ.”.Deci se recomandă a fi credincios până la moarte duhovnicului căruia se mărturisește ucenicul. Să nu se smintească chiar de l-ar vedea curvind ca sa nu sufere nici o pagubă, dar dacă îl disprețuiește și merge la altul ucenicul se va face pricină a multor certuri și îi va învinui la fel pe toți ceilalți și așa iși va deschide căile perzaniei. Trebuie înțeles faptul că paternitatea duhovnicească nu este un „cuvânt desert” ucenicului i se cere să fie în totalitate fidel duhovnicului pe care și l-a ales.Fie că are sau nu încredere în duhovnic trebuie să se păzească de a alerga la un părinte sau altul pentru a nu ispiti pe Dumnezeu. Referitor la aceasta este nevoie să redăm aici „corespondența” dintre avva Varsanufie și Ioan :„ și dacă gândul stăruie să mă necăjească și după răspunsul Părinților, ce să fac?” – Răspunsul lui Ioan: „Acela a rămas fără folos pentru că , auzind sfatul ce i s-a dat , cu curăție și cu grijă. El trebuie să repare greșeala și să împlinească cu curăție ceea ce a auzit. Căci dacă Dumnezeu este cel ce grăiește întru sfinți, el nu greșește”.Iar acum vom reda câteva câteva experiențe și din realitatea omenească :„Oare trebue întrebatacelași a doua oară despre același lucru, sau nu ? Știu, Părinte, că uneori mi s-a spus să nu fac un lucru și am întrebat pe același despre același lucru și mi-a spus să fac acel lucru. Pentru ce ? Răspunsul lui Ioan: Frate, „judecățile lui Dumnezeusînt adânc mare" (Ps. 35, 6). Dumnezeu pune în guracelui ce grăiește cuvînt potrivit cu inima celui ce întreabă,fie spre probare, fie pentru că inima lui s-a schimbat și-lînvrednicește să audă altceva, fie pentru că alții, avînd dea face cu acelaș lucru, se schimbă și Dumnezeu vorbeștepentru el prin sfîntul Lui altfel. Așa a vorbit prin Isaiacătre regele Ezechia. După ce i-a spus lui: „Rînduiește aletale, căci vei muri", inima regelui s-a schimbat și s-aîntristat. Și pentru aceasta i-a spus iarăși, tot prin Isaia:„Iată, Dumnezeu a adus la viața ta alți cincisprezece ani"(Is. 38, 1-5). Dacă i-ar fi spus prin altul, lucrul acesta I-arfi fost spre sminteală, văzînd că sfinții vorbesc în chipfelurit. La fel a grăit către inima Ninivitenilor prin Iona, căci I-a spus: „După trei zile voi nimici cetatea" (Iona. 3, 4). Iar cînd inima lor s-a schimbat spre pocăință, Dumnezeu și-a arătat marea Lui îndelungă răbdare și a lăsat cetatea, pentru că s-a schimbat spre bine. De aceea nu trebuie cineva să schimbe pe sfîntul întrebat, ci să-l întrebe iarăși pe el, ca ivindu-se trebuința ca Dumnezeu să-și schimbe răspunsul, să o facă prin același, spre a nu se naște sminteală”.De asemenea și Sfântul Ioan Scărarul scria : „Și mergând ,să alegi, de e cu putință, pe cel pe care îl socotești că nu e altul între oameni care să lovească mai tare și mai aspru ca să te deprindă întru nevoință. Și stăruind , bea în fiecare zi batjocura și luarea în râs, cum ai bea mierea și laptele. Iar fratele zise către marele Ioan: Și dacă acela ar petrece întru nepăsare, ce voi face? Iar Bătrânul îi răspunsese: Chiar de l-ai vedea curvind, să nu te desparți de el, ci zi în sinea ta: Prietene, cu ce scop ai venit aici?(Matei 26:50) Atunci vei vedea pierind în tine mândria și învârtoșarea furioasă.”. Observăm deci, importanța credinței ucenicului, care trebuie să fie conștient ce înseamnă duhovnicul în viața sa; „graiul lui Dumnezeu”. Așadar fidelitatea față de duhovnic nu ar fi posibilă fără mijlocirea tăierii voii proprii, anume aascultării.

