Jurnalul f ericirii [619962]

N. Stein hardt
Jurnalul f ericirii
TREI SOLUȚII
Testament politic
Pentru a ieși dintr-un univers concent raționar — și nu e ne apărat
nevoie să fie un lagăr, o temniță ori o altă fo rmă de încar cerar e; teor ia se
aplică o ricărui tip de pr odus al totalitarismulu i — e xistă soluția (mistică) a
credinței. Despr e aceasta nu va fi vorba în cele ce ur mează, ea fiind
consecința harulu i prin esență selectiv .
Cele trei soluții la car e ne r eferim sunt strict lumești, au caract er
practic și se înfățișează ca acc esibile orișicui.
Soluția întâi: a lui Soljenițîn
În Primul cerc, Alexandru Isaievic i o menționeaz ă pe scurt, revenin d
asupră- i în volumul I al Arhip elagului Gu lag.
Ea constă, pentru oricine păș ește pest e pragul Secur ității sau altui
organ a nalog de anchet ă, în a-și spune cu hotărâr e: în clipa ace asta chiar
mor. Îi este permis a-ș i vorbi consolându- se: păcat de tine rețele ori vai de
bătrânețele mele, de neva sta me a, de copi ii mei, de mine, de talentu l ori
de bunu rile ori puter ea mea, de iub ita me a, de vinuri le pe car e n-am să le
mai beau, de cărțile pe car e n-am să le mai citesc, de plimbări le pe car e
n-am să le mai fac, de muzica pe car e n-am să o mai a scult etc. etc. etc.
Dar ceva e sigur și ireparabil : de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă așa gânde ște, neșovăito r, insul e salvat. Nu i se mai poate face
nimic . Nu mai ar e cu ce fi amenințat, șa ntajat, am ăgit, îmbr obodit. De
vreme ce se consideră mort nim ic nu- l mai sperie, îmbrobod i, atrage,
ațâța. Nu mai poate fi amor sat. Nu mai ar e — fiindcă nu mai speră, fi indcă
a ieșit din lume — după ce jindui , ce pă stra sau r edobând i, pe ce își vinde
sufletul, liniștea, on oarea. Nu mai e xistă moneda în car e să-i poată fi
achitat pr ețul trădării .
Se cer e însă, fi rește, ca hotărâr ea să fie fermă, definit ivă. T e declari
decedat, pr imești a te învoi morț ii, desființezi orice speranță. T e poți
regreta, ca doamna d'Houdet ot, poți regreta, îns ă ace astă sinucidere
morală și pr in anticipație nu dă gr eș. Riscul unei cedări, al consimț irii la
denunț, al unei r ecunoașt eri fanteziste a pierit cu des ăvârșire.
Soluția a doua: a lui Alexa ndru Zinoviev
Este cea g ăsită de unul din personajele cărții Înălțimi le găunoa se.
Personajul e un om tânăr, prezentat sub po recla alegorică Zurbag iul.
Soluția st ă în totala neadap lare în sistem. Zurbag iul nu are domici liu stabil,
nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii ; e un vagabond, e un parazit,
e un coate goale și o haimana. T răiește de azi pe mâine, di n ce i se dă,
din ce pică, din te mir i ce. E îmb răcat în zdrențe. Munce ște pe apucat e,
uneo ri, când și dacă i se ivește prile jul. Își petr ece mai toată vremea în
pușcării ori lagăre de muncă, doar me pe unde apuc ă. Hoinăr ește. P entru
nimic în lume nu intră în sistem, nic i măc ar în cea m ai neîns emnat ă, mai

păcătoas ă, mai neangajant ă slujbă. Nici măc ar păzitor la por ci nu se
bagă, neur mând pil da er oului unei nuvele a lui Arthu r Schnitz ler: acela,
obsedat de fr ica de ră spunde re, sfârșește po rcar. NU, Zurbagiul s-a
proiectat (în stil e xistențialist) odată pentru totdeaun a câine de pripas,
capră râioas ă, călugăr bud ist cerș etor, smintit , nebun pentru (întru)
libert ate.
Un asemenea om, aflat în mar ginea societății, e și el imun: nici
asupra lui nu au de unde e xercita pr esiun i, nu au ce- i lua, nu au ce- i ofer i.
Îl pot oricând închi de, hărțui, dispr ețui, batjoc ori: dar le sc apă. Odată
pentru totdeauna a consimțit a-și trăi viața con form exemplulu i și
model ului unui perpetuu azil de noapte. D in săr ăcie, neîncr edere,
neseriozi tate și-a făcut un cr ez; se aseamănă unui animal sălbat ec, unei
fiare jigăr ite, unui tâlhar la drumul mare. E F errante P alia al lui Stendh al. E
Zacharia s Lichter al lui Matei Călinescu. E un %iurodivîi laic, un drumeț
neplictisit (iar Wotan coborând pe-ace st păm ânt ce nume poat ă? Der
Wanderer), un jid ov rătăcito r.
Și-i slobo d la gură, vorbește de istov, dă gla s celo r mai pr imejdi oase
anecdote, nu știe ce-i r espectul , toate le ia de s us, spune ce-i trece pr in
minte, rostește ad evărur i pe car e ceilalți nu- și pot îngădui să le
șoptea scă. E cop ilul din poveste a regelui gol, a lui Andersen. E bufonu l
regelui Lear. E lu pul din fabula — și ea îndrăzneaț ă a lui La F ontaine:
habar nu ar e de zg ardă.
E liber, liber, liber.
Soluția a treia: a lui Winston Churc hill și Vladimir Buk ovski
Ea se r ezumă: în prezența ti raniei, asuprir ii, mizeriei, nenor ocirilor,
urgiilor, năpastelor, primej diilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimp otrivă
scoți din ele pof ta nebună de a trăi și de a lupta.
În martie 1939 , Chur chill îi spune M arthei Bibescu: „ Va fi război. Praf
și pul bere se va al ege din imper iul britanic. Moartea ne pândește pe toți.
Iar eu simt c ă întineresc cu douăzeci de ani".
Cu cât îți mer ge mai rău, cu cât s unt greutățile mai imen se, cu cât
ești mai lov it, mai împresurat or i mai supus a tacuril or, cu cât nu mai
întrevezi vreo nădejde probabilistică și rați onală, cu cât cenu șiul,
întune recul și vâscosul se intensifică, se puhăve sc și se înco lăcesc mai
inextricabil, cu cât perico lul te sfrunteaz ă mai di rect, cu atât ești mai
dornic de luptă și cunoști un simță mânt (cr escând) de ine xplicabilă și
covârșitoa re eufor ie.
Ești asaltat din toate părțile, cu forțe in finit mai tari ca ale tale: lupț i.
Te înfrâng: le sfidezi. Ești pierdut: ataci. (Așa vorbea Chur chill în 1940).
Râzi, îți ascuți dinți i și cuțitu l, întine rești. Te furnică ferici rea, nespu sa
fericire de a lovi și tu, fie chiar infinit mai puțin . Nu numai că nu
deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpu s, dar și guști din plin
bucur ia rezistenței, a împotr ivirii și încer ci o senzație de năv alnică,
dementă voi oșie.
Soluț ia aceasta, fi rește, pr esupune o tărie de caracter e xcepțională,
o concepție militară a vieții , o formidabilă îndârj ire morală a trupului , o
voință de oțel înnob ilat și o sănătate spirituală adamantină. E probabil că
presupune și un duh sportiv: să-ți placă băt ălia în sine — încăierarea —
mai mul t decât suc cesul.
E și e a salut ară și ab solută, deoar ece e bazată pe un parado x: pe
măsură ce ei te lovesc și-ți fac mai mult rău și-ți impun suferințe din ce în

ce mai nedr epte și te înco lțesc în l ocuri mai fără de ieșir e, tu te ves elești
mai tar e, tu te întăr ești, tu înti nerești!
Cu soluția Chur chill se identifică și soluția Vladimi r Buk ovski.
Bukovski poveste ște că atunci când a primit prima convocar e la sediul
KGB n- a putut înch ide un ochi toată noaptea. F iresc lucru, își va spune
cititorul cărți i sale de aminti ri, cum nu se poate mai fi resc; nesiguranța,
frica, emoția. Dar Bukovski ur mează: n- am mai putut dormi de nerăbdare.
Abia așteptam să se fac ă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce c red eu
despr e ei și s ă intr u în ei ca un tanc. Fericire mai ma re nu-mi put eam
închipui.
Iată de ce n-a dor mit: nu de te amă, de îng rijorare, de emoție. Ci de
nerăbdar ea de a le striga adev ărul de la ob raz și de a intra in e i ca un
tanc!
Cuvinte mai e xtraor dinare nu c red să se fi pronunțat or i scris
vreodată în lume. Și mă într eb — nu pretind că e a șa cum s pun eu, nu,
câtuși de puțin , mă într eb doar, nu pot să nu mă întreb — dacă nu cumva
universul acesta, cu toate r oiurile lui de galaxii cupri nzând fiecar e mii o ri
milioane de galaxii fiecar e cu miliar de de sori și cel puțin câteva miliar de
de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumv a toate spațiile, distanțele și
sferele acestea mă surate în ani-lumină, para seci și catrali oane de mii de
mile, toată vier muirea aceasta de m aterie, aștri, comete, sateliți, pulsari,
quas ari, găuri negre, pulberi cosmice, meteor i, mai știu eu ce, toate er ele,
toți eon ii, toate timpur ile și toate con tinuumur ile spațio -temporale și
toate as trofizicile newton iene or i relativiste au luat ființă și există numai
pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte al e lui Bukovski.
Concluzi e
Tustrele soluț ii sunt certe și făr ă greș.
Altele pentr u a ieși dint r-o situație- limită, di ntr-un unive rs
concent raționar, din m rejele unui proces k afkian, dintr -un joc de tip
domino, labiri nt sa u cameră de anch etă, din teamă și panică, din orice
cursă de șo areci, din o rice coșmar fenomenal nu știu să existe. Num ai
acestea tr ei. Însă oricar e din ele e bună, suficientă și izbăvitoa re.
Luați aminte: Soljenițî n, Zin oviev, Chur chill, Bukovski. Moartea
consimți tă, asumată, anticipată, p rovocată; nepăs area și ob răznicia;
vitejia însoțită de o veselie turbată. Liberi sunteți să alegeți. Dar se cuvine
să vă dați se ama c ă — lume ște, omene ște vor bind — alt ă cale de a
înfrunt a cercul de fier — care-i în bună parte și de cr etă (vezi Starea de
asediu a lui Ca mus: temeiul dictaturii e o fanta smă: frica) — e foarte
îndoieln ic să găsiți.
Veți protest a, poate, considerând că soluți ile subînțeleg o formă de
viață echivalent ă cu moarte a, ori mai r ea ca moarte a ori implicând riscul
morții fizice în orice cl ipă. Ast a așa est e. Vă mirați? P entru că nu l -ați citi t
pe Igor Safarevici, pentru că încă nu ați aflat că total itarismul nu e atât
închegar ea unei teori i econ omice, biologice ori sociale, cât mai ale s
manifest area unei atracții pentru moarte. Iar secretul celo r ce nu se pot
încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viața, nu moartea.
Moartea, însă, cine, Singur, a învins- o? Cel ce cu moartea o a călcat.
Nicolae Ni culescu*
* E inutil, credem, a explica rațiunea adoptări i acestui pseudonim.

Reamin tim că te xtul fuses e destinat unei circulații mai mult sa u mai puț in
restrânse. E, de as emene a, inu til a insista as upra legături i intrinseci
dintre cele două test amente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul e ra pentr u el
doar o expresi e a faptei.
Creion și hârtie nic i gând să fi avut la închisoa re. Ar fi așadar
nesincer să încer c a susține că „jurnalul" acesta a fost ținut cronologic; e
scris apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete și vi i. De vreme ce nu
l-am putut insera în durat ă, cred că-mi este per mis a-l prezenta pe să rite,
așa cum, de data a ceasta în mod r eal, mi s-au perindat imaginile,
aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de imp resii căruia ne place a-i da
numele de conștiință. Efectul , desigur, bate înspr e artif icial; e un r isc pe
care trebuie să-l accept.
Cred, Doamne, ajută necr edinței mele.
Marcu 9, 24
Ianuarie 1960
— Un pah ar? N- am sp art nici un pah ar. . . Nu țin minte. . .
Acesta mi-e răspunsul. . . și cu adev ărat nu țin minte. Sau totuși l-am
spart? În august, de ziua ei și a mea ? Sau nu l-am sp art? Nu știu. Ba d a,
știu. Desigur că l- am spart. În augu st, seara, la m asă, ușile înspr e teras ă
larg deschise. Dar totodată par că nici nu-mi reamintesc. Țin și nu țin
minte. Totul în decorul acesta ireal și subtil, cu gr ijă ticlu it, mă îndeamnă
să mă r efugiez în confuz ie și să mă pier d în tul burar e: și priv irile ei, calde
și compătimi toare, și privi rile lor, iscusite și galeșe. T oboganul consimț irii
se de sfășo ară lin înaintea mea; n- am decât s ă mă las să lunec.
Aș putea să jur că nu- mi aduc a minte — în deplină bună cr edință; cu
toate că-mi dau seama c ă așa s-au petr ecut lucrur ile, cum le r epetă ea —
un pahar de cristal, frumos — cu pr ecizia memoriei unui computer, cu
fidelitatea benzii de m agneto fon, cu ip ocrita sfiic iune a elevului
sârguincios care știe prea bine lecția. Mă uit la ea — e ea, dar ca în vis;
face lucru ri neaștept ate, vorbește altfel; și, sinc ronic cu ea, și lumea e
alta, e suprar ealistă. Uite, ăsta e suprar ealismul: obiectele, aceleași,
cunosc altă orându ire, au altă final itate. Va să zică se poate și a șa. Acum,
da, ceainicul e o femeie, soba e un elefant… Max Er nst, Dali, Duchamp…
Dar și Strigătul lui Munch, îmi vine să zbier , să mă de ștept din coșmar, să
mă înto rc pe vechiul nost' pă mânt, bun și blând, unde, cuminți , lucr urile
sunt cee a ce știm că sunt și ră spund meniri i pe care le-o atribuim din
totdeauna… Aș vrea să ies din o rașul acesta nelin iștit al lu i Delvaux, din
câmpul ace sta al lui Tanguy, cu membr e despicate, moi și reîntregite
după afinități bizar e, după împer echer i altele decât cel e statornicite la noi. ..
La no i, pe păm ânt. Aici nu poate fi pământul. Asta nu- i ea. Decoru l ăsta
dosto ievskian și e xpresion ist nu poate f iința aieve a. . . Mă înșel, mă
semețesc: îmi dau ifose, imagine z desig ur scena a ceasta delirantă de
dragul unui rol pe care mi-ar plăcea s ă-l joc…

La urma ur mei nici nu știu bi ne de l- am spart sa u nu. Din cristal,
gros. Dacă r ecun osc c ă l-am spart, spun adevărul (adevăr ul obiectiv) și,
odată ce am r ostit adevăru l, trebuie să merg mai departe și s ă recun osc
totul și deci că Nego a vorbit dușm ănos. (Ăsta-i to t scopul ședințe i
acesteia de anchet ă noc turnă, în care ea mă apără cu atâta suspectă
grijă, îmi întin de at ât de amical prăj ina de s alvar e; căci ea, vrednică de
nota maximă la memorizar e și incap abilă de a uita vr eun amănunt, iată
că sare rândurile când e vor ba de mine și vo rbele mele de atunci, le trece
sub tăcer e ori le citeaz ă trunch iat și ră spunde : „Cine le- a spus? nu- mi pot
reamint i. Cineva, car eva dint re cei prezenți, știu doar că s-au pr onunțat…"
Acest „s-a u" impersonal și neutru , ca-n l ogistică și-n structuralism, cât e
de comp lice la adresa me a și cum mă înjosește.)
Așadar, vor bind, intru în claritate și ad evăr și nu mai există cotl on
unde să mă pot piti, păș esc în zona de lumină, ascunzișurile dispar
instant aneu. Ori, dac ă nu-mi aduc aminte, dacă fac p sihic gestul
destinderi i și relaxării, mă pier d în fumul confuziei , mă răt ăcesc în
neaducer ea aminte, mă dau pradă dulce lui delir al ev anesc enței și atunci
iar recunosc, recun osc pentru că acum totu l îmi este egal, pentru că totu l
e cenușiu și aidoma, pentru că nimic nu ar e însemnăt ate și p recizie.
Pătrund în lume a noului roman și a literaturii fără personaje: a lui SE, a lui
EI și a CELORLALȚI, unde EUL și SINELE pier, se con fundă în mulțimea
nedife rențiată. P ersonalitatea (c e-i aia?) se cer ne m ărunt , se făr âmițează,
trece toat ă prin sită.
Oricum aș face, sunt pier dut.
Ești pierdut, ești pierdut, mă le agănă duiosul balansoar al cedării și
oboselii, al scârbei, al uimir ii, al prietenie i recun oscătoare. (Ea face doar
tot ceea ce poate face. Vrea să mă ajute. În fațet ele cristalului sclipesc
lumânările de pe ma sa festivă.)
Sunt pier dut și pentr u că a sta trebuia să-mi fie soarta — ast a, nu
alta. Oar e nu-s un mânjit, un rat at, un îmbătrânit în concesii și cedări, în
rușinate nuni i, în supăr ări grotești, în zvâcniri de invi die, de m ândrie
sângerândă, de p ofte mer eu treze, satisfăcute, dar nicio dată măr eț și pe
deplin, mereu ciunti te, nu- i locul meu firesc pr intre murdării, printre
căldicei, hazn aua as ta odihn itoare a renunțării și supunerii, a confi rmării
adev ărului adevăr at, nu-i ea capătul lo gic al unor lungi purulențe? La ce
bun să mai mă am ăgesc pe drumu rile depărtate ale mândriei și
demnității'? Inacce sibile. Cale a-i barat ă def initiv.
Ce-are a face dac ă l-am sp art sau nu? Ar e. Ceva îmi spune stăruito r
că ar e. Stăruit or, dar în surdină. Înțeleg prea bine — din ce în ce mai bine
pe mă sură ce lun ga confru ntare mer ge înainte cu ob lojite mănu și — că
acum s e ia ho tărârea, că de aici se va declan șa totu l. Și drăcovenia e că
oricum aș suci-o, tot prins în capcană răm ân. O ri pe c alea adev ărului, ori
pe a lunecării în ceața de șertăciuni i, tot pier dut sunt, to t va tr ebui să
recun osc. A tâta doar că m ă îmb ie mai am ețitor și parcă m ai cu îndura re
calea neaduceri i aminte, calea confuzie i, unde toate-s egale și l ipsite de
sens, de importanță.
Sunt pierdu t!
Pierdut? A! nu. Iată că din fundur ile Pantelim onului și ale Clucer esii —
ale mah alalei și satului — mijește deodată un alt gând, o a treia soluț ie.
A! nu, umilința cedării e de la diavo l. În jur nu-i ceață, în mine nu- i
delir: sunt în pl ină realitate, ce văd e adev ărat. P antelimon ul și Clucer easa
îmi șoptesc — a semenea unor coleg i de nădejde care suflă precis: ce, te
lași pri ns de fant asmagorie? Ia vin o-ți în fire. Da, ea e. Da, tot ul e

adev ărat. Să fii calm și cin ic și abil. Repetă, abil. Da, există, mai e xistă o
negândită a tr eia soluț ie. Dato ria ta în cl ipa a sta e s ă fii vulgar de calm,
de în demânatec, de nepă sător . Fii țăran, ovr eiașule. Fii mahal agiu. Nea
Maladie pe car e 1-a fura t slujnica; nea Pană gâlcevosu pe care vrea să-l
înșele vecinu l; nea Ionică pe care consoart a nu-l duce de nas ; unchieșul
Pandele încur că-lume, moș Urcan bătrânul la car e farti țiile nu țin . Nu sunt
pe Venusber g și as ta nu- i noaptea V alpur giei. Sunt înt r-un bi rou de
anchet ă al Securității, pe cale a Plevnei (degeab a, punându-mi ochelarii
negri, m-ați învârtit cu m așina prin curtea c azărmii Malmaison), și as ta-i
T., care a tr ecut de partea l or… De ce? Cum oar e? Nu se poate! De ce, nu
știu și nic i nu mă inte resează. Iar cât privește imp osibil itatea, iată c ă se
poate. Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaț ă, orice ar spune Ar istotel.
Paha rul? Desigur că știu. Desigur că l- am spart. (Un gest st ângaci și
cât de rușinat m- am simțit. A, cio burile nu aduc no roc decât pe
nemțeșt e.) Dar singura me a datorie acum e să fiu calm, isteț și
încăpăț ânat. Du r. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat.
Soluț ia a treia. Nici nu recun osc c ă l-am sp art, nici nu mă las pradă
ameț elii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii . Ci altceva: minci una.
Minciuna l iniștită și pricep ută.
Asta-mi rămâne, as ta e c alea a tr eia; să fiu țăran deștept și
mahalagiu viclean. Calm și dârz. La înălțimea lor . A ei și a lor. Nu m ai sus.
Nu-mi aduc aminte, punct și gata. Și nu știu. Și tac. Și amuțe sc. Nu
recun osc. Nu cedez. Nu știu, dom'le. Nu-mi aduc aminte de nim ic. Ca un
țap lo godit. Nici în pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruță. Ca f asolea
în ziua de P aști. Nea Lache la iarm aroc: nu la să nici o pará din preț; nea
Simache la judecată: nu se lasă el înfundat. Nea Gruia la tocmeal ă: nu și
nu și iar nu.
Iată a tr eia soluție — neașteptată și str anie: minciu na. Minciuna
binecuvântată, șoptită de Hr istos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, bat
clopotele toate. V oi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mer eu. În cea m ai
infimă dint re fracțiun i de secundă al L ui devin pentru totdeaun a.)
Minciuna nerușinată, domoală, cât mai iscusită. Fecioru l lui nea T ache
vame șul. Tata la plecare: să nu fii jidan f ricos, să nu te caci în pant aloni.
Suprarealismul e de la P aris, deli rul o fi bun la Zurich, la cafene a. Aic i nu-i
acolo . Aici se oprește t renu-n gară, nu gara la t ren. Aic i e țara lui Ion, a
Fanarioților și a lui Soarbe- Zeamă, aici Vlad Țepeș i- a tras pe soli i turci în
țeapă, nu le- a spus „trageți întâi dumne avoastră, domni lor englezi" , iar
Petrache Carp i- a arătat lui Vodă Carol că por umbul se măn âncă cu mân a,
aici e pe viaț ă și pe moarte, aici nu e decor sofisticat și suprem de
nebunatic, nu-s draperii și delic ii, nu-i paradis o ri iad artific ial, aici e ca la
dugheană, ca la tejghea, c a la obor; ca la pr oces de cli ronomie; nu-i cu
giuvaericale, e cu piet re, cu bolovani (și dint r-o dată g ându l mă poartă
spre Brâncu și, țăran hotărât c are-și ci oplește m aterialu l cu gesturi mari
de cosa ș). Aici e sc ăldătoa rea Vitezda1: te arunci ori ba. Aici, acum, acum,
acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi.
Acum trebuie să mă aleg, să mă pro iectez. Mă avânt? P ot? Vreau?
Știu? Ce curios luc ru: văd că dac ă vreau s ă apuc pe cale a creștinismului
trebuie să mint. Cum a mințit și pop orul acesta (în mijl ocul căruia m-am
născut și spre car e mă simt mer eu atra s) — și bine a făcut — când a fost
nevoi t să se plece fesului, neamțulu i, moscovitului. Trebuie să mint așa
cum în matematici soluția uneor i nu poate fi găsită dec ât mai întâi
comp licând datele, oc olind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta
însea mnă că lucru rile nu sunt at ât de simple. Lumea nu e simplă. Asta

însea mnă că bine a zis Jul ien Benda când a zis că ură ște pe cei ce
comp lică lucru rile simple, dar nu m ai puțin pe cei ce simpli fică lucru rile
comp licate.
Creștinismul, băiete, nu-i tot una cu p rostia. Apele râului Târgului și
râului Doamnei nu cur g pentru netoți și clopote le biserici i Capra nu bat
numai pentru babe cucer nice. Las' că și alea c ât îs de surde și tot o
potrivesc.
Ea e pe-un s caun la vreo doi metri în stânga mea; ei în față, la birou.
A, ați vrea voi să mă las cupr ins de vraja s emi-visulu i, de fumul amețitor
al unei scenog rafii suprar ealiste… Intelectuali i or fi slabi, dar cun oașterea
cărțil or nu-i fără de fol os, căci poate da, acut ă, senzați a unui dejá vú ori
măcar a unui dejá imagin é… Iată c ă prinde bine. Nici buchea nu-i de
lepădat. Nu, o i fi eu ov rei și sensibil, dar ați uitat (și ai uitat și tu, când ai
calculat cu ei, căci bunăvoința ta ce poate fi de nu mijloc ul de a mă
atrage al ături de tine, de a-mi ușura drumu l, de a-mi auri și a-mi în dulci
pilula de fie re car e-i de căc at? — uite că a m început să vorbesc
buruienos, ca nici odată, și ce s tenic e! ce minunat mă simt — chiru rgii și
militarii d-aia s e vede că înju ră, ca s ă nu piar dă contactul cu fapta, să nu
se lase furați de nepă sare, să nu le fie tot una), ați uitat că s unt născut la
mahala și trăit la țară. Pantelimo nul și Clucer easa.
Dur. Simplu. Plin de înțe leaptă șir etenie. Mai e timp. Creștinismul nu
e neap ărat bleg .
Așadar :
— Nu țin minte nimic. Nu știu să fi spart vreun pahar. Nu l-am a uzit
pe comese anul nostru spunând ceva dușm ănos.
— Mă, ai fost la m asa ace ea? Și nu s-a discutat dușm ănos?
— La ma să am fost, era ziua me a și în ajun fuse se a ei. Dar nu s-a
discutat dușm ănos.
— Nu ții minte?
— Nu.
— Da pah aru ții minte că l- ai spart!
— Nici.
— Mă, ți-e prietenă. (Și mi- o arat ă, dram atic, ceremoni os.) R ecunoști
că ți- e prietenă?
— Recunos c.
— Atunci? De ce ar spune c ă ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vr ei
să spui că minte?
— Nu știu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic.
Ceainicul e ce ainic. Soba nu-i elefant. În pământ înco lțește grâul.
Din piatră s e fac ca se și se dur ează s tatui. Hristos nu- i Dumnezeu al
neorându ielii și al mă știlor. Jupân Codârlă greu de cap.
Iar ea? Ea e cu ei — simplu ca bună ziua. E de partea ceal altă. Da, a u
făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e dr ep, în lume cev a nou: până a cum,
dacă voiai să pierzi un om, te adresai dușmanilo r săi: soției de car e a
divorțat, prietenulu i de car e s-a rupt, asociatulu i pe care 1-a târ ât la
tribunal; aportul noului, inovația cea m ai de seamă, este c ă pentr u a
distruge un ins ei nu mer g la certații , ci la prieteni i lui, la neva stă, la cop ii,
la ibovnice, la cei pe car e-i iubește și-n care și-a pus, omene ște,
prostește, încrederea și s etea de af ecțiu ne.
Amețe ală. Amețe ala e senz ația cea m ai chinuit oare. Nici o durere nu-
i atât de cumpl ită. Amețe ala. L umea s e învârte, se desf ace, te de sfaci și
tu, ești rupt în bucăți. Obiectele se răsucesc, am v ăzut eu un film
expresionist după Crimă și pedeap să; toate erau s trâmbe: acoper ișurile,

gardurile, felinar ele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză.
Blocurile se prăbușe sc. Ea e dincolo, acum e di n ce în ce m ai plictisită, („Ei
ce zici? Uite-ți marfa!") mai chi rcită. Cutr emurul spintecă solul și-ți
spintecă fiin ța, pe o linie mediană.
Hai, hai, D ostoievs ki nu a pr edicat a mețeal a, ci pe D omnul Hristos.
Hai, înțelege și dă-ți seama de ce nu-ți vine a cr ede: nu ești pr ea fricos și
nu ești sofisticat. A pătruns și-n tine ceva din bruta vulpen ie a
mahalagiu lui, din încăpățân area țăranului. Hai, știi ce ai de făcut, hai nu
te mai am ăgi, ai și ale s; poți rezista și ești tr eaz pe deplin, hai înțelege —
oricât te-ar uim i, te-ar speria — dă-ți seama că ai câștigat, ține-l pe NU în
brațe, e al tău, suprar ealismul e doar o teorie, viața nu-i tot una cu visul,
aici nu-i ceainărie de opium și nici salon al suavelor miresme, aici e un
ticălos de bir ou de anchetă, st atistica dovedește că r ealitatea nu-i vis:
Valery ave a dreptate.
Ai vrea tu să te r efugiezi în frică, în brumă, în coșmar… ai vr ea… Ar fi
ușor, — ce dulce ar fi să te poți adăposti între vis și viaț ă, în conf uzie sa u
incert , printre delici oase cadavr e sau pe masa de ope rații, între umbr elă
și ma șina de cusut, în cad a lui Mar at transfor mată în balon zburăto r, la
Samarkand înt r-un pal at din o mie de no pți și o noapte, în delir, delirul,
izvorul tu turor compromisurilor. Dar nu te mai poți recuza. Cine ți-ar ofe ri
adăpost? S-a zis cu tine, ovreiașule, inte lectualule, o rășanule: ai încălț at
opincile realității , au să -ți bătătorească t ălpile. De-acum s-a isprăvit cu
delicatețur ile și iluziile mâng âietoare, cu pleoapele lăs ate peste la scive,
odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai duct ile. Nu te mai poți
refugia în imaginar : ești bun de front, bun de rezistență, bun de minciuni
sfânte și griju liu ticlu ite, bun de îndărătnicie. Ești bun de f oc. Nu ți -a mer s
la reformare, Nuhăm. Înainte, marș!
— Nae lo nescu spune că cine nu ar e sânge r omâne sc poate fi „bun
român", dar cu nici un pr eț și or ice s-ar petr ece nu poate fi „român".
Așa și es te, dacă nu-i decât pe m ăsura putințel or omene ști. Dar ce
nu e cu putință la oameni e cu putință la Dumnezeu. Pe cale omene ască,
obișnuită, după fi re, nu poți trece de la însu șirea de „bun român" la starea
de „român". Dar prin botezul sângelui , ca v ărul meu T eodor la Mărășești,
dar pe cale de transfigu rare? Cum de nu și-a adus N ae lonescu aminte de
Matei 19, 26, de M arcu 10, 27, de L uca 18, 27? Cum de n-a înțeles că și
aici există un drum presărat cu flo ri de ia somie și cu minun i, al înn oirii
care face ca toate s ă devină cu put ință, ușoar e? Cui cr ede că vinul se
poate p reschimba în sâ nge, nu-i vine g reu a r ecunoaște c ă duhul poate
săvârși mutații semiot ice cu sâ ngele.
Biologic, etnic, da. Mi stic, problemele se pun însă cu totul altfel și
ceea ce nu e cu putin ță pe un plan devine cu totu l posib il, degrabă, pe
celălalt.
(Matei 19, 26: Dar Iis us, privind la ei le-a zis: La oam eni aceasta e cu
neputin ță, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință: Marcu 10, 27: Iisus
privind la ei, le- a zis: La oameni lucrul e cu neputin ță, dar nu la
Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu puti nță; L uca 18, 27: Iar El a
zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu. —
Atenție la acel privind la ei, care arat ă câtă înse mnătate d ădea lisus
acestor cuvinte pline de tâlc, și gr eu, poate, nu de înțeles, ci de a similat.)

