Justificarea executării silite [619323]

UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI
FACULTATEA DE DREPT

Justificarea executării silite
Lucrare de licență

Coordonator științific,
Paul Vasilescu
Student: [anonimizat]
2018

Cuprins

Introducere
I. Condițiile executării silite
1. Obligația, premisă a executării silite
a. Certitudinea creanței
b. Lichiditatea creanței
c. Exigibilitatea creanței
2. Titlul executoriu, element central al executării silite
a. Proba obligației. Elemente de legătură cu noțiunea de titlu executoriu
b. Categoriile de titluri executorii
3. Probleme practice privind executarea silită
a. Decizia 60/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în dosarul 845/1/2017 din 18 septembrie 2017
b. Executarea silită a ipotecilor asupra creanțelor, un efect specific al
executăr ii silite
4. Concluzie
II. Rațiunea existenței executării silite
1. Considerații generale
2. O analiză istorică și comparată
3. Implicațiile respectării drepturilor omului în cadrul executării silite
a. Limitele impuse executării silite asupra bunurilor mobile
b. Transformarea obiectului obligației
4. Contestația la executare, mijloc judiciar de cenzură a executării silite sau o a doua
acțiune în fond
5. Concluzie
Concluzie generală
Bibliografie

1
I. Introducere
În sistemul de drept al zilelor noastre, executarea silită este tratată drept o normalitate, o
procedură la care toți subiecții de drept trebuie să apeleze pentru a obține plata în momentul în
care un debitor refuză efectuarea acestei a. Astfel , executarea silită este o fază independentă a
procesului civil în cadrul căr eia părțile tranșează problemele cauzate de un simplu refuz. Tocmai
asta vom încerca să analizăm pe parcursul prezentei lucrări : de ce refuzul de a executa voluntar o
obligație declanșează o altă procedură, un alt litigiu la care creditorul este obligat să participe
chiar dacă prestația care i se datorează este deja clară și dovedită; care este valoarea acestui
refuz.
Totuși, înainte de a analiza direct această problemă, pe parcursul primului capitol vom analiza
obligația civilă drept premisă a executării silite, mai exact caracteristicile necesare pentru ca
aceasta să fie executată silit, certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea, urmând a aduce argumente
în sprijinul necesității existenței tit lului executoriu și analizând, totdată, diferitele tipuri de titluri
executorii. În ultima parte a acestui prim capitol vom analiza două probleme practice privite din
perspectiva acestor caracteristici ale obligației și ale titlului executoriu, proleme ce aduc în
discuție numite excepții de la mecanismul general al executării silite.
În cadrul capitolului II, vom analiza pentru început argumentele istorice și comparate ale
existenței procesului de executare silită așa cum acesta apare în prezent, urmând a analiza, apoi,
implicațiile aplicării pri ncipiilor de drept ș i ale drepturilor omului asupra acestei proceduri
urmând, în final, a analiza natura juridică a contestației la executare , încercând, astfel, să
răspundem la întrebările formulate anterior.

2

II. Condițiile executării silite

1. Obligația, premisă a executării silite
Fără nici o urmă de îndoială, între executarea silită drept fază distinctă a procesului și civil și
obligația civilă există o strâ nsă legătură de interdependență. Aceasta este o co nsecință a faptului
că declanșarea unui proces de exec utare, fie ea v oluntară sau silită, este urmarea existenței unei
obligații și, pe de altă parte, a faptului că executarea silită este mecanismul care conferă eficiență
și siguranță sistemului obligațiilor civile. În aceeași ordine de idei, executarea silită este, deci, o
instituție ce trece bariera dreptului material și procesual fiind , în același t imp, atât o instituție de
drept procesual cât și o perioadă logică a existenței unei o bligații civile . Din punct de vedere
material putem spune că executarea obligației, voluntară sau silită, este punctul culminant al
existenței unei obligații, punctul înspre care converg toate celelalte faze ale vieții ei. Cauza ,
scopul nașterii oricărei obligații civile este tocmai executarea, moartea ei.
În ceea ce urmează vom analiza cele trei caracteristici care conferă creanței vocația de a fi
executată silit, mai exact certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea ei , așa cum reies e din art. 662
C. pr. civ. , urmând a trata problema titlului executoriu și, în final anumite probleme pr atice,
probleme ce implică aceste condiții ale executării silite.
Pe de altă parte, chiar dacă aceste caracteristici despre care vom vorbi în cele ce urmează
sunt amintite în articolele Codului de procedură civilă dedicate executării silite, trebuie subliniat
faptul că acestea sunt, într -o primă etapă, cerințe de fond1 care privesc procedura premergătoare
obținerii titlului executoriu. Rezultă cel puțin la nivel teoretic că în eventualitatea în care titlul
executoriu în baza căruia se pro cedează la ex ecutarea silită a unei obligații este o hotărâre
judecătorească, respectiva obligație este susceptibilă de a fi verificată de d ouă ori din perspectiva
acestor condiții, prima dată în cadrul procesului de fond iar a doua oară în cadrul un or eventuale
incide nte ale procedurii de excutare silită. Revenim, deci, la problema dublării executării unei
creanțe pe plan material și procedural.

1S. Zilberstein, V. M. Ciobanu – Tratat de executare silită: drept procesual civil, ed. Lumina Lex, București – 2001, p.
143.

3
Din punct de vedere al executării silite izvoarele obligațiilor nu au o importanță covârșitoare,
din mome nt ce o obligație po ate fi executată silit indiferent de izvorul ei.
a. Certitudinea creanței
Conform art. 662 alin. 3 C. pr. civ., „o creanță este certă atunci când existența ei
neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu”. Încă din acest text de lege este subliniată
importanța titlului executoriu drep t un înscris de existența căru ia depinde certa dovedire a acestor
condiții ale creanței, importanță cu atât mai mult sporită în a ctualul Cod de Procedură civilă care,
spre deosebire de cel anterior , limitează proba acesto r condiții strict l a cuprinsul titlului
executoriu . Mai mult, în ipoteza în care titlul executoriu este reprezent at de o hotărâre
judecătorească, c reanța pe care aceasta o constată are un caracter de certitudine absolută2. Pe cale
de consecință, în timp ce vechea codificare admitea folosirea altor mijloace pentru a proba
certitudinea creanței, actualul Cod de procedură civilă leagă dovada caracterului cert, lichid și
exigibil al creanței de prevederea lor în cuprinsul titlului executoriu. Deci, aceste caracteristici
ale creanțelor, din perspectiva executării silite, nu mai au o existență de sine stătătoare, ci sunt
întru totul dependente de un element formal, de titlul executoriu. Astfel, și titlul executoriu va
putea reprezenta premisa unei proceduri de executare silită doar dacă prevede certitudinea,
lichiditatea și exigibilitatea creanței în cuprinsul său.
Sacțiunea punerii în executare a unei creanțe cu nerespectarea cerinței caracterul ui cert al
acesteia este anularea întregii proceduri de executare silită .
b. Lichiditatea creanței
Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță3.
Cerința lichidității creanței vine drept o completare a certitudinii aceste ia. Prima cerință asigură
existența creanței iar cea de -a doua vine să impună stabilirea cuantumului necontestat sau
dovedit cu certitudine al acesteia. Lichiditatea creanței nu trebuie interpretată restrictiv, în sensul
în care creanța poate fi prevăzută doar simplu, drept o anumită sumă de bani sau drept o obligație
de a face ceva clar determinat, ci și dacă aceasta este determinabilă în urma unor calcu le. Mai

2 E. Oprina – Tratat teoretic și practic de executare silită: Vol.1: Teoria generală și procedurile execuționale, ed.
Universul Juridic, București – 2013, p. 293 .
3S. Zilberstein, V. M. Ciobanu – op. c it., p. 143 .

4
mult, dacă prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi sau alte feluri de penalități, ele vor fi
calculate de organul de executare4. Problematice din aceste puncte de vedere sunt obligațiile de a
face executate prin echivalent sau pe cheltuiala debitorului sau de a repara un prejudiciu,
obligații a căror lichiditate tre buie stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Obligațiile
alternative nu pun neapărat probleme complexe atâta timp cât lichiditatea ambelor obligații
reiese din titlul e xecutor iu. Dacă, conform dreptul ui comun, debitorul este cel care va alege
obligația alterna tivă pe care o va satisface, executorul îi va putea pune în vedere, în
eventualitatea executării silite a unei asemea obligații, un anumit termen de alegere. Raportat la
actuala legislație, la fel ca în cazul certitudinii creanței, prin act de creanță înțelegem strict titlul
executoriu .
Prin excepție, în doctrină5 s-a afirmat că lipsa caracterului lichid al creanței nu poate constitui
o cauză de nulitate a executării silite ci numai o cauză de amânare a acesteia.
c. Exigibilitatea creanței
Exigibilitatea creanței îns eamnă, pe scurt, împlinirea termenului de executare a creanței .
Deci, în eventualitatea în care creanța în discuție este una cu executare uno ictu teoretic nu ar
trebui să întâlnim nici o problema privind executarea acesteia. Pe de altă parte, se pune problema
executării creanțelor afectate de un termen sau de o condiție. Din această perspectivă, respectarea
modalităților obligației care afectează caracterul ex igibil al acesteia pare o cerință care nu
suportă derogare, argument fiind articolul 34 C. pr. civ., text de lege ce admite obținerea unui
titlu executoriu anterior împlinirii termenului de care este afectată obligația dar care nu admite și
punerea lui în executare anterior acestui eveniment. Totodată, această condiție a executării silite
nu împiedică obținerea pe cale jurisdicțională a anumitor măsuri conservatorii. Totuși, prin
excepție, în articolul 1418 C. civ. sunt reglementate câteva cazuri de exigibilitate anticipată a
unei creanțe. În primul rând este vorba despre renunțarea la termen, un mod logic de renunțare la
termen de către cel în favoarea căruia a fost stipulat acesta. Mai apoi, este prevăzută posibilitatea
de a fi decăzut din acest ter men, explicitată în articolul 1417 C. civ.. Desigur, aceste presupuse
derogări sunt anumite elemente de fond care conferă obligației o exigibilitate anticipată și nu
veritabile derogări de la cerința generală a exigibilității.