Așa cum vorbea Irenee Hausherr în cartea pe care am mai citat-o că „ învățătura asceților răsătiteni despre aceasta ascultare se caracterizează prin absolutismul său”. Așadar e o mare diferență între autoritarism tiranic și ascultarea necondiționată; este de fapt tăierea voii totale și vine în totalitate de la ucenic. Aceasta se poate dobândi cu atât mai eficace cu cât povățuitorul sea arată mai discret în exercitarea autorității, conștient fiind că adevăratul respect se impune prin exemplul vieții sale (a duhovnicului).

Așa cum vorbeam despre tăierea voii proprii, Sf. Vasile cel Mare spune : „ trebuie să te supui până la moarte printr-o ascultare grabnică și întocmai a poruncilor egumenului, chiar dacă ar fi vorba de lucruri cu neputință aducându-ți aminte în aceste clipe de pilda dumnezeiască a Mântuitorului care S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce”

Ceea ce este destul de interesant, este că duhovnicii pot porunci lucruri aparent „strâmbe” sau fără nici un sens; acest obicei îl practică în special cu „proaspeții” ucenici sau cei începători. De ce procedează astfel? Răspunsul este simplu: pentru a învăța ascultarea necondiționată! Tot în legătură cu acest ascpect, Sf. Vasile cel Mare spune: „ Cel căruia i se dă o sarcină (peste puterile lui) nu trebuie să i se împotrivească deloc ; căci ascultarea n-are alte margini decât moartea”. Referitor la „tema ascutării”dorim să ne oprim aici deocamdată,deoarece o vom trata mai pe „îndelete” în ultimul capitol al acestei lucrări.

O ultimă datorie a ucenicului față de duhovnicul său ar fi Iubirea pe care i-o poartă. Așa le cerea Sf. Teodor Studitul monahilor săi să-și iubească părintele duhovnicesc așa cum Sf. Apostoli L-au iubit pe Mântuitorul Hristos. Se înțelege totuși de la sine că, la rândul său, părintele duhovnicesc trebuie să-și iubească ucenicii așa cum Însuși Mântuitorul Hristos și-a iubit Apostolii: „Eu nu vă am decât pe voi, voi nu mă aveți decât pe mine… De ce mă numiți părinte, dacă inima voastră este departe de mine?”. Așadar se cuvine ca această iubire să fie iubirea „desăvârșită” față de Dumnezeu; iubindu-L cel mai mult pe Dumnezeu ne facem vrednici de el(Matei 10,37); cum am putea atunci să nu iubim pe cel ce ne invață,povățuiește și ne călăuzește spre Dumnezeu? Referitor la acest lucru doresc să îl citez pe Irenee Hausherr și care ne va fi lămuritor:„Dacă în privința părinților trupești Cuvântul dumnezeiesc spune: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie bine, cu atât mai mult în privința părinților duhovnici Cuvântul vă va îndemna să-i cinstiți și să-i iubiți ca pe niște binefăcători și mijlocitori pe lângă Dumnezeu, ei care v-au născut din apă, care v-au umplut de Duhul Sfânt,care v-au hrănit cu lapte,care v-au crescut în învățătură, care v-au întărit prin sfaturile lor, care v-au socotit vrednici de mântuitorul trup și de scumpul sânge, care v-au dezlegat de păcate și v-au făcut părtași Sfintei Împărtășanii, care v-au făcut părtași și împreună moștenitori a lui Dumnezeu”. Sf. Ioan Scărarul vorbește în mod expres că încrederea și dragostea față de părintele duhovnicesc se adresează lui Dumnezeu, Care în schimb, „îl va îndemna pe acesta în chip neștiut să se alipească de tine și să te apropie de el, după simțirea ta față de dânsul”.Așadar, povățuitorul duhovnicesc să arate că dragostea sa pentru ucenic trebuie să fie de „ordin duhovnicesc” încât ucenicul să „dobândească” o spiritualitate pe care încă nu o are; ucenicul trebuie să suporte rigorile părintelui , cu atât mai mult că părintele nu i le impune; deci „țelul este progresul începătorului”;

În concluzie, călăuzirea duhovnicească este indispensabilă, încât nimic nu îl scutește pe ascet(viitor ucenic) de datoria de a-și căuta un părinte duhovnicesc, de a-l păstra, de a-i rămâne fidel, de a-l asculta, de a-l respecta și deopotrivă a-l iubi, dacă trebuie chiar împotriva tuturor celor din jur.

b). Duhovnicie și practica Pocăinței

În acest subcapitol vom încerca să facem o „privire de ansamblu”, așa cum este scris și în introducerea acestui capitol despre „legătura” sau „Taina” care face „vie și roditoare” legătura dintre Duhovnic și Ucenic, anume Taina Pocăinței.