28 Augus t 1964
Nimeni nu se face creștin, măcar de pr imește bo tezul, ca mine, târziu
în viață. Gândesc c ă nu-i altminte ri nici în conversiun ile cut remurătoar e.
Chem area e mereu anterioară — o ricât de ad ânc, de subtil, de iscu sit ar fi
tăinuită. Pascal: Tu ne me cher cherais pas…: Mereu logica răst ălmăcită:
cauți ceea ce ai g ăsit, găsești ceea ce ți s-a pregătit, ți s-a și dat.
Trag două concluz ii:
Întâi, adevăr atele temeiu ri ale concepț iei creștine: absurdul și
parado xul. Apoi, divin itatea luc rează am ănunțit și cu pr iceper e, și când
răsplăte ște, și când pedepse ște. Se înșeală a marnic toți cei ce cr ed — și
nu-s totdeaun a ner ozi — că-l po t duce pe Dumnezeu, că-l pot șmecheri.
Nicidecum. Dă sa u bate cu nespus de migălit rafinam ent. De unde rezultă
că Dumnezeu nu e num ai bun, d rept, atotputernic etc, e și foarte deștept.
29 Augus t
Mii de draci mă furnică văz ând cum este confun dat cr eștinismul cu
prostia, cu un fel de cucer nicie tâmpă și la șă, o bond ieuserie (e expresia
lui tante Alice), ca și cum menirea cr eștinismului n-ar fi decât să lase
lumea batjoc orită de forțele răului, iar el să înlesne ască fărădelegile, dat
fiind că e pr in defi niție osândit la cecitate și par apleg ie.
Denis de R ougem ont: Să nu judecăm pe alții, dar când ar de ca sa
vecinul ui nu stau să mă r og și să mă îmbunătățe sc; chem pompier ii, alerg
la cișme a. De nu, se numeșt e că sunt fudu l și că nu-mi iubesc apr oapele.
Macaulay : este dr ept că nu av em vo ie să ne răsculăm împot riva lui Nero
căci o rice pute re de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în
ajuto r dac ă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower și Foster Dul les în
toamna lui '56.)
Una e să te răscol i, alta e s ă apr obi. Când a căzut Iacob al II-lea, s-au
găsit episcopi anglicani car e să-l ur meze în exil pe regele procato lic, ori
poate catol ic, numai pentru că era s uveranul legitim și, or ice s-ar fi
întâmplat, nu putea fi înlocu it.
Creștinismul neajuto rat și neputinci os este o concepție eretică
deoar ece nesocotește în demnul D omnulu i (Matei 10, 16: „fiți dar înțe lepți
ca șerpii și nevinovați ca po rumbeii") și trece peste textele Sfântului Pa vel
(Efes. 5, 17: „Drept acee a, nu fiți fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fi i treaz în
toate…" , 7/7. 1, 8: „să fie… treaz la minte" și mai înde osebi I Cor. 14, 20:
„Fraților, nu fiți copii la minte; ci la răutate fiți copii, iar la minte f iți
oameni mari").
Nicăieri și nic iodată nu ne- a cerut Hristos să fim pr oști. Ne cheam ă să
fim buni, blânzi, cinstiți, smeriț i cu inima, dar nu tâmpiți . (Num ai despre
păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim ".) Cum de-ar f i putut
proslăvi p rostia Cel car e ne dă sfatul de- a fi mereu treji ca să nu ne lăs ăm
surpr inși de sa tana? Și -apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris c ă „Dumnezeu
nu este un Dumnezeu al neorânduiel ii". Iar rânduiala se opune mai presus
de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînțeleger ii
obtuze. D omnul iubeșt e nevinovăția, nu imbec ilitatea. Iubesc naivitate a,
zice și Leon Daudet, dar nu la bărboși. Bărboșii se cade s ă fie înțelepți. Să
știm, și ei și noi, că mai mult rău iese ad eseori de pe ur ma p rostiei decât

a răut ății. Nu, slujito rilor diavolulu i, adică șmech erilor, prea le-ar veni la
îndemână s ă fim proști. Dumnezeu, print re altele, ne poruncește să fim
inteligenți. (Pentru cine es te înzestrat cu darul înțelege rii, prostia —
măcar de la un anume punct înc olo — e păc at: păcat de slăbiciu ne și de
lene, de nefol osire a talentulu i. Iar când au auzit glasul Domnului
Dumnezeu… s-au ascuns.)
— Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă infer ioară, bună și ea.
Ori din drago ste: cum o fac sfinț ii și caracter ele superi oare. Dar și de
rușine. O teri bilă rușine, asemănătoar e cu a fi făcut un lucru necuvi incios
în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei
bătrâne, a fi înșelat un om car e se încr ede în tine. După ce l-ai cunoscut
pe Hristos îți vine g reu să păcătuie ști, ți-e terib il de rușine.
Camer a 18
De ce-l sărută Iisus Hristos pe m arele inchiz itor în apologul din Frații
Karamazov?
Îi răspund docto rului Al-G. pre limba lui, adic ă în stil indianist: ca să-l
treacă de la avidya3 la vidya4 ca să spulber e maya5, adică s ă împrăștie
fumul , să îndepărteze v ălul, să risipea scă m agia. Du pă ce e ste sărut at,
marele inchizit or, în sfârșit, vede r ealitatea. Sărutul , pe gu ră, acționeaz ă
ca un șoc, zguduie, trezește.
Capod opera artistică ar e un efect asemănător : și ea dezvrăjește.
Credința ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acor d cu ce e ste real.
De unde rezultă ca r ealitatea — r ealitatea ce a necoru ptă — e
frumoasă și c ă rezonanța e o lege fundament ală. Efectul Mössbauer
generalizat.
— După ar estarea lui Paul D im., la începutul lui 1955, Yolanda St. —
din familia lu i Eminescu, nepoată de fiu a căpitanulu i Matei Eminovici
(până prin 54, înainte de a s e remări ta, isc ălea și ea Eminovici) — i-a spus
lui T.: „Bine i-au făcut. Sper să le deie m ăcar zece ani, și lu i și celo rlalți. "
(Vorba vine, dar se vede a că-i supărat ă.) „Ș i Nicu al tău, crede că-i stă
frumos s-o facă pe legi onarul?"
Am fost do jeniți și atunci și mai târziu că am trăncănit p rea mult, că
n-am știut să ne ținem gura. La car e am putea ră spunde: „Crezut-am,
pentru aceea a m și grăit — și no i credem, pentru aceea și grăim." (II Cor.
4, 13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit (Ps. CXV). Sau l- am putea
cita pe un autor mai nou , pe B rice P arain, după care a vorbi sau a t ăcea e
tot una cu să trăiești o ri să mori .
Ne-a osândit și un tân ăr la a cărui părere țin mult. Acesta (T oma
Pavel) 1- a invocat pe W ilhelm Tell, în stilul noii generații ; Tell s-a priceput
să tacă, și-a ținut îndelung moac a și ca s ă evite o rice p rovocare nic i nu
trecea prin piața unde sta găina lui Ges sler. Dar când i -a venit la
îndemână, n-a mai st at pe gândur i, a trecut la fapte, ful gerător . Arde-l! (Pe
Gessler, nu simbol ul: pălăria.)
Așa e. Ar gumentu l e valabil și-n fond rezumă istor ia Românilo r.
Mărturise sc că vor bele înțelepte ale t ânărulu i m-au usturat. Nu avem îns ă
dreptul să ne ap ărăm și noi trecutu l, isprava? P oate c ă, în lipsă de
altceva, nu-i nici vorb irea de lepădat. În orice caz, fac e cât o spovedanie,
e liniștitoar e. Sărmană apologie; dar dacă-i singura?
În legătură cu aceasta a pare și teribi la problemă a lui 2+2=4.
Exemplul lui Tudor Vianu și altora ca el, car e țineau cursuri serioas e
și con ferințe instructive ori rosteau fraze ar moni os și tem einic înjghebate,

ne era mer eu dat — dat, de nu chiar azvârlit în față. Dar nu vorbesc oa re
în deșert? înt rebam no i. Nu, ni se răspundea, deoar ece afirmarea
adev ărurilor veșnice este oricând bine venită, e întotdeauna s ănătos și
util să arăți că doi și cu do i fac patru. (Doi și cu do i fac patru reprezenta
formula bunul ui simț, a dreptulu i natural, a nestricăcioas elor axiome.)
Poveste a ace asta cu doi și cu doi fac patru eu o știam încă mai de
mult. Știam bunăoară de la Ca mus că „ vine mereu în istorie o clipă când
cei care afirmă c ă doi plus doi fac p atru sunt pedepsiți cu moarte a." Iar de
la Dostoievs ki, în alt fel, că două o ri doi fac patru nu mai e viață, ci
obârșie a morț ii. Omulu i, zice Dostoievski, i -a fost neîncetat fr ică de
această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate ocean ele, își jert fește
viața în căutar ea aceasta, dar se însp ăimântă la gâdul că v a da de ea. E
un princi piu de moarte, și bun lucru este că uneori doi și cu do i mai fac și
cinci. Orwell, însă, cr ede altminte ri, crede că libe rtate a înse amnă
libertate a de a spune că doi plus do i fac patru și că deîndată ce lucru l
acesta e r ecunoscut, restul tot ur meaz ă de la sine.
Cum pute am împăca înt re ele ace stea toate, mai ale s că silueta
cărturarulu i care, în mij locul iureșului, enunță c alm adevăruri le simple și
eterne, nu e lipsită de măr eție?
Eram zăpăcit, până ce m-am putut lămuri ; atât de mulțumit am fost
de explicația găsită, încât pe l oc i-am trimis o scrisoa re coanei L enuța,
mam a lui Alecu, vajnică reacționară, femeie înaltă și frumoas ă,
moldoveanc ă stăpână pe un grai fără oco luri și per dele. Coană L enuțo, i-
am s cris (și mania ac easta de a ne e xpedia epistole unul altuia, loco, a
fost și ea crit icată cu asprime, socotindu -se curat ră sfăț, în lăturind orice
posib ilitate de scuză), tiranii le nu interzic rostirea ad evărur ilor, ci numai a
unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva
tiranie. Omul și el îng hite să-i spui multe de la ob raz, dar se cutremură
când dai peste cee a ce englezi i numesc „cad avrul din dulap" ori
„adev ărul de-acasă" și începi a dezvălui ce singur nu îndrăznește a-și
mărturisi, când riști să atingi punctul fragil și vulnerabil despre car e
arhitectura esoterică spune că e xistă în orice clădir e înălțat ă pe suprafața
pământul ui acestuia și poate duce într -o clipită la nărui rea edificiului
întreg. The skeleton in the cupbo ard și hometruth sunt e xpresii intraducti bile
în românește, dar îmbi nându-le și trecându-le în spațiul mioritic, îm i vine
a crede că sunt un fel de echivalent al soției meșteru lui Manole, prinsă în
ziduri și-n amintir e și rugându- se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator
cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.
Revoluția francez ă era gat a să îngăduie p roclamar ea multo r
adev ăruri, dar pedeps ea cu moartea pe cel care îndrăznea s ă îngâne că
simplul fapt de a te fi născut no bil nu est e un ar gument îndestulător
pentru a ți se t ăia capul fără altă pr ocedură decât simpla identi ficare.
(Legea d in Priar, anul II). Și pe vremea lui Cr omwell și a puritanil or se
spune au multe lucru ri bine intenț ionate, dar vai de cel car e punea la
îndoială ab soluta v aliditate a pr escripț iilor morale din Vechiul Testament, în
sensul lor absolut literal. Și în frumoas ele oraș e Geneva, Mun ster ori
Florența, pe vr emea lui Calvin, a lui Th omas Munzer, a lui Johanne s von
Leyden or i a lui Savonar ola se auze au cuvântări pl ine de adevăruri și
lucruri exacte și se e xprimau idei vrednice să fie luate în se amă, dar
exista de fiecar e dată c âte un adevăr sc andalos — blasfematoriu — cu
desăvârșir e interzis fo losirii publice. Plata fol osirii: moarte a.
Secretul, așadar, coan ă Lenuță, iată-l: doi și cu do i fac patru este o
formulă algebrică: nouă ne r evine de fiecar e dată sar cina s- o aritmetizăm.

A spune că doi și cu do i egal patru nu înse amnă a declar a ca Tudor Vianu
că Goethe a scris Poezie și Adev ăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că
Balzac, domn ilor, e un realist r omantic. Sau a ține, ca George Călinescu,
admirabile inedite preleger i despr e viața și ope ra lui Eminescu. Când
alături de tine oamenii sunt tăiați cu feră străul, dacă vrei să enunți că doi
și cu doi fac patru înseamnă c ă trebuie să urli cât te ține coșul pieptulu i:
este o ned reptate s trigătoar e la cer ca oamenii să fie tăiați în două cu
ferăstrăul. Sub domnia lui Robespier re afirmau că doi și cu doi fac patru
cei care se revoltau împ otriva faptului că niște oameni erau trimiși la
ghilotină num ai pentru că se n ăscuseră nob ili. (Prevestise el ceva,
Beaum archais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin, la fel,
cei care nu puteau să nu se cutr emure văz ând că sunt sort iți morți i toți
cugetător ii care nu apr obau întocmai teologumenele lui maître Calvin.
Sănătoa să aritmetică ar fi făcut cine i- ar fi e xpus lui Caligula înd oielile
sale cu priv ire la putința de a confer i calitatea de consul unui cal. Și așa
mai departe de f iecare dat ă. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Călinescu
sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorb ind, bunăoară, despre Canal, drumu l
cel fără pul bere.
(Și atunci, nu după ce r enunțaseră la m ăreața lucrar e chiar cei ce o
inițiaseră, sfidând astfel ju rământul depu s de muncito ri la locul de muncă:
nu plecăm de aici pân ă nu- l vom termina! Aș a cum desigur mai or iginal ar
fi fost cine ar fi spus fără s ă aștepte moartea lui Stalin, cel mai mare
corifeu al tutur or științelor, că E =mc2 nu este o formulă idealist ă.)
De fiecar e dată ecuația gener ală algebr ică se cuvine a fi
aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anum e ascuns și osândit
de tiranul aflat la pute re. E povestea lui Anders en, a regelui gol. La ce bun
să afirmi întristat că uni rea ort odocși lor cu biserica r oman ă s-a făcut în
mod silnic ori să te ri dici cu vehemenț ă împ otriva cotr opirii otomane în
perioada c ând altele erau chestiuni le arzătoare la ord inea zilei :
chestiunile arzătoar e la or dinea zilei erau închisor ile, erau procesele
însoț ite de r ecun oașteri și autoacuz ări ale inculpați lor, erau pedepsele
administrative; a le denunța pe ace stea ar fi însemnat s ă rostești că doi și
cu doi fac patru. Evidenție rea de c ătre părintele Stăniloae a m arilor
abuzuri săvârșite de c atolicism sub Habsbur gi ori înfierarea de cătr e
profesoru l Giurescu a jugulu i turcesc luau — or icât de sa vanți și de bine
intenț ionați ar fi f ost cei do i cărturari — un aer foarte înrud it cu 21-ul lui
Cațavencu și cu Europa lu i Farfur idi, fie spus fără pic de răutate or i lipsă
de respect, dar și fără convenți onale oco luri.
Mi-a trebuit însă timp înde lungat pân ă să-mi pot desc ărca in ima în
scrisoar ea trim isă coanei Lenuța; eram am ăgit și impr esionat de cif rele 2
și 4, cu înfățișar ea lo r atât de concr etă și de aritmet ică, de serioa să și
(vorba lui Manole) de on orabi lă; pân ă ce, în sfâr șit, să pricep că for mula
aceasta apar ent numerică este de fapt abstr actă și algebrică, ea cerându-
se mer eu tradus ă, exemplif icată, surpr insă în timp; și anum e de fiecar e
dată în con formitate cu ad evărul atunci interz is. A! bieți i de noi, tot robi ai
istoriei suntem și tot sub vremi.
31 de cembrie 1959
Pe de alt ă parte însă, calitatea de s enator roman nu par e legată de o
anumită epocă istor ică, întocmai după cum Schell ing arat ă că

romantismul nu este o școală literară aparținând unei faze a evolu ției
gustului , ci una din permanen tele propensiuni ale sufletului omenesc.
Ovreiul de peste 82 de a ni, micul pensionar din Bucu rești, mi s-a doved it
dintr-o dată, și în chipul cel mai simplu, capabil de simțăminte autentic
senatoriale.
După ce i- am povestit cum s-au petr ecut lucruril e, mi-a vo rbit:
— Ce-ai m ai venit ac asă, nenor ocitule? Le-ai dat imp resia c ă șovăi,
că poate să încapă și posibi litatea s ă-ți trădezi prieten ii. În afaceri, când
spui lăsați-mă s ă mă gândesc înse amnă c ă ai și acceptat. P entru nimic în
lume să nu primești a fi martor al acuzări i. Hai, du-te chiar acum.
Eu îl știu de pe vr emea când se întorcea seara în Pantelimon pe s cara
trăsurii — marțial : când în timpu l mișcăril or din 1 919 a circulat prin
atelier ele fabrici i în uniformă și cu sa bia scoa să din teacă, dar teatru tot
îmi vine a cr ede că joacă, lui și mie, măcar nițel . Mă uit la el mai mult pe
furiș, mi- e teamă s ă nu constat că brave ază. Îi arăt că acum nu gă sesc pe
nimeni și că nici să stau la poarta Secur ității cu ge amant anul lângă mine
până luni n-are nic i un Dumnezeu, er oismul fi ind foarte apr oape de
caraghioslâc. Și mă simt istovit, și mai e masa de disear ă. Și-i mai ar ăt ce
însea mnă înch isoarea cu ad evărat, că e b ătrân, că va răm âne singur cu o
pensie tar e mică; să nu se a ștepte la mila nimănui; și nici la vizite ; și-apoi
mi-este fr ică; și-apoi nu mi se cer e la ur ma ur mei decât să declar
adev ărul; și nu ne vom mai vedea nici odată; și-aș a i-am făcut numai
necazuri toată viața, măc ar acum la sf ârșit să-i îndulcesc oleacă zilele ; și,
ce mai la deal la vale, perspectiva închiso rii, a suferinței, și pe dea supra
cu gândul la nenor ocirea lui, mă îngr ozește.
(Iminența dur erii mereu ne înduioșeaz ă și căința, cățel cuminte, vine
pe ur ma pașilor ei.)
În par odia bine cunoscută, ma mei lui Ștefan cel Mar e i se f ace mi lă
de fiul ei rănit, îi deschide porțile cetății și îl doftoricește. C ât de puțin e
parodia la cur ent cu meandr ele sufletu lui omene sc și cu surprizele pe
care le poate r ezerva o garsonieră bucu reștean ă. (Mai tar e ca Misterele
Paris ului). Ascult ându-l pe tata nu mai încape nici o înd oială pentru mine
că Doamna Oltea s-a purtat în realitate înt ocmai ca în poezia lui
Bolintineanu. De vreme ce bătrâiielul, ce evr eul e în stare să-mi
vorbească pr ecum o face, oar e ce nu-i cu putință? Arti ficialu l e deop otrivă
de răsp ândit ca naturalul, teatrul ține de esența vieții. Comeille descrie
oamenii așa cum s unt, iar la sf ârșitu l anului școlar în recitări le elevil or din
clasele primar e (eu într-a treia: Ai avut credin ță Rege, și de- aceea ai
învins) se spun banalități.
— E ad evărat, zice tata, că vei av ea zile foarte g rele. Dar nopț ile le
vei avea liniștite — (tr ebuie să repet ce mi-a spu s, trebuie ; de nu, m-ar
bate Dumnezeu) – , vei do rmi bine. P e când dac ă accepți să fii martor al
acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopți le vor fi
îngrozitoare. N-o să mai poț i înch ide un ochi. O să trebuiasc ă să trăiești
numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind ziua toată, iar
noaptea chinui tor de tr eaz. O să te perpe lești ca un nebun. Cată-ți de
treabă. Hai, nu mai ezita. T rebuie să faci înch isoar e. Mi se rupe și mie
inima, dar n-ai înc otro. Dealtfel, chiar dacă apari acum c a martor al
acuzării, nu fi prost, după șa se luni tot te ia. E sigur.
Argumentul acesta din urmă, perfect logic, negusto resc și a vocațial,
mă impr esionează îndeosebi. Doar că șase luni când ți- e frică e cât o
veșnicie.
Tata însă, din ce în ce mai senator roman, î i dă mai departe:

— Pregătește-ți prin urmare lucru rile pentru luni. Vezi, ia-ți num ai
lucruri uzat e. (Aici a greșit-o rău de tot.) Și în astea tr ei zile care ne răm ân
să nu-mi vo rbești nici un cuvânt despr e proces, Securitate, înch isoare.
Vreau să le petr ecem împreună, plăcut și liniștit .
Așa și facem. L ucru cur ios, do rm înt r-adevăr destul de bine, ba și
mănânc cu de stulă p oftă (de m âncat, mânc a pe aparatul de tortură și
osânditul din Colon ia penitenciară a lui Kafka) și mă port îndeajuns de
cuminte.
Lipsesc de ac asă numai în ziua de anul nou, la prânz, când sunt poftit
la dejun de avocatul D. P. a cărui soție mi- e o foarte veche prietenă — și
prima, singura me a drag oste din tine rețe. Îm i povestesc cu toți i (au doi
copii) că au participat la un reveli on unde unul din mus afiri a picat mort,
în timpul petrecerii, dansând. Bun început de an! comentează ei. De- ar ști
că, pe dea supra, în pr ima zi au chem at la masă pe unul care peste tr ei
zile va fi pușcăria ș… Îl întreb pe avocat, aș a într -o doară (cu toate că
acesta era motivul pentru care am ținut să vin și l- am lăs at pe tata
singur), ce păr ere are despre artico lul 209 cod penal. Dă din umeri,
îngându rat, posac: condamnar ea e sigură, și foarte mare…
3-4 ianu arie 196 0
Nu cr ed să fie p rea m are, zice tat a. O să-ți dea pr obabil opt ani. Am
eu gr ijă să-ți la s la Gică sau la alt ă rudă banii pe car e-i voi realiza din
vânzarea aparatului de radio, a mașinii de gătit, a buteliei de ar agaz, a
cărțil or — să găsești ceva c ând ieși. (Despr e con fiscarea totală a averii
condamnațil or politici habar nu ar e.)
Luni dimi neață mă a flu calm. Mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verif ic
geam antăn așul (plin de gioarse). Nu mi-a fost îngăduit să plâng nici
măcar o singură dată în timp ul celor trei zile. Tata, dătător de inter dicție,
nici gând.
Mă întâlnesc pe str adă în ajun cu p rofesoru l Al. EL, fost spirist, căruia
mă apuc s ă-i spun — atât de emoți onat încât îi ghicesc mirar ea în duioșat ă
— că e xistă și evr ei care iubesc cu adevărat R omânia. Nu încape nici o
îndoială, răspunde el p oliticos, nu num ai politicos. I-am vorb it foarte
declamatoriu. Se uită lun g la mine.
Când sunt gata, îmi iau răm as bun de la părinte le meu. Sunt cătrănit
rău. Tata însă — în pijam a, mititel, grăsun, voios — e numai zâ mbete și-mi
dă sf aturi ultime, ca antr enorul înainte de meci; repede, ca însoț itorul la
gară, pe nerăsuflate, după ce a t ăcut în fața v agonu lui până-n clipa finală:
— Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine ? Ei bine, dacă-i vorba
așa, n-am să mor deloc . Te aștept. Și vezi să nu mă f aci de râ s, zice. Să
nu fii jidan fr icos și să nu te caci în pantaloni .
Mă sărută ap ăsat, mă duce până la uș ă, ia poz iția de drepți și m ă
salut ă militărește.
— Du-t e, îmi spune.
Cobor treptele în pas nor mal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta
bloculu i. Există ursite, e xistă prevestiri, există telepatie. Pe strada mai
întâi cu des ăvârșire deș artă, cu toate c ă nu-i devreme, își face brusc
apariția de după co lț o singură persoană: un o fițer de la M.A .I. Mă înfi or.
— Cele m ai rele clipe di n timpu l peri oadelor petrecute la Securitate.

Două:
Într-o noapte, și-i foarte târziu, încăpățân ându- mă în negație —
asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la P aris cu ultimu l
roman al lui Mircea Eliade și piesele lui Eugen I onescu, Marietta Sadova?
(constat c ă pentru un fricos ca mine încăp ățânarea este singurul liman) —
sunt am enințat: o confru ntare cu șeful lotul ui.
Mai întâi nu înțeleg de ce conf runtar ea est e prezentat ă ca o
amenințar e. (Sunt încă bob oc.) D impotr ivă, mă alin ă gândul de a-l
revedea pe D inu. Perspectiva întâlniri i în toiul nop ții, în birourile
Secur ității cu un fost reprezentant de vază al intelectualități i
„prolegiona re" m-a și purtat pe aripile zglob ii și tâmpe ale imaginației
adolescentine, ale imaginației aceleia candide și dez armante pe car e
bătrânii cei mai hâr șiți în banalitate, tăvăliți în mediocru și sp ălăciți de
renunțări to t o mai poartă în unghe rele pitulate ale sufletului , acolo unde
prostia se cuibăr ește și s e fortifică defini tiv, ca treponema gon ită de
bismut în străfundul marilor organe inte rne: va fi ceva dramatic și no bil și
mult eroic. Ne vom întrece în a tăg ădui. Ne vom înt rece în a ne apăra unul
pe altul. Ne vom zâmbi. Ne vom strânge mâinile. Vom suferi laolaltă.
— Să vină ș eful, domnu le anchet ator, să vină.
Anchet atorul sună, dă un ordin șoptit și după o lun gă aștept are
tăcută e intr odus Di nu Ne.
Mi s-a dat stra șnică po runcă s ă nu scot nici o vor bă, s tricându-mi- se
astfel mul te din elementele proiecta tului eroism.
Stau cuminte la pup itrul din fundul biroului de anchetă și m ă uit; sunt
concent rat, at ent, doar ochi și urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogov
privind -o pe maic ă-sa, Marfa.)
Ceea ce m ă îngrozește și mă deprimă dincol o de orice putință de a
mă e xprima es te și în fățișarea fiz ică a lui Dinu și țin uta lui. Înfățișar ea:
slab, gălbejit , nera s, îmbrăcat în țoale ponosite care nu st au, ci at ârnă pe
el; au tr ecut num ai un an și c âteva luni de când nu l -am văzut și pe ce
necunoscute versante al e lunii (luna ce alaltă) a și ajun s! Și ochelari i aceia
negri, car e-s coșmarul meu, care — av eam să înțeleg abia m ai târziu —
simbol izeaz ă întune ricul ca opus al lumin ii lui Hristos. (Veniți de luați
lumină… El era viața și viaț a era lum ina oam enilor. Și lumina lum inează în
întune ric…) Ochelarii negri nu-s un simplu accident po lițienesc, un
procedeu de intimi dare folosit în faza cer cetării. Nu sunt nici măcar o
tehnică rafinată de atinger e a centrilor nervoși cei mai vulne rabili pentru
că sunt cei superio ri. Sunt mult mai mult — și de a ceea s unt atât de
înfricoșători (Înconjoară- mă, Doamn e, cu puterea nem ărginită și de viață
dătătoarei T ale cruci și fere ște-mă, Doamne, de or ice rău amin! zice
scurta rugăciune a insului anchet at: pe drumul de la celulă la birou ori în
tăcerile inter ogatori ului ori ca fond mintal obsesiv neînt rerupt : rugați -vă
neîncetat) -, sunt s emnul și pecete a fiar ei, tată al minciuni i și pr inț al
spaimel or, voevodu l întu necimii. Ținu ta: st afia ace asta slăbănoag ă și
jerpe lită, de îndat ă ce a fost int rodusă în cameră și aș ezată de gardian cu
fața la m asa de lucru a ofițerulu i anchetator și de cum i s-a vorb it, a și
luat p oziția de drepți. Nu i s-au scos ochelari i, eu n- am vo ie să vorbesc
așa încât nu ar e de unde ști că s unt prezent.
Din tot scenariul meu s-a ales praf și pulbe re. Suntem în ace eași
încăper e și totuși plutim pe orb ite dife rite — practic el e pe Alfa din
Centaur -, ca elect ronii cei fără de suflet, ca n ațiunile ostile din cadrul
cine știe cărui imperi u asirian baz at pe cuceriri, ca speciile animale -rațe,
curci, pui, mâțe, coc oși, câini, capre, viței — car e-și duc paralel și
indiferent viața-n og radă, ca toate ace ste orătănii, caprine și bovine al

căror singur loc geometric comun suntem no i oamenii, și noi atât de
deosebiți de ele, de reduși la interjecți i și on omatopee pentru a putea să
intrăm în legătură cu ele, de aflători pe cer curi care nu se întretaie
nicicând.
Șeful vorbește pe un to n supus, pr ompt, concentrat car e evocă un
lung și du reros dresaj. Așa vom ajunge cu toț ii.
Nu contest ă nim ic, con firmă tot ul, numele mi- l pronunță cu nepăs are,
înșiru it. (Din dosar, în preziua pr ocesului, voi afla însă că figu rează primul
pe lista prietenil or cu care s e frecventează.) Examenul e scurt și
candidatul a răspuns r epede și bine. Candidatul se și înclină de câteva ori .
Ochelar ii negri dau candidatulu i un aer de milog obsecvios, de săr ac
resemnat și a scultător, cum erau cerșetori i și săr manii — și cum se
cuvenea de sigur să fie — în romanele pildu itoare ale veacului trecut, când
societate a înflorea puter nică și stabilă, când fiecar e stătea cuminte la
locul său și s e pur ta potr ivit cu starea lui , când bogați i calmi și neroși de
îndoieli distr ibuiau dom ol pomenile, iar ob idiții, cunosc ându -și rostul, le
primeau covâr șiți; când domnii purtau se ara numai frac (poezie dedicată
Anettei : deseori când plouă / mă gândesc la ce frum os er a / în anul o mie
nouă sute nouă); când osândiț ii la biciui re, din R usia, îi spune au gâdelui ,
neap ărat, blagor odnic ia voa stră.
Blagorodnice, blagocestive l ocotenent- major pare Dinu a-i spune lui
Onea (car e și el a luat pe scaunul lu i un aer virtuos), iar eu nu-s m ai bun
decât șeful; tac chit ic, confor m poruncii nu strig : Dinule, sunt aici, Dinule,
nu te lăsa voinice, Dinu le, am hotărât să mă port bine. Nu s trig pentr u că
mi-e teamă și mie și pentru că mi-est e și silă și sunt supăr at ca un copil
căruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, cloc otind de revoltă, zgr ibulit în
dezam ăgire, fript de înșelăciune, mă uit la D. și la anchet ator cum s-ar
uita țâncul la oam enii mari care nu-s ei buni decât s ă făg ăduiasc ă și apoi
să nu se țină de cuvânt, să te piar dă din veder e, să-ți pl imbe prăji tura pe
sub na s și să te trimită, zâmbit ori și cruzi, la culcar e.
Al do ilea moment, și m ai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta
mult mai târziu, când am fost adus înapoi de la Gherla, mai întâi la Jilava,
apoi iarăși la Securitate, spr e a fi martor într-un p roces. T . are acum un fel
de statut de martor de pr ofesie: n-a fost trim isă la penitenc iarul de
executar e a pedepsei, o țin la Malmaison (Cum îl chema dom ' le pe
genera lul inginer be lgian care a c onstruit forturile, în cepe cu B? Aș, de unde,
Barth oldy e ăl c are a sculptat st atuia Libertăți i de la New York…) și o scot
la tot felul de p rocese din partea acuz ării.
De dat a aceasta — și mi- o aruncă anch etatoru l din primele clipe -nu
mai sunt cel ce am fost.
M-am înțelepț it și m-am șmecherit și eu, se cheam ă că s unt
pușcăria ș vechi, frecat în anchet e, nu mai mer ge at ât de ușor cu mine,
știu să mă apăr, am învăț at. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând.
(Asta e dealtfel marea deosebire dintre noi și cei din occident, neștiutor ii:
noi i-am auzi t râzând și, vrând nevr ând, greu de tot, încet, împotr iva
noastră înșine, lup tând, r ezistând, a trebuit până la ur mă să ne trezim și
noi, să dobândim acces la condiția atât de anevoie de înțe les și de
realizat — a șmecherului .)
În procesul lui Nego n-au sco s nimic de la mine, declarații anodine
(Ce, mă, îii dai certif icate de democratism, știi c-ai haz! Și zici că au fost
conversații banale?) și nu m-au putut folosi ca m artor. Am plătit din g ros
pentru aceasta și mi s-a pus m ai târziu problema dacă merita s- o fac.
Sunt și unii care susțin că nu e nece sar să reziști: semnezi or ice, iar la