4 E. Oprina – op. cit., p. 294 .
5 S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., p. 143.

5
Un alt element pe care doctri na îl asociază cerinței creanței exigibile este instituția
termenului de grați e, amintită în articolul 1619 C. civ., o intituție a perioadei fondului procesului
civil referior la o obligație, dar care are implicaț ii în etapa executării silite. Acest termen nu are
ca temei refuzul sau reaua credință a debitorului unei creanțe ci imposibilitatea obiectivă ca
acesta să poată satisface respectivul debit. Pe cale de consecință, acest termen este o modalitate
judiciară de prorogare a scadenței unei creanțe.
Aseme nea problemei certitudinii creanței, punerea în executare a unei obligații cu
nerespectarea cerinței exigibilității acesteia atrage nulitatea procedurii.
2. Titlul executoriu, element central al executării silite
Așa cum am anticipat în repetate rânduri mai sus și așa cum reiese din titlul acestui
subcapitol, titlul executoriu este elementul central al oricărei executări silite, fie el un înscris
preconstituit sau o hotărâre judecătorească. Ca element central al acestei proceduri și faze din
viața unei obliga ții, titlul executoriu dictează prin conținut tot procesul de executare silită și
precizează limitele în care acesta se va desfășura.
Importanța titlului executoriu în cadrul mecanismului executării silite este de necontestat.
Dar, totuși, care este funcți a sa, care este sensul existenței lui? Pentru a răspunde la această
întrebare vom analiza într -o primă fază relația acestuia cu sistemul probei ob ligațiilor, urmând a
detalia care sunt, în concret, categoriile de titluri executorii . În orice caz, de lege l ata, voința
părților nu este suficientă pentru a conferi forță executorie unui act juridic.
a. Proba obligației. Elemente de legătură cu noțiunea de titlu executoriu .
De ce obținerea unui titlu executoriu este de cele mai multe ori scopul unui proces civil de
fond în eventualitatea în care creditorul unei anumite obligații nu deține deja un asemenea
document? De ce titlul executoriu este înscrisul al cărui existență reprezintă o premisă necesară
începerii executării silite a unei anumite obligații?
Făcând abstracție, pentru început, de titlul executoriu reprezentat de o hotărâre
judecătorească, u n posibil răspuns la acestă ultimă întrebare este necesitatea probei existenței
respectivei obligații, din moment c e conferirea de forță executorie unui anumit docu ment
necesită anumite formalități. Până la urmă acestea sunt elementele necesare de cele mai multe ori

6
pentru validitatea unui anumit înscris sau chiar hotărâri judecătorești: prevederea în cuprinsul lui
în mod clar a creanței și cad rul formal de constitui re a lui. Pe cale de consecință, corecta
identificare a ceea ce presupune proba obligației în sine și a rațiunii existenței ei este una dintre
cheile descifrării mecanismului executării silite. Deci ce putem înțelege prin conceptul de
„probă”, un concept c e, putem anticipa încă din acest punct, presupune cercetare și spațiu mult
mai vaste decât cele alocate prezentei lucrări?
În primul rând, trebuie să abordăm relația dintre conceptul de probă și cel de formă. Este
proba inclusă în conceptul mai vast de for mă?
La nivelul cel mai general, forma a fost definită drept o formă de manif estare a voinței
juridice, deci drept însuși modul de exprimare a consimțământului sau, din contră, a lipsei
acestuia la momentul încheierii actului juridic. Din această perspectiv ă, forma este chiar
materializarea acordului la încheierea unui act juridic, rezultatul unor procese cognitive de o mai
mică sau mai mare amploare. Fără aceasta, în lipsa unor modalități „telepatice” de a conversa,
stabilirea unor raporturi juridice convenționale ar fi imposibilă. Totuși, din punctul de vedere al
probei unui act juridic, acest concept de formă este inutil. Aprobatul din cap, strânsul mâinii sunt
acțiuni ce nu lasă urme durabile și de încredere ale manifestării consimț ământului . De aceea, din
acest punct de vedere înscrisurile sunt mijloacele de probă care au relevanță. Așa cum s -a afirmat
în doctrină, „anti nomia fond -formă are sens juridic doar când discutăm despre formă altfel decât
o modalitate de expresie a consimțământului6”. Deci, în timp ce formele abordate mai sus
reprezintă simple metode de exprimare a consimțământului, înscrisurile în general depășe sc acest
rol primar, devenind metode de manifestare materială a imaginii unui act juridic în societate, fără
de care efectele acestuia ar fi limi tate la părțile care s -au obligat iar în anumite cazuri nici măcar
la acestea. Desigur, conform principiului co nsensualismului, principiu de bază al sistemului
nostru juridic dar totodată marginalizat până aproape la inaplicabilitate, nu doar înscrisurile au
acest rol, actul juridic fiind opozabil și celuilalt prin simpla lui încheiere, încheierea însemnând
acordul de voință al părților. Totuși, în general, un raport juridic obligațional trebuie probat
printr -un înscris sau, în caz contrar, existența unuia ușurează foarte mult proba respectivei
obligații și, implicit, executarea silită a acesteia în eventualitatea u nui refuz.

6 I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu – Introducere în dreptul civil, ed. Hamangiu, București – 2013, p. 544.

7
Pe de altă parte, în timp ce există argumente cum că forma este o limitare a libertății
contractuale, în doctrină s -a mai afirmat că „forma este sora geamănă a libertății7” în sensul în
care doar anumite cerințe formale probatorii sau de validit ate ale actului juridic ar oferi
stabilitatea necesară exercițiului libertății. În definitiv, chiar dacă, într -adevăr, cerințele de formă
reprezintă o intruziune nu întotdeauna justificată a statului în circuitul privat caracterizat de
libertatea raporturi lor juridice, siguranța subiecților acestora că își vor realiza drepturile
dobândite convențional este strâns depdendentă de dovada neîndoielnică a acestora. Din această
perspectivă, rolul cerințelor de formă ale convențiilor civile este până la urmă de a menține
stabilitate acolo unde aceasta este periclitată, de a introduce echilibru acolo unde acesta lipsește,
de a compensa disproporțiile puterii și resurselor dintre părți acolo unde este nevoie.
Autonomia de voință, principiul conform căruia voința umană este sieși sursă de lege
garantează consensualismul și libertatea contractuală8. Dar, privind această afirmație din
perspectiva formei drept garant al libertății de a contracta, putem concluziona că forma
garantează libertatea de a încheia acte jurid ice nu atât în sens pozitiv, adică în sensul de a decide
când, cu cine și cum contractez, ci mai mult în sens negativ, adică libertatea de a contracta strict
după cum îi dictează fiecăruia voința, fără a fi constrâns sau înșelat de celălalt. Formalismul es te
deci o măsură preventivă, un cadru igienizat de exprimare a consimțământului, un paznic al
voinței. Un consimțământ exprimat într -un asemenea cadru reprezintă și premisa executării silite
a unei obligații, șansele executării abuzive a unei obligații fii nd astfel reduse la minim. Putem
trece de aici concluzia că titlul executoriu este în același timp mijlocul prin care creditorul își
poate realiza, în ultimă instanță, creanța și un mijloc de protecție a debitorului împotriva unei
executări nejustificare s au „prea energice ”.
Relația dintre proba actului juridic, o formă de exprimare a consimțământului și forța
executorie a acestora este cel mai ușor evidențiată în cazul ac telor autentice care au foță
executorie. Aici actul juridic autentic este doar urma, însemnul probator al exprim ării solemne a
consimțământului. Desemnate drept înscrisuri cu putere executorie în art. 638 C. pr. civ., rolul
acestora confirmă raționamentul de mai sus, autenticitatea acestora referindu -se la „stabilirea
identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura lor și

7 J. Goicovici – „Formalism substanțial și libert ate contractuală în dreptul priv at contemporan” în S. UBB nr. 2 /2002 ,
p.112.
8 Ibidem .