Cuvântul „pocăință” vine din grecescul „μετανοια” care înseamnă „schimbarea minții” sau altfel spus „schimbarea modului de a gândi, a vedea și a face lucrurile”. Într-un limbaj mai teologic, putem spune că pocăința este schimbarea vieții , de exemplu dintr-o viață trăită în păcate și departe de Dumnezeu, într-una în care să fie pe placul lui Dumnezeu; mai precis renunțarea la păcat și nerepetarea lui, iar în schimbul lui cultivarea virtuților creștine și practicarea faptelor bune. Referindu-se la pocaința cea adevărată, Sf. Dimitrie al Rostovului spune: „Adevărata pocăință constă nu numai în a-ți mărturisi siner păcatele tale părintelui duhovnic, ci și în a nu te mai întoarce la ele. Și nu numai să nu te întorci la păcate dar să și plângi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; și nu numai să plângi pentru ele dar să și le îndrepti prin nevoințele pocăinței, nevoințe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor de noi, dar le-ar și întrece pe acestea”

Revenind la „esența” pocăinței care, cum am mai spus este regretul păcatelor săvârșite și pe langă aceasta, totodată încercarea de îndreptare a omului; fenomen psihologic, care este prezent în natura ființei umane; astfel, prin căința protopărintelui nostru Adam, căzut din Rai datorită neascultării, pocăința apare ca o virtute. Aceasta se manifestă prin „iertarea păcatelor și prin re-apropierea omului de Dumnezeu”.

Așadar, în Vechiul Testament , găsim anumite recomandări pentru pocăință; și anume: „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva, își va mărturisi păcatul pe care l-a săvârșit și să aducă Domnului Jertfă o oaie sau o capră și-l va curăți preotul și i se va ierta păcatul”(Levitic 5, 5-6); chiar și înțeleptul Solomon spune: „Cel ce își ascunde păcatele lui, nu propășește, iar cel ce le mărturisește și le lasă, acela va fi miluit”(Pilde 28,13); Ca și pilde de pocăință sau de mărturisire a păcatelor, tot în Vechiul Testament avem pe împăratul David, care după ce a omorât pe Urie și a luat pe femeia acestuia din poftă trupească, și-a mărturisit păcatul înaintea profetului Natan, a primit iertare de la Dumnezeu: „Și Domnul a ridicat păcatul de de-asupra ta, a zis Natan; și tu nu vei muri”( 2 Regi, 12,13). De asemenea cunoaștem pocăința evreilor întorși din robia babilonică care s-au căsătorit cu femei străine, înaintea profetului Ezdra (Ezdra,10,10-12); Ninivitenii s-au pocăit la predica și rugămintea profetului Iona (Iona Capitolul 3) și exemplele pot continua.

Învățătura centrală despre pocăință în Sfânta Scriptură este cea a Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, anume: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”(Matei 3,2) și cunoaștem cum poporul își mărturisea păcatele și se boteza. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos își începe cuvântul în Predica de pe Muntecu aceleași cuvinte ale Sf. Ioan: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”(Matei 4,17).

În Noul Testament, exemplele de pocăință sunt destul de multe de la pildele rostite de Mântuitorul Hristos (Pilda Fiului Risipitor(Luca 15,11-30); care este prin excelență pildă de pocăință; sau mai bine spus, plastic vorbind „Imaginea Tainei Sfintei Spovedanii”); Lepădarea Sf. Apostol Petru și căința sa, Pocăința Sf. Ap. Pavel și convertirea sa la creștinism(F.A.) și așa exemplele pot continua.

Părintele Prof. Dumitru Stăniloae spune cu privire la Taina Pocăinței, pe care însuși Mântuitorul Hristos a practicat-o: „Mărturisirea a fost începută și instituită de Domnul Hristos. El a instituit-o, căci El Însuși a săvârșit-o cel dintâi, iertând păcatele unor persoane pe care le vindeca : Vindecarea Slăbănogului din Capernaum (Matei 9, 2-6) , Vindecarea femeii de scurgerea sângelui (Matei 9,22) , Vindecarea de orbi (Matei 9, 28-29),etc;”