proces, oral, declari ce vr ei, acolo spui adev ărul și-ți împaci conștiin ța.
Greșită socoteal ă. La proces poț i spune ce vr ei, așa e. Dar și- au pus
abilii întrebarea de ce? De ce poți spune tot ce vr ei și poț i afirma că
retractezi și că nu știi și că n-ai făcut și că n-ai auzit și că e om de t reabă
și vechi progresist și că și zi- i și desc arcă-te și liniștește-ți cugetu l și
încheie pace cu tine însuți și turuie și dă-i — cât te- o lăsa. De ce ? Pentru
că tot ce spui în public (dacă nu-s ședințele secr ete, ca la noi) nu ar e nic i
o valoare și nu se consemne ază, or i dacă s e consemne ază, se
consemne ază numai de och ii lumii (când e), acolo; declarațiile date în
fața tribunalu lui nu sunt trecute la dosar decât dac ă se m ărginesc la a
confirma și menține cele declar ate la anchetă. Hotărâr ea se d ă numai pe
baza actelo r aflătoar e la dosar, unde sunt și declarațiile voastre scrise și
iscălite, deștepțil or. Ce s puneți la tribu nal e ca și cum a ți vorb i la un post
radiofonic emițător care nu transmite, o ri în recept orul unui telefon
defect, pe ecranul unui film mut.
Ea dă și acum o declarație sati sfăcătoar e pentru anchet ă. Dar nu
numai eu am făcut pr ogrese, a făcut și ea. Umple un proces- verbal atât
de per fect, de ti pizat, de co respunzător, vorbește at ât de confo rm cu
ceea ce se așteapt ă de la ea să spună — de acord at -, ofițerii o tutuiesc pe
un ton at ât de familiar și de binevoit or-disp rețuitor încât mă apucă iar
ameț eala, o amețe ală de data a ceasta însoțită de spasme intestinale și
de un fel de aprigă lucidi tate dușmănoa să. Poate că a cum e — la
patruzeci și opt de ani — momentul în car e trec de la copilărie la
maturitate, de la visare la cunoa ștere, la awarene ss. Mă „lămu resc". Asta-
i lume a și ca dâns a suntem noi. Și cu v arza unsă și cu sl ănina- n pod. Și de
avere și de unt, dulceața de pe păm ânt. Baba dac ă ar avea roți ar fi
tramvai, dac ă ar avea un coif ar fi ministru de război. Acum, pentru prima
oară sunt și eu cu adev ărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracții înspr e
legionarism, înăbușite, înfundate, inc onștiente, t resar, prind viață. Și mă
cuprinde, contradict oriu, și-o milă, și-o groază îndui oșată, apoa să.
Câtă s tăruință în detalii! Parcă saltă și b at clapele mașinii de scris. Și
a spu s… și am spus… și iar a spus și a tunci am răspuns… Nu, nu se poate
să fie chiar aș a. Oi fi surzit, oi fi având halucinații auditive. N-am. Și de ce
să nu se poată, mă r og? Iat ă că se poate. T otul se poate. Or ice se poate.
(Dacă s-a dus să depună că doamna Brăilo iu făcea pr opag andă
monar histă, p roslăvindu- l pe Carol. O văduv ă care plimba cop iii de șt abi
prin Grădina Ic oanei învățându-i să vorbeasc ă franțuze ște, o singuratică,
o năpăstuită, numai oas ele de e a și pe deasupra dispr ețuindu-l și
dușm ănindu-l pe Car ol al II-lea nu mai puți n decât mine.) P uterea
comb inatorie în domeniul moral nu are limite.
Răsfățătură bucur eșteană ce ești, feci or de bani gata, becher
tomnatic, ovreiaș franțuzit, creștin, nu cumv a proaspăt cocol oșit în
credință de fr ică și din nevoia de cuib, de bârlo g, de adăpost, dește aptă-
te și pr iveșt e unde te-ai băgat: la umbra cruc ii, a unei unelte de tortură
de pe care șuroiește sâ ngele, pe c are stă unul căruia i se destr amă
bojocii, măruntaiele, rărunchii și nu e numai chin uit și omorât, cu încetul,
ci și batjocorit, mai ales batjoco rit — și mai ale s om orât, ca vita jertf ită, ca
ucisul ciopârți t cu satirul de un oar ecare spintec ător. Mațe sfârtecate,
năduș ală, sâ nge, batjocură, cuie. Ăsta e c reștinismul, băiete. Nu cl opote le
biseric ii din P antelimon în zilele de Duminică și sărb ători, nu bradul de
Crăciun din frum oasa casă Șeteanu, nu barba gener alului Zossima, nu
bomb oanele bătrânei doamne Eliza B oerescu, văduva lui Costică, fratele
lui Vasile, ministrul lui Alexandru I oan Cuz a, nu sf ătoasele glume ale

glumețu lui popă Geor gescu- Silvestru, nu botezul din celula 18 — at ât de
umil și deci atât de maie stuos, atât de as cuns și deci atât de str ălucitor,
nu, nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic (și oricum evocator al
fastului Romei, splendo rilor Italiei și rafinatei top ologii latine), nu gesturile
de împăcăciune at ât de lesnicioase de fapt și, or icum, de izvod itoare de
pace, lin iște și s ubterană mândrie, ci asta: crucea adev ărată, enor mă,
puturoasă, indife rentă; mânjitu ră, scârbă…
Aud aev ea or i mi se par e numai că iarăși aud Uite-ți marfa, uite pe
cine ne-ai adu s? Parcă nu- i decât un ecou, o reverberație, o durere
fantomă ca a ceea din membru l amput at. Marfa, în orice caz, sunt tot eu,
care acum mă învârtoșez, car e acun pentru prima oară știu ce poate fi
durerea când se apucă de tr eabă pe răpuner e și cu temei și n -o mai
amortizează șocul surpr izei, n-o mai îndulcește ciudata elevație c are
înlăuntrul nostru ține hangu l primei dezam ăgiri — și s e pune a fi ceea ce
este și s e pricepe a fi — (Camu s: De la un anume punct al suferinței și
nedreptății încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, și
durerea e siha stră) -; eu car e acum ș tiu tot atât de puți n a vorb i ca și cum
singu rele lim bajuri pe lume ar fi algol, cobol și fortran, eu car e acum
încep să mă îndepărtez din locu l unde mă aflu cu viteze apr opiate de ale
luminii: de data a sta l-am luat de la început pe NU în brațe și-l țin strâns,
bărbăte ște. Mint liniștit . M-am șmecherit doar . I-am a uzit râzând, cum de-
aș vrea să le pot spune și dragil or mei lond onezi: you di dn't hear th em
laugh6, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le
arăt c ă nici cele două bătrân e canalii bărboa se nu- s mai bune nici ele —
tot aia e pretutin deni, la fel — do uă pram atii, două podoabe, cum îi place
a grăi cu predilecție lu i Onea.
M-ar auzi oare londonezi i? Ar sta să mă a sculte? A flarea ad evărulu i
însingu rează. Trecerea de la dur erea care-ți crap ă capul, biruitor, la
calmul rece e și ea ocultă și qua si-instant anee, ca și lumina. Lumina,
despr e care Stephane L upasco cr ede că în momentul entropiei finale a
universulu i va domn i peste tot locul deoar ece nu vor mai exista nici un fel
de alte particu le materiale decât foto nii. Totul nu va fi decât lumină. Era
lumina ce a adev ărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevăr at din
Dumnezeu adevărat…
Februarie 1962
Și bucu ria voastr ă nimeni nu
o va lua de la voi.
loan 1 6,22
Așa și eu să mă țin drept! Să
nu-mi pierd s ufletul.
Paul Claudel
Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de moh orâte și au
reputația unui r egim și mai sever decât „pe secții". La 34 ajung venind de
la „secr et'4 unde am fost ținut, câtă vr eme am făcut gr eva f oamei, într-o
celulă neîncălz ită de c ând a fost construit fortul — odată cu inuti la
centură din jurul Capitalei — de către ingi nerul Brialmo nt. Frigul, mai
teribil ca foam ea și set ea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a p ătruns
adânc.. .

Trebuie că arăt t are prăpădit, pentru că faimosul pluton ier
Ungu reanu, care mă ia în pr imire la poarta Recit atului, mai că-mi
zâmbe ște (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate ale se în fața
unui hartan de v ânat neînd oios bine frăgezit) și m ă înc redințează ș efulu i
de cameră r ecomandându-i să-mi dea un pat singur și să aibă gri jă de
mine. Sunt plas at în patul cel mai de lângă u șă, ca un su spect și pr ivit cu
luare aminte de ș eful cam erei, un ba sarabean cu nume rusesc, o
matahală, posomo rât, cu pr iviri aspr e; aflu curând că-i pericul os, se zice
că-i un ră spopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat și lung, cu
numer oase și puter nice elemente de coșmar . E o limbă, e un canal, e un
maț subp ământe an, rece și p rofund ostil , e o mină s tearpă, e un crater de
vulcan stins, e o destul de izbut ită imagine de iad decolo rat.
În locul acesta apr oape ir eal de sinistru ave am să cunosc cele mai
fericite zi le din toată viața me a. Cât de absolut de ferici t am putut f i în
camer a 34! (Nici la Brașov, cu mama. în cop ilărie, nici pe str ăzile
nesfârșite ale misterioasei Londre; nici pe mândr ele dealuri ale
Muscelul ui, nici în decor ul de ilustrat ă albastră al L ucernei; nu, nicăieri.)
Sunt în cameră și foarte mulți tineri, supu și unui tratament special de
gardieni și îndeosebi de șeful camer ei. (Ura bătrânil or împotr iva noi i
generații. care mer ge până la alianț a cu cei mai înverșunați dint re caralii
pentru făuri rea frontul ui comun împotriv a desmăț aților și necuviinci oșilor.
Un chip de soli daritate de generație și vârst ă, foarte as emănătoar e cu
solidaritate a de clasă datorită căr eia unii țărani, muncit ori și mici
amploaiați urăsc pe codeț inuții titrați, bo ieri sau bur ghez i mult mai aprig
decât pe r eprezentanții administrației.) D in prima zi constat în toată
celula o set e grozavă de poezie. Învățar ea pe dinafară a poeziil or este cea
mai plăcută și mai neostoită distracție a vieți i de închisoar e. Fericiți cei ce
știu p oezii. Cine știe pe dinafară multe poez ii e un om făcut în detenție,
ale lui sunt or ele car e trec pe nesimțite și- n demnitate, al să u e ho lul
hotelului Waldorf-Astori a și a s a e cafene aua Flore. Ale lui înghețata și
limonadele servite pe mă suțele braseriei Florian din piața San Mar co. Știa
el, abatele F aria, ce face pr egătind u-se pentru insula Monte-Cristo pr in
învățar ea pe de r ost a tutur or cărților. Și nici nu bănuia Nicolai Semenovici
Leskov ce bine a grăit povățuind : „Citește și încearcă să te alegi cu un
folos. O să ai parte de- o bună distracție în mo rmânt. Închisoar ea fiind și
ea un mor mânt, sfatul se adev erește e xcelent: cui îi place să învețe poezii
nu se va plict isi nici odată în pușc ărie — și nu va fi singur .
Din acest punct de vedere stau bi ne. Știu pe dinafară Luceaf ărul,
Scrisorile, foarte mult Coșbuc și Topârceanu ( are deosebită c ăutar e), mii
(cred) de versuri de Gyr și Crainic (înghiți te de la început, odată cu
alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins și o mulțime din
Verlaine, Lamartine și Baudelair e; sonetul lui Arvers, fi rește (Ma vie a so n
secret, mon ame s on mystere7), Samain — Au jardin d e l 'Infante — ceea ce,
când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardin dilifant din la
Medeleni și la după- amiezele paradisiace din strada P itar-Moșu. Îmi
găsesc deîndată un cer c de tineri care vor să învețe Luceafărul și
așteptau pe jăratec să vină cineva car e să-l știe. În cameră se m ai află și
un tânăr pa stor lute ran din Brașov, cu as pect de Gost a Ber ling; germana
îi e limba maternă și e poet el însu și. Înfocat admirator al lui Rilke din care
a tradus; și cunoaște nenum ărate poez ii ale mar elui poet, pe car e le
recită superb , cu o simțir e vibrantă și un tâlc nemaipomeni t; are o
răbdar e de fier și o bunăvoin ță refractară oboseli i. Totul la el penduleaz ă
între semizeu și sf ânt. Dacă ne- ar spune că

Mein Va ter Parsi fal tr ägt eine Krone
Sein R ittersohn bin ich, L ohen grin geinnant8
ori dacă ne- ar mărtur isi că e însu și Siegfr ied picat după a sa
Rhein farhf9 de-a dr eptul la R eduit l-ar crede o rișicine.
Bruder Harald Sigmu nd — căci așa îl cheamă, îndeajuns de
wagnerian — se dovedește dint r-odată a fi minunea ace ea pe car e
pușcăria șului îi este rar eori dat s- o întâlne ască, dar de la car e, când dă de
ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos ca
în salonu l prințulu i de Cont i unde se serve ște le the á 1'angl aise, mereu
zâmbito r și demn ca modelele portretelor lui La T our, Perronneau or i Van
Loo, și bine dispus, nici odată somno ros ori posac, doritor și gat a în orice
clipă să învețe o rice, să discute, să asculte, să poveste ască, să comunice
tot ce știe: un domn, un nobi l, un er ou. Un as emene a om îți dă, puter nic,
nostalgia evulu i mediu și te a pucă, în prezența unuia ca el, o crâncenă
vrăjmă șie față de v remurile de as tăzi și împo triva democ rației din tramv ai
la orele de vârf. (Ce te împing i? dac ă mt- ți place ia- ți ma șină mică! nu ți –
ar fi rușine să-ți fie, nu că-i fi tu leu !) Uite că-i un leu, uite că există și lei!
Uite că nu sunt numai năpârci și târ âtoare. Uite că poate însemna viaț a și
altceva dec ât supr emul ideal al menține rii rândului la coadă ori al
scoaterii vecinului din camera de al ături spre a te extinde în locul lui.
Prezența tine retului — inc omparabil mai rezistent (moralicește, căci
sunt mai toț i tube rculoși), mai blând și mai vertebrat decât bătrânii — și a
pastorului au ivit în camera a ceasta o atmosferă de grandoar e, de
medievalism hieratic ; fâlfâie inv izibile mantii purpur ii, lucesc fulgerătoar e
tăișuri de Dam asc. F iecar e gest dezvăluie un donqu ijotism mocnit. Nu știu
cum, dar sosirea m ea, respin gător de slab și imp resionant de palid,
duhn ind a ger, dârdâind până și-n priv iri, însoțit de o aureolă de grevist al
foamei, contr ibuie și ea la accentu area atmosfer ei de nob ilă sfidar e a
realității. Mai sunt și doi medici, oameni tar e de treabă și niște ostași din
Oaste a Domnului și niște se ctanți, apiculto ri și ahtiați de ps almi (eu știu și
psalmi, învățați mai toț i de la bonomu l Harit on Rizescu, țârcovnic onorific
la o mare biserică din centrul Bucur eștilor); și par că toț i se într ec în a fi
genti li unul cu altul și toată lumea învaț ă de dis-de-dimi neață pân ă seara
poez ii, pe neră suflate, și se poveste sc cărți serioase, și Bruder Harald se
depă șește pe sine — r ecită, traduce, p redă — și r elateaz ă pe lar g — cu
modestie, dragoste și simțul ecumenic al relativității — viața și doctr ina
doctorului Martin Luther . De pretutin deni — ca norii de munte — se iscă și
se condense ază în celu la 34 atmosfera ac eea inefabilă și fără de se amăn
pe car e numai închisoar ea o poate făuri: ceva foarte apr opiat de ce va fi
fost curtea ducil or de Bur gund ia sau a r egelu i René de la Ar les ori a unei
court d'amour provensală, ceva foarte as emăn ător cu paradisul, ceva
foarte japonez, cavaler esc, cev a ce i-ar fi înnebuni t pe Henry de
Montherlant, pe Er nst Jünger , pe Ștefan George, pe Marlaux, pe
Chesterton, pe Sol jenițân, ceva alc ătuit din curaj, dragoste de paradox,
încăpăț ânare, sfântă nebunie și voința de a tran scende cu orice preț
mizerabi la condiț ie uman ă; ceva ce evocă numele aristocratice alese
drept cele mai exaltante de Barbey d'Au revilly: Hermang arde de P olastr on
și Enguer rand de Coucy; ceva car e, fără să înțeleg p rea lă murit cum, îmi
aduce dur eros aminte de neizbutitu l atent at din 20 iulie '44 al lui von
Stauffenber g și al aristocrației germane10. Ceva ce-mi t rezește în memorie
și ace ste cuvinte ale lui Leon Șestov: „Pare-se că e xistă două teori i, cu

totul potrivn ice, despr e originea sp eciei uman e. Unii susțin că omul
coboară din maimuță, alții că a fost creat de Dumnezeu. Se ce artă g rozav.
Eu unul cred că se înșe ală și uni i și alții . Teoria me a est e următoarea: cei
care cred că omul coboară din maimuț ă, coboară cu adevăr at din
maimuță și alc ătuiesc o rasă aparte, în afara ras ei oamenilo r creați de
Dumnezeu și care cred și știu că au fost creați de Dumnezeu" . Cev a car e
sună aidoma cu falnicul ritm al ver surilor lui Gyr: „Unde- i Vodă Car agea ?
Iancu vrea să-l vad ă!" Ceva ce-mi confi rmă în chip strălucit și tangib il
afirmația Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumusețe a lumii ne pătrunde
în suflet. Dato rită du rerii, ne pătrunde în co rp". În celula 34, bucuria —
izvorâtă din aristocrație, poezi i și sfidar e — și dur erea (c ăci domne ște un
frig cumplit, mâncar ea e cu totu l pe sponc i, apa continuă să fie
viermănoas ă, încăpe rea e apăsătoar e ca înt r-un film de gr oază,
bruftuielile cur g gârlă, or ice observație a car aliilor e însoțită de ghi onți
sub fălci și pumni în cap) s e ame stecă atât de ine xtricabil încât totul,
inclusiv du rerea, se pr eface în ferici re extatică și înălțătoar e. Când vac a
mănâncă iarbă, iarba se pr eface în carne de vacă. T ot așa, când pisica
mănâncă peșt e, peștele se preface în carne de pisică. Sufer ința pe car e o
asimilăm, dint r-odată, devine eufo rie. Versuri le lui Geor g Trakl, învăț ate
de la părinte le Harald, întăresc și ele a ceastă senzație:
Wanderer t ritt still here in
Schmerz ver steinerte die Schwelle;
De erg länzt in re iner Hel le
Auf dem Tische Brot und Wein".11
Da, ne pătrunde parcă pe toți bucuria senz ațională de după
împărtăș ania cu pâine și vin, cu mult curatul Trup și pr ea scumpul Sânge.
Hasizii nu se îmbătau oar e cu ap ă chi oară invocând numele lui Savaot?
Nu suntem în stare să prefacem și noi mizeria mațului acestuia de piatră
și înjosire în entuziasm? Lips a de entuziasm, zice D ostoievs ki, e se mnul
sigur al pierzaniei.
Dar numai entuziasmul nu lipsește în camera 34, și dac ă așa stau
lucrurile nimeni și nimic nu-i pierdut. Nu ne es te rușine nici de e xaltări la
rece și de un fel de neîntr erupt extaz, p revenito r și solemn, tot potriv it
recomand ării lui Dostoievs ki ale c ărui cuvinte „Omu l nu există dec ât dacă
există Dumnezeu și nemuri rea" le r epetăm surâz ând cu subînțeles și ni se
par o rbitor de evidente.
Și aici, la 34, mi se ar ată din nou ceea ce m ă străfulgerase și la 18:
că minunea face p arte din viața reală, că e o componentă a lumii .
Adhemar Esm ein, pe planul dreptului constituți onal, const atase desigur
același luc ru când su sținea — împotr iva a șa-zișilor realiști ai științei
juridice — că ficțiun ile sunt și ele realități. Minunea în celula 34 este știută
și accept ată ca un fapt ind iscutabil.
Minune e ste și felu l cum ne purtăm unul cu altul, înt recându- ne în a
ne ajuta, a ne vorb i delicat, a ne face viața cât m ai plăcut ă unul altuia. O
percheziție îmi con fiscă singura sticluță unde îmi păstram lich idul negru
care — spre norocul meu — ni se serve ște acum dimineața dr ept cafe a în
locul mai consi stentulu i terci. Deoar ece nu mănânc nimic din câte ni se
dă, „cafeau a" îm i e o prețioasă rezervă. Conf iscarea sticluțe i ia p roporții
de pie rdere catastrofală. P ercheziția a a vut loc dimineaț a și pentru
deține rea sticluței am fost violent surchidit și am enințat. Se ara, la ora
stingeri i (nom inală, pentru că becuri le nu încete ază a-și ră spândi

puter nica lumină), când dau pătura la o parte, găsesc dedesubt o sticlă,
mai mar e decât ce alaltă. B inefacer ea e confo rmă cu cele mai stricte
precepte crit ice, fi indcă nu știu cine a pu s sticla, nu pot întreba, nu pot
afla. Bine facerea aceasta (și cum de a scăpat p rețiosul obiect de la o
percheziție severă ?) e act gratuit în depl in înțe les gidian, e și mai gratui tă
decât crima lu i Lafc adio. Absol uta discr eție recomandat ă de M ântuito rul e
prezent ă neîntinat. Gestul ace sta m ă copleșe ște, mă tr ec fiorii orgoliului,
mă clatin și — s-ar fi putut altminteri? — îmi ud așa-zisa „per nă" cu
dulcile lacrimi fierbinț i ale feric irii.
Ianuarie 1960
În prima celulă de la Secur itate, Mir cea M., fost gazet ar la
„Universul" , prins într -o mreajă de încu rcături primej dioase. M ă primește
cu multă, dar și str ăduită bunăvoință. Se vede cât de măcinat e de
hărțuiel i. Fiind nou venit nu mi s-a luat pâinița adusă de-acasă și-i dau
prilejul, după d oi ani, de a mânca o bucată de pită albă.
De la anchet ă mă înto rc de cele mai multe o ri terfelit. Locotenentu l-
major Onea dint re „metode le de simplă se curitate'", cu mine a preferat- o
pe a îndelu ng repetatelor loviri cu capul de per eți; alteori sunt călcat în
picioare (poartă cizme). M ai e și tovarășul maior Jack Simon, mustăcios și
rece, cu glas cristalin, care-mi pune în veder e că a hotărât, în calitate a
mea de ovr ei legi onar, să mă om oare cu mâna lui. Deocamdat ă sunt pus
pe rangă, soluț ie dispr oporționată față de am enința re, dar neplăcută și
ea. Mir cea M. s e arat ă foarte complezent, moaie ambele pr osoape — al
meu și al lu i — și cu gentilețe stingher it părinteasc ă (e mai tân ăr ca mine)
mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul.
Într-o seară târziu, când sunt adus înapoi, îmi ghicește tulbura rea
deși nu sunt vătăm at. În câtev a cuvinte îi relatez — din josnic instinct al
confesiunii pălăvrăgite — ce s e întâmplase. Fusesem din nou confruntat
cu ea. Of ițerii își manifesta seră nemulțumi rea faț ă de „marfă", dar nu
stăruiseră, iar la ur mă — mirabilis res — aprinzându- și tactic os țigări le și
apucându-se de t aclale, ne-au făcut s emn că putem să ne apropiem unul
de altul și să conversăm liber . A venit spre mine, mi-a vorb it. Nu-i
răspunde am. Sunt fâst âcit însă, nu aud bine și-mi pare că totul durează
mult. Cei do i își continuă la bi roul lor pseud o-conve rsația de actor i
figuranți, în timp ce în mijloc ul scenei evoluează și înalță gla s eroii piesei.
A vorb it ce-a vorbit, apoi le-a s pus of ițerilor că ter mina sem. F ără
grabă, m- a sărut at de două or i: o dat ă pe fiecare obraz, duios.
Povestioara me a i se par e senzațională lui Mircea M. și vr ednică de
trecut în analele Secur ității. Îmi cere să i-o repet, o gustă și nu înceteaz ă
de a comenta: „Femeile, domnu le, femeile. Cu as tea nu știi nic iodată".
E mai complicat. Dar accesul destăinuir ilor mi-a tr ecut și renunț la
explicați i mai labor ioase. C ele relatate, în orice caz, i- au plăcut, l- au
distrat, l-au lin iștit: nu mai e sub a nchetă, e sub nar coză, e în fer mecat a
împărăție a bârfei, e por nit pe nesfârșitul drum de carav ană al uimir ii
bărbăte ști în fața sfinxulu i femini n. Ich bin der Ra euber Orbazan.12
În fiecare seară, tovară șul meu s e roagă, scurt. (La Securitate e voie
să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoar e, că acol o nu e voie.)
Când s e ridică în picioare, mă rid ic și eu și stau lâng ă el, împiet rit,
tulburat că nu mă pot asocia, decât print r-un vag și neconclu dent gest de
politeță, rugăciun ii lui. Nu-mi fac cruce.
În a doua celu lă, N.N.P ., trecut la catolicism, mă îmbărbăte ază. Se

roagă mult, r ecită rozariul Sfântului Anton. Lui îi spun că a ș dor i să mă
botez. E mai mult o veche vis are, o tendință, acum fără sorți de împlin ire,
încep să-mi dau seama c ă, vorb ind pe șleau, e o dorință s tăruit oare,
ajuns ă în stadiul nerăbdării.
Când mă înapoiez de la gr efă, unde mi s-a adu s la cun oștință
condamnar ea (și nu mi- am putut opri un rictus nerv os: treisprezece ani și
muncă silnică mi se păr eau ter meni melodramatici), î i arăt c ă nu e deloc
probabi l să pot rezista până la c apăt și că ar fi mai bine să mă botez. Cum
însă? Să vezi că, soarta!, n- o să o pot face. N.N.P . — deținut mai vechi
decât M. M. — mă asigură c ă acum nu voi fi ținut mult la Securitate și că
voi găsi fără îndoială în închisoar e un p reot care să se înv oiasc ă a m ă
boteza, clandestin se-nțelege, dar val abil. Toate camer ele prin pușcării
sunt pl ine de cler ici de tot felul, num ai că sunt în general temători, fapta
e gravă; pr imesc sfatul, de vr eme ce sunt hotărât, să folosesc cel di ntâi
prilej.
Imposibilul.
Acesta ni se cer e.
Altminter i nu încape nici scăpare, nici ieșir e, nici beatitudine. (Și nici
liniște a măruntă.)
Adagiul juridic nu se aplică în viața morală: dimpot rivă, c 'est á
l'impo ssible qu'on est tenu. Precept ul de drept (á l'impo ssible nul n'est tenu)
are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic.
Atâta doar că există două felur i de imposibi l: există imposib ilul
imposibil și există imp osibilu l posib il. Imposib ilul imposib il — cel fiz ic — nu
are del oc o impo rtanț ă și e lipsit de semnificație. Exemplul dat de vechii
juriști — deși astăzi nu mai ar e haz — e cât s e poate de concludent : nu te
poți obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vr ea să spună
mare luc ru. Dar nu as ta ți se cer e. Ți se cer e altceva. Nu ți se cer e de a
merge în lună. Ț i se cer e — și- i cu totu l altceva — luna de pe cer. Și de
preferință albastr ă.
Atâta timp cât nu ieșim din posibil , din contabil itate, nu putem nici
concepe, nici pretinde paradisul.
Ce puteam face? într eabă e xecutoru l ordinel or date de un r egim
tiranic. Ce puteam fac e? înt reabă ostașul car e a prim it o misiune
strigătoar e la cer . Nimic, firește, nu puteau face nimic. Și nici nu trebuie
osândiți că n-au f ăcut nimic, că s-au supu s și au executat. De aceea și
sunt p rocesele de la Nür enber g o greșeală și o rușine. Cev a totuși puteau
face — și fără risc: pute au să nu să vârșească păc atul de pr ostie, puteau
adică s ă nu facă e xces de zel, ci dimp otrivă: să execute ag ale și-n silă, să
mai am âne nițeluș, să tran sforme lenea în virtute, s-o ia încet ișor de tot.
Asta puteau — și din păcate mulți n-au făcut- o.
Iar dac ă vreunul ar fi vrut (și ar fi putut) să fie sfânt sau er ou sau
creștin, tocmai asta făce a: imposib ilul. Nu e xecuta, fie ce-o fi! (Și unei
acțiuni care transc ende și rupe mon otonia vieții automate este de
presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspun s prin nepăsare.) S-ar putea ca
defin iția er oismului și sfințeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibi lul
posib il. Nu poți — om de pe str adă — călca pe lună sa u pe M arte, dar luna
de pe cer poți s-o cucer ești: ajunge s ă faci ceva ce e ste cu neput ință în
cadrul prudenței temătoar e și log icii afier osite contabil ității. Executar ea
negrăbită, șireată, r eticentă a ordinelor tiranice, bunăoar ă, ține de
imposibilu l posib il și de liber tatea de a r efuza. Legile lumi i, așadar, nu- s o
piedică totală pe cale a ce mer ge spre paradis: sunt doar o piedică mai
grea ce poate fi înlăturat ă prin reconsiderar ea no țiunii (superfic ial