8
data îns crisului9”. În definitiv, așa cum spunea profesorul Aurelian Ionașcu, „pentru a avea
siguranța realizării și respectării drepturilor subiective civile, este necesar ca existența lor să
poată fi dovedită”. Într -un circuit civil în care buna credință în exec utarea obligațiilor nu este
atotprezentă, o obligație este întru totul eficientă doar în măsura în care poate fi dovedită.
Orice formalitate este definită de scopul instituirii ei10, iar în cazul nostru, rațiunea întocmirii
acestor înscrisuri este tocmai op ozabilitatea lor față de terți și ulterior executarea obligațiilor
probate prin ele.
b. Categoriile de titluri executorii
În subcapitolul precedent am anticipat deja o categorie a titlurilor executorii, mai exact
înscrisurile autentice și, mai important, subc ategoria lor, înscrisurile autentice notariale. Pe lângă
acestea conform legii mai trebuie amintite hotărârile instanțelor judecătorești române, hotărârile
judecătorești s trăine, hotărârile arbitrale , cambia, cecul, biletul la ordin și, în plus, o varietate de
contracte cărora legea le atribuie calitatea de titluri executorii, cum sunt, de exemplu, contractul
de locațiune înregistrat la organele fiscale pentru plata chiriei, contractul de ipotecă mobiliară
încheiat în formă scrisă, c ontractul de arendare pentru plata arendei, contractul de asistență
juridică.
În general, în doctrină, o referire la executarea silită înseamnă o referire la executarea
hotărârilor instanțelor judecătorești11 fapt ce ne îndreptățește să presupunem că acest ea sunt
titlurile executorii cele mai des întâlnite în pratică. Ce concluzii am putea trage de aici? Că există
o preponderență a convențiilor civile neîncheiate într -o formă ce constituie titlu executoriu și, în
plus, o preferință pentru calea litigioasă d e tranșare a neînțelegerilor privind oblig ațiile. Sunt
susceptibile de executare silită hotărârile judecăto rești definitive și executorii. Primele sunt
hotărâri care nu sunt supuse nici apelului și nici recursului, hotărârile date î n primă instanță care
nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel care nu au fost atacate cu recurs sau care nu sunt
susceptibile de recurs. Pe de altă parte, caracterul executoriu al hotărârilor reprezintă prerogativa
creditorului obligației litigioase de a cere executar ea silită ulterior pronunțări i hoărârii. Prin

9 D. M. Gavriș – Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II art. 527 – 1133, NCPC comentat, ed.
Hamangiu, București – 2013, p. 109 .
10 J. Goicovici, op. cit., p. 143.
11 O. Popescu, A. Teoc – „Considerațiuni privind posibilitatea de a porni executarea silită în temeiul unui certificat de
grefă” în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2014, p. 78 .

9
excepție se pot întâlni și hotărâ ri executorii nedefinitive, cu execuție provizorie . Totodată, în
anumite situații pot fi executate silit și doar încheierile de ședință sau, în anumite cazuri, se poate
executa silit o creanță doar cu minuta hotărârii.
Mai mult, h otărârea arbitrală, pronunțată de o jurisdicție aleasă în comun de părți, pronunțată
„într-un litigiu patrimonial susceptibil de tranzacție”12este definitivă și executorie. Deși aceasta,
în mod normal, se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea îndatorată, aceasta este
susceptibilă de a fi executată sili t asemenea unei hotărâri judecătorești.
În concluzie, deși, pe de o parte, existența și necesitatea titlului executoriu în cadrul
executării silit e este o garanție a protecției drepturilor subiecților privați de drept, existența lui
reprezintă î n același timp o serioasă limitare imperativă a libertății de voință a părților, o
intruziune a statului tocmai în elementul de legătură și de dinamicitate a circuitului bunurilor, în
sistemul obligațiilor și, în concre t, în sistemul executării lor.
3. Probleme practice privind executarea silită
a. Decizia 60/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în dosarul 845/1/2017 din 18 septembrie 2017
În data de 18 septembrie 2017 completul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept a fost sesizat de către Tribunalul București – Secția a IV – a civilă în
vederea pronunțării unei hotărâri prealabile constând în „interpre tarea dispozițiilor art. 2431 C.
Civ. prin raportare la art. 632 C. proc. Civ. cu privire la posibilitatea executării silite a unui drept
de creanță garantat prin contract de ipotecă legal încheiat și, care, potrivit art. 2431 C. Civ.,
constituie titlu exe cutoriu, dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr -un înscris care
să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu”. În fapt, în dosarul sursă a
controversei, era vorba despre un contract de locațiune al unui spațiu pentru serv ice auto și
birouri contra unei chirii lunare și a suportării costurilor utilităților de către l ocatar. Ulterior,
contractul a fost modificat în sensul că locatarul s -a obligat la constituirea unei garanții
mobiliare. Ulterior, în conformitate cu clauza co ntractuală tocmai menționată , a fost încheiat un
contract de ipotecă mobiliară în formă autentică asupra unor bunuri mobile a căror valoare a fost
stabilită convențional și care a fost înscris ă în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare. Pe de

12 E. Oprina – op. cit., p. 334 .

10
altă parte, contractul de locațiune nu a fost înregistrat în evidențele organelor fiscale. În urma
neplății chiriei, creditorul a solicitat demararea procedurii urmăririi silite împotriva debitoarei,
iar executorul judecătoresc care a instrumentat cererea a solicitat , la rândul său , încuviințarea
executării silite asupra bunurilor mobile ipotecate și autorizarea intrării în imobilul închiriat.
Judecătoria a respins cererea de încuviințare a executării silite, motivând că puterea executorie a
contractului de ipotecă es te condiționată de exist ența unui titlu executoriu al creanței garantate .
Împotriva acestei hotă râri creditorea a declarat apel.
În urma deliberărilor, instanța supremă a admis sesizarea și a stabilit că este posibilă
executarea silită a unei ipoteci ce co nstituie titlu executoriu, chiar dacă creanța principală
garantată nu este constatată printr -un înscris care să constituie titlu executoriu. Analizând
motivarea, legislația și doctrina în domeniu, sunt identificabile atât argumente pro cât și contra
aceste i soluții.
Analizând jurisprudența, observăm că anterior pronunțării acestei decizii, instanțele nu erau
în consens privind această problemă, mărturie stând chiar opiniile juridice solicitate și furnizat e
în cadrul pronunțării deciziei. Touși, pare că instanțele înclinau a nu recunoaște caracterul
executoriu al ipotecii într -o asemenea situație. Confom unei decizii anterioare a Tribunalului
București13, „contractul de ipotecă face dovada unui drept real accesoriu asupra imobilului
afectat la plata unei o bligații și, deci, nu constată o creanță certă, lichidă și exigibilă, astfel că nu
constituie titlu executoriu”. Într -o altă cauză similară aflată pe rolul Judecătoriei Oradea s-a
afirmat în același sens: „contractul de ipotecă mobiliară nu are singur cali tatea de titlu
executoriu, chiar legal întocmit, acesta este doar accesoriu unei creanțe principale, obligație care
îi este total străină”. În final, un ultim exemplu confirmă această tendință14, instanța în cauză
subliniin d faptul că atâta timp cât contrac tul de ipotecă nu constată o creanță certă, lichidă și
exigibilă, ci reprezintă numai garanția aferentă creanței ce a făcut obliect ul unui antecontract de
vânzare -cumpărare ce nu reprezintă un titlu executoriu, acesta nu poate avea, la rândul său,
această calitate.

13 T. București, secția a V – a civilă, dec. nr. 1888/2006, în C. Nică – Executarea silită. Practică judiciară, Ed.
Hamangiu, București – 2008, p. 81 .
14 Trib. București, s. a IV – a civ., dec. Nr. 1919 din 14 septembrie 2010, nepublicată, în A. G. Țambulea – Executarea
silită. Practică judiciară, ed. Hamangiu, București – 2012 .

11
Cert este, continuând raționamentul început în cadrul analizei formei și probei obligațiilor, că
la constituirea unui înscris care constituie titlu executoriu, desigur, acest înscris fiind în general
un înscris autentic notarial, nu contează doar îndeplinirea condițiilor formale. Nu strict forma
este ceea c e conferă capacitatea executorie unui înscris ci și voința părților, disponibilitatea
acestora de a se obliga și, în eventualitatea nerespectării angajamentului, de a fi obligate de către
credit or prin intermediul autorităților statului la plată. Pe cale de consecință, la momentul
constituirii unei ipoteci ce are calitate executori e și astfel consimțind la acest fapt, debitorul
poate anticipa fără nici o urmă de îndoială faptul că va putea fi exe cutat silit în privința bunului
ipotecat, chiar fără existența unui titlu executoriu al creanței principale. În concluzie, părțile au
decis prin comun acord acordarea de putere executorie ipotecii în lipsa unei condiționări de
caracterul executoriu al crea nței principale. În privința terților , în special terții dobânditori ai
bunului ipotecat care riscă, în virtutea atributelor de urmărire și de preferință ale ipotecii, să
rămână fără bunul dobândit, aceștia par dezavantajați d in perspectivă practică de această decizie.
Aceasta deoarece este mai probabil ca creditorul să aleagă executarea ipotecii în eventualitatea
lipsei unui titlu executoriu al creanței principale, executarea acesteia din urmă presupunând de
regulă un litigiu ș i deci, implicit, mai multe resurse consumate. În orice caz, în cazul în care
valoarea obligației principale este superioară celei a bunului ipotecat, pentru diferența valorii și
în lipsa unui titlu executoriu creditorul rămâne un creditor chirografar, urm ând a fi nevoit în
orice situație să obțină pe altă cale și în limita activului disponibil ale creditorului restul sumei. O
posibilă consecință practică a acestei decizii poate fi, deci, obligarea impli cită a creditorului la
preferința executării ipotecii doar pentru motivul duratei mai scăzute de timp și a resurselor
folosite.
O caracteristică esențială a oricărui tip de ipotecă este accesorialitatea acesteia față de creanța
principală . Această caract eristică este și principalul contraargument al deciziei Înaltei Curți.
Consacrată legislativ prin art. 2344 C. Civ., accesorialitatea reprezintă legătura subiectivă și
obiectivă15 a ipotecii de obligația pe care o garantează. Astfel, din punct de vedere subiectiv,
ipoteca „există numai pentru a asigura dreptul c reditorului de a -și satisface creanța înaintea altor
creditori” . Totodată, accesorialitatea se referă la atașamentul ipotecii la obiectul obligației
principale și nu neapărat la subiectele acestui raport obligațional, mărturie în acest sens stând

15 R. Rizoiu – Ipoteci mobiliare. Vol. II: Caracterele juridice ale ipotecii mobiliare, ed. Universul Juridic, București –
2012, p. 101 .

