Justitita Constitutionala In Rm
C U P R I N S
Introducere
Capitolul I. Aspecte conceptuale privind justiția constituțională în Republica Moldova
Instituționalizarea justiției constituționale în Republica Moldova
Natura juridică a Curții Constituționale în Republica Moldova
1.3. Competența Curții Constituționale a Republicii Moldova. Funcțiile și atribuțiile în aspect conceptual
Capitolul II. Atribuțiile Curții Constituționale a Republicii Moldova
2.1. Atribuțiile de control
2.2. Atribuțiile interpretative
2.3. Atribuțiile de confirmare și constatare
Capitolul III. Perspectivele noilor evoluții a atribuțiilor Curții Constituționale în Republica Moldova
3.1. Necesitatea instituirii plîngerii constituționale în Republica Moldova
3.2. Perfecționarea formelor de ridicare a excepțiilor de neconstituționalitate
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Teza de licență pe care o prezentăm cuprinde examinarea problematicii juridice a unei instituții importante a Dreptului Constituțional – atribuțiile Curții Constituționale a Republicii Moldova.
În ideea că rostul oricărei investigații știintifice în domeniul dreptului rezidă în promovarea solutiilor optime, ne propunem să prezentam și să analizăm opiniile exprimate în doctrină, starea legislativă actuala pentru a oferi celor interesați o lucrare unitară, care să elucideze pe larg, atît în plan doctrinar, căt și legislativ, opiniile și propunerile privitoare la atribuțiile Curții Constituționale, înaintate în vederea lărgirii prerogativelor autorității de jurisdicție constituțională, precum și a mecanismelor de realizare a lor.
Actualitatea temei investigate: Astfel, în perioada marilor transformări prin care trece tînărul stat independent – Republica Moldova, Curtea Constituțională, are menirea să joace un rol pozitiv în făurirea statului de drept, în promovarea drepturilor și libertăților fundamentale, în asigurarea supremației Legii Supreme, autoritatea ei în acest sens fiind incontestabilă.
Curtea Constituțională a Republicii Moldova este unica autoritate publică politico-jurisdicțională, adică include trei trăsături esențiale necesare în garantarea supremației Constituției, în asigurarea realizării principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă și putere judecătorească, și a garantării responsabilității statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat
Importanța autorității de jurisdicție constituțională prin exercitarea atribuțiilor sale, nu poate fi pusa la îndoială, deoarece în dependență de respectarea, asigurarea prevederilor constituționale se va putea aprecia gradul de înfăptuire a exigențelor statului de drept, de realizare a drepturilor și libertăților fundamentale – ca valori supreme ale societății noastre.
Scopul și obiectivele tezei de licență.
Scopul investigației este că în urma cercetării concepțiilor doctrinare, analizei legislației și reevaluarea contribuțiilor practice să elaborăm și să propunem o lucrare științifică competitivă ce ar conține rezultate, aplicarea cărora ar constitui o rezolvare originală, de o importanță deosebită pentru știința juridică, legislația națională la compartimentul – atribuțiile Curții Constituționale a Republicii Moldova.
Scopul acestei lucrări este analiza funcțiilor și atribuțiilor Curții Constituționale, inclusive a controlului constituționalității, precum și identificarea modalităților de perfecționare a acestui mechanism în beneficial persoanei fără intermediari. Realizarea scopului enunțat a determinat abordarea și rezolvarea următoarelor sarcini și obiective, pe care le-am expus și în cuprinsul lucrării:
Atingerea scopului propus, a genereat o serie de probleme, cum ar fi: Dezvaluirea reglementărilor actuale a sistemului constituțional național, privind atribuțiile Curții Constituționale a Republicii Moldova;
Evidența locului autorității de jurisdicție constituțională prin prisma statutului ei, precum și rolul Curții în asigurarea supremației Legii Supreme, apărarea democrației, drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, exigențelor statului de drept;
Fundamentarea teoretico-științifică a legitimității controlului constituționalității legilor și descrieirii formelor de exercitare a jurisdicției constituționale;
Analiza obiectului sesizării, precum și a subiecților cu drept de adresare în Curtea Constituțională a Republicii Moldova;
Analiza instituției plîngerii constituționale ca mijloc de acces direct la justiția constituțională și evidențierea unor aspecte privind implementarea plîngerii constituționale în Republica Moldova;
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării:
Cercetarea problemei științifice date se bazează pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ-legislativ, prin aplicarea metodelor: istorică, sistematică, juridico-comparativă și logico-practică și pe tratarea acestei teme în plan istorico-juridic, organizațional, astfel, obținînd unele rezultate științifice a căror esență nu epuizează nici pe departe problema, dar prin care se tinde crearea unei viziuni noi asupra ei în contextul actualei reformări a societății.
Baza teoretică, metodologică și empirică a tezei o constituie: Constituția Republicii Moldova și alte acte normative ale țării, jurisprudența Curții Constituționale, precum și a Curții Supreme de Justiție, lucrări ale savanților din domeniul dreptului (I. Muraru, V. Pușcaș, V. Șterbeț, V. Zaporojan, A. Arseni, S. Cobăneanu, V. Crețu, I. Deleanu, I. Guceac, T. Cârnaț, V. Zubco, C. Ionescu, ș.a.).
Semnificația și valoarea aplicativă a lucrării:
Teza se caracterizează prin cercetarea concepțiilor doctrinare și reevaluarea contribuțiilor științifice a savanților și cercetătorilor în domeniu, iar rezultatele și concluziile ce se desprind de aici pot fi utilizate:
În procesul de perfecționare și modificare a legislației în domeniul dreptului constituțional, în vederea lărgirii atribuțiilor Curții Constituționale și îmbunătățirii mecanismelor de exercitare a jurisdicției constituționale;
În procesul de instruire juridică profesionistă;
În popularizarea cunoștințelor juridice.
Lucrarea cuprinde trei compartimente de bază: întroducerea, cuprinsul, încheierea și un compartiment secundar – bibliografia. Cuprinsul constituie partea de bază a tezei și este alcătuit din trei capitole: primul, denumit generic “Curtea Constituțională a Republicii Moldova – unica autoritate de jurisdicție constituțională”, unde prezentăm caracteristica generală a statutului Curții Constituționale a Republicii Moldova; și enumerăm funcțiile și atribuțiile acestei autorități. În celelalte capitolule, am analizat atribuțiile Curții Constituționale precum și necesitatea implementării plîngerii constituționale în sistemul nostru constituțional. În încheiere sunt formulate concluziile investigațiilor efectuate, însemnătatea lor teoretică și practică.
Conștienți fiind de faptul, că rezultatele noastre sunt susceptibile de amplificări și aprofundări, ne exprimăm opinia că orice sugestie rațională și propunere constructivă în vederea unor eventuale completări sau revizuiri este binevenită și sperăm ca prin prezenta lucrare să ne aducem modesta contribuție la efortul ce trebuie făcut pentru realizarea statului de drept în Republica Moldova.
Capitolul I. Aspecte conceptuale privind justiția constituțională în Republica Moldova
1.1.. Instituționalizarea justiției constituționale în Republica Moldova
Aprecierea momentului instituirii justiției constituționale în Republica Moldova reprezintă o problemă dificilă atît din punct de vedere teoretic, cît și practic. O asemenea stare a lucrurilor în acest domeniu este determinată în mare parte de specificul evoluției constituționalismului național.
Dacă în unele state controlul constituționalității legilor începe a fi aplicat încă la începutul secolului al XVII-lea, atunci în Republica Moldova o asemenea activitate începe a fi realizată abea în anii 20 ai secolului precedent, perioadă în care Basarabia era parte componentă a României (1918 – 1940). Anume în acest interval de timp în acest teritoriu, ca de altfel și în restul României, s-a înregistrat controlul judecătoresc al constituționalității legilor.
Printre altele, este recunoscut faptul că la acel moment România era printre primele țări europene care a consacrat controlul judecătoresc al constituționalității legilor. Această consacrare pornește de la adoptarea de către parlamentul României (1911) a unei legi prin care se încălca dreptul de proprietate, fixat în Constituția României din 1866.
În acest sens este citată în manualele de drept constituțuional renumita decizie pronunțată de Tribunalul Ilfov la 02.02.1912, referitoare la litigiul dintre Societatea de tramvaie din București cu Ministerul de Interne și Primăria Capitalei. Speța era următoarea: La 8 iunie 1911 Consiliul Comunal al Capitalei a solicitat Consiliului de Miniștri să revină și să anuleze Jurnalul din 26 mai 1909 prin care se aprobau Statutele de funcționare ale Societății de Tramvaie din București (în continuare – S.T.B.), Statute, aprobate pe baza unei legi din 18 aprilie 1909. Consiliul de Miniștri dă curs acestei cereri și anulează Statutele. În aceste condiții, S.T.B. cheamă în judecată Primăria Capitalei și Ministerul de Interne pentru a se constata valabilitatea Statutelor aprobate anterior (în 1909) și pentru încetarea actelor prin care Societatea de Tramvaie era împiedicată să lucreze pe străzile Capitalei.
Pentru a justifica revenirea Consiliului de Miniștri asupra aprobării date anterior S.T.B., Parlamentul adoptă Legea din 18 decembrie 1911 pe care o întitulează „lege de interpretare”. În art.1 al acesteia se prevedea că S.T.B. va putea continua activitatea numai în conformitate cu noile statute, alăturate legii. Prin art.2 se decidea convocarea unei adunări a acționarilor, pentru ca adunarea generală să se pronunțe dacă acceptă sau nu statutele. Dacă nu acceptă, Primăria este autorizată să constituie altă S.T.B., rămînînd acționarilor posibilitatea unei acțiuni în daune-interese sau dreptul de a li se restitui de către Primărie valoarea nominală a acțiunilor cu procente de 6% pe an.
Această lege, pentru a fi aplicată unor raporturi anterioare, este declarată „lege interpretativă”. De precizat că procesul era în curs de judecare în momentul intrării ei în vigoare. Imediat după aceasta, Primăria o invocă în instanță cerînd respingerea acțiunii reclamantei. În aceste condiții, S.T.B. ridică excepția de neconstituționalitate a Legii din 18 decembrie 1911. Secția a II-a a Tribunalului Ilfov își însușește acest punct de vedere și dă o decizie, prima în acest sens,- prin care declară neconstituțională o lege.
Constituționalitatea acestei legi a fost contestată în, care, Ignorînd faptul că Constituția în vigoare la moment nu admitea soluționarea unor astfel de cereri, Tribunalul Ilfov și-a asumat, totuși, dreptul să examineze cererea și să scoată hotărîrea că legea atacată într-adevăr este neconstituțională. Această hotărîre a fost confirmată de Curtea de Casație a României, care a recunoscut oricărui judecător „dreptul de a decide dacă o lege contravine sau nu Constituției, în cazul în care este confruntat cu o astfel de cerere”.
Soluția a fost preluată de Constituția României din 1923, care consacra în art.103 că „Numai Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea care sînt contrare Constituției”. Constituția mai stabilea că efectele unei asemenea decizii se extind numai asupra cazului judecat. Aceeași procedură a fost menținută și în Constituția României din 1938, în articolul 75.
În ce privește constituțiile de tip socialist care au fost aplicate pe teritoriul Republicii Moldova, acestea atribuiau Sovietului Suprem statutul de organ suprem al puterii de stat, căruia i se subordonau toate celelalte autorități publice. În virtutea acestui fapt controlul constituționalității legilor era încredințat parlamentului, considerîndu-se a confruntat cu o astfel de cerere”.
Soluția a fost preluată de Constituția României din 1923, care consacra în art.103 că „Numai Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea care sînt contrare Constituției”. Constituția mai stabilea că efectele unei asemenea decizii se extind numai asupra cazului judecat. Aceeași procedură a fost menținută și în Constituția României din 1938, în articolul 75.
În ce privește constituțiile de tip socialist care au fost aplicate pe teritoriul Republicii Moldova, acestea atribuiau Sovietului Suprem statutul de organ suprem al puterii de stat, căruia i se subordonau toate celelalte autorități publice. În virtutea acestui fapt controlul constituționalității legilor era încredințat parlamentului, considerîndu-se absurdă crearea unui organ special care ar fi supus controlului legile adoptate de „organul suprem al puterii de stat”. Drept rezultat, în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) și în restul republicilor unionale, controlul constituționalității legilor era încredințat Sovietului Suprem.
Astfel, Constituția R.S.S.M. din anul 1978 stabilea în articolul 107 alin. (4) dreptul Prezidiului Sovietului Suprem de a exercita „controlul asupra respectării Constituției Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”.
În urma unei revizuiri, Constituția U.R.S.S. din 1978 a consacrat instituirea Comitetului pentru supravegherea constituțională. Conform art. 112, acest Comitet se alegea de către legislativ din rîndul „specialiștilor în domeniul politicii și dreptului” în următoarea componență: Președintele, vicepreședentele și cinci membri ai Comitetului.
Comitetului i se încredința controlul anterior și posterior asupra legilor și altor acte normative la inițiativa Parlamentului, Președintelui republicii, Președintelui Parlamentului, comisiilor parlamentare permanente, Guvernului, Judecătoriei Supreme și Procurorului Republicii Moldova. Durata mandatului membrilor Comitetului pentru supravegherea constituțională era de 10 ani. Dar, pe perioada de acțiune a Constituției din 1978 asemenea organ așa și nu s-a instituit.
În perioada elaborării proiectului noii Constituții s-a acceptat modelul european de control asupra constituționalității legilor, care mai apoi a și fost consacrat în Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994.
După proclamarea suveranității și independenței Republicii Moldova, pînă la adoptarea actualei Constituții, în sistemul nostru de drept s-a impus necesitatea implementării instituției controlului constituționalității legilor. În baza titlului V al Constituției Republicii Moldova, în 1994 a fost instituită Curtea Constituțională ca unica autoritate publică de jurisdicție constituțională și de control al respectării legilor în sistemul constituțional al Republicii Moldova.
Necesitatea instituirii și implementării instituției de jurisdicție constituțională în Republica Moldova era evidentă, îndeosebi sub presiunea gravelor erori comise de guvernare în perioada sovietică, erori datorate neconcordanței vădite a cadrului normativ cu Legea Supremă a Statului. Dezvoltarea sistemului de drept al Republicii Moldova a plasat în prim plan adoptarea Constituției, scopul primordial al căreia este asigurarea demnității, egalității și libertății individului, protecția lui împotriva guvernării arbitrare și, ca o consecință logică, crearea Curții Constituționale, avînd menirea să vegheze la asigurarea supremației Constituției.
Curtea Constituțională a Republicii Moldova se înscrie în „modelul european" de jurisdicție constituțională. Creînd un organ jurisdicțional specializat, Curtea Constituțională, Parlamentul a implementat modelul european al controlului constituționalității legilor, însă a ținut cont și de experiența americană, consacrînd procedura ridicării excepțiilor de neconstituționalitate.
Fiind una din dintre cele mai tinere instituții de jurisdicție constituțională din Europa, Curtea Constituțională a Republicii Moldova și-a început activitatea de facto la 23 februarie 1995, iar anul acesta, societatea noastră a marcat 14 ani de activitate a acestei autorități.
1.2.Natura juridică a Curții Constituționale în Republicii Moldova
În prezent cadrul juridic în care Curtea Constituțională își desfășoară activitatea este alcătuit din dispozițiile Constituției: titlul V, articolele 134-140, Legii cu privire la Curtea Constituțională, Codul jurisdicției constituționale.
Făcând o sinteză a doctrinei europene cu privire la locul Curții Constituționale în raport cu celelalte autorități putem spune că, în modelul concentrat de control al constituționalității legilor de tip european, Curtea Constituțională se situează în afara celor trei puteri constituite tradițional: executivă, legislativă, judiciară. Această variantă este oferită de doctrina italiană, spaniolă, belgiană și franceză, în aceeași poziție se situează și Curtea Constituțională a Republicii Moldova, care nu face parte nici dintr-o putere stabilită în articolul 6 al Constituției, potrivit principiului separației și colaborării puterilor în stat.
Conform Constituției Republicii Moldova, Curtea este o autoritate de jurisdicție constituțională independentă de oricare altă autoritate publică. Ea se sprijină pe ideea conform căreia, pentru a putea controla activitatea unui organ cum este Parlamentul sau Guvernul, este absolut necesar ca cel ce controlează să se afle la un nivel superior celui al organului controlat.
Printre caracterele particulare ale Curții, ce menționează statutul politico-juridic al acestei autorități, putem menționa:
Curtea Constituțională este o instituție statală dar nu deține vreuna din funcțiile puterilor legislative, executive și judecătorești;
Ca autoritate publică reglementată de constituție într-un titlu distinct Curtea exercită rolul de garant al supremației constituției;
Ea este o autoritate publică ce sprijină buna funcționare a puterilor publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control reciproc;
Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice.
Caracterul politic al Curții Constituționale rezultă, în primul rând, din faptul de desemnare al judecătorilor deoarece în desemnarea lor sunt implicate autoritățile publice politice, cum este Parlamentul Republicii Moldova, Guvernul – organ central al puterii executive și Consiliul Superior al Magistraturii – organ ce garantează autoadministrarea și independența puterii judecătorești. Însă judecătorii nu sunt desemnați pe baza criteriilor politice.
Caracterul politic al jurisdicției constituționale rezultă, de asemenea, din conținutul politic al normelor fundamentale a căror garantare este asigurată prin efectuarea controlului.
Totodată Curtea Constituțională dispune de unele atribuții care se disting în mod deosebit prin conținutul lor politic, de exemplu: confirmarea: rezultatelor referendumurilor republicane, alegerilor parlamentului, alegerilor Șefului Statului, etc. În fine, unele atribuții conferite acestei autorități cum sînt de pildă, aprecierea constituționalității unui partid politic întăresc caracterul politic al acestei autorități publice.
Caracterul jurisdicțional determină și principiile de organizare și funcționare a Curții Constituționale, și anume: independența și inamovabilitatea judecătorilor, iar procedurile prin care se realizează atribuțiile Curții au, în mare parte, trăsături procedurale judecătorești.
Astfel, în perioada marilor transformări prin care trece tînărul stat independent – Republica Moldova, Curtea Constituțională, care are menirea să joace un rol pozitiv în făurirea statului de drept, în promovarea drepturilor și libertăților fundamentale, în asigurarea supremației Legii Supreme, autoritatea ei în acest sens fiind incontestabilă.
La ora actuală pentru societate și stat o problemă de mare importanță teoretică și practică este determinarea actelor normative care pot face obiectul controlului constituționalității.
Problema poate fi descompusă în cîteva aspecte: în timp și în spațiu.
Conform prevederilor art. 31 alin. (2) din Legea cu privire la Curtea Constituțională, pot fi supuse controlului constituționalității numai actele normative adoptate după ziua intrării în vigoare a Constituției – 27 august 1994.