examinată) de imposib ilitate.
(Omul de pe s tradă. De parcă nu ar intra și într-o biserică — ai căr ei
întemeiet ori au știut să spun ă nu împărațilo r romani — sau n-ar ave a și
casă, unde- și petrece noaptea, peri oadă a reflectării ; căci dac ă bufnița st ă
lângă înțeleaptă zeiță P allas, pr icina est e că numai după pr ipa zilei
urmeaz ă gândirea, noctu rnă și c almă.)
Smochinu l neroditor. Acesta cr ed că este se nsul la prima veder e atât
de ned rept al parabole i, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi
spune „li psește din fața mea", decât îl blestemă. P arcă Hristos ne cere să
lucrăm după sor oace și r egulamente, c a la bănci. Frumos motiv : nu-i
timpu l meu! O ricând e timp ul de a face binele. Oricând e timpul de a-l
îndato ra pe Hristos. Și după cum împăr ăția lui Dumnezeu va veni pe
negândite, pe furate, tot astfel și faptele care o preveste sc nu țin se ama
de ter mene și con tracte.
Sau parcă prietenia st ă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-așa
prietenie… Prieten se numește omul care te ajut ă fără ca verbul să fie
urmat de un complement adverbial circumstanțial de timp sa u de loc sau
de mod . Iar Domnul ui cât îi place să ne dea numele de pr ieteni ai Săi!
— Din pilda talanțil or reiese c ă omul car e a plecat departe, și-a
chemat slugile și le-a d at pe m ână avuția s a, es te însuși Dumnezeu : pe
acela care, restituin d un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne,
te-am știut om aspru, care seceri unde nu ai semănat și aduni de unde n-
ai împ răștiat", stăpânul nu-l contrazice, dimpot rivă îi conf irmă
caracterizar ea, repetând- o (Mat. 25, 26). Și imediat după a ceea urmează
straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se v a da și-i va prisosi, iar de la
cel ce n-are și ceea ce are i se va lua."
Rezultă c ă lui Dumnezeu nu i se pot aplica simplistele idei pe car e ni
le făurim no i, oamenii, despr e dreptate și c ă relații le noastr e cu
Dumnezeu nu se întemei ază pe un do ut de s contabil, în care noi să fim
întotdeaun a creditori și beneficiari pasivi.
Dumnezeu sec eră și unde n-a s emăn at: înseamnă c ă trebuie să dăm
de la no i, să ne s trăduim, să dăm cu împ rumut, să luăm inițiative.
Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac
și eu ce po t! dac ă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gură-
cască, se află în contradicț ie cu parabola talanțil or și vădește c ă n-am
înțeles cât de grav e păcatul de lenevir e și cât de concr et consideră
Dumnezeu îndemnul: cerur ile se cucer esc. Nici cât de grav, de st ârnitor ni
se cer efor tul și năzuința spr e imposibi l, de nu chiar imposibi lul însuși.
— Cu Dumnezeu nu- i de glumit: „Ieși di n țara t a și din ruden ia ta și
din casa tatălui tău", „Ia-ți crucea ta", „Vino după mine", „ Vegheați dar",
„Spălați- vă și curățați- vă!", „ Du-te și strigă", „Scoală-te, ri dică-ți patul și
umblă".
Nu se stă loculu i; nu-i rost de încr opire, de confo rt, de moale vis are;
Oblomov e osândit; în lene, boală și nebunie nu- și poate nimeni găsi
pretext. (Și nici măcar în dreptate: smochinu l.)
Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? P entru că o rețin fleacuri le, se
osteneșt e în zad ar și pier de măsura, se agită. D omnul ne che amă la
treburi serioase: moar tea e pe no i, și noi cu țigara în pat (ca Ob lomov) ori
ne spetim pentru niște bli de ca și cum ar fi esențe (c a Marta)!
— Fraza ce a mai de fo los pentru a te apr opia de cr eștinism și a
începe să într ezărești o dâră de lum ină e ste alcătuită din aceste câtev a
puține, ulu itoare cuvinte ale lui Sir Thomas Mor e (Saint Thomas Mor e au
grijă — înd reptățită gr ijă — să-i spun ă catolicii englezi), adresate unui

prieten căruia voia să-i dovedea scă ab soluta încr edere ce- i acor dă și
serioas a sinceritate cu care-i vorbește: I trust I make my self obscure13.
Mai amețitoar e vorbe nu s-a u rostit nicio dată, afară de: Cr ed,
Doamn e, ajută nec redinței mele. Despr e care îmi spun că dac ă din toată
Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a doved i esența div ină
a creștinismulu i. Deși Papini afirmă că Fericirile sunt te xtul pe c are glo bul
pământesc și omeni rea îl pot inv oca spr e a-și justif ica rostul în cadrul unui
concu rs cosmic, mie unuia „ Cred, Doamne, ajută necr edinței mele" mi se
pare și mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e însă și taina
actului de cr edință prin efectul căruia și legătur ile covalente ale codului
genetic — numai misterul nu le li psește! — sunt lăs ate mult în ur mă. Nu
cred și totuși mă rog. Cred și totuși știu că nu c red cu adev ărat. Cred de
vreme ce-i spun „ Doamn e"' lui Hristos. Și nu c red de v reme ce-l rog să
vină în ajutoru l necr edinței mele. (Și cui îi cer să mă vindece de
necredință? C elui în care urmeaz ă să cred!) Ca uzalitatea e de sființată,
legea succe siunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispar e. Și cred și
nu cred, simultan. Dedublar ea. Contradicția. Deci incert itudinea, angoas a.
Conștiința otrăvind totul, otrăvește și cr edința pe care în clipa când ne
dăm se ama de ea o prefacem în necredință deoar ece gândind c redința o
scoatem din inefabi l, din candoar e.
Dar și ieșir ea, nădejdea, nimic nu-i pier dut: pentru că, sm erit, adaog:
ajută-mă, luând aminte că omenea sca me a con diție e indiscutabil legat ă
de parado x și contradic ție. Simultaneitate a textulu i ar trebui să ducă la
deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sar e,
infim cat alizator cu uriaș e puteri de tran smutar e și nebănuite consecințe
comb inatori i — rezolvă cuadratura și p reface strigătul buimăcir ii în
lacrim ile înc rederi i.
— Acolo, în celula de la Secur itate unde am s tat cu N. N. P. -nepotul
de frate al pictor ului Gh. P etrașcu — mi- a fost d at să cunosc și neferic irea
cea m ai atroce. Coincidențele au lucrat cu o precizie neab ătută. Eram
prins în capcan ă, chinuit de cev a de care nu puteam fi absolut sigur — dar
părea exclus s ă nu fie așa -, în situația de a nu mă putea dest ăinui
nimănui, nici omulu i de t reabă alături de care mă aflam. Și -ncuiat în vreo
patru- cinci metri pătrați. Genune a era lângă mine: mișunând, ca-n
povestea lui Poe14 de șerpi, șobolani , apă putur oasă, întuner ic și vier mi.
Spațiul , adică nu: timpul — la mine, spr e deosebir e de nuvelă -se
restrângea ine xorabil. Iar cât despr e trupele generalulu i Lassalle — care
la Poe aduc soluția libe rând pe deținutu l inch iziției — mi se spuse se la
anchet ă: cu roaba, mă, să fi p ornit Americanii voștri (poate c ă de aceea în
jargon de pușcării, deținuți i de drept comun — ei, pingu inii — ne spuneau
nouă: Americanii) și tot veneau, cât de spre trupe le generalului Lassalle
nici gând, s-au stins miracolele secolu lui nouă sprezece. A tunci am
cunoscut groaza faț ă către față, am știut ce este zidul lui Sart re,
întun ericul, derâderea, colțu l. Va să zică nu sc ăpasem. Capul face, capul
trage. Prins în cuptor , înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Și
de nicăier i nim ic. Și groapa, genune a, tot acol o, răbdu rie.
Și-atunci m-am arunc at în apa neștiută, fără a fi învățat să înot și cu
ochii închiși; în cupt orul încins. Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert,
ori și mai puț in, aproape deloc, dar at ât de nenor ocit încât, neno rocirea
însăși substituin du-se credinței, m-am încredințat. F ără de rușine. Nu mi- a
fost rușine să mă r og. Poate c ă de aceea am și fost as cultat.
— Dar c red ca m ai bine este, după ce am lăsat (și voi mai lăs a)
imagini le și gânduri le să se de sfășoar e cum vo r, să poveste sc pe înde lete

cum s-au petr ecut lucru rile, s-o iau de la început.
Aflând la 1 1 decembrie că T rixi fusese ar estată („Marchiza", la
telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am știut că va veni repede și
rândul meu. T recerea câtorva zile fără s ă se fi întâmplat nimic îmi stârnea
crescând mirar ea. Dintre toți câți băus eră ceai din serviciul Rosenkava llier
eram singurul care mai umbla l iber. Am vorb it cu tata. T ata m-a încurajat
spunându-mi că se pr ea poate să nu păț esc nimic, dar că s e cuvine să
examinăm toate eventualitățile. Ne sf ătuim și eu ajung în sinea me a la
superstițioas a concluzie că dacă nu sunt ar estat până la sf ârșitul anului,
însea mnă că a m scăpat. Din ziua de treizeci și unu decembr ie îmi fac un
soi de bor nă magică, ceva șoptindu- mi din adâncur i neștiute că nu
greșesc. T reizeci și unu… De fapt t reizeci, căci cine ar e să se apuce de
arestări în ziua r eveli onulu i?
Îi comunic acest ter men pr ecis și tatii. Dacă nu mă ridică până
atunci, sărbătorim amândoi revelionul cu fast. T ata s e înv oiește. A depă șit
optzec i și do i. Vrea puțin curcan și, neap ărat, niște icr e de crap.
Te întrebi uneo ri cum de nu-și dă se ama cancer osul — car e slăbește
văzând cu ochi i, pe care docto rul de multe o ri trebuie să-l fi pus în gardă
prin efectuar ea at âtor analize și a biopsiei — cum, înce rcat de cumpl ite
dureri, poate să nu înțeleag ă ce are. Dar nic i eu nu- s mai b reaz. P icură
zilele și cu toate că nu p ot să nu știu perfect de bine că es te exclus și de
neînch ipuit să nu fi u arestat, încep să nutresc sp eranțe din ce în ce m ai
idioate. Ba mă și viziteaz ă gândul nebunesc c ă, cine știe, că toți au
complotat în adevăr și mie, num ai mie, nu mi-au de stăinuit nimic. Îmi joc
teatru, îmi făur esc o irealitate din car e logica a fost dată af ară cu un
bobârnac. Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelo r de Crăciun — din
totdeauna cele mai frum oase ale anului, din piatră și zgură s ă fii și nu se
poate să nu te frângă — car e trec cu bine. În ziua de douăzeci și patru
citesc ca-n fiecar e an Colindu l de Crăciun al lui Dick ens și nic i de data
aceasta nu izbutesc s ă-mi țin och ii neum eziți de lacrim i.
Și apoi începe să mă poarte gându l la revelion; mă grăbe ște să-l
pregăte sc. Termenul acesta pe care ți l-ai fixat cu totul arbitrar — mă
înțeapă mintea — nu ar e nici o noimă; s-ar pute a să fii tot atât de bine
arestat la întâi, două sau trei ianu arie. Nu, știu eu ce ș tiu: ceva cu totu l
fără de nume mă fac e să fiu sigur că dac ă trece ziua de tr eizec i și unu, s-
a zis, nu vo i mai fi arestat în veac. Până în t reizeci și unu peric olul îl simt
intens, iminent, la pândă.
În tot ace st interval mă văd des cu D oamn a Z., coan a Lenuța, mam a
lui Al. Pal. Credința simplă, superstiți oasă poate, a boie roaicei mă
impresioneaz ă. De dimineața și pân ă seara e la biserica Batistei, cu
acatiste. Șt ie, spr e deosebire de puțin inteligentu l ei (al doilea) soț — un
ancien beau 15 — („Lasă că n'o r hi atât di răi șî iei. I-or șerta, l i-o trașe o
săpuneală-n leșe șî li dă drumu să se învețe iei minti") — că lucrur ile sunt
ireversibile ; totuși năd ăjduiește. (Are și n- are cancer .) E primu l meu
contact cu minunea c a fapt cotid ian, cerut, aștept at. Coana L enuța crede
în minuni ; minun ile se r ealizeaz ă, altfel n- ar fi aici la biserica Batiștei să -l
aștepte pe părintele Caz acu, să-i dea a catiste, ar fi la spițerie.
Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, și cu o
voce de toboșar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De înch inat fir ește că
mă închin, din copi lărie. (Numai în celulă, al ături de Mircea M. nu pute am:
a fost ult ima, deznăd ăjduita, ner oada împ otrivire a dușmanului. Pe
Doamn a Băl, atât de pr ietenoa să cu mine, o uimesc odată închinându -mă
în poarta cimit irului legionar de la intrar ea în Predeal, când vii dinspre

Azuga și Bușteni.)
Sper și nu sper. Trec și douăzeci și șapte, și douăzeci și opt și
douăzeci și nouă. V a să zică icr e, curcan, cartofi prăjiți, maz ăre, fructe și
un cozonac. Am o mulțime de curse de făcut; curcanul ni -l frige o vecină
din bloc ul de al ături. Un fel de pseudo -certitud ine agitat ă pune stăpânir e
pe mine, apoi se preface în tainică siguranță: dac ă trece și douăzeci și
nouă nu va mai fi nimic rău. Zi 'ntâi cade a nul acesta într-o vineri ;
sâmbăt ă 2 e să rbătoar e legal ă, duminică e dumin ică, jo i seara e
revelionu! — și activitatea e r eluată abi a luni în 4. Luni 4 e pe alt ă planetă
în alt eon.
(Aveam să aflu după a ceea că a fost ziua accidentulu i de automo bil
și a morț ii lui Camus.)
Tata e foarte pr eocupat de p regătiri le pentru reveli on. Mă tot
întreabă când am de gând să iau pâinea. Ar fi bine să iau mai multă, și
cât mai devr eme. Și nu cumv a să uit icrele de crap.
Zilele de douăzeci și no uă și tr eizeci se scur g netulburate. Nu sună
nimeni la uș ă, dormim liniștiț i. Convi ngerea me a e că nu se mai întâmplă
nimic . Convin gere neghioabă și a nimalică. Știu doar pr ea deslușit că sunt
singuru l răma s near estat și că nu se poate să nu fiu luat și eu. Și-apoi,
cum aș arăta de n-aș fi arestat? Nu s-ar putea spune c ă luc rul pare curi os,
suspect, devilishly fishy? Dintre toți care vene au la părintele Mihai numai
el e liber; și câte nu se vorbesc pe se ama lui! Doresc același lucru? De ce
numai eu nu sunt ridicat? Coanei L enuța mi s-a p ărut a-i gh ici în priv iri —
căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decât gentilețe extremă
— o nuanț ă de chinuit oare, never osimilă înd oială. Nu cumva sunt eu
denunțător ul grupulu i, turnăt orul! (Exprimarea ar gotică e acum pe
buzele intelectualității și pr otipendadei, de când membri i lor sunt
principali i clienți ai pușcării lor.) Mă știu curat, așa încât mă plim b țanțoș
cu doamn a Z. pe str ăzile din jurul biserici i Batiște și-i explic cele două
etimo logii ale numelu i: de la Giamb attista V ecelli, ori Vevelli, favoritul lui
Radu Mihnea cel Mar e, ori de la un râuleț, Batiște a. afluent al Colentine i
— săr man etalaj de erud iție elementară ce ne dă putința de a depă și nițel
mizer ia situ ației. O asigur că sunt r esemnat, că nu-l voi mai părăsi pe
Dinu, că… — și o dau pe biata mea franțuze ască — voi sta alături de el
dusse-je en avoir potir quinze an s.16 Poate, ba nu poate, ci desigur că
exager ez voi t — sa u inconștient — de și frică- mi este (o frică bine înfiptă
în tot trupul) și de m ai mult. Mi-este terib il de frică, nici nu știam cât de
fricos sunt. E o descoperire groaznică, și nu- i văd leac. Mi-e fr ică, a sta e,
total, intru în frică aș a cum ar intra cinev a într-un costum de scafandru.
Sunt totuși în stare — încă în stare — s-o stăpâne sc, s-o ascund. Încă nu-
mi clănț ăne dinț ii, încă nu- s livid, încă nu văr s fiere verde. Dar or să vină
și astea, judecând după cât constat că-mi este de frică. Deocamd ată mai
modific lista bucat elor pentru r evelion cu tata, fac cump ărătur i, paradez
pe străzi cu coan a Lenuța și-mi caut un refugiu transc endental în vo rbirea
pe franțuze ște; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza me a trebuie să le
sune foarte străduită.
Toam na 1966
În piesa lui Ar thur Miller, After the fall, stă scrisă o f rază a c ărei
valoar e absolută, dar și pr ofetică, anii aveau s- o confir me, s-o amplifice;
anii în cursul cărora d rogurile, halucino genele, compuși i acidulu i liser gic

— LSD -ul mai ales -, marijuana (the pot ), mesc alina, peyotl, olilouqu i,
teonnanac atl (le știu de la Gig i Tz. care a copiat o listă dint r-o revistă
american ă) ori stupefiantele — opiaceele, ha șișul, heroina — și toate
produsele zeif icate de Thomas L earey și de nenum ărații lui credincioși au
devenit mărfuri de m asă și bunu ri de lar g consum: but no p ill can make u s
innocent.17
Da, pilulel e pot da s omnul, ori mai înde osebi somnolența o ri evadar ea
prin deconectată nepă sare. Nevinovăția însă nu. Pe aceasta nu o poate
(re)da și pă stra decât numai Hr istos, pe cale a lui parado xală, ca-
ntotdeauna: dându -ne sentimentul cul pabilități i.
— Paradoxal mai lucr ează Hristos și cu păcătoșii, cu viața și cu
moartea.
Karl Barth: harul îndreptățir ii e viața noastră, h arul sfințenie i e
moartea noastr ă. Ceea ce înse amnă c ă, în operația îndreptăți rii, Domn ul îi
spune mortu lui (adică păcătosului): trăie ște! Apoi, după ce 1- a scos din
păcat, cu alte cuvinte din moarte, și 1-a chem at la viaț ă, tot El îi spune
celui acum viu: mori! Păcătosul căit — fostul mort care a fost chem at la
viață — ur meaz ă acum s ă moară la cele lumești. „Sub ace ste două
deter minări și nu sub v reo alta tr ebuie să fie trăită viaț a creștină."
Iată, întreagă, dialectica lu i mors et vita: întâi te înviază, apoi te
omoară: ca să fii cu adev ărat viu. A, dacă a sta-i viața, viaț a nu e ușoară, e
un fel de moarte. Noi to t zicem: viața, viața e aș a și pe dinc olo… dar
poate că nici nu știm ce e viața ad evărat ă (după cum nu știm ce e
moartea), poate că bâjbâim în zăduful apăsător al penumb relor unui
limbus și print re con fuziile unui vag limbaj… Căldiceii.
— Din sentința lui Arthur Miller reiese de a semeni că ferici rea și
liniște a nu le putem crea noi singuri, pe cale m aterială — și că ne sunt
date de sus.
Încă- o dovadă a existenței lu i Dumnezeu.
31 de cembrie 1959
Nu sunt deloc surprins când tat a mă tr ezește tar e devr eme în
dimineața lui treizeci și unu. Sunt perfect lin iștit, am do rmit, hopul l-am
sărit, în ziua de r evelion nu mai risc nim ic. De ce m ă trezește însă tat a?
Are grija pâinii.
Mă uit la ceas: cinci. Îl asigur pe tat a că am tot timpul.
Nu-i vo rba de pâine, îm i zice. Ai treabă. La ora opt ești convocat
unde va.
Și-mi ar ată un bi lețel. Da, e o invitație, în strada Ștefan F urtună,
pentru ora o pt. Ca m artor. Am înțeles. Am înțe les, dar nu în întregime: de
ce ca m artor? De ce n-au venit să mă ridice, noapte a, ca pe toț i ceilalț i?
Îmi rânjesc , acru, ofensat, în oglinda din camera de baie, în timp ce
mă rad. F rică nu-mi este at âta, cât m ai ales mă si mt luat pe ste pic ior,
păcălit: în ult ima clipă! înșfăcat, cum s-ar zice, pe scara vagonu lui. Ce
ironie; se joacă cineva cu mine fără grabă, ca pisica cu șoar ecele. D -aia e
pisica drăcea scă, pentru că-i singurul anim al care-și râde de pradă înainte
de a o mânca.
Sunt f oc sup ărat. Surâ sul ironic și acru al pe simistului, care știe c ă
totul nu se poate isprăvi decât rău, nu-mi piere de pe faț ă nici când sunt
gata.

În ultima cli pă. Batjoco rit. Ca un șoarece. După joacă.
Tata e un om mic de st at, mai curând grăsuț, cu un umăr nițel strâmb
— și umblă greu. A fost ing iner și a lucrat pân ă la șa ptezeci și nouă de
ani, în 19 56, la fabrică, nu într-un bi rou. (La Sc ăeni, în ultimul timp, când
am într ebat de el în hala cupt oarelor, muncitor ii sticlar i îmi răspundeau
făcând s emn cu bărbia ori cu degetul în sus. Cr ezusem c ă le place s ă
glumeasc ă, să mă ia în bășcălie, ce căut am acolo. Aș, tata cocoțat su s pe
un cuptor, la câțiv a centimet ri de tavan: ajungeai la dânsul numai pe
niște pa sarele și o mulț ime de sc ărițe metalice, perpend icular e, așa cum
sunt pe vapoar e. Tata: dacă ing inerul nu-i în stare să înlocu iască pe
oricare dintre lucrător ii săi și să-i fac ă treaba măc ar la fel de bine ca el, e
pierdut.) A făcut războiul ca ofițer și a fost decorat. Cetățenia a dobândit-
o prin lege special ă votat ă de parlament înainte de 19 14. Dar, la ur ma
urmei, ce și cine este ? Un ovrei bătrân din Bucur ești, un foarte mic
pensionar, câteva a mintiri, câțiva prieteni, câtev a decorați i ascunse înt r-o
cutiuță, un singur fiu. Locuim am ândoi într-o aceea și cameră. O viață
întreagă nu i-am făcut năzbâtii: nu-i băiat rău, zice, dar e un copi l bătrân.
Nu se poate s ă nu vadă c ât îmi e de f rică, și ce ji gnit de so artă mă
socotesc în dimineața a ceasta și ce chinuit sunt. Și ce perico l îl paște și
pe el.
Mititelu (așa-i spun, nu e xagerez) se arat ă însă foarte calm. Mă
îndeamnă s ă-mi pun lucru rile într-o valij oară ( e valijoara m amei lui Lilly,
pe car e n-o să i-o mai pot restitu i) și mă îmbărbăte ază. Liniște a tatii mi se
comun ică nițel și mie. Dar to t foarte agitat, nemulțumit mă simt. Și mai
ales păcălit. În ultima zi! În ult ima clipă! În treizeci și unu!
Citația de convocar e a venit în după-amiaza de tr eizeci , în timp ce nu
eram ac asă, fiind înmân ată contra semn ătură tatălui meu. Care însă nu
mi-a arătat-o când m-am înapo iat, destul de târziu , spre a nu-mi tulbu ra
somnul de noapte. (Și încer c pentru prima oară, abia per cepti bil încă și
foarte vag, o prevestire, o premoniț iune, o primă vădir e a spiritului
boieresc și gener os pe car e ave am să -l întâlnesc de s și amplu în detenție;
deocamdat ă nu-i decât un gen de imagine sublim inală, un licăr, un
tremur ușor, dar gestul părinte lui meu — căruia nu-i va fi fost ușor să tacă
și să se poarte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic — îmi pune un nod de
înduioșar e în gâtlej.)
— La înch isoar e aud povestindu -se — versiunile diferă destul de mult
între ele — filmu l Genera lul de la Rovere.
E o p roducț ie a neo -realismului italian, și to todată r elatar ea unui caz
de transfigu rare, cu iz de piesă de P irandello .
O pușlam a din R oma ajunge a fi, datorită unor încur cate împ rejurări,
pus în situația de a juca r olul unui general-con te car e-i șeful rezistenței
italiene din sudul țării în vremea ocupației germane. O anume as emănare
fizică îi înlesne ște jucar ea rolului de c are încetul cu încetu l se
îndrăgoste ște, ca și de mediul , atât de nou și de surprinzător pentru el, al
deținuț ilor politici, unde jert fa și onoar ea sunt lucruri comun e. Deși
germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea ș efulu i rezistenței
din nord, el nu se poate hotărî să trădez e pe omul asupra c ăruia este
edificat din primele zile.
Ca actorul care nu mai vrea să coboa re de pe t ron în piesa Împăratul,
pungașul int ră în pie lea personaju lui. Până la ur mă, somat s ă-și aduc ă la
împlinire misiunea și să dezvăluie numele celui urmărit de ger mani, fostul

escroc, proxenet și m ăsluit or, luându-și fals a identitate în serios, acceptă
să plătea scă impostura cu pr ețul sângelui . Directorul închiso rii, un o fițer
german, î l trim ite în fața plu tonul ui de execuție, nu fără a-i purta r espect.
Falsul general- conte își încheie viața în mod solemn, tragic și cavaler esc.
Și poate că nici adevăratul de la R overe nu ar fi mur it cu mai mult curaj și
mai aprigă măr eție.
Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate;
personajulu i întruchipat i se s ubsume ază cu des ăvârșir e, de nu-l întrece,
potrivit cu teo ria lui Jean Genet după car e imp ostura, uneor i, e mai
conv ingătoar e decât modelul au tentic.
Povestir ea filmului acestuia mă cucer ește și mă imp resioneaz ă teribil
(magica a tracție a nobleței și răscolit oarea posibi litate a tran sfigurări i): îl
ascult mereu cu atenție și cu eg ală emoție. Mi se pare atât de minunată
transfor marea cr eștin -pirandel liană a eroului, un jalnic biet hoț prefăcut în
nobil erou!
Tot aș a, exemplul actriței spanio le din secolul al XVI-lea: aceasta
joacă într-o piesă rolul unei călugărițe. La sfârșitul spectacolulu i, refuză
net să dezbrac e rasa pe care o poartă și declar ă că vrea să ramân ă cu
adev ărat monahă și să se îndr epte numaidec ât spre mân ăstirea
respectivu lui cin.
Publicul, în genunchi , îi deschi de un cori dor prin care trece.
Actoru l roman c are, făcând- o pe cr eștinu l botezat, după imersiune a
efectuat ă în par odie pe scenă, s e declară cr eștin cu adev ăratelea; lumea
aplaudă zgomot os jocul atât de natural al interpretului, atins de har,
până ce, înțelegându- se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.
Alphonse de Châ teaubrian t în La rep onse du Seigneur: devenir ea e
regula generală, or icine și o rice poate deveni or icine sau orice altcev a.
Pasărea poate deveni trandafi r, omu l: sfânt, er ou.
După ce închi d prăvălia și trag ob lonul, tinerii tejghetari japonezi nu
pleacă zoriț i acasă; se strâng laolaltă să asculte, pl ini de simț ăminte
reverențioase și pân ă târziu, povestir i cu nobil i samurai călăuziți de
principiile bușido.
(De mirar e că în Mitul vea cului al XX-l ea, Alfred Rosenber g a de slușit
numai pute rea sancționato rie a sâ ngelui , sângele ca statică pecete a
neschimbării. În vreme ce sâ ngele, elixir irezistibil , poate p reface și sp ăla
totul și pe oricine.)
Eu sunt gen eralul de la Rove re! Oricine se poate face pe sine, oricând,
samur ai!
Creștinismul e transmut ație, nu a elementelor chimice, a omului.
Metanoia. Aceasta e MINUN EA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu
înmu lțirea vinului , peștilo r, pâinii, nu tă mădui rea orbi lor din naștere,
slăbănog ilor, gârbovilor și lepr oșilor, nu, nici învie rea fiicei lui Iair, a fiului
văduvei din Nain și al lui Lazăr — toate semne bune pentru prea puțin
credincioși or i făcute ca s a se împlineasc ă proorocirile ori ca să se ar ate
slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnu lui (Milă îm i este de
mulțime: Și văzând-o Domnul I s-a făcut milă de ea ), toate concesii ale
divinității -, ci transformarea făpturii .
Până unde poate mer ge: la ceruta răstign ire cu capul în jos a lui
Petru, care se lepăd ase.
31 de cembrie 1959

