Jurnalul Intim Versus Corespondenta

INTRODUCERE

În opinia mea nevoia unui jurnal intim în zilele noastre nu ar avea cum să mai existe și asta din mai multe motive.

În primul rând eu cred că orice om are nevoia și dreptul la intimitate care în timpurile de acum pot fi satisfacute prin forumuri și discuții virtuale unde poți rămâne anonim pentru totdeauna și poți înșira o sumedenie de lucruri mai mult sau mai puțin adevarate, sau poți să-ți descarci sufletul în fața unor necunscuți, rămânând în același timp chiar tu un anonim.

În al doilea rând, ceea ce am observat chiar și la mine de-a lungul anilor, gama largă de posibilități de a petrece timpul liber pe care o oferă societatea zilelor noastre au dat ușor la o parte vechiile preocupări ale tinerelor generații precum cititul, studiatul chiar și sportul de multe ori, toate acestea ducând spre o "imbecilizare" a societății – poate am folosit un termen un pic cam dur. Acest lucru se manifestă nu numai asupra generației mele ci asupra întregii societăți, personal am vazut la majoritatea oamenilor alegând televizorul și informațiile luate de pe internet în locul cititului sau studiul unei cărți de specialitate și jocurile pe calculator în locul unui meci de fotbal în fața blocului. De ce? Pentru că este mai comod și mai ușor, dar și greșit în același timp. Toate acestea mai conduc spre un factor care este în momentul de față mai accentuat în Occident: lipsa socializării.

Același lucru pot spune și despre corespondență. Am mers la un oficiu poștal și am stat acolo trei ore cu aproximație. În tot acest timp, au intra foarte mulți oameni, dar, doar câțiva au depus o scrisoare. Restul, foarte simplu, au platit facturile sau au trimis colete cu anumite cumpărături. Oare de ce? Eu aș da un răspuns sinplu si foarte sincer. A apărut internetul și este mai ușor. Informația ajunge în câteva minute și se poate coresponda cu camera web (oamenii se pot vedea în timp real). După părerea mea, tehnologia a avansat foarte mult. Nu este un lucru rău, dar amintiri nu mai avem nici unul dintre noi.

CAPITOLUL I: JURNALUL

Termenul jurnal provine din limba franceză veche, journal, care, la rândul său, descinde din latinescul târziu diurnalis.

Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori, în ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar pentru a înregistra ceea ce s-a întîmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conține informații din domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni militare, a unei expediții, a unei călătorii pe mare (jurnal de bord), a unor cotații bursiere, a unor evenimente climaterice sau personale.

O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori, care formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului autobiografic, o înregistrare regulată a activităților și reflecțiilor unui diarist. Dacă a fost scris doar pentru uzul scriitorului, el face acest lucru cu o sinceritate care este improbabilă în jurnalele scrise pentru publicare. În limba română, termenul păstrează o legătură cu „jour”, în timp ce termenul englezesc "diary" are un ascendent în latinescul „diarium”, (porție zilnică) derivat din latinescul diaria, pluralul lui dies „zi”.

Cuvântul jurnal are exact aceeași rădăcină și provine din latinescul diurnus = „al zilei, de-a lungul zilei”. În limba engleză, diary, etimonul latinesc este mult mai vizibil.

Istoria jurnalului

Jurnalul, din antichitate până azi. Cele mai vechi jurnale se găsesc în cultura japoneză, unde au existat încă din perioada medievală celebrele cărți sau caiete de pernă (Makura no soshi, a lui Sei Shonagon este cea mai cunoscută), dar și jurnale de călătorie răspândite în China Japonia sau Coreea, sunt printre cele mai vechi specimene a acestui tip aparte de scriitură (în limba engleză ele se numesc travel log, jurnale de călătorie). Ultima modă în materie de jurnal este jurnalul care folosește drept suport Internetul, cu mare succes după câte se pare ( un asemenea jurnal se numește web log sau blog). În lumea occidentală, jurnalele au fost folosite inițial pentru a înregistra tranzacții de tip comercial; casele de comerț sau de export țineau asemenea registre, unele vechi de câteva sute de ani. Samuel Pepys este primul autor de jurnal în sens modern, căci jurnalul său este primul în care evenimentele personale ocupă un spațiu mai mare decât cel consacrat acestor tranzacții comerciale. Jurnalul ca specie literară a început să înflorească în perioada Renașterii, când importanța individualului a început să crească. Pe lângă puterea lor de revelare a personalității diaristului, jurnalele au o importanță enormă prin materialul socio-istoric pe care îl stochează. Journal d'un bourgeois de Paris, ținut de un preot francez anonim din 1409 până în 1431 și continuat de altcineva până în 1449, de exemplu, este de neprețuit pentru istoricii domniilor lui Carol al VI-lea și Carol al VII-lea. Aceeași atenție pentru evenimentele istorice caracterizează și Memorialul afacerilor engleze al avocatului și omului politic, parlamentarul Bulstrode Whitelocke (1605-75), precum și jurnalul francezului Marquis de Dangeau (1638-1720), care se întinde din 1684 pînă la moartea acestuia.

Jurnalele scriitorilor englezi. Diaristul englez John Evelyn a fost depășit doar de cel mai prodigios diarist al tuturor timpurilor, Samuel Pepys, al cărui jurnal se întinde de la data de 1 ianuarie 1660 și durează pînă la 31 mai 1669, înfățișând viața londoneză, cu teatrele și viața de curte, viața familiei sale și activitatea biroului său naval. În genul acestuia sunt Însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu, pe care criticul le-a ținut timp de 54 de ani, probabil cel mai lung jurnal al literaturii române. În secolul al XVIII-lea, un jurnal de un interes emoțional desebit a fost ținut de Jonathan Swift și apoi trimis spre Irlanda cu titlul Jurnal pentru Stella (scris între 1710-13; publicat în 1766-1768. În același secol au mai fost scrise jurnalele lui Boswell (de exemplu, A Journal of a Tour to the Hebrides), și romanul-jurnal al lui Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei. Interesul pentru jurnale a crescut în prima parte a secolului al XVIII-lea, perioadă în care au apărut câteva jurnale mari, inclusiv cel al lui Samuel Pepys.

Lista jurnalelor literare englezești ar putea include: cel al lui Sir Walter Scott (publicat în 1890), jurnalul lui Dorothy Wordsworth (publicat postum în 1855), în care era narată influența asupra fratelui său William, și cel al lui Henry Crabb Robinson (1775-1867), publicat în 1869, conținând un material auto-biografic în care sunt descrise întâlnirile cu mari personalități, printre care figurează Goethe, Schiller, Wordsworth și Coleridge. Alte jurnale importante ale secolului XIX , scrise de femei, sunt al lui George Eliot și al reginei Victoria. Publicarea postumă a jurnalului artistei ruse Maria Bashkirtseff (1860-84) a produs senzație în 1887, ca și publicarea jurnalului fraților Goncourt, începută în 1888.

Jurnalele din secolul XX. În secolul XX, pe această listă ar putea fi adăugate jurnalele lui Katherine Mansfield (1927), cele două volume ale jurnalului lui André Gide (1939, 1954) și cele cinci volume ale jurnalului lui Virginia Woolf (1977-84), precum și jurnalele unor mari scriitori cum ar fi Ernst Jünger, Cesare Pavese, Anäis Nin, Witołd Gombrowicz.

Funcția psihologică a jurnalului. Unii autori de jurnale consideră că jurnalul pe care îl ține un prieten aparte și îi dau chiar un nume. Celebra Anna Frank, fetița evreică ce a supraviețuit ani de zile în ascunzătoarea unei case din Amsterdam, își botezase jurnalul "Kitty".

Jurnalele au un efect psihologic foarte puternic și îi dau autorului senzația unui public, a unui spațiu personal, protector, sau a unui ascultător, chiar dacă în cele mai multe cazuri cel care îl scrie este și singurul cititor al jurnalului.

Acest mecanism este folosit recent în forme moderne de terapie, unde bolnavilor psihici li se propune și o formă de terapie cu ajutorul ținerii unui jurnal. Deși numărul celor care țin un jurnal este uriaș, foarte puține asemenea opere sunt publicate și mai ales publicabile. Cititorii sunt atrași ca un magnet de lectura jurnalelor personalităților, la baza mecanismului psihologic al cititorilor de jurnale stând un anumit tersitism, un comportament de paparazzi, o mentalitate de voyeur, o dorință de a pătrunde în budoarul unei persoane de geniu politic, literar sau istoric. Ca observație generală, cei care scriu un jurnal sunt de obicei și cititori ai jurnalelor altor scriitori.

Cu toate acestea, mai mult de 16.000 de jurnale au fost publicate de la inventarea tiparului și până azi.

Jurnalele scriitorilor români

Între autorii de jurnale intime figurează Titu Maiorescu, autorul celui mai lung jurnal din literatura română, Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi, Gala Galaction, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Geo Bogza, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Șuluțiu, Jeni Acterian, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Alice Voinescu, Ion D. Sârbu, Nicolae Steinhardt, Dumitru Țepeneag, Mircea Zaciu. Pe lista diariștilor români ar mai putea figura alte nume celebre, precum: Petre Pandrea, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Goma, Nicolae Balotă, Mircea Cărtărescu și mulți alții. Au existat două momente speciale în istoria genului la noi.

Criticul Titu Maiorescu, primul autor de jurnal în sens modern a fost cel care a lăsat un jurnal impresionant care se întinde pe vreo 50 de ani. Al doilea moment fast a fost perioada anilor '30 a secolului XX când, în mare parte sub influența teoriilor lui André Gide, intelectualii, scriitorii sau filozofii români au început să țină jurnale. Din această perioadă datează jurnalele lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Șuluțiu, Jeni Acterian, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Alice Voinescu, Petre Pandrea, etc. Un capitol aparte ar trebui să vizeze Școala de la Tîrgoviște, reprezentată prin membrii ei, scriitorii Radu Petrescu, Tudor Țopa, Mircea Horia Simionescu, care au îmbogățit această specie literară și au acordat poeticii jurnalului o atenție specială. Scriitorii contemporani au dat și ei atenție acestei specii, fiind publicate până în prezent jurnalele lui Paul Goma, Monica Lovinescu, Mircea Zaciu, Livius Ciocârlie, Ioana Petrescu, Gabriela Melinescu, Mircea Cărtărescu etc.

Cu siguranță că viitorul ne rezervă încă surprize în privința manuscriselor jurnalelor unor personalități din viața culturală și literară, întâmpinate întotdeauna cu curiozitate și bucurie de cititori. Uneori, din pricina faptului că persoanele și evenimentele descrise în jurnal pot leza imaginea unor indivizi în viață, autorii aleg în mod conștient să elimine anumite pasaje din operă, urmând ca acestea să fie publicate postum, într-o ediție integrală. Alte asemenea jurnale există, dar autorii lor sunt încă în viață și, prin intermediul unor clauze testamentare speciale, au amânat data publicării lor la câteva zeci de ani după dispariția lor fizică.

O bună delimitare teoretică a domeniului poate fi descoperită în studiul teoreticianului francez Phillipe Lejeune, Pactul autobiografic. Astfel, pe lista speciilor literaturii autobiografice propusă de Lejeune, alături de memorii, biografie, roman personal, poem autobiografic, autoportret sau eseu, figurează și jurnalul intim.

A trecut ceva timp de când granițele dintre literar și ne-literar au început să se estompeze, confuzia generând, între altele, zone intermediare, cu statut greu de definit și tocmai din acest motiv atractiv, împreună cu memorialistica, însemnările de călătorie sau reportajul, jurnalul intim alcătuiește așa numita „literatură de frontieră”, cercetată pe larg și la noi. Nu cunosc însă decât foarte puține studii dedicate speciilor particulare din zonă. În 1998, Olga Bălănescu a tipărit o lucrare intitulatã Jurnalul intim îl intim în literatura română (București, Editura Paco), departe însă de a răspunde exigențelor; este vorba de o modestă abordare din perspectivă naratologică. Tot recent, Dan Cristea a tipărit varianta în limba română a lucrării sale Versiune și subversiune (București, Cartea românească, 1999), dedicată „paradoxului autobiografiei”. Pe alte meleaguri, asemenea exegeze sunt mult mai numeroase, în special în câmpul francez (Alain Girard, 1963; Béatrice Didier, 1976; apoi lucrările lui Philippe Lejeune despre autobiografie).

