Justitia Constitutionala In Romania Si Eficienta Acesteia
Justiția constituțională în România și eficiența acesteia
Cuprins
Introducere
Capitolul I Delimitări conceptuale privind justiția constituțională și abordări ale acesteia
1.1 Noțiunea și importanța asigurării supremației Constituției
1.2 Abordări ale noțiunii de justiție constituțională
1.3 Forme de control al constituționalității legilor
Capitolul II Conținutul si reglementarea justiției constituționale în România
2.1 Dimensiuni ale justiției constituționale în România
2.2 Organizarea și funcționalitatea Curții Constituționale a României
2.3 Analiza controlului exercitat de Curtea Constituțională și eficiența acestuia
Capitolul III Studiu comparativ privind justiția constituțională și eficiența acesteia
3.1 Particularități ale justiției constituționale în Marea Britanie
3.2 Justiția constituțională și eficiența acesteia în Franța
3.3 Analiza sistemului spaniol de justiție constituțională
3.4 Analiza justiției constituționale și eficiența acesteia în SUA
Concluzii și propuneri
Bibliografie:
Introducere
Justiția constituțională, desemnează ansamblul instituțiilor, procedurilor și tehnicilor prin care este asigurată supremația Constituției. De analiza acestui fenomen, s-au ocupat nenumărați autori, majoritatea încercând să ofere o mai bună viziune a fenomenului în sine cât și asupra posibilităților de îmbunătățire a asigurării supremației constituționale atât în secolul trecut cât și în epoca contemporană.
Se consideră că cel care a introdus această noțiune în Europa a fost austriacul Hans Kelsen. El definea justiția constituțională ca fiind garanția jurisdicționala a constituției. Charles Eisenmann, adeptul său, definea la rândul său justiția constituțională ca: acea formă de justiție sau mai exact de jurisdicție care privește legile constituționale. Totodată el face o diferențiere între două noțiuni care la prima vedere par identice : justiția constituțională și jurisdicția constituțională. În opinia lui, cea dintâi reprezenta garantarea repartizării prerogativelor între legislația ordinară și legile constituționale pe când cea de-a doua se referea la organul prin intermediul căruia se realizează justiția constituțională.
Deși au trecut aproape 100 de ani de la lansarea acestor teorii și societatea a suferit între timp numeroase modificări, în materia justiției constituționale lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, bazele rămânând aceleași.
Majoritatea autorilor care s-au preocupat de studierea acestui fenomen au ajuns la aceeași concluzie: justiția constituțională este acea formă de justiție prin intermediul căreia se asigura supremația constituției.
În realizarea acestei lucrări, intitulată Justiția constituțională în România și eficiența acesteia, am pornit cu identificarea și selectarea surselor documentare reprezentative (cărți, tratate, articole, site-uri etc.) și sistematizarea informațiilor astfel acumulate.
Pentru a evidenția conținutul conceptului de justiție constituțională vom folosi îndeosebi metoda logică, căutând să reliefăm aspecte referitoare la controlul de constituționalitate, atât din România cât și din alte state, aspecte privind cele două modele de justiție constituțională, etc.
Sub aspectul eficientei justiției constituționale, vom utiliza cu deosebire, analiza statistică a buletinelor Curții Constituționale a României, a jurisprudenței acesteia și a rapoartelor acesteia.
Capitolul I Delimitări conceptuale privind justiția constituțională și abordări ale acesteia
1.1 Noțiunea și importanța asigurării supremației Constituției
Noțiunea de constituție, sub aspect etimologic este legată de verbul latin constitutio (a statornici, a așeza cu temei). Inițial, termenul de constituție nu a fost folosit cu semnificația sa modernă, de act fundamental, care să cuprindă regulile privitoare la organizarea statală, a puterii sau drepturile si libertățile fundamentale. În Roma antică, împărații adoptau așa numitele constituții imperiale (edict, decret, mandate sau rescript), formal subordonate legilor (adoptate de adunarile poporului) și actelor Senatului. În fat, prin renunțarea la convocarea adunării poporului și în urma subordonării absolute a Senatului fața de puterea imperială, constituțiile adoptate de împarați au ajuns (începând din prima jumătate a secolului I după Hristos) principalele surse formale ale dreptului român imperial. În măsura în care aveau în vedere organizarea statală, actele în discuție erau apreciate ca “fundamentale”, iar acest fapt a ocazionat asocierea semnificației de “lege fundamentală” cuvântului “constituție”. Similar, avându-se în vedere legile lui Licurg (întemeietorul Spartei) sau Solon (prim-arhonte al Atenei) s-a apreciat că aceștia au dat statelor “constituții”.
La începutul Evului Mediu, termenul “constituție” era utilizat cu precădere în limbajul eleziastic pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu primele secole ale epocii moderne, prin “constituție” se întelegea alcătuirea ori strucura politico-juridică a unei entități politice ori a unui anumit stat. În acest sens, orice stat avea o constituție. “Constituția” cuprinde regulile fundamentale privind organizarea politică a statului, forma de guvernământ, atribuțiile si prerogativele șefului statului, magistraturii în acel stat, precum și atribuțiile magistraților, statutul locuitorilor, supușilor ori cetățenilor, regimul proprietații si al moștenirii etc. Normele respective nu se găseau însă, de cele mai multe ori, consemnate într-un act normativ scris și cu atât mai puțin, într-un unic act legislativ. Ideea de constituție, este reflectată potrivit cu cele de mai sus si de Declarația franceză a drepturilor omului, care prevedea că “orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită, nu are constituție”.
Ioan Muraru, definește Constituția ca fiind “legea fundamentală unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forță juridică supremă si care reglementează acele relații sociale fundamentale, esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice a poporului”.
Iancu Gheorghe, pe de alta parte definește Constituția ca fiind “legea fundamentală a unei colectivități umane organizate statal, care conține un ansamblu sistematizat de norme juridice, cu forța juridică supremă, adoptată și modificată potrivit unor proceduri specifice, lege fundamentală care trebuie să aibă stabilitate și care reglementează relațiile sociale fundamentale considerate esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii în stat”.
De aici, întelegem, că legea fundamentală a unui stat, adică Constituția este adoptată și modificată potrivit unor proceduri specifice, reglementează relații sociale de o importanță majoră și are forță juridică superioară în raport cu celelalte norme.
Prima constituție scrisă din lume a fost cea americană din 1787, iar în Europa, se considera prima constituție scrisă cea franceză de la 1791.
Majoritatea autorilor au ajuns la aceeași concluzie, în ceea ce privește apariția Constituției. Se consideră că aceasta a fost concepută inițial cu scopul de a limita puterile guvernanților, mai exact din dorința burgheziei de a-și proteja puterea în stat printr-o lege care să aibă forța juridică superioară altor acte normative.
Conform art. 1, alin. 5 din Constituția României din 1991, revizuită în 2003, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.
Acest principiu al supremației constituționale poate fi dovedit pe baza a mai multor argumente. Printre ele se numără și faptul că normele constituționale stau la baza existenței propriu-zise a unui stat de drept și a funcționării acestuia.
Constituția, fiind sediul principalelor instrumente de guvernare, al autorităților care urmează să înfăptuiască guvernarea, al drepturilor și libertăților cetățenești și al principiilor fundamentale: egalitatea cetățenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor, etc.
Legiuitorul a așezat actele normative într-o anumită ierarhie, pe treapta cea mai înaltă aflându-se chiar Legea fundamentală, Constituția. Sub aceasta se află legile constituționale, cele organice, cele ordinare, ordonanțele, hotărârile Guvernului, etc. Practic, Constituția este scheletul pe care se fundamentează existența unui stat, celelalte legi ocupându-se de reglementarea unor aspecte ale societății aflate într-o continuă schimbare.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a precizat că poziția supremă a Constituției în raport cu celelalte norme de drept se datorează și faptului că legile și celelalte acte cu caracter normativ nu trebuie să se afle în contradicție cu Legea fundamentală.
Un prim argument în susținerea principiului supremației Constituției este reprezentat de faptul că prin Constituție sunt recunoscute drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Un exemplu în acest sens este reprezentat de adoptarea Declarației drepturilor omului și cetățeanului din 1791. Aceasta a fost practic “atașată” la Constituția din același an. În primul titlu al Constituției se prevedea ca aceasta garantează un ansamblu cuprinzător de drepturi civile și se interzice puterii legislative să adopte vreo lege care să aducă atingere sau să pună un obstacol în fata exercitării drepturilor naturale și civile pe care le-a consemnat și garantat.
Asigurarea supremației constituționale impune totodată și existența unui ansamblu de garanții care să asigure Constituției o forță juridică supremă. Dintre aceste garanții, cea mai importantă este controlul constituționalității legilor în cele 3 forme bine cunoscute : realizat pe cale politică, jurisdicțională precum și politico-jurisdictională.
Însă, ca argument în susținerea validității acestei noțiuni, și anume de supremație a unei constituții, este reprezentat de teoria lui Kelsen, cel care a pus bazele justiției constituționale în Europa. Potrivit acestuia, norma de drept capătă valoare în măsura în care poate fi așezată în relație cu o altă norma aflată, ea însăși într-o relație identică cu o normă superioară, rezultând de aici următoarea concluzie : normele juridice inferioare trebuie să se conformeze conținutului normelor juridice superioare, în caz contrar ele fiind nule și inaplicabile.
Doctrină și practica constituțională, pentru asigurarea supremației Constituției, au creat două instituții juridice eficiente: controlul constituționalității legilor și contenciosul administrativ.
În majoritatea statelor civilizate, supremația Constituției este asigurată prin intermediul instituției numită Curtea Constituțională, folosindu-se de instrumentul numit control al constituționalității legilor pentru asigurarea supremația Constituției, stabilitatea socială și ordinea juridică necesare funcționării corespunzătoare unui stat.
Se consideră că prima dintre cele două instituții juridice, controlul constituționalității legii ar contraveni voinței poporului, însă practica a dovedit că ceea ce se controlează pe calea controlului constituționalității legii este de fapt opera normativă a Parlamentului, în realitate legea fiind expresia voinței politice a partidelor parlamentare, urmând ca poporul să aprecieze la încheierea ciclului electoral gradul de compatibilitate între voința sa și voința partidelor în cauză.
1.2 Abordări ale noțiunii de justiție constituțională
Noțiunea de justiție constituțională desemnează ansamblu instituțiilor, procedurilor si tehnicilor prin care este asigurată supremația constituției. Hans Kelsen definea justiția constituțională ca fiind “generația jurisdicțională a constituției”, iar pentru Charles Eisenmann, “justitia constitutională este acel fel de justiție sau mai bine jurisdiție care poartă asupra legilor constituționale”.
Există principii proprii justiției, iar aceste principii sunt: Principiul legislației [art.126 si art.23 alin (12) si art.7ței poporului, însă practica a dovedit că ceea ce se controlează pe calea controlului constituționalității legii este de fapt opera normativă a Parlamentului, în realitate legea fiind expresia voinței politice a partidelor parlamentare, urmând ca poporul să aprecieze la încheierea ciclului electoral gradul de compatibilitate între voința sa și voința partidelor în cauză.
1.2 Abordări ale noțiunii de justiție constituțională
Noțiunea de justiție constituțională desemnează ansamblu instituțiilor, procedurilor si tehnicilor prin care este asigurată supremația constituției. Hans Kelsen definea justiția constituțională ca fiind “generația jurisdicțională a constituției”, iar pentru Charles Eisenmann, “justitia constitutională este acel fel de justiție sau mai bine jurisdiție care poartă asupra legilor constituționale”.