Am cu mine valijoara, în buzunar câtev a tablete de vitamina C și de
piramidon și o carte g roasă.
La Securit ate sunt deîndat ă primit cu foarte multă pol iteță, pof tit într-
o cameră mar e și frum oasă, aș ezat cu cinste pe un sc aun în fața unei
măsuțe. La o masă lungă, de ce alaltă parte a încăperii, se instaleaz ă o
întreagă comisie de of ițeri. Mi se ia un inte rogator iu, începând cu
ident ificar ea. Totul decur ge cu multă cer emonie și afabilitate. Deși nici
furia nici supărar ea pe soartă nu mi- au trecut, mă țin destul de calm.
Carte a groasă am pus- o pe ma să în fața m ea și în pauze citesc. Din când
în când fumez o țigară (dar firește că a veți voie, cât do riți, sunteți doar NU
învinuit, ci mar tor) ori sug c âte o vitamină.
Interogator iul durează până la ora t rei precis. O ricum, const atarea că
n-am fost chem at pentru arestare, că nu voi fi reținut, mă liniștește. M ă
rătăce sc în formulări vagi, dar parteneri i mei știu ce vor . Două luc ruri nu-
mi plac deloc : întrebarea „Ce legătur i infracționale ai avut cu C. Noica ?" și
zâmbetele și șu șotel ile car e întâmpină vorbire a mea despre întâlnir e la
gârlă. (Așa mă înțelese sem cu ea c ă voi spune unde l-am cunoscut la
Câmpulung pe Al. P al., pe a tunci în clande stinitate, cu must ăți și numele
de Crăifaleanu.) V asăzică răspunsul meu era dinainte știut, scontat.
Întrebări le iau un r itm mai rapid, tonu l devine mai rece. De cedat însă nu
cedez. Nu r ecunosc caract erul infracțional. Și spre imens a mea
surpr inder e, stărui destul de hotărât în refuz și dau o declarație car e-i
apreciată ca fiind cu totu l nesatisfăcătoar e și nesinceră.
Urmează o înt reagă „comedie": se trag per delele (de catifea de
culoare înch isă) spr e a cr ea o atmosferă de panică. P auze înco rdate.
Comisia iese și intră iar . Sunt și ieșiri false, ca la te atru: comisia se op rește
în prag, dând să iasă, se răzgânde ște și r evine. Mi se promit câte-n soare
și-n lună, unele tar e plăcute. Se pr evestesc a poi gravele neno rociri și
funestele consecințe ale fanatismului meu. Mi se dă sf atul să-mi bag bine
mințile în cap. Mi-est e pe lar g invocată bătrânețe a tatii pe c are nu- l pot
doar lăsa, vezi bine, să moară ca — fi rește — un câine. Despr e tata
dealtfel par să aibă cu toți i cea m ai frumoas ă părere. Mi se dă de înțeles
că va fi halal de mine. De la fabrică voi putea lipsi or icând, luc rul acesta
se va aranja c ât ai clipi din ochi. Și ce voi ave a de făcut? Ap roape nim ic: o
dată pe lună, or i și mai rar, sau poate mai des — eventu al, se va vedea —
voi face c âte o mică vizită, nu aici, a nu, o vizită foarte discr etă, undev a,
la o adresă, la mai multe, într-un bloc oarecare, într-un apart ament foarte
oarecare. (Parcă ar fi descrie rea Arnoteni lor, ori versuri de Mu șatescu, de
Tonegh in, de Pribeagu.) Și apoi, ce naiba, z ău așa, nu se poate să nu
înțeleg , oricât aș fi de reacți onar (- zâmbete — partizan al hit leriștil or și
ucigașilo r de evrei tot nu pot fi . Nu mă pot face comp lice al unor asasini
cu mâinile înroșite de sângele co religionari lor mei. În tr-atâta de orb , de
prost, de nebun nu se poate să fiu. Așa încât ceea ce mi se cer e nu- i
decât un act de d reptate. Și ce mi se cere? Să spun că în prezența me a s-
au purtat discuți i dușmănoa se și s-a complotat împotr iva securității
orânduiri i de Stat și că, din slăbiciune, m-am lăs at și eu antrenat în
discuți i și n- am avut curajul să înștiințez autorități le deîndată, dar că-mi
dau se ama, regret și sub scriu cele de m ai sus.
Declarația pe c are o semnez la tr ei (și un minut?) în fața unei comisii
vădit nerăbdătoar e (perdelele acum îngăduie lumini i cenușii de af ară să
pătrundă în cameră — și afar ă e nițel umed și strada e v ătuită în
nostalgie — cista-i vreme a care în deamnă cel mai mult la băutură ) să se

pregăte ască de r evelion e se nzațional de neconclu dentă pentru scopur ile
anchetei și-mi dă un ne așteptat s entiment (îl știu tranzit oriu) de elevație:
nu numai că nu am acuz at întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am
recun oscut nimic , dar am și s emnat doar după ce s-a u făcut — în mar gine
— toate micile r ectificăr i pe car e, cicălito r, le-am cerut. Notele marginale
dau declarației aspectul unei teze cor ectate de un belfer tipicar .
Nu-mi vine a crede că eu s unt eu. Mi-am jucat, văd, r olul până la
capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăț ânat. Și iau aminte că mi-a
plăcut sa joc teatru. Dar fr ică tot îmi este.
Căci n-a fost decât a ctul întâi — de nu pr ologul. Mi se dă un răgaz de
trei zile pentru gândire, urmând a m ă prezent a luni 4 ianuarie la o rele opt
când mi se spune c ă o să văd eu. P olitețea totuși nu înceteaz ă cu totul.
Sunt amenințat dar și sfătuit de bine; promisiunile nu sunt r etrase. Au
aerul de a insinua că mi s-a acor dat sa tisfacția unei pr ime runde pentru
„salvar ea feței" , stabilit fiind ca luni să trecem la t reburi temeinice și de la
ifose la supuner e.
Mă simt totuși, după binețe, teribil de ușurat și feric it. Umbră: înainte
de plecar e, rămas singur cu mine, o fițeru l care-mi restituie buletinu l de
ident itate îmi spune iar grav și r ece: bagă-ți minți le în cap. Tonul e — cum
să spun? — fatidic.
A fost mai tot timpu l vorba de tat a. Se pune m are preț pe fo rța lui de
conv inger e, pe înțelepc iunea, cumințenia și serioz itatea bătrânului . Îmi va
arăta el ce tr ebuie să fac. F ără doar și poate. Mi se lasă trei zile să mă
sfătuie sc cu el. Dar valijoara as ta de ce ai adu s-o? A! în veder ea ar estării,
ăsta e un gest pr ovocato r. Noi nu te- am chemat s ă te ar estăm. Dacă
voiam să te ar estăm pr ocedam altfel. (Ceea ce e d rept.) Te-am chemat c a
martor liber să declari lucru ri adevărat e, să ajuți anchetei, și vii cu valiza!
Provocare! În sfârșit, du-te ac asă, stai frumos de vor bă cu bătrânul, în el
ai înc redere, și vino luni…
Sunt din ce în ce m ai grăbiți cu toți i…
— Lucruri le ace stea, ale credinței , încep așadar de mult. R udolf Otto
împarte: mysterium f ascinans, mysterium tr emend um.
Să le iau pe rând. Fascinați a pentru mine a început aproape din
totdeauna, adică din copi lărie, în comuna purtând nume de sf ânt ori de
tâlhar : Pantelim on. P e atunci cu totu l în afara orașului. Odată cu lă sarea
serii nici un bucu reștean nu cuteza să mai int re în mahala. Își ave au
flăcăii geloși și mândri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau și numer oși
bețiv i, de bună seamă, cum să nu fie, zăvozi care lătrau în tăcerea nop ții
ori se repezeau la tr ecăto ri, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totu l, și
nu numai pentru co pilul ce eram, se pr oiecta pe un fel de pace
patriar hală, pe c redința fiecăruia că lumea în străfundu rile ei cele mai
tainice nu-i totuși ostilă și rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa,
că o bucată de pâine și un pahar de vin tot vei gă si pe undeva; că —
până-n clipa morți i, se-nțelege — nu vei fi dat af ară de la l ocul și culcușul
tău; că lucr uri cu totu l de mi rare și de- a dreptul înfiorătoar e nu se vor
întâmpla. (Un fel de acoperăm ânt — al Maicii Domn ului mai ales, car e
cheză șuiește oamenilo r de treabă — și dacă-i vorba aș a toți sunte m de
treabă — caracterul îndepărtat și impr obabil al tragedii lor.)
La biserica Capra, aș ezată mai spr e oraș, se duceau duminica și de
sărbători aproape toți ; măcar primp rejur. Ca pr oprietar i de fabrică și la
poftirea preotului Mărculescu, mergeau și părinț ii mei. Biserica, lipsită de
orice fr umus ețe dar încăp ătoar e, avea clop ote cu bătăi p relung i, cu
dangăt grav, în contrast cu mod icitate a loculu i, bătând des, insidi os și

nobil. Ele, pe car e le auz eam limpede cu toate că s e aflau departe de
fabrică, ele a u constituit fundalul sonor și emotiv al anil or mei dintâi. Ele
m-au apărat, măcar un timp , și tot ele alungau duhur ile rele, grindi na și
farmecele viclene ; îmi îndulceau, cu sun et, crescândele trăsături odioase
ori derutante al e realității: realități i înconjurătoa re, realității lăuntr ice
(unde imaginea latentă ieșit ă din nedeslușit, t recând de la negativ la
pozitiv, începea s ă-mi rânjeasc ă sfidător). Binecuvântat fie Sf. Paulin de
Nola, inițiato rul folosirii clopotel or la biserici. Blagoslov it fie și părintele
Gala G alactio n că a găsit — aș a taler cu două s au trei fețe cum a fost
-pentru unele din cărți le sale titluri cu minunat ecou: Clopote le măn ăstiri i
Neamțu, Lângă ap a Vodislavei, Piatra di n capul ungh iului, Bisericuța din
răzoare. (De la P antelimon până la F unden i se întindeau grădi ni, crânguri,
lacuri , verdeață bună de odihnă și bălării cuminți , vii micuțe — și m ai
mult dăde ai de tur me decât de holde, amănunt miorit ic rătăcit di ncolo de
garduri și maidane. Întăr eau și ele păr erea lui Eminescu: blândețe a
poporului român își are obârșia în bunăstarea lui pastorală, mer eu
superioară celei a neamuri lor agrico le.)
Mai erau — țin bine minte — și clo potele de P aști, acelea difer ite: nu
îndemnau spr e duioșie, ca la Crăciun, ci răscoleau, st ăruind, tăgăduindu -ți
pace a.
(De Crăciun toate erau bune: și bradul și cozonacii și col indele și
micuțu l prunc Iisus. De Paști toate erau ciudate și apă sătoar e: și postul și
prohodul și crucea r ea și înfr icoșătorul bătut în cuie Hr istos.)
Are orice om câte o uliță a copi lăriei. (Ciutu ră ce cumpăne ște în anii
începutu lui păcatul strămoșe sc.) A mea acolo a fost, în Pantelim onul cel
atât de oar ecare, între Capra și F unden i — și- n curtea făr ă capăt a unei
fabric i de cherestea, poate ind ustria ce a mai curată, ad ânc pătrunsă de
mirosul lemnului tăiat și al rumegu șului. (După ce plouă, din sc ându ri și
butuc i îmbi bați se ră spânde ște un parfum înțepător .)
Fascinația unei mah alale r omâne ști din vremuri bune. Fascinație
pentru suflet a locu lui unde a nimerit? P entru mine, captar e puter nică
-deși cu mijl oace a tât de modeste. Ce poate fi mai neînse mnat, mai
pieritor, decât salc âmul curțil or sărmane și câr cium ile târgoveț ilor
mintoși?
De la începu t, din veșnicia copilărie i mele. Tremendu m a venit mai
târziu, mult mai târziu, pe căi negingașe.
1961
La Jilava, pe s ecția întâi, în celula num ărul nouă, vreme îndelu ngată
cu un m acedonean, Anatolie Hagi- Beca. El, mac edonean și legionar ; eu,
evreu botezat și naționalist român: ne împrieten im numaidecât. ( Mă
însoțește și faima me a de ov rei care a refuzat să fie martor al acuzării în
procesul inte lectualil or mistico-legionar i.) Ajungem curând la conc luzii
care ne bucură pe am ândoi . Lucrul de car e ne dăm se ama, și el și eu,
este c ă ne aflăm deop otrivă îndrăgostiți de cee a ce găsim cu cale să
numim „fenomenul românesc", altfel spus de po porul român, de peisajul,
de ceru l, obiceiur ile, interi oarele, câmpuri le, munți i, ceapa, țuica,
ospitali tatea, echil ibrul din spațiul nostru. Socotim că suntem deosebit de
îndrituiți să iubim în depl ină cunoașt ere, deoar ece suntem, fiecare în felul
său, pe jumăt ate în cuprinsul români smulu i și pe jumătate în afara lui,

într-o situație cum m ai prieln ică nu poate fi pentru a prinde, a pricepe și a
suferi. Român prin sânge, Hagi-Beca a venit totuși pe terito riul țării la
douăzeci de ani, din străinătate; la rândul meu, nă scut și crescut aici,
sunt străin de sâ nge. Laolaltă alcătuim, cine știe, un ins înt reg, ca acel
personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Che sterton, real numai pri n
contopirea minți lor celor doi eroi ai cărții. Venit din afară unul, făurit
înăuntru , dar di n altă plăm adă celălalt, ne descoperim în aceeași peste
măsură de încântați și îndrăgostiți de tot ce es te românesc.
4 ianua rie 1960
Luni la ora opt, după tr ei zile de sărbătoar e, găs esc poarta Secur ității
ferecată. De caraghi osul aș teptării în fața pușc ăriei (ori, mă rog, treacă de
la mine: antica merei ei) to t n-am scăpat. Cu valij oara ponosită, ca la gară,
pe un peron pustiu, într-o haltă, s ă mă urc într-un vagon de-a tr eia, la un
personal care nu mai vine. Ori pe jos, na Sibir. Tristețea recrutului cu
lădița, într-o stație uitată pe câmp, de unde schimbă t renul. Toader
Mânzu, fără cățel, după ce-a pornit acceleratul.
Într-un târziu apare un mil itar zo rit, desface niște lac ăte, niște lanțuri;
sunt lăs at să intru și poftit în camera m artorilor.
Aceeași comisie. Geamantanul provoacă din nou — acum de la
început — exploz ii de indig nare. Va să zică nu ți -ai băg at mințile în cap?
Tot în mod provocato r ai venit? T e-ai molipsit de fan atismul legionar? Ei, fii
pe pace, plăcer ea de a te ar esta nu ți-o dăm. Degeaba vr ei să ajungi
erou. N-ai s tat de vor bă cu bătrânul? Ce ți-a spu s?
Primul lucru pe car e-l fac, împins (avea să-mi spună mai târziu Alecu)
de un demon al tru fiei și de nevoia de- a o face pe gr ozavul (și de a prinde
și curaj), este să repet întocmai vorbele tatei, amestec de R egulus și de
Cambronne. Apoi scot o vitamină C din buzun ar, o pun în gură și mă simt
mândru și, da, foarte calm.
Toți câți alcătuiesc colect ivul din ju rul mesei mi se adr esează pe
rând. Jocul din ședința precedentă s e repetă aidoma, num ai că de data
asta graba a dispărut pe de-a-nt regul și parcă totul se pet rece m ai
apăsat, mai profesional. Ba sunt amenințat, ba sunt luat f oarte cu
binișorul . Totul se r epetă. Se r epetă, puhoi, amenințăr ile; acum accentul
cade pe ac estea. Fraza cu tatăl car e o să moară ca un câine r evine foarte
des, cu toate că îndemnur ile sale — nee xpurgat transmi se — le-a răcit
mult, foarte mult simță minte le de milă și considerație faț ă de „bătrânul",
precum și înc rederea pe car e o așezau în sfătoa sa lui înțelepciune.
Perdelele sunt și ele din nou trase într -o parte și înt r-alta pentr u a pr o-
duce, iarăși, alternativ, o atmosferă de îng rozire și o atmosferă de
ușurar e. Deși nu-i decât a doua reprezentație, impr esia de r epetar e est e
îndeajuns de puter nică pentru ca mai degrabă decât te amă s ă înce rc un
fel de amuz ament.
Tonul dur se întețește, dar nu într-atât încât să-mi vină a cr ede că au
mințit când au declarat c ă, orice ar fi, nu-mi vor da satisfacția de a fi
arestat.
Mă țin însă dârz și eu, și din ce în ce m ai bățos, prins de jocul acesta
subtil și ab surd al anchetatului care vrea să fie arestat și al anchet atorilor
care tac tot ce le st ă în putință spre a nu-l aresta. În fond, dialectica
acuzator — acuzat nu dispar e, num ai că semnele ecu ației sunt inversate.
Am pătruns p rea adânc în terenul advers — acum fr ica mi- o impun eu c a

să nu ispitesc sorții — pentru a nu înțelege (s au încer ca senz ația) c ă
trebuie să fiu ar estat.
Pe la or ele patru și ceva ar estarea se înfățișe ază încă impr obabilă.
Apoi, deodat ă — e momentul di nainte fixat? — tr eburile iau altă
întorsătură.
Întrebările țăcăne r epede, glasurile luc rează numai pe r egistre înalte,
cuvint ele devin exclusiv crude.
Pe la cinci aud, în sfârșit: ticălosule, măg arule, pramatie ce ești. Mi
se poruncește să mă rid ic în picioare și să-mi deș ert buzunar ele.
Vitaminele, car nețelul, ceasul, batista, cur eaua de la pant aloni. Ai să vezi
tu, fanaticule, podoabă. Sunt pus sub st are de ar est.
1969
Și acum, după bo tez, sunt mur dar. Țepușul mai e în ochi, ghimpele în
trup, înge rul satanei mă bate pe ste obraz (și mi se plimbă psihosomatic în
tot locu l, ca vodă- n lob odă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o
amăgire trufașă, toantă. Ne socot isem II Cor. 12, 7. Dar că Hristos e
Adevărul, Calea și V iața cr ed în mod absolut sărb ătoresc.
Aiud 196 1
Plotinism.
Există o degrad are.
La începu t e Cuvântul, Logosul.
Oamenilor li se hărăze ște a cuvânt a.
Cuvântul se degrade ază în vo rbă.
Vorbele se prefac în șa bloane, autom ate. Aceasta e faza dec ăzută
(rapidă, Kali yugal8) a lozincii. Heidegge r stabilește și el deosebir ea înt re
Wort19 și Gerede20.
Personajul lui Saltâcov-Scedrin (Domni i Golov liov), care potopește totul
sub av alanș a de vo rbe. Abisul vor belor al lui Duhamel în Chronique des
Pasquier, fără fund ; taina înfi orătoar e a prostiei și micimi i. Ferdinand și
Claire: comentariu l șoptit și perpetuu al fleacuril or. Nesecata puter e
generatrice a neroziei; hățișul exegez ei nimicur ilor. Oul și găina. Soma și
celula.
Prin cuvinte oamenii își comun ică idei, sentimente, informații. Și acel
extaz în fața binelu i, frumosului și ad evărulu i care nu- ți îngăduie să taci.
(Contrapartea ochi lor închiși de or gasm.) În fața frumosulu i, lămuri el,
singurătate a devine apăsătoare. Și e o seară prea frumoas ă, domnule…
Vorbăria nu mai e decât zgom ot de fond. Iar lozinca — lavă înghețat ă
— transmite minci una în st are stabilă, congelată.
1971
N-am știut.
N-am știut — ră spunsul celor cărora li se vorbește de tor tură, de
lagăr e, de închisor i, de recunoașteri totale ale a cuzațiil or, de inter nări
politice în ospicii de nebuni — „nu ține", nu e o scuză val abilă. Nimeni nu
este obli gat s ă inventeze praful de pușcă ori să descoper e teoria
cuantelor . Altm interi însă, elem entara deșt eptăciune e o îndato rire. Mai

ales pentru un creștin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia
este o ispită. Dar nu numai pentru creștin — și a ceasta din prici na unei
constat ări experimentale o biective: nimeni nu știe nimic, dar toată lumea
știe totu l.
Neștirea, îndob itocirea, trecerea oarbă prin viață și printre luc ruri,
sau trecerea nepă sătoar e, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai
bun, ci și atent: a știut să vadă.
Altfel, de ce le-a r spune Domnul oam enilor: acesta e ste ce asul vostru;
ori de ce i-ar îndemna să vadă cu och ii, să audă cu urechile și să
înțeleagă cu in ima; or i cum de-ar fi putut ei ști că Domnul e flăm ând,
însetat, str ăin, bolnav s au în temniță c a să-L poat ă hrăni, să-I poată da de
băut, să-L poat ă primi, să-L poată îmbrăca sa u să poată veni la El?
Jean C au îi răspunde lui Roger Garaudy (care și el spune c ă n-a știut)
cum nu se poate mai bine : dar eu unul car e n-am fost pr ofesor universitar
și membru în comi tetul central, eu cum de- am știut? Mili oane de oam eni
de pe străzi cum de-au ș tiut?
Adevărul este că nu- i nevoie de cine știe ce secr ete in formații , sunt
lucruri pe car e le poate afl a oricine, numai să vrea câtuși de puț in.
(Spionii de cele mai multe ori trans mit inuti l, de două or i inut il: pentru că
se știa, pentru că nu sunt cr ezuți.) Sunt lucru ri pe care le simți dacă nu-ți
astupi urechile și nu- ți acoper i och ii dinadins. Cine ar e urechi de auzit. Dar
dacă e omul prost? P rostia nu e nic i ea o scuză pentru că nimeni nu e at ât
de prost — (nu-i vo rba de ol igofreni sau de psihopați; ăia, săr acii, sunt
excluși) — încât să nu-și poată da s eama că doi plus do i fac patru și că
doi plus doi nu fac nouă.
Nu ne convine s-o recunoașt em, ne a dăpostim îndăr ătul obiectivității
științei , dar sunt darur i elementar e, le avem de la fi re și zac în sufletul,
inima, rărunchii , mintea, bo jocii, măruntaiele, celulele, tropismele și
sinap sele oricu i. Toată lumea ș tia că I rod e o pramatie, R obespier re o
canalie, Stalin un ticălos.
Chibrit e aprinse arunc ate peste benzină.
Dar eu par că am ș tiut ceva? Am știut eu cev a despr e lume a acee a
fără de as emănare în mij locul căreia m-am pomenit? despre suferințele
ascunse ? despre eroii neștiuți? despre cei ce douăzeci și patru de ore din
douăzeci și patru își păstrau demnitate a în celule concep ute să ducă
numai la denunț și spur căciune, la prăbuși re și demență ?
— În mai toa te celul ele, una din încuie toare le predilect e este
discutarea cuvintelor rostite de Mântui torul pe cruce: Eli, El i, lama
sabahtani?
De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m- ai părăsit
însea mnă că a fost om și el, nu Dumnezeu. Panait Cer na: „ai gemut și tu
când fier ul te pătrunse."
Argument ul acesta îl socotesc întru totul neîn temeiat, iar din cuvintele
de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba ab solută a validi tății răstigni rii.
Am de partea m ea pe D ostoievs ki, pe Simo ne W eil, pe Kier kegaard —
și înt regul sinod de la Halchido n. Am și două t ablouri înfățișând
răstigni rea, unul de Hol bein (la Bas el) și altul de V elasquez (la muzeul
Prado). În ambele lipsesc razele de lumină por nite din cer, tragedia e
ireversibilă, fără de le ac; săvârșitu- s-a: nu numai chinu l și proorocirea, ci
și toată tev atura, gata, moartea nu e cl inică, înv ierea e izg onită pr intre
amăgiri și deșarte nobi le nădejdi, niciodată nu va trăi trupu l acesta

răsucit, sânger ând, găurit, terfelit , sfârtecat. Învier ea este cu totu l
imposibilă. Așa spune Dostoievski — fățiș — că-i apare Hristos în tabloul
lui Holbein și aceeași precisă, neagră, rece imp resie am avut- o și eu
privind Răstign irea de Velasquez, c are a fost e xpusă și la L uvru și unde în
primul plan domină galbenul intens — uită- l dac ă poți! — al unei mantii ;
în fund sunt jalnicele cruc i, bietele trupu ri, cerul de plumb. Crucile par
aruncate la dist anță, deja uitate — cum ai uita în grabă (și osândito rii cu
adev ărat luc raseră sub imbo ldul pripei) un luc ru neînsemn at ori
stingher itor -, Hristos este cu totul singur și-n pără sire, un răstign it lângă
alți doi indiv izi, undev a la marginile mur dare ale unui oraș, pe o mov ilă de
gunoi, pietr e și zgură, înt r-o amiaz ă toridă și — din cauz a norilor joși — de
zăpuș eală. Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules R omains puter nicele și
melancol icele structur i ale suburbi ilor unui mare oraș moder n, ci masivele
meter eze ale unei așezări străvechi, reci și rele mai mult decât
melancol ice. Un sistem înch is, cum spun fizic ienii când preveste sc
inexorabil itatea ent ropiei. Din țărân a ce aduce a leșie, din norii grei, din
privirile stinse ale crucif icațilo r, din scăpărările morocănoa se ale
executanțil or se scur ge, ca o ceară brună, ceara peceții car e încheie. D in
întinder ea ce acoperă totu l ca un cl opot nu încape ieși re. Transcendența e
o teorie, învie rea pare, ba nu par e, se vede l impede că e o puer ilitate. Și-
au căut at-o. Bieții de ei. Să fim oameni întregi.
Le arăt celo r ce pun problema lui Eli, Eli: cu at ât mai bine că e așa,
numai aș a putea s ă fie.
Răstign irea nu e farsă și înșelăciune decât d acă se const ată c ă orice
miraco l este cu neputință, orice învier e este un basm. Dac ă monof iziții,
dochet iștii ori fantaziaștii ar avea dreptate, în ruptul capulu i n-aș fi trecut
la creștin ism. Ar însemna c ă răstigni rea a fost în cel mai bun caz un
simbol ori o reprezentație. Să nu fie! Num ai dezn ădejdea omenea scă de
pe cruce dovedește integr itatea și seriozi tatea jertfe i, o împied ică a fi cine
știe ce joc , ce vicle im.
Domnu l venise hotărât să bea paharul până la fund și să se boteze
cu botezul crucii, dar în grădina mă slinilor, când se apr opia momentul, tot
s-a rugat să fie scutit a de șerta pah arul. Desigur, adaug ă: facă-se voia Ta.
Șovăiala totuși a fost r eală. Iar pe cruce, în ciuda comunicăr ii idioamelo r,
în ciuda faptului că a vea deplina conști ință a învieri i, natura omenea scă
pare să fi covârșit oarecare timp — după cum, contrapunctic , a
predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit
atât de fir escul mi-e sete și nic i atât de allzumenschlich-ul21: Dumnezeul
meu, de ce m-ai păr ăsit?
Actul răstigni rii a fost at ât de serios, de aut entic și total încât pân ă și
apostol ii și ucenicii erau convinși că spânzuratul de pe lemnul din mijloc
nu va înv ia. Dac ă n-ar fi fost at ât de zdruncinați în cr edința lo r, Luca și
Cleopa n- ar fi umblat moho râți, târș âindu -și pic ioarele pe drumul către
Emm aus, și- ar fi recun oscut deîndată învățătorul și n-ar fi rămas atât de
mirați când au înțeles cine e. (Se simțiseră a tât de stingher i, de păcăliți ,
încât se rugas eră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu- i lase
singur i, să stea cu ei.) Nici Toma n-ar fi pus condiț ii atât de drastice (și, la
drept vo rbind , de j ignitoare) dac ă n-ar fi fost și el sigur că învier ea, după
cum se petr ecuseră lucru rile, nu mai era cu puti nță.
Tuturora nu le vene a a cr ede. Răstign irea era defin itivă și pentru ei,
întocmai ca pentru scribi. Și era nece sar, spr e adeveri rea jertfei , ca
răstigni rea să dea impresia de sf ârșit, de soluți onat, de afacer e clas ată,
de bun simț biru itor. Nu ajungea — ca s ă fie răstigni rea cee a ce t rebuia să

fie — nu ajungeau gr oaza tortur ii, piroanele, sulița, spinii — în tablou l lui
Mathias Grünewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în
putrefacție – , mai era ne apărat nevoie — pentru comp letare, pentru
întări re — să par ă și catastrofă, derută, eșec.
Numai strigătul Eli, El i ne dovedește că ră stignitul nu s-a jucat cu no i,
că nu a încer cat să ne m ângâie cu fățarnice estompări. (Ca-nto tdeaun a i-
a trat at pe oameni ca pe fiin țe libe re și matur e, capabile de a încasa
adev ăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha și Lao -Țe, el nu dă
aforisme și pilde, ci car ne și sâ nge, chin și deznădejde. Du rerea fără
deznădejde e ca mânc area fără s are, ca nunta fără lăutari.
(Iar dac ă tâlharul cel bun e primul om car e sosește în rai — înaintea
proorocilor, patriarhilor și drepților Vechiului Testament — poate că o
dator ează nu numai cutremurătoar ei lui convert iri, ci și faptul ui că a fost
coleg de suferință cu Domnu l. Căci una e s ă stai la picioa rele cruc ii și să
suferi, oricât de sincer și de sfâ șieto r, și alta e să fii pe cruce. Durerea
altuia nu e a ta, e a lui, ți-o însușești numai prin tr-un p roces ideativ, nu
prin simțir i. Numai tâlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)
Întrupa rea a fost totală, cum învață sinodul de la Halchid on.
Bine, totală, dar Hr istos pe cruce n- a încetat de a fi și Dumnezeu.
Eu: nu e de contest at permanența comunicări i idioamelo r, dar după
câtev a ore pe cruce omenescul a tr ebuit să fie predominant; altfel
tragedia era cont rafăcută.
O țin morț iș: ce-ar fi vrut dochetiștii , fanta siaștii și mon ofiziții -sau
ateii? Să le fi făcut Hr istos de pe cruce semn cu och iul alor săi spr e a le da
de înțe les: las' că asta e de gura lum ii, fiți fără grijă, știm noi ce știm, ne
vedem Dumi nică dimineața ?
Ce oribil „spectacol" presupune, fără de voie, monofiz itismul!
Argument e de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuși
Fiul său nu L -a cruțat". A cest nu L-a cruțat ne demonstr ează de asemeni
că pe cruce nu s-a u desfă șurat simbo luri, ci s-a petr ecut o suferință reală.
Numai prin împreunar ea dur erii fizice și a torturii morale se obține
decoctu l final: supr ema am ărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoved uim pe Hristos cel
răstignit" , iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu știm între noi altcev a decât
pe Iisus Hristos, și pe A cesta răstignit ."
De ce ad aosul „și pe A cesta răstignit" de nu pentru a pune accentul
pe latura cea m ai nebune ască și mai scand aloasă? Rațiunea înțeleapt ă s-
ar înv oi în cele din urmă cu un Dumnezeu ră stignit simbo lic și concedând
să sufer e aparent (altfel oamenii nu înțeleg), dar parado xul și sminte ala
(creștinismul adic ă) înfățișează divinitatea nu numai aș ezată pe cruce
-solemniter — ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii
(legendele și epopeile evului mediu, care știa ce-i durerea, neîncetat s e
referă la nervi), fibrele și sufletul bietulu i om, până la cele din ur mă
consecințe (și Hristos ar e, în pofida er eziei lui Apol inariu, suflet omenesc
întreg). Dacă și-ar fi păstrat — măcar în parte — impa sibilitatea pe cruce,
dacă n-ar fi gust at din plin deznădejdea omului , evenimentul petrecut pe
Golgota n- ar fi fost — pentru filosofi, pentru preoți și pentr u prostime
-prilej de pot icnire și sminteal ă, ci „scen ariu" ori „ritual", deci admisibil ,
come stibil.
La I Cor. 6, 20 și 7, 2 3 Pavel st ăruie : „Ați fost cump ărați cu pr eț."
Cu pr eț cinstit, înt reg. Dumnezeu n- a înșelat pe nimen i: nici pe
diavo l, nici pe no i; nici pe sine nu s-a înș elat. N-a plătit cu apar ență de
suferință, cu o cruce mitică, sa u cu bani calpi. Prețul nu 1-a plătit o

fanta smă; car ne din carnea noastră, s ânge din sângele nostru.
Și la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentr u aceea dator er a întru toate
(afară de păcat) s ă se asemene frațil or (nouă); fi ind El însu și ispitit, poate
și celo r ce se ispitesc s ă ajute; ispit it întru toate, după a semănarea
noastră.
Aseme nea nouă în toate și ispitit de t oate ca și no i: așadar și de
omenea sca deznădejde.
Martie 196 6
Ca-nto tdeaun a găs esc la Dosto ievski, spus fără încon jur, ceea ce
bănuiam; în orbecăi re, lum ină — deodată. Cu priv ire la viziunea lui
Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e f rumos… e cadavrul unui om
care tocmai a îndurat du reri nesfârșite… dacă un astfel de cad avru (și
întocmai aș a trebuie să fie) a fost văzut de discipol ii lui… cum oar e au
putut crede, privi ndu-l, că a cest cad avru va înv ia?"
NICI N-A U CREZUT!
„Dacă moartea e at ât de groaznică și leg ile naturi i atât de nemiloase,
cum le poți stăpâni? Și oameni i aceștia, car e au st at în juru l mortului, au
resimți t desigur în se ara ace ea o groaznică tr istețe, o ad âncă
descump ănire care dintr-odată le spulberau toate n ădejd ile și aproape tot
ce cr edeau."
NU LE-A FĂCUT SEM N CU OCHIUL!
Socra te și Iisus Hris tos
Logic ar fi fost c a moartea lui Socrate-omul să poarte pecetea
dezor dinei, a sângelui, a trădări i și a turbări i; dar nu, a fost cum nu se
poate mai senină și demn ă. A lui Hristos, dimpot rivă, poartă — întreagă —
pecetea tragediei, dezgu stulu i și ororii. Soc rate moar e calm, înc onjurat de
ucenici fideli și atenți, care-i sorb cuvintele în vreme ce el -impe rturbabi l
și lumi nos — soarbe ot rava nedu reroasă oferită cu multă defer ență de
temnicie r. Părăsit și trădat de ai să i, Hristos se zv ârcolește pe cruce,
chinu it de sete și acoperit de batjocur i. Socrate moar e ca un senior,
Hristos c a un netr ebnic , între doi bandiț i, pe un m aidan. Socrate
mulțumește zeil or ca scapă de vicisitu dinile lumi i materiale, Hr istos
exclam ă: „De ce m-ai pără sit?"
Deosebir ea e to tală între cele două morț i, și tocmai ce a divină par e
inferioară, tulbure. Adevărul este c ă-i nespus mai uman ă; cea a lui
Socrate, în toată măr eția ei, pare — pr in cont rast — literară, ab stractă,
supus ă regiei, și m ai ales ner ealistă. Socrate — cu bună cr edință și
izbândin d în bună parte — se ridică de la starea de om la cea de zeu,
Hristos coboară nestingher it de sc ârnăvii până în straturile cele m ai de jos
ale cond iției umare.
— Dosto ievski plănuia să mai scrie până în 1882 un epilog al Fraților
Karamazov și apoi o viață a lui Hristos.
Pesemne că Dumnezeu n- a vrut să mai existe o a cincea ev anghelie.