Această prevedere, la 30 august 2001, adică după 6 ani și 8 luni de la adoptarea legii, a fost sesizată în Curtea Constituțională de către un grup de deputați.
Curtea Constituțională a respins această sesizare deoarece Parlamentul prin dispozițiile tranzitorii din Constituție a stabilit mecanismul de lichidare a incompatibilității legislației cu Constituția: legislația adoptată pînă la 17 august 1994 se va supune controlului constituțional de către comisiile permanente ale Parlamentului și de instanțele judecătorești, iar controlul actelor normative intrate în vigoare după 27 august va fi de competența Curții Constituționale.
Menționăm, că prin Legea nr. 780-XV din 27 decembrie 2001 privind actele legislative Parlamentul nu numai că a specificat puterea juridică a actelor normative adoptate în diferite perioade de timp dar a și formulat mecanismul lichidării conflictelor și paralelismelor în legislație, înlăturării discrepanțelor și neclarităților în mecanismul juridic din stat.
Prevederi similare găsim în Constituția Germaniei, potrivit căreia dreptul anterior continuă să fie în vigoare în măsura în care nu contravine Legii Supreme a acestui stat. Rezolvarea unei asemenea probleme o găsim și în Constituția Spaniei, potrivit căreia dispozițiile ce intră în contradicție cu cele stabilite de Constituție sînt abrogate. În susținerea acestei idei putem afirma, că Constituția este o lege și în acest sens, fiind o lege ulterioară, abrogă, implicit reglementările contrare ale legilor anterioare, conform principiului “lex posterior derogat prior”.
O premisă obligatorie a controlului de constituționalitate este o incertitudine legală motivată. Altfel spus, subiectul care sesizează Curtea Constituțională poate să fundamenteze pretinsa neconstituționalitate a actului juridic contestat prin argumente legitime, prin considerații politice, morale sau legate de anumite circumstanțe. în țara noastră, ca și în majoritatea statelor care au implementat modelul european de control al constituționalității, la instituirea autorității de jurisdicție constituțională s-a optat pentru modelul kelsenian clasic de control al constituționalității, în care dreptul de sesizare este atribuit numai autorităților publice.
Constituția Republicii Moldova nu stipulează expres autoritățile competente de a sesiza Curtea Constituțională, așa cum prevăd constituțiile României, ș.a. Specificarea subiecților cu drept de sesizare, conform alin.(2) art.135 din Constituție, revine Legii cu privire la Curtea Constituțională. Trebuie remarcat faptul că această abordare este salutabilă, legislatorul avînd posibilitatea de a manevra mai operativ în acest domeniu, or, această problemă nu este de principiu, încît să fie reglementată de o lege atît de rigidă cum este Constituția.
Dacă ar fi fost altfel, poate, nici pînă azi în lista subiecților cu drept de sesizare a Curții Constituționale nu ar fi fost incluși Adunarea Populară a Găgăuziei sau avocații parlamentari, care au dobîndit această calitate în 1996 și, respectiv, în 1998.
In prezent Curtea Constituțională exercită justiția constituțională la sesizarea subiecților indicați în art. 25 din Legea cu privire la Curtea Constituțională și, în reluare, în alin. 1 art. 38 din Codul jurisdicției constituționale:
a) Președintele Republicii Moldova;
b) Guvernul;
c) ministrul justiției;
d) Curtea Supremă de Justiție;
e) Curtea de Apel Economică;
f) Procurorul General;
g) deputatul în arlament;
h) fracțiunea arlamentară;
i) avocatul parlamentar;
j) Adunarea Popular ă a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – în cazurile supunerii controlului constituționalității legilor, regulamentelor și hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și dispozițiilor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, ce îngrădesc împuternicirile Găgăuziei.
Referindu-ne la normele expuse, vom menționa că acestea nu corespund total regulilor tehnicii legislative, reglementărilor legale existente și necesită a fi modificate. Conform regulilor tehnicii legislative, structura normei legale trebuie să fie unitară, aplicîndu-se reglementări similare la fiecare compartiment.
La lit.j) legea prevede în care situații Adunarea Populară a Găgăuziei poate sesiza Curtea Constituțională, pentru ceilalți subiecți legea nu prevede reglementări similare. Aparent, conform normelor precitate, avocatul parlamentar poate sesiza Curtea pentru exercitarea tuturor atribuțiilor prevăzute de lit.a) alin.(l) art. 135 din Constituție. Însă Legea cu privire la avocații parlamentari, în art. 31, stipulează că ei pot sesiza Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității actelor prevăzute la lit.a) alin.(l) art. 135 din Constituție numai „asupra corespunderii lor principiilor general acceptate și actelor juridice internaționale cu privire la drepturile omului". Normele precitate, privind lista subiecților cu drept de sesizare, nu conțin această specificare.
Alin. (2) art. 38 din Codul jurisdicției constituționale limitează dreptul unor subiecți de a sesiza Curtea Constituțională, în funcție de atribuțiile pe care le dețin aceștia. Astfel, subiecții prevăzuți la alin.(l) art. 38 din Cod pot adresa sesizări în probleme ce țin de competența lor, cu excepția sesizărilor:
– privind revizuirea Constituției, care poate fi depusă de subiecții indicați în Constituție, art. 141;
– privind constatarea circumstanțelor ce justifică dizolvarea Parlamentului, care poate fi înaintată de Președintele Republicii Moldova;
– privind constatarea circumstanțelor ce justifică suspendarea din funcție a Președintelui Republicii Moldova sau interimatul funcției de Președinte al Republicii Moldova, care poate fi înaintată printr-o hotărîre a Parlamentului, semnată de Președintele Parlamentului;
d) ce are ca obiect constituționalitatea unui partid, care poate fi depusă de Președintele Republicii Moldova, de Președintele Parlamentului, de Guvern, de Ministrul Justiției sau de Procurorul General. Președintele Parlamentului poate înainta sesizări numai în temeiul unei hotărîri a Parlamentului, Procurorul General – în temeiul unei hotărîri a colegiului Procuraturii Generale, Ministrul Justiției – în temeiul unei hotărîri a Colegiului Ministerului Justiției.
În concluzie putem menționa că Curtea Constituțională a Republicii Moldova este unica autoritate publică politico-jurisdicțională, adică include trei trăsături esențiale necesare în garantarea supremației Constituției, în asigurarea realizării principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă și putere judecătorească, și a garantării responsabilității statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat.
1.3. Competența Curții Constituționale a Republicii Moldova. Funcțiile și atribuțiile în aspect conceptual
Funcțiile Curții Constituționale prezintă acele direcții generale de activitate stabilite în competența acestei autorități, care sînt exercitate nemijlocit și concret prin atribuțiile Curții. Funcțiile Curții Constituționale se deduc din prevederile Constituție. În acest sens Constituția Republicii Moldova în art.134 alin.(3) prevede că Curtea Constituțională garantează supremația Constituției, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă și putere judecătorească și garantează responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat. Astfel, în opinia noastră, avînd în vedere dispozițiile constituționale, precum și prevederile Legii cu privire la Curtea Constituțională, putem atribui organului de jurisdicție constituțională următoarele funcții:
a) de garantare a supremației Constituției;
b) de garantare a realizării principiului separației puterilor;
c) de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului;
d) de elaborare a normelor de drept;
e) de regularizare și autentificare a schimbărilor politice sau a alternanțelor la putere.1
Unii autori tratează controlul constituționalității legilor ca principala funcție a Curții Constituționale. Nu sîntem de acord cu această opinie. Considerăm că controlul constituționalității legilor nu este o funcție a Curții Constituționale, ci principala ei competență, în limitele căreia ea își exercită funcțiile.
Funcția de garantare a supremației Constituției este realizată pe calea controlului constituționalității legilor, iar în unele state și pe calea supravegherii constituționale.
De aceea este firesc ca Curtea Constituțională să asigure conformitatea tuturor actelor normative de drept cu dispozițiile legii fundamentale, condiție de bază necesară pentru atingerea obiectivelor statului de drept, asigurarea legalității și ordinii de drept pe întreg teritoriul țării.
Numai în anul 2003 la Curtea Constituțională au fost depuse 40 de sesizări pentru controlul constituționalității a 17 legi, 3 hotărîri ale Parlamentului, 13 hotârîri ale Guvernului. Au fost supuse controlului constituționalității 12 acte normative, din care au fost recunoscute constituționale 29 norme de drept și declarate neconstituționale 4 norme de drept.
Potrivit art.6 din Constituția Republicii Moldova, puterea legislativă, executivă și judecătorească sînt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin. Principiul separației puterilor în stat a fost și este în permanență în centrul atenției doctrinei dreptului constituțional și a practicii constituționale.
Drept dovadă a importanței acestui principiu servește, spre exemplu, Constituția României, care în textul din 21 noiembrie 1991 nu prevedea expres principiul separației puterii, însă în urma revizuirii din 18 septembrie 2003 a inserat în art.1 alin.(4) cu următorul text „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației constituționale".
Prin funcția de garantare a realizării principiului separației puterilor Curtea Constituțională urmărește înfăptuirea separației și echilibrului puterilor în stat și respectarea competențelor ce sînt conferite diferitelor organe ale statului. Totodată, Curtea Constituțională asigură respectarea normelor constituționale de către fiecare dintre cele trei puteri, avînd o poziție de superioritate față de acestea și deținînd statutul de arbitru al acestora. Curtea Constituțională, fiind o autoritate politico-jurisdicțională situată între puteri, exercita următoarele atribuții: confirmă rezultatele alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova; constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova sau interimatul funcției de Președinte, precum și imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile; hotărăște asupra chestiunilor ce au ca obiect constituționalitatea unui partid.
Curții Constituționale îi revine și funcția de elaborare a normelor de drept. Curtea Constituțională este unica autoritate competentă să interpreteze Constituția, atribuție consfințită în art.135 lit.(b) din Constituția Republicii Moldova. Deși nu face parte din puterea legislativă, Curtea Constituțională, interpretînd Constituția, formează doctrina dreptului constituțional și impune autorităților publice interpretarea Constituției în înțelesul ei prin hotărîrile adoptate, care au valoare obligatorie pentru toți subiecții raporturilor de drept. Din cele expuse deducem că Curtea Constituțională este nu numai autoritatea supremă de garantare a Constituției, dar și unica autoritate de interpretare a Constituției.
Funcția de elaborare a normelor de drept este realizată și în procesul exercitării controlului constituționalității legilor. Supunînd controlului constituționalității legile, Curtea Constituțională, în cazul în care constată că norma sau actul normativ respectiv contravine Constituției le declară neconstituționale printr-o hotărîre. Actele normative sau unele părți ale acestora declarate neconstituționale devin nule și nu se aplică din momentul adoptării hotărîrii Curții Constituționale. Consecințele juridice ale actului normativ sau ale unor părți ale acestuia declarate neconstituționale sînt înlăturate prin elaborarea unui nou act normativ sau a unei părți a acestuia. Rolul Curții Constituționale în procesul de elaborare a normelor de drept este specific, deoarece ea influențează asupra procesului de creație legislativă prin anularea normei de drept.
După cum s-a menționat, o funcție a Curții Constituționale este protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului. Constituția Republicii Moldova, prin conținutul sau, reglementează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, pe care le putem diviza în drepturi economice, sociale, culturale și politice. Însă nu este suficient ca drepturile și libertățile fundamentale să fie declarate, este necesar ca ele să fie garantate. Constituția este legea fundamentală care reglementează îndatoririle statului față de cetățenii săi. Un imperativ categoric al contemporaneității, consacrat în Constituție, este că drepturile statului nu pot prevala asupra drepturilor cetățenilor și statul nu se poate dispensa de îndatoririle sale față de cetățeni.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului stabilesc nu numai limitele puterii de stat, dar și limitele suveranității poporului. Suveranitatea poporului este imposibilă dacă fiecare membru al societății nu este protejat de lege și nu se află sub protecția statului. Rolul principal în realizarea dispozițiilor constituționale privind garantarea drepturilor și libertăților fundamentale revine Curții Constituționale. Constituția atribuie Curții Constituționale competențe largi în acest sens.
Curtea Constituțională „judecă" nu cetățenii, dar autoritățile publice, care exercită puterea statului. Protejînd și garantînd drepturile și libertățile fundamentale, asigurînd supremația Constituției pe tot teritoriul Republicii Moldova, Curtea Constituțională se supune numai Constituției.
O altă funcție a Curții Constituționale constă în regularizarea și autentificarea schimbărilor politice sau a alternanțelor de putere. în exercitarea acestei funcții Curtea Constituțională participă la păstrarea echilibrului constituțional, ea previne schimbările violente, contribuie adeseori în mod decisiv la păstrarea legilor instituite de noua majoritate în cadrul constituțional aflat deasupra intereselor grupurilor politice, „autentifică" reformele noii majorități, dacă ele sînt conforme Constituției, previne „victimizarea" fostei majorități, devenită minoritate.
Analizând constituțiile și legislația mai multor state s-au conturat 5 modalități de instituire a competenței Curții Constituționale:
competența e determinată numai de Constituție (Albania, Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Italia);
competența e determinată de Constituție și de legi privind organele jurisdicției constituționale (Croația, Germania, Letonia, Polonia, România);
competența e determinată de Constituție și anumite categorii de legi (legea constituțională federală Rusia, legea organică – Georgia);
competența e determinată de Constituție și anumite categorii de legi indiferent dacă sunt legi ce reglementează organizarea și funcționarea Curții sau nu (Franța, Belorusia);
competența e determinată numai de lege (Lituania).
Prin art. 135 din Constituție, Curții Constituționale i se conferă anumite atribuții, diferite prin obiectul, natura și condițiile de exercitare:
a) Exercită la sesizare controlul constituționalității legilor, al hotărârilor Parlamentului, decretelor Președintelui Republicii Moldova, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte.
Curtea Constituțională soluționează numai probleme de drept și care țin de competența sa. Dacă în procesul examinării apar chestiuni ce țin de competența altor organe, Curtea remite acestora materialele. Curtea Constituțională își stabilește ea însăși limitele de competență. Efectuând controlul actului normativ contestat, Curtea poate pronunța hotărâri și asupra altor acte normative, a căror constituționalitate depinde în întregime sau parțial de constituționalitatea actului contestat;
Interpretează Constituția. Majoritatea interpretărilor se referă la competențele autorităților publice și la respectarea principiului separației și colaborării puterii în stat;
Se pronunță asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. Potrivit Constituției, subiecții ce au dreptul de a iniția revizuirea Constituției pot prezenta proiectele legilor constituționale numai cu avizul Curții Constituționale, adoptat cu votul a cel puțin 4 judecători. Deși avizul Curții referitor la proiect nu este obligatoriu pentru Parlament, în practică Parlamentul se conduce de aceste avize;
Confirmă rezultatele referendumurilor republicane, în perioada existenței Curții Constituționale în Republica Moldova; asemenea referendum s-a desfășurat la 23 mai 1999;
Confirmă rezultatele alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaților și a Președintelui Republicii Moldova;
Constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea din funcție a Președintelui Republicii Moldova, interimatul funcției de Președinte, precum și imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile;
Rezolvă excepțiile de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție;
Hotărăște asupra chestiunilor ce au ca obiect constituționalitatea unui partid.
Analiza dispozițiilor art. 135 din Constituție ne permite să conchidem că atribuțiile Curții Constituționale prevăzute la alin. (1) pct. a) (cu excepția controlului tratatelor internaționale, care se impune a fi a priori), b), d), e) și g) sunt exercitate la sesizare în cadrul sistemului de control aposteriori, iar atribuțiile prevăzute la pct. c), f) și h) – în cadrul sistemului de control a priori.
Unii savanți consideră că, atribuțiile Curții Constituționale din Republica Moldova pot fi sistematizate în 2 grupe: 1) controlul constituționalității și, 2) alte atribuții, adică restul atribuțiilor.
În teorie, aceste atribuții mai pot fi împărțite în trei categorii: consultative, de control al constituționalității actelor emise de autoritățile publice și de interpretare a Constituției. Doctrina dreptului constituțional cunoaște mai multe forme ale controlului constituționalității legii:
a) În dependență de timpul în care se efectuează controlului constituționalității legilor:
Controlul anterior adoptării legilor (prealabil, preventiv) se exercită în faza de proiect al legii. Curtea Constituțională a Republicii Moldova eliberează aviz asupra proiectelor inițiativei de revizuire a Constituției.
Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forță juridică egală legii. În Republica Moldova, controlul constituționalității legilor este posterior, adică după întrarea în vigoare a actelor pasibile de supus la control.
2. În dependență de formă controlul constituționalității legilor este:
Controlul abstract presupune verificarea unui act normativ în afara cazului judiciar concret.
Controlul concret are loc numai în urma unui proces judiciar unde trebuie să se aplice un act normativ a cărui constituționalitate este suspectă.
3. În dependență de modul înscrierii în Constituție controlul constituționalității legilor:
Controlul explicit este prevăzut de însăși Constituția. În Republica Moldova este explicit, deoarece este expres stipulat în Legea Supremă.
Controlul implicit nu-i prevăzut de constituție dar el reiese din principiul legalității.
4. În dependență de spațiul de realizare a controlului constituționalității legilor:
Controlul intern se realizează de organul care a emis actul normativ. Controlul extern se realizează de o altă autoritate statală. În Republica Moldova Controlul este exercitat printr-un organ unic, special și specializat, denumit – Curtea Constituțională.
5. În dependență de conținut controlul constituționalității legilor:
Controlul formal atrage atenția asupra condițiilor și cerințelor ce țin de elaborarea și adoptarea unui act normativ.
Control material verifică conformitatea conținutului actului cu prevederile constituționale.
După volum:
Controlul general se referă la toate relațiile sociale
reglementate de constituție. În Republica Moldova, controlul efectuat de Curte, este general.
Controlul particular se referă la anumite relații concrete, ca exemplu: drepturile fundamentale ale omului.
Constituția stabilește expres atribuțiile Curții Constituționale, care nu pot fi completate sau limitate în baza unei legi. Atribuțiile Curții Constituționale pot fi modificate doar prin modificarea corespunzătoare a Constituției.
Capitolul II. Atribuțiile Curții Constituționale a Republicii Moldova
2.1. Atribuțiile de control
Curtea Constituțională are obligația de a controla corespunderea normelor de drept cu normele și principiile constituționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, precum și cu tratatele internaționale în acest domeniu, la care Republica Moldova este parte.
Examinînd atribuțiile Curții Constituționale în sensul art.135 din Constituție, le putem clasifica după valoarea lor juridică în modul următor:
atribuții de control;
atribuții de interpretare;
atribuții de confirmare și constatare. Aceste atribuții vizează rezultatele referendumurilor republicane, alegerilor Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova, circumstanțele ce justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova sau interimatul funcției de Președinte, precum și imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile, rezolvarea chestiunilor ce țin de constituționalitatea unui partid și altele.