Există principii proprii justiției, iar aceste principii sunt: Principiul legislației [art.126 si art.23 alin (12) si art.73 alin(3) lit. h) din constitutie].
Acest principiu aparține statului de drept si cuprinde doua aspecte: legalitatea instanțelor judecătorești și legalitatea infracțiunilor si a pedepselor. Primul aspect, justiția poate fi îndeplinită numai de acele autorități publice cărora constituția si legile le recunosc calitățile în limitele competenței și a procedurii prevăzute de lege.
Al doile aspect, nu există infracțiune și pedeapsă decât dacă sunt prevăzute de lege, iar aplicarea unei pedepse, nu se face decât în condițiile legii.
Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți [art.124 alin.(2) din Constituție]. Acest principiu este o aplicare a principiului constituțional al egalității în fața legii si autorității publice cetățenești și presupune că pentru toți cetățenii să existe o singură justiție, ca aceștia să fie judecați de aceleași instanțe în procese similare, conform principiului “Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare”[art.126 alin(5) din Constitutie].
Literature franceză, afirmă că există două modele de justiție constituțională, și anume: modelul american și modelul european.
Modelul american a fost întâlnit pentru prima dată în Statele Unite ale Americii în celebrul caz din 1803: Marbury v. Madison. Constituția din 1787 nu prevedea controlul constituționalității legilor însă pe fondul luptelor dintre federaliști (reprezentanții marilor state: Virginia, Pensylvania, etc.) și antifederaliști (reprezentanți a unor state mai mici: Delaware, New York, Rhode Island), acesta a fost instituit. Concret, ministrul de justiție, Madison a refuzat să-i înmâneze lui Marbury actul emis de fostul președinte Adams, prin care acesta era numit judecător la Curtea Supremă. Marshall, președintele Curții Supreme, constată că legea care îl obliga pe ministru să înmâneze acel act era neconstituțională întrucât actualul președinte avea dreptul să numească un judecător după bunul său plac.
Raționamentul pe care s-a bazat judecătorul Marshall este unul simplu: ori Constituția este superioară legii ori este egală acesteia caz în care Constituția devine inutilă.
De-a lungul timpului s-au evidențiat o serie de trăsături ale modelului american de justiție constituțională, ca o primă trăsătura este aceea a controlului difuz. Acest tip de control este realizat de judecătorul ordinar, indiferent de poziția acestuia în ierarhia judiciară.
O a doua trăsătura este controlul concret. Controlul este realizat după ce aplicarea legii a produs un conflict juridic concret.
O altă trăsătură este controlul exercitat a posteriori, pe cale de excepție. Acest control privește doar legile promulgate și publicate. Există cazuri în care în urma sesizării Curții, judecătorii pot lua hotărârea să oblige agentul public să nu mai aplice legea (aceasta fiind declarată neconstituțională) dar numai după promulgare și publicare. Acest tip de control este cel mai utilizat în sistemul american de drept, excepția de neconstituționalitate putând fi ridicată de oricare dintre părțile implicate într-un litigiu aflat pe rolul unei instante cu mențiunea ca partea respectivă trebuie să dovedească neconstituționalitatea legii în cauză. Instanțele americane nu pot invoca din oficiu neconstituționalitatea.
Cea de-a patra trăsătură, fiind autoritatea relativă a lucrului judecat a deciziilor. Deciziile de control de constituționalitate, sunt pronunțate în cadrul acestui tip de control, si anume controlul difuz, de model american, cu valoarea relativă a lucrului judecat, producând efecte in casus și inter partes. Ele nu au o valoare diferită de restul deciziilor judiciare, așa cum se întâmplă în cazul controlului de constituționalitate realizat de o instanță specializată. Asta înseamnă că decizia dată într-o cauză are efecte numai asupra cauzei respective și implicit asupra părților implicate.
Modelul american de justiție constituțională s-a răspândit mai întâi în America Latină, apoi în unele țări europene, în Australia și chiar în Japonia, printre țările europene care au adoptat modelul american de justiție constituțională numărându-se și România.
De-a lungul timpului acest model a suferit anumite modificări. O primă modificare este concentrarea controlului de constituționalitate În America Latină a avut loc o combinare a controlului difuz cu cel concentrat, rezultând un sistem mixt.
Este cazul sistemelor de control de constituționalitate din Venezuela și Brazilia. În Venezuela există un control de constituționalitate difuz al tuturor actelor statului, mai puțin cele judiciare sau administrative. Pentru acestea este prevăzută o procedură diferită de control care permite tuturor tribunalelor competente în cazul respectiv să declare inaplicabilitatea actelor normative ale statului tocmai datorită incompatibilității lor cu Constituția. Totodată, Constituția a creat o competență specială a Curții Supreme de justiție: aceasta constă în declararea nulității legilor și a celorlalte acte normative pentru neconstituționalitate în urma exercitării unei actio popularis, acțiune ce poate fi intentată de orice persoană fizică sau juridică cu capacitate deplină de exercițiu.
O altă modificare este reprezentată de introducerea unui control pe cale de acțiune. S-a observat o tendință de a completa controlul incident, defensiv, pe cale de excepție, cu un control ofensiv, principal, pe cale de acțiune. Uneori controlul difuz este însă combinat doar cu controlul pe cale de acțiune, cazul judecății amparo (protecție) în Mexic, care există încă din 1847 (art. 25 din Actele de Reformă) fiind un exemplu elocvent în acest sens. Acțiunea poate fi introdusă de către un particular, nemaifiind nevoie să existe un act de aplicare al legii, organul suprem al statului care a intervenit în procedura de formare a legii fiind pârâtul.
O ultimă modificare importantă a fost dată de consecințele alterării modelului american asupra efectelor deciziilor de neconstituționalitate
Introducerea unor alterări ale modelului american a condus la crearea unor efecte speciale ale deciziilor judiciare de neconstituționalitate. Astfel, în Argentina, deciziile de neconstituționalitate ale Curții supreme nu sunt obligatorii pentru tribunalele inferioare. Chiar dacă a existat în 1949 o tentativă de a obliga tribunalele să respecte precedentul creat de instanța supremă, textul a fost ulterior eliminat, astăzi tribunalele având puterea absolută de a da decizii autonome în materie.
Modelul european a fost influențat de concepția școlii normativiste a lui Hans Kelsen. Conform acestui model controlul constituționalității legilor este atribuit unor autorități specializate, denumite tribunale sau Curți constituționale, autorități care nu fac parte din niciuna dintre cele trei puteri clasice. Pentru că aceasta autoritate să poată fi considerată independentă față de restul autorităților statului trebuie să respecte anumite condiții: dispozițiile cu privire la justiția constituțională trebuie să se regăsească în Constituția statului respectiv, autonomie administrativă și financiară a autorităților implicate, independența și inamovibilitatea judecătorilor, regim disciplinar propriu pentru judecătorii curții, verificarea propriei competențe prin decizii definitive și obligatorii, preeminența deciziilor justiției constituționale față de orice alte decizii jurisdicționale, incompatibilitatea judecătorilor constituționali cu orice altă funcție publică sau privată.
Ca și în cazul modelului american, modelul european de justiție constituțională prezintă și el la rândul lui o serie de trăsături, iar ca o primă trăsătura este control concentrat. Acest tip de control este realizat de o jurisdicție specializată care deține monopolul aprecierii constituționalității legilor și care este situată în afara sistemului jurisdicțional obișnuit. În cadrul acestui control jurisdicțiile obișnuite se pot folosi de deciziile date de Curtea Constituțională dar nu pot utiliza legile contestate pentru rezolvarea unor anumite cazuri.
O altă trăsătură este control abstract, iar spre deosebire de modelul american unde apare controlul concret, care se ocupa de litigiul dintre două părți, controlul abstract se ocupa de compatibilitatea dintre o normă și Constituție rezultând noțiunea de contencios al normelor.
O ultimă trăsătură la fel de importantă ca și celelalte anterior menționate este controlul pe cale de acțiune declanșat de o autoritate politică sau publică. Este vorba de controlul realizat la sesizare, înainte de promulgare. Acest tip de control împiedică intrarea în vigoare a unor legi neconstituționale.
Evoluția modelului european de justiție constituțională prezintă o serie de etape, prezentate t mai jos.
Primul tribunal constituțional separat de instanțele ordinare creat în Europa a fost cel cehoslovac (Constituția din 1920), în baza doctrinei lui Kelsen. Sunt afirmate expres supremația Constituției, instanțele ordinare se ocupă de verificarea corectitudinii publicării legilor, iar controlul constituționalității legilor este atribuit Tribunalului constituțional.
În același an este înființat și Tribunalul constituțional austriac, tot sub influența directă a lui Kelsen, membru al acestuia până în 1929. Caracteristicile jurisdicției constituționale sunt similare celor din Cehoslovacia. Pe parcurs și alte țări se inspiră din modelul austriac: Spania, Irlanda, etc.
După cel de-al doilea Război Mondial și alte state apelează la controlul de constituționalitate tipic modelului european: Japonia (1946), Italia (1948), Germania (1949).
În perioada anilor ’70 are loc un val puternic de legitimare a instanțelor specializate în controlul abstract de constituționalitate. Doar câteva state rezista acestui val: Marea Britanie, Olanda, Elveția, țările scandinave, acestea fiind influențate de doctrina americană. În același timp, controlul existent deja în Europa este reformat și aprofundat, iar țările din Sud, ieșite de sub regimurile dictatoriale adopta controlul de constituționalitate concentrat.
În perioada comunistă exista o oarecare rezistență cu privire la controlul constituționalității legilor, pe parcurs însă, unele state au adoptat modelul european (Iugoslavia – 1963, Cehoslovacia – 1968, Polonia – 1982).
După 1989 majoritatea țărilor ieșite de sub dictaturile totalitare de stânga s-au inspirat din modelul european și și-au organizat Curți constituționale astfel instituind controlul constituționalității legilor.
Se considera că adoptarea modelului european de către fostele state comuniste s-a datorat mai multor factori, doi dintre ei ieșind în evidență: neîncrederea în instanțele ordinare, încă aflate sub influența regimurilor anterioare și lipsa de juriști.
1.3 Forme de control al constituționalității legilor
Prin control al constituționalității legilor înțelegem “ansamblul dispozițiilor normative care reglementează activitatea de verificare a conformității legilor și altor acte normative cu dispozițiile Legii fundamentale”.
De-a lungul timpului au fost formulate mai multe criterii de clasificare a controlului constituționalității legilor, iar ca prim criteriu este criteriul înscrierii în Constituție, conform acestui criteriu există două forme de control al constituționalității legilor : cel explicit și cel implicit. Controlul explicit este prevăzut în mod expres în Constituție. Totodată sunt prevăzute atât obligația verificării controlului constituționalității legilor cât și organul competent și procedura de urmat.
Cea de-a doua formă presupune existenta acestuia ca urmare a principiului legalității. Se subînțelege că această formă spre deosebire de prima, nu este prevăzută expres în Legea fundamentală.
Un al doilea criteriu este criteriul organului competent să efectueze controlul. În funcție de acest criteriu au fost stabilite mai multe clasificări.