Cu privire la instituirea Tainei Pocăinței ( sau a Mărturisirii), aceasta a fost instituită de însuși Mântuitorul Hristos în preajma Înălțării Sale la Ceruri zicând Sfinților Săi Ucenici și Apostoli: „Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, le vor fi ținute”( Ioan 22,23); „Puterea aceasta a fost făgăduită ucenicilor mai înainte: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în Cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer”(Matei 18,18). De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Toate câte le fac preoții jos, le întărește Hristos sus și judecata robilor o confirmă Stăpânul. Ei au fost ridicați la aceeași putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer și au depășit firea omenească și s-au eliberat de patimile noastre” (Tratatul „Despre preoție”)”

Așadar, cum am mai spus la începutul acestui capitol, acest „Dar” de a ierta păcatele s-a dat Sfinților Apostoli, iar aceștia l-au dat mai departe prin succesiune tuturor episcopilor și preoților inclusiv celor din ziua de azi; tuturor preoților hirotesiți duhovnici, sau cum i-am numit mai sus părinți duhovnicești.

În cele ce urmează, dorim să prezentăm învățătura Sfintei noastre Biserici cu privire la Taina Mărturisirii sau a Sfintei Spovedanii

● Pocăința ca Taină (Sfânta Taină a Spovedaniei)

În manualul de Teologie Liturgică a Pr. Prof. Ene Braniște găsim cea mai bună definiție a Spovedaniei și anume : „Spovedania sau mărturisirea păcatelor, în fața preotului constituie partea principală a Tainei Pocăinței, taină prin care credinciosul dobândește iertarea păcatelor săvârșite după botez și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica.”

Taina Sfintei Spovedanii cuprinde patrupărți, și anume:

a). Căința sau părerea de rău pentru păcatele săvârșite;

b). Spovedania sau mărturisirea păcatelor către duhovnic;

c). Îndeplinirea canonului de pocăință (dat de duhovnic);

d). Dezlegarea sau iertarea păcatelor pe care o dă Sf. Duh prin duhovnic;

Prima dintre aceste părți este de ordin psihologic, adică din lăuntrul celui care se spovedește; este distinctă de celelalte deoarece celelalte trei sunt de ordin liturgic, care fac parte din rânduiala tainei. În schimb, ultimele două (anume împlinirea canonului,respectiv dezlegarea de păcate) se pot inversa ca ordine. Așa cum spunea Pr. Braniște: „În principiu, dezlegarea ar trebui dată numai după îndeplinirea canonului, așa cum se proceda de fapt, odinioară; în practică însă, ea se dă imediat după spovedanie, rămânând ca fiecare penitent în parte să-și îndeplinească canonul în timp, adică fie înainte, fie după împărtășire”

Cine este săvârșitorul?

Săvârșitorul tainei nu este altul decât arhiereul sau preotul (hirotesit deja în treapta de duhovnic). Așa cum spuneam la instituirea tainei, cum că aceasta s-a lăsat de către Mântuitorul Hristos, Sfinților Apostoli, și prin aceștia tuturor episcopilor și preoților, ca urmași ai Sfinților Apostoli si propovăduitori ai Evangheliei până la sfârșitul veacurilor.

Cine trebuie să se spovedească?( subiectul sau primitorul )

Toți cei ce sunt botezați în numele Preasfintei Treimi, adică creștinii care își simt conștiința încărcată de păcate, în special cei ce vor să se împărtășească; cum și cei ce cred că nu au nimic pe conștiință, după cum spune și Sf. Simeon al Tesalonicului: „Și cei cărora li se pare că nu sunt căzuți – ceea ce precum se știe, nu se poate, toți sunt datori să se pocăiască. A se socoti cineva că nu este căzut, este o cădere și cel mai mare păcat…, precum ne învață ucenicul cel iubit al Domnului:„ De vom zice că n-avem păcat, ne amăgim pe noi înșine…, iar de vom mărturisi păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele noastre…”

Când (sau de câte câte ori pe an) trebuie să ne spovedim?

Ca și majoritatea celorlalte taine ale Bisericii, spovedania nu este conditionată de date sau termene fixe în decursul unui an sau al vieții unui om. Deci, credincioșii pot alerga la duhovnic ori de câte ori simt nevoia să-și ușureze conștiința de povara cea grea a păcatelor săvârșite, de a primi mângâiere și nădejde pentru iertarea lor. „Cu cât ne spovedim mai des, cu atât mai bine” De aceea spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă greșești în fiecare zi, pocăiește-te în fiecare zi…; Și după cum facem la casele dărăpănate,unde, după ce am scos părțile putrede, cârpim locul cu material nou și mereu suntem cu grijă și cu luare-aminte, tot așa să facem și cu noi înșine. Dacă din pricina păcatului astăzi te-ai dărăpănat, înnoiește-te prin pocăință”.