Prima, cea mai largă și cea mai importantă atribuție a Curții Constituționale este exercitarea, la sesizare, a controlului constituționalității legilor și a altor acte normative ale autorităților publice centrale. Prin controlul constituționalității legilor se urmărește scopul – examinarea conținutul legilor în raport cu prevederilor Constituției. În exercitarea acestei atribuții, raportată la cadrul constituțional referitor la statutul juridic al persoanei în societate, Curtea declară neconstituționale actele normative contestate, pasibile de controlul constituționalității, dacă acestea intră în contradicție cu normele fundamentale garantate de Constituție. în acest mod, Curtea Constituțională contribuie la creația legislativă a autorităților publice centrale în domeniul apărării drepturilor fundamentale ale cetățenilor Republicii Moldova și promovării exigențelor statului de drept.
În cadrul aceleiași atribuții se înscrie și funcția de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate a actelor normative la sesizarea Curții Supreme de Justiție. Această activitate a Curții Constituționale reprezintă un important mijloc de protecție a drepturilor cetățenilor, care, conform legislației naționale, nu sînt subiecți cu drept de sesizare a Curții Constituționale, dar care pot fi victime ale abuzurilor comise de autoritățile publice centrale. Excepția de neconstituționalitate va fi cercetată în punctul 2 al capitolului III din prezenta lucrare.
Atribuțiile de control înserează controlul constituționalității legilor și hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și ordonanțelor Guvernului, a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, precum și a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Curtea Supremă de Justiție.
Exercitînd justiția constituțională, Curtea garantează în primul rînd supremația Constituției. Orice act normativ, care face obiectul sesizării, este supus controlului constituționalității prin prisma prevederilor art.7 din Constituție, care stipulează că Constituția Republicii Moldova este Legea ei Supremă și nici o lege și nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituției nu are putere juridică.
Controlul constituționalității actelor normative presupune o operație de comparare a unei activități îndeplinite cu un anumit model de comportare. În cazul asigurării supremației Constituției, controlul constă în raportarea formelor de elaborare și conținutul diferitelor acte normative la prevederile în materie ale Constituției.
La exercitarea atribuției sale de examinare a constituționalității actelor normative Curtea a adoptat o serie de hotărîri de importanță majoră pentru democratizarea societății, apărarea proprietății private, democratizarea societății, apărarea proprietății private, anularea diferitelor restricții asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
O să ne oprim la unele acte ale Curții adoptate în acest sens. Prin hotărîrile nr.10 din 19 februarie 2002, nr.12 din 5 martie 2002, nr.13 din 14 martie 2002 și Avizul nr.2 din 30 iulie 2002. Curtea și-a expus opinia asupra unui bloc de probleme ce țineau de administrația publică locală.
Declarînd neconstituțională hotărîrea Parlamentului nr.807-XV din 5 februarie 2002 “Cu privire la stabilirea datei alegerilor locale generale” Curtea a relevat că hotărîrea Parlamentului nr.807-XV produce efecte juridice care aduc atingerea regimului constituțional. Prin fixarea datei alegerilor locale generale pentru 7 aprilie 2002, Parlamentul, de jure și de facto, a întrerupt mandatul consilierilor locali aleși pentru un termen de 4 luni. Constituția și cadrul legal existent, după cum a menționat Curtea, nu investesc Parlamentul cu dreptul de a întrerupe mandatul aleșilor locali. Fiind abilitat prin legea electorală să adopte hotărîri privind stabilirea datei alegerilor locale generale sau anticipate Parlamentul, în opinia Curții, nu este însă în drept, potrivit art.54 alin.(1) din Constituție să suprime sau să diminueze drepturile și libertățile fundamental ale omului și cetățeanului.
Declarînd neconstituționale un șir de amendamente privind funcțiile, drepturile și atribuțiile organelor administrației publice locale ce se conțineau în Legea nr.186-XIV din 6 noiembrie 1998 “Privind administrația publică locală” Curtea a stabilit că legiuitorul a încălcat principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice locale și ale consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit.
Prin hotărîrea din 5 martie 2002 Curtea a recunoscut constituțională Legea nr.764-XV din 27 decembrie 2002 “Privind organizarea administrativ teritorială a Republicii Moldova” cu excepția sintagmei “… o dată în patru ani, cu cel puțin 6 luni înainte de alegerile parlamentare”.
Menționînd dreptul constituțional al Parlamentului de a reglementa prin lege organică organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală Curtea totodată a stabilit, că restricția temporală, instituită de legiuitor prin dispozițiile art.17 alin.1 din Legea nr.764-XV, potrivit cărora formarea, desființarea și schimbarea statului unității administrativ-teritoriale poate avea loc numai o dată în patru ani, cu cel puțin 6 luni înainte de alegerile parlamentare aduce atingere împuternicirilor colectivităților locale în exercițiul autonomiei locale, îngrădește dreptul cetățenilor de ași exprima opinia în cadrul consultărilor prin intermediul referendumului local, în orice problemă de interes deosebit.
Prin hotărîrea nr.35 din 24 septembrie 2002 Curtea a recunoscut neconstituțională hotărîrea Guvernului nr.1009 din 27 septembrie 2001 prin care a fost instituită inspecția înainte de expediție a mărfurilor neimportate. Curtea a relevat că, potrivit dispozițiilor constituționale, direcțiile principale ale activității economice externe sînt aprobate de Parlament, iar Guvernul are obligația de a asigura realizarea politicii interne și externe a statului și de a adopta hotărîrii pentru organizarea executării legilor. Era necesar ca Parlamentul să adopte o lege, prin care să stabilească norme juridice primare și generale cu caracter obligatoriu privind domeniul de aplicare, procedura de determinare a entității de inspecție înainte de expediție, drepturile și obligațiile membrilor, procedurile de examinare.
În procesul examinării cauzei, Curtea a considerat, totodată, necesar să extindă controlul constituționalității și asupra prevederilor art.12 alin.(3) din Legea reglementării de stat a activității comerciale externe nr.1031-XIV din 8 iunie 2000, conform cărora modul de implementare a inspecției înainte de expediție îl stabilește Guvernul, și a constatat că Parlamentul ca ramură a puterii nu este în drept să delegeze drepturile sale decît în cazurile strict indicate în Constituție, de exemplu delegarea legislativă prevăzută de art.1062 din Constituție.
Parțial au fost recunoscute neconstituționale și alte acte normative ce țin de protejarea drepturilor omului, privatizarea întreprinderilor, din sectorul electroenergetic, relațiile funciare și bancare, impozitelor, bugetul asigurărilor sociale și altele.
Nu mai puțin importante sînt în viziunea noastră, hotărîrile Curții prin care se recunoaște constituționalitatea unor acte normative. Soluțiile propuse în hotărîri au avut drept efect stabilizarea situației în diferite domenii ale vieții social, au contribuit la creșterea încrederii populației în instituțiile puterii.
De exemplu, la 19 martie 2002, examinînd controlul constituționalității unor amendamente la Legea nr.1024-XIV din 2 iunie 2002 “Cu privire la cetățenie” Curtea a menționat că modul de retragere cetățeniei și cea de acordare a cetățeniei în baza art.23 alin.(1) lit. a) și c) al prezentei legi ține exclusiv de dreptul intern al fiecărui stat. Cum a recunoscut Curtea, pentru emiterea Decretului Președintelui Republicii Moldova privind retragerea cetățeniei nu este nevoie ca dobîndirea frauduloasă a cetățeniei Republicii Moldova să fie dovedită în instanța de judecată.
Au fost recunoscute constituționale un șir de amendamente ce țin de: exceptarea de la contenciosul administrativ a actelor administrative ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit; aflarea în funcție a președinților și vicepreședinților judecătoriilor, tribunalelor și ai Curții de Apel pînă la expirarea termenului de 4 ani, care începe la data numirii lor în funcție; supunerea impozitării a indemnizației lunare viagere a judecătorului; drepturile persoanelor ce aparțin minorităților naționale, asigurarea controlului asupra armelor și altele.
Prin Legea nr.726-XV din 7 decembrie 2001 Parlamentul a modificat Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000 exceptînd astfel de la controlul contenciosului administrativ “actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcție a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit”.
Prin hotărîrea nr.46 din 21 noiembrie 2002 Curtea a recunoscut constituțională această prevedere, indicînd că “Numirea persoanelor oficiale de stat într-o funcție publică este întotdeauna rezultatul voinței politice unilaterale a Parlamentului, Președintelui țării sau Guvernului, ei fiind aleși sau numiți în funcție, și nu încadrați în temeiul legii civile, aceeași regulă a unilateralității aplicîndu-se simetric și în cazul destituirii lor”.
O practică asemănătoare se conține în activitatea Curții Europene pentru Drepturile Omului. “Conform jurisprudenței Curții Europene – se arată în hotărîrea Curții Constituționale anterior menționate – litigiile legate de ocuparea, promovarea și încetarea exercițiului unei funcții publice unde sunt considerate litigii de natură civilă și, ca urmare, nu sunt acoperite de garanțiile cuprinse în art.6 § 1 din Convenție privind procesul echitabil. Argumentîndu-și poziția, Curtea Europeană a apreciat că exercitarea unei funcții publice implică responsabilități în domeniul interesului general sau reprezintă o exercitare a puterilor oferite printr-o lege de drept public și presupune întotdeauna deținerea unei părți din suveranitatea statului. Angagînd funcționarii publici, oficialitățile statului urmăresc scopul legitim de a proteja statul și interesele generale ale comunității. Astfel, între autoritățile statului și funcționării publici apare un angajament ce exprimă loialitatea și încrederea reciprocă”.
Menționăm că o poziție asemănătoare, Curtea Constituțională a expus-o și în hotărîrile nr.16 din 28.05.98 și nr.39 din 09.07.2001.
Prin Legea nr.382-XV din 19 iulie 2001 “Cu privire la drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor” au fost adoptate un șir de reglementări ce țin de protecția drepturilor minorităților naționale.
O parte din ele au fost recunoscute constituționale Respingînd parțial sesizarea Curtea Constituțională a făcut referire la Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru Dimensiunea Umană a O.S.C.E. care oblică țările participante să respecte drepturile minorităților naționale în coraport cu drepturile care aparțin majorității.
Astfel, Curtea a menționat că legislația în acest domeniu deja garantează dreptul la cetățenie într-o limbă minoritară, dreptul de a alege limba de educare și instruire a persoanelor, dreptul la educație preșcolară, la studii medii de cultură generală, medii de specialitate, tehnico-profesionale și superioare în limbile moldovenească și rusă și creează condițiile necesare pentru realizarea dreptului cetățenilor de alte naționalități, care locuiesc în republică, la educație și instruire în limba maternă a minorității naționale. Incluzînd în legea specială garanțiile prevăzute în legislația de bază în domeniul funcționării limbilor Parlamentul n-a încălcat limitele de competență.
Concluzionînd, putem afirma că, prin hotărîrile sale, prin care au fost soluționate diverse probleme de drept complexe, Curtea stimulează procesele progresiste și reformatoare spre edificarea statului de drept în societatea noastră.
Prin hotărîrile sale, Curtea Constituțională a Republicii Moldova de asemenea contribuie la elaborarea actelor normative în concordanță cu Constituția, iar prin adresele sale, pune la curent autoritățile publice centrale asupra lacunelor semnalate în legislație. Datorită acestui fapt crește responsabilitatea organelor administrației publice centrale și locale în procesul de protecție a drepturilor omului și de aplicare a actelor normative.
Majoritatea hotărîrilor Curții Constituționale se bazează pe normele constituționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale. Astfel, din 317 de hotărîri ale Curții Constituționale, adoptate de la fondarea sa pînă la 31 decembrie 2006, în circa 1/3 din acte au fost aplicate norme constituționale cu privire la drepturile și libertățile fundamentale.
Referindu-ne la exercitarea atribuțiilor de control menționate, punctăm două probleme majore. Una din ele vizează controlul constituționalității tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte, în special cele referitoare la drepturile omului. Abilitînd Curtea cu controlul posterior al tratatelor internaționale, constituanta legislativă a Republicii Moldova nu a luat în considerare unele momente contradictorii în acest domeniu.
Subiecții au dreptul de a sesiza Curtea pentru controlul constituționalități „tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte" (lit.a) alin.(l) art.135 din Constituție). Sintagma luată în ghilimele presupune nu numai ratificarea tratatului prin lege organică, depunerea instrumentelor de ratificare la secretariatul organizației internaționale ș.a., ci și intrarea acestuia în vigoare pentru Republica Moldova.
Ratificînd un tratat internațional, în baza alin.(2) art. 4 din Constituție, Parlamentul necondiționat acordă prioritate tratatului internațional asupra „legilor interne". Este salutabilă ultima sintagmă din norma constituțională pentru motivul că a exclus din „legile interne" Legea Supremă – Constituția.
Art. 26 al Convenției de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai 1969 reglementează principiul de drept internațional "pacta sunt servanda", iar potrivit art. 27 din Convenție, o parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.
Legislația națională, însă, nu prevede efectele juridice ale unui tratat internațional intrat în vigoare, declarat neconstituțional. Astfel, prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr.595-XIV din 24 septembrie 1999 „Privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova" stipulează că tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, recunoscute de Curtea Constituțională ca incompatibile cu Constituția Republicii Moldova, nu sînt puse în vigoare și nu sînt aplicate. Corelată cu normele Convenției de la Viena, această normă legală nu poate fi realizată, rezultînd imposibilitatea exercitării controlului constituționalității tratatelor internaționale de către Curtea Constituțională.
Această opinie a fost expusă de Curtea Constituțională în Decizia nr.5 din 24.09.2002 asupra cazului „Palanca" referitor la un teren de la frontiera de stat dintre Republica Moldova și Ucraina: „Invocînd principiul dreptului internațional privind îndeplinirea de către stat a angajamentelor internaționale, Curtea relevă că exercitarea controlului constituționalității acestui tratat ar contrazice principiul internațional privind executarea tratatelor cu bună credință, ceea ce ar aduce prejudicii credibilității Republicii Moldova ca partener în raporturile instituite prin tratatele internaționale și ar întîrzia sau chiar ar frîna dezvoltarea relațiilor interstatale și interguvernamentale ale țării".
Astfel, nici pînă la acest caz, nici pînă la data 02.10.2007, Curtea Constituțională a Moldovei nu și-a exercitat atribuția de control al constituționalității tratatelor internaționale, aceasta fiind imposibil în varianta actuală a textului art.135 alin.(l) lit.(a) din Constituție. Sîntem de părere că în cazul respectiv Curtea Constituțională era obligată să adopte și o adresă, prin care să atragă atenția Parlamentului asupra acestei lacune. Adresa Curții Constituționale este executorie și poate, pînă în prezent, Parlamentul ar fi lichidat această lacună.
Recent, însă, Curtea Constituțională a dat o nouă interpretare controlului tratatelor internaționale. La 16 iulie 2007 Guvernul Republicii Moldova a depus la Curtea Constituțională o sesizare, solicitînd controlul constituționalității unui tratat la care Republica Moldova nu este parte. Incertitudinea a fost admisă de Curtea Constituțională încă la 18 iulie 2007, cînd prin decizia sa sesizarea a fost acceptată spre examinare în fond. în final, prin Hotărîrea din 02.10.2007 Curtea Constituțională a recunoscut compatibile unele prevederi din Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale cu Constituția Republicii Moldova. Sîntem de părere că prin această hotărîre Curtea Constituțională nu numai nu a respectat rigorile Constituției, dar și a admis o contradicție cu principiul controlului posterior al constituționalității, aplicat pînă în prezent.
În acest sens, relevantă este propunerea de lege ferenda pentru revizuirea Constituției în vederea abilitării Curții Constituționale cu atribuția de a exercita controlul constituționalității tratatelor internaționale anterior intrării lor în vigoare pentru Republica Moldova. Prevederile tratatelor internaționale, neratificate de Republica Moldova, sînt accesibile tuturor subiecților actuali cu drept de sesizare la Curtea Constituțională. Ele nu pot fi modificate de Republica Moldova și acești subiecți pot depista neconstituționalitatea lor în perioada lungă de timp de la semnare pînă la intrarea în vigoare pentru Republica Moldova. În concluzie, propunem de a completa lit.a) alin.(l) art.135 din Constituție, după cuvîntul „parte", cu sintagma „pînă la intrarea lor în vigoare". Prin această revizuire constituțională, în ultimă instanță, poate fi legalizat precedentul incert al Curții Constituționale la care ne-am referit anterior.
Unii cercetători, consideră totuși că soluția în cauză nu este suficientă pentru reglementarea deplină a problemei discutate. Avînd în vedere analiza expusă anterior cu privire la compatibilitatea și ierarhia juridică a tratatelor internaționale și Constituției, precum și consecințele nedorite ale intrării în vigoare a unui tratat internațional neconform cu Constituția, este necesar a atribui Curții Constituționale dreptul de a se pronunța prin aviz asupra inițiativelor de ratificare a tratatelor internaționale, ca în cazul inițiativelor de revizuire a Constituției. Avizul Curții Constituționale asupra acestor inițiative are un caracter consultativ, însă în acest caz Parlamentul se va asigura, prin intermediul unei instituții specializate, că tratatul corespunde rigorilor constituționale și nu depășește limitele admisibile de revizuire a Constituției în cazul în care va fi necesar să fie adusă în concordanță cu prevederile tratatului.
În acest sens, în calitate de proiect de alternativă, ne aliniem la propunerea de a completa litc) alin.(l) art.135 din Constituție, după cuvîntul „Constituției", cu sintagma „și de ratificare a tratatelor internaționale".
O altă problemă importantă la ora actuală este stabilirea clară a categoriilor de hotărîri ale Parlamentului și ale Guvernului care pot fi supuse controlului constituționalității, cele cu caracter general, individual sau ambele categorii de acte.
Existența problemei se confirmă prin un șir de acte ale Parlamentului cum ar fi: Legea nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 privind contenciosul administrativ cu modificările ulterioare, Legea nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000 privind o serie de modificări și completări în constituție, Legea nr. 780-XV din 27 decembrie 2001 privind actele legislative și altele.
Însă specialiștii în materie, mai ales în contenciosul administrativ, susțin opinia precum că nu numai actele individuale ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului, dar și toate hotărîrile cu cracter individual ale Guvernului trebuie să fie exceptate de la controlul constituțional.
În calitate de argument specialiștii se referă la art. 102 alin. (2) din Constituție prin care este stipulat că hotărîrile Guvernului se adoptă pentru organizarea executării ligilor, adică sînt acte inferioare legilor și în caz de litigiu necesită să fie verificată nu constituționalitatea dar legalitatea lor.