Potrivit diferitelor opinii există 3 forme de control, iar prima dintre acestea este aceea de control prin opinia publică. Este considerat a fi un control elementar, cuprinzând reacția opiniei publice la violarea Constituției. Această formă de control s-a regăsit inițial în Constituția franceză din 1793, constituție în care apărea dreptul la insurecție. Majoritatea autorilor o consideră o formă primitivă de control deoarece implică violența.
O a doua formă este controlul politic, exercitat de autoritățile constituționale ale statului, altele decât cele judecătorești.
Cea de-a treia formă este controlul judecătoresc. Potrivit acestei opinii acesta este cel mai eficient, fiind realizat de către judecători.
Alți autori sunt de părere că există și alte trei forme a controlului constituționalității legilor, prima dintre ele fiind controlul parlamentar. Acest tip de control a apărut în statele socialiste, considerându-se că parlamentul este organul suprem căruia trebuie să i se subordoneze toate celelalte. Controlul exercitat de parlament era un control explicit sau implicit, anterior sau posterior adoptării legilor, după caz.
O a doua formă este controlul politic, iar ultima controlul jurisdicțional, încredințat unui ansamblu de tribunale sau unui singur tribunal fie unor tribunale speciale sau curți constituționale.
Un al treilea criteriu, important ca celelalte două menționate anterior, este criteriul temporal, iar datorită acestui criteriu există două forme de control: controlul anterior, denumit și control prealabil, preventiv sau a priori, se exercită în faza de proiect a legii. În acest fel proiectul poate fi îmbunătățit sau chiar abandonat și controlul ulterior sau a posteriori se exercită asuprea legilor deja adoptate sau asupra celor cu forță juridică egală cu a legii.
Un al patrulea criteriu este acela al procedurii de realizare a controlului, și conform acestuia avem : un control pe calea acțiunii, acesta presupunând atacarea unei legi în fața unei instanțe, căreia i se cere să determine gradul de constituționalitate a actului respectiv și un control pe cale de excepție, considerat a fi un procedeu defensiv și presupune că pentru a putea ataca cel în cauză trebuie să aștepte ca legea să i se aplice.
Un ultim criteriu este criteriul sistemic, acest criteriu clasificând controlul constituționalității legilor conform cu cele două modele de justiție constituțională și anume, cel american și cel european.
Ca concluzie la cele menționate mai sus, putem spune că Constituția reprezintă sediul principaelor instrumente de guvernare, al autorităților care urmează să înfăptuiască guvernarea, al drepturilor și libertăților cetățenești și al principiilor fundamentale: egalitatea cetățenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor, etc.
În ceea ce privește controlul constitutionalității legilor, cele mai importante forme ale sale sunt următoarele: controlul concret si cel abstract, controlul anterior, prealabil, preventiv sau a priori si cel posterior sau a posteriori și nu în ultimul rând controlul pe calea acțiunii și cel pe cale de excepție.
Capitolul II Conținutul si reglementarea justiției constituționale în România
2.1 Dimensiuni ale justiției constituționale în România
“Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, ceea ce semnifică caracterul exclusiv al competenței acesteia. Nici o altă autoritate nu se poate pronunța, cu valoare de decizie obligatorie sau executorie, în ceea ce privește constituționalitatea legilor”.
Prin competență se înțelege, în general, capacitatea unei autorități, a unui funcționar etc. de a exercita anumite atrubuții.
Competența poate fi definită și ca suma tuturor atribuțiilor cu care este investită o autoritate public, un funcționar public, sfera acestei competențe fiind obligatoriu de respectat.
Competența Curții Constituționale prezintă două trăsături caracteristice. În primul rând, este o competențe constituțională. Scopul și rolul unei asemea structure impun, o necesitate și dincolo de orice îndoială, o reglementare prin însăși legea fundamentală. În al doilea rând, este o competență de atribuire deoarece, Curtea Constituțională poate exercita doar acele atribuții care îi sunt conferinte expers și limitativ prin Constituție și legea sa organic, și toate trebuie să se circumscrie scopului Curții Constituționale: garantarea supremației Constituției.
Competența Curții Constituționale a României este prevăzută în prevederile art. 146 din Constituție si din cele ale Legii 47/1992, republicată, din care rezultă că este reglementată o competență mai largă decât cea de control al constituționalității legilor si al altor acte normative .
Competența Curții Constituționale, se realizează printr-o serie de atribuții, care au ca reper art. 11 din Legea nr. 47/1992, constituind astfel trei categorii: atribuții în exercitarea cărora, Curtea Constituțională emite decizii; atribuții a cărora exercitare este finalizată prin emiterea de hotărâri și atribuții în legătură cu, care Curtea emite avize.
În prima categorie, atribuțiile, au ca obiect pronunțarea asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora asupra inițiativelor de revizuire a Constituției, asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor.
În ce de-a doua categorie sunt incluse atribuții precum, constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.
În ultima categorie, atribuțiile Curții sunt de a aviza propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României. Acest mod de a grupa atribuțiile Curții Constituționale, având drept criteriu, actul emis în exercitare acestora, rămâne însă discutabil la anumiți autori. Este greu de justificat delimitarea atribuțiilor a căror exercitare este obiectivă prin decizii, de atribuțiile de exercitare Curtea emițând hotărări, nu numai pentru că, chiar prin ea se rezolvă un litigiu constituțional și se procedează prin litigii.
Competența Curții Constituționale este reglementată în funcție de menirea acesteia, într-un sistem statal, fiind cea de garant al supremației Constituției și se realizează printr-o serie de atribuții care au rolul de înfăptuire a controlului Curții.
În funcție de criteriul actului pronunțat sau emis de Curte, atribuțiile se realizează prin pronunțarea de decizii si care la rândul lor se pronunță asupra constituționalitățiii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unui dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și de Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.
Pronunțarea de decizii a Curții se mai realizează și asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puți 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
Curtea Constituțională hotărăște și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului și tot ea mai hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
Tot ea soluționeză conflictele juridice de natură constituționlă dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
A doua categorie de atribuții a Curții, se realizează prin pronunțarea de hotărâri și care la rândul lor, veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui României și confirmă rezultatele votului, constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului si Guvernului; veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.
Ultima categorie de atribuții în ce privește pronuțarea de decizii a Curții, se realizează prin emiterea de Avize consultative, adică la propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României.
În funcție de criteriul conținutului atribuției, acestea sunt: atribuții referitoare la controlul constituționalității legilor, regulamentelor și ordonanțelor și sunt cele prevăzute de art. 146 lit. a), c), d) si j) din Constituție; atribuții referitoare la controlul constituționalității tratatelor, fiind prevăzute de art. 146 lit. b) din Constituție; atribuții referitoare la organizarea și desfășurarea alegerilor și a referendumului, prevăzute de art. 146 lit f) si i) din Constituție și atribuțiile referitoare la exercitarea mandatului Președintelui României, care sunt prevăzute de art. 146 lit. e), k) și l) din Constituție.
În funcție de criteriul grupării atribuțiilor potrivit importanței acestora și al caracterului principal al unora dintre ele atribuțiile sunt cele referitoare la controlul de constituționalitate, care sunt prevăzute de Constituție și cele referitoare la constituirea, organizarea și activitatea unor autorități statale și a partidelor politice, care sunt prevăzute de art.146 lit. e)-h) și k) din Constituție.
2.2 Organizarea și funcționalitatea Curții Constituționale a României
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, semnificând caracterul exclusiv al competenței sale. Competența Curții este stabilită prin Constituție și nicio altă autoritate publică nu se poate pronunța cu valoare de decizie obligatorie sau executorie în ceea ce privește constituționalitatea legilor.
De asemenea, în cazul dezbaterilor parlamentare care au ca obiect examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, este posibil ca debutații și senatorii sau comisiile celor două Camere sesizate ori solicitate să dea un aviz pe baza acestora, să invoce neconstituționalitatea unor prevederi cuprinse în proiectele supuse Camerelor spre dezbatere și adoptate sau a unor amendamente. În astfel de cazuri comisiile, respective Camerele vor hotărî prin vot dacă într-adevăr textile respective sunt neconstituționale.
Constituția revizuită în 2003 nu a mai prevăzut posibilitatea ca Adunările legislative să înlăture printr-un vot calificat o decizie de neconstituționalitate pronunțată de Curte asupra unei legi, înante ca aceasta să fie promulgată de Președintele României.
În cazul înlăturării obiecției de constituționalitate în condițiile art. 146 din Constituția nerevizuită, hotărârile fiind acte politice în sensul că exprimau voință politică a debutaților și senatorilor. Aceste hotărâri înlăturau decizia tehnică a Curții. Faptul că Parlamentul considera o dispoziție legală constituțională, apreciată ca neconstituțională de Curtea Constituțională, fiind o dovadă a suveranității poporului.
Însă, atât în cazul contestării constituționalității de către parlamentari a unor texte din proiectele de legi sau din propunerile legislative supuse Camerelor spre dezbatere și aprobate respectiv, a unor amendamente, ori de către comisiile parlamentare, nu este vorba de o jurisdicție constituțională.
Desigur, o autoritate publică, ca Guvernul, Camerele legislative, instanțele, pot să susțină că o lege este neconstituțională, însă numai decizia Curții privind neconstituționalitatea sau dimpotrivă caracterul connstituțional al legii are caracter executoriu în materie. În legătură cu această problemă, Curtea Constituțională a decis, că opiniile exprimate de unele autorități publice privind neconstituționalitatea unor dispoziții legale supuse controlului de constituționalitate al Curții potrivit art. 146 din Legea fundamentală.
Articolul 3 alin, (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curții prevedea, totodata că aceasta este singura în drept să hotărască asupra competenței sale,în cazurile expres și limitative prevăzute în art.146 din Constitutie. Competența Curții nu poate fi cotestată de nicio autoritate publică.
De asemenea, instanțele judecătorești sunt competente, potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, să invoce din oficiu neconstituționalitatea unei prevederi cuprinse într-o lege sau o ordonanța în vigoare. Este necesar, însa, ca de prevederea legală respectivă să aibă legatură cu soluționarea cauzei respective, dar numai Curtea Constituționala este în drept să se pronunte asupra constituționalitatii acelei prevederi. Pe un alt plan, Înalta Curte de Casații si Justiție are dreptul, potrivit art.146 lit. a) din Constitutie să sesizeze Curtea Constituționala privind neconstituționalitatea legilor înainte de promulgarea acestora. Dar si in acest caz, Curtea Constituționala este competentă să se pronunțe asupra constituționalitatii legilor respective.
Prin raportarea strictă a Curtți Constituționale la atribuțiile ce i s-au conferit prin Constituție, rezultă că această autoritate publică îndeplineste rolul de judecător constituțional în cazurile în care se pronuntă asupra constituționalității legilor [art. 146 lit.a) si c)], regulamentelor Parlamentului [art. 146 lit. c)], a inițiativelor de revizuire a Constituției [art. 146 lit.a)] si asupra tratatelor si altor acorduri internațional, asupra constituționalității unui partid politic [art.146 lit. k].
În exercitarea celorlalte prerogative constituționale [art. 146 lit.f),g),h),i),j) si k)], Curtea nu apare ca un organism de control constituțional propriu-zis, ci ca un organism care verifică regularitatea și legalitatea unor proceduri sau care are atribuții consultative în domeniul contenciosului constituțional.