Într-un fel, așa numitul „gen diaristic”, cum îl numește Eugen Simion, „continuă să stea și azi în acest limb al deliberărilor”. Cele trei volume ale sale despre jurnal, doresc o punere la punct a problemelor pe care le ridică un atare „gen clandestin”. Atât de clandestin încât cu greu i se disting caracteristicele fie de gen, fie de specie. Este motivul principal pentru care exegetul își asează concluziile sub semnul provizoriului (“așa cum sunt, în realitate, toate concluziile din domeniul esteticii, poeticii, literaturii”). Spre a nu eșua în precaritățile didacticismului, s-a apelat la sursele teoretice care se considerã cele mai autorizate, anume înșiși autorii de jurnale. A fost înlăturat, în acest fel, pericolul cel mai mare, acela al ignorării faptului viu. „Există o poetică a jurnalului?” O întrebare care reflectă prudența celui obișnuit cu dinamica agitată a conceptului de literaritate. Mai ales atunci când este atacată o chestiune esențială: „ficțiunea jurnalului intim”.

Teorii ale jurnalului.

Jurnalul este o operă de artă, care, cândva reprezenta un truism – în sfera imaginarului, o dimensiune definitorie a acestuia fiind caracterul fictiv. Problema de bază care se pune în legătură cu includerea speciilor de graniță (ale amintitei „literaturi de frontieră”) în literatura propriu zisă se rezumă, între altele, și la admiterea ficționalității lor, în absența acesteia, se intră într-o zonă nu atât incoloră, cât inexpresivă.

Atitudinea fundamentală constă în a socoti scriitura jurnalului intim drept una radical anticonvențională, în sensul respingerii trucurilor general admise la un moment literar dat. Cu alte cuvinte, un fel de „autenticism”. Mergând mai departe, „diarismul este o formă posibilă de creație și reprezintă chiar o tehnică de creație”. Apare de aici cu limpezime că ezitarea este doar aparentă, pentru că, în realitate, nu se mai ridicã dificultatea alegerii.

      Criticii literari cântăresc echilibrat toate argumentele favorabile și defavorabile considerării jurnalului intim drept o specie literară. Admit, spre exemplu, că nu există argumente de ordin estetic si că „jurnalul nu este încă judecat ca literatură” (de altfel, acesta încă revine deseori în cuprinsul paginilor teoretice). Concluzia – rezultată si în urma desfacerii unor argumente ale lui Roland Barthes – este aceea potrivit căreia jurnalul intim ar fi „un fel de literatură” și ar avea „în consecință, un statut literar”.

Din mărturisirile intimiștilor si din constatările exegeților în materie, numiți (cu umor) „diaristologi”, se desprind o serie de trăsături ale jurnalului intim, într-o analiză din cele mai completă și mai echilibrată din câte s-au făcut până acum.

O primă constatare vizează precaritatea ca text literar: un jurnal intim nu este intenționat neapărat drept „Carte”, deși, cu timpul, ar putea dobândi acest statut, cu deosebire când revelează un detaliu pregnant. Un jurnal oferă, apoi, „spectacolul unei personalități” și pune în valoare o expresivitate care este fie spontană, fie construită. În cel din urmă caz, s-ar pierde din capacitatea de a convinge. Acesta este motivul principal care împiedică admiterea literaritatea jurnalului intim. S-a constatat, nu de puține ori, că în construcția acestuia se recunosc formule tipice operelor de ficțiune pe care autorul respectiv (sau epoca lui) le creează ori le vehiculează. Este o caracteristică a intimismului care s-ar cuveni studiată mai îndeaproape, deoarece divulgă – cu sau fără voie, fragmentar sau nu – elemente care țin de artificiile literaturii propriu zise. Dacă nu am considera jurnalul din această perspectivă ar însemna să-i negăm orice utilitate publică și să fim îndreptățiți de a cere arderea în piață a unei forme de manifestare. Privit din perspectiva autenticității, jurnalul cel mai credibil este acela distrus îndată ce a fost scris.

Reântorcându-ne la particularitățile luate în discuție de critici, se evidențiază ceea ce exegetul numește „autorul ca personaj sau autorul ca fantasmã”. Soarta jurnalului ca literatură ar depinde de „cât de viu, cât de original este cel care se povestește și cel care se ascunde în această scriitură rapidă, fragmentată, intermitentă, secretă„. Punând în felul acesta problema, exegetul se întâlnește cu o teorie mai nouă, care ia în discuție așa numitul „efect personaj”. Cu alte cuvinte, convin că autorul jurnalului nu mai interesează atât ca om cu pană, dar mai mult ca efect al textului.

Fără a se considera cumva prea purist, aici se află rolul eminamente literar al jurnalului intim, rol care se deplasează astfel pe teritoriile imaginarului și dezvoltă, în acest scop, o întreagă strategie a mistificării. De asemenea, în acest punct se poate vorbi despre „ ficțiunea jurnalului intim”, care are astfel șansa de a se păstra în ramele literaturii (chiar dacă de margine) și de a ieși din sfera bibliografiei secundare.

Funcțiile hetero-literare ale diarismului sunt prezentate pe larg, ca motivații de ordin psihologic, religios, metafizic, existențial (în sens salvator), etic, chiar și estetic (ca laborator de fraze).

Prudent în ceea ce privește poetica jurnalului intim, ne putem opri asupra câtorva elemente, precum „oroarea de literatură” și fragmentarismul. Trei ar fi „legile” care restricționează o aparentă libertate: „legea Blanchot”, adică obligativitatea respectării calendarității; legea simultaneității dintre timpul trăirii și timpul scriiturii; în fine, „legea Barthes”, adică „artificiul sincerității”. La toate aceste „legi”, se găsesc numeroase abateri, pe care le provoacă tocmai prevederile stipulate de principiile care au fundamentat legile înseși. Spre exemplu, calendarismul este frecvent încălcat, ca și concordanța timpurilor. Se adaogă alte contravenții, de data aceasta față de autenticitate și față de confidențialitate.

O altă caracteristică foarte importantă este modul de articulare a lumii dinăuntru cu lumea dinafară, la coincidența dintre autor, narator și personaj, la relațiile dintre diarist și cititorul prezumat. Orice generalizare comportă și un anume grad de risc. Criticii și l-au asumat, dar, totodată, au și reușit să pună în valoare câteva „mituri fondatoare”, precum acelea ale vulnerabilității, insecurității, metamorfozei, destructurării, narcisismului.

O altă încercare este aceea de „a sistematiza materia turbulentă a diarismului”, plecându-se de la sugestiile oferite de însăși această materie. Ferindu-se de preconcepții, se propun câteva categorii, verificabile prin texte și prin opiniile altor exegeți:

jurnale ale vieții introvertite și extravertite;

jurnale definite de atitudinea eului;

jurnale definite de calitatea confesiunii;

jurnale definite de natura caracterologică a autorului;

jurnale definite prin caracteristicile stilistice;

jurnale definite prin domeniul predilect de reflecție.

Mai credibil i se pare exegetului să se vorbească despre tipologia diaristilor, plecând de la un presupus taedium vitae care i-ar măcina în secret pe autorii de însemnări secrete.

Despre așa numita „literatură subiectivă” românească au scris, între alții, Al. Săndulescu, Ioan Holban, Florin Faifer; un număr din „Caiete critice” (1986) este dedicat jurnalului intim. Lipsea însă o sinteză cuprinzătoare în materie. Este absența pe care o întregesc criticii literari prin cel de-al treilea volum al exegezei, dedicat în întregime „diarismului românesc”. Se procedează ca și în cazul diarismului european, adicã sunt analizate textele considerate ilustrative pentru un traseu oarecum propriu: C. A. Rosetti, Titu Maiorescu, E. Lovinescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, O. Sulutiu., Alice Voinescu, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt, Mircea Zaciu s.a.

Lărgind sfera, se includ aici și memorialistica de călătorie, precum aceea practicată de Nicolae Milescu și de numeroși alții, mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Este un demers cu clare intenții recuperatoare, care se oprește, prudent, la jumătatea acelui secol, spre a nu prejudicia tabloul de ansamblu prin supralicitare conceptuală.

O serie de considerații pertinente preludează analizele propriu zise, discutând problematica ridicată de particularitățile jurnalismului autohton. La întrebarea „de ce nu avem jurnal?”, răspunsurile sunt variate și înregistrează cauze de ordin cultural, psihologic, chiar etnic și politic. Concluzia urmează meandrele istorico-literare: pesimismul legat de acceptarea, la noi, a jurnalului intim este infirmat de apariția, în ultimul deceniu, a unor numeroase texte.

Un caz de precocitate reală s-a semnalat și publicat, în 1973. În volumul Documente literare junimiste, s-a inclus jurnalul, necunoscut până atunci, de călătorie de la Iași la Paris, al viitorului junimist Vasile Pogor. Textul, scris în 1849, la șaisprezece ani, în franceză, plin de umor, este însoțit de numeroase autocomentarii parodice.

Concluziile la cele de până acum nu pot decât să reliefeze o triplă performanță: Eugen Simion a dat cea mai cuprinzătoare sinteză teoretică, din câte există acum, asupra jurnalului intim, asupra istoriei acestuia pe plan european și pe plan românesc. Esențialul a fost scris. De acum înainte, diarismul ar putea depăsi statutul de specie minoră. Este un avantaj sau un risc? Un răspuns ferm nu poate fi dat decât în măsura în care admitem pătrunderea în literatură și a romanelor scrise pe internet.

CAPITOLUL II: CORESPONDENȚA

Corespondența reprezintă schimbul regulat de scrisori între două sau mai multe persoane. Pe vremuri, a scrie o scrisoare era o adevarată artă, iar scrisoarea o placere, nu numai pentru cel care o scria, ci și pentru cel care o primea. Astăzi, doar scriitorii, artiștii – în general – și îndrăgostiții mai scriu cu pasiune scrisori. În iureșul unei existențe trepidante, majoritatea oamenilor preferă telefonul, faxul, internetul sau telexul pentru transmiterea unor informații. Cu toate acestea constatăm cu toții că scrisorile nu au dispărut din viața noastră, dovedindu-și utilitatea dintotdeauna. Datorită perfecționarii mijloacelor de transport, scrisorile ajung astăzi în timp record în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii încât nu faptul că mesajul pe care-l transmitem ajunge cu întârziere ne face să nu mai scriem…Ceea ce ne lipsește este interesul și uneori talentul de a transmite ideile într-o formă elegantă. Și nu în ultimul rând … lenea. Într-adevar , o scrisoare trebuie să exprime o gândire clară, coerentă, redactată într-un stil ales. Chiar și scrisul trebuie să fie îngrijit pentru a nu da dureri de cap celui care o citește. Toate acestea presupun să ne rezervăm un timp special pentru corespondență, pentru alegerea hârtiei și a plicului, terminând cu expedierea scrisorii prin poștă. Cui nu i s-a întâmplat să descopere după multe zile o scrisoare neexpediată dar de la care așteapta cu nerabdare răspuns? Vom vedea că trebuie să știm câteva lucruri importante despre scrisoare în general pentru a putea vorbi despre bunele maniere care trebuie să guverneze și acest mod de a ne "prezenta" în fața cuiva, indiferent că este vorba despre o persoană apropiată sau despre una oficială. Există desigur și scrisori pe care suntem obligați să le scriem, ceea ce reprezintă un supliciu. Dar tocmai această dificultate pe care trebuie s-o învingem dă mai mare valoare scrisului și va face scrisorile mai prețioase decât un schimb de replici telefonice. Chiar cei care se plâng de lipsă de timp nu scapă de datoria de a răspunde scrisorilor primite. Să întârzii prea mult cu un răspuns înseamnă o desconsiderare a corespondentului. Din aceasta întârziere pot să rezulte animozități, pierderea relațiilor sociale sau comerciale, și de aici grave încurcături personale sau financiare. Prin urmare, chiar dacă avem motive de a întârzia un răspuns trebuie să confirmăm primirea scrisorii. Există însă și situații în care putem să înțelegem de ce nu ni se răspunde. Este cazul îndrăgostitului fără speranță, ce bombardează literalmente cu scrisori o tânără ce nu-i împărtășește sentimentele sau cazul grafomanilor, cunoștințe întâmplătoare care ne trimit misive, uneori interminabile, total neinteresante. Scrisorile există în viața noastră și sunt necesare în toate situațiile. Există scrisori de afaceri dar și scrisori de prietenie, de dragoste, unele pline de ură, de disperare, de speranta. În toate însă se va păstra stima față de destinatar și nu numai în formulele de politețe ci mai ales prin formularea gândului clar, în termeni adecvați textului. Pentru a atinge acest scop nu

putem indica formule, reguli, pentru că de fapt fiecare scrisoare depinde de cultura, caracterul și educația celui care o scrie. Există totuși două condiții: acordul dintre conținutul scrisorii și stil precum și un efort minim pe care trebuie să-l faci pentru a te exprima pe înțelesul destinatarului.