Oricum, după cum ne învață a patra poruncă bisericească, cum că o persoană trebuie să se mărturisească în cele patru posturi ale anului (anume: „Postul Paștilor(sau cel Mare)”, „Postul Crăciunului”, Postul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, Postul „Adormirii Maicii Domnului”) poate să o facă și mai des, dacă este o persoană mai înduhovnicită, iar dacă nu, măcar o dată pe an; și atunci în Postul cel Mare(sau al Sf. Paști).

Unde se poate săvârși Taina Sfintei Spovedanii?

De regulă, locul săvârșiri tainei este în Biserică, fie în pronaos, fie, de preferabil în fața icoanei Mântuitorului Hristos, deoarece acesta trebuie să creadă cu tărie, că nu neapărat înaintea preotului mărturisește, ci, mai degrabă, în fața Mântuitorului, preotul fiind doar martorul sau reprezentant al Acestuia.

Cei care din neputință trupească nu pot veni la Biserică (cum ar fi cei care sunt bolnavi sau cei din închisori) se pot spovedi acasă sau în locul unde se află.

Despre pocăință s-a scris enorm de mult, dar încercăm să redăm aici, cât mai esențial,câțiva sfinți părinți care au scris cu precădere în special despre pocăință:

„Despre Pocăință”: Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul, Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Ierarh Nectarie (Taumaturgul);

● Sfântul Simeon Noul Teolog

În opera Sfântului Simeon Noul Teolog, întâlnim Taina Pocăinței strâns legată de Taina Sfântului Botez; dacă prin botez ne lepădăm de „omul cel vechi” prin pocăință săvârșim același lucru și de aceea este numită pocăința „al doilea botez”, iar dacă „materia curățitoare a botezului” este apa , „materia curățitoare a pocăinței” sunt lacrimile, sau cum o numește Sf. Simeon „Botezul Lacrimilor”. Acest „Botez al lacrimilor” trebuie susținut de starea de pocăință permanentă; aceasta stare care „echivalează cu simțirea stării de păcătoșenie și conduce la plânsul și lacrimile duhovnicești ( Botez al lacrimilor, despre care tocmai vorbim), spre acea stare de „străpungere a inimii” pentru imperfecțiunile vieții noastre, însoțită însă de sentimentul căinței și al încrederii în ajutorul și mila lui Dumnezeu”. Despre aceeași stare de pocăință permanentă îndeamnă Sf. Simeon în „Capetele morale”: „Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu, și să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine și ce rău. Iar de cele bune să uiți, ca nu cumva să cazi în patima slavei deșarte, iar față de cele potrivnice să te folosești de lacrimi împreunate cu mărturisire și cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ți fie așa: sfârșindu-se ziua și venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? Nu am osândit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scârbit, n-am cautat la fața cuiva cu patimă sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă și nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva sau stând la rugăciunea de obște, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la Biserică sau de la pravilă, ingreuiat de lene? Dacă te găsești nevinovat de toate acestea (ceea ce e cu neputință, „căci nimeni nu e curat de întinare, nici măcar o singură zi din viața lui”(Iov 14,4) și nimeni nu se va lăuda că are inima curată), strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate câte am greșit cu lucrul, cu cuvântul,cu știință și cu neștiință. Căci multe greșim și nu știm.”

● Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

În opera Sfântului Ioan Iacob cu privire la pocăință găsim o „schemă” care arată destul de interesant; si demonstrează într-un sens plastic, cum trebuie făcută pocăința. Această „schemă” poartă numele de „Ușa Mântuirii”; mai precis este vorba de ușă, făcând analogie intre pocăință-mărturisire și ușa prinsă în tocurile unei case, text pe care dorim să îl redăm integral: „După cum ușa de la casă este prinsă de tocuri, tot așa și mărturisirea este legată de pocăința inimii și ele împreună alcătuiesc Taina Pocăinței care asigură mântuirea noastră. Acum să le luăm pe fiecare deosebit și să vedem cum sunt alcătuite: Părțile din care se naște căința inimii sunt patru la număr, după cum și tocurile de la casă sunt făcute din patru lemne.

