Justitia Restaurativa

Preambul

Una dintre problemele cheie ale societății contemporane este că trebuie să începem, o dată și o dată, să conștientizăm faptul că relațiile sociale reprezintă unul dintre elementele principale ale vieții noastre. Societatea, în ansamblul său, se transformă într-o structură tot mai complexă, astfel încât trebuie să încetăm să mai considerăm viața doar din punct de vedere individual. Totuși, o mare parte din legile noastre continuă să considere că numai indivizii contează. Acest lucru se observă cel mai evident în modul în care legea tratează relațiile interpersonale care dau naștere la conflicte.

În mod tradițional, procedurile judiciare consideră că scopul lor este de a discerne faptele care sunt legate de o anumită situație conflictuală particulară și apoi să identifice legea care se aplică acestor fapte. Procesul penal contemporan are două caracteristici principale: este de natură contradictorie și privește doar în trecut. El nu face decât să producă învingători și învinși. Majoritatea problemelor societății noastre se pot potrivi în acest model numai dacă sunt forțate, dar și atunci potrivirea este imperfectă. În mod frecvent, în conflict sunt implicate mai multe părți, iar problemele care disting părțile sunt multiple și complexe. În același sens, remediile pe care le iau în considerare părțile aflate în conflict nu se referă neapărat numai la repararea răului produs cuiva sau la restaurarea situației anterioare conflictului: adeseori părțile caută transformarea relației care s-a deteriorat.

Limitele justiției penale au fost demonstrate de nenumărate ori de către cercetători și teoreticieni și sunt puternic resimțite de practicieni, în special de profesioniștii domeniului execuțional penal. Un efort internațional deosebit a fost depus pentru a găsi alternative la pedeapsa penală și la încarcerare ca modalități de reabilitare a infractorilor. Dar ideea în sine nu este doar de a găsi cât mai multe și mai eficiente alternative la pedeapsa cu privare de libertate. Acestea există – cu trecerea timpului apărând noi și noi alternative -, sunt folosite pe o scară tot mai largă și cu rezultate destul de consistente. Lumea penală caută însă să găsească o altă abordare a fenomenului infracțional, care să recunoască disfuncționalitățile și contradicțiile ce se nasc în interiorul oricărui sistem penal tradițional și, cu atât mai mult, în interiorul oricărei închisori din oricare parte a lumii. Trebuie să găsim o soluție pentru profunda insatisfacție pe care o resimte societatea față de un sistem care de multe ori pare a fi deasupra oricărei înțelegeri umane, ceea ce produce în permanență o imagine deformată a instituției penale în ansamblul său și a celei penitenciare în particular. Există oare un mod de abordare a fenomenului infracțional care să aibă sens și să ofere victimei cu adevărat satisfacția că „s-a făcut dreptate” și care să încerce să sădească în infractor nu numai un sincer sentiment de vinovăție, dar și unul de responsabilitate pentru toate acțiunile lui viitoare?

În anul 1993, la cel de-al XI-lea Congres al Societății Internaționale de Criminologie, criminologul canadian Irvin Waller își încheia intervenția cu o afirmație care trebuie să ne dea de gândit:

“E timpul să nu mai omorâm crocodilii!

A venit momentul să asanăm mlaștina !“

Justiția restaurativă reprezintă o promițătoare perspectivă pentru reașezarea legii penale, încercând să ofere o nouă modalitate de abordare și înțelegere a tutror conceptelor cu care lucrează profesioniștii din domeniul sistemelor penale: infracțiune, infractor, victimă; proces penal; pedeapsă penală; închisoare; etc.

Conceptul de justiție restaurativă este atât de profund și practicile specifice sunt atât de diversificate, încât pe marginea lui se poate discuta la nesfârșit, fără frica de a epuiza subiectul. Am participat la nenumărate conferințe internaționale pe această temă care au avut de fiecare dată ca rezultat apariția de noi interpretări, de noi abordări și de noi perspective. Plecată de la nivelul unor mici experimente destinate rezolvării conflictelor pe cale amiabilă sau pentru obținerea unei reconcilieri între victimă și infractor, la ora actuală justiția restaurativă este caracterizată de o puternică dezvoltare, care o face să fie tot mai mult acceptată în interiorul sistemelor penale. Foarte multe țări nu numai că au demarat experimentarea practicilor specifice justiției restaurative în paralel sau în cadrul proceselor penale și pe parcursul executării pedepselor, ci au elaborat și adoptat prevederi legislative care să susțină dezvoltarea ulterioară a conceptului și a procedurilor particulare. Această stare de fapt a fost marcată de patru evenimente internaționale de importanță majoră:

– 1999 – Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei elaborează o recomandare privind utilizarea medierii în cazurile penale;

– 2000 (decembrie) – ia ființă organizația internațională Forumul European pentru Mediere Victimă Infractor și Justiție Restaurativă;

– 2001 (octombrie) – la inițiativa Belgiei, are loc întâlnirea Miniștrilor de Justiție din 10 țări membre ale Uniunii Europene pentru analizarea inițiativei de a înființare a unui Serviciu pentru sprijinirea și dezvoltarea justiției restaurative în Europa, în cadrul Comitetului Afacerilor Interne și Justiției Penale de la nivelul Comisiei Europene;

– 2001 (octombrie/noiembrie) – Organizația Națiunilor Unite a constituit un grup de experți, la care am avut onoarea să fiu și eu convocat, pentru elaborarea unui proiect de rezoluție referitor la “Principiile utilizării programelor de justiție restaurativă în domeniul penal”, proiect ce urmează a fi supus ratificării de către Statele Membre O.N.U. la Adunarea Generală din luna mai 2002.

Conceptul și practicile pe care le implică și-au demonstrat din plin viabilitatea, astfel încât consider că nu trebuie să mai așteptăm pentru a adapta și adopta justiția restaurativă în practica penală și execuțional penală românească. Iată de ce scopul lucrării de față nu este doar cel de a vă prezenta simpla mediere penală ci conceptul de justiție restaurativă și practicile pe care le folosește pentru atingerea obiectivelor sale. Sper ca această prezentare să fie destul de incitantă pentru a da naștere unor variante autohtone capabile să conducă la dezvoltarea unui sistem restaurativ de justiție penală în România.

Teoria

Evaluările pe plan mondial a nenumăratelor încercări ale sistemelor penale de a stopa fenomenul infracțional și a reduce recidiva – au condus la concluzia că acestea încă nu au găsit rețeta optimă pentru rezolvarea situației. Astfel s-a născut ideea că un răspuns viabil ar putea fi oferit de justiția restaurativă.