Curtea Constituțională se compune din 9 judecători numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecatori sunt numiți de camera Deputaților, trei de Senat si trei de Președintele României. O treime din numarul judecătorilor se înnoieste din trei in trei ani. Candidații la funcția de judecător al Curții, trebuie să îndeplineasca condițiile prevăzute în art. 143 din Constituție: să aibă pregatire juridică superioară; să aibă o înalta competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învațământul juridic superior.
Fiecare Cameră a Paramentului numeste, cu votul majoritații membrilor săi, la propunerea biroului permanent si pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecator, persoana care a întrunit cel mai mare număr de voturi. Candidaturile se depun la comisia juridică a fiecarei camera, de grupurile parlamentare sau de deputați ori senatori. Fiecare candidat este audiat atât de comisie, cât și de planul Camerei respective.
Curtea Constituționala îsi desfăsoara activitatea în plen. În cadrul plenului deciziile sunt luate în prezența a cel putin 2/3 din numărul judecătorilor Curții. Plenul Curții îndeplineste artibuțiile conferite acesteia care pot fi realizate numai prin hotărârea adoptată cu votul majorității judecătorilor. De asemenea, plenul este competent să ia orice măsura necesară pentru buna desfășurare a activităților Curții. Ședintele plenului se convoacă de președintele Curții, din proprie inițiativă, sau la cererea altui judecator.
Plenul Curții este atât un organ de jurisdicție constituțional, cât și un organ care asigură buna desfășurare a activității Curții.
Potrivit art. 7 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituțională are un președinte ales prin vot secret pentru o perioada de trei ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor. Alegerea se desfășoara în termen de 5 zile de la înnoirea Curții. În vederea alegerii, fiecare grup de judecători numiți, separate de cele doua Camere legislative, respectiv de Presedintele Romaniei, desemnează câte un candidat pentru funcția de președinte al Curții. Alegerea se desfășoara, la nevoie, prin doua tururi de scrutin. Dacă la primul tur de scrutin niciunul dintre candidați nu întrunește majoritatea voturilor, se desfășoara al doilea tur de scrutin între primii doi clasați sau trași la sorț, dacă toți candidații obțin sau au obținut în primul tur același număr de voturi. Operațiunile de alegere a președintelui sunt conduse de judecătorul cel mai învarstă. În caz de vacant a functiei, se alege un președinte pana la perioada de incheierea, de 3 ani.
Potrivit art. 9, tot din Legea nr. 47/1992, republicată Președintele Curții Constituționale are ca atribuții aurmătoarele: coordonează activitatea Curții și repartizează cauzele spre rezolvare; desemnează judecătorul-raportor și stabilește termenul de judecată; convoacă și prezidează ședințele în plen ale Curții Constituționale; constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în lege și sesizează autoritățile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului vacant; reprezintă Curtea Constituțională în fața autorităților publice și a altor organizații romane sau străine; mai îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege, sau de Regulamnetul de organizare și funcționare a Curții Constituționale.
Plenul Curții Constituționale este format din nouă judecători și îndeplinește atribuții, care potrivit legii se realizează numai prin acte adoptate, prin votul majorității judecătrorilor.
Competența Curții este prezentată în art. 146 din Constituție și ale cărui prevederi sunt dezvoltate de Legea 47 1992, republicată. Din lectura textelor care stabilesc atribuțțile Curții, rezultă că în competența acesteia ontră pe langă controlul propriu-zis al unor acte ale Parlamentului și Guvernului sau al constituționalității tratatelor sau al altor acorduri internaționale ori al unor inițiative legislative exercitate de cetățeni și verificarea constituționalității unor proceduri care nu au legătură cu procesul legislativ.
Din analiza textelor constituționale referitoare la competența Curții Constituționale, rezultă că această autoritate publică jurisdicțională, exercită un control de legalitate și nu unul de oportunitate.
Curtea Constituțională hotărăște numai asupra problemelor de drept. Ca atare, în soluționarea cauzelor ce i-au fost remise potrivit art. 146 din Constituție, Curtea trebuie sa se limiteze la verificarea conformității constituționale adispozițiilor legale cu a căror neconstituționalitate a fost sesizată.
De asemenea, Curtea Constituțională nu este competentă sa interpreteze la cere, prevederile Constutuției, deoarece această atrubuție nu i.a fost stabilită de Legea fundamentală. Consider, că o astfel de atribuție nu i-ar putea fi conferită Curții, nici prin legea sa de organizare și funcționare. Atribuțiile Curții, fiind limitativ stabilite în Constituție. Așadar, nicio altă activitate care trimite la rolul Curții de garant al respevtării Legii fundamentale, nu poate fi exercitată de această autoritate piblică în lipsa unei investiri constituționale experese. Se înțelege că nici autoritățile care au dreptul să sesizeze Curtea Constituțională nu au libertatea de a-i cere Curții să se pronunțe în alte cazuri decat cele prevăzute expres chiar în textele Constituției
În exercitatrea atribuțiilor sale de contraol, Curtea Constituțională, de asemenea nu este competentă să modifice sau să completeze dispozițiile legale a căror neconstituționalitate o constată, limitandu-se doar la a evidenția neconcordanța unor prevederi legale cu anumite înscrise în Constituție. Astfel ar însemna să se confere acestei instituții publce calitatea de “legiuitor pozitiv”. În calitate de garant al respectării Constituției, Curtea nu își poate asuma rolul de acrea, abrog sau a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de “legislator pozitiv”.
Referitor la obiectul de reglementare al unei legi, Curtea Constituțională, este competentă să controleze numai constituționalitatea normelor juridice, nu și a actelor individuale.
Însă ceea ce privește actele supuse controlului de constituționalitate, prevăzute de Legea fundamentală, acestea sunt: legile adoptate de Parlament, atat înainte de promulgare, cat și cele intrate în vigoare; tratatele sau alte acorduri internaționale; revizuirea Constituției; indiferent de inițiator și inițiativele legislative prezentate de cetățeni.
Din cele arătate, rezultă rolul important al Curții Constituționale în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, asigurand prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, accesul cetățenilor la controlul constituționalității legii.
2.3 Analiza controlului exercitat de Curtea Constituțională și eficiența acestuia
Controlul constituționalității legilor reprezintă o garanție specifică necesară asigurării supremații Constituției, în același timp reprezintând și o instituție de bază acestei ramuri juridice.
Prin controlul constituționalității legilor, se urmărește conformitatea acestora cu diapozițiile Constituției, să asigure în același timp, înfăptuirea principiilor separație și echilibrului puterilor în stat, respectarea competențelor ce sunt atribuite diferitelor organe ale statului.
Din primul moment al susținerii supremații Constituției, dar și al acceptării vulnerabilității ei în fața unor autorități publice învestite cu prerogative avand caracter de suveranitate – între acestea situandu-se în centru Parlamentul, s-a impus găsirea unui organism statal care să sacționeze încălcarea Constituției, precum și a unei proceduri corespunzătoare.
Constituția din 1866 nu a prevăzut instituția controlului constituționalității legilor. Practica judiciară, precum și doctrina de specialitrate nu au ocolit însă acest subiect. Soluțiile date de unele instanțe, sesizate cu plangeri împotriva unor legi a căror constituționalitate era contestată, precum și opiniile unor practicieni și teoreticieni ai dreptului, au diferit, după cum neconstituționalitatea invocată era extrinsecă sau intrisecă.
Cei mai mulți autori care au abordat această temă, au admis dreptul instanțelor de a se pronunța în legătură cu neconstituționalitatea formală a legilor votate de Parlament. Profesorul Dimitrie Alexandresco a admis, că în lipsa sancționării și promulgării unor legi, acestea “își pierd caracterul de lege, simpla publicareîn foia oficială a unor liste de pensiuni reduse de Cameră nefiind suficientă spre a constitui o promulgare în sens constituțional, dacă nu poartă ordinul de promulgare și semnătura lui. Prin urmare, puterea judecătorească poate judeca constituționalitatea unei măsuri luate de Cameră, de a reduce o pensiune, spre a vedea dacă constituie sau nu o lege”. Și profesorul Constantin Dissescu aprecia “când e vorbă de a se judeca inconstituționalitatea externă a unei legi, fără îndoială judecătorul e competent. De exemplu, tribunalele pot refuza aplicarea unei legi care ar fi votată numai de Senat, sau care nu ar fi sancționată”.
Prin control al constituționalității legilor, se înțelege „ansamblul dispozițiilor normative care reglementează activitatea de verificare a conformității legilor și a altor acte normative cu dispozițiile Legii fundamentale”. Locul acestor norme juridice se găsește, firește, în Constituție. Lor li se adaugă normele cuprinse în actul normativ special, care reglementează organizarea și funcționarea instituției învestite cu prerogativele de jurisdicție constituțională.
În cele ce urmează vom analiza, eficiența controlului exercitat de acestă instituție, Curtea Constituțională a României, vizând perioada 1992-2012, adică de la înființarea sa și până la ora actuală.
În tabelul de mai jos sunt prezentate toate actele Curții Constituționale a României, pronunțate în perioadă mai sus menționată. Putem observa, o tendință de creștere a numărului de decizii, hotărâri și avize pronunțate, pe tot parcursul perioadei, de la un total de doar 49 de acte în 1992, la un maxim de 1751 de acte în 2009, urmând o ușoară scădere în 2010, și o scădere tot mai mare pentru anul în curs la doar 581 de acte.
În ceea ce privește deciziile de admitere (neconstituționalitate integrală sau parțială, respectiv cu rezervă de interpretare) au fost în număr de 398, din care: controlul a priori însemnând 77 din decizii, reprezentând 40,31 % din totalul de 191 decizii pronunțate; controlul din oficiu asupra inițiativelor de revizuire a Constituției în număr de 3, reprezentând 50% din totalul de 6 decizii pronunțate; controlul regulamentelor Parlamentului, cu un număr de 15, reprezentând 44,12% din totalul de 34 decizii pronunțate; controlul a posteriori cu 291 de decizii, reprezentând 2,185 % din totalul de 13317 decizii pronunțate; soluționarea conflictelelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publicela număr de 7, reprezentând 46,67 % din totalul de 15 decizii pronunțate; respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României în număr de 3, reprezentând 1,21% din totalul de 248 decizii pronunțate și îndeplinirea altor atribuții prevăzute de legea organică a Curții la număr 2, reprezentând 28,57% din totalul de 7 decizii pronunțate.
Tabelul 2.1 – Situație statistică a actelor Curții Constituționale pronunțate în exercitarea atribuțiilor, potrivit art. 146 din Constituție, de la înființare până la 31 mai 2012 (clasificare pe tipuri de soluții)
Legendă:
* cu rezervă de interpretare
Soluția: A – admis
AP – admis în parte
R – respins
**) Categorii de atribuții prevăzute de Constituție înainte de revizuire (octombrie 2003)
În continuare vom analiza activitatea Curții Constituționale din prisma atribuțiilor acesteia, de la înființare până la 31 mai 2012.