Când scriem, să ne imaginăm că aceste rânduri ar putea fi publicate (să zicem) și că ar putea fi citite de către necunoscuți. Oricât de intimă ar fi o scrisoare, nu trebuie să fie compromițătoare pentru nimeni. Chiar dacă avem un conflict cu cineva și alegem aceasta cale pentru a-l rezolva simțind nevoia de a-i spune câteva cuvinte care să-l usture – ca un "brusture", ne vom abține. Să nu uitam că se compromite întotdeauna cel care folosește cuvintele urâte și nu cel care le citește!

Secretul corespondenței

Curiozitatea ține de natura omului – nimeni nu este complet scutit de ea, dar ea nu ne dă dreptul să devenim indiscreți și, în nici un caz, să atentăm la secretul corespondenței. Când pui o scrisoare închisă la poșta înseamnă că te protejezi în mod legal împotriva deschiderii ei. Ai dreptul de a urmări în justiție pe cel care îți deschide scrisorile. Este unul dintre cazurile când

legea coincide total cu regulile bunei cuviințe. Se înțelege de la sine că citirea corespondenței adresate altei persoane constituie un grosolan abuz de încredere și o imixțiune intolerabilă în viața acesteia, chiar dacă este vorba de soți, părinți, copii. Gestul acesta poate avea uneori urmări grave și imprevizibile în relațiile de pildă dintre părinți și copii. Este cu totul altceva să ceri voie să citești o scrisoare și să ți se permită s-o faci!

Aspectul corespondenței

Aprecierea unei scrisori începe prin impresia pe care ți-o creează de la început, prin hârtia folosită, dispunerea în pagină, grafie, acuratețe. Abia după acest examen începe lectura. O scrisoare al cărei aspect este îngrijit câștigă automat bunăvoința destinatarului care va fi mai receptiv față de conținut – gata să primească o veste, să accepte o cerere, sau pur și simplu să se gândească cu plăcere la expeditor. Hârtia este un element foarte important și aspectul unei

scrisori depinde în mare măsură de ea. Hârtia de scrisori nu este niciodata liniată, suprafața ei este netedă și marginea tăiată drept. Se înțelege că plicul va fi de aceeași calitate și culoare și de o mărime potrivită (este bine ca hârtia să fie împăturită doar de două ori). În mod obișnuit se scrie numai pe o parte a colii. Dacă avem o hârtie de bună calitate, putem scrie pe ambele fețe, chiar dacă prezentarea va avea puțin de suferit.

Se recomandă ca o scrisoare să fie scrisă de mână – este o dovada în plus a considerației față de destinatar.Se înțelege de la sine că ar fi bine să fie scrisă cu cerneală, deci cu stiloul. După cum vedeți, pledăm pentru frumos și bună cuviință. Nimic extravagant sau întâmplător în modul în care înțelegem să ne transmitem gândurile la distanță. De aceea – în mod firesc – și cerneala trebuie să întregească imaginea de mai sus. Deci, cerneală albastră sau neagră. În nici un caz , roșie, verde, mov! Dar să nu fim prea formaliști. De o bună bucată de vreme pixul a detronat stiloul. O scrisoare scrisă cu pixul nu va fi, în nici un caz, primită mai prost decât una scrisă cu stiloul. Trebuie să recunoaștem totuși că scrisul nostru este mai frumos și, totodată mai personal dacă folosim stiloul. Pentru ei există pixuri cu mină de creion … O scrisoare bătuta la mașina va fi lipsită de acea notă personală despre care am vorbit. Ea este rezervată, aproape în exclusivitate, relațiilor oficiale. Autorităților sau partenerilor de afaceri ne vom adresa aproape obligatoriu printr-o astfel de scrisoare. Dar scrisul la mașina este mai rapid decât cel de mâna, lucru ce trebuie speculat, astăzi când timpul este mai prețios ca oricând. Deci nu este nepoliticos să trimiți scrisori personale, bătute la mașina. Sunt situații în care nu vom folosi niciodată mașina de scris. Felicitările de orice fel, mulțumirile, scuzele, condoleanțele se scriu de mână și, cu atât mai mult, scrisorile de dragoste. Vă imaginați ce impresie ar face asupra iubitei o scrisoare bătuta la mașină, deși există excepții și de la aceasta regulă. Important este ca ele să fie lizibile și trebuie să recunoaștem că dacă facem un mic efort lucrul acesta este posibil.

Punerea în pagină a textului are un rol important în aspectul unei scrisori. Nu scriem cum ni se năzare, fără dată, fără titlu, fără alineate oricât de grăbiți am fi. Astfel, vom începe o scrisoare prin a pune localitatea și data (ziua, luna, anul) în dreapta sus. La mijlocul paginii, central, la câțiva centimetri de marginea de sus, vom scrie formula de introducere: "Dragii mei", "Draga mea" sau "Stimată doamna X ". Există diverse nuanțe în folosirea cuvântului "drag, dragă" cu variantele pe care le comportă "scump, scumpă","iubit, iubită" etc . Astfel, este o deosebire între "Dragă prietena" și " Prietena mea dragă ", dintre " Dragă tată" și "Tată drag" … Formulele de alint de genul " Draga mea turturică adorabilă " sau "Pisoiașul meu scump cu smântânică pe botic" pot fi scrise într-un anume moment al vieții și într-o anumită stare de spirit. Dar s-ar putea ca peste ani de zile cuvintele să vi se pară chiar dumneavoastră ridicole. O scrisoare chiar intimă nu trebuie să depășească anumite limite de decență, din nenumarate motive. Oricum, titlul începe cu litera mare și se desparte de restul textului prin virgulă, apoi se începe scrisoarea tot cu majuscule. Alineatele sunt mai retrase cu 2-3 cm și încep cu litera mare. Alineatele sunt necesare când trecem de la un subiect la altul sau de câte ori formulăm o nouă idee. Să nu ni se pară un amănunt – e foarte important! Ordinea paginilor este cea firească: 1, 2, 3, 4. Este bine ca acestea să fie numerotate pentru a nu crea confuzii în succesiunea ideilor. Cât privește textul propriu zis, nu trebuie să abuzați de semen de exclamare sau de întrebare, după cum nu este cazul să subliniați cuvinte sau fraze întregi – e dovada că nu aveți încredere în discernământul celui căruia i-ați adresat scrisoarea. De asemenea, se cuvine să fiți atenți la simetria rândurilor – alegeți o hârtie albă, dar dacă nu puteți scrie drept, puneți dedesuptul ei un șablon sau rescrieți scrisoarea. După ce ați terminat scrisoarea, nu reveniți cu prea multe P.S.-uri ("post scriptum"). Două sunt suficiente: P.S. și P.P.S. Semnatura se pune în dreapta jos, după o formulă politicoasă, amicală sau afectouasă – în funcție de relația pe care o aveți cu cel căruia îi scrieți. Există formule consacrate, în special în scrisorile oficiale: "Al d-voastră, cu deosebit respect, inginer Dan Popa" sau "Vă rog să primiți încă o dată mulțumirile mele, inginer Dan Popa". Dacă scrisoarea e bătută la mașină, este obligatoriu s-o semnați de mâna cu numele întreg, în semn de considerație. Retineți că textul trebuie încadrat în pagina, lăsând o margine de cca 3 cm pe care e bine să nu scrieți nimic. Și acum să punem scrisoarea în plic. Hârtia se pliază o dată, cel mult de două ori, în funcție de mărimea plicului. Acesta trebuie să fie de aceeași culoare cu hârtia pe care am scris. Este necesar ca adresa destinatarului să fie completă: nume și prenume, strada, număr, bloc, scara, etaj, apartament, codul poștal, localitatea, județul (departamentul). Pentru scrisorile pe care le expediați în străinatate respectați uzantele fiecărei țări. Numele expeditorului nu trebuie să lipsească (din diverse motive s-ar putea să vi se returneze scrisoarea). Locul lui este fie pe fața plicului, în stânga, sus, fie pe spatele acestuia, în triunghiul care inchide plicul.

Timbrele trebuie să aibă valoarea cerută în funcție de locul de destinație. Ele se lipesc în dreapta sus, unul lângă altul pe orizontală. Pentru străinatate alegeți timbre dintr-o anumită emisiune în locul valorilor curente. Suntem siguri că le veți produce o bucurie prietenilor colecționari.

Ultimul "pas" în trimiterea unei scrisori este introducerea ei în cutia poștală. Dacă nu aveți timp s-o faceți și apelați la cineva, regula cere ca, în semn de încredere, să i-o dați deschisă. Aceeași regulă presupune ca persoana respectiva să o lipească în fața dumneavoastră. Dacă trimitem scrisoarea prin personalul hotelului sau prin oameni de serviciu le-o înmânăm închisă.

2.1. Cartea de vizită, cartea poștală, vederea, telegrama

Chiar și pentru scurte comunicări este de preferat să scrieți o scrisoare. Totuși este admis să recurgeți și la o carte de vizită, dacă textul este foarte scurt de exemplu când răspundeți unei invitații sau unei felicitări, când transmiteți salutări sau când recomandați pe cineva cuiva.

Cartea poștală simplă este din ce în ce mai rar folosită în corespondență pentru că poate fi citită de către oricine. Vederea însă, datorită frumuseții imaginii, este făcută să bucure privirea tuturor. Spațiul rezervat scrisului ne obligă să ne rezumăm la câteva idei. Cel mai bine ar fi ca acestea să se refere la imaginea propriu-zisă evitându-se platitudinile de genul "un strop de mare și o rază de soare vă trimite de pe minunatul litoral românesc Adina". Lipsa de inspirație și, de fapt, dezinteresul pentru gestul făcut se traduce prin texte stereotipe:" Salutări din Vatra Dornei – familia Popescu" sau "Toate cele bune de pe minunatele plaiuri românești…"(și pe verso e o imagine cu un buchet de flori sau mai rău, cu doi iepurași). Oricum, să nu scriem oblic. Este inestetic, chiar dacă unii cred contrariul. Iată că ajungem și la alegerea vederilor, care nu trebuie să fie un act gratuit ci un act de cultură. Ne vom opri la acele imagini care sunt semnificative

pentru locurile pe care le vizităm, gândindu-ne și la faptul că uneori le trimitem unor colecționari. Chiar dacă Turnul Eifel este imaginea emblematică a Parisului să nu uităm că ea a devenit ultrabanală. De pildă, dacă vizităm un muzeu să alegem reproduceri ale capodoperelor care ne-au impresionat în mod deosebit, iar pe verso să le comentăm. Să recunoaștem că asta presupune să ne documentăm, dar merită să facem acest efort intelectual.

Telegrama, cu variantele ei faxul și telexul, este indicată în toate cazurile în care trebuie transmisă o comunicare deosebit de urgentă. O telegramă nu trebuie să cuprindă cuvinte inutile, dar nici să fie criptică dintr-o economie exagerată, deoarece s-ar putea ca destinatarul să nu înțeleagă mesajul.

2.2. Ce nu trebuie să conțină o scrisoare

Nu se trimit niciodată scrisori anonime. Cu toate că unele voci susțin că sunt utile, este necesar să renunțăm la acest obicei care denotă o totală lipsă de caracter. Nu se încep toate alineatele cu "eu". Vom amâna întotdeauna să trimitem o scrisoare de amenințare sau injurioasă, în speranța că vom renunța sau că vom adopta un ton pe care nu-l vom regreta mai târziu. Să nu dramatizăm incidentele minore, să nu exageram cu comentariile pesimiste asupra evoluției unei boli sau asupra situației noastre financiare. Faptele mărunte nu interesează decât rudele apropiate și pe de altă parte să ne gândim că "drama" frigiderului stricat se va fi rezolvat de mult până vom primi răspunsul, iar de răceala nici nu ne vom mai aduce aminte! În general, să nu ne lamentăm în permanență dar nici să nu ne lăudam excesiv. Orice exagerare indiferent de subiect, este nepotrivită. Să nu uităm că e posibil ca scrisoarea noastră să cadă în mâinile altcuiva, așa că trebuie să evităm să dăm amănunte care s-ar putea întoarce împotriva noastră sau de care ne-ar fi rușine peste un timp.