Această opinie poate fi combătută prin alt argument, cuprins în art. 131 alin. (1) pct. a) prin care se menționează că Curtea Constituțională execută la sesizare controlul constituționalității hotărîrilor Guvernului. S-ar înțelege că ar putea fi vorba de toate hotărîrile Guvernului, fără excepție, independent de forța lor juridică.
Însă art. 140 alin. (1) vorbește numai de acte normative. Asemenea reglementări decurg și din Legea cu privire la Curtea Constituțională.
În ultimii ani Curtea Constituțională, prin hotărîrile sale nr. 16 din 28.05.1998, nr. 39 din 09.07.1001, nr. 46 din 21.11.2002 și altele și-a expus consecvent poziția – controlului constituționalității pot fi supuse numai actele normative.
În opinia noastră, în propunerile de revizuirea Constituției privind organizarea și activitatea Curții Constituționale ar fi necesar de concretizat atribuțiile Curții în domeniul controlului constituționalității actelor legislative.
O altă problemă este inoportunitatea exceptării de la controlul constituționalității a regulamentului Parlamentului. Istoria acestei probleme începe cu greșeala gramaticală comisă în textul inițial al lit.a) alin.(l) art.135 din Constituție care conținea sintagma „regulamentelor Parlamentului". întrucît Parlamentul Republicii Moldova este unicameral, el are un singur regulament, deci, cuvîntul urma să fie scris la singular. Observînd această greșeală, constituanta legislativă, prin Legea nr.H15-XIV din 05.07.2000, a exclus cuvîntul „regulamentelor" din textul constituțional. Presupunem că s-a făcut o revizuire gramaticală pentru motivul că Regulamentul Parlamentului a fost adoptat prin lege organică, pasibilă de controlul constituționalității. Ulterior, însă, Curtea Constituțională, prin deciziile din 28.09.2000 și din 14.01.2004, a considerat că prin această revizuire Regulamentul Parlamentului a fost exceptat de la controlul constituționalității.
Susținem părerea unor savanți că prin aceste decizii Curtea Constituțională a interpretat greșit acțiunea constituantului. Pentru acest motiv, Curtea trebuie să-și revizuiască practica. Regulamentul Parlamentului este nu numai o lege organică pasibilă de controlul constituționalității, ci și un act legislativ de o importanță majoră pentru societate. Reglementările acestei legi sînt aplicate la adoptarea întregului cadru legislativ al Republicii Moldova, inclusiv a celui referitor la drepturile fundamentale. De asemenea, cu acest Regulament se operează la desemnarea și destituirea autorităților publice de cel mai înalt rang ș.a. în opinia noastră, este paradoxal că hotărîrea de Guvern este pasibilă de controlul constituționalității, iar legea organică nu.
În prezent, după părerea unor autori în baza precedentului creat, este imposibil a determina Curtea Constituțională să examineze constituționalitatea normelor Regulamentului Parlamentului. Din aceste considerente propunem, în calitate de lege ferenda, de a modifica Legea cu privire la Curtea Constituțională în sensul obligării Curții de a examina constituționalitatea prevederilor Regulamentului Parlamentului.
Conform art.135 alin.(l) lit.a) din Constituția Republicii Moldova, autoritatea de jurisdicție constituțională a Republicii Moldova examinează de asemenea ordonanțele și hotărîrile Guvernului, ca acte normative ale organului executiv central.
Competența examinării constituționalității ordonanțelor Guvernului nu poate fi contestată, aceste acte fiind produsul delegării legislative a Parlamentului. Ordonanțele Guvernului pot avea ca obiect și reglementarea relațiilor sociale la nivel primar, avînd dreptul de a interveni în domeniul legii ordinare. Prevederea, conform căreia procedura de abrogare, suspendare sau modificare a ordonanței Guvernului se efectuează numai prin lege, plasează acest act în rîndul actelor legislative.
Examinarea hotărîrilor Guvernului, ca acte normative subordonate legii, în contenciosul constituțional învederează anumite probleme. Conform art. 102 din Constituție, hotărîrile Guvernului sînt acte, prin intermediul cărora sînt executate legile Parlamentului. Conform Legii privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale din 18.07.2003, hotărîrea Guvernului trebuie să corespundă legii, pentru executarea căreia este adoptată. Mai mult ca atît, conform legii menționate, o hotărîre de Guvern trebuie să prevadă expres legea pentru executarea căreia a fost adoptată. Astfel, art. 13 alin.(3) și art.52 din legea în cauză reglementează că în preambulul actului normativ al Guvernului este obligatorie referirea la clauza de emitere, în unele cazuri indicîndu-se nu numai legea, în baza căreia a fost adoptat actul, ci și norma concretă a legii, întru executarea căreia a fost adoptat actul.
Dacă prezumăm că legea corespunde Constituției, atunci și hotărîrea Guvernului, adoptată pentru executarea ei, se prezumă a fi constituțională, și invers, dacă hotărîrea Guvernului nu corespunde Constituției, se prezumă că și legea nu corespunde Constituției. Prin urmare, legitimitatea exercitării controlului constituționalității normelor hotărîrilor de Guvern este problematică. Sîntem de părere că controlul constituționalității hotărîrilor de Guvern reprezintă în sine un autentic control al legalității, care face resortul contenciosului administrativ. într-o astfel de abordare, hotărîrile Guvernului pot fi supuse examinării sub raportul legalității în instanța judiciară de drept comun, prin intermediul procedurii de contencios administrativ.
Aceea și opinie a expus și Victor Pușcaș, ex-președintele Curții Constituționale, care susține că „Curtea Constituțională trebuie să verifice constituționalitatea actelor legislative, iar legalitatea actelor administrative, inclusiv a hotărîrilor Guvernului adoptate pentru executarea legilor, trebuie să fie de competența exclusivă a instanțelor judecătorești de contencios administrativ". De aceeași părere este și Dacian D. Cosmin, care susține că „excepția de neconstituționalitate a unei hotărîri de Guvern este o formă a excepției de ilegalitate".
În același timp trebuie să menționăm că nu toate hotărîrile Guvernului pot fi controlate sub aspectul legalității, urmînd să fie controlată constituționalitatea lor. La această concluzie ajungem, cînd supunem analizei domeniile de reglementare ale legii și ale actelor subordonate legii, în special domeniul de reglementare al hotărîrii Guvernului.
Situația respectivă este analizată și de alți autori. Astfel, Victor Pușcaș întreabă în mod rezonabil: „în competența căror instanțe poate fi dat un litigiu în cazul în care: Guvernul comite o imixtiune în activitatea Parlamentului și adoptă o hotărîre prin care instituie norme de drept primare, încâlcind principiul separației puterilor în stat; hotărîrea Guvernului, adoptată, probabil, în scopul organizării executării legii, este suspendată și contestată la Curtea Constituțională de către Președintele Republicii Moldova în ordinea prevăzută de lit.i) art. 88 din Constituție?".
Referindu-ne la domeniul de reglementare al legii, menționăm că legea reglementează relațiile sociale la nivel primar, în baza principiilor constituționale. Relațiile sociale primare fac domeniul exclusiv al legii, în care nu poate interveni hotărîrea de Guvern. Această constatare a fost expusă de Curtea Constituțională în hotărîrile sale.
Într-o astfel de abordare, în cazul în care hotărîrea de Guvern reglementează la nivel primar relațiile sociale, ea nu poate fi controlată sub aspectul legalității, din cauză că nu există o lege în baza căreia să poată fi controlată. în situația aceasta hotărîrea de Guvern poate fi controlată sub raportul corespunderii ei cu norma art.102 din Constituție, care stabilește domeniul hotărîrii Guvernului: „Hotărîrile se adoptă pentru organizarea executării legilor".
Practica judiciară actuală ne arată că în unele cazuri hotărîrile Guvernului sînt examinate în contenciosul administrativ, dar numai cele cu caracter individual. Exemple, de care dispunem, sînt: Hotărîrea Guvernului nr.719 din 26 decembrie 1996, Hotărîrea Guvernului nr.1008 din 26 septembrie 2001. în același context considerăm că ultima hotărîre, abrogată prin Hotărîrea Guvernului nr.815 din 20 iulie 2004, nu putea fi examinată în procedura contenciosului administrativ, ea avînd un caracter normativ, pentru că aproba statutul celui mai mare cult religios.
Această situație nu poate fi tolerată, dacă luăm în considerare ierarhia actelor normative în stat, pentru că în contenciosul administrativ poate fi controlată legalitatea tuturor hotărîrilor de Guvern. în procesul de control al legalității acestor acte, dacă se va constata că ele corespund legii, suspectată că este în contradicție cu Constituția, instanța de contencios administrativ, din propria inițiativă sau la inițiativa părților, poate declanșa procedura de control al constituționalității acestei legi, suspendînd procedura de examinare a legalității hotărîrii de Guvern.
Ulterior, în cazul în care Curtea Constituțională va hotărî că legea în cauză nu corespunde Constituției, instanța de contencios administrativ va recunoaște că și hotărîrea de Guvern este ilegală, și invers, în cazul în care Curtea Constituțională va hotărî că legea corespunde Constituției, instanța de contencios administrativ va recunoaște că și hotărîrea de Guvern este legală.
Astfel, susținem considerările unor teoreticieni, potrivit cărora pot fi supuse controlului constituționalității numai hotărîrile Guvernului care, în opinia subiecților cu drept de sesizare, reglementează la nivel primar relațiile sociale, astfel intervenind în domeniul legii. în celelalte cazuri hotărîrile Guvernului fac resortul controlului legalității în instanțele de drept comun în procedura contenciosului administrativ.
Spre exemplu, în alte state, situațiile cînd actul Guvernului intervine în domeniul de reglementare al actelor legislative, sînt reglementate de procedura soluționării conflictelor de competență, atribuție conferită Curții Constituționale, care veghează la respectarea principiului separației puterilor. Astfel, Constituția României prin art.146 lit.e) acordă Curții Constituționale dreptul să soluționeze „conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice".
În acest sens, susținem propunerile de lege ferenda înaintate de unii cercetători:
– din lit.a) alin. (1) art. 135 din Constituție să fie exclusă sintagma „decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și";
– s ă fie completat alin. (1) art. 135 din Constituție cu o nouă literă în următoarea redacție: „soluționează conflictele de competență constituțională dintre autoritățile publice centrale".
O mare însemnătate în activitatea Curții Constituționale de menținere a stabilității Constituției revine competenței de emitere a avizelor asupra proiectelor de legi privind modificarea sau completarea unor articole din Constituție.
Relevant în acest sens este că, în exercitarea acestei atribuții Curtea controlează corespunderea inițiativelor respective cu limitele de revizuire a Constituției. Art. 142 din Constituția Republicii Moldova nu permite revizuirea normelor constituționale, dacă aceasta are ca rezultat suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora. Prin această atribuție se stabilesc garanții supreme în realizarea funcțiilor Curții Constituționale. În toate cazurile Curtea a avut în vedere că proiectele de legi constituționale să nu depășească limitele revizuirii Constituției și să corespundă întru totul exigenților privind caracterul suveran și unitar al statului, să nu îngrădească drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sau garanțiilor acestora.
De menționat că, nu toate avizele emise de către Curtea Constituțională pe parcursul activității sale, au fost positive.
De exemplu, pronunțînd aviz pozitiv în privința instituirii în Republica Moldova a pluralității de cetățenii Curtea Constituțională a menționat că “În partea în care se exclud alin. (2) din art. 17, care prevede că “nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa și nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”, sintagmele “în temeiul hotărîrii instanței de judecată” din art. 17alin. (4) și “atît în țară” din art. 18 alin. (2) proiectul intră în contradicție cu prevederile art. 142 alin. (2) din Constituție”.
Ne vom opri doar la propunerea de a exclude din Constituție posibilitatea extrădării “în temeiul hotărîrii instanței de judecată” Curtea a indicat în hotărîrea sa că “dispoziția constituțională cuprinsă în sintagma “în temeiul hotărîrii instanței de judecată” nu poate fi înlocuită cu sintagma “sau în condițiile stabilite de legea organică”, întrucît astfel se elimină una din garanțiile constituționale de realizare a dreptului la cetățenie. O dispoziție constituțională nu poate fi substituită printr-o dispoziție a legii organice, dat fiind faptul că în ierarhia actelor normative legile organice se află pe o treaptă inferioară față de legile constituționale și sînt subsecvente acestora”. Credem, că această teză poate fi atribuită și celorlalte propuneri, care vădit limitează prevederile constituționale.
Amintim, că conform art. 142 alin. (2) din Constituție nici o revizuire nu poate fi făcută, dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.
La fel Curtea a emis aviz negativ în privința propunerii de a modifica art. 112 din Constituție, întitulat “Autoritățile sătești și orășenești”, propunere de a alege primarii de către consilii, care vine în contradicție nu numai cu unele acte internaționale, recunoscute de către Republica Moldova, dar și de alte articole din Constituție; art. 2 alin. (1) care stabilește că suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative; art. 38 alin. (1), conform căruia voința poporului constituie baza puterii de stat, iar această voință se exprimă prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, secret și liber exprimat; art. 39 alin. (1) care statuează că cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum și prin reprezentanții lor; art. 109 alin. (1) care stabilește că unul din principiile de bază ale administrării publice locale este cel al eligibilității autorităților publice locale; art. 109 mai prevede introducerea autonomiei locale și descentralizarea serviciilor publice.
La 12 februarie 2002 Curtea Constituțională a emis avizul nr.l „Asupra proiectului de lege pentru modificarea și completarea Constituției", în care a relevat că excluderea garanției constituționale cuprinsă în art. 17 alin.(2), potrivit căreia „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa și nici de dreptul de a-și schimba cetățenia", aduce atingere dreptului fundamental al omului la cetățenie.
În concluzie, putem conchide că, Curtea Constituțională prin avizarea obligatorie a proiectelor inițiativelor de revizuire a constituției, de fapt, efectuînd o evaluare imparțială, specializată, competentă asupra conținutului proiectelor de modificare și completare a Legii Supreme, în realitate asigură supremația Constituției.
2.2. Atribuțiile interpretetative.
O altă atribuție, în exercitarea căreia Curtea contribuie eficient la garantarea supremației Legii Supreme, este interpretarea dispozițiilor constituționale. Drept bază pentru interpretarea normelor constituționale servesc principiile internaționale unanim recunoscute. Pe parcursul activității Curții au fost pronunțate 31 de hotărîri privind interpretarea prevederilor constituționale.
In așa mod hotărîrile Curții Constituționale de interpretare a Constituției contribuie la aplicarea adecvată a normelor constituționale, atît de către autoritățile ce elaborează acte normative, cît și de către autoritățile care le aplică. Unicitatea acestei atribuții este determinată de faptul că numai Curtea Constituțională este în drept să interpreteze normele constituționale și această interpretare să fie supremă și impusă ca singura posibilă oricărei autorități.
În acest aspect, Curtea s-a pronunțat asupra art. 131 alin. (4) din Constituție, explicînd că “a) prin orice amendament, care atrage majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum și majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare, e necesar a înțelege orice modificare a oricărei legi, care atrage majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum și majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare, prevăzute de legea anuală a bugetului; și “b) orice modificare, care atrage majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum și majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare poate fi adoptată numai după ce este acceptată de Guvern”.
In hotărîrile sale Curtea Constituționalã întotdeauna a operat în folosul individului, făcînd tot posibilul ca societatea sã se conducă de maxima, conform căreia statul și dreptul nu sunt un scop, ci un mijloc pentru dezvoltarea personalității și realizarea libertăților sale.
Astfel, în Hotãrîrea nr.55 din 14 octombrie 1999 „Privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituția Republicii Moldova", Curtea a arătat cã prin art.4 din Constituție se garantează nu numai drepturile și libertățile fundamentale ale omului, consacrate de Constituție, dar și principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional, prin care se înțeleg principiile și normele cu caracter general și universal.
Aceeași poziție a expus Curtea în Hotărîrea nr.16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art.20 din Constituția Republicii Moldova", în care a constatat cã dispozițiile art. 20 alin.(2) din Constituție garantează tuturor titularilor de drepturi civile accesul liber la justiție.
În concluzie, putem menționa că, interpretarea oficială a Legii Supreme ca atribuție, aparține în exclusivitate numai Curții Constituționale a Republicii Moldova. Deci, Curtea Constituțională este nu numai autoritatea supremă de garantare a Constituției, dar și unica autoritate de interpretare a Constituției. Deși nu face parte din puterea legislativă, Curtea Constituțională, interpretînd Constituția, formează doctrina dreptului constituțional, contribuie la formarea bazei legislative și impune autorităților publice interpretarea Constituției în înțelesul ei prin hotărîrile adoptate, care au caracter obligatoriu în timp și spațiu pe întreg teritoriul Republicii Moldova și asupra tuturor persoanelor fizice și juridice, care sînt subiecte a raporturilor de drept.
2.3. Atribuțiile de confirmare și constatare
În virtutea atribuțiilor de constatare, Curtea Constituțională constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova sau interimatul funcției de Președinte, precum și imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile.
O altă atribuție a Curții Constituționale, vizează chestiunile referitoare la constituționalitatea partidelor politice. Cetățenii se pot asocia liber în partide politice. Partidele contribuie le definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor și, în condițiile legii, participă la alegeri.
Este cunoscut în istorie rolul nefast al unor partide politice, care prin programele, scopurile sau activitățile lor au exclus din societate pluralismul politic și principiile statului de drept. Aceste activități de obicei se soldează cu restrîngerea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, sau atingerea valorilor consfințite prin Legea Supremă.
In aceste situații se conturează rolul decisiv al Curții Constituționale, care prin hotărîrile sale are obligația de a îngrădi acțiunea distructivă a asociațiilor de acest gen asupra comunității în ansamblu. La 3 iunie 2003 Curtea a adoptat Hotărîrea nr.l 1, prin care a menționat că, potrivit art. 41 alin. (4) din Constituție, măsurile legale luate pentru interzicerea sau desființarea forțată a partidelor politice pot fi aplicate numai în cazul în care vor fi considerate de natură excepțională și guvernate de principiul proporționalității pentru a nu aduce atingere principiului constituțional al caracterului de excepție al restrîngerii drepturilor și libertăților fundamentale în conformitate cu art. 54 alin. (4) din Constituție. Pe durata activității sale, Curtea n-a adoptat nici o hotărîre asupra chestiunilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid, nefiind sesizată în aecst sens.
In șirul atribuțiilor Curții Constituționale, un loc important îl ocupă confirmarea rezultatelor referendumurilor republicane, alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova. În perioada februarie 1995-decembrie 2007, Curtea a examinat 53 de sesizări prin care a confirmat rezultatele alegerii Parlamentului și Președintelui Republicii Moldova. În exercitarea acestor atribuții, Curtea Constituțională apare în postura de garant al respectării drepturilor exclusiv politice ale cetățenilor Republicii Moldova, dreptul lor de a alege și de a fi aleși în cele mai înalte funcții ale statului.