Dar ce este această Justiție Restaurativă? Ea reprezintă o încercare de redescoperire a adevăratei justiții, a acelei justiții morale de care diferitele interese care au marcat societățile și Statele lumii secole de-a rândul ne-au făcut să ne îndepărtăm atât de mult. Conceptul, care este nou numai prin modalitatea de interpretare și practicile mai rafinate, mai civilizate care sunt utilizate pentru aplicarea lui, înseamnă în fapt revigorarea atât de simplei și curatei atitudini morale pe care vechile comunități umane o aveau față de membrii lor. Această atitudine, demnă de cea mai înaltă considerație din partea generațiilor epocii actuale de dezvoltare a societăților umane, se observă deosebit de clar în practicile justițiare care au caracterizat începuturile organizării comunităților umane, atunci când răufăcătorul și păgubitul veneau în fața colectivității – a sfatului bătrânilor sau cel al înțelepților – și își prezentau punctele de vedere referitor la situația conflictuală care a intervenit între părți înaintea, în timpul sau după comiterea unei fapte care contravenea regulilor de conviețuire stabilite de acea colectivitate și cereau satisfacție. De cele mai multe ori, acest proces se încheia și se încerca detensionarea situației create pe calea dialogului și a negocierii directe dintre pãrți. Astfel de practici se regăsesc în istoria tuturor marilor popoare, fie că este vorba de celții, geți, franci sau alte popoare Europene, fie de maorii din Noua Zeelandă sau aborigenii din Australia, fie de amerindieni sau alte popoare a căror existențã este menționată de istoria mondialã. Una dintre cele mai complete definiții ale conceptului de Justiție Restaurativă este cea a dr.Mark S. Umbreit (Universitatea MinnesotaS.U.A.):

“Justiția Restaurativă este un răspuns dat infracțiunii care oferă oportunități celor care sunt cei mai afectați de aceasta – victima, infractorul, familiile acestora și comunitatea – de a fi direct implicați în a răspunde răului produs de comiterea infracțiunii. Justiția Restaurativă se bazează pe valori care accentuează importanța oferirii posibilității de implicare mai activă în procesul de: oferire de suport și asistență victimelor infracțiunilor; responsabilizarea infractorilor față de persoanele și comunitățile cărora le-au făcut rău; restaurarea pierderilor emoționale și materiale ale victimelor (în limita posibilului); oferirea unei game mai largi de oportunități de dialog și de rezolvare a problemelor între victime, infractori, familii și alte persoane; oferirea infractorilor de posibilități crescute de dezvoltare corectă și reintegrare în viața comunitară; și întărirea siguranței publice prin construcție comunitară.”

Termenul de „justiție restaurativă” își are originile în limba engleză, ceea ce demonstrează originile anglo-saxone ale conceptului. Într-adevăr, aplicarea practică a noului concept s-a născut în țările aflate în zona de influență a dreptului anglo-saxon: Australia, Canada, Marea Britanie, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii. Cu toate că abordări asemănătoare se regăsesc în istoria popoarelor din întreaga lume, mișcarea contemporană pentru conceptualizarea și dezvoltarea justiției restaurative ca modalitate inovatoare prin care se caută să se dea un răspuns viabil și eficient infracțiunii și conflictului, s-a aplicat practic pentru întâia dată în anul 1974. Doi canadieni, Mark Yantzi și Dave Worth, au rugat un judecător din Kitchener, Ontario, să le permită să încerce o abordare diferită în intervenția justiției asupra a doi tineri infractori arestați pentru distrugere de bunuri. Ideea a fost de a permite victimelor și infractorilor să joace rolurile principale în luarea deciziei referitoare la cea mai adecvată metodă de răspuns față de răul produs. De atunci încoace, a crescut continuu utilizarea justiției restaurative și acest concept s-a deplasat de la periferia politicilor penale spre o zonă centrală, fapt ce i-a conferit un binemeritat loc în cadrul practicilor penale.

Pe continentul European termenul este mai puțin cunoscut în forma sa anglo-saxonă – aceea de justiție restaurativă –, dar acest lucru nu înseamnă că nu există o fundamentare similară: dezbaterile teoretice asupra modului în care pot fi rezolvate consecințele infracțiunilor de către cei direct implicați, au început să se facă simțite în Europa încă de la sfârșitul anilor 1960. În acea perioadă au fost formulate propuneri concrete de proiecte inovatoare în diferite țări europene și, mai mult de atât, multe inițiative din S.U.A. și Canada au fost influențate de lucrările teoretice și gândirea academică europeană.

Entuziasmul adeseori exagerat datorat primelor rezultate pozitive obținute în cadrul studiilor desfășurate, au făcut ca mulți cercetători să creadă că au descoperit rețeta miraculoasă în lupta împotriva infracționalității și să încerce fundamentarea teoretică a unui sistem de justiție restaurativă ca substitut al sistemelor clasice de justiție penală. Acumulând rezultatele obținute din experimentele practice desfășurate în diferite colțuri ale lumii și beneficiind de un aport teoretic de mare valoare, practicile specifice justiției restaurative au fost apoi privite ca alternative la sistemele penale.

Dar Justiția Restaurativă nu este o mișcare paralelă sau împotriva sistemelor actuale de justiție penală. Tot mai multe voci se fac auzite în susținerea integrării acestei abordări în sistemele de justiție penală în scopul modificării fundamentelor, modurilor de operare și rezultatelor obținute de acestea. A devenit tot mai clar că „justiția restaurativă” nu înseamnă doar o anumită metodă, tehnică sau program, ci că acest concept este un anumit mod de abordare și o viziune globală. Așa cum și-a intitulat Howard Zehr cartea scrisă în 1990, este vorba de o „schimbare a lentilelor”. Această evoluție a abordării și interpretării conceptului nu reprezintă o slăbiciune ci, dimpotrivă, o maturizare și o dovadă a unei tot mai puternice ancorări a acestuia în realitățile sociale.

Oare utilizarea acestui concept poate într-adevăr transforma sistemul de justiție penală? Prin cercetarea tuturor laturilor naturii umane, științele specializate au adus multe date prețioase în favoarea conștientizării cauzelor apariției sentimentului de insecuritate, permițând o profundă reflecție asupra fenomenului și găsind răspunsuri viabile la întrebările care încep cu “de ce”, “cum”, “unde” și “ce” . Toate aceste date au fost transpuse în diferite demersuri pentru găsirea unor noi și eficiente practici de “tratare” a individului delincvent. Foarte multe dintre acestea și-au demonstrat viabilitatea. Găsirea acestor noi metode de “tratare” a delincvenței reprezintă una dintre cele mai frumoase provocări pe care evoluția comunităților umane o pune în fața instituției abilitate în luarea unor decizii de care atârnă viitorul multor membrii ai societății: Justiția. Provocare? Da, deoarece trebuie să găsim voința necesară pentru a ne ajuta concetățenii să se elibereze din sfera fenomenului infracțional: nu numai să declarăm că trebuie ci și să trecem la fapte, chiar dacă pentru a reuși trebuie să “rănim” pe unii răsturnând mentalități, ierarhii, atitudini, clasificări, mijloace sau modalități de abordare.

Justiție Restaurativă este numele dat unei deosebit de ample mișcări care a început să cuprindă tot mai mult sistemele de justiție penală. O parte dintre practicienii și susținătorii acesteia o consideră o nouă paradigmă sau o nouă mentalitate. Ea încearcă să convingă societățile să-și pună întrebări referitor la infracționalitate, să caute răspunsuri și să găsească cele mai eficiente metode de a reacționa împotriva acesteia. Dezbaterile pe tema Justiției Restaurative pornesc de la compararea acesteia cu sistemele de justiție penală utilizând, invariabil, prezentarea oferită de dr.Howard Zehr.