2.3. Particularitățile corespondenței

Stilul scrisorilor oficiale reprezintă forma specifică de exprimare a ideilor, modul în care lexicul este folosit în comunicarea gândurilor. Una din condițiile prin care o scrisoare sau un document oficial poate fi bine întocmit și înțeles este alegerea vocabularului celui mai potrivit cu noțiunile, ideile, faptele sau problemele tratate. Astfel, se aleg din vocabularul general numai cuvinte și expresii potrivite cu fondul de noțiuni și idei al scrisorii respective, evitându-se utilizarea cuvintelor și expresiilor arhaice, regionale, din argou și jargon.

2.3.1. Particularități lexicale

Se va acorda atenție cuvintelor polisemantice – cuvinte cu formă identică, dar care prezintă diferențe de sens. De exemplu, cuvântul adresă are două sensuri: indicație (pe scrisori și colete), cuprinzând numele și domiciliul exact al destinatarului, dar și o comunicare în scris (scrisoare adresată unei organizații sau unei persoane fizice).

De asemenea, trebuie acordată atenție folosirii corecte a unor cuvinte paronime (cuvinte cu formă sonoră asemănătoare, dar cu înțeles complet diferit). De exemplu: original (act) și originar (loc de origine) sau alocație (ajutor în bani pentru copii) și alocuție / alocuțiune (cuvântare ocazională). Cel ce scrie o scrisoare sau un act trebuie să aleagă dintr-o serie sinonimică (cuvinte diferite ca formă, dar asemănătoare ca sens), acel cuvânt care să exprime cel mai bine sensul dorit. De exemplu, între bază, fundament, temelie se alege cuvântul bază pentru sintagma bază materială; între cuvintele operare, prelucrare, procesare se alege procesare pentru procesare de text.

De asemenea, în corespondență trebuie evitate pleonasmul și tautologia. De exemplu: ,,vă reamintim încă o dată” (pleonasm); ,,ne scuzați pentru întârzierea și amânarea  răspunsului” (tautologie).

În ceea ce privește folosirea neologismelor, deși limba română permite o exprimare precisă și nuanțată, atunci când nu se pot găsi corespondențe în limbă pentru anumiți termeni, se impune întrebuințarea neologismelor. De exemplu, pentru aparatura modernă de birou: computer, hard-disk, soft, sau termeni în relațiile de piață: marketing, sau pentru referințe la produse: design etc. Folosirea terminologiei de specialitate din domeniul respectiv dă textelor concizie. Un termen de specialitate poate exprima cel mai exact, concis noțiunea sau situația tratată și poate exprima ideea unei propoziții întregi. De exemplu: pentru a numi modalitatea de plata până la bordul unui vas se folosește expresia – „franco-bordul vasului.

De asemenea, se cere din partea celor care redactează corespondența o informare adecvată prin cursuri din domeniul științei organizării și conducerii (management), consultarea dicționarelor din specialitatea în care se redactează corespondența etc., toate  acestea în scopul îmbogățirii cunoștințelor aplicabile în domeniul respectiv de activitate.

2.3.2. Particularități morfologice

În redactarea corespondenței oficiale se respectă formele gramaticale prevăzute de gramatica limbii române, dar specificul stilului corespondenței constă și în folosirea anumitor particularități, și anume:

se folosește pluralul în loc de singular la pers. I , neconcordanța între numărul real și cel gramatical (se numește pluralul autorității):„Vă rugăm să, Confirmăm primirea ofertei dv.; semnatarul reprezentând o autoritate. La persoana a II-a se utilizează formele de politețe ale pronumelui personal„dumneavoastră, care se acordă cu predicatul la plural: Dv. veți primi, iar în cazul predicatului nominal, cu verbul copulativ la plural, dar cu numele predicativ la singular: dv. sunteți reprezentantul firmei.

se folosește neconcordanța între timpul real și cel gramatical, în unele situații, prin utilizarea prezentului în loc de viitor, cu scopul de a da impresia de siguranță și nu de eventualitate.

se folosește reflexivul pasiv în locul diatezei pasive: ,,expoziția s-a deschis…nu ,,expoziția a fost deschisă; reflexivul impersonal înlocuiește diateza activă: ,,se certifică vechimea în funcție …,,se aplică regulamentul. Aceste exprimări precizează că fapta sau actul respectiv sunt produse de o autoritate, nefiind vorba de o implicare personală.

gerunziul folosit la început de frază: acesta la prezent sau la trecut, se raportează întotdeauna la subiectul propoziției principale. Astfel, formularea: Mulțumindu-vă pentru scrisoare, primiți, Domnule, asigurarea sentimentelor mele cele mai bune”– este greșită. Participiul prezent îl implică pe autorul scrisorii, în timp ce imperativul se adresează destinatarului. Această lipsă de coerență va fi evitată alegând formula: ”Mulțumindu-vă pentru scrisoarea dv., vă rog să primiți …”

se evită folosirea imperativului și a expresiilor imperative. În scrisorile de îndrumare și control se folosește infinitivul cu valoare de imperativ: ,,a se urmări îndeplinirea formalităților și viitorul cu valoare de imperative.

abundența construcțiilor cu genitivul și dativul (aplicarea prevederilor, în condițiile legii, conform deciziei, în scopul obținerii);

frecvența mare a substantivelor, mai ales a celor provenite din infinitive lungi (rezolvare, soluționare, reglementare etc.), a pronumelor nepersonale (oricine, toți, fiecare etc), a prepozițiilor și conjuncțiilor, neutralizarea opoziției de gen la unele substantive ,,personale (inculpat, învinuit, donator, contribuabil etc.) și predominarea singularului (învinuitul, proprietarul, reprezentantul are dreptul).

2.3.3. Particularități de ordin sintactic

În scrisorile și actele oficiale se respectă regulile stabilite de sintaxa limbii romane, dar și în acest domeniu exista anumite particularități:

– folosirea ordinii directe în propoziție și frază (subiect și determinanții săi, predicatul și determinanții săi); ordinea inversă este preferată de stilul literar, istoric;

– construirea de propoziții și fraze scurte. Frazele lungi, topica inversată dau naștere la confuzii, producând dificultăți în înțelegere;

– înlocuirea subordonatelor cu părți de propoziție corespunzătoare, când acest mod de construcție scurtează textul, mărind precizia exprimării. În loc de ,,Marfa comandată de dv., pe care am livrat-o la data de …” vom spune ,,Marfa din comanda dv. nr. …, livrată la data de …”;

– evitarea construcțiilor infinitivale sau construcțiilor care exprimă generalizare sau eventualitate;

– introducerea unor formațiuni lexico-sintactice stereotipe care exprimă cauza (,,din cauza …”) sau consecința (,,de unde rezultă că …”), a unor expresii precum ,,drept pentru care am încheiat procesul-verbal”, ,,în mod nemijlocit.”, ,,în mod obligatoriu …” (în loc de ,,nemijlocit”, ,,obligatoriu”).

2.3.4. Particularități stilistice

Principalele caracteristici ale stilului corespondenței oficiale sunt: corectitudinea, claritatea, concizia, precizia, sobrietatea și oficialitatea, politețea și demnitatea, naturalețea și simplitatea.

Corectitudinea impune respectarea întocmai a normelor, formelor și regulilor gramaticale, ortografice, de punctuație, de fonetică. În corespondență, corectitudinea stilului este urmărită și pentru exigențe speciale. Scrierea corectă a unei scrisori exprimă în mare măsura respectul pe care îl datorează și îl manifestă expeditorul. Corectitudinea în corespondență contribuie la evitarea confuziilor și interpretărilor greșite pe care ar putea să le provoace greșelile gramaticale. Este suficientă plasarea incorectă a unei virgule, pentru a schimba întregul sens al frazei. Folosirea permanentă a Îndreptarului Ortografic, Ortoepic și de Punctuație, a altor manuale, nu este o dovadă de incultură, ci, dimpotrivă, de cunoaștere și dorință de perfecționare.

Când ne referim la corectitudine avem în vedere nu numai aspectele gramaticale, ci și aspectele legate de conținutul propriu-zis al mesajului (cifre, date, cotații etc.); scrisoarea poate fi folosită adesea ca document în relațiile dintre parteneri.

Claritatea este o particularitate comună oricărui stil, dar în corespondență, în scrierea documentelor este urmărită cu multa grijă, întrucât, este vorba de fapte, fenomene, situații, drepturi, obligații, răspunderi, care dacă nu sunt prezentate clar, produc prejudicii părților. Claritatea se asigură și prin evitarea tuturor cuvintelor, expresiilor și a formelor gramaticale care nu au circulație generală sau care exprimă aproximații, nesiguranță, înțelesuri alternative.

Concizia este o condiție specifică stilului corespondenței, întrucât scrierea, multiplicarea, lectura etc, necesită cheltuieli de timp și materiale. Această trăsătură stilistică se poate realiza prin fixarea ideilor în propoziții scurte, grupate logic în paragrafe și prin folosirea obligatorie a terminologiei de specialitate.

Se vor elimina anumite cuvinte care nu aduc un plus de înțeles (ex. vom spune ,,dispozitivul este productiv” în loc de „dispozitivul este bun în ceea ce privește productivitatea”, ,,Acest calculator este foarte performant” în loc de ,,acest calculator este de foarte bună calitate și de aceea prezintă performanțe foarte bune”). În același timp, o scrisoare trebuie să fie completă. Nimic din ceea ce poate duce la elucidarea problemelor tratate în scrisori nu trebuie omis. Orice omisiune duce la scrisori suplimentare.

Precizia se asigură prin utilizarea terminologiei de specialitate, prin folosirea obligatorie a unităților de măsură oficiale, prin exprimarea în litere, alături de exprimarea cifrică ori de câte ori este vorba de sume, cantități etc.

Sobrietatea și oficialitatea este impusă de faptul că actele oficiale trebuie să aibă un caracter obiectiv, impersonal. Sobrietatea este înrudită cu concizia, dar în plus, ea se apropie de aspectul oficial, pe care trebuie să-l ofere certificările și toate relatările care se fac în corespondență. Comunicarea în actele oficiale trebuie să fie lipsită de încărcătură afectivă.

Politețea și demnitatea stilul corespondenței trebuie să fie prin definiție un stil al politeții și demnității. Politețea este ceva elementar, ceva ce stă în firea oricărui om civilizat. Nu costă, dar poate aduce profit și alte beneficii. A spune ,,mulțumesc, ,,va rog, ,,apreciez, ,,sunt recunoscător”etc. sunt formulări care trebuie să fie prezente în orice scriere. În corespondență nu se admite, sub nici o formă, polemica și limbajul de indignare, chiar si atunci când emitentul scrisorii a suferit din partea corespondentului anumite neplăceri. Folosirea pluralului autorității, al pronumelor de politețe asigură aceste cerințe.

Naturalețea și simplitatea. În baza acestor condiții, stilul corespondenței este și trebuie să fie direct și firesc, neforțat; se impune folosirea cuvintelor simple, nepretențioase. Trebuie să scriem pentru a exprima și nu pentru a impresiona (prin cuvintele folosite).

Stilul, în scrierea mesajelor, este subordonat unui scop precis, controlează un anumit impact și ton și este definit de acea alegere a cuvintelor, propozițiilor și formatului paragrafelor care prin calitatea de a fi potrivită situației, contextului și destinatarului, produce reacția și rezultatul dorit. Tonul unui mesaj este definit de percepția destinatarului, de ceea ce citește el ,,printre rânduri” și în spatele cuvintelor. Tonul se definește astfel prin capacitatea pe care o are stilul unei scrisori de a produce anumite reacții cititorului (destinatarului). Dificultatea controlării tonului unei scrisori constă în faptul că acesta este dependent și de percepția cititorului, percepție care este strict individuală.