12
posiblitatea de a consitui o ipotecă mobiliară în favoarea unui terț desemnat de către creditorul
obligației. Evident, în temeiul raportului de accesorialitate viața ipotecii este legată de viața
obligației principale ea subzistă cât timp există obligația pe care o garantează . Din punct de
vedere obiectiv ipoteca este legată de bunul ipotecat ca orice drept real de garanție. Astfel, o
deducție logică a acestei relații de accesorialitate, dublată de cerința instituită în art. 2430 C. Civ.
conform căruia „exe cutarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu și
pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă”, pare că o ipotecă poate fi executată silit doar dacă
creanța principală este constatată, la râ ndul ei, prin titlu executoriu, c onsecință tocmai a faptului
că existența ei este condiționată de existența obligației principale. Mai mult, din moment ce
caracteristicile esențiale ale unei creanțe susceptibile de a fi executată silit pot fi dovedite doar
prin titlu executoriu, așa cum a m stabilit mai sus, iar acestea trebuie să fie îndeplinite de o
creanță chiar dacă se dorește executarea ipotecii care o garantează , se pare că putem trage
concluzia că într -adevăr, este necesar ca obligația principală să fie constată prin titlu executoriu .
În definitiv, ipoteca a fost instituită tocmai pentru a asigura sat isfacerea într -un mod sau altul a
creditorului obligației iar executarea acesteia fără a avea certitudinea și garanțiile impuse în mod
normal pe cale legislativă pentru protejarea executării creanței în sine ar putea lipsi de aceste
garanții, implicit, și executar ea ipotecii. Este evident imposibil ca un contrac t accesoriu să
confere putere executorie creanței principale prin simpla identificare a acesteia în cuprinsul
propriului titlu, izvorul acesteia din urmă fiind cu totul altul.
Pe de altă parte, drept contraargument al acestui raționament, putem afirma că, în special în
actualul Cod Civil, accesorialitatea subiectivă a ipotecii are un caracter relativ16 din moment ce o
ipotecă poate supraviețui stingerii obligației garantate în cazul în care părțile decid ca ea să fie
folosită în scopul garantării unei alte creanțe. Mai mult, se poate argumenta că condiționarea
eficacității ipotecii de puterea executorie a titlului creanței principale ar reprezenta o deturnare de
la scopul instituirii ipotecii, adică de la asigurarea creditorului ipotecar că își va putea sati sface
creanța cu prioritate și în limita valorii bunului ipotecat în eventualitatea unei insolvabilități a
debitorului. Totodată, a r reprezenta și o int erpretare nepermis de restrictiv ă a art. 2431 C. Civ.,
articol care nu instituie alte condiții extrinsec i contractului de ipotecă în afară de cele cerute de
art. 2430 C. Civ.. Aceste articole abordează în concret executarea ipotecii, deci putem argumenta

16 R. Rizoiu, op. cit., p. 108 .

13
că derogă implicit de la limitarea impusă de accesorialitatea ipotecii față de creanța pe care o
garantea ză și care limitează efectele actului accesoriu la cele impuse de actul principal.
Problema este că necesitatea de a da ef icacitate acestor articole impune o excepție de la
obligativitatea de a proba certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea unei creanțe doar cu titlul
constatator al acesteia. Se pare că î n această situație este suficientă prevederea acestor
caracteristici în înscrisul constatator al ipotecii. Raportat la discuțiile anterioare despre probă și
având în vedere faptul că titlul execut oriu al unei ipoteci mobiliare este mult mai ușor de
întocmit decât majoritatea altor titluri executorii acest fapt pare cel puțin discutabil. Totuși,
având în vedere argumentele prezentate în favoarea acestei decizii, suntem nevoiți să acceptăm
această di n urmă derogare.
Din perspectivă pra ctică, premisa de la care se pornește în situația despre care discutăm este
tocmai inexistența unui titlu executoriu inițial, iar dacă ajungem să vorbim despre executarea
silită a unei ipoteci este evident că debitorul s e află în incapacitate voluntară sau involunară de a
plăti obligația principală. Pe cale de consecință singura cale a creditorului ar fi tot calea litigioasă
a fondului pentru obținerea unui titlu executoriu , fapt ce, cu atât mai mult, ar lipsi de avan taje
utilizare garanției ipotecare mobiliare, mai ales libertatea creditorului de a alege calea executării
ipotecii prioritar executării silite a creanței.
În concluzie, deși oarecum discutabilă din punct de vedere teoretic , având în vedere că
impune o derogare de la cerința prevederii caracteristicilor creanței în cuprinsul titlului
executoriu al acesteia , soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție este corectă, în special având în
vedere încercarea de a împăca soluțiile i mpecabile teoretic dar prea rigide din punct de vedere
practic cu realitățile circuitului civil.
b. Executarea silită a ipotecilor asupr a creanțelor, un efect specific al executării silite?
Pe parcursul cercetării jurisprudenței naționale în materie de execut are silită am întâlnit o
problemă pusă în repetate rânduri și, din câte se pare, încă netranșată definitiv, mai exact
problema executării silite a unei ipoteci asupra unei creanțe încă neexigibile, adică încă afectate
de un termen sau de o condiție. După c e am stabilit la punctul anterior caracterul independent de
titlu executoriu al ipotecii mobiliare, pare că această problemă pune în discuție o posibilă
derogare de la soluția la care s -a ajuns prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție. În orice

14
caz, toată această controversă a fost pornită de exprimarea lacunară a legiuitorului în art. 2465 C.
Civ. și, ulterior, de diferitele interpretări doctrinare și jurisprudențiale ale acestuia.
În concret, într-un articol17 se critică soluția unei instanțe pr in care s -a respins contestanția la
executare formulată de către un terț debitor al cărui creanță a fost ipotecată de către creditorul
său. În motivarea deciziei, instanța afirmă că, în conformitate cu art. 2465 C. Civ., „ipoteca unei
creanțe conferă credi torului, atunci când condițiile de a cere executarea silită sunt întrunite,
dreptul de a prelua titlul de creanță, de a cere și de a obține plata”. În fapt, în cursul anului 2012,
între două societăți s -a încheiat un contract de livrare de produse și servi cii, plata prețului fiind
condiționată de livrarea acestora. Ulterior încheierii primului contract, în scopul garantării unui
credit bancar, furnizorul a încheiat un contract de ipotecă asupra creanțelor izvorâte din acesta.
După intrarea furnizorului în i nsolvență, banca a obținut executarea silită a creanțelor ce reieșeau
din contract, o parte dintre ele nefiind încă exigibile și neconstatate printr -un titlu executoriu. În
cadrul acestei ultime proceduri de executare silită a fost respinsă și contestația la executare prin
hotărârea criticată.
La o primă vedere, inclusiv pentru motivele invocate în articolul menționat, acest efect al
executării silite a ipotecii mobiliare asupra creanțelor pare absurd. Evident, nu este normal ca
instituirea și ulterior exec utarea unei ipoteci asupra unei creanțe să îi nege unui debitor
privilegiul termenului sau a condiției. Deși o ipotecă mobiliară este titlu executoriu prin valabila
ei încheiere , acest efect nu ar trebui să aibă un impact asupra modalității de executare a creanței
ipotecate.
În articol, pe lângă atragerea atenției asupra posibilelor consecințe practice ale unei
jurisprudențe îndreptate în această direcție, se aduc ca argumente pricipiul relativității
contractelor, res inter alios acta, și principiul conform căruia nimeni nu poate transmite ceea ce
nu deține. Pe scurt, din moment ce regula relativității efectelor contractului limitează efectele
acest uia doar la părțile acestuia, forța obligatorie a raporturilor obligaționale generate de un
contract nu poate e xista decât între contractanți18. Având în vedere că debitorul inițial, beneficiar
al contractului de furnizare nu a participat la încheierea nici a contractului de credit și nici a celui

17 P. Piperea -„Soluția pentru tranșarea rapidă a d iferendelor pivind creanțele contestate. Ipoteca mobiliară asupra
creanței”, pe http://www.jur idice.ro/360061/solutia -pentru -transarea -rapida -a-diferendelor -privind -creantele –
contestate -ipoteca -mobiliara -asupra -creantei.html .
18 P. Vasilescu , Drept civil. Obligații, ed. Hamangiu, București – 2012, p. 461.