5 Martie 196 0
Duba ne-a adu s, mergând încet și hur ducăind , de la Malmaison la
Jilava, înain te de prânz. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne- o face
locotenentul Ștefan, fi gură de primat, facies de antr opoid, gesturi și
căutătură de sergent de col onie penitenc iară într -un film negru. Îi face
multă plăcer e, își joacă rolul cu încetinit orul, cum și- ar fila îndelu ng cărțile
un cartofor.
Petrecem r estul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînch ipuit de
murdară, tinetele nede șertate. Seara s untem transferați la șerpărie, vastă
peșteră, sinistră, împuțită, care deși luminată electric păstrează o se amă
de unghe re întu necoa se.
Totul — ca de atâtea ori în atâtea locu ri penitenciar e, dar acum e
primul contact — se arată în aș a măsură de lugub ru și apăsător încât nu
pare a fi real. Încânt ătoare e pr ezența doc torului Voiculescu, f oarte
îmbătrânit, numai oa se, blând, manierat, pa șnic, nobil, vioi la minte, dar
frânt de oboseală.
Ciudat ă senz ație de imens ă feric ire. Motive:
Pentru că am s căpat în sfârșit de anchet ă. Înc hisoar ea, după
Secur itate, e un liman, o oază, un rai. Apoi , cea dintâi întâln ire cu
legionarii (la c arantină nu e num ai lotul nostru) ; de la car e mă reped să
învăț alfabetul Morse și versuri de Crainic și Gyr – grăbitul meu entuzia sm
îi amuz ă. Desigu r, și p rezența foarte l iniștitoa re a lui Voiculescu. Dar și
aminti rea — e xaltantă — a celor petrecute în dubă.
Unde a m fost pus într -o desp ărțitură, o adâncitu ră, o car ceră, cu
Sandu L., fost legi onar. Abia înghesuiți, mi-a și vor bit. Îmi spune că-i pare
sincer rău că a fost leg ionar, îmi cer e iertar e; mi-o fi foarte nesufer it să
stau cu el, și at ât de s trânși unul într-altul. Nu mi- e groază? Nici n-a
apucat s ă termine că plafonu l dube i s-a și de schis; s-a deschis și alb astrul
cerulu i. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomenește de ierta re, că dac ă-i
vorba a șa îi cer și eu iertar e pentru că sunt evr eu și că tr ebuie să stea
lipit de mine, că în ce privește vinovația, vin ovați suntem cu toț ii,
deop otrivă, laolaltă. Îi propun, acum c ă ne- am cerut reciproc iertar e, să
ne împăcăm, să ne îmb rățișăm, să ne spunem pe nume. La lumina
beculu i din carcera pe r oate ne s ărutăm și — considerând ridic olul drept
vorbă de șartă și simț ământ inexistent — cunoaștem dintr -odată și din
belșug — sub cerul alba stru — st area acee a de nespus ă fericire față de
care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mânc are, orice
lectură, orice călăto rie, orice examen luat, or ice po rtofoliu minister ial sunt
nimica toată, praf și cenu șă, am ăgire, gol, pustiet ate, aramă sunătoar e și
chimval zăngănito r, star e ce ur meaz ă împ linirii unei acțiun i conf orme cu
prescripțiile div ine. V aluri de bucur ie se revarsă as upra noastră, cur g, ne
inundă, ne covârșe sc. ÎI întreb pe Sandu — iar de-l c opiez pe Sfântul
Serafim din Sarov în scena din pădur e cu Motovil ov, o fac neintenți onat —
dacă nu vede și dân sul pe buzele mele zâmbetul pe care-l deslușe sc pe
ale lui : al isih iei provenite din energiile necrea te. Deoa rece în strâmtul
cotlon a mai încăput alături de no i și Gri gore Pallam a, bașca Sf. Serafim
cu Nicolae Motovil ov după el.
Purtar ea gar dieni lor la șerp ărie e at ât de rea, at mosfera atât de
dramatică, a mintirea scenei cu Sandu L. atât de acut ă, perspectivele de
îndelungat ă suferință a tât de lim pezi, încât nu pot să nu ci rcul de la un
capăt la cel ălalt al pe șterii într-o stare de nemaipomen ită, e xaltată
agitație, încep să presimt că Hristos e pr ezent în pușcărie. Nu-mi vine să

cred că totul poate fi atât de comp let, că am p arte de at âta binecuvânt at
noroc.
Doctorul Voiculescu și episcopul Leu (tar e dărâm at, umblă în cârje, e
înțolit în straie miț oase de baci la o stână de munte înalt) sunt interogați
pe în delete de gar dieni i care, probabil, se plictise sc. Amândo i sunt
batjoc oriți și beșteliți , insultați, înjurați și po rcăiți. Ceilalți scapă mai ușor .
— Va să zică e posibil creștinismul, va să zică e cu putință să te porț i
creștinește, să faci gesturi creștine. Creștinismul poate și el fi aritmetizat.
Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clop otele bisericii
Capra.
25 Fe bruarie 1960
Paul Dim., martor:
E calm, vorbește ap ăsat și rar, cu dezinv oltura vechiului pușc ăriaș,
cu politețea r ece a îngerulu i căzut or i a boie rului decav at, dar semeț. Sp re
deosebi re de no i cei din b oxă, a mai făcut vr eo câțiva ani de înch isoare,
iar de data ace asta e ar estat mai de mult. Șt ie îns ă prea bine ceea ce e
presupus a nu ști și ceea ce tribunalu l nu-i poate aduce la cunoștință: că
Petru Dumit riu, scriitor adulat, grangur al lite relor și mar e profitor al
regimulu i, a răma s dinc olo.
Se joacă o del icioas ă scenet ă á la Donizetti ori Rossini. Au fo losit
acuzații în prezența dumitale cuvinte ostile regimu lui? Da. (Expresie de
vădită mulțumi re pe fețele judecător ilor. Procurorul se îng rașă văzând cu
ochii, cauciuc pompat.) În ce fel anume? Au poneg rit sistem atic pe
scriit orii progresiști. (Expr esie din ce în ce m ai încânt ată pe fețele
acelorași judecător i în frunte cu pr eședintele colonel Adrian Dim itriu.) Poți
da cazuri concr ete? P ot. — O pauz ă de efect, martorul lucrează cu metode
de actor profesionist, nu se grăbe ște. — Ei, dă-le. — I-am auzit poneg rind
cu violență pe scrii torul progresist P etru Dum itriu, în a cărui operă se
reflectă r ealizări le regimului , criticându-l, susținând că e un fățarnic, că n-
ar fi cu adev ărat democ rat, c ă scrie num ai pentru a se alege cu foloase
personale și că de fapt r omanele lui toate sunt lucra rea doamn ei
Henr iette- Yvonne Stahl…
Președintele omonim nu-l poate înt rerupe, căci n-are voie să ne
informeze că celălalt purtăto r al numelui sfântul ui izvorâtor de mir , Petru,
s-a d at cu imperial iștii. Așa că martorul, al treilea Dumitr iu (de fapt
Dimitriu), îi mai trage cu p rogresistul r omancier, cu ponegr irile, distrându –
ne, distrându -se, p ână ce e pof tit să se retragă, precum și face după ce se
înclină cu glacială po liteță.
Perfect, nu m ai puțin decât Sam W eller depunând c a martor în
procesul Bar dell versus Pickwick.
— Defin iția vieți i, după Andre Breton.
Viața, zice And re Breton, e felul în care un ins par e a se fi înv oit cu
inacceptabila cond iție umană.
— Paul Dim. ne învață pe Al. Pal. și pe mine să nu ne grăbim a st a
lângă uș ă spr e a fi repartizați în celule; să răm ânem mai la sf ârșit,
împreună. S- ar pute a astfel să nimer im în același loc.
Așa chiar facem, p relungi ndu-ne șederea în sinistr a hală car e,
hotărât luc ru, din ce în ce par e mai scoa să din Rocambo le, din Mistere le
Paris ului și din Mizerab ilii.
Voiculescu, L eu, Sandu, Streinu, leg ionari i de la Aiu d, sa șii de la

Codlea au plecat; Paul și Alecu o dau pe franțuzeșt e și convers ația ia o
turnură strict deșuche ată, clevetit oare. Joky (ori Szok y) Criste a,
Nicodamele, Pușa Mă ciucescu, Tea-Room Taina, Școala bârfel ii, Legaturi le
peric uloase, cinci la șapte. Gat a cu emfaza și s ublimul. Spre orele unu ori
două, probabil, caraliu l de servici u mă r espinge când ne prezentăm
tustrei. Paul și Alecu pleac ă aruncându-mi privi ri dezolate. După vreo
jumătate de ce as sunt s cos și eu, singur .
— Se-nt reabă mulț i prin înch isori și-n cri tica literară: unde e
Dumnezeu în ope ra lui Proust? În romanele lui Mauriac?
Unde e ? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că
autor ii nu sunt teolo gi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca și în lume.
— Câteva cuget ări lămurit oare despr e libertate: Alfred Jar ry: Există
oameni pentru car e a fi liber i e o plict iseală, e o bele a.
Thomas M ann: Liber tatea e o noțiune pedantă și bur gheză.
Ambele pun sub semnul înt rebări i șansele de supraviețuir e a libertăți i
în lumea pe c are Ortega y Gasset a numit- o, mai pertinent ca oricine, a
masselor.
Alexandru Herzen : masselor nu le pas ă de l ibertate a individ uală, de
libertate a cuvântulu i; ele îndrăgesc a utoritatea… pr in egalitate înțeleg
egalitate a opresiun ii… doar indiviz ii civilizați do resc libertatea.
Să fim deci mai puțin convinși, noi, intelectuali i și deținuț ii politici, că
toată lumea s e om oară după libertate.
Denis de Roug emont: Libertatea nu e un drept, e asum area unui risc .
Să fim deci mai puțin siguri că oamenii sunt dispu și să riște. Drepturi,
da, câte vr ei, dar riscur ile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.
Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: P entru că M-a i văzut, ai crezut? F ericiți cei
ce n- au văzut și au cr ezut. "
Să înțelegem că libertatea e mai pr esus de or ice un act (riscat și
nerațional) de cr edință, deci un pariu.
II Cor. 3, 17: „Domn ul este Duh, și unde est e Duhul Domnu lui acolo
este libertate."
Dacă nu suntem l iberi nu suntem vr ednic i a ne chema — cum îi place
lui Hristos s ă ne socotea scă — prieten ii Săi.
Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uș ă și bat."
Să ni se topeasc ă inim ile la gândul pozel or popula re unde D omnul cu
traistă și toiag așt eaptă s ă-i deschidem, dacă vr em, de bună vr erea
noastră liberă.
Nicolae Bălcescu în Istoria Români lor supt Mih ai Vodă Viteazul: Cine
luptă pentru l ibertate se luptă pentru Dumn ezeu.
Frază puțin citată de actu alii admirato ri ai lui Bălcescu.
— Marii scriit ori cu adev ărat făur esc o lume și fi ințe, as emene a lui
Dumnezeu.
Sunt în Balzac două momente car e mi se par supreme și c are arătă
cât de r eale erau pentr u el personagi ile meșterite de condeiul său. Car e
mai arat ă că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de țin ută) în
sus noblețea e subînțelea să. Nu sunt ra sist, bine mi- ar sta să fiu! dar nici
gogorița eg alității absolute n-o pot înghiț i și îndu ra (ce-a și ajuns să fie:
toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) și mă fulgeră
fracțiun i de viață când nu- mi vine, zău, a râde gândind la Gobineau o ri la
Houston Stewart Chamberlain.
În Ursule Miroue t, scrisor ile lu i Franco is Minor et — personaj necinstit
și odios — Balzac le reproduce de fiecar e dată cu toate gr eșelile lor de
ortografie, căci ind ividu l e și p rost și incu lt. (Și se vede că exercițiul îl

distrează pe autor, după cum îi și place a imita vorb irea francezei cu
accent teuton.) Când însă la sf ârșitul cărții, Minor et e neferic it, descoperă
căința și s e mărtur isește, scrisoar ea pe car e o trimite acum e transcrisă
cu ortog rafie co rectă. Și Balzac e xplică de ce: i-am îndr eptat ort ografia,
zice, pentru că nu șade bine să râdem pe seama unui om lov it de
nenorocire.
Cuvintele acestea extraordinare dov edesc:
a) Că Balz ac a fost un cr eator în sensul precis al ter menului, de
vreme ce e ste în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni r eali
— și să le respecte;
b) Că ave a sentimentul cosmic al unității noosfe rei și al comunității
prinosului (super rogatoriu) de mizeri i dint re oameni ;
c) Că a fost un om de t reabă și un creștin pentru că a renunțat (fie și
în închipu ire) la a-ș i dispr ețui aproapele și n-a înțeles s ă-și bat ă joc de o
făptură omenea scă — adică de cee a ce i se impu nea ca o făptură
omenea scă — atunci când ace asta trecea prin suferințe și dovedea că-i
pare rău de ce făcu se;
d) Că a fost de aceea nobil și n-a păc ătuit adăugind cu de la sine
putere particula de la numele său;
e) Că și pentru el, ca și pentru Dostoievski, spect acolul suferinței e
sfânt. (Suferin ța nu es te înt otdeauna fol ositoar e patinato rului — vezi
tâlharul cel rău — dar pentru cine o privește nu ar e contingențe morale.
Ca spectacol, e mer eu sfânt ă. Pe cel ce sufer ă sunt dator să-l
compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde
vine și cu ce s e ocu pă rănitul — nu cumva era și el vr eun hoț de păgubaș?
Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză — fiin dcă
nu știe, sancta simp licitas, iată un exemplu grăit or — să dea de poman ă
bețivu lui. Milosului nu-i pasă dacă cerșetorul a vândut paltonul pe car e i
1-a dăruit, măc ar că s-a dus cu banii de-a dr eptul la câr ciumă. Paltonul îl
poartă Hristo s.
Natura nu e capabilă de o delicateță c a acee a din Ursule Miroue t. Nici
istoria. Nici inteligența. Ea vine de la h ar.
Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. A cela c ând, în Colonelu l
Chabert, er oul renunță la toate d reptur ile și p retenții le sal e în favoar ea
soției și nu-și mai su sține procesul din clipa în care-și dă se ama că e
neco rectă și de r ea cr edință. Îl apuc ă așa silă și sc ârbă și disp reț faț ă de
remăritată „contesă F enaud" încât nu se mai opu ne, nu mai luptă și
cedeaz ă totu l. De sc ârbă, de sil ă. Tocmai pentru că știe. Nu încrucișeaz ă
spada cu cine s- a dovedit a nu-i fi egal.
Corol arul I: nedreptatea, c ând îți este făcută ție, ai d reptul — dac ă-ți
dai se ama de pr ea mar ea josnicie a potriv niculu i — să cedezi, cedar ea în
acest caz fii nd palma ce a mai cumpl ită. Nu te bați în duel cu omul care
nu-i vrednic să-i verși sângele. Chinezii care-și cur mă viața pe pragul
împilatoru lui spre a-l sort i oprobiulu i veșnic. Și gestul co lonelu lui Chabert
care — Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc — evocă t ăcerea lu i Hristos în
fața ș mecheril or hotărâți să-l lich ideze, p otrivit sfatului dat de m arele
preot Caiafa, și se fac, pas ă-mi- te, că-l judec ă.
Corol arul II: nedreptatea, c ând ți (exprimar ea poate părea greșită,
dar nu e fiindcă orice nedr eptate și nouă ni se impune) se f ace nu ție, ci
altuia, t rebuie denunț ată, do borâtă, înd reptată. Aș a procedau cav alerii
rătăcitor i. Don Quijote.
Iorga: ,,Ai dreptul să ierți num ai ce s-a făcut în paguba t a."
Omul, dacă raționează în calitate de creștin și vr ea să se poarte

conform cu doct rina cr eștină, p oate — și tr ebuie — să nu țină s eama de
nedreptățile să vârșite împo trivă- i, de insultele ce i se aduc lui, ca indivi d.
Dar dacă ocupă o funcție de ră spunde re ori se află în fr untea tr eburilor
publice nu are dreptul să invoce pr incipiul iertării spre a rămâne distant și
rece în fața răului și a lăsa pe nevinovați pradă ticăloși lor.
Eroarea tragică a lo rdului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat
două situații distincte. Și nu num ai a lui, a numer oșilor zăpăciți car e cred
că „nu judeca" și „ci ne-s eu s ă judec?" se referă și la interesele
comun ității, ale omeniri i. Acolo e altfel, invers: vig ilență, ap ărarea bine lui,
păstorul e iubit de tur mă pentru că o păze ște și-și pune viața pentru ea.
(Când nu poți îndrepta nedr eptatea, îți rămâne în orice caz soluț ia
demisiei, de nu a intrăr ii în mân ăstire sau a sinuciderii. Cato din Utica și
Ian P allach; budiștii din Indoch ina: ace știa or bi și nerozi, dar cinstiț i și
logici cu ei înșiși.)
Iar problema lui Eli, Eli
"Prefer să cred in Dumnezeu decât
să-l văd în toată sl ava s a. "
Paul Valery (Scrisoarea d oamnei Emilie Teste)
Dumnezeu, car e 1-a păr ăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent
și pentru noi?
Un lucru pe car e nu vrem să -l înțelegem, pe c are nu- l înțelegeau nic i
contemp oranii Domnu lui. Cei ce aș teptau venir ea lu i Mesia în slavă. C e nu
puteau înțelege ei, ce nu putem înțelege noi: că Dumnezeu, cum spune
Kierk egaard, nu e un imens pap agal r oșu.
Dacă în piață ar a părea dint r-odată și din senin o uriaș ă pasăre
violent colorată, de bună seamă că toat ă omen irea s-ar năpu sti să vad ă și
ar pr icepe că nu e lucru obișnuit.
Credința, pocăința în felu l acesta ar fi prea ușoar e. Mură-n gură. Na-ți
parau a, dă-mi sa rmaua.
Ni se cere însă a crede în deplină libe rtate și s-a r zice c ă — mai rău
decât at ât — scenariul se desf ășoară als ob22 am fi nu numai pe depl in
abandonați, ci și că — pe de asupra, co lac pe ste pupăză — pr onia dinadins
face totu l ca s ă nu credem ; îi place — zice- s-ar — să acumuleze piedici le,
să ne înmulțea scă riscuri le, să adune ar gumente pentru a preface bine
intenț ionata dor ință de evlavie în impo sibilita te.
Drumur ile care duc spr e credință poartă acelea și nume, toate: pariu,
aventură, incert itudine, cuget de om nebun.
Dostoievski: dacă Dumnezeu n- a coborât de pe cruce, pricina este c ă
voia să-l convertea scă pe om nu prin constrânger ea unui miracol exterior
evident, ci pr in libertatea de a crede și dându- i prilejul de a-și m anifesta
îndrăzne ala.
Când i se spunea Domnu lui pe Golg ota: mântuiește-te pe tine și
atunci vom cr ede, greșeala era de fapt de or din lingvistic, se judeca în
temeiul unei con fuzii de ter meni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai
era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoașter ea unui fapt (c a în
cazul papag alului roșu: cobo rârea de pe cruce ar fi constit uit un irezistibil
papag al roșu).
Ni se cer e — invitație la temerară vitej ie și palpitantă a ventură —
ceva m ai tainic și mai ciudat: să contestă m evidența și să acordăm

încredere unui ne-fapt.
Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns, zic francezii. Iar englezi i și
mai p recis: se mișc ă într-un mod misterios.
— Leon Bl oy: „O, Hristoa se, care te rogi pentru cei ce te răstignesc și-
i răstignești pe cei ce te iubesc!"
24-26 Februa rie 1960
Întâi suntem adu și într-un fel de sal ă de așteptar e, de anticam eră și,
judecând după f aianța ce acoperă toți pereții cam pân ă pe la jumăt ate,
trebuie să fi fost v asta bucătărie a unei case boie rești de pe timpu ri ori a
unei școli cu inter nat. Ne aș ează pe niște bănci lungi, paralele, câte unul
pe bancă și la e xtremitate, s-ar zice că ur meaz ă să dăm o teză și le este
frică să nu cop iem. Ni se interz ice nu numai să ne vorb im, dar și să ne
uităm uni i la alții . E frig și ne e foame. A dăstăm o vr eme ce ni se p are
apăsător de lungă, apoi gardienii — so sise, vezi bine, ora gust ării — își
scot di n genți pach ețelele cu mânc are. Înfulecă vârtos, plesc ăind și
morfolind cu toți i, mă apuc ă o foame atr oce și bănuie sc aceeași
umilitoare senzație și la ceilalț i căci, fără e xcepție, ne pi ronim privirile cu
jind as upra liniștiț ilor consumatori . La ei ne putem uita. Senz ație de fiară
jigărită, în cușcă. (Doar că nu putem pă și de la un cap ăt la altul al cuștii și
nici a ne apr opia de gratii, ca fiara).
Nițel mai târziu, ofițe rului care intră, Pă storel i se a dresează bonom
și glumeț pentru a cere creion și hârtie. Vrea să însemneze ver suri pe
care le-a compus la Securitate și „ar f i păc at pentru cultu ra românea scă
să se piar dă." Ce fel de versuri? A, nu dușm ănoas e, lirice, patri otice. Cum
le-a comp us? A, în minte. Dar acum ar vr ea să le transcrie ; cu vârsta, de,
s-ar putea s ă le uite.
Întocmir ea de versuri pe cale mintală e ste, oricum, o perfor manță,
poate nu ca băgar ea unui gol sau depă șirea unui r ecord, dar perf ormanță
totuși e. Se simte o învăluir e de admirație. Iar Păstorel zâmbește, distant,
dar pr ietenos. (Ce nu face omul pentru o țigară? Ce nu face s criitorul
pentru un con dei?) Deși of ițerul și subor donații lu i se țin tari, se
supraveghe ază într e ei și se împot rivesc vrăjii , în atmosfera glacială (la
propriu și la figurat) a fostei bucătării pătrunde brusc o adier e
primăv ăratec ă, un iz patriar hal de Cotnari și o pală de voi oșie
humuleștean ă. Uli ța copilăr iei nu mai pare a s e fi strămutat pe înt insurile
pierdute ale îndepărtatelo r galaxii. Frunțile, puț in de to t, se de screțesc. S-
ar zice că sunt și Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu s-o fi pitit
Hanu- Ancuței al tovar ășului președinte Sadoveanu pe sub niște uriașe
bufete de la c apătul încăperii? Tare mă bucu r, glăsuiește Mih ai Vodă
Slurdza, că v ăd chef și voie bună în țara Moldovei . Tonului bonom care
îmbracă o cerere de neconceput, ofițe rul nu-i poate ră spunde răstit. E
destul de tânăr, o fițeru l, și-mi vine a cr ede că încear că oarecum
sentimentul elevului căruia i se ofe ră emoționantul prilej de a sta de
vorbă cu unul din autorii reproduși în manualele școlar e. Păstor el nu tace,
prinde arip i și plut onieru lui vigilent car e inte rvine în discuție îi trântește:
„Dumneata s ă știi că eu nu sunt numai scrii tor, ci și căpitan de tunari."
Odată cu vo rbele ace stea s-ar zice că per eții înșiși pie r și că din locur i
împădur ite unde lumina și umbra se urmăresc șăgalnic vin în procesiune,
printre noi, umbr e mărețe și umbr e duioase — Ștefan al Moldove i,
Neculce bo ierul de țară, istețul Cr eangă, domnu l Ibrăileanu, cneazul

Moruzzi , drumețu l Hogaș; ba sosesc nu num ai ființe, ci și clădiri sau
obiecte: bojdeuca, teiul de la Copou, restaurantul La par adis general,
biblioteca Academiei într-o dimineață de primăvară c ând cititorii-s puțin i
și legături le în piele ale cărțil or lucesc a tât de blând, Bucur eștii de altă
dată cu într eg cortegiul lor de grădi nițe și grătar e, și Moldova cealaltă, din
strad a Icoanei, unde în ju rul unei me se răsun aseră bietele epig rame în
temeiul cărora Al . O. Teodo reanu. se afl ă acum aici.
Dar p roiectar ea noastră în afara timpulu i și sp ațiului — și cât de
yogh ină, de hon igber geriană i s-ar fi părut autorulu i de la Paris a cărui
Noapte d e sânziene își av ea și ea însemnatul aport în făurir ea scenei pe
care o jucăm toți , a scenariul ui absurd, a părelniciilor adânc în fipte în
mizer ie și sp aimă — nu durează mult. Aura de bonomie și aburii de
Cotnari, de cul oarea strugurilor pole iți în băt aia soar elui fierbinte al verilo r
de demult , nu-l înconjoară decât pe singuru l Păstor el. Când, rupând vraja
calmului ce se lăsase din toate p ărțile, de sus, Di nu Ne. înalță și el glas,
solicită o țigară, ofițe rul se scutură, iese de s ub puter ea lite raturii române
și a tradiției petrecărețe, pășește acru și dârz pe tăr âmul filosofiei
contemp orane ostile și sfâșie brusc vălul: „Dumneat a să nu ne cr ezi atât
de proști, domnule Noica." D inu, de o slăbiciune chinuită, ascetică, se
încovoaie călugăr ește, supus — cu priv iri îngândurate, împovărate,
însingu rate. Sfrunta re, gândeșt e ofițeru l, și ne apostrofează în bl oc, rece
și solemn, nu fără o ult imă nu anță de conside rație (cum nu auzisem în
cursul anchetei și nici nu m ai aveam s ă întâlnim prin închisor i): „Știm noi
ce reprezentați și nu ne duceți cu ge sturi bune pentru găinari. "'
În sal a de ședințe, dând impr esie de pustiet ate, uriașă, ne aș ează în
boxă, tot pe bănci — ca la șco ală, suntem mulț i foști elevi ai l iceului Spiru
Haret -, acum unul lâng ă altul, înghesuiț i. Ne plase ază pe rând, cum
intrăm: mă pomene sc între Noica și, la dr eapta, Vladim ir Streinu. Pillat,
Sandu L. și câțiva pentru mine necunoscuți ocupă banca întâi: coautor ii
comp lotului înfățiș at judecății și pe car e-i văd as tăzi pr ima oară. Cele
patru femei (Anc a dr. Ionescu, Ma rietta Sadova, Trixi și Sim ina C aracas)
sunt în fundul boxei.
În sal a goală și mare vor fi în cursul p rocesului patru gru puri
compacte de ființe omene ști, despărțite între ele pr in spații de vid ce
reamintesc am ețitoarele distanțe di ntre roiurile de unive rsuri. (Liantul pe
care l-ar fi alcătuit publ icul, rudele și presa nu există).
Primul grup e al nostru, al deținuți lor din boxă, douăzeci și cinci la
număr, îngrăm ădiți pe bănci, privind drept înainte (iară și nu avem vo ie să
ne uităm altundeva, și mai ale s nu unul la altul), înc onjurați — as emene a
orbitel or electr onice din perife ria nucleulu i atomic — de un cerc de osta și
în termen, toț i echipați ca de front, cu puști mitralie re automate pe car e
le țin înd reptate as upră- ne, dându-și silința să se holbeze fi oros. Sal a e
posac ă, tonalitățile închise, totu l e straniu, dar prezența soldațil or —
postați în poz iție de trager e, ca și cum ar păzi banda lui Terente, a lui
Coroiu, a lui Brandabura sa u a lui Zdrelea napirosu, ba și pr insă asupra
faptulu i în puter ea nopț ii și în in ima codru lui ori în desișul stufărișului, iar
nu un pâlc de intelectual i palizi , scofâlciț i, înțoliți în ve șminte călcate de
circumst anță cu f ierul spălătorie i de la Secur itate, ob osiți, nedor miți,
încercănați, mulți trecuți de amiaz a vieți i, mai toți înzestrați cu cât e o
boală de sedentar, de l ocuit or al marilor oraș e: colită, rin ită, constipație,
tuberculoză, calculi biliari — par e o greșeal ă de regie, o exagerar e cu
nuanță de rid icol.
Al do ilea grup îl alcătuiesc, hăt la cap ătul sălii și abia într ezăriți,
ofițerii de Securitate, anchet atorii, inspector ii (unii în uniformă, alții în