CAPITOLUL III: JURNALUL LUI TITU MAIORESCU. CORESPONDENȚĂ MIHAI EMINESCU – VERONICA MICLE

3.1. Titu Maiorescu

Jurnalul lui Titu Maiorescu este o apariție fără precedent și unică în literatura română, atât în ce privește natura, cât și valoarea însemnărilor, căci autorul abia împlinise 15 ani când a început să-și facă însemnările. Adolescentul, începându-și jurnalul, a ținut să treacă în revistă toate piesele pe care le-a văzut începând cu anul 1847, adică de la vârsta de 7 ani, făcând și mici mențiuni despre interpretare.

Adevăratul imbold al jurnalului său a fost, după cum o dovedește tonul dominant al însemnărilor sale, propria lui pornire și frământare lăuntrică, nevoia de a se mărturisi și de a-și fixa punctele de reper pentru cunoașterea de sine și pentru mersul și organizarea vieții sale. Maiorescu nu ezita să se critice și pe sine însuși cu aceeași sinceritate, mărturisindu-și greșelile care scad demnitatea omenească.

Un imbold deosebit al nevoii sale de a se mărturisi în jurnal și în scrisori îl formează și desele îndoieli trezite de gânduri și oameni. Problematica religioasă devine la dânsul îndoială acută și zbucium cumplit. Dar îndoieli și zbuciume nu mai puțin intense îi provoacă și infidelitatea prietenilor, când constată că un amic, pe care îl ocrotise mereu s-a rătăcit față de el. În schimb, entuziasmul și deși tot imbold de comunicare îl va resimți când va găsi punte de legătura și înțelegere intimă cu prietenii.

Cititorul atent nu poate să nu rețină că tânărul Maiorescu, în mijlocul celor mai aprige frământări, care nu o dată îl duc la accente de disperare și chiar și la gândul sinuciderii, în realitate ajunge treptat la o puternică conștiință de sine, cu sentimentul valorii proprii. Din însemnările lui Titu Maiorescu și din corespondența sa, rezultă cu claritate că formația sa sufletească, maturizarea sa spiritual, se datorează îndeosebi studiului filozofiei.

Stilul memorialisticii românești din secolul al XX–lea, are ca scop principal, cercetarea valențelor stilistice definitorii, precum și a celor mai importante aspecte, referitoare la modalitățile de compunere și organizare textuală a jurnalului intim, ca specie fundamentală a literaturii confesive. Date fiind particularitățile deosebite și mai ales frecvența (dezvoltarea) sa în epoca actuală, în comparație cu celelalte categorii biografice înrudite (amintirile, autobiografia, autoportretul, memoriile, confesiunile și corespondența), ne-am concentrat atenția asupra jurnalului intim în literatura românǎ, cu precădere din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Titu Maiorescu, prin exemplele din jurnalul său a încercat într-o proporție foarte mare să-și scrie mai mult amintirile și totodată a vrut ca acestea să rămână o avere a literaturii românești.

Prin această lucrare mi-am propus să scot în evidență o personalitate excepțională a poporului nostru, un om de o valoare incontestabilă.

Craiova, orașul unde a văzut lumina zilei, la mijlocul lui februarie 1840, se mândrește că toate istoriile literare consemnează cu litere mari, locul unde s-a născut Titu Maiorescu, cel care va deveni marele nostru crtitic literar, estetician, cadru universitar și om politic eminent, orator excepțional, mentor cu o reputație neegalată, un excelent organizator de școală, un mare dascăl.

Literar, cultural, politic, s-a impus contemporanilor, a dominat cu autoritate epoca. Opera sa, calitățile sale morale l-au făcut să fie admirat și iubit de cea mai mare parte a colaboratorilor. Fiu al marelui patriot ardelean, Ioan Maiorescu, a urmat primele clase primare la Școala Centrală din Craiova, unde, tatăl său, a fost profesor și director timp de zece ani, precum și revizor școlar al tuturor unităților de învățământ din cele cinci județe ale Olteniei. Trebuie să remarcăm faptul că, în anii cât a fost elev la Craiova, a luat lecții de desen de la pictorul tipograf Constantin Lecca, un colaborator foarte apropiat al tatălui său. Tot la Craiova, Titu Maiorescu a trăit și nu le-a uitat toată viața, așa cum el însuși mărturisește, evenimentele anului 1848. În memoria sa de copil s-au întipărit clipele de sărbătoare și entuziasm trăite de craioveni.

“De la cincisprezece la șaptezeci și șapte de ani, viața lui Maiorescu are un dublu sens, (chiar dacă el nu-și dă seama decât mai târziu de aceasta), se reconstituie noapte de noapte în paginile jurnalului său, ca-ntr-o oglindă. Jurnalul nu modifică, nu comentează, nu reinventează viața: o numește. Cu alte vorbe, el este viață, invocată în numele lucrurilor, ale oamenilor, ale întâmplărilor, ale gesturilor ale cuvintelor. Pentru noi această călătorie este, adesea, fără sens, ca și cum am vrea să vedem Europa în paginile unui Baedeker. Stilul este prea sec, fără culoare și fantezie. Deși originalitatea ,,prozei” din „Însemnări„ e de netăgăduit. Prozatorul Maiorescu trebuie căutat în Istoria contimporană. Pentru Maiorescu, ceea ce are importanță este de a opune nopții și solitudinii foile înnegrite de litere ale Însemnărilor, prezența nominală a celorlalți, la fel de puternică și de vie că semnele magice pe care filosofii creștini din evul mediu le încrustau pe pragul camerei spre a pune la adăpost de diavol. Diavolul de care se apără Maiorescu se numește „Singurătate„.

De oriunde am desprinde o pagină din Însemnări, ne izbește aglomerația de evenimente și

ritmul trepidant, aproape insuportabil, al existenței lui Maiorescu. El este un om modern, hărțuit

de prea multe ocupații, dormind câteva ore pe noapte, alergând de la tribunal la facultate și de

acolo la club, văzând zilnic nenumărați prieteni literari și politici, corectând seara textul unui

discurs rostit după masă, citind, primind, plecând noaptea cu trenul în provincie, unde a doua zi

în zori are proces, telegrafiind dispoziții, reținând camera la hotel, găsind timp de scurte vizite și

de scrisori, salvându-se într-o excursie de câteva ore, nerefuzând pe nimeni, niciodată, folosind

fiecare secundă pentru un lucru necesar. Când reflectează? Când doarme? Nu știm. Există în literatura română. Cu alte cuvinte nu avem încă o lectură capabilă să descopere coerența superioară a Însemnărilor. Început în 1855, jurnalul lui Maiorescu ia sfârșit în 1917, cu

două săptămâni înaintea morții autorului. Faptul, obișnuit în alte literaturi, nu are precedent la noi, și nu puțini vor repeta exemplul. Jurnalul Maiorescian tinde să se suprapună peste existența

autorului.” Titu Maiorescu se caracterizează în jurnal ,,O urmare a seriozității mele științifice a fost și recunoașterea din partea profesorilor, care m-au făcut întâiul în toată școala.(…) În schimb, o greșeală care poate să fi născut din (ce-i drept, nu de invidiat) voința mea de a fi erudit, e obiceiul meu- s-o spun pe scurt de a minți! Ce-i drept, fac asta în lucruri neînsemnate, inofensive, dar lucrul ăsta este, totuși, și cu atât mai mult, nedemn, meschin. De exemplu, spun adesea că am studiat cutare ori cutare lucru în timpul nopții, pe când adevărul e că-l citisem ziua; când intra cineva în cameră, vreau să mă găsească ingropat în cărți; și alte copilării de felul acesta. Asta va trebui să înceteze de azi înainte. Nu joc; nu mă mai joc; nu mă duc la fete; nu vin în societate cu fete; șed toată ziua peste cărți, și când îmi rămâne mie vreun timp liber, mă încui în odaia mea, mă apuc și cânt la flaut și plâng. Ce-mi pasă însă de externi (de ceilalți)! În mine să fiu ce să fiu!’’

3.2. Mihai Eminescu

În arhiva bisericii Uspenia din Botoșani, ziua de "15 ghenarie 1850" este înregistrată drept ziua în care s-a născut Eminescu. Deoarece este o dată oficială, s-a crezut că aceasta este și cea reală. Există însă multe alte surse care arată că Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849.

În primul rând, Eminescu însuși, atunci când a oferit o fotografie a sa societății Junimea, a notat pe verso ca dată de naștere 20 decembrie 1849. "Nu e de presupus că Eminescu, când a notat pe acea fotografie pentru albumul Junimii, nu își știa data de naștere", spune criticul literar Iulian Costache.

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase. Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, (n. 1846) a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, (n. 1848 sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, (n. 1856), este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. Tot aici a predat Aron Pumnul.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând în vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Promoția 1864 a gimnaziului din Cernăuți

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Nașterea lui Eminescu, notată pe o Biblie. Pe o Biblie care a aparținut familiei Eminovici, tatăl poetului a notat cu mâna lui datele de naștere ale copiilor. "Biblia respectivă s-a pierdut între timp, dar există mărturii privind existența acelui înscris pe Biblia respectivă: 20 decembrie", continuă criticul.

Titu Maiorescu a plănuit să scoată prima ediție din poeziile lui Eminescu în decembrie 1883, tocmai pentru a-i face cadou de ziua lui acest prim volum. Deși cartea a apărut pe copertă cu anul 1884, ea a ieșit de sub tipar în decembrie 1883: "Maiorescu i-a grăbit pe tipografi să aibă volumul în mână în decembrie, pe 20, ca să i-l dea cadou de ziua lui".

"Întrebarea care se pune este de ce, dacă este știut acest lucru, nu se corectează? Răspunsul este foarte simplu: ar fi extrem de dificil să mergi cu dalta și cu ciocanul pe la toate statuile din lume ca să corectezi data respectivă. Edițiile din urmă nu se mai pot corecta".

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească (1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția "Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale (1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă„.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”(Titu Maiorescu).

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

3.3. Titu Maiorescu și Mihai Eminescu

„Amicus Usque ad Aras” (Prieteni până la moarte)

Titu Maiorescu a făcut tot ce i-a stat în putință să ajute material și moral pe genialul Eminescu în amândouă faze ale vieții sale de om sănătos și bolnav, pe care l-a înțeles și prețuit complet după importanța excepțională a valorii sale spirituale. În „Titu Maiorescu și Mihai Eminescu, relații și prețuiri între Critic și Poet”, Maria Verona atestă că după moartea poetului, păstrându-i manuscrisele și depunându-le la Academia Română, Maiorescu „a căutat ca nimeni altul să-i prezinte neamului ca pe cel mai mare și genial poet cugetător, cum de altfel acesta o afirmase și când Eminescu fusese în viață”.

Criticul îi purta mare grijă, îl voia pe Eminescu, om cu situație socială în țară, fiind convins că prin imensa lui cultură poate să joace un rol extrem de important în viața neamului său.

„Vara lui 1872 a trecut fără evenimente neobișnuită în viața criticului Maiorescu, însă excepția a constituit-o prima întâlnire cu Eminescu la Botoșani, unde acesta se dusese, probabil, pentru un proces”. Singura dovadă rămasă a fost adnotarea criticului: „Botoșani, 28 iunie 1872”. Dar Maiorescu a rămas cu o excelentă impresie despre intelectualitatea poetului, pe poemele căruia își sprijinea studiul „Direcția Nouă…” și pe care îl considera de altfel, cel mai important al „Junimii”. În septembrie același an, Eminescu ia parte la două ședințe ale Junimii unde citește câteva poezii (Înger și Demon, Floare Albastră, fragmente din Diorama și nuvela Sărmanul Dionis). Maiorescu și Pogor au formulat câteva observații în privința creației tânărului Eminescu. Poetul devine astfel noul bursier, căruia societatea se angajează să-i trimită, lunar, o sumă nu prea mare (10 galbeni), dar care avea să consolideze situația materială a poetului student la Berlin.

Uimirea admirativă a Junimii la primirea poeziei Venere și Madonă, reprezintă de fapt primul pas în cariera sa de poet romantic, poezia fiind urmată de Epigonii și Mortua Est, cu același succes. Pe baza debutului eminescian, Maiorescu formulează ideea că „este un autor cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gândiri într-o frumusețe de formă, subt al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viață”. Această din urmă idee, rezumă de fapt marea admirație față de natura genială a poetului descoperit de curând, dar care încă nu depășea statutul lui Vasile Alecsandri, conform adnotărilor criticului „junimist”.