Paradigmele justiției

Justiția Retributivă Justiția Restaurativă

1.Infracțiunea atacă Statul și legile acestuia. 1.Infracțiunea este un rău făcut oamenilor și relațiilor dintre aceștia.

2.Se pune accentul și se concentrează pe stabilirea 2.Încearcă să identifice drepturile, nevoile și

vinovăției astfel ca dozele de durere și suferință obligațiile infractorului și victimei.

aplicate prin pedeapsă să poată fi măsurate.

3.Actul de justiție este înfăptuit printr-un conflict 3.Se pune accent pe rezolvarea problemei astfel

între avocat și procuror, infractorul și victima încât situația creată să poată fi îndreptată și

fiind pasivi și chiar ignorați. răul produs să poată fi reparat, infractorul și victima având roluri active și principale.

4.Infractorul este tras la răspundere prin pedeapsă 4.Infractorul dă socoteală demonstrând

și reacția este concentrată asupra unui comporta- empatie ajutând direct la repararea răului

ment din trecut. făcut, reacția fiind concentrată asupra consecințelor comportamentului infracțional.

5.Un proces strict rațional, dependent de reguli și 5.Permite exprimarea liberă a emoțiilor și

intenții care influențează și direcționează rezulta- sentimentelor, implică pe toți cei care au fost

tele în direcția dorită de Stat: o parte câștigă și afectați – direct sau indirect – de infracțiune, se

cealaltă pierde. asumă responsabilități, sunt satisfăcute nevoile și este încurajată vindecarea atât a victimei, a infractorului și a comunității, cât și a relațiilor dintre aceste părți.

În viziunea lui Howard Zehr, Justiția Retributivă – considerată caracteristică tuturor sistemelor penale actuale – pornește de la un mod particular de interpretare a infracțiunii: aceasta este privită ca “o violare a Statului, definită prin încălcarea legilor și vinovăție. Justiția stabilește blamarea și administrează suferința într-o competiție dintre infractor și Stat, competiție desfășurată după reguli sistematice”(Howard Zehr, Changing Lenses: A new focus for crime and justice, Herald Press,1990). Justiția Restaurativă privește lucrurile într-un mod diferit. Tot Howard Zehr spune: “Infracțiunea este un rău făcut oamenilor și relațiilor dintre aceștia. Ea creează obligația de a îndrepta lucrurile. Justiția implică victima, infractorul și comunitatea în căutarea soluțiilor care să promoveze reparație, reconciliere și reasigurare”.

Justiția Retributivă se focalizează pe violarea legilor, în timp ce Justiția Restaurativă se concentrează pe agresarea oamenilor și a relațiilor. Justiția Retributivă caută să apere legea prin determinarea blamului și administrarea pedepsei, în timp ce Justiția Restaurativă caută să apere victimele prin recunoașterea lezării acestora și prin crearea de obligații pentru cei responsabili să îndrepte lucrurile. Justiția Retributivă implică Statul și infractorul într-un proces formal de pronunțare a unei sentințe, în timp ce Justiția Restaurativă implică victimele, infractorii și alți membri ai comunității în căutarea și găsirea de soluții. Cu toate că de-a lungul anilor, s-au încercat diferite reprezentări și definiri ale Justiției Restaurative, analiza comparativă oferită de Howard Zerh este folosită pe toate meridianele atunci când este vorba de prezentarea conceptului deoarece ea demonstrează foarte clar cum “a privi vechile probleme în noi feluri ne ajută să înțelegem altfel și să ajungem la noi răspunsuri”(Daniel Van Ness, vicepreședinte Prison Fellowship International, Justiția Restaurativă în lume, Congresul ONU, Viena 2000). Putem răspunde în mai multe feluri comportamentului care încalcă legea: fie focalizându-ne exclusiv pe regula care a fost încălcată, fie pe răul pe care îl cauzează oamenilor și relațiilor dintre aceștia. Modul în care privim infracțiunea ne va conduce automat la răspunsul pe care îl vom considera logic și drept. Iar Justiția Restaurativă se concentrează pe repararea răului produs.

Această nouă teorie a justiției s-a dezvoltat în baza experienței acumulate în decursul dezvoltării societății omenești. Dar, cu toate că exemple de abordări restaurative pot fi descoperite în istoria tuturor popoarelor, noul concept a început să prindă viață la începutul anilor ’70. Foarte pe scurt, această abordare înseamnă acordarea permisiunii ca victimele și infractorii să decidă care este cea mai adecvată metodă de a răspunde răului produs prin infracțiune. Utilizarea practicilor restaurative a avut o evoluție constantă, acestea devenind tot mai mult o componentă importantă a politicilor penale.

În anul 1996, criminologul britanic Tony Marshall a oferit lumii o definiție procedurală a conceptului, definiție recunoscută ca fiind valabilă de întreaga mișcare mondială din domeniul Justiției Restaurative:

“Justiția Restaurativă este un proces prin care toate părțile implicate într-o anumită infracțiune se adună la un loc pentru a decide în mod colectiv modul cum trebuie rezolvate consecințele infracțiunii și implicațiile viitoare”.

Dar și această definiție, cu toate că este mai concisă decât cea oferită de Mark Umbreit, necesită câteva clarificări: cine sunt “părțile implicate” în infracțiune; cum pot ajunge la o concluzie colectivă; ce înseamnă “a rezolva consecințele infracțiunii”; și ce “implicații viitoare” trebuie luate în considerare?

La aceste întrebări a încercat să răspundă canadianca Susan Sharpe în lucrarea “Justiția Restaurativă: O Viziune pentru Vindecare și Transformare” (Edmonton, Alberta: Edmonton Victim Offender Mediation Society, 1998). Ea a propus cinci principii cheie care ajută la clarificarea definiției lui Marshall.

Primul este că Justiția Restaurativă invită la o participare totală și la consens. Acest lucru se traduce prin faptul că sunt implicate atât victimele cât și infractorii, dar că se oferă posibilitatea de a participa și altor persoane care au fost, direct sau indirect, afectate de infracțiune – familii, prieteni, vecini, etc. Caracteristica principală este că participarea tuturor este voluntară.

Al doilea arată că Justiția Restaurativă caută să vindece ceea ce a fost stricat. Întrebarea centrală a oricărui proces restaurativ este “De ce are nevoie victima pentru vindecare, recuperare și recâștigarea sentimentului de siguranță?”

Cel de-al treilea se referă la asumarea deplină și directă a responsabilității. Această asumare a responsabilității nu înseamnă doar că infractorul recunoaște că a încălcat legea: el trebuie să se confrunte cu cel/cei cărora le-a făcut un rău și să vadă cum acțiunea lui i-a lezat pe toți ceilalți; el trebuie să își explice comportamentul astfel încât victima și comunitatea să-i găsească acestuia un sens; și trebuie să își recunoască obligația de a repara răul făcut.

Al patrulea face trimitere la încercarea de a reuni ceea ce a fost divizat: una dintre cele grave consecințe este că infracțiunea provoacă rupturi între oameni și comunități. Procesele restaurative încearcă o reconciliere a victimei cu infractorul și reintegrarea ambilor în comunitate. Din perspectiva Justiției Restaurative victima și infractorul nu trebuie să aibă roluri permanente ci doar temporare, oferindu-se posibilitatea ca în viitor să se poată rupe de trecutul lor și să nu mai fie definiți în funcție de răul pe care l-au suferit sau l-au provocat cândva.