Curtea Constituțională a avut de soluționat un total de 29.481 de sesizări, dintre care: 231 sesizări în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, 36 sesizări în cadrul controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului, 28.764 excepții de neconstituționalitate, din care 28.728 excepții ridicate în fața instanțelor judecătorești [potrivit art.144 lit.c) din Constituție, respectiv art.146 lit.d) teza întâi din Constituția republicată]; 36 excepții ridicate direct de Avocatul Poporului [potrivit art.146 lit.d) teza a doua din Constituția republicată], 18 cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice, potrivit art.146 lit.e) din Constituția republicată, 336 contestații formulate în cadrul procedurii pentru alegerea Președintelui României [potrivit art.144 lit.d) din Constituție, respectiv art.146 lit.f) din Constituția republicată], din care 43 în 1992, 132 în 1996, 70 în 2000, 50 în 2004 și 41 în 2009. În soluționarea sesizărilor, Curtea a emis 13.838 decizii, hotărâri și avize, dintre acestea cele mai importante fiind hotărârile referitoare la procedura pentru alegerea Președintelui României, 248 la număr (43 în 1992, 77 în anul 1996, 53 în 2000, 34 în 2004, 40 în 2009 și 1 în 2010), cele 2 avize (negative) pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României – 1 în1994 și 1 în 2007, cele 7 hotărâri referitoare la contestațiile privind respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului – 2 în 2003, 4 în 2007 și 1 în 2009 și nu în ultimul rând 4 hotărâri prin care au fost confirmate rezultatele referendumului național – 1 în 2003 și 2 în 2007, și 1 în 2009. Din partea cetățenilor și a unor organizații s-au primit 9.032 scrisori și petiții.
Tabelul 2.2 – Sesizări în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare (potrivit art. 144 lit.a) din Constituție)
Din tabelul precedent, se poate observa că până în anul 2003, când a avut loc revizuirea Constituției, Curtea a avut de soluționat un număr de 111 sesizări, o mare parte dintre ele fiind făcute de către deputați sau senatori, restul sesizărilor venind dinspre Curtea Supremă de Justiție sau Guvern. Pe parcursul perioadei studiate au avut loc fluctuații în ceea ce privește numărul de sesizări primite de Curtea Constituțională, iar după 1997 existând o tendință de scădere a acestora.
Tabelul 2.3 – Sesizări în cadrul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare (potrivit art. 146 lit.a) din Constituția republicată)
Conform tabelului de mai sus, după revizuirea Constituției, au mai apărut o serie de factori implicați în sesizarea Curții, pe lângă cei care au avut principală contribuție și anume deputații și senatorii, respectiv Președintele României și Avocatul Poporului.
O altă precizare este aceea, că similar perioadei 1992-2003, au existat o serie de fluctuații ale numărului de sesizări primite, maximul de 24 de sesizări fiind atins în 2010, 20 dintre acestea fiind efectuate de către deputați sau de către senatori.
Tabelul 2.4 – Sesizări în cadrul controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului
Din acest tabel reiese că cea mai mare parte a sesizărilor au fost făcute de către Grupurile parlamentare, iar numărul sesizărilor de acest fel este relativ mic, neexistând fluctuații semnificative pe tot parcursul perioadei studiate.
Tabelul 2.5 – Exceptii de neconstitutionalitate
În ceea ce privește excepțiile de neconstituționalitate, cele ridicate în fata instanțelor judecătorești cât și cele ridicate direct de către Avocatul Poporului, putem să spunem că acestea reprezintă cea mai mare parte din numărul total de sesizări soluționate de Curtea Constituțională, și anume 28.764 dintr-un total de 29.481 de sesizări.
Totodată, putem menționa creșterea numărului de excepții de neconstituționalitate, mai ales din 2005 până în 2009, atingându-se un maxim de aproximativ 9000 de excepții, de 3 ori mai mult decât în anul anterior și dublu față de 2010. În prezent având o scădere drastică de 9 ori mai puțin decât în perioada anului 2005,cea mai mare parte a lor fiind excepții ridicate în fata instanțelor judecătorești.
Graficul 2.1 – Dinamica sesizărilor primite în cadrul controlului de constituționalitate
Legendă: art.144 A, 146 A*: controlul anterior, abstract, înainte de promulgarea legii.
art. 144 C, 146 D*: controlul posterior, concret, pe calea excepției de neconstituționalitate.
Graficul de mai sus completează cele spuse la tabelul anterior, evidențiind dinamica sesizărilor primite in cadrul controlului de constitutionalitate și se poate observa cu ușurință că în cea mai mare parte Curtea Constituțională, exercita controlul posterior, concret, pe calea excepției de neconstituționalitate.
Tabelul 2.6 – Cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice, potrivit art.146 lit.e) din Constituția republicată
Acest ultim tabel cuprinde date referitoare la cererile de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice. Printre cei implicați se află Președintele României, Președintele uneia dintre Camere, Primul-ministru și Președintele Consiliului Superior al Magistraturii. În perioada 2005-2010 numărul de sesizări depuse de aceștia a fost relativ mic, mai exact 18, cel mai mare număr de sesizări apărând în anul 2008, și anume 7.
O primă concluzie care poate fi trasă in urma analizei efectuate în cadrul acestui capitol este aceea că printre cele mai importante atribuții ale Curții Constituționale se numără următoarele: controlul constituționalității legilor, al constituționalității tratatelor, al regulamentelor Parlamentului, soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate și nu în ultimul rând controlul exercitat cu privire la Președintele României (alegere, interimat, suspendare).
În ceea ce privește organizarea și funcționalitatea Curții Constituționale a României, aceasta din urmă funcționează în baza Titlului V din Constituția României din 1991, revizuită în 2003, mai exact art. 142-147, în baza legii nr. 47/1992, a legii 124/2000 și în baza Regulamentului propriu de organizare și funcționare. Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători (cu un mandat de 9 ani, componența Curții reînnoindu-se cu o treime o data la 3 ani), magistrați asistenți și din personalul Secretariatului General și iși desfășoară activitatea în plen, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor.
Referitor la statutul unui judecător constituțional, putem afirma că, un judecător constituțional nu este un judecător obișnuit, el nefăcând parte din corpul magistraților, și de aceea este înzestrat cu o serie de atribute specifice, două dintre ele fiind independența și inamovibilitatea.
Cât privește activitatea Curții Constituționale, se observă o tendință de creștere a volumului de lucru al acestei instituții din cauza a numeroși factori dar în principal tocmai datorită creșterii gradului de complexitate al vieții economice și sociale.
Capitolul III Studiu comparativ privind justiția constituțională și eficiența acesteia
3.1 Particularități ale justiției constituționale în Marea Britanie
Sistemul constituțional britanic, prezintă o serie de particularitați proprii, care il individualizeaza in cadrul sistemelor de tip parlamentar.
Specialiștii britanici în dreptul constituțional, au remarcat doctrina “clasică” a separației puterilor si-au găsit o aplicare limitată în sistemul britanic. Când Montesquieu a vizitat Anglia in 1729, a fost impresionat de înaltul grad de libertate politică existent în acea țară. Doctrina politică a lui Montesquieu, elaborată printe altele și sub influența relațiilor din Marea Britanie, nu-și găsește însă decât o aplicabilitate limitată în Marea Britanie. Există anumite interferențe între cele trei puteri, dar acestea nu sunt de natura să facă inoperantă aplicarea principiului separațiilor puterilor ca atare.
Dintre interferențele ce se manifestă între diferitele puteri se pot menționa în primul rând cele între puterea legislativă și cea judecătorească. Astfel, se menționează faptul că Regina nu numai că trebuie sa-și dea consimțământul cu privire la proiectele de legi, dar toată procedura juridică se efectuează în numele său. Camera lorzilor nu este numai un corp legislativ, ci și cea mai Înaltă Curte de apel. Lordul cancelar prezidează ședințele Camerei lorzilor când aceasta funcționează ca instanță de apel. În afară de aceasta, mai multe organisme juridice, Comitetul juridiciar al Consiliului privat, Curtea de apel și divizia cancelarială a Înaltei Curți, funcționează sub președenția sa. El dispune și de prerogative de a recomanda numirea judecătorilor.
În ceea ce privește interferențele de atribuții între puterea executivă și cea judecătorească, se poate menționa poziția secretarului (ministrului) pentru interne, care acționează într-o calitate juridică atunci când avizează exercitarea prerogativele regale de grațiere. El îndeplinește și anumite atribuții executive legate de funcționarea tribunalului.
În ceea ce privește interferențele între executiv și legslativ se citează funcțiile pe care Regina le exercită în cadrul ambelor puteri. Miniștri în sistemul britanic trebuie să fie membri ai legislativului, cele mai importante portofolii ale guvernului fiind încredințate unor membri ai Camerei comunelor.
Deși sistemul constituțional britanic nu respectă în întregime regulile stabilite de Montesquieu, nu se poate spune că în Marea Britanie nu există o separație a puterilor. Dimpotrivă, chiar din timpurile cele mai vechi s-a recunoscut că puterile regelui nu trebuie să fie exercitate arbitrar și că trebuie să se consulte, împărțind responsabilitatea, cu cei mai înțelepți oameni ai regatului. Magna Charta a reafirmat și ea ideea că, actele regelui trebuie să fie conforme cu dreptul țării.
În mare parte, se poate aprecia că sistemul separației puterilor funționează în Marea Britanie. Astfel, puterea executivă nu e găsește în mâinele unui singur om puternic, ci se împarte între circa 20 de miniștri, puterea legislativă este divizată între Camera comunelor și Camera lorzilor, Camera comunelor este ea însăși împărțită în două părți, datorită disticției între guvern și opoziție, însumând nu mai puțin de 639 de membri, reprezentând fiecare un comitat diferit. Deși puterile locale derivă din puterea Parlamentului, consiliile sunt alese direct de către populația locală și își numesc propriile lor oficialități. Loialitățile și responsabilitățile sunt astfel mai curând întreptate către electoratul local decât către puterea centrală. Puterea industrială aparține atât statului, cât și întreprindelor particulare. În economia țării guvernul exercită funcțile sale pentru asigura deplina folosire a forței de muncă, stabilitatea prețurilor și îmbunătățirea nivelului de viață, permițând totodată cetățenilor, să ia propriile lor decizii economice.
Cea mai importantă dintre toate formele de separare este însă, după părerea autorilor britanici, separarea între guvern și libertatea opiniilor, care poate să difere de cea guvernamentală.
În ceea ce privește modul de funcționare a sistemului politic britanic, este existența unui partid de opoziție reprezentând o garanție pentru democrație, opoziția nefiind “o umbră” a guvernului existent, dispunând de posibilitatea reală de a câștiga puterea în cadrul unui sistem de alegeri libere, indispensabilă pentru un stat democratic.
Guvernarea în Marea Britanie este esențialmente democratică, deoarece ea permite exprimarea punctelor de vedere în mod liber, conține suficiente garanții împotriva uzurpării puterii de către forțe care ar fi tentate să înlocuiască democrația printr-un sistem autocratic.
În felul acesta printr-o politică de stimulare a participării la conducerea statului, în special la nivelul parlamentului, care joacă un rol important în viața britancă, interesele diferitelor partide, grupuri politice, categorii sociale, reușesc să se armonizeze în cadrul unui sistem în care, pe de o parte se exclude arbitrariul autorităților, iar pe de altă parte se înfăptuiește un control deplin de către justiție asupra modului în care autoritățile acționează pentru garantarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor. Beneficiind de o bogată tradiție, drepturile omului în Marea Britanie se înfăptuiesc în cadrul unui sitem politic democratic ce asigură, în principal, participarea cetățenilor la viața politică, prin reprezentanții aleși iar, pe de altă parte, garantarea efectivă a drepturilor și libertăților prin mecanisme politice și judiciare ce sancționează orice atingeri aduse libertății individuale.