Pragul căinței este cercetarea conștiinței. Fără pragul acesta nimeni nu se pocăiește.

Din cercetarea cugetului se naște întristarea pentru păcate, care alcătuiește lemnul din dreapta tocurilor.

După aceea ne hotărâm ca să nu mai lucrăm cele rele. Această hotărâre este latura din stânga a tocurilor.

În sfârșit se pune și partea de sus a pragului, care este împăcarea cu toți pe care i-am supărat ori i-am nedreptățit, iertând și pe cei care ne-au greșit nouă. Fără împăcare, căința noastră nu este deplină.”

Această prezentare este de fapt o „evoluție” a pocăinței care trebuie să lucreze în inima omului; în continuare spune Sf. Ioan : „Dacă facem aceste 4 lucruri adică: cercetarea, întristarea, hotărârea și împăcarea, ca pe niște tocuri ale pocăinței, pe urmă așezăm și ușa, adică facem mărturisirea păcatelor.”Mărturisirea neapărat trebuie săvârșită fără pricinuire și cu o deplină umilință, căci „acestea sunt ca și stinghiile care sunt de-a curmezișul ușii ca să întărească scândurile. Împlinind mărturisirea, noi cerem apoi canonul cuvenit, care este ca un zăvor pentru ușa pocăinței. Abia după ce făgăduim că vom împlini sfatul duhovnicului, primim dezlegarea de păcate prin molifta preotului, care este cheia de la taina pocăinței”. Avem în vedere aici, cât de succind și cât mai pe scurt prin acestă „schemă” a ușii facută de Sf. Ioan Iacob, întregul nostru proces de mântuire .

În alt loc, Sfântul Ioan Iacob vorbește de pocăință (ca taină) ca pe un proces de judecată, nu unul civil, ci unul duhovnicesc. Această judecată duhovnicească se realizează aici pe pământ spre îndreptarea vieții și spre tămăduirea sufletului de patimi, făcută de duhovnic, care până la urmă este om cu neputințe, ca și noi înșine. Dacă la o judecată civilă cel vinovat de o faptă anume este reclamat și condamnat, la Taina Pocăinței „Vinovatul se condamnă singur pentru a lua iertare”. În timp ce aici judecata se face cu milă și cu îndurare, la judecata din ceruri se face cu dreaptate, unde nu mai există milă, judecată de care se „cutremură Cetele Îngerești”. Dacă judecata cea de pe pământ se face în taină, cea din ceruri se va face în prezența îngerilor și demonilor care ne vor pârî de păcatele noastre; ca să nu mai pomenim de Judecata finală care este numită „Înfricoșătoarea Judecată” unde faptele noastre cele rele se vor vădi în fața tuturor ființelor cerești și pământești. Așadar daca nu o facem aici pe pământ, cât mai avem timp de pocăință, o vom face în ceruri și vom primi sentință după faptele noastre.

● Sfântul Nicodim Aghioritul

Despre pocăința cea adevărată, „exprimată” prin mărturisire, Sf. Nicodim spune că „adevărata mărturisire are ca scop de a-l întoarce pe păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele și să alerge iarași la Dumnezeu”. Adică păcătosul trebuie, pe lângă canonul primit de la duhovnic, pentru îndreptarea sa, să arate și „o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute”. Această „durere”, care după Sf. Nicodim are trei trepte sau cum spune el „întăritoare” și anume:

Să fie lucrătoare!

Această durere să nu fie neputincioasă ci să fie puternică încât să biruiască inima, ca nu cumva să fie încercată de dulceața aparentă a păcatului, care se cuibărește în inimă odată cu năvălirile vrăjmașului; dar nu este suficientă numai această fără de o pocăință foarte hotârâtoare, încât să îl facă pe cel ce se pocăiește să nu se mai întoarcă niciodată la păcat.

Să fie desăvârșită!

Cel ce se pocăiește trebuie să arate zdrobire de inimă tare totdeauna pentru păcate, deoarece Dumnezeu cel ce cunoaște adâncurile inimii să vadă că inima păcătosului care vrea să se pocăiască pătimește atâta durere pentru dragostea Lui mai mult decât pentru toate celelalte zidite de El. Așadar, trebuie să o facă pe inimă, să urască păcatul și să nu îl mai săvârșească vreodată.

Să fie mai presus de fire!