În fine, cel de-al cincilea reprezintă încercarea Justiției Restaurative de a ajuta comunitatea în prevenirea unor acțiuni infracționale viitoare: infracțiunea produce pagube, dar ea poate și să scoată la iveală injustiții deja existente caracteristice unei mai vechi “dispute” între “infractor” și “victimă” și care au culminat cu comportamentul infracțional. Poate fi vorba de inegalități economice sau etnice care, cu toate că nu scuză infractorul, pot ajuta comunitatea să le rezolve și să devină, astfel, un loc pentru o viață mai sigură și mai liniștită.

V I

V I

J

P A

V I

V I

Proces penal clasic

(Justiție Retributivă)

În sistemul tradițional de justiție penală victima este, în cel mai bun caz, folosită ca martor al Statului – a procurorului – în încercarea de a stabili vinovăția infractorului și de a cere condamnarea acestuia, iar infractorul, reprezentat de avocatul care vorbește în numele său, se luptă să își dovedească “nevinovăția” și nu sã își asume responsabllitatea pentru consecințele faptei comise. Totul lasă impresia de artificial, chiar și, sau mai bine spus cu atât mai mult finalul procesului, în care aproape invariabil infractorii anunță judecătorul cã regretã fapta și lasă la latitudinea instanței luarea unei decizii.

Atât infractorul cât și victima părăsesc sala de judecatã cu un puternic sentiment de insatisfacție: infractorul, aproape invariabil, deoarece își susține în continuare nevinovăția și consideră pedeapsa ca fiind prea dură, iar victima deoarece nimeni nu a întrebat-o care sunt adevăratele sentimente pe care le nutrește, care sunt adevăratele probleme care “îi ard sufletul”. Nici infractorul și nici victima nu participă activ la un proces în care, totuși, viața lor este subiectul principal.

În concepția Justiției Restaurative Statul trebuie să renunțe la rolul de dirijor atotputernic și urcă și el pe scenă, alături de ceilalți actori ai acestei deosebit de complexe și incitante piese numită viață socială.

În teoria Justiției Restaurative infracțiunea este considerată o dovadã a lipsei totale de respect a infractorului față de o altã ființă umanã și neasumarea de către acesta a responsabilității pentru consecințele acțiunii întreprinse. În acest context actul de justiție nu trebuie să reprezinte doar un act de stabilire a vinovăției și de impunere a unei pedepse, ci trebuie privit și aplicat în primul rând ca un act moral de reparare a răului făcut, de restaurare emoționalã și materială a triadei infractor – victimă – comunitate. În concepția Justiției Restaurative, îndeplinirea actului de justiție trebuie sã fie benefică atât pentru infractor – care ajunge să învețe că trebuie sã își respecte semenii, sã își asume responsabilitatea acțiunilor și sã înțeleagă gravitatea consecințelor acestora – cât și pentru victimã – care reușește să îndepărteze sentimentul de victimizare și consecințele nefaste ale acestuia – și pentru întreg ansamblul comunitar – care prin participarea activã în acest proces reușește să reîntărească legăturile dintre membrii săi, sporind astfel sentimentul de securitate publicã.

Spre deosebire de Justiția Retributivă, care privește infracțiunea ca o violare a Statului prin încălcarea legilor și în care se stabilește vinovăția și se administrează pedeapsa în cadrul unei adevărate competiții între infractor, pe de o parte și Stat, de cealaltă parte, în baza conceptului Justiției Rastaurative infractorul și victima sunt încurajați spre o implicare directã în rezolvarea conflictului prin dialog și negociere, în prezența familiei infractorului, familiei victimei și a altor persoane care pot oferi un suport activ acestui adevărat proces de reconciliere. Aceasta reprezintă una dintre caracteristicile principale ale “noului” concept: victimelor și infractorilor li se oferă rolurile principale, se pot întâlni, pot dialoga, pot încerca sã se înțeleagă unul pe celãlalt, pot participa activ la acest proces de “vindecare” a “rănilor” pe care ambele pãrți le poartă în suflet. În urma celor spuse de victimă infractorul poate să conștientizeze, în sfârșit, consecințele pe care le-a provocat cu fapta pe care a comis-o, începe sã privească victima ca pe o ființă umanã, ajunge la concluzia cã la rândul sãu poate deveni oricând o victimã și, în final, poate sã învețe sã își asume responsabilitatea pentru tot ceea ce va spune și va face de acum încolo. La rândul sãu, victima are șansa să se elibereze de toată energia negativă pe care a acumulat-o din momentul comiterii faptei, poate primi răspunsuri directe la toate întrebările care o frământă, poate înțelege de ce a devenit o victimă și, mai mult, poate sã vadă că și infractorul este o ființă umană, nu numai “ceva” față de care un judecător a luat o anumită măsură.

V I

V I

J

P A

V I

M

V I

Proces penal restaurativ

Esența necesității utilizării conceptului de Justiție Restaurativă este cuprinsă într-o singură frază a d–lui Mick Brown, președinte al unei instanțe pentru minori din Noua Zeelandă, care caracteriza plastic actul de justiție al epocii actuale: ”Într-o societate atât de preocupată de pedepsire, infractorii sunt ‘ascunși’ și nu sunt responsabilizați pentru acțiunile lor, iar victimele sunt, pur și simplu, uitate”. Aceasta este expresia convingerii că pedeapsa – în special pedeapsa penală – s-a transformat, în decursul istoriei, dintr-un mijloc de acțiune într-un scop în sine. Astfel, justiția a devenit tot mai impersonală, dând tot mai mult impresia unei mașinării artificiale al cărei unic scop îl reprezintă pedepsirea. Prin utilizarea conceptului de Justiție Restaurativă chiar și acțiunea de pedepsire primește o puternică încărcătură morală, întregul proces și toate activitățile ulterioare desfășurate cu victimele și cu persoanele condamnate urmărind atingerea unor obiective ca: responsabilizare, respect, reconciliere, reintegrare, reparație, evitarea etichetării, etc. După cum se poate observa, în fond se urmăresc aceleași obiective care se susține că sunt urmărite în toate sistemele tradiționale de justiție penală din întreaga lume. Numai că mentalitatea impusă de Justiția Restaurativă asigură și concretizarea acestor acțiuni.