Astfel, în perioada transformărilor ideologice, politice și constituționale, prin care trece în prezent Republica Moldova, Curtea Constituțională a devenit una din cele mai eficiente instituții de protecție a drepturilor fundamentale, inclusiv a drepturilor exclusiv-politice a cetățenilor statului nostru.
Capitolul III. Perspectivele noilor evoluții a atribuțiilor Curții Constituționale în Republica Moldova
3.1. Necesitatea instituirii plîngerii constituționale în Republica Moldova
Curtea Constituțională a Republicii Moldova, prin Legea Supremă, a fost învestită cu atribuțiile de a garanta supremația Constituției, asigura principiul separării puterilor de stat în putere legislativă, putere executivă și putere judecătorească și garanta responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat. Pentru considerentele pe care le voi expune pe parcursul acestui paragraf, considerăm că anume prin introducerea plîngerii constituționale se va putea garanta pe deplin ultima funcție prevăzută în art.134 alin (3) din Constituție, și anume: „responsabilitatea statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat”,
După 1998, cînd Convenția Europeană a intrat în vigoare pentru Republica Moldova, resortisanții statului nostru, neavînd acces la Curtea Constituțională, au început să apeleze la CEDO.
Aplicarea în Republica Moldova pe parcursul a 14 ani a instituției controlului constituționalității legilor în general și a procedurii excepției de neconstituționalitate în special a dat naștere ideii de a admite accesul direct al cetățenilor la Curtea Constituțională, atît pe calea ridicării excepției de neconstituționalitate, cît și pe calea depunerii plîngerii constituționale. Această idee a fost discutată inițial în mediile de specialitate. Ulterior, la momentul aderării Republicii Moldova la CEDO, în baza obligațiilor asumate, Parlamentul a adoptat Hotărîrea „Privind aprobarea Programului de ajustare a legislației Republicii Moldova la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale". In Programul adoptat, la punctul 10, au fost preconizate modificări la Legea cu privire la Curtea Constituțională și Codul jurisdicției constituționale pentru „introducerea prevederilor vizînd dreptul persoanelor particulare de a sesiza Curtea Constituțională". Aceste modificări, conform hotărîrii vizate a Parlamentului, au fost preconizate în scopul ajustării legislației Republicii Moldova la prevederile alin.l art. 6 din CEDO.
În opinia noastră, această intenție a Parlamentului a fost previzibilă, fiind dictată de Consiliul Europei și CEDO, ca rezultat al faptului că încă în 1998 CEDO a resimțit necesitatea adoptării unor măsuri pentru a diminua numărul exagerat de cereri de la cetățenii statelor părți la CEDO. Numărul mare de cereri la CEDO, care persistă pînă în prezent, complică procedura în fața CEDO, generînd tergiversări. Pentru a soluționa această problemă, Consiliul Europei a adoptat la timpul său Protocoalele adiționale la CEDO nr.9, nr. 11, iar în prezent se află în proces de ratificare Protocolul nr.14, adoptat la 13 mai 2004, la Strasbourg. Conform Raportului Comitetului de Miniștri din 15 noiembrie 2006: „Astăzi, supraviețuirea mecanismului de protecție juridică a drepturilor omului și capacitatea Curții de a face față volumului de lucru sunt amenințate în mod serios de o creștere exponențială a numărului de cereri individuale. Se cere remarcat faptul că mai mult de 90 % din cererile examinate de Curte au fost respinse. La finele lui septembrie 2006, 89000 de cazuri erau în curs de examinare la Curte. Din acestea, 24650 de comunicări individuale sunt în așteptarea unei „regularizări" ca cereri. Un număr semnificativ din aceste cazuri sunt în curs de examinare o perioadă îndelungată. Mai mult, din numărul total de cereri, 21900 sunt cazuri de cameră. Această situație, care, în pofida a diverse măsuri întreprinse de Curte, riscă să se deterioreze, este extrem de gravă. în loc să soluționeze această problemă, sistemul riscă să se ruineze".
In aceeași ordine de idei, în Hotărîrea Parlamentului „Privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008" , la cap. 2 din partea I, s-a menționat: „Cetățenii Republicii Moldova nu au dreptul de a sesiza direct Curtea Constituțională, deși țara noastră, la ratificarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și-a asumat obligația de a acorda acest drept". în baza acestei constatări, la partea III din pct.2 „Asigurarea accesului liber la justiție", Parlamentul a preconizat ca program de acțiune: ,,b) Examinarea posibilității modificării Legii cu privire la Curtea Constituțională pentru acordarea către cetățeni a dreptului de sesizare a Curții Constituționale". A fost inclus și un termen concret pentru executare – 2005, executor fiind Ministerul Justiției, iar ca partener Curtea Constituțională. Menționăm că pentru adoptarea ambelor acte au votat și opoziția parlamentară, inclusiv actuala opoziție, care ulterior nu a acceptat acest mecanism.
Ca urmare logică, în septembrie 2004, în baza mesajului Președintelui Republicii Moldova, un grup din 35 de deputați a elaborat un proiect de lege pentru modificarea Constituției și a cerut avizul Curții Constituționale. La 16 decembrie 2004 Curtea Constituțională a dat aviz pozitiv pentru abilitarea cetățenilor cu dreptul de a sesiza direct Curtea Constituțională în cazurile în care se pretind victime ale violării drepturilor și libertăților fundamentale statuate de Constituție și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte. însă, examinînd proiectul respectiv de lege pentru revizuirea Constituției, la 29 decembrie 2005 Parlamentul Republicii Moldova 1-a respins (52 pro, din necesarul de 68 voturi).
Cauzele neacceptării acestei inițiative sînt diferite, atît obiective – juridice, politice, cît și subiective. în cele ce urmează vom supune analizei unele motive ale neacceptării, referindu-ne numai la inițiativa de revizuire a Constituției în aspectul învestirii persoanei cu dreptul de a depune plîngeri constituționale.
Pentru mai mult ă claritate, expunem textul proiectului de lege de revizuire a Constituției, prezentat de Comisia specială constituțională în plenul Parlamentului:
,,a) Curtea Constituțională se pronunță, în condițiile legii, asupra cererii depuse de persoana care se pretinde vătămată de către o autoritate publică în drepturile sau libertățile fundamentale, prevăzute de Constituție sau de tratatele internaționale, la care Republica Moldova este parte".
Primul motiv invocat de oponenți, considerat juridic, a fost că textul redactat, prezentat de comisia specială diferă puțin de cel inițial. Oponenții nu au argumentat deosebirile de esență ale textului final de cel inițial.
Varianta inițială a lit.d) alin.(l) art.135 din Constituție a fost: ,,d) se pronunță, după epuizarea căilor de atac, în condițiile legii, asupra cererilor depuse de orice persoană care se pretinde victimă a unor încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, consfințite în Titlul II sau în tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, provenite dintr-o lege, dintr-un act administrativ, dintr-o hotărîre judecătorească sau dintr-o omisiune a autorităților publice;"
În punctul 5 din aviz Curtea Constituțională a observat că nu toate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Constituție și Convenția Europeană sînt incluse în Titlul II al Constituției. Curtea a remarcat că dreptul persoanelor la referendum este stipulat în Titlul III articolul 75 din Constituție, iar dreptul la proprietate în Titlul IV (art. 127). Mai adăugăm că drepturile din domeniul înfăptuirii justiției sînt garantate de art. 114-120 din Constituție. Toate aceste drepturi sînt garantate nu numai de Constituție, dar și de art. 6 din CEDO, art. 2 al Protocolului ei facultativ nr. 7. Excluderea acestor drepturi din bazele fundamentării plîngerilor constituționale a diminuat esența modificărilor propuse la Constituție.
În această viziune susținem autorii care consideră că, textul redactat al comisiei speciale a extins nu numai prerogativele persoanei în sesizarea Curții Constituționale, ci și sfera drepturilor garantate. Observăm că drepturile necuprinse inițial de proiect sînt mai des revendicate de persoane la CtEDO (dreptul la un recurs efectiv ș.a.). Sintagma „vătămată de către o autoritate publică în drepturile sau libertățile fundamentale" nu a schimbat sensul inițial al textului, fiind mai clară și permițînd persoanei de a ataca actele, acțiunile și inacțiunile oricărei autorități publice.
In susținerea acestor afirmații remarcăm că avizul Curții Constituționale are un caracter consultativ pentru Parlament, esențial este să nu fie denaturat sensul inițial al proiectului de lege de revizuire a Constituției. Or, după statutul lor juridic și în special după forța lor, avizele Curții Constituționale se deosebesc de hotărîrile ei.
Al doilea motiv, expus de opozi ție, a fost că Curtea Constituțională nu este încadrată în autoritatea judecătorească și, ca urmare, nu poate să se pronunțe asupra actelor acesteia. în prezent pot fi controlate la constituționalitate actele autorității legislative și executive centrale, iar cele judecătorești sînt exceptate. Anterior ne-am expus punctul de vedere asupra acestui motiv, adăuzînd că la CEDO nu sînt atacate actele legislative. în legătură cu motivul invocat, mai apare o întrebare, ce este mai important: principiul supremației Constituției sau locul ocupat de Curtea Constituțională în textul Constituției? Curtea Constituțională, în această procedură, nu poate fi văzută ca o autoritate care va examina circumstanțele de fapt și de drept ale unei cauze deja examinate de instanța de judecată. Ea va avea misiunea de a interpreta norma constituțională raportată la un drept al omului și de a decide dacă autoritatea a aplicat normă respectivă conform acestei interpretări. Or, CtEDO procedează în același mod.
Un alt motiv, expus de oponen ți, a fost că realizarea proiectului ar duce la suprasolicitarea Curții Constituționale și, în mod inevitabil, la blocarea activității ei, precum și necesitatea redirecționării unor mari resurse financiare. Credem că actul prin care o autoritate publică încalcă drepturile și libertățile fundamentale este o situație gravă, incomparabilă cu resursele financiare necesare pentru combaterea abuzurilor sau cu suprasolicitarea Curții Constituționale. Nu pot fi ignorate nici penalizările financiare enorme la care este supusă Republica Moldova de CEDO. în context remarcăm că unificarea practicii judiciare prin hotărîrile Curții Constituționale și condițiile de admisibilitate impuse pot micșora această suprasolicitare.
Opoziția pretinde că prin această inițiativă se pun piedici persoanei pentru a accede la CEDO. Studiind CEDO, regulamentul și jurisdicția CEDO, acest motiv nu poate fi considerat plauzibil, deoarece nu Moldova stabilește condițiile de admisibilitate, ci instanța de la Strasbourg. In 1998 în RM se credea că pentru a accede la CEDO este necesar de a epuiza nu numai căile ordinare, ci și cele extraordinare de atac. CEDO, însă, ne-a lămurit că greșim, aceste căi fiind considerate de ea ineficiente. în cazul acceptării și implementării procedurii plîngerii constituționale, eficiența sau ineficienta ei ar fi fost stabilită tot de CEDO.
Considerăm că unii oponenți nu au înțeles sau nu au dorit să înțeleagă esența acestei proceduri. în discursurile lor oponenții au confundat procedura excepției de neconstituționalitate cu procedura plîngerii constituționale .
Or, prin procedura excepției de neconstituționalitate pot fi supuse controlului numai actele cu caracter normativ ale autorităților publice centrale. Ele nu încalcă atît de frecvent drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor și nici nu sînt contestate atît de des de persoane, judecători, procurori din cauza pasivității sau interpretării incorecte a normelor constituționale.
Necesitatea acordării persoanei a dreptului de a se adresa direct la justiția constituțională este evidentă pentru societatea noastră. Sînt mai multe premise de implementare în Republica Moldova a acestei proceduri, asupra cărora ne vom referi.
O primă premisă pentru implementarea în Republica Moldova a plîngerii constituționale este cea doctrinară. Conform unor concepții, plîngerea constituțională reprezintă în sine o posibilitate de acțiune a cetățeanului împotriva actelor autorităților publice care lezează sau restrîng drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului, garantate de Constituție, după exercitarea controlului legalității lor în instanțele judiciare de drept comun. Acest concept se bazează pe ideea supremației normelor constituționale și ca efect logic este inadmisibilitatea existenței în societate a actelor publice ce contravin Constituției. Instituțiile publice, însă, învestite cu atribuția de aplicare și interpretare a legii prin aplicare, nu întotdeauna fac acest lucru uniform, în sensul inițial al legii și în spiritul Constituției. Astfel, autoritățile publice, în practică, pot deveni executori buni ai legii, dar numai în modul cum înțeleg ele legea, cum o interpretează și fără a lua în considerare normele constituționale. Ca urmare a acestui fapt, actele acestora, în ultimă instanță, duc la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor.
De observat că plîngerea constituțională, conform acestui concept, spre deosebire de sesizarea constituțională, poate fi depusă împotriva oricărui act public, inclusiv împotriva actului normativ.
In viziunea noastră, pentru necesitatea introducerii plîngerii constituționale acest moment este cel mai important. Or, conform doctrinei, într-o societate democratică de drept nu pot exista acte, indiferent de nivelul organului emitent, care să contrazică normele constituționale ce garantează drepturile și libertățile fundamentale. Cît privește organul competent de a examina plîngerile constituționale, este incontestabilă menirea Curții Constituționale de a fi instanța supremă, învestită cu atribuția de a controla constituționalitatea actului care se presupune că restrînge neîntemeiat un drept constituțional al individului.
O a doua premisă este dreptul individului de acces la justiție. Conform principiului constituțional, aplicabil drepturilor și libertăților fundamentale, al accesului liber la justiție, proclamat atît de art. 20 din Constituție, cît și de cele mai importante tratate internaționale la care Republica Moldova este parte, precum sînt Declarația Universală a Drepturilor Omului sau CEDO, cetățeanul este în drept să aibă acces la orice tip de justiție, inclusiv justiția constituțională, deoarece, potrivit conceptului statului de drept, normele juridice sunt edictate pentru binele și în numele individului, care este sursa și obiectul tuturor reglementărilor de drept. Conform sistemului de drept existent în Republica Moldova, tocmai individul nu are dreptul să sesizeze direct Curtea Constituțională, fiind nevoit să apeleze la alți subiecți din dreptul public, pentru ca în numele lui să exercite acest drept. Consecințele acestei situații, cînd persoana acționează prin intermediul subiecților cu drept de sesizare, au fost discutate în paragraful doi al acestui capitol.
Cea de-a treia premisă este de ordin practic – pasivitatea unor subiecți de drept, îndeosebi a organelor de ocrotire a normelor de drept, de a supune unei analize constituționale prevederile legale aplicate în activitatea lor. Sîntem de părere că în aceste instituții mai persistă „cutuma" sovietică a prezumției constituționalității normelor de drept adoptate de autoritățile publice centrale. In virtutea acestei mentalități, subiecții respectivi aplică orbește normele de drept, fără a le supune unei analize sub raportul constituționalității, și dacă au incertitudini, să sesizeze Curtea Constituțională. Această pasivitate este îndeosebi vădită în rîndurile avocaților, care, apărînd interesele clienților, sînt obligați să supună normele de drept, aplicabile mandatarilor lor, unei analize profesionale individuale mai detaliate. în aceeași măsură este valabilă această observație și pentru procurori, care, în ultimă instanță, sînt mandanții statului și apărătorii intereselor acestuia.
Analizînd activitatea judecătorilor instanțelor de drept comun, atestăm și pasivitatea acestora sub aspectul controlului individual și prealabil al constituționalității normelor de drept ce urmează a fi aplicate în cauze concrete.
Atît avocații, cît și procurorii și judecătorii au exercitat acest drept într-un număr foarte restrîns de cauze, fiind frecvente cazurile cînd normele aplicate deja de instanțele de drept comun ulterior au fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională. în același context semnalăm și pasivitatea Curții Supreme de Justiție în ceea ce privește depunerea sesizărilor la Curtea Constituțională, precum și ridicarea excepțiilor de neconstituționalitate a actelor normative. Astfel, din 680 de sesizări depuse la Curtea Constituțională din 1995 pînă la 31 decembrie 2006, de la Curtea Supremă de Justiție au parvenit 31 de sesizări, din acestea numai 17 sesizări privind excepțiile de neconstituționalitate. La inițiativa Curții Supreme de Justiție, Curtea Constituțională a pronunțat 9 hotărîri pentru controlul constituționalității legilor prin controlul abstract și 10 hotărîri cu privire la excepțiile de neconstituționalitate.
Cea de-a cincea premisă, în viziunea unor cercetători, este dictată de locul și rolul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova în sistemul judiciar. în majoritatea sistemelor de drept, preponderent din dreptul anglo-saxon, instanța judiciară supremă deține rolul principal în unificarea practicii judiciare. In aceste state nu este posibilă existența unor hotărîri diferite sau contradictorii in acțiuni judiciare similare, precedentului judiciar atribuidu-i-se un rol esențial. Nu putem spune același lucru despre sistemul nostru judiciar. Cu toate că au fost înfăptuite o serie de reforme, nu putem afirma cu certitudine că sistemul nostru judiciar este perfect. Instanța judiciară supremă a Republicii Moldova este supraaglomerată, atît după numărul judecătorilor, cît și după numărul acțiunilor, aici ajungînd a fi examinate în recurs un număr prea mare de acțiuni intentate în instanțele de fond. în situația cînd precedentul judiciar nu este aplicabil, inevitabil, în cauze similare apar tot mai multe hotărîri definitive contradictorii. Din această cauză partea în proces este nevoită să-și „încerce norocul" și la Curtea Supremă de Justiție. Aceste incertitudini, în final, au și determinat necesitatea instituirii procedurii plîngerii constituționale la Curtea Constituțională, pentru soluționarea eventualelor divergențe apărute între hotărîrile instanțelor judiciare, inclusiv celei supreme.
A șasea premisă se referă la garanțiile pe care le poate oferi plîngerea constituțională cetățeanului împotriva abuzurilor puterii judecătorești, actele căreia sînt irevocabile, dar nu pot fi controlate la constituționalitate, precum actele celorlalte două puteri din stat. în acest caz, unica șansă pentru cetățean este CEDO, care poate controla corespunderea actelor naționale, inclusiv judiciare, cu CEDO, evident, nu și cu Constituția Republicii Moldova.
Sistemul de drept, impune implementarea plîngerii constituționale la noi în țară. în acest scop este necesar de a revizui dispozițiile Constituției Republicii Moldova cu privire la atribuțiile Curții Constituționale.