15
de ipotecă nu pare normal ca acesta să sufere pierderea anumitor drep turi deja obținute printr -un
alt contract. În ceea ce privește cel de -al doilea principiu, se argumentează că din moment ce
debitorul ipotecar nu avea dreptul de a executa creanța al cărui creditor era, aceasta fiind o
obligație condiționată, nu putea tran smite, la momentul executării ipotecii asupra creanț ei, un
drept pe care nu îl deținea, adică dreptul de a cere executarea silită a creanței afectate de o
condiție.
Acestă problemă și implicit, articolul amintit a fost analizat mai în detaliu într -un alt articol19
apărut în Revista Română de Executare Silită. În acea stă analiză se ab ordează, în primul rând, și
problema notificării debitorului terț la contractul de ipotecă și efectele acesteia. Desigur, o
asemenea analiză pleacă de la asimilarea implicită a cesiunii creanțelor în scop de garanție cu
ipoteca asupra creanțelor20, de unde și nevoia de a notifica debitorul obligației ipotecate ,
respectiv cedate. Din acest punct de vedere, din momentul notificării acestui fapt, debitorul este
ținut să facă plata di rect cesionarului sau, după caz, creditorului ipotecar care a executat ipoteca.
Într-o opinie, în cazul cesiunii de creanță, creditorul cesionar nu poate cere executarea silită a
creanței21 în cazul în care titlul executoriu al aceste ia nu există. Mai mult, în această situație, în
acord cu mecanismul cesiunii de creanță, creanța nu suferă nici o transformare din punctul de
vedere al e xistenței sau executării ei. Toto dată, debitorul cedat beneficiază de mijloacele de
apărare pe care le -ar fi putut invoca împo triva cedentului. Din acest punct de vedere, deci,
problema pare tranșată: în cazul cesiunii de creanță în scop de garanție debitorul păstrea ză
avantajele oferite de termen sau condiție. Dar ipoteca asupra creanțelor nu poate fi asimilată din
acest punct d e vedere cesiunii de creanță, art. 2465 C. Civ. părând să impună o serie de efecte
specifice.
Ignorând ipoteza propusă, a unei ex igibilități anticipate a creanței drept sancțiune22, trebuie să
subliniem că, în definitiv, în lipsa art. 2465, executarea ipotecii mobiliare asupra unei creanțe ar
trebui să se rezume la preluarea titlulu i respectivei creanțe, trecerea ei în patrimoniul creditorului
ipotecar, ipoteză prevăzută în același articol drept o opțiune a acestuia. Totuși, legiuitorul alătură

19 G. Clinciu – „Considerațiuni referitoare la art. 2465 privind executarea silită a iptecii constituite asupra creanțelor”
în Revista Romană de Executare Silită nr. 2/2015 .
20E. Oprina în D. M. Gavriș ș. a. – Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, ed. Hamangiu,
București – 2012, p. 2467 .
21V. Dănăilă în D. M. Gavriș ș. a. Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, și jurisprudență. Vol. III, ed. Hamangiu,
București – 2012, p. 805 .
22 G. Clinciu, op. cit.

16
acestei prime opțiuni încă două: opțiunea de a vinde creanța și, cea mai controve rsată, cea de a
„cere și de a ob ține plata”, opțiunea care a reprezentat punctul de pornire al di scuțiilor de mai
sus. Spre deosebire de ceea ce se afirmă în unele lucrări de speciali tate23, această teză a
articolului nu pare a face referire la poprire drept premisă a executării silite a creanței ipotecate,
cert fiind că legiuitorul îi lasă creditorului ipotecar posibilitatea de a „cere și de a obține plata”.
Aceste acțiuni, în mod evident, nu ne duc cu gândul la poprire.
Pentru toate argumentele analizate mai sus nu pare să existe o logică sau un fundament juridic
al unui asemenea efect al ipotecii asupra creanței, efect general, care să nu depindă de anumite
elemente de fapt, de exemplu de o exigibilitate anticipată. Soluția instanței în speța de la care am
pornit pare într -adevăr greșit fun damentată pe o interpretare a art. 2465 C. Civ.. Exigibilitatea
creanței garantate prin ipotecă și ulterior, executarea ipotecii nu ar trebuie să aibă vr eun efect
asupra exigibilității creanței ipotecate, condiția sau termenul acesteia urmând a funcționa în
continuare independent de orice altceva. Este posibil ca legiuitorul să fi omis această ipoteză
cand a prevăzut cu caracter general opțiunea cererii și obținerii plății. Pe cale de consecință,
creditorul ipotecar trebuie să aștepte exigibilitatea creanței opținute după executarea ipotecii,
urmând a o executa ulterior dacă deține un titlu executoriu sau de a obține unul pe cale
jurisdicțională sau prin ac ceptarea scrisă a ipotecii de către terț24.
4. Concluzie
Pe parcursul acestui capitol, pornind de la caracteristicile pe care o creanță trebuie să le
îndeplinească pentru a putea fi executată silit, analizând noțiunea și sensul existenței titlului
executoriu și, în final, anumite probleme pe care aceste elemente le ridică, am încercat, în
abstract, să stabilim cadrul, premisele procesului de executare a obl igațiilor și efectele acestuia.
Evident, importanța titlului executoriu nu trebuie subestimată, acesta re prezentând scopul
procedurilor judiciare și, în general, al preconstituirii de înscrisuri. Așa cum am mai afirmat, prin
conținut, titlul executoriu fixează desfășurarea și limitele procesului de executare silită. Totodată,
acesta este actul care garantează certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea obligațiilor, este actul
probatoriu al obligațiilor, elementul ce oferă certitudine și stabilitate acest ei faze a procesului
civil. În ceea ce privește spețele analizate, deși, așa cum am văzut, se pot aduce ar gumente atât

23 G. Clinciu, op. cit., p.35 .
24 Idem, p. 39 .

17
pro cât și contra soluțiilor inst anțelor, putem concluziona că , într -adevăr, o ipo tecă mobiliară
poate fi executată silit chiar dacă creanța pe care o garantează nu este prevăzută la rândul ei într –
un titlu executoriu. În cazul celei de -a doua spețe , în urma analizei argumentelor prezentate, că
executarea unei ipotec i asupra unei creanțe nu poate conferi acesteia o exigibilitate anticipată.

18
III. Rațiunea existenței executării silite
1. Considerații generale
Într-un capitol anterior am aborda t una dintre problemele pregnante ale actualului drept civil:
limitarea aplicabilității principiului consensualismului până la extrema inaplicabilității în
favoarea stabilității și a protecției circuitului civil și a subiecților acestuia împotriva aleatoriului
și a excesului celor „puternici”. O utopie a dreptului privat ar presupune, cel mai probabil, buna
credință generală a subiecților de drept, dispariția insolvabilității, atotprezența plăților voluntare,
pe scurt, inutilitatea procedurii de exec utare silită. Totuși, în preze nt, procedura executării silite
este o formă de la care nu se poate deroga în situația imposibilității de plată a unui debitor.
Încercarea de a implementa proceduri noi de rezolvare a diferendelor din raporturile civile
prefer abile procedurilor judiciare, precum tranzacția sau arbitrajul nu pot garanta încă executarea
voluntară preponderentă a obligațiilor.
În orice caz, pe parcursul acestui capitol problema care se pune nu este cea a naturii
obligației supusă acestei proceduri sau a problemelor teoretice sau pr actice puse de aceasta , ci
pur și simplu cea a sensului acesteia având în vedere că premisa executării silite este în toa te
cazurile, așa cum deja am stabilit, o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci o creanță care deja a
fost supusă filtrului fondului procesului civil. Implicit, trebuie analizată și valoarea intrinsecă a
unui simplu „nu”, a refuzului de a executa voluntar o obligație, refuz care întotdeauna dă naștere
unei proceduri întregi de executare silită și uneori transformă obiectul obligației. Refuzul de a
plăti, izvorât sau nu din rea cr edință, este o mărturie clară a relativității puterii cuvântului dat.
Anterior am analizat câteva dintre motivele pentru care, uneori, forma este necesară în
dreptul privat. Totuși, dacă la nivel general un raport obligațional se formează sub imperiul
consensualismului , executarea unei obligații, în eventualitatea în care debitorul refuză plata
voluntară, presupune întotdeauna o procedură prestabilită și intervenția organelor de autoritate
statală Aceasta pare o consecință a faptului că, dintre toate fazele vieții unei obligații, executarea
silită a acestora pare faza cea mai susceptibilă de abuzuri, de a regresa la fazele incipiente ale
dreptului și ale civilizației în sine.
2. O analiză istorică și comparată

19
Pacta sunt servanda , declară o veche și esențială construcție romană. Importanța acesteia
este covârșitoare din moment ce, chiar mai mult decât executarea, stabilitatea circuitului civil se
bazează pe respectarea angajamentelor asumate. Astfel, doar într-o lume în care normali tatea este
respectarea obligațiilor luate față de alții își are rostul executarea silită drept metodă de sancționa
anormalitatea, adică neplata din diferite motive. Începuturile despre care vorbeam nu pot să fie
altele decât perioada dreptului roman. În ti mp ce în acea perioadă, deși dreptul material și cel
procesual nu erau clar delimitate, forma fiind o sursă de drept, valoarea obligatorie a cuvântului
dat era cel puțin la fel de importantă ca azi. Pe de altă parte, partea de executare era cât se poate
de diferită , cel puțin la nivel declarativ executarea unei obligaț ii presupunând sancțiuni asupra
persoanei, debitorul fiind cosiderat un delicvent și răspunzător pentru neplata datoriilor sale .
Confuzia între persoană și patrimoniu reprezintă o extremă a executării, extrema în care nu există
o ierarhie bine definită a importanței celor două. Trebuie precizat că mai târziu, odată cu apariția
Legii celor XII table, executarea silită a început să își piardă caracterul pur penal, fiind urmărit
mai întâi patrimoniul debitorului. Din acest punct de vedere intervenția necesară a statului în
cadrul executării silite apare drept o garanție de o importanță esențială în prezent a păstrării
importanței vieții umane și a libertății peste cea a patrimoniului și a satisfacerii creanței unui
creditor. Autoritatea devine un egalizator în raporturile î n care o parte riscă să sufere mai mult
decât este echitabil sau în c ele în care executarea silită în natură a unei creanțe este imposibilă.
Doctrina franceză a afirmat deja această necesitate din moment ce în acest sistem juridic s -a
încercat eficientizarea măsurilor de executare și protecția debitorului contra unei executări prea
draconic e, cealaltă față a aceleiași monezi fiind riscul de a ne întoarce la dreptul p rimitiv25. Tot
în Franța s -au delimitat două sisteme generice de executare: unul individualist, anarhic și unul
colectiv. În prezent, pentru motivele invocate mai sus, se preferă evident sistemul colectiv, statul
prin agenții săi de executare silită fiind r eprezentantul colectivității și garantul neexecutării „prea
draconice”. Din perspectivă istoric ă deci, intervenția statului în executarea silită pare justificată.
Aceasta este, deci, și prima dintre valorile simplului refuz de a plăti: introducerea automat ă a
autorității, a celei jurisdicționale, inițial, în lipsa unui titlu executoriu, sau a celor specializate în
procedura executării, în eventualitatea existenței unui titlu executoriu anterior constituit sau