Practica

Pe plan mondial sunt puse în aplicare o diversitate de practici născute în baza principiilor acestui nou concept, dar se poate stabili un set de practici care sunt comune, fiind utilizate cu succes peste tot în lume:

a. Medierea directă Victimă / Infractor. Reprezintă modelul clasic de „proces restaurativ”, în care victima și infractorul se întâlnesc față în față, în prezența unui mediator. Este cea mai delicată metodă de abordare, mediatorul necesitând aptitudini deosebite pentru pregătirea și desfășurarea întâlnirii. Concluziile la care ajung, de comun acord, părțile participante fac cel mai adesea obiectul unei înțelegeri scrise.

b. Medierea indirectă Victimă / Infractor, este o metodă folosită în cazurile în care una dintre părți, cu toate că își afirmă dorința de a participa la o activitate restaurativă, are motive temeinice să evite întâlnirea directă. În acest caz, mediatorul alege fie o „navetă” ca mesager între victimă și infractor, fie propune și supraveghează desfășurarea unei corespondențe între părțile implicate.

c. Întâlniri Familiale Victimă / Infractor sunt caracterizate de o deosebit de puternică încărcătură emoțională și moralizatoare. În acest tip de întâlniri, victima și infractorul sunt însoțiți de familiile acestora și de alte persoane apropiate afectate indirect de comiterea infracțiunii, care iau atitudine și își exprimă punctele de vedere referitor la situația creată. La aceste întâlniri, alături de mediatori pot participa și profesioniști din domeniul justiției penale.

d. Întâlniri Comunitare Victimă / Infractor. Acest tip de întâlniri sunt cele mai apropiate de practicile ancestrale care fundamentează conceptul modern de justiție restaurativă: întreaga comunitate poate participa, alături de victimă, infractor și familiile acestora, la găsirea celor mai adecvate soluții pentru îndepărtarea cauzelor care au condus la comiterea infracțiunii și la rezolvarea consecințelor provocate de această situație. Întâlnirile sunt conduse, în general, de un mediator dar există multe practici în care acestea sunt conduse chiar de un judecător.

e. Grupuri Victime / Infractori. Această metodă este utilizată în cazul în care infractorii nu au fost descoperiți sau dacă una dintre părți refuză să participe la orice fel de acțiune restaurativă. În asemenea situații se formează grupuri care sunt constituite din infractori și victime care nu au o legătură directă dar care au comis sau au suferit același tip de infracțiune. Este o metodă prin care se reușește o ventilare a sentimentelor și se obține stabilitatea emoțională necesară recuperării.

f. Mediere Surogat Victimă / Infractor. Există cazuri în care una dintre părți refuză participarea la o acțiune restaurativă, iar cealaltă este prea timidă sau vulnerabilă pentru a participa la o întâlnire de grup. În aceste situații se asigură o întâlnire față în față dar se face apel la o victimă sau un infractor surogat – o persoană care a suferit sau a comis același tip de infracțiune și se află în aceeași situație de refuz sau vulnerabilitate.

Chiar dacă prezentarea de mai sus este scurtă, cred că se poate obține imaginea diversității și multitudinii de practici care pot fi imaginate și utilizate pentru a obține rezultate care să satisfacă victimele și comunitatea și care să aibă efectul moralizant atât de necesar asupra infractorilor. În evoluția sa, conceptul de justiție restaurativă nu se rezumă la aplicarea acestor practici specifice, ci s-a dezvoltat cuprinzând și metodele tradiționale ale justiției penale, cu deosebirea că impune și urmărește atingerea unor rezultate cu adevărat restaurative. În acest sens, au fost reconsiderate scopurile pentru care se impun și modalitățile prin care se aplică compensațiile financiare/materiale, repararea directă sau simbolică a pagubelor, munca în folosul victimelor sau a comunității, planurile de acțiune pentru obținerea modificărilor comportamentale în viața infractorilor. De asemenea, practicile restaurative, atât cele specifice cât și cele cu scop restaurativ, sunt folosite în orice moment al „circuitului penal”: poliție, parchet, instanță de judecată, în timpul executării pedepsei, în perioada dinaintea punerii în libertate a deținutului și chiar și în perioada post-penală.

Cu toată gama deosebit de largă de practici utilizate, în funcție de țară și de prevederile legislative avute la dispoziție, toate mișcările și programele – mai mult sau mai puțin experimentale – în domeniul Justiției Restaurative se bazează pe medierea infractor-victimă. Fie cã sunt denumite conferințe, întâlniri sau ședințe, fie că poartă titlul de mediere sau de reconciliere, fie cã sunt sau nu impuse infractorilor fie cã se încheie sau nu cu o înțelegere sau un contract între cele douã pãrți, acțiunile derulate în spiritul conceptului de Justiție Restaurativă se caracterizează printr-o întâlnire fațã în față între infractor și victima sa.

Obiectivul urmărit în aceste întâlniri este de a facilita un schimb de opinii, emoții, sentimente, gânduri și trăiri între cele două pãrți. Totul se petrece într-o atmosferă care conferă tuturor – și în special victimei – un sentiment de siguranțã, într-un mediu propice “vindecării”, în care fiecare parte poate învăța ceva despre celălalt și unde se poate obține o îndepărtare de infracțiunea în sine astfel încât sã poată fi identificate adevăratele probleme. Cu alte cuvinte se încearcă o “demistificare” a infracțiunii. Din punct de vedere psihic, în cele mai multe cazuri, pentru victimã momentul comiterii infracțiunii îngheață în timp. Simplul fapt cã victima se întâlnește cu infractorul și are posibilitatea de a primi răspunsuri la multele întrebări care o frământă, face ca cel puțin o mare parte din starea de fricã, vulnerabilitate și neputință să se disipeze. În urma discuțiilor, momentul comiterii faptei se dezgheață, infracțiunea este privitã ca aparținând trecutului și apare posibilitatea de a discuta despre opțiuni viitoare, în final despre un viitor mai bun atât pentru victimã cât și pentru infractor. Cu alte cuvinte, medierea infractor-victimă nu urmărește un rezultat predeterminat. Transformările pe care le suferă relația victimã-infractor apar prin și în cadrul derulării procesului.

Nu este absolut necesar ca acest proces sã rezolve în totalitate problema sau toate problemele legate de cazul respectiv. Reușita principalã a acestui tip de abordare constã în faptul cã în urma întâlnirii cei doi nu mai sunt doi străini, ci fiecare conștientizează cã și celãlalt este o ființă umanã cu care se poate sta de vorbã, care are aceleași sentimente și trăiri, și nu un simplu obiect sau un necunoscut. Ambii se pot concentra pe găsirea de soluții pentru viitor și nu sã continue să trăiască în trecut, în fantasmele provocate de gândul la ceea ce s-a întâmplat, blamându-se și blamând fiecare la rândul și în felul sãu. În acest context se obține o adevărată personalizare a infracțiunii, ceea ce duce la o mai bună înțelegere a fenomenului și la o schimbare profundã în atitudinea unuia față de celãlalt.

Procesul de Justiție Restaurativă începe în momentul în care infractorul recunoaște sau, în cel mai rău caz, nu neagă comiterea infracțiunii și, în urma unei prime scurte întâlniri cu mediatorul, își exprimã în mod voluntar dispoziția de a se întâlni cu victima. Numai după obținerea acordului infractorului, mediatorul face următorul pas, anume contactarea victimei pentru ca aceasta, la rândul sãu, sã se decidă dacă dorește sã se întâlnească cu infractorul. Acest mod de abordare este extrem de important deoarece, dacã s-ar contacta la început victima și s-ar obține consimțământul acesteia, iar ulterior nu s-ar obține consimțământul infractorului, victimele ar putea trãi un puternic sentiment de revictimizare datoritã, în primul rând, faptului cã și-au construit speranțe pentru rezolvarea problemelor și au fost respinse – cu alte cuvinte infractorul ar câștiga din nou. Atât decizia infractorului, cât și cea a victimei, trebuie sã fie la libera alegere a acestora, fără nici o presiune, moralã sau materialã, din partea mediatorului. În continuare, mediatorul va avea o serie de întâlniri separate cu victima și cu infractorul. Rolul acestor întâlniri este, în principal, acela de a explica pãrților ce se urmărește prin procesul de mediere infractor-victimă și care este modul de desfășurare a întâlnirii.