Concluzia că nu este posibilă instituirea plîngerii constituționale în Republica Moldova fără modificarea Constituției derivă din articolul 135 alin.(l) lit.a), care concretizează actele care pot fi examinate de Curte – legile și hotărîrile Parlamentului, decretele Președintelui Republicii Moldova, hotărîrile și ordonanțele Guvernului și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, în termeni juridici restrînși – numai actele normative ale autorităților publice centrale. Aceasă deducție corelează cu Hotărîrea Curții Constituționale „Privind interpretarea art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituție". Astfel, norma constituțională nu permite Curții Constituționale să examineze constituționalitatea altor acte, decît a celor expuse.
Din definiția plîngerii constituționale, însă, rezultă că prin această procedură se poate contesta orice act al autorităților publice, cu excepția celor normative, după epuizarea căilor de atac ordinare. Actele normative, în această viziune, pot fi contestate numai prin sesizare constituțională.
Din considerentele expuse mai sus, bazîndu-ne pe sistemul de drept al Republicii Moldova și tradițiile ei constituționale, sîntem de părere că este necesară completarea art. 135 alin.(l) din Constituție cu litera i) avînd următorul conținut: „se pronunță asupra cererilor depuse de orice persoană care se pretinde victimă a unor încălcări ale drepturilor și libertăților constituționale, în condițiile legii, după epuizarea căilor de atac, provenite dintr-un act al autorităților publice". Această formulă a unui proiect de revizuire a Constituției, în opinia noastră, nu va trezi opoziție în rîndurile clasei politice și ale judecătorilor instanțelor de drept comun din următoarele considerente.
În primul rînd, această formulare permite adresarea la Curtea Constituțională a oricărei persoane: persoane fizice – cetățeni, cetățeni străini, apatrizi, de asemenea, asociațiile acestora și persoane juridice, indiferent de tipul de proprietate.
În al doilea rînd, persoanele vor putea sesiza Curtea Constituțională în procedură de contencios constituțional numai dacă prin actul contestat se încalcă drepturile și libertățile lor constituționale.
În al treilea rînd, sintagma „în condițiile legii", plasată după sintagma „se pretinde victimă a unor încălcări ale drepturilor și libertăților constituționale", permite să fie indicate prin lege: pe de o parte, încălcările drepturilor și libertăților constituționale, prin existența în această sintagmă a cuvîntului „unor", iar pe de altă parte, nemijlocit drepturile și libertățile constituționale, care urmează a fi protejate de Curtea Constituțională. Ultima constatare poate părea limitativă, dar o considerăm întemeiată din motive tehnice. în prima etapă nu va putea fi contestat în justiția constituțională orice act ale autorităților publice. Aceasta este necesar pentru a evita suprasolicitarea Curții Constituționale, și a asigura executarea hotărîrilor acesteia. Astfel, luînd în considerație situația economică a Republicii Moldova, contestarea unor acte pentru necorespunderea lor art. 47 din Constituție privind dreptul la un nivel de trai decent ar fi o decizie irealizabilă. Tratatele internaționale care reglementează drepturile economice nu obligă statele să respecte imediat aceste drepturi, ca în cazul drepturilor civile și politice, ci să adopte toate măsurile posibile pentru respectarea lor.
Din aceste considerente, prin lege, la prima etapă, se poate admite numai contestarea actelor care încalcă drepturile civile și politice, în special cele garantate de CEDO. într-o a doua etapă se va permite atacarea actelor care desconsideră drepturile constituționale culturale. Intr-a treia etapă, cînd situația economică și resursele bugetare vor permite, vor putea fi contestate actele ce încalcă drepturi economice, precum dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la locuință, dreptul la un salariu decent ș.a. Or, garanțiile economice trebuie să fie bazate pe starea financiară a statului, și nu pe declarații patetice.
În al patrulea rînd, sintagma „după epuizarea căilor de atac" va transforma procedura plîngerii constituționale într-o procedură subsidiară, ce va urma după examinarea încălcărilor drepturilor constituționale în instanțele de drept comun. în viziunea noastră, instanțele de drept comun nu au de ce se teme de o eventuală revizuire a deciziilor lor irevocabile. Procedura în care se va examina plîngerea constituțională și natura juridică a hotărîrilor Curții Constituționale trebuie să permită revizuirea acestor acte de chiar instanțele judecătorești de drept comun, după exemplul revizuirilor prevăzute în codurile de procedură, după condamnarea Republicii Moldova la CEDO. în baza principiilor constituționale, interpretate în hotărîrile Curții Constituționale pe cazuri concrete, instanțelor de judecată de drept comun le va fi mai ușor să găsească în cazuri similare soluțiile cele mai echitabile, fără a se teme de eventualele condamnări la CEDO. Această povara o vor prelua judecătorii constituționali.
Și în al cincilea rînd, sintagma „provenite dintr-un act al autorităților publice" va include în sine deciziile instanțelor de judecată, actele administrative, inclusiv inacțiunea și omisiunea autorității publice, care tot sînt acte administrative. Cel mai discutabil punct în această sintagmă este contestarea actelor normative ale autorităților publice centrale.
Dacă într-o nouă lege cu privire la Curtea Constituțională va fi expusă această definiție a plîngerii constituționale, actele normative ale autorităților publice centrale nu vor putea fi contestate prin plîngere constituțională, ci doar prin sesizare constituțională. Regimul juridic și procedura de examinare a sesizării constituționale și a plîngerii constituționale vor fi diferite. Astfel, în calitate de subiect cu drept de sesizare a Curții Constituționale, persoana va apărea în două ipostaze, ca în cazul Curții Supreme de Justiție.
Primul moment, care trebuie luat în considerație după propunerea de revizuire a Constituției din prezenta lucrare, este de a delimita pentru persoane procedura sesizării constituționale de procedura plîngerii constituționale. După regula generală, persoana nu poate contesta actul normativ al autorităților publice centrale. Excepții pot fi prevăzute numai în situații deosebite, pentru un interes constituțional general deosebit, cu condiția lezării directe a dreptului constituțional al persoanei și în situația cînd această încălcare poate aduce prejudicii grave și ireversibile persoanei. In această situație, persoana va contesta actul normativ la Curtea Constituțională abstract, ca orice subiect cu drept de sesizare.
Al doilea moment privește condițiile de admisibilitate a plîngerii constituționale impuse persoanei. Pentru a nu transforma Curtea Constituțională în „victima propriei popularități", este necesar de a reglementa o procedură rigidă de admisibilitate a plîngerii constituționale:
Dreptul lezat trebuie s ă fie garantat prin Constituție, tratatele internaționale referitoare la drepturile omului, la care Republica Moldova este parte (în baza art.4 și art. 8 din Constituție) și expres prevăzut în noua Lege cu privire la Curtea Constituțională. Legislatorul trebuie să lărgească treptat sfera acestor drepturi, după schema expusă anterior.
Persoana care sesizează trebuie să fie titular al dreptului pretins. Ne referim la faptul că, unele persoane nu beneficiază de unele drepturi constituționale. Cetățenii străini și apatrizii nu au dreptul de a alege și de a fi aleși, unii nu pot beneficia de dreptul funciar de proprietate. Unele persoane, în virtutea funcției, nu beneficiază de anumite drepturi politice ș.a. Este direct încălcat un drept sau libertate constituțională a persoanei.
Epuizarea căilor ordinare de atac – apel și recurs în instanțele de judecată de drept comun sau, dacă nu este prevăzută competența instanței de judecată, necesitatea adresării la autoritatea ierarhic superioară ș.a.
Termenul de adresare la Curtea Constituțională trebuie să fie o lună de la adoptarea deciziei irevocabile în instanțele de recurs ordinare. Ulterior, după instituționalizatrea plîngerii constituționale, acest termen, fiind prevăzut prin lege, va putea fi modificat.
Forma și conținutul plîngerii constituționale trebuie să corespundă rigorilor stabilite prin regulamentul Curții Constituționale. Astfel, plîngerea constituțională trebuie să fie explicită, să expună clar legătura cauzală între dreptul presupus a fi fost lezat, actul contestat și norma constituțională invocată, responsabilitatea organului emitent al actului contestat, legătura cauzală între presupusa încălcare a dreptului și prejudiciul cauzat ș.a. Sîntem de părere că rigorile de formă și conținut referitoare la plîngerea constituțională urmează a fi stabilite mai explicit prin regulamentul Curții Constituționale. Curtea va stabili aceste rigori în baza practicii sale jurisdicționale.
Numai în cazuri deosebite plîngerea constituțională poate fi înaintată de un reprezentant legitim, în restul cazurilor plîngerea trebuie să fie depusă de persoana vătămată.
Actul contestat nu a fost examinat anterior de Curtea Constituțională.
Plîngerea constituțională nu trebuie să fie abuzivă, adică să nu genereze suspiciunea că, persoana vrea să se răzbune pe o persoană publică concretă sau o instituție care nu-i satisface un drept neîntemeiat.
Admisibilitatea plîngerii constituționale poate fi examinată la Curtea Constituțională de numai un judecător, decizia căruia să poată fi atacată într-un complet de trei judecători, decizia cărora va fi irevocabilă. Aceasta este necesar pentru instituirea unui filtru de admisibilitate la Curtea Constituțională, după cum am arătat în paragraful 4 al capitolului precedent.
Al treilea moment important este instituirea plîngerii constituționale sub toate aspectele ca un mecanism subsidiar de protecție a drepturilor fundamentale. Curtea Constituțională nu trebuie să aibă dreptul de a revizui și a casa deciziile instanțelor judiciare. Ea numai va interpreta norma constituțională în cazul concret și, în urma acestei interpretări, va constata dacă a avut loc o încălcare a dreptului persoanei. Ca exemplu poate servi procedura actuală privind deciziile CEDO de condamnare a Republicii Moldova. în acest sens codurile de procedură trebuie să fie modificate la capitolul căilor extraordinare de atac. Spre exemplu, lit. d) pct.l) alin.(l) art.453 din CPC trebuie să reglementeze temeiul de recurs cu privire la situația părților în proces în următoarea formă: ,,d) cînd Curtea Constituțională sau instanța de judecată internațională, prin hotărîrea sa, a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților omului, care poate fi reparată la o nouă judecare;".
Al cincilea moment, care nu poate fi ignorat, este c ă în cazul constatării încălcării dreptului constituțional, este necesar de a reglementa prin lege obligația Curții Constituționale să încaseze, la cererea autorului plîngerii, de la stat sau de la autoritatea emitentă a actului contestat, o compensație echitabilă. Compensația echitabilă trebuie să includă numai repararea prejudiciului moral cauzat, nu și a celui material. încasarea prejudiciului material trebuie să intre în competența instanțelor de judecată de drept comun. Compensația echitabilă este nu numai o măsură de sancționare a autorității care a emis actul, ci și o recompensă morală pentru încălcarea dreptului persoanei. Aplicarea acesteia este necesară și pentru ca mecanismul plîngerii constituționale să fie acceptat de CEDO, ca o cale efectivă de recurs național.
Ultimul moment, de care trebuie sa țină cont Parlamentul Republicii Moldova la instituirea plîngerii constituționale, este numărul de judecători la Curtea Constituțională. Instituirea plîngerii constituționale va duce la creșterea considerabilă a volumului de lucru al Curții Constituționale și va necesita majorarea numărului de judecători. Considerăm rezonabil numărul de nouă judecători, numiți pentru un termen de 9 ani, fără posibilitatea înnoirii mandatului. Astfel se vor soluționa și un șir de probleme existente în prezent la Curtea Constituțională, inclusiv controversata problemă a numărului par de judecători și cea a independenței judecătorilor.
Cea mai eficient ă formă de control al constituționalității legilor, ce ține de exigențele conceptului statului de drept în domeniul protecției drepturilor fundamentale, o considerăm justiția constituțională exercitată prin intermediul plîngerii constituționale. Am definit plîngerea constituțională ca o cale de recurs subsidiară, accesibilă oricărei persoane, aplicată în cadrul jurisdicției constituționale, după epuizarea căilor de atac ordinare, prin care se pretinde lezarea persoanei de o autoritate publică într-un drept constituțional, printr-un act public jurisdicțional sau administrativ.
Făcînd o generalizare a celor expuse în această lucrare privind plîngerea constituțională, deducem următoarele trăsături ale plîngerii constituționale:
plîngerea constituțională este o cale de recurs subsidiară, aplicată în cadrul jurisdicției constituționale, după epuizarea căilor de atac ordinare, prin care se pretinde lezarea persoanei de o autoritate publică într-un drept constituțional, printr-un act public jurisdicțional sau administrativ;
plîngerea constituțională îndeplinește o dublă funcție: pe de o parte, prin ea se realizează apărarea individuală a drepturilor fundamentale, pe de altă parte, aceasta facilitează interpretarea și dezvoltarea dreptului constituțional obiectiv;
plîngerea constituțională poate fi introdusă de orice persoană care pretinde că i-au fost încălcate drepturile fundamentale printr-un act public jurisdicțional sau administrativ;
plîngerea constituțională are un caracter subsidiar, impunînd obligativitatea epuizării tuturor căilor de atac în fața instanțelor ordinare, excepție onstituind cazurile în care plîngerea comportă un interes general sau există un risc de prejudiciu grav și ireversibil pentru reclamant;
plîngerea constituțională nu deschide în fața persoanei, care a pierdut procesul într-o instanță de drept comun, posibilitatea de a verifica corectitudinea hotărîrii adoptate asupra cauzei, Curtea Constituțională poate doar să verifice dacă prin acțiunile sale instanța nu a încălcat prevederile Constituției.
În Republica Moldova s-au creat premise certe pentru instituirea procedurii plîngerii constituționale.
3.2. Perfecționarea formelor de ridicare a excepțiilor de neconstituționalitate
Constituția Republicii Moldova la lit.g) alin.l art.135 atribuie Curții Constituționale, dreptul să rezolve cazurile excepționale de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție.
Art. 121 al. 1 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova prevede expres: „dacă, în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicție cu prevederile Constituției Republicii Moldova, iar controlul constituționalității actului normativ este de competența Curții Constituționale, instanța de judecată este în drept să sesizeze, în conformitate cu prevederile Codului jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională pentru a verifica constituționalitatea actului respectiv" .
Raportînd textul legal la cel constituțional, constatăm incompatibilitatea lor. Textul constituțional permite sesizarea Curții Constituționale asupra excepțiilor de neconstituționalitate doar Curții Supreme de Justiție. în baza celor expuse, conform principiului supremației Constituției, aplicarea prevederilor art. 121 CPC RM, în opinia autorului tezei de doctor, este imposibilă pentru următoarele considerente.
Necesitatea de a acorda tuturor instanțelor de judecată dreptul de a sesiza Curtea Constituțională direct, fără intermedierea Curții Supreme de Justiție, se discută în societate de la momentul instituirii procedurii excepției de neconstituționalitate. în această ordine de idei Valeriu Zubco a sugerat ideea de a expune lit. g) alin. (1) art. 135 din Constituție în următoarea redacție: „rezolvă cazurile excepționale de neconstituționalitate a legilor, sesizate de instanțele judecătorești".
Analizînd noua normă a art.121 CPC, ajungem la concluzia că ea a fost elaborată în grabă, autorii nu au ținut cont de practica jurisdicției constituționale, de opiniile doctrinarilor și expertizele efectuate asupra procedurii excepției de neconstituționalitate.
În susținerea acestei opinii vine Decizia Curții Constituționale din 26 martie 2007 „Asupra sesizării Judecătoriei Fălești cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 186-XVI din 29 iunie 2006". La 13 martie 2007 Curtea Constituțională a fost sesizată de Judecătoria Fălești asupra excepției de neconstituționalitate a Legii nr.l 86-XVI din 29 iunie 2006 "Pentru modificarea și completarea Legii nr.l225-XII din 8 decembrie 1992 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice". Curtea Constituțională nu a acceptat sesizarea, motivînd ca „art.135 alin.(l) Ht.g) este unica normă constituțională, care reglementează expres subiectul cu drept de sesizare pentru exercitarea atribuțiilor Curții. Prin urmare, Curtea Constituțională nu poate admite spre examinare sesizarea judecătoriei asupra excepției de neconstituționalitate fără intermedierea Curții Supreme de Justiție sau fără modificarea Constituției. Or, fiind consfințită prin Constituție, competența Curții Constituționale nu poate fi revizuită printr-o lege organică". Suplimentar, Curtea Constituțională a emis o adresă, prin care a atras atenția Parlamentului „asupra inadvertenței privind procedura excepției de neconstituționalitate comise în Codul de procedura civilă, în raport cu Constituția, Codul de procedură penală și legislația în domeniu".
Vom analiza posibilitatea persoanei de a accede la justiția constituțională conform prevederilor normei anterioare a art.12 din CPC și conform actualei redacții a art.7 din CPP. Ne vom baza pe practica legislativă și judiciară anterioară de implementare a acestei instituții în Republica Moldova și abordarea în detaliu a unor aspecte ale excepției de neconstituționalitate în perspectivele teoretice și practice ale acestei instituții.
Excepția de neconstituționalitate este un mod de exercitare a controlului constituționalității, care poate fi invocată numai în cazul unui proces judiciar declanșat, în care partea pretinde că legea sau o dispoziție a ei, care i se aplică, este neconstituțională și trebuie declarată ca atare. Excepția de neconstituționalitate este un procedeu defensiv – de apărare a drepturilor și libertăților, pentru utilizarea c ăruia este necesar ca legea să se aplice și să se poată ataca pentru neconstituționalitate.
Soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate este singurul aspect propriu-zis judiciar in competența instanțelor de jurisdicție constituțională. Prin această procedură instanțele de jurisdicție constituțională se implică în procesul civil, penal, administrativ sau economic, substituindu-se instanței de judecată prin preluarea asupra sa a excepției de neconstituționalitate a actelor normative în procesele în care s-a ridicat această excepție. Excepția de neconstituționalitate creează un raport triunghiular între „partea" aflată în proces și ale cărei drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă neconstituțională, instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate și instanța chemată să hotărască asupra ei. Ea se rezolvă în cadrul unei relații determinate dintre judecătorul a quo (judecătorul în procesul principal) și judecătorul a quem (judecătorul care soluționează excepția de neconstituționalitate)
Curtea Constituțională a Republicii Moldova, prin Hotărîrea nr.15 din 6 mai 1997, a interpretat noțiunea de „excepție de neconstituționalitate", arătînd că aceasta „exprimă o legătură organică între problema de neconstituționalitate și fondul litigiului principal și că poate fi invocată atît din inițiativa părților, cît și din oficiu de instanța de judecată. în opinia Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate este o procedură de inițiere de către instanța de judecată ordinară, la inițiativa părților sau din oficiu, a controlului de constituționalitate și se numește „excepție", deoarece această procedură este o abatere de la regula generală".