25 Ph. Malaurie, A. Laurent, S. Philippe – Drept civil: Obligațiile, ed. Wolters Kluwer, București – 2009, p. 410 .

20
obținut. Aceasta este și tendiția progresului instituției executării silite, aceasta și -a pierdut treptat
caracterul de afacere privată26
Mai târziu, perioada medievală a re prezentat perioada de conviețuire a celor două sisteme de
executare a obligațiilor. Inițial, de exemplu, în sistemul romano -german, aceasta avea caracterul
unei acțiuni individuale private27 dar care, ulterior , a fost cenzurată prin diferite formalități.
Statul va prelua, treptat, atribuțiile de organizare și efectuare a executării silite. Element ele
primordiale ale executării, printre care condamnarea la închisoare a debitorului insolvabil nu au
dispărut decât mult mai târziu, în epoca modernă. La fel și în Franța Evului mediu, inițial,
procedura de constrângere corporală reprezenta o procedură no rmală de executare. O treaptă
importantă în evoluția executării silite în această țară a fost „Marea Ordonanță”28, în anul 1667,
prin care executarea asupra persoanei devenea o procedură excepțională, practicată doar asupra
străinilor sau asupra celor care nu dețineau nici un bun în patrimoniu. Totuși, procedura de
incarcerare a datornicilor a fost păstrată până în secolul XX. Nici dreptul român nu a deviat de la
această ten dință generală, evoluând de la justiția privată la „strânsoarea de avere” declanșată de
„porunca Domnului” sau chiar la închisoare. Important de menționat este prevederea în art. 380
al Codului de Procedură Civilă din anul 1865 a posibilității de a recurge la constrângerea
corporală pentru realizarea dreptului, mai exact prin încarcerarea într -o casă pentru arestul
datornicilor. Acest articol a fost abro gat abia în anul 1900.
În concluzie, din perspectivă istorică , metoda actuală de executare silită apare în mod
incontestabil drept o evoluție de la procedurile inițiale. Trebuie precizat totuși că, cel puțin din
acest punct de vedere , doar la asta ar trebui să se rezume intervenția stat ului în executarea unei
creanțe: la protejarea drepturilor și intereselor a mbelor părți. Rămâne de văzut dacă actualul
proces de executare silită rep rezintă mai mult decât atât.

26 E. Oprina, op. cit., p. 19 .
27 A. Stoica – Executorii judecătorești. Evoluție istorică – Norme și valori contemporane, ed. Universul Juridic,
Bucu rești- 2013 .
28 A. Stoica – Ibidem .

21
3. Implicațiile respectării drepturilor omului în cadrul procedurii executării silite
Faptul că procesul civil este format nu doar din partea fondului, a stabilirii realității de fapt și
a adevărului din punct de vedere juridic, ci și din cea a executării a ceea ce s -a stabilit în prima
fază este stabilit clar de legiuitor și în consens doctrinar. Pe cale de consecinț ă, ambele faze ale
procesului civil se vor desfășura după imp erativele principiilor de drept incidente în procesul
civil și ale drepturilor omului. Astfel, fără a contesta în nici un moment necesitatea respectării
lor, vom putea ajunge la câteva consecințe ale incidenței acestor principii în procesul de
executare silită. Evident, rolul acestor reguli generale ale desfășurării procedurilor este tocmai
asigurarea egalității și corectitudinii atât de necesare pentru s oluționarea diferendelor civile. Pe
cale de consecință tocmai asigurarea respectăr ii acestor principii ar trebui să reprezinte limitele
intervenției statului prin intermediul executorilor judecătorești , a judecătorilor și a celorlalți
agenți de executare în această procedură. Totuși, trebuie subliniat, de cele mai multe ori sunt
identif icate încălcări ale dreptului la un proces echitabil în sens pozitiv , adică în sensul că orice
persoană are dreptul să obțină executarea silită a obligației al cărei credito r este. Această
preponderență este identificată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , for care a
sancționat d e-a lungul timpului încălcări ale acestei obligații pozitive, în special durata excesiv
de mare a procedurii de execu tare silită. Astfel a fost sancționată de exemplu Portugalia într -o
cauză în care „din cauza con testațiilor la executare repetate și șicanatorii” executarea silită a
durat peste 17 ani29.
Pe de altă parte, p rincipiile de drept și drepturile omului sunt singurele element e care pot
justifica o ingerință în dreptul creditorului de a pretinde plata și, i mplicit, care limitează în
anumite situații cantitatea bunurilor asupra cărora se va proceda la executare silită. Problematic
este faptul că într -o procedură în care interesele părților sunt contrare și scopurile lor
incompatibile, favorizarea uneia presup une automat defavorizarea celeilalte. Astfel, cel puțin la
nivel teoretic, procedurile execuționale ar trebui să realizeze, în primul rând, un just echilibru
între interesele părților. Totuși, în prezent, procedura de executare silită este dominată de

29 R. Stanciu – Executarea silită și dreptul la un proces echilibrat în jurisprudența C.E.D.O., ed. Hamangiu, București –
2011, p. 38 .

22
principiul protecției debitorului și de caracterul umanismului30. Ce implicații concrete au aceste
două reguli dominante?
O prima consecință , mai generică, este că astfel executarea silită presupune trecerea
obligației printr -o multitudine de alte filtre proce suale, dincolo de cele ale fondului. În timp ce
rolul celor din urmă este, așa cum am mai spus, stabilirea adevărului judiciar construit și, astfel,
determinarea existenței sau cuantumului unei obligații din perspectiva dreptului material, rolul
primelo r este de a echilibra interesele părților, de a asigura respectarea drepturilor minimale ale
ambelor părți, mai cu seama ale debitorului. Indiferent de stadiul procesual, filtrele ambelor faze
procesuale influențează cuantumul plății sau modalitatea de satisfacere a creanței. Totuși, în timp
ce în faza fondului procesului civil se stabilește adev ărul și caracteristicile obligației din punct de
vedere material, de ci în abstract, se stabilește adevărul și se pune capăt litigiului , în faza
procedurii silite, și ca o consecință a încercării de protecție a debitorului, creditorul se va vedea
în ipostaz a de a fi lipsit de o parte a plății sau de totalitatea ei în funcție de anumite circumstanțe
ce nu țin de persoa na sa ci de persoana sau de situația materială a debitorului .
O altă posibilă problemă care decurge din cele afirmate anterior este limitarea v alorii
hotăr ârii instanței de fond având în vedere reexaminarea ei ulterior și din alte perspective în
cadrul executării silite. Desigur, și reversul este valabil, „hotărârea judecătorească prin ea însăși
riscă să rămână o lovitură de sabie în apă și să nu servească cu nimic părții victorioase dacă nu ar
putea recurge la constrângere pentru a o executa”31. În timp ce într -adevăr, posibilitatea de a
recurge la constrângere reprezintă o garanție a posibilității creditorului de a -și satisface o creanță
executo rie, totodată, aceasta reprezintă și o posibilitate în plus acordată debitorului de a evita
plata creanței in totalitatea sa sau așa cum aceasta s -a născut, deci de a contesta indirect cele ce s –
au stabilit deja. Același lucru esta valabil și în ceea ce pr ivește siguranța și încrederea asi gurată
de titlurile executorii.
Totodată, a fost enunțat și principiul executării de bunăvoie a obligațiilor stabilite printr -un
titlu executoriu. În primul rând, acest principiu este expresia faptului că executarea voluntară a
obligațiilor reprezintă cea mai des întânită formă a plății, executarea silită reprezentând excepția .
Desigur, deși acest principiu nu impune anumite sancțiuni directe ale neplății, executarea silită

30 Evelina Oprina, op. cit. , p. 9.
31 W. J. Habscheid – Droit judiciaire privee, Librairie de l’ Universite Geneve, 1981.