Perioada în care Maiorescu este numit Ministru al Instrucțiunii Publice, reprezintă punctul culminant al vieții poetului. Ca bibliotecar, l-au avantajat atât salariul, cât și „spațiul de lucru”, având posibilitatea de a-și mări numărul de cărți citite. În funcția de revizor școlar pe județele Iași-Vaslui, „Eminescu s-a bucurat să vină în atingere cu realități sociale care îl pasionau”.

Însă pentru acest post, Titu Maiorescu menționează în „Însemnări”: „Mihai Eminescu, bun revizor școlar, rău profesor, idealist”. Ultima notație de „rău profesor” își are temeiul în faptul că poetul și-a atras prin severitate excesivă o grevă școlară la Institutul Academic din Iași, unde era profesor suplinitor, fiind nevoit să demisioneze.

Când se ivesc nemulțumiri între studenții din Viena de la societatea „România Jună” pentru serbările de la Putna și „Școala lui Maiorescu”, cel care apără strălucit pe acesta din urmă, că „nu-i cosmpolit”, este studentul Eminescu, care într-un raport documentat lămurește pe colegii săi, pretinși ca singurii naționaliști, că principiul fundamental al tuturor lucrărilor D-lui

„Maiorescu însemnează (…) tendința pentru răspândirea unei culturi naționale și uniforme la țăranul român”. „Maiorescu este într-adevăr un prozator bun și cu judecată, ale cărui idei literare împărtășesc astăzi însuși contrarii săi politici” zice Eminescu, apărându-l pe critic la apariția studiului filosofic „Logica”.

În „Viața lui Mihai Eminescu”, George Călinescu postulează ideea finală că, de fapt, „Eminescu, intelectualicește maiorescian convins, n-a fost omenește prietenul lui Maiorescu. El era un spirit afectiv, căutător de prietenii strânse, un temperament recalcitrant regulilor sociale și, în sfârșit, un om pătruns de valoarea sa și doritor deci să capete o stare și o considerație adecvate meritului său. Fără să producă dușmănie adevărată, aceste împrejurări au dat naștere la iritațiuni și porniri de mânie.”

Dezamăgit deplin, odată cu Eminescu de ura contemporanilor, Maiorescu a simțit în mod evident afinitățile ce îl apropia de genialul poet, iar acest lucru se va vedea prin identificarea sufletului criticului cu o semnificație tainică a „Luceafărului”, iar Eminescu, prin creație, se mulțumește că tensiunile iscate între indivizi pot fi calmate în spiritul adevărului.

Iubirea, o „Suferință Dureros de Dulce”

La mijlocul lunii septembrie 1878, Maiorescu notează că „în curând e vorba să se mute Eminescu la mine”, iar acest lucru se și petrece la puțin timp după: Eminescu și-a găsit cuferele în casa criticului la înapoierea din Florești. Deși nu se incomodau de fel, poetul nu se simte în largul său și peste câteva săptămâni, fără a-și anunța în prealabil „proprietarul”, se mută într-o cămăruță modestă, potrivită „gusturilor sale de boem singuratic”.

Cu toate acestea se ducea aproape zilnic la familia Kremnitz, făcând la recomandarea lui Maiorescu, exerciții de limba română cu Mite Kremnitz- o distinsă intelectuală și scriitoare, cumnata criticului. Poetul se îndrăgostește de Mite, iar aceasta, măgulită, întreținea idila, fără a-și da seama de consecințe. Curând, „guraliva Mite” i-a mărturisit câte ceva lui Maiorescu, iar acesta adăuga în jurnal în februarie 1879 „cu lapidaritatea-i știută”: „În interval, greul timp cu Mite și Eminescu”

Această aventură, Mite Kremnitz o reproduce în „Studii și Documente” : „ședeam într-o zi la masa mea unul lângă altul, eu cu tocul în mână și citeam în Convorbiri, copiam cuvintele și el, cu finul său simț al limbii, îmi dădea echivalentul german. Atunci pe neașteptate el mă sărută și eu îl lăsai fără să mă opun. Nu știu ce i-am spus după acest moment surprinzător, știu numai că el mă întreabă dacă am un Dante, apoi se ridică, îl căută și-mi citi foarte vesel celebrul pasaj din Infern. Părea ca un școlar care a făcut o strașnică poznă.”

Relația evoluează, iar seriozitatea sentimentală a poetului aducea faptului o întorsătură gravă. Atât de gravă încât în iunie 1879, Maiorescu (mereu ținut la curent de indiscreta Mite) aflase, contrariat, de un episod dintre cei doi îndrăgostiți care ar fi fost admirabil să rămână sub pecetea tainei: „Grea epocă Eminescu. <<Dacă ai fi tată, nu te-aș lăsa să trăiești, ci te-aș ucide>>. Îngenunchiere, sărutare de… și de mână. Scoate un volum de poezii din bibliotecă și zice (citind ceva de acolo) : asta a făcut-o el pentru ea!. Să fugă cu el în Dobrogea”.

„Ușurateca Mite” a relatat, aproape identic, în „Amintiri Fugare” scena, fără să indice însă numele poetului. Este foarte probabil că gelozia lui Maiorescu, care se credea „unicul stăpân al inimii Mitei”, s-a trezit.

„Răspunsul” dat de Mite poetului nu este decât un capriciu sentimental de moment; de altfel, ea era pe atunci îndrăgostită cu adevărat de Maiorescu, profesorul recomandându-i cumnatei să-l țină la distanță pe poet, făcându-l să înțeleagă diferența de clasă socială dintre ei. („acești boemi – pretindea el – uită adesea cuviința”).

O altă legătură amoroasă a poetului este demonstrată de „Însemnările Zilnice” ale criticului „junimist” din 22 septembrie 1880: „Eminescu, amorezat de D-na Poenaru-Lecca, găsește în această doamnă, cam corpolentă, multă inspirație”. Într-adevăr, la acea dată marele poet „se îndrăgostește mortal”, cum afirmă cu ardoare Călinescu, de această femeie, care era fiica pictorului Lecca și verișoara lui Caragiale; în copilărie, fusese vecină cu Maiorescu. Strada pe care locuia Cleopatra Poenaru-Lecca și pe care poetul obișnuia să se plimbe așteptându-și iubita, îi este teren de inspirație pentru poezia „Pe lângă plopii fără soț”.

În același an, 1880, Eminescu îl consulta pe Maiorescu în legătură cu căsătoria pe care ar fi vrut să o încheie cu Veronica Micle. Maiorescu, convins de faptul că, întemeindu-și o familie, l-ar distrage pe poet de la marile sale creații, s-a opus cu îndârjire acestei acțiuni și, pentru a-l îndepărta pe Eminescu de Veronica, a imaginat o intrigă în care a amestecat și numele lui I. L Caragiale. „Eminescule, ar fi zis el, iartă-mă te rog de sfâșierea pe care am să ți-o pricinuiesc, dar aceea pe care ți-ai ales-o drept tovarășă de viață nu merită această cinste, n-o merită. Înainte de dumneta a fost prietena altora, a fost și a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el.” Aflând aceste cuvinte dureroase, singurul răspuns pe care l-a putut da Eminescu a fost „Canalia!”, după care s-a sculat și a plecat foarte abătut. Maiorescu nu l-a mai văzut o perioadă destul de lungă de timp. Eminescu a publicat Luceafărul apoi la România Jună de la Viena, jenându-se probabil să-l scoată la Convorbiri, unde Maiorescu ar fi recunoscut „cadrilul figurativ” al poetului: Luceafărul – Eminescu, Cătălina – Veronica, Cătălin – Caragiale și Demiurgul – Maiorescu.

Cu toate acestea, atmosfera generală de la „Junimea” era depreciativă căsătoriei dintre Eminescu și „văduva consolabilă”.

Însăși Veronica afirmă, recunoscându-și oarecum greșeala comisă (cu privire la Caragiale, cu toate că nu se știe cât de reală este fapta), creionându-i pe cei potrivnici relației: „niciodată nu m-am crezut victima ta, cât victima altora; de aceea, toată ura mea a fost îndreptată în contra acelora cari, voindu-mi mie răul, mult bine nu ți-au dorit nici ție” (scrisoare din decembrie 1881).

Poetul îi răspunde prea-iubitei sale Veronica printr-o dezvăluire uimitoare: „Iubirea noastră așa de sinceră, așa de nevinovată, trebuie să aibă un sfârșit. (…) Dorința mea mai are o întorsătură născută din logica unui bun prieten, care mi-a făcut mult bine la „Junimea” și care azi crede că a venit momentul să-mi facă și rău, pentru a dovedi caracterul speciei umane. Am încercat să-l conving pe Maiorescu, că e frumos și cavaleresc să te iau în căsătorie în mod legitim. Dânsul m-a mustrat foarte vehement, spunând că n-am altceva mai bun de făcut decât să mă-nsor. Am tăcut. Ieșind de la dânsul, o revoltă sufletească, asemeni unui furtuni, a început să clocotească în vinele mele, credeam că îmi crapă tîmplele de indignare și supărare.”

Așadar, dragostea eminesciană este însăși erotica populară, compusă din „ahturi și suspine”, din chemări sentimentale și blesteme. Și nu degeaba a afirmat Dante Alighieri că „în iubire mergem spre obiect înființând”, întrucât poetul își creează lumi lirice extraordinare, aflat sub influența încordării inumane spre iubirea dionisiacă.

Aegri Somnia (Visele unui om bolnav)

În timpul bolii lui Eminescu, Maiorescu luând totul asupra sa, scrisorile lui sunt documentele cele mai zguduitoare ale tragediei. Orânduite cap la cap, ele ar constitui probabil nu numai povestirea fidelă a ultimilor ani din viața poetului, dar cea mai înaltă dovadă a devotamentului lui Maiorescu. Exemplul concludent este cea trimisă în anul 1884: „Iubite domnule Eminescu, Și scrisoarea dumitale către mine și scrisoarea de mai înainte către Chibici le-am citit cu familia mea și toți amicii dumitale cu o nespusă bucurie. Căci ne-a fost dovada sigură despre deplina dumitale însănătoșire. Nu te mira că-ți vorbesc mai întâi de bucurie, deși amândouă scrisorile sunt triste și concepute sub un fel de „deprimare a moralului”, cum ar zice galomanii noștri. Căci eu cred că tristețea d-tale e trecătoare și desigur neîntemeiată, pentru noi rămâne dar, bucuria întemeiată„.

Mergând la Baia Publică Mitraszewski, poetul „fu năvălit de dorința talazurilor marine și de voluptatea somnului veșnic pe țărmul mării”, după cum observă același George Călinescu în „Viața lui Mihai Eminescu”. Aflat încă sub euforia acelei simțiri „de om nebun”, Eminescu se crede transportat pe lumea cealaltă, continuând să stea sub cascada de apă, fiind scos de acolo prin spargerea ușii. De această dată a trebuit dus direct la sanatoriul „Caritas” al doctorului Șuțu.

Cu toate tratamentele aplicate la acest sanatoriu, efectele sunt slab vizibile, drept pentru care prietenul junimist Maiorescu, „cu aceeași generozitate și grijă pentru soarta poetului, își asumă responsabilitatea de a-l trimite la Viena, la sanatoriul doctorului Obersteiner de la Ober-Döbling, unde își va reveni în aproximativ două luni, însă temporar.

3.4. Corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle

“Corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle constituie, de multă vreme, unul dintre subiectele controversate ale eminescologiei. Cunoscută parțial, recuperată în formule adeseori îndoielnice, ea își păstrează în continuare o doză apreciabilă de seducție și o aură de mister. Cei doi protagoniști au devenit – în parte și datorită splendidelor, contradictoriilor scrisori de dragoste – etalonul național al cuplului romantic, nefericit, cu un destin tragic demn de cel al marilor îndrăgostiți din cultura universală.”