Ne-am expus anterior poziția cu privire la posibilitatea instanței judiciare supreme de a respinge cererea părții despre neconstituționalitate. În cazul instanței de judecată ordinare răspunsul este prompt, aceasta nu poate respinge demersul persoanei de a sesiza Curtea Constituțională, decît atunci cînd demersul este abuziv, spre exemplu – pentru tergiversarea examinării cauzei.
Analizînd prevederile legale, care reglementează ridicarea excepției de neconstituționalitate, deducem trăsăturile specifice ale excepției de neconstituționalitate în Republica Moldova.
In baza principiului supremației Constituției, instanța de judecată nu este în drept să aplice o normă ce contravine acesteia. în acest mod, excepția de neconstituționalitate, invocată în fața instanței, este o chestiune prejudicială, limitată la problema constituționalității actului normativ aplicabil litigiului.
Propunerea privind necesitatea efectuării controlului de constituționalitate a actului normativ poate fi ridicată numai în fața instanței de judecată. Instanța de judecată, în numele statului, înfăptuiește justiția. În sens larg, instanțele judecă toate cauzele privind raporturile juridice civile, administrative și penale, precum și orice alte cauze pentru care legea nu stabilește o altă competență. Același sens îl comportă și art. 115 din Constituție, în care se concretizează instanțele.
O altă întrebare vizează sintagmele utilizate de legiuitor și doctrină privind subiecții abilitați cu dreptul de a declanșa procedura excepției de neconstituționalitate. Special am utilizat expresia „a declanșa procedura excepției de neconstituționalitate", pentru că, în opinia noastră, acest termen cumulează trei acțiuni procedurale anterioare exercitării nemijlocite a justiției constituționale: invocarea neconstituționalității, inițierea procedurii excepției de neconstituționalitate și sesizarea Curții Constituționale.
Observăm o deosebire netă sub aspect exegetic, care are consecințe asupra procedurii excepției de neconstituționalitate, între termenii de „a invoca" și „a iniția". Invocarea excepției de neconstituționalitate este un procedeu anterior inițierii ei. Conform DEX-ului, a invoca înseamnă a cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi drept argument în susținerea unei afirmații. Legislația aferentă acordă dreptul de a invoca excepția de neconstituționalitate părților în proces și instanței care soluționează litigiul de judecată. Acest drept se referă nemijlocit la momentul depistării neconcordanței unei norme cu Constituția. Curtea Constituțională, în Hotărîrea nr.15 din 06.05.1997, stabilește că: „Ea (excepția de neconstituționalitate, n.a.) poate fi invocată ca incident din inițiativa părților sau din oficiu de instanța de judecată".
Astfel, inițiativa sau invocarea excepției de neconstituționalitate aparține părților în proces, inclusiv reprezentanților săi, drepturile și interesele cărora pot fi afectate prin aplicarea în cauză a unei norme neconstituționale, precum și instanțelor de judecată din oficiu, care, respectînd principiul supremației Constituției, nu-și pot permite aplicarea unei norme prezumată neconstituțională.
În rîndul acestor subiecți sînt incluși partea acuzării în procesul penal și procurorul în procesul civil. Sîntem de părere că subiect cu drept de a invoca excepția de neconstituționalitate poate fi orice participant la proces, inclusiv martorii, experții, specialiștii ș.a., drepturile și interesele cărora pot fi lezate în cadrul unui proces, de pildă, aplicarea unei sancțiuni administrative în ședință.
Termenul „a iniția", conform DEX-ului, înseamnă a pune bazele unei acțiuni. Bazele acțiunii concrete, în procedura excepției de neconstituționalitate, aparține deja numai instanței de judecată, care nemijlocit suspendă examinarea litigiului de bază și întocmește un demers cu privire la inițierea excepției de neconstituționalitate. Astfel, în procedura declanșării excepției de neconstituționalitate instanțele de judecată au două drepturi – de a invoca și de a iniția. în susținerea acestei afirmații este: dreptul instanței de a refuza, prin încheiere, excepția de neconstituționalitate invocată, precum și interpretarea Curții Constituționale expusă în Hotărîrea nr.15 din 06.05.1997: „procedura de control este inițiată pe cale de excepție de către această instanță (care judecă litigiul, n.a.) prin intermediul Curții Supreme de Justiție".
Citatul din hotărîrea Curții Constituționale confirmă nu numai diferența dintre procedura de sesizare și celelalte două proceduri (invocarea și inițierea), dar și dreptul exclusiv al Curții Supreme de Justiție de a sesiza Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate. Interpretarea în cauză este o dovadă în plus a afirmației noastre anterioare despre necesitatea de a modifica Constituția pentru a permite celorlalte instanțe să sesizeze Curtea Constituțională și despre neconstituționalitatea normei alin. (1) art. 121 din CPC.
Vom evidenția că excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată nu numai în orice instanță de judecată, dar și la orice etapă a procesului (în prima instanță, în instanța de apel și în instanța de recurs), precum și la etapa de executare a hotărîrii judecătorești, ultima constituind o inovație.
Practica judiciară, menționează Victor Pușcaș în unul din articolele sale, în care abordează această problemă, confirmă că pare a nu fi înțeles faptul dacă această procedură poate fi inițiată la toate etapele de înfăptuire a justiției
După cum constată Valeriu Zubco, „dacă incidentul de neconstituționalitate a fost ridicat în fața instanței de fond, iar aceasta își motivează refuzul de a suspenda procesul și a se adresa Curții Supreme de Justiție pentru a solicita sesizarea Curții Constituționale, partea care a ridicat excepția este în drept s-o repete, pe calea apelului, chiar dacă în exercitarea acestei căi nu formulează și alte motive de casare. Dacă excepția a fost ridicată pentru prima oară în fața instanței de apel, iar aceasta n-o primește, partea care a invocat-o este în drept s-o repete în cadrul motivelor de casare invocate în recurs, chiar dacă pe această cale nu invocă și alte motive. Și aceasta pentru simplul motiv că, fiind o excepție de ordine publică, poate fi ridicată în orice fază a procesului" .
Ideea susținută de Valeriu Zubco pare a fi corectă, fiind argumentată de faptul că instanța judecătorească este responsabilă de rezolvarea corectă a cauzei, ea nu este în drept să aplice legi și alte acte normative ce contravin Constituției. în această ordine de idei, orice instanță, la orice etapă a procesului, este obligată să verifice constituționalitatea actului normativ necesar de a fi aplicat, așa cum este obligat Parlamentul să verifice constituționalitatea proiectelor de legi. Dacă apar îndoieli privind constituționalitatea lui, la cererea unui participant la proces sau din oficiu, printr-o încheiere motivată, instanța trebuie să suspende examinarea cauzei și să propună Plenului Curții Supreme de Justiție să sesizeze Curtea Constituțională.
O altă exigență, ce ține de esența excepției de neconstituționalitate, este ca norma contestată să fie cuprinsă într-un act normativ, care a fost adoptat după 27 august 1994 și nu este exceptat de la controlul constituționalității. Cerința, ca actul contestat în excepția de neconstituționalitate să fie adoptat după 27 august 1994, este prevăzută de alin. (2) art. 4 din Codul jurisdicției constituționale.
Un alt aspect se refer ă la actele care pot fi contestate în procedura excepției de neconstituționalitate. Aici din nou ne lovim de o necorespundere, deoarece Constituanta legislativă în art. 135 alin.(l) lit. g) operează cu sintagma „actele juridice", iar practica operează cu sintagma „acte normative".
Practica judiciar ă admite contestarea actelor normative în baza Hotărîrii Curții Constituționale nr. 15 din 06.05.1997, care stipulează că „sintagma „excepția de neconstituționalitate" în sensul dispoziției art. 135 alin. (1) lit. g) din Constituție poate fi interpretată ca procedura de inițiere de către instanțele de judecată, la inițiativa părților sau din oficiu, a controlului conformității unei legi sau altui act normativ, în întregul său ori în majoritatea cazurilor parțial, cu normele constituționale".
Referirea la „legi și alte acte normative" o desprindem și din alin.(l) art. 140 din Constituþie.
La concluzia că prin noțiunea de acte juridice se subînțeleg actele normative stipulate la lit. a) alin. (1) art. 135 din Constituție ajung și alți autori, care au pus în discuție acest subiect. Nicolae Osmochescu este de părerea că:„în sensul strict, toate actele enumerate în art. 135 alin. (1) litera a) din Constituție pot fi numite cu un singur termen – act normativ (cu unele excepții pentru tratatele internaționale)" .
Expunem punctul de vedere că excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și în privința actelor normative recunoscute constituționale anterior de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova prin controlul abstract, modificînd bineînțeles motivele de suspendare a procesului la Curtea Constituțională, cuprinse în art. 60 din Codul jurisdicției constituționale, completînd lit.e) din această normă cu sintagma: „cu excepția sesizărilor privind cazurile excepționale de neconstituționalitate". Argumentele pro sînt următoarele:
– Prin neconstituționalitatea unui act normativ prevăzut la lit. a) alin. (1) art. 135 din Constituție este lezat un interes general, comun și de o perspectivă nedeterminată. Prin neconstituționalitatea unui act normativ prevăzut la lit. g) alin. (1) art. 135 din Constituție, care urmează să fie aplicat la rezolvarea unui litigiu, se lezează, sau poate să fie lezat un drept subiectiv și universal concret sau un interes legitim al persoanei fizice și juridice.
– În cazul controlului abstract, prevalează asigurarea supremației Constituției în general. în cazul controlului concret, prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Argumentația Curții în cazul controlului abstract sau interpretării unei prevederi constituționale poate să nu acopere toate aspectele și situațiile de exercitare a drepturilor și libertăților omului prevăzute de Constituție, îndeosebi din partea ei generală (articolele 1 – 13), aceasta se poate realiza doar în cazul controlului concret.
Putem evidenția principalele caractere ale excepției de neconstituționalitate, într-o formă mai restrînsă:
excepția de neconstituționalitate creează un raport triunghiular (tripartit), între partea aflată în proces, ale cărei drepturi au fost sau vor fi lezate printr-o normă neconstituțională, instanța în fața căreia se invocă excepția și instanța chemată să hotărască asupra ei; excepția de neconstituționalitate invocată în fața instanței este o chestiune prejudicială;
excepția de neconstituționalitate poate fi invocată numai în fața unei instanțe
judecătorești;
este obligatoriu ca norma contestată să fie cuprinsă într-un act normativ; ea poate fi invocată de oricare din părți sau din oficiu de instanța de judecată;
excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată la orice etapă a procesului (în prima instanță, în instanța de apel și în instanța de recurs), precum și la etapa de executare a hotărîrii judecătorești;
soluționarea excepției este de competența exclusivă a Curții Constituționale;
hotărîrile Curții Constituționale au efect numai pentru viitor.
Excepția de neconstituționalitate constituie mijlocul procedural pentru realizarea accesului cetățeanului, în calitate de titular al drepturilor și libertăților fundamentale, la controlul constituționalității legilor. îmbunătățirea procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate se încadrează în procesul general de dezvoltare a democrației constituționale și de afirmare a statului de drept.
C O N C L U Z I I
Curtea Constituțională a Republicii Moldova este unica autoritate publică politico-jurisdicțională, este independentă de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției. Dispune de autonomie financiară și își exercită atribuțiile atribuite prin Legea Supremă fiind statuată în afara ramurilor puterii: legislativă, executivă și judecătorească.
Pentru eficientizarea exercitării unor atribuții ale Curții Constituționale în vedera garantării supremației Constituției, drepturilor și libertăților fundamentale, este necesar de a modifica cadrul actual constituțional și legislativ în sensul:
exercitării controlului constituționalității tratatelor internaționale pînă la ratificarea lor de către Parlament prin completarea lit. a) alin.(l) art. 135 din Constituție, după cuvîntul „parte", cu sintagma „pînă la intrarea lor în vigoare";
avizării inițiativelor de ratificare a tratatelor internaționale, ca în cazul inițiativelor de revizuire a Constituției, prin completarea lit. c) alin.(l) art.135 din Constituție, după cuvîntul „Constituției", cu sintagma „și de ratificare a tratatelor internaționale";
verificării constituționalității normelor Regulamentului Parlamentului, prin modificarea Legii cu privire la Curtea Constituțională;
excluderii de la controlul constituționalității a hotărîrilor Guvernului și decretelor Președintelui și învestirii Curții Constituționale cu atribuția de a examina conflictele de competență dintre autoritățile administrației publice centrale, prin modificarea Constituției:
– excluderii sintagmei „decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și" de la lit.a) alin. (1) art. 135 din Constituție;
abilitării instanțelor de drept comun cu dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate, prin expunerea lit. g) alin. (1) art. 135 din Constituție în următoarea redacție: „rezolvă cazurile excepționale de neconstituționalitate a actelor normative, sesizate de instanțele judecătorești";
sesizării repetate a Curții cu excepția de neconstituționalitate în cazul contestării unei norme deja examinate la constituționalitate, prin modificarea motivelor de suspendare a procesului la Curtea Constituțională, cuprinse în art. 60 din Codul jurisdicției constituționale, și completarea lit. e) din acest articol cu sintagma „ cu excepția sesizărilor pe cazurile excepționale de neconstituționalitate".
Art. 135 alin.(l) al Constituției se va completa cu litera i) avînd următorul conținut „se pronunță asupra cererilor depuse de orice persoană care se pretinde victimă a unor încălcări ale drepturilor și libertăților constituționale, în condițiile legii, după epuizarea căilor de atac, provenite dintr-un act al autorităților publice ".
Concomitent cu revizuirea Constitu ției, se va adopta o nouă lege cu privire la Curtea Constituțională, care să cuprindă și normele procedurale din actualul Cod al jurisdicției constituționale. Actele respective în vigoare nu corespund exigențelor actuale, unele prevederi fiind în contradicție cu Constituția și cu actele normative noi.
Pentru implementarea corect ă a plîngerii constituționale, la prima etapă trebuie admise numai cererile care contestă actele ce încalcă drepturile civile și politice, în special cele garantate de Convenția Europeană, în a doua etapă – cererile care contestă actele care desconsideră drepturile constituționale culturale și tocmai în cea de-a treia etapă, cînd situația economică se va amelora, cererile care contestă actele ce încalcă așa drepturi economice, precum dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la locuință, dreptul la un salariu decent ș.a.
Pentru evitarea suprasolicitării Curții Constituționale, trebuie prevăzută o procedură rigidă de admisibilitate a plîngerilor constituționale:
dreptul presupus de a fi fost lezat trebuie s ă fie garantat prin Constituție, tratatele internaționale referitoare la drepturile omului la care Republica Moldova este parte și expres prevăzut în noua Lege cu privire la Curtea Constituțională;
persoana ce pretinde c ă a fost lezată într-un drept constituțional trebuie să fie titular al dreptului respectiv;
persoana trebuie să fie victimă directă a unor încălcări ale drepturilor constituționale.
obligativitatea epuiz ării căilor ordinare de atac – apel și recurs – în instanțele de judecată de drept comun sau, dacă nu este de competența instanței de judecată, necesitatea adresării la autoritatea ierarhic superioară ș.a.;
termenul de adresare în Curtea Constituțională trebuie limitat la o lună de la adoptarea deciziei irevocabile de către instanța de recurs ordinară. Ulterior, după instituționalizarea plîngerii constituționale, acest termen va putea fi extins; forma și conținutul plîngerii constituționale trebuie să corespundă rigorilor stabilite prin regulamentul Curții Constituționale;
numai în cazuri deosebite plîngerea constituțională poate fi înaintată de un reprezentant legitim, în restul cazurilor plîngerea trebuie să fie depusă de persoana vătămată;
actul contestat nu trebuie să fi fost obiect al jurisdicției constituționale;
plîngerea constituțională nu trebuie să fie abuzivă, să urmărească răzbunarea pe o persoană publică concretă sau o instituție.
Odată cu implementarea instituției plîngerii constituționale, în eventualitatea creșterii volumului de lucru, pentru soluționarea problemei parității de voturi și asigurarea independenței judecătorilor, propunem majorarea numărului de judecători la Curtea Constituționala pînă la 9, numiți pentru un termen de 9 ani, de aceleași autorități, fără posibilitatea înnoirii mandatului.
B I B L I O G R A F I E:
I. Acte normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. M.O. nr.1, 1994.
Constituția României. București: Steaua Nordului, 2004.
Legea cu privire la Curtea Constituțională, M.O. nr.008 din 07.02.1995.
Codul jurisdicției constituționale, M.O. nr.053 din 28.09.1995.
Legea pentru completarea Legii cu privire la Curtea Constituțională și a Codului jurisdicției constituționale; nr. 917-XIII din 11 iulie 1996. M.O. 1996, nr. 54-55, art.513.
Legea privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale, nr.317-XV din 18 iulie 2003. M.O. 2003, nr.208-210, art.783.
Hotărîrea privind aprobarea modificării întroduse în Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei); nr. 1008 din 26 septembrie 2001. M.O.2001, nr. 116-118, art.1057.
Hotărîrea privind modificarea și abrogarea unor hotărîri ale Guvernului; nr.815 din 20 iulie 2004. M.O. 2004, nr. 123-124, art.983.
Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative, nr. 18-XIV din 14 mai 1998. M.O. 1998, nr. 60-61, art.411.
Legea cu privire la avocații parlamentari, nr. 1349-XIII din 17 octombrie 1997, M. O. 1997, nr. 82-83, art. 671.
Legea cu privire la modificarea și completarea Constituției Republicii Moldova, nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000. M. O. 2000, nr. 88-90, art.661.
Codul electoral, Legea nr. 1381-XIII din 21.11.1997. M. O. 1997, nr. 81, art.667.
Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor; 23 mai 1969; ONU. În Tratate internaționale. Vol. 4. Chișinău: M. O., 1998, p. 53.
Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova; nr. 595-XIV din 24 septembrie 1999. În: M. O., 2000, nr. 24-26, art. 137.
Legea cu privire la modificarea și completarea Constituției Republicii Moldova; nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000. M.O. 2000, nr. 88-90, art.661.
Lege privind actele legislative, nr. 780/27.12.2001, Monitorul Oficial nr. 36-38/210, din 14.03
Legea RM cu privire la avocații parlamentari nr.1349-XIII din 17.10.1997, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.82-83/671 din 11.12.1997
Legea contenciosului administrative, nr. 793/10.02.2000, Monitorul Oficial nr. 57-58/375, din18.05.2000.
Hotărîrea nr.l447-XIII din 28 ianuarie 1998 „Privind aprobarea Programului de ajustare a legislației Republicii Moldova la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. M.O. 1998, nr.16-17, art-112.