Actele normative adoptate de Parlament constituie deci, singura formă de legislație care nu poate fi limitată în aplicarea sa de niciuna dintre celelalte autorități ale statului. Astfel, în sistemele bazate pe constituții cutumiare nu este pusă problema controlului de constituționalitate. Dacă o nouă lege ordinară a Parlamentului ar conține dispoziții contrare Constituție, nu se săvârșește o încălcare acesteia, ci doar o modifiocare a ei, “Parlamentul fiind totdeauna adunarea constituantă și reprezentând puterea fără limite a națiunii însăși”.
În doctrina britanică, se susține în mod obișnuit că “Parlamentul poate face ce vrea, deoarece este organul suprem și nu este ținut de niciun fel de reglementări juridice și aceasta regulă fiind una din principiile fundamentale ale dreptului Constituțional britanic”. Chiar și în doctrina franceză, Marea Britanie a fost considerată “țara cu o mare tradiție parlamentară”.
Dar, un alt principiu fundamental pe care se bazează sistemul de drept britanic, ca orice alt sistem de drept democratic, este principiu legalității. Deși “supremația” Parlamentului britanic este un aspect câștigat de mult în lupat dintre puterea absolută a monarhului și adunările representative (consfințită prin cele mai importante acte scrise considerate și astăzi ca facând parte din Constituția Marii Britanii), mai important s-a dovedit supremația principiului legalității.
Astăzi, Constituția Marii Britanii este format dintr-un “ansamblu flexibil de legi scrise, hotărâri judecătorești pronunțate de către instanțe de-a lungul timpului, convenții, cutume și practici“.
Un loc aparte în structura Constituției, datorat rolului și specificului său, îl ocupă common law-ul, care reprezintă un ansamblu format din cutume, uzanțe, hotărâri judecătorești, adunate în decursul timpului și care sau concretizat într-o serie de principii fundamentale, pe care experiența zilnică le-a dovedit indispensabile și care astfel sunt respectate și “au pătruns atât de adânc în spiritul public, încât ele s-au impus, și se impun și astăzi, ca niște axiome perene ale convețuirii sociale“. Astfel, caracterul obligatoriu al common law-ul, se fundamentează pe faptul că își are originea chiar în voința societății și este, așa cum a fost caracterizat, un “drept popular generat spontan de societate“.
Atunci când regulile constituționale sunt încălcate chiar și de Parlament, răspunsul este simplist și indică că judecătorul în calitate de apărător al dreptății și al legii, este competent și responsabil să constate și să sancționeze și încălcările comise de către Parlament. Rolul judecătorului vis-à-vis de lege a dobăndit consistență atunci când independența judecătorului a devenit principiu constituțional. Instanțele judecătorești britanice, în cursul soluționării unei cauze pot să înlăture de la aplicare o lege emisă de Parlament, pe care o consider neconstituțională, fară a o declara formal așa.
În concluzie, deși are o veche tradiție, sistemul britanic este totuși flexibil, permițând astfel permanent o adaptare, a mecanismelor politice la noile cerințe ale vieții sociale și garantând pe deplin condițiile indispensabile ale infăptuirii justiției.
Însă în Marea Britanie este respinsă ideea controlului constituționalității legii, deoarece intră în contradicție cu principiul suveranității Parlamentului. Astfel Constituția Marii Britanii, poate fi modificată printr-un simplu act normativ al Parlamentului.
Totuși, o analiză a sistemului constituțional și politic al Marii Britanii, de astăzi permite să se susțină că, dacă Parlamentul este organul suprem, în realitate “Guvernul este organismul care, utilizând pârghiile parlamentare și normele stricte ale disciplinii de partid reușește să dirijeze din umbră întregul proces legislativ“.
Astfel, că ideea controlului jurisdicțional de constituționalitate a legilor nu “a prins rădăcini pe pămantul britanic“. În sistemul britnic, conceptul controlului judecătoresc de constituționalitate a legilor desemnează doar compența instanțelor judecătorești de a verifica dacă destinatarii competenței de a executa legea respectă limitele stabilite chiar și în condițiile în care “dreptul britanic a fost și va rămâne un drept construit în mod expres de judecători“.
3.2 Justiția constituțională și eficiența acesteia în Franța
Abia în 1958 prin Constituția din 4 noembrie, o dată cu înființarea Consiliului Constituțional se instituie în Franța un adevărat sistem de control jurisdicțional al constituționalității legilor. Reglementarea unui control de constituționalitate în Franța a fost posibilă atunci când legea a devenit o tehnică de realizare a programului de guvernare al unei majorități. Reglementarea controlului jurisdicțional al constituționalității legilor, a fost privită, alături de instituirea alegerii șefului statului prin vot universal. Conform Constituției, Consiliul Constituțional are o multitudine de atribuții care îi conferă un loc aparte în sistemul constituțional francez. Consiliul Constituțional francez, înființat prin Constituția din 1958 poate fi considerat punctul instituționalizării controlului jurisdicțional al constituționalității legilor. Deși, în doctrina franceză se insistă foarte mult asupra caracterului politic al acestui organism, nu se poate face totusi excepție de la caracterul jurisdicțional al activității desfășurate, Consiliul Constituțional trebuind să se comporte ca un judecător. Consiliul Constituțional este o jurisdicție și nu o treia Cameră a Parlamentului, obiectul controlului fiind asigurarea conformității legilor cu Constituția și nu pentru a împiedica sau întârzia execitarea puterii legislative. Controlul jurisdicțional de constituțioalitate exercitat de către Consiliul Constituțional francez are ca obiect: legile adoptate de către Parlament, dar înaintea de promulgarea acestora de către Președintele Republicii, regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, proiectele de legi și amendamentele la asemenea proiecte și legile după intrarea lor în vigoare.
În privința legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate atât legile organice, cât și cele ordinare și tratatele internaționale. Legile organice, ca de altfel și regulamentele celor două Camere parlamentare, se supun obligatoriu, din oficiu, controlului Consiliului Constituțional înainte de promulgare. Aceste acte pot fi supuse în aplicare doar după confirmarea Consiliului Constituțional. În situația constatării neconstituționalității unei legi, aceasta nu poate fi promulgată de către Președintele Republicii. În situația în care numai o parte din lege este considerată neconformă cu Costituția și dispoziția respectivă neputând fi separată de textul legii, Președintele Republicii poate promulga legea fără partea necostituțională sau poate cere Parlamentului reexaminarea legii respective. Legile promulgate nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, beneficiind de o prezumție simplă (relativă) de conformitate.
Totuși, Consiliului Constituțional i s-a recunoscut un drept de apreciere cu privire la lege, pe cale de excepție, după intrarea ei în vigoare prin exercitarea controlului (anterior) asupra dispozițiilor legislative care o modifică, o completează, reglementează diferit domeniul de aplicare. În cazul constituționalității regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului, punctul de vedere al Consiliului Constituțional are caracter obligatoriu, Camera respectivă având obligația de a ține cont de aceasta și de a modifica textul regulamentului. Legile ordinare adoptate de Parlament și tratatele internaționale sau angajamentele internaționale (acordurile Comunității Europene) sunt supuse controlului de constituționalitate (art.54 din Constituția) numai la sesizare. Este un control facultativ. Au dreptul de a adresa Consiliul Constituțional Președintele Republicii, primul-ministru (prin delegare și Ministru Justiției, oricare din președinții din cele două Camere ale Parlamentului sau un grup de cel puțin de 60 de deputați sau 60 de senatori (art.54-61 alin.2 din Constituție). Efectul declarării neconstituționalității este acela ca și în cazul legilor organice, actul normative nu poate fi promulgat și pus în executare. Odată sesizat, Consiliul Constituțional, procedura contenciosului constituțional nu mai poate fi oprită la dorința celui care a făcut sesizarea. Un tratat aflat în procedura de ratificare poate fi diferit Consiliul Constituțional în vederea exercitării controlului anterior și mai rar a controlului de contrarietate. Dreptul de a sesiza aparține Președintelui Republicii, primului-ministru, fiecărui președinte de Adunare legislativă și de la revizuirea Constituției din 25 iunie 1992, a unui grup de minim de 60 de deputați, respective 60 de senatori. Astfel, specific Franței, Consiliul Constituțional a stabilit limitele controlului preventiv al tratatelor internaționale. El trebuie exercitat după semnarea tratatului, dar înainte ca legea de ratificare a tratatului să fie adoptată. Sesizarea nu este în niciun fel tributară procesului de ratificare aplicat în celelalte state.
Cu alte cuvinte, reglementarea acestui tip de control în Franța nu trebuie să țină seama de modul de exercitare a acestuia din celelalte state semnatare. Consiliul Constituțional statuează în termen de o lună și examinează în termenii unui control maximal (el poate să invoce orice motiv, argument din oficiu), dacă angajamentele subscrise conțin o clauză contrară Constituției, pun în discuție drepturile și libertățile garantate prin constituție și aduc prejudicii condițiilor esențiale de exercitare a suveranității naționale, iar în aceste împrejurări, autorizarea de ratificare reclamă o revizuire constituțională. În rest procedura urmată este identică aceleia a controlului de constituționalitate a legii. Consiliul Constituțional s-a declarat incopetent în a aprecia legea de transpunere a unui act de drept comunitar, derivat în conformitate cu jurisprudența Curții Europene de Justiție.
Totuși, având ca obiect coerența ordinii juridice, Cosiliul Constituțional s-a considerat competent să aprecieze că a constituit un obstacol la transpunere, o dispoziție expresă contrară Constituției și când legea nu se limitează să devină o consecință necondiționată și precisă a directivei. Astfel, cu toate obstacolele, Consiliul Constituțional se menține pe poziția de gardian vigilent al Constituției.
În concluzie, nu pot face obiectul controlului exercitat de Consiliul Constituțional, legile adoptate prin referendum, iar conform art. 11 din Constituție, Președintele Franței are dreptul de a cere, la propunerea Guvernului sau a celor două Camere ale Parlamentului, organizarea unui referendum pentru aprobarea unui proiect de lege care ar influența activitatea instituțiilor politice.
De asemenea, Consiliul Constituțional nu poate fi sesizat cu privire la legile referendare si constituționale, legea suveranității și legile de transpunere a directivelor comunitare. În cadrul procedurii legislative, Guvernul poate face obiecțiuni cu privire la proiectele de lege sau amendamentele propuse, dacă consideră că acesta ar depăși limitele competenței parlamentare stabilite prin art. 34 (prevede domeniile care pot fi reglementate prin lege) și art. 38 (reglementează delegarea legislativă, concretizată în dreptul guvernului de a reglemnta prin ordonanțe) din Constituția Franței. Obiecțiunile Guvernului, dacă nu sunt reținute de către președintele Camerei parlamentare, Guvernul poate sesiza Consiliul Constituțional. Declararea de către acesta, a neconstituționalității atrage eliminarea proiectului sau a amendamentului din dezbaterea Camerei. Astfel, Consiliul Constituțional, este competent să se pronunțe atât asupra constituționalității intriseci, cât și asupra constituționalității extrinseci, deci controlul de constituționalitate exercitat de Consiliul Constituțional fiind caracterizat ca un control maximal, obiectiv, care vizează atât fondul, cât și forma legii.