MEDIEREA VICTIMĂ / INFRACTOR

În cadrul întâlnirii inițiale cu infractorul, mediatorul caută, în primul rând sã stabilească o punte de încredere și credibilitate, care să facă infractorul sã fie cât mai sincer și deschis în cadrul procesului ce urmează a se desfășura. Mediatorul caută să îndeplinească următoarele sarcini: sã asculte punctul de vedere al infractorului referitor la comiterea infracțiunii și consecințele acesteia, să înțeleagă emoțiile și sentimentele pe care acesta le încearcă, să ofere informații și să răspundă întrebărilor care, cu siguranță, nu vor fi puține. Prin discuțiile purtate în cadrul întâlnirilor, mediatorul ajunge să cunoască și sã înțeleagă realitățile trăite de infractor, iar acesta reușește sã își ventileze emoțiile și sentimentele astfel încât sã dobândeascã un tot mai puternic sentiment de încredere și siguranțã. În urma întâlnirilor, infractorul trebuie sã fie informat despre natura și rolul programului de mediere, despre relația acestuia cu sistemul de justiție, despre drepturile sale și despre resursele și opțiunile pe care le are la dispoziție. Existã o mare probabilitate ca infractorul sã cearã diferite informați despre victimã și atitudinea acesteia. Este interzis ca mediatorul să ofere informații fără acordul prealabil al victimei. La dorința infractorului, sau în urma considerațiilor mediatorului se pot desfășura mai multe asemenea întâlniri, atâtea câte se consideră necesare pentru ca, în final, infractorul să dorească sincer să se întâlnească cu victima și sã îi fie foarte clare riscurile și beneficiile participării la întâlnirea de mediere.

În paralel, dar numai după ce a obținut acordul infractorului de a participa la întâlnirea de mediere, mediatorul se întâlnește cu victima. Această întâlnire trebuie, în principiu, sã se desfășoare acasă la victimă, cu excepția cazurilor în care victima propune un alt loc de întâlnire. În toate cazurile victima este cea care decide asupra locului și momentului pe care le considerã convenabile pentru a se întâlni cu mediatorul. Scopul acestei întâlniri este de a stabili o relație de credibilitate și încredere astfel încât victima sã se simtă cât mai în siguranțã în derularea întregului proces de mediere. Identic cu cele prezentate mai sus, mediatorul are sarcina să asculte punctul de vedere al victimei referitor la comiterea infracțiunii, să înțeleagă consecințele acesteia asupra vieții victimei, să cunoască emoțiile și sentimentele pe care le trăiește victima, să ofere informații și sã răspundă întrebărilor care frământã victima. Mediatorul trebuie sã ofere victimei informații referitoare la rolul programului de mediere, la modul de desfășurare a întâlnirii propriu-zise, la participanți și orice alte informații solicitate de victimã. Este foarte probabil ca aceasta sã solicite informații referitoare la infractor: este interzis mediatorului a oferi asemenea informații fără acordul prealabil al infractorului. Victima trebuie ajutatã sã își ventileze emoțiile și sentimentele și sã simtă cã ea reprezintă o prioritate. În acest sens, mediatorul trebuie sã ofere victimei posibilitatea de alege locul și momentul întâlnirii – cu condiția ca sã nu existe alte impedimente obiective care sã oblige la un anumit loc și o anumitã orã -‚ să decidă dacã întâlnirea va începe cu povestea sa sau dacã vrea sã înceapă infractorul, dacã dorește participarea unor anumite persoane oficiale, etc. Totodată, mediatorul trebuie sã asigure victima că poate întrerupe oricând întâlnirea, dacã nu se simte în siguranță sau dacă încearcă un sentiment de revictimizare.

În momentul în care mediatorul constatã cã atât victima, cât și infractorul sunt deplin pregătiți pentru a se putea întâlni, va face preparativele necesare și va informa pãrțile asupra locului și orei de începere. Întâlnirea propriu-zisã începe cu reamintirea de către mediator a regulilor de desfășurare care trebuie respectate de toți participanții. În încheierea introducerii, mediatorul prezintă faptele așa cum sunt ele cuprinse în actele oficiale – rechizitoriu, sentință, etc. – după care dã cuvântul victimei sau infractorului – așa cum s-a stabilit în întâlnirile prealabile – pentru a-și expune punctul de vedere. Acest lucru se petrece sub formă narativă, cealaltă parte ascultând fără să intervină. După epuizarea fazei narative, mediatorul va încuraja dialogul dintre părți și va permite intervențiile – directe sau indirecte – ale celorlalți participanți. Atât faza narativã, cât și cea de dialog trebuie sã beneficieze de o durată nelimitată în timp: pauzele și momentele de tăcere trebuie respectate și trebuie lăsat timp suficient exprimării părerilor sau derulării dialogului, cu condiția ca acesta sã nu degenereze. Oricare dintre pãrți poate solicita și obține întreruperea întâlnirii dacã va considera cã nu este în siguranță sau că această întâlnire nu își mai are rostul. Mediatorul nu poate întrerupe întâlnirea decât dacã existã riscul ca discuțiile sã degenereze în violență și, în acest caz, va discuta din nou separat cu cele douã pãrți. Dacã acestea doresc să continue dialogul, dorința lor trebuie satisfăcută, dar numai dupã ce mediatorul își ia toate mãsurile pentru desfășurarea întâlnirii în condiții de siguranțã.

După cum se poate observa, schema de desfășurare a procesului este destul de simplã. Infractorul își asumă responsabilitatea acțiunilor și conștientizează consecințele acestora asupra celor din jurul său – apropiați sau străini. Acest fapt se petrece de fațã cu familia sa și cu persoanele, la început total necunoscute, care vin în sprijinul victimei. Relația infractor-victimã, la început conflictuală și tensionatã datoritã faptului cã se bazează doar pe momentul, înghețat în timp, al comiterii faptei, se modificã pe parcursul procesului de mediere, atunci când victima începe să realizeze dorința sinceră a infractorului de a-și asuma responsabilitatea, de a căuta iertarea pentru faptele sale și de a găsi soluții pentru comportamentul său viitor. Centrul de greutate al relației se deplasează astfel de la o inițialã blamare a infractorului, spre dorința victimei și a comunității de a găsi soluții pentru a-l ajuta pe acesta sã nu mai recidiveze. Schimbul de opinii, de informații, cunoașterea mai bunã a unuia de către celălalt, acceptarea responsabilității și a obligației morale de reparare a răului făcut, permit părților să considere infracțiunea ca un fapt aparținând trecutului și să-și concentreze atenția asupra consecințelor pe care le va avea pe viitor de înfruntat, de această dată, infractorul și a beneficiilor care pot apărea pentru victimã și comunitate. O consecință logică a acestei acțiuni este conștientizarea de către infractor a faptului cã ajutarea victimei și a comunității nu reprezintă un act de slăbiciune ci o dovadă de umanism și că este nu numai în beneficiul acestora ci și al propriei persoane.