Raportul Comitetului de Miniștri nr.CM(2006)203 din 15 noiembrie 2006. http://credof.u-paris10.fr/IMG/doc/Conseil_de_1_europe_-_979b_Rapport_des_Sages_2006.doc
Hotărîrea Parlamentului nr.415-XV din 24 octombrie 2003 „Privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008". M.O., 2003, nr. 235-238, art.950
Stenograma ședinței Parlamentului din 23 decembrie 2005. http://www.parlament.md/news/plenaryrecords/23.12.2005/
Stenograma ședinței Parlamentului din 29 decembrie 2005. http://www.parlament.md/news/plenaryrecords/29.02.2005/
Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996. M.O.1996, nr. 81-82, art.765.
Constituția României. Cu modificările și completările aduse prin Legea de revizuire din 18 septembrie 2003, Ed. ALL BECK 2003
II. Actele Curții Constituționale ale Republicii Moldova:
Hotărîrea Curții Constituționale nr.46 din 21.11. 2002, M.O. nr. 170-172/30 din 13.12.2002.
Hotărîrea Curții Constituționale cu privire la interpretarea art 135 alin (1) lit. g) din Constituția Republicii Moldova, nr.15 din 06.05.1997, M. O. 1997, nr. 33-34, art.14.
Hotărârea Curții Constituționale nr.32 din 15.06.1999 cu privire la confirmarea rezultatelor referendumului republican consultativ din 23 mai 1999, Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1999. – nr. 1-2.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.10 din 19 februarie 2002, M. O. nr. 33-35/3 din 07.03.2002
Hotărîrea Curții Constituționale, nr.13 din 14 martie 2002 M.O. nr. 40-42/7 din 21.03.2002.
Avizul Curții Constituționale nr.2 din 30 iulie 2002M.O. nr. 115-116/22 din 08.08.2002.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.35 din 24 septembrie 2002 hotărîrea nr.35 din 24 septembrie 2002M.O. nr. 33-35/3 din 07.03.2002.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.35 din 24 septembrie 2002, M.O. nr. 135-136/23 din 03.10.2002.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.14 din 19.03. 2002, M.O. nr. 46-48/9 din 04.04.2002.
Decizia Curții Constituționale privind sistarea procesului pentru controlul constituționalității unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova și Ucraina cu privire la frontiera de stat și Protocolul adițional la Tratat, semnat la Kiev la 18 august 1999; nr.5 din 24 septembrie 2002. M.O. 2002, nr. 137-138, art.25.
Hotărîrea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității unor prevederi din Statutul Curții Penale internaționale; nr.22 din 2 octombrie 2007. M.O., 2007, nr. 161-164, art.19-
Hotărîrea Curții Constituționale nr.29 din 22.05.2001, M.O. nr.59-61/24 din 07.06.2001.
Hotărîrea Curții Constituționale privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituția Republicii Moldova, nr.55 din 14 octombrie 1999. M.O. 1999, nr.118-119, art.64.
Hotărîrea Curții Constituționale cu privire la interpretarea art. 20 din Constituția Republicii Moldova. Nr. 16 din 28 mai 1998. M.O. 1998, nr. 56-59, art.24.
Avizul Curții Constituționale nr. 1 din 12.02.2002, M.O. nr. 27-28/2 din 21.02.2002.
Avizul Curții Constituționale nr. 2 din 30.07.2002, M.O. nr. 115-116/22 din 08.08.2002.
Avizul Curții Constituționale asupra proiectului de lege pentru modificarea și completarea Constituția Republicii Moldova, nr. 1 din 12 februarie 2002, M.O. 2002, nr. 27-28, art.2.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.11 din 3 iunie 2003, pentru controlul constituționalității unor prevederi ale Legii nr.718-XII din 17.09.1991. M.O. 2003, nr. 123-125, art.12.
Hotărîrea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității Hotărîrii Guvernului nr. 1067 din 21 octombrie 1998 „Cu privire la aprobarea cuantumului plății pentru licențierea unor genuri de activitate în Republica Moldova”, nr. 28 din 25 mai 1999, M.O. 1999, nr.56-58, art.39;
Hotărîrea pentru controlul constituționalității hotărîrilor Guvernului nr.1009 din 27 septembrie 2001, și nr. 1139 din 25 octombrie 2001, nr. 35 din 24 septembrie 2002. M.O. 2002, nr. 135-136, art.23.
Decizia Curții Constituționale asupra cauzei privind controlul constituționalității art.4 alin.(1)-(4) din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996, nr.5 din 14 ianuarie 2004. M.O. 2000, nr. 124-126, art.35.
Hotarirea Curții Constitutionale nr.32/29.10.98 privind interpretarea art.76 din Constituția Republicii Moldova "Intrarea în vigoare a legii" (Monitorul Oficial nr. 100-102/42 din 12.11.1998).
Decizia Curții Constituționale privind respingerea sesizării unui grup de deputați pentru controlul constituționalității Hotărîrii Parlamentului Republicii Moldova nr. 489-XV din 5 decembrie 2003, 14 ianuarie 2004. M.O. 2004, nr. 26-29, art.7
Hotărârea Curții Constituționale despre aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2003, nr.1 din 21.01.2004, M. O. al R.M. nr.19-21/5 din 30.01.2004
III. Monografii, manuale, articole științifice:
Ion Guceac, Curs elementar de drept constituțional, Volumul I, Chișinău – 2001
Ion Guceac,Curs elementar de drept constituțional, Volumul II, Chișinău – 2004.
Pușcaș Victor, Unele probleme privind excepția de neconstituționalitate. Revista națională de drept, 2006, nr.4, p.10.
Victor Pușcaș, Veaceslav Zaporojan, Curtea Constituțională a Republicii Moldova. 10 ani de activitate, Editura CARTDIDACT, Chișinău 2005.
Zaporojan Veaceslav, Protecția drepturilor fundamentale în justiția constituțională a Republicii Moldova, teza de doctor în drept, Chișinău 2007.
Cobăneanu Sergiu, Cârnaț Teodor, Instituția avocatului parlamentar din Republica Moldova, Chișinău, CEP USM, 2002.
Arseni Alexandru, Drept constituțional și instituții politice, Vol.II. Chișinău: CEP USM, 1997.
Arseni Alexandru, Jurisdicția constituțională a Republicii Moldova. Chișinău: Euro-Press, 2000.
Șterbeț Valeria, Fistican Eugenia, Controlul constituționalității și controlul legalității – două mecanisme esențiale ale asigurării principiului legalității propriu statului de drept. Revista națională de drept. Chișinău, nr.1, 2003.
V. Șterbeț, Rolul Consiliului Superior al Magistraturii în garantarea înfăptuirii unei justiții efective și independente în Republica Moldova, "Curier Judiciar", 2002, nr.3-4
Teodor Cârnaț, Drept Constituțional, Chișinău: Reclama, 2004.
Valeriu Zubco . Curtea Constituțională – unica autoritate politico – jurisdicțională. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000.
Dragoș Cosmin Dacian. Procedura contenciosului administrativ. București: ALL BECK, 2002.
Ioan Muraru, Drept constituțional si instituții politice, Editura ACTAMI, București, 1998.
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. X-a, Lumina Lex 2001.
Ion Deleanu, Justiția constituțională, București, Ed. Lumina Lex 1995, p.35
Cristian Ionescu. Tratat de drept constituțional contemporan. București, Editura ALL Beck, 2003.
Genoveva Vrabie. Drept constituțional și instituții politice, Vol.I. Iași, Editura “Cugetarea”, 1997.
Gh. Costachi, I Guceac. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept. Chișinău: Tipografia Centrală, 2003, p. 130. Aramă Elena, Controlul constituționalității legilor: istorie și actualitate. Chișinău: Museum, 2000.
F.B. Vasilescu. Constituționalitate și constituționalism. București:Național.
Комментарии к постановлениям Конституционного Суда Российской Федерации. Отв. Ред. Б.С.Эбзеев, Москва, Изд. Юристь 2000, том 1, с.51.
Contribuția Curții Constituționale a Republicii Moldova la realizarea principiului separării puterilor în stat, Buletinul Asociației Tinerilor Juriști nr. 2(15), Chișinău 1999, p.28
B I B L I O G R A F I E:
I. Acte normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. M.O. nr.1, 1994.
Constituția României. București: Steaua Nordului, 2004.
Legea cu privire la Curtea Constituțională, M.O. nr.008 din 07.02.1995.
Codul jurisdicției constituționale, M.O. nr.053 din 28.09.1995.
Legea pentru completarea Legii cu privire la Curtea Constituțională și a Codului jurisdicției constituționale; nr. 917-XIII din 11 iulie 1996. M.O. 1996, nr. 54-55, art.513.
Legea privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale, nr.317-XV din 18 iulie 2003. M.O. 2003, nr.208-210, art.783.
Hotărîrea privind aprobarea modificării întroduse în Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei); nr. 1008 din 26 septembrie 2001. M.O.2001, nr. 116-118, art.1057.
Hotărîrea privind modificarea și abrogarea unor hotărîri ale Guvernului; nr.815 din 20 iulie 2004. M.O. 2004, nr. 123-124, art.983.
Legea pentru modificarea și completarea unor acte legislative, nr. 18-XIV din 14 mai 1998. M.O. 1998, nr. 60-61, art.411.
Legea cu privire la avocații parlamentari, nr. 1349-XIII din 17 octombrie 1997, M. O. 1997, nr. 82-83, art. 671.
Legea cu privire la modificarea și completarea Constituției Republicii Moldova, nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000. M. O. 2000, nr. 88-90, art.661.
Codul electoral, Legea nr. 1381-XIII din 21.11.1997. M. O. 1997, nr. 81, art.667.
Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor; 23 mai 1969; ONU. În Tratate internaționale. Vol. 4. Chișinău: M. O., 1998, p. 53.
Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova; nr. 595-XIV din 24 septembrie 1999. În: M. O., 2000, nr. 24-26, art. 137.
Legea cu privire la modificarea și completarea Constituției Republicii Moldova; nr. 1115-XIV din 5 iulie 2000. M.O. 2000, nr. 88-90, art.661.
Lege privind actele legislative, nr. 780/27.12.2001, Monitorul Oficial nr. 36-38/210, din 14.03
Legea RM cu privire la avocații parlamentari nr.1349-XIII din 17.10.1997, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.82-83/671 din 11.12.1997
Legea contenciosului administrative, nr. 793/10.02.2000, Monitorul Oficial nr. 57-58/375, din18.05.2000.
Hotărîrea nr.l447-XIII din 28 ianuarie 1998 „Privind aprobarea Programului de ajustare a legislației Republicii Moldova la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. M.O. 1998, nr.16-17, art-112.
Raportul Comitetului de Miniștri nr.CM(2006)203 din 15 noiembrie 2006. http://credof.u-paris10.fr/IMG/doc/Conseil_de_1_europe_-_979b_Rapport_des_Sages_2006.doc
Hotărîrea Parlamentului nr.415-XV din 24 octombrie 2003 „Privind aprobarea Planului național de acțiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008". M.O., 2003, nr. 235-238, art.950
Stenograma ședinței Parlamentului din 23 decembrie 2005. http://www.parlament.md/news/plenaryrecords/23.12.2005/
Stenograma ședinței Parlamentului din 29 decembrie 2005. http://www.parlament.md/news/plenaryrecords/29.02.2005/
Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, nr. 797-XIII din 2 aprilie 1996. M.O.1996, nr. 81-82, art.765.
Constituția României. Cu modificările și completările aduse prin Legea de revizuire din 18 septembrie 2003, Ed. ALL BECK 2003
II. Actele Curții Constituționale ale Republicii Moldova:
Hotărîrea Curții Constituționale nr.46 din 21.11. 2002, M.O. nr. 170-172/30 din 13.12.2002.
Hotărîrea Curții Constituționale cu privire la interpretarea art 135 alin (1) lit. g) din Constituția Republicii Moldova, nr.15 din 06.05.1997, M. O. 1997, nr. 33-34, art.14.
Hotărârea Curții Constituționale nr.32 din 15.06.1999 cu privire la confirmarea rezultatelor referendumului republican consultativ din 23 mai 1999, Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1999. – nr. 1-2.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.10 din 19 februarie 2002, M. O. nr. 33-35/3 din 07.03.2002
Hotărîrea Curții Constituționale, nr.13 din 14 martie 2002 M.O. nr. 40-42/7 din 21.03.2002.
Avizul Curții Constituționale nr.2 din 30 iulie 2002M.O. nr. 115-116/22 din 08.08.2002.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.35 din 24 septembrie 2002 hotărîrea nr.35 din 24 septembrie 2002M.O. nr. 33-35/3 din 07.03.2002.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.35 din 24 septembrie 2002, M.O. nr. 135-136/23 din 03.10.2002.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.14 din 19.03. 2002, M.O. nr. 46-48/9 din 04.04.2002.
Decizia Curții Constituționale privind sistarea procesului pentru controlul constituționalității unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova și Ucraina cu privire la frontiera de stat și Protocolul adițional la Tratat, semnat la Kiev la 18 august 1999; nr.5 din 24 septembrie 2002. M.O. 2002, nr. 137-138, art.25.
Hotărîrea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității unor prevederi din Statutul Curții Penale internaționale; nr.22 din 2 octombrie 2007. M.O., 2007, nr. 161-164, art.19-
Hotărîrea Curții Constituționale nr.29 din 22.05.2001, M.O. nr.59-61/24 din 07.06.2001.
Hotărîrea Curții Constituționale privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituția Republicii Moldova, nr.55 din 14 octombrie 1999. M.O. 1999, nr.118-119, art.64.
Hotărîrea Curții Constituționale cu privire la interpretarea art. 20 din Constituția Republicii Moldova. Nr. 16 din 28 mai 1998. M.O. 1998, nr. 56-59, art.24.
Avizul Curții Constituționale nr. 1 din 12.02.2002, M.O. nr. 27-28/2 din 21.02.2002.
Avizul Curții Constituționale nr. 2 din 30.07.2002, M.O. nr. 115-116/22 din 08.08.2002.
Avizul Curții Constituționale asupra proiectului de lege pentru modificarea și completarea Constituția Republicii Moldova, nr. 1 din 12 februarie 2002, M.O. 2002, nr. 27-28, art.2.
Hotărîrea Curții Constituționale nr.11 din 3 iunie 2003, pentru controlul constituționalității unor prevederi ale Legii nr.718-XII din 17.09.1991. M.O. 2003, nr. 123-125, art.12.
Hotărîrea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității Hotărîrii Guvernului nr. 1067 din 21 octombrie 1998 „Cu privire la aprobarea cuantumului plății pentru licențierea unor genuri de activitate în Republica Moldova”, nr. 28 din 25 mai 1999, M.O. 1999, nr.56-58, art.39;
Hotărîrea pentru controlul constituționalității hotărîrilor Guvernului nr.1009 din 27 septembrie 2001, și nr. 1139 din 25 octombrie 2001, nr. 35 din 24 septembrie 2002. M.O. 2002, nr. 135-136, art.23.
Decizia Curții Constituționale asupra cauzei privind controlul constituționalității art.4 alin.(1)-(4) din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 2 aprilie 1996, nr.5 din 14 ianuarie 2004. M.O. 2000, nr. 124-126, art.35.
Hotarirea Curții Constitutionale nr.32/29.10.98 privind interpretarea art.76 din Constituția Republicii Moldova "Intrarea în vigoare a legii" (Monitorul Oficial nr. 100-102/42 din 12.11.1998).
Decizia Curții Constituționale privind respingerea sesizării unui grup de deputați pentru controlul constituționalității Hotărîrii Parlamentului Republicii Moldova nr. 489-XV din 5 decembrie 2003, 14 ianuarie 2004. M.O. 2004, nr. 26-29, art.7
Hotărârea Curții Constituționale despre aprobarea Raportului privind exercitarea jurisdicției constituționale în anul 2003, nr.1 din 21.01.2004, M. O. al R.M. nr.19-21/5 din 30.01.2004
III. Monografii, manuale, articole științifice:
Ion Guceac, Curs elementar de drept constituțional, Volumul I, Chișinău – 2001
Ion Guceac,Curs elementar de drept constituțional, Volumul II, Chișinău – 2004.
Pușcaș Victor, Unele probleme privind excepția de neconstituționalitate. Revista națională de drept, 2006, nr.4, p.10.
Victor Pușcaș, Veaceslav Zaporojan, Curtea Constituțională a Republicii Moldova. 10 ani de activitate, Editura CARTDIDACT, Chișinău 2005.
Zaporojan Veaceslav, Protecția drepturilor fundamentale în justiția constituțională a Republicii Moldova, teza de doctor în drept, Chișinău 2007.
Cobăneanu Sergiu, Cârnaț Teodor, Instituția avocatului parlamentar din Republica Moldova, Chișinău, CEP USM, 2002.
Arseni Alexandru, Drept constituțional și instituții politice, Vol.II. Chișinău: CEP USM, 1997.
Arseni Alexandru, Jurisdicția constituțională a Republicii Moldova. Chișinău: Euro-Press, 2000.
Șterbeț Valeria, Fistican Eugenia, Controlul constituționalității și controlul legalității – două mecanisme esențiale ale asigurării principiului legalității propriu statului de drept. Revista națională de drept. Chișinău, nr.1, 2003.
V. Șterbeț, Rolul Consiliului Superior al Magistraturii în garantarea înfăptuirii unei justiții efective și independente în Republica Moldova, "Curier Judiciar", 2002, nr.3-4
Teodor Cârnaț, Drept Constituțional, Chișinău: Reclama, 2004.
Valeriu Zubco . Curtea Constituțională – unica autoritate politico – jurisdicțională. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000.
Dragoș Cosmin Dacian. Procedura contenciosului administrativ. București: ALL BECK, 2002.
Ioan Muraru, Drept constituțional si instituții politice, Editura ACTAMI, București, 1998.
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. X-a, Lumina Lex 2001.
Ion Deleanu, Justiția constituțională, București, Ed. Lumina Lex 1995, p.35
Cristian Ionescu. Tratat de drept constituțional contemporan. București, Editura ALL Beck, 2003.
Genoveva Vrabie. Drept constituțional și instituții politice, Vol.I. Iași, Editura “Cugetarea”, 1997.
Gh. Costachi, I Guceac. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept. Chișinău: Tipografia Centrală, 2003, p. 130. Aramă Elena, Controlul constituționalității legilor: istorie și actualitate. Chișinău: Museum, 2000.
F.B. Vasilescu. Constituționalitate și constituționalism. București:Național.
Комментарии к постановлениям Конституционного Суда Российской Федерации. Отв. Ред. Б.С.Эбзеев, Москва, Изд. Юристь 2000, том 1, с.51.
Contribuția Curții Constituționale a Republicii Moldova la realizarea principiului separării puterilor în stat, Buletinul Asociației Tinerilor Juriști nr. 2(15), Chișinău 1999, p.28
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Justitita Constitutionala In Rm (ID: 128385)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.