3.3 Analiza sistemului spaniol de justiție constituțională
Actuala Constituție spaniolă, a fost promulgată la 29 decembrie 1978 și este rezultatul unui dificil proces de tranziție politică declanșat după moartea generalului Franco, cel care a condus Spania ca un dictator din 1939 până la moartea sa, 9 noiembrie 1975. Regimul franchist a fost condamntat de O.N.U printr-o rezoluție a Adunării Generale a acestei Organizații adoptată în 1946, dar anulată în 1950, fără un motiv justificat, întrucât regimul politic spaniol își păstra trăsături represive.
În 1947 printr-o primă lege cu privire la succesiune, Spania este replocamată monarhie, persoana monarhului urmând a fi desemnată în momentul demisiei sau după decesul generalului Franco.
Întrucât, instituția de șef al statului a fost preluată de noul rege, celelalte organisme constituționale: Parlamentul și Guvernul și-au continuat activitatea în vechiul cadru constituțional amendat doar prin reînnoirea de factor al monarhiei. Astfel, în anul 1978 este adoptată o noua Constituție, punând capăt controveselor politice acerbe pro sau antimonarhice, instituind o monarhie parlamentară. Monarhia parlamentară nesemnificând nicidecum, o departajare a puterilor Cortesurilor General de cele ale instituției monarhice.
În Spania justiția constituțională este asigurată conform modelului european, prin intermediul unui Tribunal Constituțional. Acest organism a fost consacrat în Constituția din 1978, organizarea și funcționarea sa fiind reglementată prin Legea nr. 2 din 3 octombrie 1979.
În Constituția celei de-a doua Republici spaniole (1931), era “prevăzut Tribunalul garanțiilor constituționale, a cărui activitate a fost întreruptă de războiul civil. În timpul guvernării franchiste nu a existat un asemenea organism”.
Tribunalul Constituțional este alcătuit din 12 membri numiți de Rege, dintre aceștia, patru fiind la propunerea Congresului Deputaților cu majoritatea a trei cincimi din membrii săi, patru la propunerea Senatului, adoptată cu aceeași majoritate, doi la propunerea Guvernului și doi la propunerea Consiliului General al Puterii Judecătorești.
Membrii Tribunalului Constituțional trebuie să fie “numiți dintre magistrați și procurori, profesori universitari, funcționari publici și avocați, toți aceștia urmând să fie selectați din rândul juriștilor cu o competență recunoscută și cu o vechime de peste 15 ani în profesie”. Judecătorii sunt desemnați pentru o perioadă de 9 ani, a treia parte din judecători fiind reînnoită din trei în trei ani.
Calitatea de membru al Tribunalului Constituțional este incompatibilă cu orice alt mandat reprezentativ, cu exercitarea unor funcții politice sau administrative, cu îndeplinirea unor funcții de conducere într-un partid politic sau într-un sindicat, precum și cu orice altă funcție în slujba acestora, cu exercitarea unei activități judecătorești sau în cadrul Ministerului Public sau cu orice altă activitate profesională sau de comerț. Incompatibilitățile care afectează membrii Tribunalului Constituțional sunt, în afară de acestea, cele care sunt specifice puterii judecătorești. Totodată, membrii Tribunalului sunt independenți și inamovibili pe toată durata mandatului lor.
În ceea ce privește Președintele Tribunalului, acesta este numit dintre membrii săi, de Rege, la propunerea Plenului Tribunalului, pentru o perioadă de 3 ani.
Tribunalul Constituțional își exercită jurisdicția pe întreg teritoriul spaniol și “este competent în a soluționa: recursul de neconstituționalitate a legilor și dispozițiilor normative cu putere de lege. Declararea neconstituționalității unei norme juridice cu putere de lege, interpretată de jurisprudență, va afecta și această interpretare, dar sentința sau sentințele atacate nu își vor pierde autoritatea de lucru judecat”; recursul individual de protecție sau amparo pentru încălcarea drepturilor și libertăților, în cazurile și formele stabilite de lege; conflictele de competență dintre stat și comunitățile autonome sau dintre diferitele comunități și în celelalte materii stabilite de Constituție sau de legile organice.
Guvernul poate contesta la Tribunalul Constituțional dispozițiile sau hotărârile adoptate de organele comunităților autonome, contestarea suspendând dispoziția sau hotărârea în cauză, iar Tribunalul, dacă este cazul, urmând să confirme sau să infirme suspendarea într-o perioadă de cel mult 5 luni.
Referitor la recursul de neconstituționalitate acesta poate fi introdus de către Președintele Guvernului, de către Ombudsman, 50 de deputați, 50 de senatori, organele colegiale ale comunităților autonome sau dacă este cazul de către adunările acestora.
Pe de altă parte, poate promova recurs individual de protecție orice persoană fizică sau juridica care invoca un interes legitim, ca și Avocatul Poporului și Ministerul Public. În situația în care un organ judiciar considera în timpul unui proces ca o normă cu rang de lege, ar putea fi contrara Constituției, va sesiza Tribunalul Constituțional în condițiile, forma și efectele prevăzute de lege, iar consecințele sesizării nu pot avea în niciun caz caracter de suspendare.
În concluzie, potrivit Constituției, justiția emană de la popor și este administrată în numele Regelui, de către judecători și magistrați care sunt independenți. La baza organizării și funcționării tribunalelor se află principiul unității jurisdicționale, potrivit căruia, există un singur sistem de instanțe stabilit de puterea centrală, iar procedura urmată este unică, Constituția interzicând tribunalele extraordinare.
3.4 Analiza justiției constituționale și eficiența acesteia în SUA
Constituționalismul american își are resursele în cel britanic. Sistemul de drept al coloniilor engleze din Lumea Nouă avea la bază comme law-ul britanic și “Charta“ fiecărei colonii, document al Coroanei Britanice care reprezenta actul de întemeiere al coloniei și prin care se recunoștea acesteia dreptul de a se organiza. Legislația coloniilor trebuia astfel să respecte limitările impuse de “Charta“, în caz contar, aceste reglemntări puteau fi invalidate de către Curțile de Justiție ale Coloniilor sau de către consiliul privat al regelui din Anglia, în cadrul procedurii controlului jurisdicțional de constituționalitate al legilor.
Evouția controlului constituționalității legilor în SUA este strâns legată de evoluția Curții Supreme de Justiție a SUA și a jurisprudenței acesteia. John Marshall a deținut funcția de Chief Justice mai bine de 30 de ani. În această perioadă și cea următoare, pâna la Războiul de Secesiune.
În cea de-a doua perioadă, după războiul de succesiune și pâna la începutul secolului al XIX-lea, Curtea Supremă de Justiție americană se manifestă în primul rând ca instrument de impunere și protejare a drepturilor civile și politice, precum și ale guvernării federale în domeniul economi.
În SUA, modelul de justiție constituțională aplicat este, evident, modelul american. Acesta a luat naștere în 1803 prin intermediul celebrului caz Marbury v. Madison și datorită forței precedentului judiciar nu a fost necesară o consacrare expresă a controlului constituționalității legilor.
Potrivit art. 3, paragraful (1) din Constituție, puterea judecătorească este încredințată unei Curți Supreme și unor curți cu grad inferior acesteia, a căror jurisdicție a fost stabilită la nivel federal.
Organizarea judecătorească a Statelor Unite ale Americii include instante la nivel de stat federat și instante federale, respectiv Tribunale de district, Curți de apel, Curți supreme ale statelor federate și bineînțeles Curtea Supremă a SUA. Aceasta cuprinde nouă judecători numiți pe viață de către Președinte, cu acordul Senatului. Această organizare de tip piramidal a sistemului judiciar american, face ca ultimul cuvânt în tranșarea unui litigiu, inclusiv constituțional, să revină Curții Supreme, iar respectarea deciziei acesteia să fie asigurată prin forța precedentului judiciar.
În sistemul american de drept două categorii de curți: prima dintre ele formează constitutional courts, fiind prevăzute în Constituție, iar cea de-a doua categorie formată din legislative courts, numite așa întrucât sunt înființate de puterea legislativă.
Conform modelului american de justiție constituțională, controlul de constituționalitate este: difuz, dat în competența tuturor instanțelor judecătorești organizate; concret, realizat după ce aplicarea legii a produs un conflict juridic concret; exercitat a posteriori, pe cale de excepție, acest tip de control privește doar legile promulgate și publicate, excepția de neconstituționalitate putând fi ridicată de oricare dintre părțile implicate într-un litigiu aflat pe rolul unei instante cu mențiunea că partea respectivă trebuie să dovedească neconstituționalitatea legii în cauză, instanțele americane neputând invoca din oficiu neconstituționalitatea; deciziile luate instanțele judecătorești produc efecte în casus și inter partes.
În SUA, controlul de constituționalitate poate fi exercitat pe calea: excepției de neconstituționalitate, când, în cursul unui proces, uneia dintre părți i se împută faptul de a fi încălcat dispozițiile unei legi, aceasta ar putea contesta constituționalitatea acelui act prin invocarea unei excepții. Soluționarea excepției este de competenta judecătorului care judecă fondul cauzei, iar dacă acesta o consideră întemeiată va înlătura respectivă dispoziție din temeiurile de drept pe care va soluționa procesul; procedurii de injoncțiune, când, chiar înainte ca o lege să i se aplice, o persoană poate cere judecătorului să ordone unui funcționar să se abțină de la punerea ei în practică pe motiv de neconstituționalitate sau, dimpotrivă, să facă un act care i-ar fi interzis printr-o lege considerată ca fiind contrară Constituției și procesului declarativ de drepturi, care constă în faptul că anumite persoane care își contesta unele drepturi și obligații reciproce pe motiv ca ele rezulta din aplicarea unei legi neconstituționale și cer judecătorului să lămurească situația juridică creată, în vederea evitării unei proceduri contencioase ulterioare.
Curtea Supremă este sesizată în fiecare an cu aproximativ 4000 de cauze, reținând spre judecare doar pe acelea care sunt în apel și operând o selecție dintre celelalte, prin intermediul unui complet de 4 judecători, doar în jur de 5 % din cauze fiind reținute.
Procedura judiciară americană recunoaște dreptul judecătorilor la opinie separată, dizidentă (prin care se face public dezacordul unui/unor judecător/judecători față de soluția adoptată) sau concurența (prin care se face public dezacordul unui/unor judecători nu față de soluția adoptată, ci față de considerentele pe care ea se întemeiază, fiind avansată o altă motivare în drept), ceea ce face ca motivarea deciziilor să fie foarte elaborată.
În concluzie, unul dintre avantajele sistemului de drept american față de cel european, se referă strict, la cele două modele de justiție constituțională, adică jurisprudență.
Astfel, fiind evident că modelul american de justiție constituțională este unul mai eficient decât cel european, din acest punct de vedere, daorită faptului că o cauză similară uneia anterioare nu mai trebuie judecată din nou, și doar făcută trimitere la cauza respectivă care deține implicit rezolvarea cazului. Jurisprudența dezvoltată în timp de Curtea Supremă a SUA are la bază o serie de principii ale Constituției americane.
În final, prin prisma celor studiate mai sus, putem observa că, există asemănări între statele pe care le-am analizat, până chiar și la numele instituției care exercită controlul de constituționalitate și mai putem afirma că toate statele care au adoptat modelul european de justiție constituțională au păstrat principiile generale ale acestui model (organ de jurisdicție unic, control de constituționalitate al legilor, autonomie financiară și administrativă a organului de jurisdicție, independența și inamovibilitatea judecătorilor), dar au înfăptuit schimbări în funcție de specificul fiecăreia.