La dorința uneia sau ambelor părți, concluziile și rezultatele întâlnirii de mediere pot fi cuprinse într-o înțelegere scrisă, astfel încât întâlnirea sã primească o și mai mare încărcătură moralã prin încheierea unui act. Copii ale documentului se remit părților, mediatorului și, după caz, judecătorului sau procurorului.

Spre deosebire de Justiția Retributivă – care întărește atitudinile de negare și depersonalizează infracțiunea – în procesul de Justiție Restaurativă infractorul trage multe și profunde învățăminte din “confruntarea” directã cu victima. Pus față în față cu o victimã plinã de mânie pentru tot ceea ce s-a întâmplat, orice infractor “normal” trăiește cel puțin un sentiment de jenã. Faptul că întâlnirea are loc în prezența familiei sale și a mai multor persoane străine, face ca acest sentiment de jenã sã se transforme într-un sentiment de rușine. Iar acest sentiment de rușine reprezintă primul pas pe calea “restaurării”, pe calea unei evoluții pozitive în procesul de reintegrare socialã a infractorului. Mulți dintre infractorii care au trăit experiența unor astfel de întâlniri – acolo unde acestea se practicã pe o scarã tot mai largã – au afirmat cã preferau să nu fi fost “obligați” sã facă fațã acestei încercări și că era mai bine dacă “judecătorul s-ar fi ocupat singur de problemă”. Aceste întâlniri au un puternic impact asupra infractorilor: cuvintele victimei dor, indiferent de tonul folosit, consecințele faptei comise le explodează în față iar ei sunt obligați să accepte această confruntare și sã-și asume direct și de fațã cu martori responsabilitatea pentru fapta comisã. Pe acest gest se clădește ulterior întregul eșafodaj al reintegrării sociale.

Alături de acest tip de abordare, vastul concept de justiție restaurativă oferă și o altă practică, utilizată cu precădere în cazurile care implică infractori minori. Aceasta este utilizată pe scară largă și cu deosebit succes în Noua Zeelandă, Canada și Anglia și are un puternic impact asupra tuturor celor implicați, respectiv triada victimă – infractor – comunitate. Este vorba de ceea ce este cunoscut în terminologia engleză ca “Family Conferencing” sau “Group Conferencing”. Pentru a înțelege exact despre ce este vorba, în limba română traducerea ar trebui să utilizeze denumire de “Dezbatere Familială” sau “Dezbatere Comunitară”.

Spre deosebire de medierea clasică, care reprezintă o formă mai rafinată de rezolvare a problemelor “între patru ochi”, “Dezbaterea Comunitară/Familială” este mult mai puternic ancorată în străvechile tradiții judiciare și are un deosebit de puternic impact, atât psihologic, cât și social.

Forța deosebită a acestei practici este conferită de faptul că, alături de victimă și infractor, la rezolvarea problemei sunt chemați să mai participe:

-familia, rudele și prietenii victimei;

-familia, rudele și prietenii infractorului;

-orice alți membrii ai comunității, care se consideră afectați sau amenințați, direct sau indirect, de comiterea infracțiunii și care vor să ia atitudine.

“Dezbaterea” este condusă de un mediator calificat, de polițiști sau lucrători corecționali cu o pregătire adecvată, sau chiar de un judecător, cum este cazul în unele regiuni din Canada. Diferența față de medierea propriu-zisă este că, după prezentarea punctelor de vedere de către victimă și infractor, oricare dintre persoanele prezente își pot afirma opinia referitor la cele întâmplate și la modul în care cred că problema poate fi soluționată. După ce toți cei care au dorit și-au expus punctele de vedere, victima și infractorul își reiau rolurile principale și cad de acord asupra soluțiilor pe care le consideră adecvate și viabile. În Canada, dezbaterea se încheie chiar cu o decizie/sentință a judecătorului iar în alte părți cu un acord scris care este înaintate instanței pentru a decide asupra măsurilor pe care le consideră necesare.

Au fost scrise tomuri întregi și vor mai fi încă scrise pentru a analiza, evalua și îmbunătății conținutul teoretic și practic al acestui concept, optica restaurativă putând fi rezumată astfel:

1.Esența infracțiunii o reprezintă agresiunea sau răul produs (a) victimelor, (b) comunității și (c) înșiși infractorilor;

2.Scopul justiției este de a identifica nevoile și de oferi o vindecare a rănilor produse (a) victimelor, (b) comunității, (c) infractorilor și (d) relațiilor dintre aceste părți;

3.Derularea procesului de înfăptuire a actului de justiție (a) implică activ victimele, infractorii și comunitatea în găsirea soluțiilor și (b) maximizează schimbul de informații între părți;

4.Tuturor părților li se oferă posibilitatea pentru (a) a-și exprima emoțiile și sentimentele și a conștientiza fapta și consecințele acesteia, (b) a decide ce trebuie făcut pentru a îndrepta lucrurile și (c) a discuta despre intențiile și comportamentele viitoare;

5.Înțelesul restaurativ al responsabilității recunoaște că agresiunea creează obligații: obligația principală este (a) a infractorilor – pentru a conștientiza consecințele și a-și asuma responsabilitatea răului produs victimei – dar și (b) societatea este responsabilă față de victimă și față de infractori.

Totul se reduce la a face pace în viețile și lumile noastre. Acest lucru nu necesită o modificare a naturii umane ci doar de o recunoaștere că absolut toți, indiferent de proveniența socială sau de comportamentul afișat la un moment dat, suntem caracterizați și de o latură bună și că putem în orice moment recanaliza energiile dinspre violență înspre blândețe.

Învățăm să respectăm dacă suntem respectați și nu dacă suntem tratați fără pic de respect.

O justiție care vindecă este o justiție care se respectă.

Având în vedere cã și pentru mine Justiția Restaurativã reprezintă un concept relativ nou, îmi permit să o citez pe d-na Helen Bowen din cartea “Justiție Restaurativã – Teme și Practici Contemporane” , publicatã împreunã cu dl. Jim Consedin, unul dintre pionierii acestui concept în Noua Zeelandă:

“Justiția Restaurativă este singura modalitate prin care putem reduce numărul tot mai mare al acelora care sunt trimiși la închisoare. Cercetările au demonstrat că închisorile dau naștere la infractori. Probabilitatea ca o persoană sã recidiveze crește foarte mult odată cu intrarea acesteia în închisoare. Închisorile încurajează negarea și permit infractorilor să-și împărtășească unii altora această negare. Negarea în grup dă forță, întărește. În acest cadru remușcările și bunăvoința sunt virtual inexistente. În schimb, un sistem care permite victimei să-și exprime durerea resimțită personalizează infracțiunea și obligã infractorul sã asculte și sã conștientizeze. Negarea este dificilã și acceptarea responsabilității e singura posibilitate logică. Infractorul înțelege și conștientizează direct, în mod participativ, consecințele faptelor sale și nu prin intermediul unei bucăți de hârtie, fie ea proces-verbal sau rechizitoriu, sau a unei terțe persoane. Victima poate spune infractorului cât de mult și de ce doare. Infractorul poate spune victimei de ce a comis fapta. Ambele pãrți se găsesc în situația beneficã de a oferi și a primi informații pe care, altfel, nu le puteau deține. Dacă asemenea schimburi au loc într-un mod sigur și structurat, cu siguranță că pot fi constituite și comunități care pot să trăiască în pace.”