Scopul acestei dureri nu trebuie să fie firesc, sau pentru cele vremelnice, ci pentru bunătățile cele mai presus de fire, adică pentru cele cerești, de care ne-am lipsit prin păcat. „Ținta” acestei dureri este ca prin ea să ne împăcăm cu Dumnezeu, și să ne împărtășim de „fericicrea cea mai presus de fire” adică acea stare de bucurie care nu știi de unde a venit dar o simți atât de adânc în inimă, care se poate numi „Bucuria Pocăinței”

●Sfântul Ierarh Nectarie (Taumaturgul)

Opera Sfântului Nectarie nu e prea bogată, în schimb e de „esență”. Pe lângă scrierea „Despre Preoție” s-a ocupat și de „Pocăință și Spovedanie”. În cele ce urmează, pentru a completa (oarecum) într-un fel ceea ce au scris Sfinții mai sus-numiți, în legătură cu subiectul nostru, anume pocăința. Ceea ce dorim să completăm este „graba de a ne pocăi”; astfel, Sf. Nectarie spune:„ primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să constituie un îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijește de mântuirea sufletului său îl amenință două primejdii: fie aceea că îl poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul.”În cazul celor două, răul este mare, deoarece ceea ce urmează este moartea sufletului. „Harul lui Dumnezeu îl părăsește pe cel ce nu se pocăiește deoarece acesta a fost nepăsător față de bunătatea, îngăduința și răbdarea lui Dumnezeu. Iată ce spune Apostolul Pavel celui ce stăruie în păcat: Și tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci și tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduiței și a lungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar, după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, iți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom. 2,3-6)”.Ceea ce vrea Sf. Nectarie să arate, citându-l pe Sf. Ap. Pavel, este că, la un moment dat îngăduița și marea bunătate a lui Dumnezeu se transformă în mânie, răbdarea în nerăbdare;

De reținut este faptul că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Dumnezeu, pentru că Însuși Domnul spune: „Mă veți căuta și nu Mă veți găsi”(Ioan, 7,34). Așadar, are loc o „chemare” din partea lui Dumnezeu, „o chemare a Harului” și aceasta trebuie să fie o continuă apropiere. Lipsa acestei apropieri, spune Sf. Nectarie „ face ca atunci, într-un târziu, când ne vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece ușa se va închide și, în timp ce noi vom striga: „deschide-ne, deschide-ne nouă”, Mirele ne va răspunde:„nu vă cunosc pe voi”(Matei 25,12). Am trăit în păcat; poate că vom și muri în păcat. Cine poate dovedi pentru noi contrariul, dacă noi rămânem nepocăiți? Iată ce spune Domnul iudeilor: „Eu Mă duc și Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru”(Ioan 8,21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât îl avem pe Hristos chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru;”

Trebuie așadar , să luăm aminte să ne grăbim a ne pocăi, atât pentru faptul că Harul „ne lasă în părăsire”(cum spunea un pustnic din Munții Neamțului), cât și gravitatea păcatelor noastre nemărturisite pot aduce o moarte neașteptată și năprasnică cum spune Sf. Ap. Pavel: „De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit”( I Cor. 11,30).

Așadar, am vorbit la începutul acestui capitol despre calitățile pe care trebuie să le aibă Duhovnicul, datoriile sale față de ucenicii săi, datoriile ucenicilor față de părinții lor duhovnicești și nu în ultimul rând despre Pocăință și despre Taina Pocăinței cu care trebuie să ne întâlinim destul de des în viață; deoarece împăcându-ne cu Dumnezeu, mărturisindu-ne păcatele, ne împărtășim de „bucuria cea mai presus de fire”.

Ca și încheiere, propun să medităm la cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur cu privire la pocăință: „Ești păcătos? Nu deznădăjdui!…De păcătuiești în fiecare zi, pocăiește-te în fiecare zi!”