civil), veniț i să urmărească desfă șurar ea procesului, să noteze, să
verifice, ca într-o ciudat ă reprezentație teatrală unde r epetiția de r egie,
repetiția generală și pr emie ra s-a r confunda înt r-un singur spectacol
kafkaian.
Mai e un al treilea r oi, la st ânga noastră: avocații apăr ării, superiori
ca număr acuz aților, fiindcă s unt prezenți și câte d oi-trei pentru un client,
iar unii din ei însoțiți de secr etari. Sunt, din toată s ala, cei mai stingher i,
mai neferic iți și — bănuie sc, apoi aflu precis — și cei mai temători,
îmbrăcați impec abil, la marele fix și la șpiț, ca de nuntă, ar ată foarte
șucari și nu le lipseșt e decât floarea la buton ieră or i jobenul și m ănușile
călăului la execuțiile capitale; altminteri sunt spilcuiț i fără gr eș: haine de
culoare înch isă, dintr-un material măt ăsos cu sclipi ri metalice, colțu ri de
batist ă albă ieșind din f iecare buzunar de sus al s urtuc ului, obraji
bărbier iți proaspăt și at ent, freze linse de limb ile a zeci de pisici. În ținu ta
lor de paradă sunt, în comparație cu securiștii care-și fac me seria l or
înfiorătoar e (me șterul la lucru se cunoa ște; meșteșugu l vreme cere, nu
se-nvaț ă din veder e; meșterul strică și dr ege de frică), cu noi care n-
aveam înc otro (doar n-am m âncat bur eți) și cu membri i tribunalulu i,
militari detașați în serviciu și dân șii (păsările fripte nu se găsesc în parii
gardului) cei mai ridicoli: pentru că a u de jucat r oluri duble (și-s distribuiț i
în rolul cel mai penib il: al copi lului cuminte, al băiețelului mămițichii) și au
venit, dacă-i vorba așa, de bună voie.
Pe fotoliile de judec ată, cinc i militari impa sibili, plict isiți: la mijl oc
Adrian Dimit riu (acest a nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul : fost
avocat și domnia sa, în r ol și costum de co lonel).
De îndată ce mă văd aș ezat pe banc ă, săvârșesc fapta pe car e o
consider singura merit orie din viața me a: lui Noica, pe a cărui față se
citește deznădejdea și în ai cărui ochi (ochii aceia car e-l caut ă în zadar pe
Mihai Rădulescu) lucește o frământar e atroce, îi suflu trăgându- l de
mânec ă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a ter minat și
mai pot vorb i pe scurt: Dinule, să știi că nu suntem s upărați nici unu l pe
tine, te iubim , te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binev oitor: fața lui Dinu se lumineaz ă, îmi
strânge la iuțeală încheietura manii, oftează adânc, despovărat. Am făcut
și eu ceva bun în lumea a ceasta.
Cu Vladim ir Streinu schimb doar privi ri pe furiș și câte un mic
zâmbet; ne vom da îns ă ade seori coate în timpul procesului și vom râde
chiar de-a binelea c ând procurorul, dezlănțuin du-se, va fac e, împotr iva
intelectual ilor reacți onari din b oxă, elog iul unui Eminescu, unui Tolstoi,
unui Ghiote.
Bieților avocați le vine greu de tot. Se ș tiu cei mai supraveghe ați, nici
măcar n-au siguranț a osândir ii cum au cei din boxă; asudă, își șter g
discret frunț ile, unii cu batist ele de m ătase albă din buzunarul de s us al
hainei, alții cu batiste mai mari, gospodăr ești, colorate, scoa se de pr in
buzunar ele pant alonilor, bătrân ește. În pauz ă, fiecărui învinuit i se a cordă
dreptul să stea cinci minute de vorbă cu apăr ătorul său; întrevede rea are
loc pe una din băncile din fundu l sălii și în prezența r espectivu lui
anchet ator. Din milă faț ă de avocat — omu l tremură să nu i se
încredințeze cine știe ce me saje, să nu trebuiasc ă să audă cine știe ce
imprecații dușmănoa se — mă limi tez la vorbe le cele mai oar ecare și indic
argumente și motivăr i imbeci le. Mi se ră spunde cu o căutătură
recun oscătoare.
Domnu l Bondi, care-l reprezintă pe Vladimi r Streinu, își
caracterizeaz ă clientu l ca fi ind di n totdeauna, din tinerețe, neîncetat, cu

neob osită pers everență, un vajnic, un convins, un aprig dușman al
comun ismului… vreau să spun al leg ionarismulu i. Un fel de râs înfundat
înfrânge solemnitate a înțepat ă a ședinței. Streinu, alături de mine,
tresare, apoi surâde și el.
Un alt ap ărător care o pățește de stul de urât e Măd ârjac al lu i
Păstor el. (La ultimul cuvânt autorul Hron icului va izbuti să iște iară și o
boare de omenie spunând că el face epig rame cum f ace găina ouă.)
Mădârjac, înt rerupt de p reședinte spr e a fi întrebat tăios dacă
împărtăș ește cumv a păr erile celor din b oxă, răspunde pri pit: ferească
Dumnezeu.. . Președinte le ia act de ac eastă mărturisi re de c redință
mistică, de ace st mod de e xprima re vădind, și nu întâmplător, o anumită
mentalitate și-l poftește în mod grav să-și c ântăr ească vorbe le. Nu t rec
multe clipe și, vrând s ă arate că Teodo reanu pr in glume le sale n-a urmărit
la restaurantul Moldova să răstoar ne regimul, Mădârjac, din nou cup rins
de av ântul prieteniei, își întăr ește spu sa cu echivalentul bisericesc al lui
parol monșer — la care poate se gândea și pe car e, mânat de un
subconștient imbold către respect, absolut firesc în cee a ce, totuși, era
pretoriul unei instanțe judecător ești, îl înlocuiește — și anum e cu „s ă
ferească Dumnezeu". De data ac easta A drian Dimit riu se supăr ă foc și- l
amenință pe a vocat de pe înălțimi izvod itoare de gheaț ă și pl ine de
subînțelesuri.
Poldi Filderman, spr e a-l apăra pe doct orul Răileanu, raționeaz ă
coram popul o24: dacă aș ști că e legionar, eu, car e am fost schingiu it de
legionari, pentru nimic în lume nu mi-aș fi dat as entimentul să-i fiu
avocat. Cum nu poate totuși su sține că întreaga a cuzar e e neîntemeiată,
găsește de cuviință să-i calif ice pe toț i ceilalț i din boxă dr ept filosofi ai
sângelu i și mor ții, gardiști de fier inveterați și descendenți spiri tuali di recți
ai Căpitanului. Apoi , spre a doved i prima a serțiune, își scoate haina,
schițeaz ă gestul de a-și desface și c ămașa, iar pentru că a firmă că a fost
bătut și la pic ioare „unde poartă ur mele bestialității leg ionar e", dă s ă se
descalțe. Un s emn disc ret — pl ictisit al pr eședintelui sau poate graba
(deoar ece fiecărui avocat i s-au concedat numai patru minute) sa u poate
considera rea gestulu i început drept un simbo l îndeajuns de grăit or, îl
deter mină să se oprească și s ă renunțe la exemplif icarea pe viu.
Dintre cei vreo douăzeci de marto ri ai acuzării (la ceilalți procurorul și
apărarea au r enun țat de comun acord) se remarcă ziaristul R adu Popescu,
printr-o declarație de nea șteptată virulență și lun gime; este și el
deop otrivă de s clivisit înveșmânt at ca și avocații; se mișcă, în timp ce
vorbeșt e, ca un profesor la catedră, cu gesturi ample și studiate cum s e
zice că erau ale lui Maiorescu, îl beștelește pe Noica înt ocmai ca cel mai
strașnic grad at pe cel mai netr ebnic recrut, își recită fără op rire tirada
întreagă. La sfâr șit se șter ge și el cu o băsm ăluță scoa să din buzun arul de
la spate al pantalon ilor: pe frunte, pe faț ă, pe m âini.
Apare la un moment dat o bătrânică în negru, cu o peler ină — aduce
cu Barbara Ul brich ori mai degrabă cu directoarea pen sionului din Crima
lui Sylvestre Bon nard, aceea care s-a tran sfigurat aflând că modestul ei
vizitator e membru al Institutu lui Franței. Bătrânica răspunde la numele
de Popescu-Voinești, e văduva geografu lui, e pen sionară și e xecută luc rări
de dactil ografie. Ea a bătut Așteptând ce asul de apoi, romanul cu subiect
legionar al lu i Pillat. Somată s ă se explice pentru care motiv, văzând
despr e ce e vorba, nu a sesizat autor itățile, menționeaz ă cu voce c almă și
joasă ur mătoarele: mai întâi, când bate la m așină, atenția i se îndr eaptă
numai as upra cuvintelo r, nu asupra frazelo r, și cu atât m ai puțin asupra

sensului lucrăr ii; în al doilea rând, a înțeles și ea că e ste vor ba de
legionari, dar i s-a părut că lucra rea-i net antileg ionară, fi indcă pe tiner ii
care aparțineau mișc ării autoru l îi înfățișa sub o lumină defavorabilă.
Defavo rabilă? Da, de sigur, de vr eme ce arăt a că lipseau de la cursuri, că
nu-și dădeau r egulat examenele, că vene au acasă seara târziu , că-și
supăr au bieții părinți care se speteau să le plătea scă t axele și să le
cumper e cărți.
Încânt ător e un prieten al lui Păstor el; tuciur iu, scund și în desat. Se
numără și el pr intre comes enii de la r estaurantul din Ic oană. Retrăgându-
și declarația dat ă la anchetă, nu vr ea să recunoasc ă aspectul dușm ănos
al rostiri lor acuz atulu i. Președintele stăruie mult, în sală se produce (în
fund) un fel de v agă rum oare, însoț ită de o nespusă uim ire. S-ar zice că în
derularea filmul ui s-a produs o pană; nu că ar avea vreo importanță, dar
nu șade frumos. Martoru l, cred, e macedonean, îl cheamă Arsenie T așcu-
Dumba, și trebuie că aparține acelor famili i de A români care prin Ragus a,
Viena și Ardeal au ajun s în regat. (Altele, ca Șagun a, Stârcea, Capri,
Hurmuzachi, Grig orcea, Flond or se vor fi oprit în cadrul statului
habsbur gic tot pe pământ r omân esc.) Exist ă o ramură Dumba înn obilată
de împărat, trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei și o rașului imper ial al
valsului. (Iosif Roth a descris în Radetzky Mar sch cazul — ciudat — al
acestor exponenți ai „națiunil or conloc uitoa re" car e au fost și au răma s
până la ur mă slujitori devotați ai împărăției. La ei s-a referit și Rebreanu
cu David Popp din Catastrofa. Și nu de ei ține și A vram Iancu?)
Mai târziu, în pușcărie, aveam să aflu cât de sigur e sunt prietenii le
stabilite de m acedoneni , cât de cr edincioși, de st atornici pot fi — de și cu
mare greu se d ăruiesc. Amenințările președintelu i, din ce în ce m ai
enervate, dau gr eș. Președintele p ropune or ganulu i procuraturii să ceară
în instanță ar estarea marto rului vădit minci nos. (Scena riscă s ă ia un
caracter cu totu l ionesci an: dacă Păstor el, întrebat de președinte, își
menține declarația de vinovăție de la anchetă — și cum să n-o menție? —
însea mnă că m artorul, susținându- i nevin ovăția, minte și ur meaz ă să fie
trimis în boxă ca s perjur în temeiul cuvintelo r celui pe car e a vrut să-l
apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se acordă
martoru lui două minute de gândir e. Martorul se face fețe-fețe, se
încruntă, o roșeaț ă difuză îi acoperă negreala obraji lor, își încor dează
trupul mărunțel. După t recerea celor două minute martorul declară c ă
acuzatul nu a vorb it dușmănos. P reședintele, procurorul și ju decătorii dau
a înțelege cu umerii, capet ele și m âinile că m artorul e un id iot — și-l trimit
la loc cu moc oșite am enințăr i. A învins!
Din rechiz itoriul procurorului mă inte resează îndeosebi ace a lungă
parte unde face analiza pledoari ilor apărării. Le declara, în general,
sănătoa se. Distribu ie note, calificative, mențiuni și observ ații critice.
Avocați i-elevi stau cuminț i cu mâinile pe banc ă. La sfârșit — Mă dârjac a
fost citat neg ativ numai în treacăt — se vede că ră suflă ușurați. Le-a fost
cald.
Când ni s-a spus c ă vom av ea dr eptul să rostim un cuvânt final de
apărare ni s-a atr as atenția c ă putem numai să ne r ecun oaștem vinovăția
și să cerem indul gența tribunalu lui. Bolile pot fi invocate? P ot. În numele
lui Păstor el se depune un certi ficat de neop lasm pulm onar.
Cei mai mulți se măr ginesc, pe scurt, a recun oaște și a aș tepta
verdictul. Pillat, cel dintâi, începuse: „Deși n-am fost nic iodată un
anticomun ist, totuși datorită faptulu i că a m socotit întotdeauna
inadmisibi lă o doctrină materialistă a violenței , n-am putut să nu…"
Președintele a intrat în stare de fr enezie ; Dinu e înt rerupt cu brutalitate,

puștile automate par în dreptate dramatic as upră- i. Alecu, emoți onat, face
o mea culpa general ă, arată c ă vede în marxism singura soluție și- mi par e
că lăcrăm ează; boie rul gener os de la pașopt, care sălășluiește în fundul
sufletulu i său, a preluat cond ucerea conștiințe i. Altfel decât Alecu, dr. A.
VI. își cer e iertar e cu vorbe ticluite și lozinc i și-și șterge och ii cu emfaz ă.
Simina vorbește spontan și iute, ca de pe motocic letă, se cunoa ște că în
vinele ei zvâcne ște sâ ngele unui f ost me mbru al L egiuni i străine din
Africa, unui boier aventur ier, unui mușchet ar, unui paladin care — te mi ri
din ce pric ină sau pentru a veni în ajutor celui slab și piper nicit sau a sfida
pe cel tare — nu- și cruță nici vorbele, nici pumnii , nici sabia. Noica, demn
și palid, nu se r ecun oaște vinovat față de cod ul tribunalulu i, dar se
consideră adânc vinovat față de pr ietenii pe c are i-a târât aici după el și
cărora le cer e să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, plânge, tușește, s e
îneacă, evocă cele ș aizeci de pies e sovietice pe car e le-a montat, invocă
faptul că n-a avut nic iodată moșii ori ranguri.
Dar eu? Eu mi-am pr egătit cu gri jă, din celulă, eventualul cuvânt
final și-l recit fără o prire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se c ade să arăt două
lucruri: primul, că nu am avut intenț ia de a unelti, al doilea că dac ă aș fi
știut că vol umul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpre tat ca un
atac la adresa pop orulu i român (cee a ce nu este) nu l- aș fi citit și nu m-aș
fi asociat la răspândir ea lu i, deoar ece am avut, am și voi avea
întotdeaun a față de po porul român numai simță minte de ad ânc respect și
nețăr murită dragoste."
Cuvinte destul de în demânatice și car e — Dumnezeu știe de ce,
fiindcă n- or fi mai g rozave decât ale celorlalț i — sunt as cultate de câteși
patru grupe ale sălii în tăcere. Dr.-ul Al. G. mi- a spus a poi, la camera 18,
că l-am emoți onat.
Când tribunalul se r etrage, rămânem s ub pază în boxă. Destinde rea
e generală. A vocații zâmbe sc as emene a elevi lor după e xamen. O fițerii și
anchet atorii răsuflă ca după inspecție. Ostașii își dezmorțesc pic ioarele.
Șeful gărzii, un plut onier țigan car e-i și bărbieru l Securi tății, folosește
prilejul ca s ă se suie pe platfor mă și să se a șeze pe s caunul grefierului.
De acolo ne privește covârșit de ferici re, aidoma c ălător ului care s-ar
odihni pe tr onul regesc în timpul vizitării unui palat ori s-ar ur ca, în
clădirea unui parlament, la o tribună ilustră. Ex cursion istului i se par e, din
vidul anevoie atins al muntelui , că privel iștea car e se desf ășoară în vale e
pentru el anume. Câ t de bucur os e vr emelnicu l grefier! Își arată toți dinți i.
Poate că e, cel puțin acum, singuru l cu adevăr at fericit din toți câți sunt
aici, toți robi, toți actori în di ferite roluri, într-o nevo ită și obosit oare piesă.
Oare nu cumv a întreaga m ascaradă își află punctul de cong ruență în
această cum nu se poate mai trecătoar e și tâmp ă ferici re a buzatului
printre strămoșii căruia nu-i cu putin ță să nu se fi numărat și un gâde?
Tribunalul reintră: sentința s e va pr onunța după t rei zile.
Suntem scoși la r epezeală. Înt re ușa de ie șire și dubă deslușim un cer
plumb uriu, o seară de lapoviță, împunsături de aer curat.
Interlak en, vara 1938
Nimer esc o zi rece și hote lurile sunt toate pl ine. Mi se e xplică
motivul: are loc cong resul unei asociații religioase inter naționale, The
Oxford Group. De car e auzisem. E condusă de un o rator și propagandist
foarte ener gic, Frank Buchm an. Titlul unei cărți scrisă de un discipol al
său: Numai pen tru păcătoși. Reputația cam mondenă a mișc ării nu mă
atrage; g reșesc poate, ca și în cazul școlii de înțelepciu ne de la
Dannst adt.

În ho telul unde am fost pân ă la urmă primit nu locu iesc dec ât
membri ai Grupul ui; de voie de nevoie șed la toate mesele al ături de ei,
care mă iau dr ept unul de-al l or. Cei mai mulți sunt englez i. Se pare că la
un alt hotel, mai luxos, se află și o doamn ă din România.
Munții sunt cețoși, umez eala ar e drept consecință consumar ea unui
număr spor it — adică as tronom ic — de cești de ce ai. Contactul cu englez ii
aceștia — sinceri, mereu bine dispuși (lumea pentru ei reîncepe în fiecar e
zi proaspătă ca-n prima — mai bine zis a șasea), preocupați de s tabilirea
și respectar ea unor programe cât mai pr ecise și pl ine, gata la or ice oră să
discute p roblemele cele mai delicate și mai int ime cu o degaj are totală;
manierați cu simplitate, pr eveni tori, absorbiț i fără pic de făț ărnicie de tot
ce se le agă de spir itual și sufletesc — es te plăcut, amuzant și chiar
desfăt ător. Toată lumea vorbește, se m ărtur isește, pune întrebări indis-
crete urmate de ad ânci tăceri, manipuleaz ă cești de ceai și farfu rioare cu
biscuiț i, scoțând de prin buzunar e car netele în care se notează sut e de
adrese, titl uri de cărți, nume de a sociații religioase. Mă simt cucer it.
La început o senzație de a nu fi la locu l meu. Ap oi însă mă duc la
toate con ferințele lui Buchman (nițel decla mator iu și accentul pus pe
orarii și or ganizar e), iau parte la ședințele și conci liabulele asociației, într-
atâta sunt de pr ins încât r enunț la o excursie pe Jungfrau de dragul
partic ipării la o ședință a Grupulu i. Se ocupă în special de mine un tân ăr
funcț ionar din Bedf ord, îl cheamă M anning și-i un băi at tare bun; și-un
irlandez, mai vâr stic, înalt și chel, sunt pi loții mei, stăruit ori și nici odată
stânjen iți.
Nu m ă inte resează ce a nume ur mărește Grupu l, ce- l desp arte de
numer oase alte sect e și uniuni protestante. Dar e primul meu contact
zilnic și susținut cu oam eni a căror princi pală preocupa re e cr edința în
Dumnezeu și grija de m ântui re, care au făcut sacrific ii bănești pentru a
veni aici, la Inter laken, car e iau în serios tot ce fac și tot ce discut ă. Oricât
de mundan să fii și nu se poate s ă nu te simți atras de oamenii ace știa
toți curați. Naivitat e multă, teolo gie sum ară, la cei mai mulți o cultu ră
generală r edusă, concepț ii adesea candide. Dar și frăgezime, far mec, o
impresie de cam ere bine aerisite, nici umbră de tertipu ri, vicleșug,
blazar e, dospir e.
Numele irlande zului mi-a plecat din minte, o ri s-a pitit în ascunzișuri
de materie cenușie car e-mi sunt inacce sibile. Mă văd astfel silit să-l
pomenesc d rept Irlandezu l când mă rog pentru el în fiecar e zi, ca și pentru
Grupu l de la Oxfor d. În dimineața dinainte de plecar ea lor pășește grăbit
spre mine: te căutam, îmi spune, voiam s ă știi ce am vis at: mi-a apărut
Domnul și mi-a încr edințat că te va chem a la El. Se vede c ă-l privesc
întrebător, deoar ece repetă, e xplicativ : vei fi printre cei care cred într-
însul.
Montreux, 1938
Trenul care duce de la Ber na la Mont reux poartă numele de
Edelweiss, e electric, fastuos și cosmop olit, ca într -o nuvelă de P aul
Morand. Europa galant ă, închis în timpul nopț ii, Deschis în timpu l nopț ii,
Gingașe Stocur i.
La Montre ux, de la fer eastr a hotelului, privel iștea e de o frumusețe
solemnă și perfectă car e mă ap asă. Carte a poștală vie din fața ochi lor
mei lucește de verde și alb astră puritate. Îmi dau bine seama că la
Interlaken n- am făcut decât să mă joc. Pe oxfordieni îi văzu sem ca unul
venit din Franța exclusiv îngrijorată de vac anțe, biftekuri și greve. Et un
Pernod pot ir Arthur. Franța bo lnavă de inteligență și spir it practic, de o

parte, și anglo-saxonii aceștia cop ilăroși, do rnici de juru ințe, entuzia ști, de
alta. Alkohoo lfreies Restaura nt: cea dintâi panc artă pe care o zăr esc în
Elveția, puerilă dovadă, însă certă dovadă de concepție idealist ă a vieți i.
De aici la Schell ing și Fichte nu mai e decât un pas.
Nu-mi vine a crede ce mi- a spus Irlandezul . Nu în viața ace asta,
probabi l într-o încarnare viitoare. Am și senzați a de a fi fost înșelăto r. Nu,
nu pot trece la cr eștinism. O lume obsedată de P ernod. Rânjetu l bleg al
must ăciosului Arthur în reclame. (Mai e unul, în vecini, tot cu
must ăcioară, dar viu — și nu bea dec ât apă ). În fiecare zi, în toate ziar ele.
Pe toți pereții. Pe toate zidu rile. Ce dep arte e Hristos. De ei, de mine. De
toți. Îmi ju r totuși că niciodată nu voi spune vr eun cuvânt rău, nu voi
schimon osi vr eun zâmbet când va fi vorba de Grupul de la Oxf ord în
prezenț a mea.
— Nu e nevoie să fi stat mult în închisoar e. Ce e ste omul , care-i cu
adev ărat con diția umană, cum st au luc rurile cu no i — și că Hristos e a colo
la do i pași, că te vede, că te-a v ăzut, că te-a văzut din totdeauna — s e
înțelege în câteva minute. R estul de ani e timp i rosit. Ca și serviciu l
militar, e însă incomparabi l exercițiu de strunir e.
Londra, Ma i 193 9
Familia pa storu lui Lound locuiește în plin centru, și într-un cartier
elegant, apr oape de R egent's P ark. Am f ost recomandat și pr imit ca
paying guest26, delicio s de ipocrită fo rmulă pentru a spune luat în găzduir e.
Sosesc s eara, după o îngrozitoare călătorie cu a vionul: furtuna a bântuit
fără încetar e deasupra C analului Mânecii, am vărs at cu toți i (inclusiv
echipajul) tot ce a veam în no i, în niște pungi mai întâi, apoi pe unde se
nime rea. Abia ajuns pe solul Albionului dau de bunăvoința britanică, dulce
compensație a ir oniei răcelii franțuze ști: la aer oport, niște necunoscuți se
reped la noi cu sticluțe de coniac și ne îmbie să bem: remediu l, zic ei, e
obligato r după răscoli rea m ăruntaiel or. Șofer ul taxiulu i își manifestă și el
solicitudinea, iar jupâne asa gazdel or îmi zâmbe ște defe rent și-mi dă de
știre că pentru ace astă primă s eară sunt scutit de îmbrăcar ea
smokingulu i. Cuvintele de bun sosit ale stăpânulu i casei sunt și ele
fermecătoar e (să poftească vr eunul să-mi spun ă, după ce am trecut pe la
Secur itate, a m făcut cinci ani de pu șcărie și trei ani și jumăt ate de muncă
manu ală alături de țigani — că politețea e o deșertăciune desuet ă, să
poftească și-l scuip drept în față — să-mi moară mam a, să fiu nebu n și să-
mi sară ochii de nu): în locuința noastră să vă simțiți ca la ho tel, iar nouă
să ne îngăduiți a vă socoti ca pe un pr ieten.
Doamna L ound și una din fete (a sistent ă la un cabinet dentar) sunt
nițel mai r ezervate; pastoru l însă și fiica cealaltă ( e învățătoar e într-un
orășel la oar ecare distanț ă de Londra și st ă acasă de vineri seara până
dumin ică) s unt gentilețea și simplitate a însele. Văd bine că pe cât sunt
englezi i de reci în străin ătate, pe atât s unt de prietenoși la ei în țară.
Ospitalie ri, deschiși, înțelegător i: recunosc oricu i dreptul de a fi nebun, de
a se duce naibii dacă vr ea — și pe ce dr um își alege; nevoia de cr edință o
socotesc d rept luc rul cel mai natural.
După-amiaz ă, uneo ri, domnul Lound mă invi tă în camer a lui de lucru
și-mi face cafea într -un ibric electric. Dimineaț a, înainte de copi osul mic
dejun, mă ia m ereu cu dânsul la o scurtă plimbar e, în pas milităr esc, prin
nesfârșitu l Regent's P ark. Îmi arat ă tot felu l de vi le elegante (unele de
foarte prost gust, imitații ale stiluri lor celo r mai felu rite): au aparținut ori
aparțin un or personal ități de se amă. Sunt și iazuri în parc, eu mă reped
către niște rațe de toată drăgălă șenia: ca să le văd mai deaproape mă las

pe vine, le îmb ii, le spun uți- uți. Rațele măc ăie foarte cuviinc ios, cât
trebuie. Întorși acasă, pa storul poveste ște în cursul aș a-zisului mic dejun
că eu, când mi- a atras atenția as upra frumuseți lor arhitectonice din parc,
l-am lăsat în pără sire și m-am dus să mă închin unor rațe (went to worship
some duck s).
— Din Londra î i scriu la Bedfor d lui Manning , tânărul funcț ionar pe
care-l întâlnisem la Inte rlaken. Îm i răspunde curând și mă invită să iau
parte peste c âteva zile la o r euniune a Grupu lui la Eastham, car e-i o
suburbie a capitalei.
Subu rbie, vorba vine, pentru că merg cu metr oul și apoi cu t renul
mai bine de un cea s și jumătate. R egăsesc în sala primărie i de la Ea stham
aceeași atmosferă de sincer itate și n aivă curăție de la Interlak en.
Vorbitorii vorbesc în flăcărat și serios, ascultători i ascultă atent și serios,
toată lumea ia notițe, înseamnă numărul versetelor biblice car e au fost
citate; domnește o silință poate nu de mira re la oameni conv inși de
adev ărul că Domnu l va veni ca un fu r, că poate veni în orice cli pă, pe
neașteptate: de ce nu chi ar acum!
În pauză, conve rsațiile sunt la fel de însuflețite ca la Inte rlaken, iar își
dau unul altuia adr ese, iar își r ecomandă r eviste și cărți, expoziții și
cursuri , iar își fac, ne stingheriț i, con fidențele spirituale cele mai intime. Se
serve ște ceaiul, pe tăvițe. Nu știu cum de izbutesc ei să le facă pe toate:
merg, beau, ronțăie biscuiți, vorbesc, scriu, predică, se informează, se
salut ă, zâmbesc, cugetă… Îl revăd și pe Irlandez, care se înd reaptă încet
spre mine și-mi aduce aminte de visul pe c are 1-a avut. Ascult cu m ai
multă băgar e de seamă c a la Interlak en, dar și cu neînc redere sporită, și
cu surâs lăuntric, nu răutăcios, dar oar ecum de condescență. Îmi pare
foarte îndui oșător — te vei num ăra pr intre închi nători i Lui -, și tot odată
copilăros. Și nițică milă față de omul acesta, desigur bine intenți onat, dar
nu-mi place că dă cr ezare viselo r; și-i lipsește pudoa rea fantezi ilor sale.
La Londra, totuși, merg des la biserici, catedrale și capele, și ca să le
vizitez și ca s ă aștept. Să aș tept ceva ce nu vine. Merg și la biserica
oaspetelui meu, unde nu mă împărtă șesc de și sunt poftit s-o fac. Dr ept
argument aduc faptul că nu m-am s poved it. Pastorul, cunoscător al
catolic ismului și orto doxiei (a fost câțiva ani paroh titular al bi sericii
engleze din Paris, e imp resionat de motivar ea me a și nu stăruie. Domnu l
Lound e middle church, aproape high, credinciosul car e nu se apr opie de
altar din lipsă de mărturisi re i se par e vrednic de respect.
Mă duc și pe la o mulțime de a sociații și centr e religioase. P e străzile
Londrei numele lo r apar des, ca al fi rmelo r come rciale. Aic i religia e peste
tot locu l, te întâlne ști cu Hr istos la tot pasul. Ei zic D omnul. Pe continent
discreția religioas ă e strictă. În Ang lia nu, se vor bește despr e ale
sufletulu i și ale cr edinței în modu l cel mai firesc. De câte ori, trecând pr in
dreptul unei clădir i purtând o tăbliță cu nume de or ganizație religioas ă,
de câte or i n-am int rat! Înăuntru sunt săli de ședințe, biblioteci , fișie re,
vrafur i de r eviste și br oșuri, fotografii, testimoni i, telef oane și s ecretari.
Birouri. (Dar par că la ur ma ur mei, e altfel la Vaviloril! Vorba lui Pierre
Benoi t: le Pape, c 'est de s bureau27.) Sunt pr imit afabil de oameni nițe l
grăbiț i, care m-ascultă, îmi rezumă cr ezul lor respectiv . Partea ace asta o
judec toată destul de st ereotipă. Dar mă cuprinde mereu emoția când mi
se pr opune cu neforțată ingenuitate „câteva clipe de tăcere meditativă în
doi" ori o rugăciune. Let us pray28: și îngenunc hează în mijloc ul biroului , al
salona șului — sal ă de pr imire, al ar hivei, de par că și-ar fi scos b atista albă
din buzunar ca să -și ște argă sticla oche larilo r. Îmi înca rcă brațele cu fițu ici

și broșuri, pamflete, cum le place lor a zice.
Și-n Hyde P ark, unde mă opr esc de pr eferință și îndelun g în fața
predicator ilor. Un grup de sectanți cânt ă; mă apropiu de ei cu păl ăria pe
cap și umbr ela în mân ă. (E o zi de senin, fără ur mă de nori ; dacă era
ploaie, luam, fi rește, nu umbr ela, ci imper meabilul .) Îmi cer să-mi s cot
pălăria, deoar ece cântul lor e un psalm. L e răspund politicos dar, din nu
știu ce subită îndărătnic ie, refuz să mă de scopăr la comandă. Ce-mi veni?
Ei stăruie, persever enți și ei, nu sup ărați, pentru că sunt ob ișnuiți cu
felurimea de baz acon ii ale diavo lului. Până la sfârșit, mă la să în plata
Domnului , și plec — plin de am ărăciune.
6 Martie 196 0
Așadar, înt r-un târziu sunt scos și eu, dus la un birou adăpostit în
micuța fi ridă a bo ltitului corid or; interogat, identif icat, dezbrăc at. Mi se
lasă doar un p rosop, un să pun, una perie de dinți, una p astă de dinți,
două perechi de ciorapi , una căm așă, una per eche chilo ți, din car e fac o
bocce luță. Mă uit la ce asul de peste bol ta firi dei și văd că e mult mai
devreme decât credeam. Un g ardian foarte înalt și voin ic îmi face s emn
să vin după el. (La șerpărie erau limbuț i; acum luc rează pe mute ște.) Dar
nu mă duce spr e șirul de uși metalice încăr cate cu lacăt e și zăvoar e,
înapo ia cărora bănuiesc celulele. Ajungem afară, în curte. Noaptea
aceasta de început de martie e o noapte de viscol. Îmi amintește de
începutu l Valetul ui de treflă al lui Edgar Wallace: „A fost rid icat dint r-un
șanț din Lambeth, tân ărul Gregory zis Coc ainomanul, și murise m ai
înainte ca agentul de servic iu la W aterlo o Bridge, care auzis e
detunături le, să fi sosit la fața locul ui. Fusese omo rât în stradă, noapte a,
pe zăpad ă și vânt, și nimen i nu văzuse pe uciga ș. După ce l- au dus la
morgă și i s-au cer cetat hainele nu se gă si nimic altceva dec ât o cutiuță
metalică plină de un praf alb care era cocain ă și o carte de j oc, valetul de
treflă!"
Sunt în cămașă și chil oți. Gardianul îmi arată un morman uriaș de
geam antane, sa ci, ruck sackuri, pachete, des agi și-mi ordonă să le po rt pe
toate din curte într-o cămăruță apr oape de intrar ea cor idorului de-a
lungul căruia sunt ușile. Unele v alize cânt ăresc foarte gr eu. Trebăluiesc,
dârdâind și clănțănind, căci nu e numai frig, ci mă și aflu înt r-un terib il
curent, v reo două ce asuri. Gardianul , încotoșmăn at înt r-o șubă siberiana
cât toate zilele și încălțat cu pâ slari peste cizme, și-a rid icat guleru l
îmblănit, și- a tras clapele bonetul ui-căciulă peste ur echi și s-a ghemuit —
aduce cu omul invizibil din filmu l după H. G. W ells — pe un scaun ciud os
aruncat înt r-un colț, de unde probabi l că mă ur mărește. De bună se amă
că-i este și lui frig și — de ce nu știu — dar am impr esia că nu- i face
plăcer e să mă vadă cotr obăind de col o până colo prin zăp adă, dezbrăcat,
jigărit și nevolnic.
Termin, vesel că nu am d at nici un semn de slăbiciune, începând a
mă încălzi. Gardianul îmi face iar se mn să-l ur mez, scuturând un inel cu o
mulțime de chei enorme. Se op rește în dreptul celulei 18, deschide gr eu
ușa, cască și-mi face v ânt înăuntru.
— La urma ur mei s-ar pute a ca Dumnezeu nici să n-aibă nevoie a ne
pedepsi. Își întoarce faț a de la noi: ceea ce înseamn ă că ne r etrage h arul
său ocrotitor și ne lasă-n voia întâmplări lor și inte rcone xiunilor lumii
materiale. Int răm s ub zodia haz ardului și mecanicei: vai nouă!
7 Martie 196 0
Mi-a făcut vânt înăuntru. Acum stau încr emenit lângă u șă. Mă uit.
Sunt într-o bombă de pr oporții uriașe, m ă izbește o duhoar e de necr ezut.