23
există, așa cum am mai afirmat, tocmai drept o consecință a faptului că, în general, plățile se
execută voluntar. Mai mult, conform acestui principiu, orice creditor este obligat să aștepte
refuzul debitorului său înainte de a recurge la executarea silită a creanței sale.
a. Limitele impuse executării silite a bunurilor mobile
În primul rând, Codul de procedură civilă enumeră bunurile mobile care nu pot fi urmărite
silit în Secțiunea 1 a Capitolului privind urmărirea mobiliară a bunurilor debitorului. Astfel
confom art. 727 C. proc. civ., sunt declarate neurmăribile bunurile de uz personal sau casnic
indispensabile, cele necesare persoanelor cu handicap sau bolnave, alimentele necesare
debitorului și familiei sale pe 3 luni iar în cazul în care debitorul se ocupă e xclusiv cu
agricultura, alimentele neces are până la prima recoltă, combustibilul necesar debitorului pe
perioada iernii sau scrisorile, fotografiile și tablourile personale sau de familie. La articolul
următor este abordată, în primul rând, problema bunurilor mobile aflate într -o diviziune
patrimonială afectată exercițiului unei profesii autorizate , deci sunt enunțate din nou regulile
separării patrimoniale enunțate de Codul Civil. Trebuie subliniat faptul că această primă teză a
normei nu împiedică urmărirea bunurilor aflate într -o diviziune a p atrimoniului afectate
exercițiului unei profesii autorizate de către creditorii obligațiilor născute în legătură cu acea
diviziune. Mai mult, în același articol este tratată sit uația în care nu există o diviziune
patrimonială, fiind instituită o ordine de valorificare a bunurilor necesare exercitării ocupației
debitorului sau, în cazul în care acesta se ocupă cu agricultura, chiar o interdicție de a valorifica
bunurile necesare desfășurării acestei ocupații, fără a deroga totuși de la regulile generale ale
mijloacelor de garantare ale obligațiilor. Articolul 729 abordează apoi probabil cea mai des
întâlnită limitare a executării silite: limitele de urmărire ale veniturilor bănești ale debitorului .
Astfel, ajutoarele de stat, bursele de studii „precum și alte indemnizații cu desinație specială… nu
pot fi urmărite pentru nici un fel de datorii”. Pe de altă parte, urmărirea altor venituri bănești este
limitată la jumătate , respectiv o treime din venitul lunar, indiferent de numărul de proceduri de
executare si lită asupra aceleiași surse de venit. În toate situațiile, dacă după preluarea silită a
sumelor în contul datoriei executate silit, debitorului îi mai rămâne un cuantum mai mic decât
venitul minim pe economie, sumele preluate vor fi reduse doar la ceea ce depășește această
limită minimă.

24
Analizând aceste limite în contextul a tot ceea ce am discutat până acum despre rostul
executării silite, în special implicațiile principiilor procedurii civile și ale drepturilor omului în
cadrul procedurii executării silite, acestea apar drept întemeiate. Astfel, riscul ca creditorul să fie
nevoit să aștepte o perioadă mai lungă de timp pentru satisfacerea sa completă este necesar
raportat la necesitatea minimei protecții a debitorului. Pentru considerații de protecție socială,
considerații care răspund unor interese generale, legiuitorul a dorit să asigure debitorului și
familiei sale un minim de bunuri necesare existenței și confortului său socio -moral32. La fel,
multe dintre aceste norme, de exemplu cele referitoare l a bunurile necesare persoanelor cu
handicap și bolnavilor sunt instituite tocmai pentru a evita transformarea executării silite într -o
formă de executare implicită asupra persoanei, executarea unor asemenea bunuri putând genera
consecințe grave, disproporț ionate. În alte legi mai sunt declarate alte bunuri drept neurmăribile,
de exemplu potrivit art. 150 din Legea 8/1996 privind drepturile de autor sunt declarate
neurmăribile „utilajele, schițele, machetele, manuscrisele și orice alte bunuri care servesc di rect
la realizarea unei opere ce dă naștere unui drept de autor”33. Interesantă este tratarea identică a
veniturilor din pensii și a celorlalte venituri salariale sau asimilate salariilor. În opinia mea,
având în vedere că urmărire a acestor venituri este limitată din considerente de protecție socială, a
condițiilor de trai ale persoanei și pentru a -i respecta dreptul la viață, se impunea poate o
protecție sporită anumitor pensionari, având în vedere că în special în prezent în România marea
lor majoritate se află în evidente dificultăți patrimoniale. Totuși, se poate argumenta că limitarea
prevăzută la art. 729 alin. 3 C. proc. civ. este suficientă.
Este ușor sesiza bilă încercarea de echilibrare a drepturilor și intereselor contrare ale părților
mai cu sea mă în ceea ce privește posibilitatea creditorului unei obligații de întreținere sau
alocație pentru copii de a pretinde până la jumătate din venitul lunar al debitorului. Iată, deci, că
în ceea ce privește un creditor evident dezavantajat și în nevoie legi uitorul a instituit limite mai
generoase de protecție din perspectiva acestuia . Mai trebuie amintită și protecția asigurată
minorilor și interzișilor prin art. 816 C. proc. civ. , prin care bunurile imobile ale acestora nu pot

32 Gabriela Răducan în G . Boroi – Noul Cod de Procedură Civilă. Comentariu pe articole. Vol. II, ed. Hamangiu,
București – 2012 , p. 223 .
33 Ibidem.

25
fi urmărite decât după urmărir ea bunurilor mobiliare, o limitare prin care bunurile imobiliare sunt
apărate de lege, în interesul însuși al debitorului34.
b. Transformarea obiectului obligației
În doctrină , sub imperiul vechii codificări civile, s-a afirmat că „plata stinge raportul
obligațional în timp ce refuzul plății îl transformă”35. Deci, din perspectiva acestor autori, refuzul
executării unei obligații mai primea încă o valență, cea mai importantă și , totodată, poate cea
care intra în confl ict cel mai flagrant cu forța obligatorie a convențiilor civile. În optica unei părți
a doctrinei vechiului cod, în special în cazul obligațiilor de a face sau de a nu face, un refuz
echivala cu necesitatea ca în eventualitatea unei executări silite obiect ul obligației să fie automat
transformat într -o anumită sumă de bani. Această opinie a fost rezultatul faptului că până la
modificarea Codului de procedură civilă anterior prin O.U.G. nr. 138/2000, erau aplicabile
dispozițiile art. 1075 C. civ. 1864 potriv it căruia orice obligație de a face sau de a nu face se
schimba în dezdăunări în caz de neexecutare36. În ciuda acestui fapt, această perspectivă asupra
valorii unui refuz într -un raport obligațional pare cel puțin extremă. Ar fi absurd ca debitorul să
poată schimba, cu caracter general, prin manifestarea sa unilaterală de voință obiectul unei
asemenea obligații. Acceptarea unei asemenea posibilități ar însemna, așa cum am mai spus,
nerespectarea principiului forței obligatorii a contractelor și ar duce toto dată fără nici o urmă de
îndoială la deturnarea scopului executării silite drept o procedură de protecție și echivalare a
intereselor părților.
Chiar din contră, cel puțin la nivel teoretic, actualul cod civil statuează exact opusul: în
eventualitatea unei executări silite, lasă la alegerea creditorului obligației executarea acesteia în
natură sau prin echivalent , reglementând în acelaș i timp în cadrul secțiunii 1 a Capitolul ui IV
posibilitatea creditorului de a face această alegere chiar și în cazul obligațiilor de a face sau de a
nu face. Astfel, art. 903 C. proc. civ. condiționează, asemănător regulii generale, executarea
acestor din urmă obligații de existența unui titlu execut oriu. Corobor ând acest tex de lege cu art.
1528 C. Civ., observăm că această posibilitate de a ex ecuta în natură o asemenea obligație nu
este o modalitate clasică de a executa silit. Din moment ce executarea silită în natură a unei

34 S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., p. 318 .
35 C. Stătescu, C. Bârsan – Teoria generală a obligațiilor, ed. Hamangiu, București – 2008, p. 228 .
36 E. Oprina, op. cit., p. 906 .

26
asemenea obligații ar pr esupune ceva de neacceptat de principiile actuale ale executării silite,
mai exact forțarea fizică a debitorului de a face, creditorul va obține în natură plata executând el
însuși sau „să facă să fie executată obligația” pe cheltuiala debitorului. Acest t ip de executare
apare astfel ca o combinație de executare prin echivalent, din perspectiva debitorului, și a uneia
în natură, din cea a creditorului. Excepție fac obligațiile intuitu personae, a căror executare
presupune participarea personală a debitorulu i care nu pot fi executate decât voluntar și pentru
care legea prevede mi jloace de constrângere indirectă, prin care se execută presiuni asupra
debitorului pentru a -l sili să execute în natură obligația înscrisă în titlul executoriu37.
4. Contestația la execut are, m ijloc judiciar de cenzură a executării silite sau o a doua acțiune
în fond ?
În principal, contestația la executare este un mijloc procedural special creat pentru faza de
executare silită prin care se obține anularea sau îndepărtarea unor acte de executare silită sau, cel
mai important pentru demersul nostru, chiar „anihilarea efectului executoriu al unui titlu
executoriu ”38. Instituită legal în cadrul Capitolului VI al Secțiunii a VI – a din Cartea dedicată
Executării silite, aceasta este prezentată drept instrumentul esențial oferit părților interesate de a
cere instanței sancționarea actelor de executare nelegale. Așadar, din acest punct de vedere
contestația la executa re este un mijloc procedural aflat în concordanță cu ceea ce a stabilit până
acum în legătură cu rostul executării silite. În definitiv, la ce ar putea folosi o multitudine de
garanții teoretice în lipsa unor metode concrete procedurale de a fi puse în apl icare . Deci, în
măsura în care contestația la executa re rămâne doar mijlocul procesual sancționa re a
nelegalități lor apărute în legătură cu procedura de executare silită, aceasta este absolut justificată.
Pe de altă parte, dacă aceasta transcede acest rol și devine o metodă de a contesta ceea ce s -a
stabilit deja în fond sau este stabilit într -un alt titlu executoriu, de a șicana creditorul sau de a
întârzia excesiv de mult executarea obligațiilor, atunci rolul executării silite în sine este mult
exagerat, devenind la rândul său un al doilea forum al fondului.
În primul rând, cel puțin la nivel teoretic, problema pare rezolvată: atunci când titlul
executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau arbitrală, prin contestația la
executare nu se pot invoca motive de drept și de fapt care ar fi putut fi i nvocate în cursul