În concluzie, ce așteaptă cu adevărat societatea de la actul de justiție și de la pedeapsă? Toată lumea este de acord că scopul urmărit este acela de a îi face pe infractori să înțeleagă gravitatea acțiunii întreprinse și să reducă riscul ca aceștia să recidiveze. Dorim ca, în și prin executarea pedepsei, infractorii să învețe să facă alegeri corecte și cinstite în viață, să dobândească sentimentul de valoare personală dat de unicitatea și irepetabilitatea ființei umane, să recunoască și să respecte faptul că și cei din jurul lor au aceleași drepturi și libertăți care nu trebuie încălcate, să conștientizeze consecințele grave, directe sau indirecte, pe care actul infracțional le are asupra unei multitudini de persoane – victima și familia acesteia, propria persoană și propria familie, comunitatea în ansamblul ei -, să înțeleagă și să învețe că a-ți păsa de ceilalți și a-i respecta nu reprezintă un semn de slăbiciune ci unul de forță, să învețe să își asume responsabilitatea propriilor acțiuni, să își dezvolte acele aptitudini și abilități care să îi ajute să ducă o viață normală, cu respectarea legilor, în societatea liberă. Oare nu acestea sunt adevăratele scopuri ale pedepsei? Pedepsim doar pentru a crea suferință fizică și morală sau pentru a încerca să îi responsabilizăm, să demonstreze respect pentru propria persoană și, implicit, pentru cei din jur? Dar ce reușim să realizăm? Nefiind o caracteristică spcifică doar sistemului penitenciar românesc, îmi permit să citez o prezentare făcută de dl. Dennis Challeen, judecător în Wisconsin, S.U.A.:

"Vrem ca ei să aibă stimă și valorizare de sine . . .

Așa că le distrugem stima de sine.

Vrem ca ei să fie responsabili . . .

Așa că le luăm orice responsabilitate.

Vrem ca ei să fie parte a comunității . . .

Așa că îi izolăm de comunitate.

Vrem ca ei să gândească pozitiv și constructiv . . .

Așa că îi înjosim și îi facem nefolositori.

Vrem ca ei să nu fie violenți . . .

Așa că îi punem într-un loc unde sunt înconjurați de violență.

Vrem ca ei să fie oameni blânzi și iubitori . . .

Așa că îi supunem urii și cruzimii.

Vrem ca ei să nu mai fie niște duri . . .

Așa că îi punem acolo unde numai durii sunt respectați.

Vrem să nu se mai întovărășească cu ratații . . .

Așa că punem toți ratații sub același acoperiș.

Vrem ca ei să nu ne mai exploateze . . .

Așa că îi punem acolo unde toți se exploatează unii pe alții.

Vrem ca ei să-și controleze propriile vieți și probleme, să nu mai fie paraziți…

Așa că îi facem să devină total dependenți de noi."

Un asemenea mod de abordare a actului de justiție va fi benefic pentru o schimbare majorã nu numai a atitudinii comunității față de instituțiile justiției penale, ci și a membrilor comunității unii față de alții, ajutând astfel la crearea unor comunități mai sigure, mai interesat și mai responsabile de soarta “aproapelui”, mai deschise spre rezolvarea comunã a problemelor sociale și mai oneste. Vom reuși, încet-încet, să redescoperim și, în primul rând, să aplicăm cu adevărat principiile morale, ne vom aduce aminte că suntem oameni, ne vom respecta mai mult semenii și vom fi mai aproape de ei atunci când vor avea nevoie.

Pentru a căuta răspuns la întrebarea “Avem nevoie de schimbare?” îmi permit să incit la dezbatere folosind două citate din Dinamica Penitenciară a d-lui dr. Florian Gheorghe, șeful Direcției Educație, Studii și Psihologie Penitenciară din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor:

“În era modernă, orice instituție matură și angajată este preocupată de diagnoza stării subsistemelor sale, de “sporirea capacității sale de a formula ea însăși în mod cât mai adecvat problemele proprii și de a găsi soluții eficiente“. Acest lucru poate fi realizat fie prin furnizarea de informații sistematice asupra respectivei probleme, fie prin asigurarea instrumentelor de înțelegere a proceselor social-umane. Astfel se ajunge la înțelegerea faptului că schimbarea formelor existente de organizare să fie realizată nu atunci când acestea nu mai pot funcționa, ci în momentul în care sistemul dispune de o alternativă mai bună” (pag 223).

La pag.11 a cărții, domnia sa face o afirmație pe care ar trebui să o poarte în suflet și în minte orice persoană interesată cu adevărat de îmbunătățirea nivelului vieții sociale:

”În esență, ceea ce se cere de fiecare dată este să credem în cuvântul creatorilor de viitor.”

În încheiere, pentru a întări convingerea că progres nu înseamnă conservatorism ci o permanentă căutare a noului, vă rog să-mi permiteți să îl citez pe marele George Bernard Shaw:

“Voi vedeți lucruri care există și vă întrebați ‘De ce?’

Eu gândesc la lucruri care nu există și mă întreb ‘De ce nu?’”

BIBLIOGRAFIE

1. Consedine Jim, Bowen Hellen- Restorative Justice-Contemporary Themes and Practice, Ploughshares Publications, 1999;

2. Demet S., Jacqmain C.,Parello E. – Le development d’un concept de justice restaurative dans le cadre carceral, Universite de Liege, 2000;

3. Duff, R.A. – Punishment, Communication an Community, Oxford University Press, 2001;

4. Galaway, Burt; Hudson, Joe (coord.) – Restorative Justice: International Perspectives, Criminal Justice Press,Monsey,NY,USA, 1996;

5. Garland, David – Punishment and Modern Society, Ed. Oxford Press, 1998;

6. Gheorghe Florian – Dinamica Penitenciară, Ed. Oscar Print, 1999;

7. Graef, Roger – Why Restorative Justice?, Calouste Gulbenkian Foundation, Londra, 2001;

8.Jacqmain C.,Malempre H. – Orienter l’execution de la peine vers la reparation, Universite de Liege, 2000;

9. Mace Anne – The Restorative Prison Project, International Centre for Prison Studies, nov.2000;

10. Pașcu Andrei – Justiție Restaurativă, Revista de Știință Penitenciară, nr.3/2000;

11. Stern Vivien – A Sin Against the Future-Imprisonment in the World, Penguin Group,1998;

12. Zehr, Howard – Changing Lenses, Herald Press, Scottdale, Pennsylvania, USA, 1990;

13. * * * – O nouă agendă pentru reforma penală, document prezentat la Conferința Internațională pentru Reformă Penală,13-17.04.1999, Royal Holloway College – elaborat de Penal Reform International și International Centre for Prison Studies;

14. * * * – Guide for Implementing the Balanced and Restorative Justice Model, U.S. Department of Justice, Office of Juvenile Justice and Delinquency Prevention, 1998;