Veronica Micle și Mihai Eminescu s-au născut în 1850, și s-au stins amândoi în același an, 1889. N-au fost căsătoriți, dar dragostea lor a fost mare și adâncă, dincolo de răutățile unor semeni care i-au dorit despărțiți. "Îngerul blond" venise la Iași, cu mama sa, din Năsăudul ardelean. Fată minunată, Veronica a terminat excelent gimnaziul, în iunie 1863. La examen, asista rectorul Universității din Iași, ardeleanul Stefan Micle. O cere în căsătorie, deși e cu 30 de ani mai în vârsta decât Veronica (ea devine "doamna Micle" la 14 ani). Vor avea două fete: Valeria și Virginia. Cunoscând-o la Viena (1872), pajul Cupidon a întins arcul și i-a săgetat pe amândoi. Frumoasă, spirituală, cultivata, Veronica e o femeie plină de poezie și mister, romantică și provocatoare. Eminescu lasa Berlinul și vine la Iași, dorind s-o revadă. Pătrunde în salonul ei literar, citind poezii de amor scrise peste zi la Biblioteca Centrală. Poetul îi dedică versuri eminente, iar poetesa modestă, imitându-l dulceag, îi dedică stihuri grupate apoi în volumul "Poesii", 1887. În 1879, se stinge la Iași soțul ei, Stefan Micle, lăsând-o săracă, fără sprijin material. Veronica vine la București. O lună și jumătate, alături de Emin (cum îl alinta), luptă pentru obținerea unei pensii. Pe stradă, el o prezintă amicilor drept logodnica. În mai 1880, rodul iubirii lor, copilul lui Emin și al Veronicăi se naște mort. Târziu, amândoi își dau seama că sunt victimele unor intrigi de culise. Eminescu se îmbolnăvește cumplit, săvârșindu-se din viața la 15 iunie 1889. După stingerea Luceafărului, regretele o stăpânesc pe Veronica. Pleacă la Mănăstirea Văratec. Tulburată, parcă-l vede pe Emin în oglinda pârâului de munte. Înghite un flacon de arsenic, dorind să se ducă dincolo. E înhumata lângă bisericuța Sf. Ioan din Văratec. Prin moarte, e logodită cu Eminescu pentru veșnicie…

Corespondența și iubirea dintre cei doi a fost comentată, de-a lungul timpului, de toti criticii literari de pe meleagurile țării noastre. În continuare o sa prezint cateva scrisori adresate Veronicăi de către Eminescu în perioada când acesta era bolnav:

   Draga mea Veronică,

Că eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți scrie ție, căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din lume.

Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor și nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuiești, tu rămâi cum ai fost și scrie-mi. Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduințele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi

         pe Emin

Scrie cu degetele pe cari le sărut.

(1880 Februar)

Stimabilă Doamnă și respectata mea amică,

Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veți binevoi a îngădui una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărți, nearanjate încă din lipsă de timp și legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paști, singurele libere pe care le-am avut de atâta timp și pe care le-am întrebuințat la legarea în teancuri a cărților. În orice caz, stimabila mea Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. și Vă rog de mii de ori să mă iertați, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur deja pe lângă actele în cestiune.

Vă mirați de grabă – mie desigur penibilă și neplăcută – cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitați însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă pe care V-am trimis-o asemenea și prin care mi-ați luat orice perspectivă de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.

O repet, Doamnă, nu insist câtuși de puțin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vină ce mi se cuvine și că omul, care ia orice amănunt asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi ușurez sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor, sau în fine, numai greutăților momentane purtarea mea oricum ar fi fost.

Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greșit; a silui împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-nainte zădărnicia unor asemenea încercări.

Sfârșesc scrisoarea mea prin părerea de rău că ați găsit de cuviință a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupațiuni, cărora se pretinde că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aș fi luând parte. Sunt atât de retras, Doamnă, și am atât de puțin interes pentru ceea ce se vorbește sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viața mea e atât de simplă, cu toate greutățile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a ști cine și-a luat libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaște, nici curiozitatea de-a ști ce se vorbește.

O singură dorință am avut, dar dacă și oameni și împrejurări o fac să devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influență.

   Repetând rugăciunea să binevoiți a îngădui vro două zile până să vă pot trimite actele rămân cu tot respectul

             al DVoastre supus servitor

             M. Eminescu (București 3 Mai 1880)

               Doamna mea,

Îmi permiteți a nu mai ști ce să Vă răspund. După ce singură ați rupt relațiile cu mine, după ce le-ați dat o publicitate, pe care eu nu le-o dădusem nicicând, după ce în sfârșit prin nenorocita comunicare a unor mărturisiri, ce avusesem imprudența de-a Vi le face ați făcut ca în adevăr întregul cerc de cunoștințe de care mă bucuram să fie revoltat în contra mea, veniți acum a adăuga tuturor grijilor mele zilnice o nouă grijă, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricât de drept aș fi, n-o pot recunoaște în măsura în care mi-o atribuiți.

Niciodată Doamnă, desfacerea noastră, de-ar fi trebuit să aibă loc, nu s-ar fi căzut a se face cu atâta amărăciune, cu care ați făcut-o DVoastră. După ce dar veninul acestei amărăciuni m-a desiluzionat cu desăvârșire asupra suportabilității unor relațiuni între noi, după ce am judecat că continuarea lor ar fi o nenorocire pentru Dta și pentru mine, după ce astfel, zdrobit de această convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am mulțumit cu visul unei fericiri trecute, știind bine că alta viitoare nu mai e cu putință, DVoastră pare că găsiți o deosebită plăcere de-a mă tortura cu destăinuirea unor hotărâri, copilărești și condamnabile, la care nu m-aș fi așteptat din partea unei femei atât de inteligente, atât de grațioase precum sunteți D-voastră.

Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Dacă această îndărătnicie s-ar putea înlătura prin declararea că ești frumoasă, inteligentă, demnă de-a fi iubită de alți oameni superiori nimicniciei mele, ți-aș face-o bucuros. Fii bună și nu te crede disprețuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă și amiciție, nicicând acela care a fost atât de adânc turburat, fie de împrejurări, fie de noi înșine.

                  al DVoastre supus

                  M. Eminescu

(București 12 Octomvrie 1880)

         Momoți dragă,

Din faptul că nu ai căpătat ieri depeșă, vei fi conchis fără îndoială că ieri nu a fost la ordinea zilei petiția ta. De la 1 pân' la 4 am stat ieri la Cameră în deșert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbăta viitoare, ceea ce doresc și eu pentru ca să se mântuie odată.

Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primești – te oblig să fie și Câmpeanca de față, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer și adevărat, incapabil de viclenie și minciună, sub impresia acestui șarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase și spioane. – Eine schwache Stunde – zici tu că e partea slabă a femeilor. De aceea mă tem și eu mai mult decât de orice și de aceea găsesc preferabil să nu-l găsesc de loc și să-i ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ți spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? Eu nu știu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu și nu recunoști că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune delicată voi face un merit, dacă va fi bună, un merit pentru care îți voi fi recunoscător toată viața mea.

Nicuță, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu, gelozia, cea mai rea și mai amară din toate patimele. Te rog să n-o hrănești, dacă nu vrei să-mi iei liniștea trebuincioasă pentru a iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale vieții.

   Te sărut din creștet pân'în tălpi și rămân

                     al tău, Emin

7 fevruarie 1882

            Momoți,

Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primești regulat scrisorile mele, căci și mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ți zic că tu ești Momoți a mea – numai a mea, că ești gingașă ca un crin și albă ca și el, dar nu așa de cuminte.

Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din "Convorbiri" unde stau "Venere și Madonă" și "Epigonii". Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm.

De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și se-nchee gândul meu, al lui

                  Emin

          Draga mea Veronicuță,

Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun poftă-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.

Iar mâni când te vei trezi, ai s-aștepți scrisoare și poimâni are să-ți vie și atunci ai să știi și tu ce făceai pe când eu scriam aceste șiruri și eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aș mai săruta!

Ieri seară, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci și cântă admirabil, așa precum n-am mai auzit violonist și tu știi bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci și inimă. Niște ochi mari, negri, sălbateci are creștinul acesta, și, deși e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i așa? Dormi Veronică? Desigur dormi.

Nicu Gane a plecat la Iași; deci dacă-l vezi mai zi-i și tu, că eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă și să nu-i aduc aminte. Dar el mai cu "ba azi, ba mâne" n-a făcut vro treabă acațari pân-acum, bată-l-ar norocu încă cu vro șapte duzine de copii dar și cu milioanele respective cu care să-i crească.

Și încă să mai știi una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde ședea cu chirie la părintele Strul Avrum și mă fudulesc cu el. Știi că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la București cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iași, încât eu îmi imaginez următoare consecuțiune în prezența celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îți poți tu închipui a cui prezență o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiți la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de păr ceasurile minute și zilele sferturi de ceas?

    Măi Momoțelule,

Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-am treabă, ba că nu-ți trimit "Timpul" regulat, fiindcă uit să ți-l trimit, ba – grozăvia grozăviilor – îmi dai sfatul să mă amusez.

Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a ști că nu există amuzament pentru mine fără tine și că tot ce vorbești tu e moftologhie? Critică asupra cărții lui Slavici e scrisă de mult – însă n-am publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ți-am trimis-o pentru că asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critică asupra "Columnei lui Traian" care iar voi s-o remaniez. Tu știi că la mine remanierile sunt lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziție identică cu aceea în care am scris.

"Timpul", suflete, în zilele când nu am treabă acolo, nu aștept pân-o ieși de sub tipar și ți-l trimit a doua zi. Astfel ești dispensată de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi după ce-au apărut. Le citești a treia zi, numai pe ale mele a doua zi – abstracție făcând de admirabilele producțiuni ale penei onorabilului Păucescu, cari cată să te fi interesând foarte mult.

Momoțelule, crede că gândesc zilnic la tine și mi-e dor și că – în momentul în care, fără jenă, ți-oi putea face aripi, ca să stăm fără jenă în acest oraș, ți le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de odată cu primăvara. Căci s-a făcut primăvară, a sosit – fără flori și fără verdeață încă – și primăvara e vremea iubirii, de predilecție. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic, Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereței și că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu știu.

Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieșit vreodată seară sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost decât una singură dată et c'est tout, asemenea la Sarasate la amândouă concertele, ceea ce ți-am și scris. Autrement nulle part.

Dragă și mititica mea Moți,

Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi. Trebuie să știi că de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de frig, că piciorul meu drept e ca vai de el și că pe deasupra am un junghi în partea dreaptă, drept care pun muștar și piele de iepure la piept. Iată halul în care mă aflu, Moți, încât nici nu ți-am putut răspunde ieri la dulcea și încântătoarea ta scrisoare pe care a căzut o lacrimă din parte-ți. Draga mea fată! Mi-e milă, mi-e tare milă de tine. Costinescu a mai fost pe la mine și-ți trimite complimente.

Îmi zici să vin. Moți, îmi vine să țip la ideea de a te vedea și cu toate acestea – Momoțelul meu drag și iubit și dulce și desmierdăcios – de ce aș zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moți, mă rog ție, nu pot mânca-ți-aș gurița ta cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am decât trei zile libere: Duminecă, Luni și Marți. Una dușul, una întorsul – ce facem cu una singură? Dac-ar fi să-ți spun motive, ți-aș spune multe, dar nu voi. Eu știu că tu mă crezi, știu că mă crezi că de-aș putea, aș fi de mult lângă tine. Știi tu ce dragă-mi ești? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu toate astea – așa ne-a fost scris amânduror – prin despărțiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moțico, nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp și apoi… așa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, și acesta va trece că vreme este. ș-apoi nu ne va mai despărți nici Dumnezeu, nici dracul.

Te sărut pe gât și după cap și pe obrajii amândoi și "le brin d'amour" pe gură și mânuțele și la coate și pe umăr și rămân

                al tău, Emin

Fetițule dragă,

Nu te supăra dacă nu-ți scriu numai decât după ce-ți primesc scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului și vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îți trimit bani de drum; pân-atunci "Legenda" la care lucrez va fi gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetițul meu cel gingaș și mititel, și nu te-i supăra că nu-ți scriu imediat, nici că nu-ți scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniște perfectă, Veronică, e senin că amorul meu împăcat, senin că zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu ești regina stelelor din cerul meu și regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn și trează și mă plec ei ca robul din "O mie și una de nopți"

               Emin

10 aprilie 1882

Dragă și dulcea mea fetiță,

Eu ți-am răspuns la scrisoarea ta din urmă, e pozitiv. Încât se vede că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi întâmplat pentru întâia oară de când corespundem. Îți scriam de căldurile ce domnesc aci, rugam să mă ierți că nu ți-am scris imediat și-n sfârșit știu un lucru: ți-am scris trei pagini de blagomanii și te sărutam la sfârșit, cum te sărut serile și diminețile măcar cu gândul. Mă mir în adevăr foarte mult cum de n-ai primit-o.