37 G. Răducan în G. Boroi, op. cit., p. 419 .
38 S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., p. 251 .

27
judecății în primă instanță sau într -o cale de atac. Prin prevederea acestei reguli în cuprinsul art.
712 C. proc. civ., leguitorul pare a tranșa parțial problema. Totuși, trebuie specificat că,
intenționat sau din greșeală, acesta limite ază această regulă la debitorul obligației executate.
Poate asta să însemne că astfel, implicit, legiuitorul a lăsat terților interesați de rezultatul
executării posibilitatea de a contesta fondul prin contestația la executare? Înclin să cred că nu
aceasta este soluția. Este logic și just ca ceea ce s -a stabilit deja printr -o hotărâre judecătorească,
în virtutea autorității de lucru judecat și a opozabilității generale a hotărârilor judecătorești față
de terți să rămână necontestat, în caz contrar, din perspectiva unor asemenea terți, contestația la
executare devenind un apel asimilat.
Problematică este posibilitatea de a contesta celelalte titluri ex ecutorii, desigur, numai dacă
legea nu prevede în legătură cu acel e titluri executorii o cale procesuală specifică pentru
desființarea lor . Într-o opinie doctrinară , această ultimă cerință include posibilitatea de a contesta
fondul prin această metodă tocmai în cazul celor mai des întânite titluri executorii, a actelor
autentice notariale, acțiunea în anular ea acestora neavând semnificația unei căi procesuale
specifice de deființare39. Într-o altă opinie, dacă partea nu a optat pentru una dintre procedurile
reglementate pentru ata carea actului notarial, adică pentru acțiunea în anulare, nu va mai putea
face ac est lucru nici pe calea contstației40. Consider că această posibilitate depășește ceea ce ar
trebui să fie cenzurat în cadrul unui proces normal de executare silită. În această situație
contestația la executare și astfel, procedura de executare silită devinde o dezbatere asupra
adevărului din punct ul de vedere al dreptului material. În opinia mea soluținarea unor asemenea
diferende ar trebui să fie rezumată la stadiul procesual al primei instanțe și al căilor de atac ale
hotărârilor acesteia. În concluzie, deși doctrina și jurisprudența au negat permanent acest fapt, în
prezent contesta ția la executare primește uneori un caracter de cale de atac de retractare sau de
reformare41.
Conform legii, contestația la ex ecutare poate fi folosită și de terți ai raportul ui juridic dedus
judecății în măsura în care vor fi vătămați prin executarea sili tă a respectivei creanțe, în special
dacă aceștia invocă un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit.

39 D. M. Gavriș în G. Boroi , op. cit. , p. 202.
40 Alina Ungureanu – Limitele în care poate fi exercitată contestația la executare în RevistaRomână de Executare
Silită nr. 1/2013, p. 85.
41 Idem, p. 81 – 82.

28
Încercând, se pare, să justifice posibilitatea de a folosi un asemenea mijloc procesual, acest tip de
contestație la executare a fost considerată de către unii autori drept o acțiune civilă obișnuită42
dar în ciuda acestui fapt, posibilitatea promovării acesteia în faza de executare silită nu mi se
pare, teoretic cel puțin, justificată .
Pe cale de consecință, din ace ste ultime puncte de vedere, rolul contestației la executare
depășește cu mult rolul acestei ultime faze a procesului civil și a vieții unei obligații. Într -adevăr,
din perspectivă practică, acest mijloc procedural le oferă celor întârziați o ultimă posibi litate de a
evita eventuale prejudicii, dar o contestație la executare care aduce în discuție probleme de drept
sau de fapt nediscutate riscă să transforme executarea silită în o altă instanță de fond, unde
intervenția autorității pentru a asigura un proce s corect pentru ambele părți devinde un mod de a
relativiza unui titlu executoriu în care creditorul obligației pe care o prevede nu se mai poate
încrede întru totul.
5. Concluzie
Încă de la început trebuie să subliniem concluzia esențială a acesui capitol: p rocesul de
executare silită, în totalitatea lui , este just în măsura în care este instituit în scopul echi librării
intereselor părților, a protecției acestora împotriva exceselor de putere ale celuilalt și a păstrării
acestei executări strict asupra patrimoniului. Aceasta este concluzia la care putem ajunge privind,
în primul rând , executarea silită din perspectivă istorică, iar evoluția a cesteia din acest punct de
vedere este o mărturie a tendinței de a stabiliza această procedură. Intervenția autorităților
statului apare drept o garanție a respectării drepturilor și inte reselor părților, iar limitele impuse
de respect area acestor drepturi sunt absolut necesare . Mai controversată este utilizarea mijlocului
contestației la executa re, mijloc procesual care, la o primă vedere, este instituit tocmai pentru a
proteja aceste drepturi dar care, î n forma ei actuală, reprezintă mult mai mult decât o simplă
metodă de a sancționa nelegalitățile ivite strict în cadrul procesului de executare.
În concluzie, cu excepția problemelor prezentate în ultimul subcapitol, probleme justificate
totuși din perspectivă practică, mecanismul executării silite își găse ște justificarea.

42 Idem, p. 92 .

29
IV. Concluzie generală
Forma limitează, dar în același timp asigură cadrul necesar exercițiului libertății . Aceasta
este una dintre principalele concluzii la care am ajuns în cuprinsul prezentei lucrări. La fel, și
executarea silită reprezintă o procedură care în același timp asigură creditorului obținerea plății,
dar în același timp poate limita sau întârzia obținerea acesteia. Din moment ce o formalitate este
definită de scopul instituirii ei, în rândurile anterioare am încercat toc mai identificarea scopurilor
instituirii procedurii de executare silită.
Astfel, am p ornit de la simpla obligație, am ana lizat caracteristicile necesare acesteia
pentru a avea vocația de a fi executată silit și legătura acestora cu titlul executoriu. Am s ubliniat
importanța titlului executoriu, dovedirea fără nici o urmă de îndoială a existenței unei creanțe
fiind punctul de pornire al oricărui proces de executare. Asemenea procedurii de executare silită,
acesta reprezintă un instrument de protejare a drep turilor și de echilibrare a intereselor
contradictorii ale părților. Nu trebuie subestimată importanța consimțământului și a celorlalte
informații esențiale pentru executarea creanței care sunt dovedite prin titlu executoriu.
Mai apoi, în urma analizei gar anțiilor oferite de mecanismul executării silite, a
transformărilor impuse de către realitățile sociale ale perioadelor istorice și a instrumentelor
oferite de către contestația la executare, putem spune cu siguranță că executarea silită este o
procedură absolut necesară în cadrul actualului sistem civil.
În concluzie, executarea silită îndeplinește un rol esențial în cadrul oricărui sistem de
drept, fiind procedura care , împreună cu cealaltă variantă a plății, mai des întâlnită: executarea
voluntară, asigură funcționarea sistemelor economice, sociale și juridice.

30
Bibliografie
Tratate, cursuri, comentarii
G. Boroi – Noul Cod de Procedură Civilă. Comentariu pe articole. Vol. II, ed. Hamangiu,
București – 2012 .
I. R. Dănăilă – Executarea silită: titluri executorii, creanțe fiscale: practică judiciară adnotată, ed.
Hamangiu, București – 2010.
D. M. Gavriș – Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II art. 527 – 1133 , ed.
Hamangiu, București – 2013.
D. M. Gavriș ș. a. – Noul Cod civil, Comentar ii, doctrină și jurisprudență. Vol. III, ed. Hamangiu,
București – 2012 .
A. Ionașcu – Probele în procesul civil, ed. Științifică, București – 1969
Ph. Malaurie, A. Laurent, S. Philippe – Drept civil: Obligațiile, ed. Wolters Kluwer, București –
2009.
C. Nică – Executarea silită. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București – 2008.
E. Oprina – Tratat teoretic și practic de executare silită: Vol.1: Teoria generală și procedurile
execuționale, ed. Universul Juridic, București – 2013 .
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasile scu- Introducere în dreptul civil, ed. Hamangiu, București –
2013 .
R. Rizoiu – Ipoteci mobiliare. Vol. II: Caracterele juridice ale ipotecii mobiliare, ed. Universul
Juridic, București – 2012.
R. Stanciu – Executarea silită și dreptul la un proces echilibrat în jurisprudența C.E.D.O., ed.
Hamangiu, București – 2011.
C. Stătescu, C. Bârsan – Teoria generală a obligațiilor, ed. Hamangiu, București – 2008.
A. Stoica – Executorii judecătorești. Evoluție istorică – Norme și valori contemporane, ed.
Universul Juridic, București – 2013.

31
A. G. Țambulea – Executarea silită. Practică judiciară, ed. Hamangiu, București – 2012 .
P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. Hamangiu, București – 2012 .
S. Zilberstein, V. M . Ciobanu – Tratat de executare silită: Drept procesual civil, ed. Lumina Lex,
București – 2001 .
Articole și studii
A. Ungureanu – „Limitele în care poate fi exercitată contestația la executare” în Revista Română
de Executare Silită nr. 1/2013 .
G. Clinciu – „Considerațiuni referitoare la art. 2465 privind executarea silită a iptecii constituite
asupra creanțelor” în Revista Romană de Executare Silită nr. 2/2015 .
J. Goicovici – „Formalism substanțial și libertate contractuală în dreptul privat contemporan” în S .
UBB nr. 2/2002 .
P. Piperea -„Soluția pentru tranșarea rapidă a diferendelor pivind creanțele contestate. Ipoteca
mobiliară asupra creanței” pe www.juridice.ro .
O. Popescu, A. Teoc – „Considerațiuni privind posibilitatea de a porni executarea silită în teme iul
unui certificat de grefă” în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2014 .