CAPITOLUL 2

FORMAREA SPIRITUALĂ ÎN BISERICA ORTODOXĂ

După ce am vorbit, în capitolul anterior despre „relația” dintre duhovnic și ucenic și de Taina ce face aceasta „relație” sa devină vie și lucrătoare, anume despre Taina Pocăinței sau a Mărturisirii(Spovedaniei) sau „Botez al Lacrimilor”; este firesc să amintim și despre Păcat. Ce înseamnă acesta, cum a apărut, de câte feluri este, s.a.m.d. ; și despre nevoia omului de a se desprinde de el.

a). Omul și realitățile vieții în viziunea părinților duhovnicești

Învățătura Bisericii Ortodoxe, arată căPăcatul (gr. αμαρτια, lat. Pecattum) „este încălcarea cu bună-știință și în mod liber a voii lui Dumnezeu”. În Sfânta Scriptură păcatul este conceput ca ceva negativ, mai precis, în Vechiul Testament, în cartea Facerii, păcatul este conceput ca neascultare(Fac. 2,16;3,11). Așadar, prin neascultarea protopărinților Adam și Eva, a pătruns păcatul în lume. Atât după alegerea poporului evreu cât și după promulgarea Legii Mozaice, cât și în timpul profeților, păcatul apare ca formă de idolatrie, infidelitate față de Dumnezeu, deci, un fel de adulter (Isaia 1,2; Ieremia 3, 1-2). În Noul Testament, Mântuitorul Hristos, vorbește despre natura păcatului cât și despre distrugerea lui (Luca 15,18), cum că păcatul este o „dezordine a vieții omenești” (Ioan 12,43), cum că izvorul păcatului sunt în inima rea (Matei18,7) și ispita celui rău(Matei 13,39). De asemenea, Sf. Ap. Pavel pomenește de păcat că este neascultare (Evrei, 2,2).

Aceeași idee o împărtășește și Sf. Ioan Gură de Aur,iar Sf. Vasile cel Mare concepe păcatul ca „separare de Dumnezeu”, iar definiția pe care o dă Fer. Augustin păcatului „rămâne clasică” anume că „păcatul este o faptă, o vorbă sau o dorință contra legii veșnice”. După Sf. Maxim Mărturisitorul, in Filocalia vol. II arată că motivul păcatului este, de fapt, „egoismul sau iubirea de sine”(φιλαφτια). Dar care sunt cauzele păcatului?

● Cauzele Păcatului

Prima dintre cauze, este Ιspita (gr.πειρασμος, lat. temptatio) care înseamnă încercare sau experiență. Trebuie să amintim că, prima ispită a fost încercată de protopărinții noștrii Adam și Eva înainte de a cădea în păcat. Aceasta (ispita) are niste izvoare, acestea sunt, așa cum auzim foarte des, mai ales în acatistul Acoperământului Maicii Domnului, de laTrup, Lume și Diavol. Primul izvor este de ordin intern, iar celelalte două de ordin extern.

Ispita de la Trup, cea din care pornesc ispitele interne își are originea în păcatul strămoșesc. „Ea constă dintr-o dispoziție dezordonată,asemănătoare cu boala, din pornirile egoiste și dezordonate ale sensibilității, din revolta trupului contra sufletului.”

Ispita de la Lume. Când vorbim de lume ne referim la lumea materială sau într-un sens mai plastic la oamenii răi , care , în esență, prin faptele lor smitesc, sau chiar prigonesc pe cei drepți, curați și buni.Putem adauga aici și plăcerile, care încearcă să cuibărească în simțuri obiectele cele din afara sau de ordin extern.

Ispita de la Diavol. Sf. Ap. Pavel îl numește pe diavol „ispititorul”(I Tes. 3,5). Așadar, diavolul este autorul celor mai multe ispite. El a ispitit în Rai pe Eva, pe Apostoli, pe Iuda , chiar și pe Mântuitorul. Trebuie să precizam faptul că diavolul, nu influențează direct direct voința omului, cum o face Dumnezeu în vederea faptelor bune, ci într-un mod indirect prin întunecarea minții, propunându-ne un bine aparent în locul unui bine adevărat. Așadar, diavolul atrage voința la păcat în următoarele chipuri: „a). Ațâțând pofta cea rea prin prezentarea chipurilor ce îndeamnă la bunuri oprite; b). împuind mintea cu iluzii prin care cei puși în slujba diavolului încearcă să convingă lumea că moartea este departe, că virtutea este prea anevoioasă,că păcatele se iartă ușor, că Dumnezeu, fiind bunătatea nemărginită, nu poate sancționa păcatele cu pedepse veșnice, că nu-i necesară credința, etc. c). tulburând sufletele cu scrupule, cu gânduri de ură, desfrânare, deznădejde, ș.a.m.d.”

*de adaugat rostul lor și lupta cu ele (ispitele)

*apoi împărțirea păcatelor

*diferenta dintre păcat și patimă

* păcate vechi sau noi?