Concluzii și propuneri
Prin prisma analizei efectuate asupra lucrării și anume a fenomenului de justiție constituțională, la nivel național, cât și internațional, putem extrage o serie de concluzii.
Justiția constituțională desemnează ansamblul instituțiilor, procedurilor și tehnicilor prin care este asigurată supremația Constituției, iar de studierea acestui fenomen s-au ocupat nenumărați autori, majoritatea ajungând la o aceeași înțelegere a procesului în sine, cât și asupra posibilităților de îmbunătățire a asigurării supremației constituționale.
Justiția constituțională este un fenomen complex, deoarece pentru a se obține o analiză completă a acestuia trebuie avute în vedere aspecte referitoare la instituțiile implicate în asigurarea exercitării controlului de constituționalitate, aspecte legate de procedurile urmate și nu în ultimul rând de mijloacele sau de tehnicile utilizate de subiecții implicați, aici referindu-ne nu doar la Curțile constituționale sau la instanțele judecătorești ci și la persoanele fizice sau juridice sau la instituțiile cu rol în sesizarea Curților.
Pentru a putea vorbi de justiție constituțională trebuie să înțelegem, înțelesul noțiunii de control de constituționalitate al legilor. Majoritatea autorilor care au abordat acest subiect au ajuns la următoarea concluzie: controlul constituționalității legilor reprezintă principalul instrument la îndemâna judecătorilor constituționali, fie că vorbim de modelul european, fie de cel american, cu scopul asigurării supremației Constituției. Această noțiune, constituie un fel de “axiomă” a dreptului constituțional, deoarece în doctrina de specialitate supremația Constituției este percepută ca un adevăr general valabil, neinsistându-se asupra ei.
O altă concluzie care rezultă de pe urma analizei făcute, asupra fenomenului este aceea că, deși noțiunea de control de constituționalitate are aproape un secol vechime în Europa, principiile evocate de celebrul jurist austriac Hans Kelsen în susținerea modelului european au rămas în mare parte aceleași, ceea ce denotă o mare stabilitate a acestei ramuri a dreptului constituțional. Observăm că de-a lungul timpului s-a produs o ușoară finisare a modelului european însă o privire de ansamblu asupra tuturor statelor care au adoptat acest model scoate în evidență aceleași mari principii: control concentrat, exercitat de o autoritate care deține monopolul justiției constituționale; control abstract, exercitat asupra legilor; control a priori și a posteriori; control pe cale de acțiune, declanșat de o autoritate politică sau publică; independența și inamovibilitatea judecătorilor; autonomie administrativă și financiară, etc.
Astfel, că ideea controlului jurisdicțional de constituționalitate a legilor nu “a prins rădăcini pe pămantul britanic“. În sistemul britnic, conceptul controlului judecătoresc de constituționalitate a legilor desemnează doar competența instanțelor judecătorești de a verifica dacă destinatarii competenței de a executa legea respectă limitele stabilite chiar și în condițiile în care “dreptul britanic a fost și va rămâne un drept construit în mod expres de judecători“.
Însă, unul dintre avantajele sistemului de drept american față de cel european, se referă strict, la cele două modele de justiție constituțională, adică jurisprudență.
Astfel, fiind evident că modelul american de justiție constituțională este unul mai eficient decât cel european, din acest punct de vedere, datorită faptului că o cauză similară uneia anterioare nu mai trebuie judecată din nou, și doar făcută trimitere la cauza respectivă care deține implicit rezolvarea cazului. Jurisprudența dezvoltată în timp de Curtea Supremă a SUA are la bază o serie de principii ale Constituției americane.
Prin prisma celor studiate, putem observa că, există asemănări între statele pe care le-am analizat, până chiar și la numele instituției care exercită controlul de constituționalitate și putem afirma că toate statele care au adoptat modelul european de justiție constituțională au păstrat principiile generale ale acestui model (organ de jurisdicție unic, control de constituționalitate al legilor, autonomie financiară și administrativă a organului de jurisdicție, independența și inamovibilitatea judecătorilor), dar au înfăptuit schimbări în funcție de specificul fiecăreia.
Însă, ca în toate domeniile există puncte slabe, avem și o serie de puncte tări ale controlulului de constituționalitate a legilor.
Unul dintre acestea fiind reprezentat, de unul dintre rolurile pe care îl are controlul de constituționalitate într-un stat de drept, și anume acela de asigura supremația Constituției în raport cu celelalte puteri, de a echilibra balanța acestora.
Un alt punct tare este constituit de faptul că aceste instituții supranumite Curți Constituționale se află în afara sistemului celor 3 puteri în stat, și anume, legislativă, executivă și judecătorească, ceea ce la prima vedere le conferă o oarecare autonomie și independență, care se pot reflecta asupra deciziilor luate. Însă ideal ar fi ca aceste decizii să fie luate într-un mod cât mai obiectiv, iar în opinia noastră faptul că dețin aceste atribute asigura acest fapt.
O altă mențiune, este aceea că în urma revizuirii Constituției României, din 2003, au fost introduse câteva aspecte noi, având rolul să îmbunătățească activitatea Curții Constituționale. Primul dintre ele este reprezentat de posibilitatea ridicării directe de către Avocatul Poporului a unei excepții de neconstituționalitate. Un alt aspect important a fost acela referitor la introducerea printre atribuțiile Curții a soluționării conflictului de natură juridică dintre autoritățile publice.
În ceea ce privește propunerile, având în vedere complexitatea fenomenului cu care avem de-a face, este destul de dificil de intuit efectele pe care le-ar avea aceste propuneri.
O primă propunere ar fi aceea a introducerii unui recurs individual de protecție, procedura similară celei din Spania (amparo), la dispoziția cetățenilor pentru încălcarea drepturilor și libertăților acestora. În acest sens un sistem informatizat ar permite unei părți a populației să sesizeze Curtea având la dispoziție formulare tip. În cazul în care vorbim de persoane care nu au acces la internet atunci acestea ar putea depune sesizarea la instanțele judecătorești în a căror raza teritorială își au domiciliul, urmând ca acestea să redirecționeze sesizările către Curtea Constituțională, al cărei sediu este la București.
O altă propunere vizează introducerea unor termene limită pentru rezolvarea cauzelor, similar cazului Franței, caz în care Consiliul Constituțional are la dispoziție o lună pentru soluționarea sesizării și 8 zile în caz de urgență. Considerăm că această introducere ar fi utilă pentru accelerarea procedurilor, similar principiului celerității.
Totodată, considerăm că modificarea modalității de numire a judecătorilor ar fi utilă, întrucât, credem noi, ar conduce la depolitizarea instituției. O soluție în acest sens ar fi renunțarea la modalitatea actuală de numire sau completarea ei prin includerea în procesul de numire și a Consiliului Superior al Magistraturii, iar principalele criterii în alegerea unui judecător să fie cele de natura profesională.
O altă propunere ar fi legată de numărul judecătorilor. Considerăm ca un număr mai mare de judecători ar fi binevenit întrucât numărul sesizărilor pe care le primește Curtea an de an este într-o continuă creștere, iar acesta măsura ar fi utilă și în măsura în care sesizările ar fi judecate în grupuri de câte 4 de exemplu.
Bibliografie:
Cărți și volume:
Bianca Selejan-Guțan, Drept constițutional și instituții politice, Editura Hamangiu, București, 2008;
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional comparat – tratat, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București 2005;
Constantin Dissescu, Dreptul constituțional, Editura, Librăriei Socec et Co., București, 1995;
Cristian Ionescu, Contencios constituțional, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Cristian Ionescu, Drept constituțional comparat, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Cristian Ionesu, Tratat de drept constituțional comparat, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Dan Claudiu Dănisor, Drept constițutional și instituții politice – tratat, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Daniela Valea, Sistemul de control al constituționalității din România,Editura Universul Juridic, București, 2010;
Eufemia Vieriu, Curtea Constituțională din România și Republica Moldova, Editura Lumina Lex, București, 2008;
Genoveva Vrabie, Drept constițutional și instituții politice, Editura Cugetarea, Iasi, 1999;
Gheorghe Iancu, Drept constițutional și instituții politice, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Ioan Muraru, Drept constițutional și instituții politice, vol. I, Editura All Beck, Bucuresti, 2007;
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constitutionale, Editura Actami, Bucuresti, 1998;
Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, Contecios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2009;
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H. Beck, București, 2006;
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, vol I, Editura Servo-sat, Arad, 1998;
Mihai Constantinescu, Drept contencios constituțional, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;
Mihai Constantinescu, Drept contencios constituțional, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;
Mircea Criste, Drept constituțional comparat, Editura Worldteach, Timișoara, 2005;
Legislație:
Legea nr. 42/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010;
Legea nr. 124 din 13 iulie 2000, privind structura personalului Curții Constituționale;
Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în M. Of. Nr. 177 din 8 august 1995;
Decizia Curții Constituționale nr. 27/1996 în M. Of. Nr. 85 din 26 aprilie 1996;
Constituția României din 2003, revizuită;
Jurisprudența Curții Constituționale a României;
Site-uri:
http://www.ccr.ro/
Bibliografie:
Cărți și volume:
Bianca Selejan-Guțan, Drept constițutional și instituții politice, Editura Hamangiu, București, 2008;
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional comparat – tratat, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București 2005;
Constantin Dissescu, Dreptul constituțional, Editura, Librăriei Socec et Co., București, 1995;
Cristian Ionescu, Contencios constituțional, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Cristian Ionescu, Drept constituțional comparat, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Cristian Ionesu, Tratat de drept constituțional comparat, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Dan Claudiu Dănisor, Drept constițutional și instituții politice – tratat, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Daniela Valea, Sistemul de control al constituționalității din România,Editura Universul Juridic, București, 2010;
Eufemia Vieriu, Curtea Constituțională din România și Republica Moldova, Editura Lumina Lex, București, 2008;
Genoveva Vrabie, Drept constițutional și instituții politice, Editura Cugetarea, Iasi, 1999;
Gheorghe Iancu, Drept constițutional și instituții politice, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Ioan Muraru, Drept constițutional și instituții politice, vol. I, Editura All Beck, Bucuresti, 2007;
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constitutionale, Editura Actami, Bucuresti, 1998;
Ioan Muraru, Nasty Marian Vlădoiu, Andrei Muraru, Silviu-Gabriel Barbu, Contecios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2009;
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H. Beck, București, 2006;
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, vol I, Editura Servo-sat, Arad, 1998;
Mihai Constantinescu, Drept contencios constituțional, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;
Mihai Constantinescu, Drept contencios constituțional, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005;
Mircea Criste, Drept constituțional comparat, Editura Worldteach, Timișoara, 2005;
Legislație:
Legea nr. 42/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010;
Legea nr. 124 din 13 iulie 2000, privind structura personalului Curții Constituționale;
Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în M. Of. Nr. 177 din 8 august 1995;
Decizia Curții Constituționale nr. 27/1996 în M. Of. Nr. 85 din 26 aprilie 1996;
Constituția României din 2003, revizuită;
Jurisprudența Curții Constituționale a României;
Site-uri:
http://www.ccr.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Justitia Constitutionala In Romania Si Eficienta Acesteia (ID: 128382)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.