Apropos de Titu. Da! Vorba ceea ; râde vârșa de baltă și baba de fată. Cine s-a găsit să-ți facă morală în privința relației cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine și desinteresarea ta copilăroasă și adevărată cu care ai fost și rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea între el și mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor, și eu n-am avut nimic, decât ingratitudine chiar. Tu nu ești de comparat cu acele și de aceea rău face a te mustra pentru lucruri care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorală o femeie care iubește din caprițiu, imorală cea care iubește pentru bani și pentru interese, dar dacă există moralitate în amor e numai amorul de bunăvoie, fără interes, cu uitare de sine și cu uitare de tot. De aceea, draga mea Nicuță, îți zic: opinia celor ce sunt mai răi decât noi nu ne atinge întru nimic.

Un lucru care te va interesa. Baican scrie o poveste ce i-am spus-o eu și pe care tu vei recunoaște-o numaidecât. E o poveste care s-a spus de multe ori la tine acasă și e publicată în foiletonul "Timpului".

Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e și peste putință de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, și pe niște călduri, drăguța mea, pe niște călduri cari produc durere de cap și te scot din fire. Dar tu îmi spui că scrii și știi, Moți, că odată avem să le corijăm împreună și le vom edita și mă tem c-ai să capeți și Bene-merenti, Moț mititel ce ești tu și drăgălaș, să treci la nemurire alături cu Sion și Urechia. Quel plaisir!

Draga mea fată, iartă-mă că n-ai primit scrisoarea mea. Ce să-ți zic alte dacă te superi? Fiindcă nu poți bate poșta care mi-a irosit-o, bate-mă pe mine că tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine, odor în codru de tâlhari ce ești!

Când te culci, gândește la mine și când te scoli asemenea. Și lasă-mă să te pup, mânca-ți-aș ochii tăi cei lucii de pisică, și să te dorlotez ca pe-un pui ce ești tu, puițul dulce și pe vecii vecilor a lui

Emin

Vinerea Patemelor 26 martie 1882   

Din luna lui Iunie 1882.

A plâns scriind-o.

 Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frică de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea lui Emin

      Iunie 1882

         Amica mea,

Îți mulțumesc pentru trimiterea fotografiei. Nu ți-am răspuns la cea din urmă scrisoare și n-am dat mai ales urmare cererii pentru batistă și scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a ,ă despărți de aceste dulci rămășițe ale fericirii și nefericirii mele, de rămășițele singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viață și pe care desigur nu-l voi mai avea nicicând.

Dacă pretinzi în mod absolut ca să-ți trimit cele din urmă scrisori înapoi, ți le voi trimite, căci ești în drept a mi le cere; dar dacă nu le pretinzi, amica mea, atunci te rog lasă-mi-le. Nevrednic de-a le păstra, nevrednic de-a fi iubit de Dta, precum ți-am spus de atâtea ori, eu o cer acesta nu ca pe un semn de afecție, ci ca o grație excepțională. Dar în sfârșit, Dta ești stăpână pe voința Dtale și dacă îngădui să le păstrez, le voi păstra. Încolo cred că nu vei socoti că aș putea abuza vrodată de ele. Trimiterea fotografiei a fost pentru mine un semn că mi-ai permite a păstra și acele scrisori, care departe de a face asupră-mi efectul unor triste amintiri, formează comoara, singura comoară a vieții mele. Îți simt mâna mică și rece și te rog să-mi ierți și cele ce ți-am greșit și cele ce-ți închipuiești că am greșit.

M.    Eminescu

NB. Scrisoarea Dtale a întârziat din cauza întreruperii comunicațiilor.

Draga mea Nică,

Călduri, muncă și necazuri mă opresc de a-ți răspunde cu acea promptă regularitate de care, de dragul tău, m-aș ține bucuros. Precum era de prevăzut, după ce am făcut atât de puține băi și după ce aerul de bucurești nu-mi priește de loc și căldurile asemenea, bubele mele amenință a se redeschide și a mă rearunca în acea mizerie morală, care era de vină la tăcerea mea.

Dragul meu Moț, nimeni, absolut nimeni nu-i în București, nici prieteni, nici dușmani. Toți caută răcoare și liniște din acest infern, în care cei nevinovați se pedepsesc. După ce și corectorul de la "Timpul" mi s-a îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu onorabila redacție… și pe ce călduri, Doamne sfinte!

Nu fi supărățică, dacă nu-ți scriu imediat și crede-mă că abia găsesc un moment mai limpede în care să pot gândi și la dragul meu Moț, la imputările ce ea mi le face și la fatalitatea că mi-i atât de dragă ș atât de scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.

Eh! La pauvreté est une mauvaise chose! Și chip să scap de ea pentru totdeuna nu se vede încă. Dar în sfârșit, bun e Dumnezeu și meșter e dracul. După ploaie trebuie să vie și senin, care va fi și mai senin prin tine, Nică.

Ai avut de descifrat în scrisoarea mea trecută. Am plecat la Chiustenge și cerneală din călimară s-a făcut în vreme de vară ca păcura – Copirtinb – încât se lipea filă de filă.

Te sărut de mii de ori, Moț, și iar te sărut și iar, și iar și te rog să-mi păstrezi locul din inimă care l-ai dăruit lui Emin. Iulie 1882

Măi fată nebună și drăgălașă,

Și zi e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi și tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav și descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

tu mă sfătuiești să petrec, să mă folosesc de tinerețe și alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citești în romanuri. Viața mea ești tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viață monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni și fără cunoscuți, și tu zici să petrec, ca și când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranță depărtată; e ceva aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu știi fără bine că sunt statornic, chiar încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogați decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar așa e lumea, așa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viața a doi nenorociți ca noi, o clipă de uitare de sine și de beție plătește mai multe decât viața întreagă a acestor oameni.

Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi și nici nu se poate altfel – căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deșartă și goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, și pustie viața fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt și mângâie-te măcar cât de puțin.

Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea mea și să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și te rog, liniștește-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

         Emin

August 1882

Amica mea,

Ceea ce am auzit, am auzit că sigur și pozitiv. M-a durut foarte, dar deprins a te crede, căci cunosc calitatea ta de căpetenie, sinceritatea, te rog să mă ierți dac-am dat crezământ, sigur fiind că tu ești îndestul de deschisă ca să-mi spui că momentul a sosit în care arunci frumosul vis în apă. Îmi faci imputări de sute de ori meritate că nu vin la Iași, că n-am găsit timpul și ocazia să vin. Ei, dac-ai ști cum salahoria asta în care petrec împreunată cu boală și mizerie mă apasă și mă fac incapabil de-a voi ceva, ai înțelege și m-ai ierta. De câte ori ne vedem, tu ai ocazia de-a înțelege că te iubesc, tu simți că sufletul meu întreg e al tău. Ei bine, oricând e tot astfel. Dar îți spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când știu că ar fi numai pentru câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni. La ce? Pentru înăsprirea părerilor de rău, pentru că din nou să trebuiesc să te părăsesc, pentru ca remușcarea de-a nu te avea să se nască mai amară și mai crudă din o scurtă, dulce, nesfârșit de dulce realitate?

Dar să las astea. Eu știu cu toată siguranța că te voi iubi întotdeuna, chiar atunci când nu m-ai mai iubi tu, cu toată risipirea vieții mele în nimicuri politice, cu toată desordinea mea intelectuală, cu toată demoralizarea de care sunt cuprins, în urma lipsei mele de energie și lipsei de voință.

Să-ți povestesc ceva neauzit – ca semn de demoralizație adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat… hotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legațiunii belgice ieșind noaptea pe fereastră de la domnișoarele de… onoare. În sfârșit… Regele și Regina… n-au aflat nimic. Radu Mihai depeșează însă Regelui o telegramă cifrată prin car-l anunță de tot ce se petrece la Curte. Adjutanții M. Sale împreună cu domnișoarele trăiau toți în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune tocmai pe aceste domnișoare să-i descifreze depeșele. Din nefericire pentru ele – toate plecaseră în pădure cu galanții lor – nimeni nu era decât Regina acasă. Regina se pune de descifrează însăși depeșa și-și pune mâinile-n cap. În sfârșit rege și regină pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, și găsesc…? Întreaga companie de domnișoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanți. Scandal! Se zice că toți adjutanții și toate domnișoarele vor fi date afară… dar…

Iată un scandal fără pereche în analele curților europene.

Îți sărut ochii, draga mea dulce, și te rog să ierți bănuielile nefericitului

Emin

Septembrie 1882

CONCLUZII

Pentru neștiutoti, deși nu cred că mai există vreunul, jurnalul intim este jurnalul personal unde se scriu cele mai importante întâmplări din viață, în ordinea întâmplărilor sau datele din fiecare zi. Foarte mulți scriu în jurnalul intim în fiecare zi, tot ce s-a întâmplat sau tot de ce vor să își aducă aminte pe mai târziu.

Și eu am avut un jurnal intim, țin minte că era un caiet cu lăcățel și doar eu aveam cheia. Apoi m-am plictisit să mai scriu iar acuma nu aș mai avea chef să îmi scriu din nou jurnalul. Dar când recitesc tot ce am scris pe acea vreme îmi aduc aminte cu drag. Jurnalul intim e ceva ce mereu te face să zâmbești după ce recitești în viitor.

În momentul în care o persoană publică, așa cum au fost Titu Maiorescu și Mihai Eminescu jurnalele intime nu prea se pot ține „ascunse„ de marele public. Și ar fi și păcat, deoarece, în țara noastra, după umila mea părere, istoria literaturii trebuie dusă mai departe. Din partea celor două mari personalități amintite mai sus ne-a rămas o ladă de zester ănsemnată, dar mai puțin despre viața și despre sentimentele fiecăruia.

De aceea sunt total de acord ca aceste înscrisuri să meargă din generație în generație, așa cum a mers istoria română, cu acei domnitori cu care toți ne mândrim.

La corespondență este ceva mai simplu. Oricine poate primi o scrisoare pe care o poate rătăcii pe undeva. Poate fi gasită cu ușurință și publicată, chiar dacaă nu este tocmai etic și moral.

Ca și un sfat pentru generațiile viitoare, recomand scrierea jurnalelor intime, nu numai calculatorul și televizorul sunt importante. Poate, cine știe, se va naște un al doilea Eminescu și, prin jurnal și corespondenșă nu se vor pierde însemnările.

BIBLIOGRAFIE

Cioculescu Șerban – Antologie, prefață, aparat critic, București, Editura Eminescu, 1987

Dussault Louis – Protocol instrument de comunicare, București: Editura Galaxia, 1996

M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondența. Documentar, Ed. Academiei, București, 1989.

Filimon Domnica – Tânărul Maiorescu, 1986

Veronica Micle, Corespondență, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979

Titu Maiorescu – Însemnări Zilnice

Mihăieș Mircea, De veghe în oglindă, București, 1989

Mihăieș Mircea, Cărțile crude. Jurnalul intim, Iași, Editura Polirom, 2006

Pop Augustin Z.N. , Mărturii … Eminescu – Veronica Micle, Agenția Litera, Chișinău, 1989

Rusu Liviu .- Însemnări despre Titu Maiorescu. În : Viața Românească, 1963

Simion Eugen, Ficțiunea jurnalului intim, Editura Univers Enciclopedic, 2001, vol. I fiind intitulat Există o poetică a jurnalului?, vol. II Intimismul european, vol. III, Diarismul românesc

Streinu Vladimir – Epilog la comemorarea Maiorescu. În : Luceafărul, București, 1967

Slavici Ioan – Despre Eminescu, 1972, Editura București

Toma Ion; Ioana, Dincă. Limba Română, Stilistic și Compoziție, București: Editura Niculescu, 1998, p. 17.

Tănase Viorel Iulian .- Cercetările psihologice ale lui Titu Maiorescu. În “Academica”,

Vamoș C., D. Vamoș, Eminescu – viața unui om singular, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008

Vîrgolici T. – Corpusul receptării critice a operei lui Mihai Eminescu. Secolul XX, vol.18-19

Vîrgolici Nina – Redactare și corespondență, București, 2001

Zoica, Vlăduț; Ana, Temeș. Corespondența comercială, București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1992

www.wikipedia.ro