Bomba e puter nic iluminată. Un fel de azil de noapt e geometr ic amplif icat.
Sunt cuprins de un dublu și contradic toriu simțăm ânt de pustietate și
aglomerație. De ambele părți patru rânduri de paturi de fier care se ridică
până a proape de înaltu l tavan boltit . Fereastra, în fața mea, e bătut ă în
scândur i, dincoace de car e sunt grati ile. În sp ațiul dintre sumedenia de
paturi, o masă îngustă, do uă bănci înguste și ele, șubrede, în colțul din
dreapta, în fund, un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atât. Jos, de- a
lungul paturilor, șiru ri — ce-mi par nesfâr șite — de bocanci.
Câteva sforăituri vânjoase nu rup tăcer ea ad âncă, as emene a norilor
izolați car e nu covârșe sc unitatea cerului violent alba stru. Câte o
horcăitură. Zgomotu l metalic al zăvoar elor și cheilo r nu a deștept at pe
nimeni ; și ast a mă uime ște.
Încep să tremur de frig , pironit în sum ara me a îmbrăc ăminte, cu
bocceaua în mână dr eaptă, orb de pe ur ma agr esivei lumini. Răsuflările
sunt felu rite și disonante. Stau a șa multă vreme și a ștept, dar nu de sprind
vreo mișcar e. Din och i caut un loc unde a ș putea s ă mă aciuez, să mă
culc. Nu văd nici unul. Și nu mă vede nimeni .
După ce am s crutat în delung ziduri le cu sarcofage exterioare, îmi
îndrept privi rea în jos și dau de un amestec de humă, ciment, pietr iș și
noroi. Încăper ea mi se pare nespus de osti lă, de r ea, mă simt car aghios și
rătăcit. Mă simt și învins de ob oseală, dar mai ales înfr icoșat. Ca la un
examen pentru car e nu cunoști materia. Cu totu l altă o roare ca la
Secur itate.
(Premon ițiunile nu sunt întotdeauna v alabi le. N-am știut în pragul
bombe i aceleia putur oase, intens luminat ă și prins ă în bif urcat vârtej de
sforăială și tăcer e, că înt r-însa voi găsi acces la ferici re.)
Deocamdat ă îmi plimb iar och ii în su s și în jos, în dreapta, în stânga,
pretutinden i, stăruitor, speriat.
Lumin ă și gol.
(Totul poate fi terfelit; aici și lumina e r ece și r ea. Cum ai c ăzut tu din
cer, stea s trăluc itoare, fecior al dimineți i. Winston Smith în 1984: în locul
unde nu e întune ric, in the place w here there is no darkne ss -și ce se
dovedește a fi acel loc: camer ele de anchet ă și de închisoar e! Totuși n-a
fost mințit: e mer eu lumină, dar ce fel de lumină? Di ntr-aceea pr obabil pe
care o scapără c ăderea înge rului Lucifer, când 1- a văzut Domn ul cum s e
prăbușe ște, fulger, în adâncimi.)
Deodată, su s de to t, la cucur igu, în st ânga, pe rândul cel mai înalt, o
mână a rid icat un deget și-mi face s emn să urc.
Să urc — dar cum? M âinii — car e desigur e înzestrat ă cu simțul
vederi i și pr icepe că m ă rotesc în căutar ea unui mijloc de as censiune – i se
alătură o a doua, soru-sa de bună seamă. Ele schițeaz ă o cățărar e. Cu
bocceaua, ca v ai de lume, cu gesturi fricoas e, clănț ănind , mă aflu
îndeajuns de maimuță ca s ă mă pot ag ăța pân ă sus ținându- mă de
paturi le de fie r. O arătare înfofolită, mică de st at și îng rozitor de slab ă, de
o paloar e ce s-ar putea să țină de altă pr ismă cr omatică dec ât a
universulu i nostru , se d ă mai aproape de altă mumie și m ă îndeamnă tot
pe mutește s ă mă întind alături de ea; mă a coperă cu o jumăt ate de
pătură zdr ențuită. Și -mi șoptește: culcă-te o țâră că nu mai e mult.
— Poate că cele m ai teribi le cuvinte rostite de Mâ ntuitorul sunt la
Luca 22, 67: „Dacă vă voi spune nu veți crede".
Aceasta-i cond iția uman ă. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alții .
Nu vr em, nu putem, nu știm, nu cutez ăm, nu ne s trăduim sa-i credem pe
ceilalț i. Experiențe le sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele

lucruri — la ce bun? nu suntem cr ezuți. Putem vorb i, dar nu putem st abili
comun icația, obține legătura. Ce ne răm âne a face dec ât, urmându -i
pilda, să tăcem (neîncruntați)?
— Nu tr ec, îmi pare, nici zece minute și se por nește un zgomot mai
mult decât asurzito r; al aștrilor acelora sfârâm ați care în Le Napu s de
Leon Daudet provoac ă dispariția instant anee a oam enilor? Un v acarm
prelung, o larmă dementă; e xploz ie pe car e n-aveam s- o uit vr eodată,
care și după aceea, de-a lungul anilor, mă v a trezi, 1a cinci, ba și câteva
minute mai devr eme, din groază anticipativă. Iureșul acesta sono r — de
soneri i? de clo pote? de goar ne? de arme de f oc? — pătrunde până-n
straturile cele mai fr eudiene, mai jung iene, mai adleriene ale eului și-și
stabilește bârlogul în locur i neștiute ale fi inței.
Minunile există. Dumnezeu luc rează mereu. Prevestirile lui N.N.P. se
împlinesc pe loc . Abia încetează raf ala de trâmbițe că vecinu l meu
binev oitor mi se recomand ă: e un p reot-călugăr ortodox. Alătur i de el se
trezesc alte două năluci, una cor polentă și g reoaie, alta zveltă și
tinerească: sunt do i preoți greco-catolici.
Știu, în mij locul tumultu lui care se iscă în celulă după ce ia sf ârșit
deștept area, când o mare de chelii umple spațiul și-n fața putinei
acoperite s-a și format o coad ă ca de cometă, știu că am încăput în
mâinile Dumnezeului celui viu.
— I trust I make my self obscure, trag nădejde că-s gr eu de înțeles,
vreau să sper că nu mă exprim prea clar .
— Călugăru l meu e ba sarabe an. E un om tânăr, condamnat pentru a
fi avut vedenii și a fi trimis Departa mentulu i Cultel or o scrisoar e în car e
protesta împotr iva de sființări i schitulu i unde viețuise. Abia apuc — bat
fierul cât e cald — să-i spun că sunt ov rei și că doresc a mă boteza, că se
și arat ă de acord. E blajin , cu gesturi domoale, și tăcut. Cei do i greco-
catolic i sunt di feriți unul de altul. Părintele Nicolae, din Alba, tân ăr, e
zglobiu și agitat, glumeț și amator de palavr e. Aduce foarte mult a
semin arist dint r-un roman rusesc. Părinte le Iul iu e mar e, voinic , sfătos și
cât se poate de r etras. I se citeșt e pe chip durerea provocată de faptul că
și fiica lui, călugăriță, e condamnat ă; a făcut parte dintr-un lot de monahi i
misti ce. Dacă-i vorba de împe recheri ciudate de situații și cuvinte, îi spun
am făcut și eu parte dint r-un lot de mistic o-legionari. Dar părintele Iu liu
mai e necăjit și din altă pric ină: p reot catolic, a semnat, neconv ins, în
1948, trecerea la ortodoxie; lucrul acesta nu și-l poate ierta. A cum se află
aici fiindcă e acuzat de îndărătnicie în catolic ism și a ctivitate în slujba
Vaticanului. Obse sia faptului dintâi nu-l părăse ște însă și m ă pomenesc în
situația par adoxală de a-l conso la eu pe el, de a-i spune c ă numai în
iudaism, brahmanism și budism faptele rămân înr egistrate de-a purur i și
nu se șter g, pe când în creștinism c redința și căința le desființează cu
totul (creștin ismul, aș adar, a de scope rit antigravitați a) și că, dealtfel,
chiar în iudaism, brahmanism și budism e xistă o lege a compensării și că
deci suferințele lu i actuale cumpăn esc gr eșeal a trecută. Părinte le Iul iu mă
ascultă, suspină și dă din cap — dar e limpede că tot se căineaz ă.
Părintele Mina, călugărul ortodox, mi- a impus num ai câteva lecții de
catehizar e și le facem șez ând pe m arginea unu i pat de fie r, cu spatele
spre ușă, unul lâng ă altul, vorbind în șoapte. Suntem, firește, amândoi în
uniformă de pușcăria ș: bocanci fără șir eturi, zeghe v ărgată (C.R.) și
giorsită, boneț ică (de dat a ace asta cu dungile orizontale) pe cap. V estonul
nu are nasturi, pant alonii, prea scurți, stau gata s ă cad ă. Dealtfel tot ul
aici, la Jilava, ar e cel mai violent aspect de pușcărie, de pâr naie, nu de

temniță gravă. Clădir ea e sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarma roc,
a tablou de Br eugh el, Chag all, a bala muc. Mărcuț a. E o aglomerație de
neconceput , abia te poți mișc a, gălăgia e f ormidabi lă, de și se vorbește
numai în șoapte (cel puțin teoretic), coada la tinetă e neîntr eruptă, ci rculă
întrebările cele mai nă strușnice (cum s e spune cintezo i pe franțuze ște?
prin ce pace s-a încheiat războiu l de șapte a ni? cum se spune al amă pe
nemțeșt e? care-i numele celor trei parce, celor două muze, celor trei
grații, celo r șapte înțelepți ai lumii antice? celor șapte regi ai Romei?
celor trei cucon i din Babil on? dar pe siriană? — cum îi chem a pe f rații
Buzești cu numele mic? cine a compus Țar și tesl ar? care-i capitala
Suabi ei? care s unt %nurlie din Eden? da' ha smațuchi, cum s e spune pe
franțuzește? d ar gutui pe englezeșt e?)
Bughi mambo rag.
Mâncăm în două serii, la interval de vr eo zece minute. Mânc area e
incandescent ă, de obicei arpac aș. Lingur i sunt numai pentru a cince a ori
a șasea parte din deținuți. Seria întâi e nevoită să termine repede ca să
se poat ă spăla g amelele și să fie p regătite grămad ă la vizet ă pentr u seria
doua. Dar cum să mănânci fără lingu ră și în cinc i minute o cocă fierbinte
aidoma p resupusei magme or i supe din care a izvorât viața monoce lulară
pe pământ ? Mai toată m âncar ea răm âne în gamele; e tur nată în tinetă,
care se umple och i. Spălarea va sului în care a s tat arpac așul clei os este o
lucrare din cele mai labor ioase. (Care au fost cele două sprezece munci
ale lui Hercule? Cine a compus Cruce alb ă de me steacăn? Unde-i
înmormânt at Alexandru cel Mare? Gulie pe franțuzește s e spune navei .
Ferească Dumnezeu, se s pune poireau. Îmi pare rău, poireau e praz. Fii
serios, domnule, cum s ă fie praz. A fost atașat militar la Londra. D'aia știa
englezește. La Răcăciuni , acolo s-a semnat. Mi se par e că se spune
Messing. Să știi că ai d reptate. A, mărar e ușor, e fenouil. Ba nu, e aneth.)
Căde m, Al. Pal. și cu mine, de rând la servic iu pe cameră chiar a doua, o ri
a treia zi. Nu știu car e binevoit or ne îndeamn ă să folosim cenu șa din
sobiță; apa — apă r ea, putu roasă, vier mănoas ă — e foarte puțină. Avem
de spăl at în câtev a clipe șaiz eci de gam ele, ori șaptezeci. Cenușa s e
comb ină cu ze ama de arpac aș și for mează un pap r ezistent. Puțina ap ă
de car e dispunem s-a dus. Ce ne facem ? Ne este ciudă: d oi intelectuali
care se fac de baf tă din neîndemânar e. Schimbăm privi ri lipsite de orice
simț al umo rului. Ce ne facem ? Dumnezeu se îndu ră de noi și face o
minune.
(Minun i vor fi în cursul anilor de înch isoar e cu du iumul. Cine a trecut
prin înch isoar e nu numai că nu se înd oiește de minuni , ci se miră că nu
sunt r ecun oscute de toată lumea c a luc rul cel mai nor mal.)
— N-am știut. Trăisem ca un do bitoc , ca o vită, ca un orb. La
închisoar e, însp re amur g, am aflat ce-i aia bunăt ate, bună cuviință,
eroism, demnitate. V orbe mari! V orbe goale! Vorbe mari și goale pentru
șmech eri și pentru turnător i; vorbe mari și de mar e folos și pl ine de
înțeles când le simți răcoar ea în iezerul de foc și le poți gust a farmecul
experimental. Creadă fiecar e ce vr ea, de valoar e absolută nu am căderea
să vorbesc, una ș tiu: că vor bele ace stea mari și însu șirile pe c are le
semnifică erau acolo mai de pr eț decât un șir et, o ață, un cui (cuiul pe
care a învățat s ă-l respecte și Geo Bo gza în pușcăria de dr ept comun), o
hârtie sau alt obiect interzis, de natură s ă-și fericeasc ă posesorul .
H. C. Wells în The Res earch Magni ficient: două mari f orțe: frica și
aristocrația. Acum îl înțeleg. Frica tr ebuie înv insă. Nu e xistă în lume decât
un singur lucru, decât unul : curaju l. Iar secretul este s ă ne purtăm

aristocratic. Num ai gentilețea, bunătate a, calmul, purtări le frum oase au
haz.
Încep să-mi dau se ama că numai caracterul importă. Convi ngerea
politică, părerile filosofice, originea socială, cr edința r eligioas ă nu sunt
decât accidente: d oar car acteru l răm âne după filtrăr ile produse de anii de
pușcărie — o ri de viaț ă -, după ale uzuri i și ob oselii : schelet, cod, model
electr ic.
—Minune a constă în aducer ea suplimentară, cu totul neobișnuită, a
unei balii cu ap ă de cătr e plantoanele de pe co ridor. Suntem puși cu fața
la per ete și m âinile pe ceafa c ând se deschide uș a; după închi derea ei, ne
întoarcem și aflăm balia. Ba mai mult, mâncar ea pentru seria do ua
întârzie ca nic iodată, aș a că Al. Pal. și cu mine putem p rezent a atunci
când ne sunt cerute la vizet ă niște gamele ce s-ar zice curățate.
Manole repeta ruga lui La Hire, unul din căpitanii care au luptat
alături de Ioana d'Ar c: poartă- Te, Doamne, cu mine cum m-aș purta eu cu
Tine dacă a ș fi eu în l ocul Tău și Tu într-al meu.
10-l5 martie 1960
Lecțiile de catechizar e merg foarte repede; părintele Mina e
îngădui tor și nepr etenți os, și e d rept că și eu mă dovedesc a cunoaște
destul de multe. Cei t rei preoți se sfătuiesc într e ei, apoi vin să mă
întrebe, ce vreau s ă fiu, catolic sau ort odox? Le răspund fără șovăială c ă
ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul . Dar cei do i greco-catolici
vor asista la botez și ca un omagiu pentru credința lor și ca o dovadă că
înțelegem cu toț ii a da viaț ă ecumenismului într-o vreme în car e Ioan al
XXIII-lea e pe t ronul pont ifical, voi rosti crezul în fața preoților catolic i. Toți
trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicitătii și să
făgăduiesc a lupta — dac ă-mi va fi dat să ies din închisoar e — pentru
cauza ecumenismului , mer eu. Ceea ce făg ăduiesc di n toată inima.
Nu se poate ști când vom fi scoși din celula 18 (e de tranzit) și
răspândiț i pe unde s- o nimeri: Este aș adar bine să nu mai am ânăm.
Botezul va ave a loc la cincisp rezece ale lunii . Nu vor fi trecut prin urmare
nici zece zile între sosirea me a în celulă și efectuar ea botezului. N.N.P . a
avut drept ate.
— Hărmălaie, harababură, aglomerație crescândă (noi deținuți nu
înceteaz ă să intr e pe uș ă), mai toată vr emea nu e un strop de apă, coz i
din ce în ce mai lungi la tinetă ( suntem mai numer oși zi de zi și pe mai
toți ne d oare burta), învălmășe ală, fr ig, răcnete ale gar dieni lor, viz ite
inopinate ale loc otenentulu i Ștefan: înjură de m ama foculu i, se hol bează
fioros și ne am enință că „ne sar e în cap"; se fac cont roale și cei gă siți cu
șireturi la bocanci sunt trim iși la „ neagra". Nu-s ga mele, nu-s lingu ri, nu-s
paturi. .. Lotul Noica- Pillat, câți sunt aici, nu ia aminte la tă mbălău și
organize ază cât eva cer curi de cultură: lecții de s anscrită pr edate de dr.-ul
Al-G., de istor ia artelor (Remus Niculescu), de spaniolă (Theo dor Enescu),
de bi ologie gener ală (Dr .-ul C. Răileanu), de istoria cultu rii (Al. Pal.), de
tehnică agric olă (Iacov Noica), de fil osofia d reptulu i (Dinu Ranetti) ;
„deschid" și eu un curs de engleză. Sub imb oldul doct orului Al-G. (care se
dovedește a fi o personalitate cu totul excepțională: numai tărie, curaj,
bună dispoz iție, adâncime în tot ce spune, serviabil itate, ținută) au loc și
niște ședințe co lective cu teme de problematic ă gener ală, la care iau
parte în mod obligator toți „curs anții". Prima tem ă e teoria actului. În
paralel se poveste sc marile cărți ale ve aculu i al X X-lea: Doktor Fau stus de
Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acela și (eu). Marii inițiați
de Schur e (Em. V). Revolta ma selor de Ortega y Ga sset (T. Ea.)… Sunt și

subiecte mai lumești: un domn Radu Ant. — o ltean și legionar — ne
vorbeșt e amănunțit despr e pregăti rea buc atelor la țest.
Stârniți de e xemplul nostru, ceilalți intelectuali din celulă — răm ași
până a cum în morf olită rezervă — se pun și ei pe treabă: un gru p de
ofițeri superio ri predă: isto ria celui de-al do ilea război mondial, campania
din Rusia a lui Napoleon, princ ipii generale de strategie. Mai e și o ceată
de băieți tineri — de nuanță social-democrată cu un adaos de naționalism
— plini de entuzia sm, sete de cunoașter e și manier e frumoase. Unul di n ei
este nepotul Sofiei Nădejde. Life's little ironies. (Cartea a sta a lui Thomas
Hardy ar trebui povestită și ea, s e pot rivește, măc ar ca titlu.) Gentil i și
buni, tiner ii social-democrați ne luminează și ne îndulcesc zi lele. Mai
sosesc și câțiva studenți frontier iști, băieți de familie bună. (E reprezentat
și Jean Bart print r-un desc endent.) Sunt f oarte curajoși, dezinvol ți, dar cu
toate că se poartă impec abil nu manifestă pr ea mult inter es pentru
susținu ta noa stră activitate cultu rală. Remus Niculescu ne înt rece pe toți,
vorbindu -ne pa sionat și pa sionant de spre pict orii imp resioniști și prietenu l
lor, baronul român Bell iou (Bellu).
Ceva mai târziu, în celula di n ce în ce m ai ticsită, ap ar două siluete
deșirate și de- o slăbiciune cum n-am m ai văzut: un funcț ionar din Pl oiești
și un inginer legionar, car e ne spune că a fost comandantul f rățiilor de
cruce.
15 martie 1960
Catehizar ea a luat sf ârșit. Botezul, hotărât pentru ziua de
cincisprezece, ar e loc aș a cum st abilisem. Părintele Mina alege momentul
pe car e-l socotește cel mai po trivit: la întoar cerea „de la aer", când caraliii
sunt mai ocupați, când agitați a e maximă. T rebuie să lucrăm r epede și sa
acționăm clandestin în văzul tuturor. Conspirația în plină zi a lui Wells.
Ceva în genul manevr elor invizi bile ale lui Antonov -Ovseien ko. Eu unul nu
voi ieși la pl imbar e. (Lucru ușor, deoarece m-a r os bocancul și am o
umflătură purulentă pe laba pici orului drept. La infirmerie n-am izbut it să
fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineață la raport . Doctor ii
Răileanu și Al-G. mă tratează aplicându -mi pe „bubă" un șter gar muiat în
apa viermănoas ă din ciubăr . Cu o zi înainte un pluton ier mi -a spus că „ nici
mort" nu mă duce la medicu l oficial. Căile Domnu lui, ocolite.)
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât dur ează „ aerul" — adică
aproape singur, căci mai sunt câțiva s cutiți de plimbar e pentru felurite
pricini. Pustiită de zarvă și fo rfotă, camera ia un asp ect și mai ciudat, ca o
scenă goală în care grămezile de recuzite își gă sesc s ălașul la nimer eală.
Dar mai ales deosebir ea sono ră faț ă de camera plină este a tât de
izbitoare, încât am impr esia unei tăceri absolute — tăcer ea devine, vo rba
lui Cervante s, un spectacol — și m ă pot liniști, reculege nițel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând
de câte doi balia, ciubăru l, tineta și un „rezervo r" cu apă, părintele Mina,
fără a-și s coate mant aua, dă buzna la singura căniță din cameră — e o
căniță r oșie, cu sm alțul sărit, năclăită și r espingătoar e — și o umple cu
apă viermănoas ă proaspăt a dusă în „ rezerv orul" pur tat de el și de un alt
deținut . Vin la patul meu și cei doi preoți greco-catol ici și nașul. Na ș mi l-
am ale s cu v reo câteva zile înainte pe Em. V., fost avocat și p rofesor , bun
cunoscător de latină și gr eacă, trim is în judecată pentru a fi redactat
ordinul de zi „Vă or don, treceți P rutul." V. a fost di rectorul de c abinet al lui
Ică și a purtat cu mașina la tipog rafie faimosul ordin pe car e pentru nimic
în lume or goliosul și altminte ri foarte cultu l general Antonescu nu ar fi
îngădui t altcuiva să-l scrie în numele să u. De ce l- am ale s pe V. pe care

nu-l cunoșteam dinainte (ca de altfel pe cei mai mulți din oam enii alături
de car e am comp lotat) și nu pe Al. Pal. — un vechi pr ieten, mă r og,
prieten din 54, dar spirist și el, și apoi luasem hotărâr ea de a ne considera
prieteni di n cop ilărie — ori pe dr . Al-G. a cărui personal itate m ă
impresionas e atât de puter nic, care a și răm as pentru mine fii nța ce a mai
desâvârșit multi lateral ă pe care am întâln it-o în pușcărie și omul cel mai
dăruit cu virt utea curajului — Ma rinică P. a fost cel mai bun, la el
bunătate a prefăcându- se prin intensitate, și în intel igență și în tact și în
politețe și în rafinament și în puter e de judecat ă, dar totul la un nivel mai
lipsit de grand oare — o ri pe vr eunul din generalii prezenți (nu m-ar fi
refuzat) ori pe blândul Toto Enescu, nu știu să spun.
Doi dintre dețin uți, complic i, trec în dreptul vizetei , s-o astupe. S- ar
putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele,
pe rând, sunt scoase la plimbar e ori aduse înapo i, e puț in probabi l. La
repezeală — dar cu acea iscu sință p reoțea scă unde iuțeala nu stânjene ște
dicția de slușită — părintele Mina r ostește cuvintele trebuinc ioase, mă
însea mnă cu semnul cruc ii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conț inutul
ibriculu i (cănița e un fel de ibr ic bo nt) și mă boteaz ă în numele T atălui și
al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar : botezul
șterge toate păc atele. Mă nasc din nou, din apă vier mănoa să și din duh
rapid.
Trecem apoi, oarecum lin iștiți, oarecum ușurați — hoțul care nu- i
prins în fapt e om cinstit — la patul unuia di n preoții greco-catolici: e
lângă tinetă și balie (am cobo rât cu toț ii de la cucurigu), și acolo recit
crezul (ortodox), după cum fus ese st abilit. Reînnoiesc făgăduința de a nu
uita că am fost botezat sub pecetea ecum enismulu i. Gat a. Botezul , în
asemene a împ rejurări, e perfect valabil și fără de cufundar e și fără de
mirungere. (Dac ă voi ajunge să scap din închisoar e cu bine, urmează,
pentru taina mirunger ii, să mă prezint la un p reot al cărui nume îmi este
dat de părinte le Min a; numele ace sta a veam s ă-l uit și apoi să mi- l
reamintesc.)
Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înșf acă imediat. Părinții greco-
catolic i sunt de serviciu pe camer ă. Părintele Mina ar e de spăl at o
cămașă. Docto rul Al-G. ne conv oacă: vreo câțiva stăm înghesuiți pe
marginea patului său, alții pe a p atului din față. Se vor bește în conti nuare
despr e teoria actului și astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de
creație la Proust. Stăm îngrămădiți și vorb im aprig și în șoapte. Mulți
dintre deținuți, atrași de tot ce face „lo tul Noica", se strâng în jurul nostru .
Se vede l impede că timp de un ce as or i două uită de locu l unde se află.
Abstracțiunea și documentar ea își întind mrejele și-i răpesc nițel pe
oameni întru bucur ie, am ăgire.
— Cine a fost cr eștinat de mic copi l nu are de unde să știe și nu
poate bănui ce-ns eamn ă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot
mai dese a salturi ale fer icirii. S-ar zice că de f iecare dat ă asediato rii urcă
mai su s și lovesc m ai cu pof tă, cu pr ecizie. Va să zică e ste adev ărat: este
adev ărat că botezul este o sfântă taină, că e xistă sfintele taine. Altminter i
fericirea aceasta care mă împ resoară, m ă cup rinde, mă îmb racă, mă
învinge n- ar pute a fi atât de neînchipu it de minunat ă și depl ină. Liniște. Și
o absolută nepăsare. Față de toate. Și o dulceaț ă. În gu ră, în vine, și
mușchi. Totodată o resemnar e, senzația c ă aș putea face or ice, imb oldul
de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduit or care se împră știe pretutindeni,
nu localizat pe buze. Și un fel de strat de aer blând în ju r, o atmosferă
asemăn ătoar e cu ac eea din unele c ărți ale cop ilăriei. Un simță mânt de
siguranță ab solută. O contop ire mescalinică în toate și o des ăvârșită

îndepărtar e în senin. O mân ă car e mi se întinde și o con ivență cu
înțelepc iuni ghicite.
Și no utate a: nou, sunt un om nou ; de unde at âta pr ospețime și
înnoire? Se adev erește Apocali psa (21, 5): Iată, noi le fac pe toate; și de
asemene a Pavel: dacă e ste cineva în Hristos, este făptură nouă; cele
vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu
găsesc, decât ban ale, răsuflate, tot acelea pe car e le fol osesc mer eu.
Sunt cuprins în cer cul de c retă al cuvintelo r știute și al idealur ilor scoase
din peisajul cotidian. Doamn a Cottard al lui Proust dac ă ar fi fost întrebată
ce-și d orește ar fi indicat situația unei mai bogate vecine din colțu l străzii:
nici nu i-ar fi trecut prin minte a cer e să devină duce sa de Mortemart.
Idealul nostru merge pân ă la cer cul ori la cerul imed iat superior. Dar mai
sunt altele, pe deasupra, nebănuite și pr in urmare de nefor mulat, de
negândit. Și thalassa29 lui Xenofon și pământul lui Columb. Botezul e o
descoperir e.
Cluj, 3 au gust 1964
Sosesc la Cluj pe la cinci și jumătat e. Pe fereastra vagonu lui, de la
Gherla până aici, m- am uitat cu acea intensitate pe c are o presupun în
ochii omului care a privi t cel dintâi lumea pr oaspăt cr eată de Dumnezeu,
a osânditului la moarte din balad a înch isorii de la R eading. Ca și de după
gratii, l-am simțit pe Hr istos a proape de mine pe c ând, în fața ochi lor mei
încă năuciți de nestins ele becuri electrice, defilau livez ile, căsuțele,
gardurile, animalele d omestice; în fiecar e luc ru, pe fiecar e petic de glie
pulseaz ă lum ina tablourilor lui Van Gogh — explozivă — și nuanțele
odihnitoare ale zile i spre sfârșit și năpra snica bucu rie a celor șase zile
dintâi ; senz ație dem entă că păc atul strămoșe sc încă n-a a vut loc.
E o după- amiaz ă răcoroasă și cerul e acoperit . La bufetul gării,
întrebat de co lonelu l Ion T. — Hatm anul — zece ani în Siberia, zece ani în
pușcărie, traducător în românește, în prezent p osesor al câtorva zeci de
lei — ce-mi doresc, răspund lacom : o cafea. Du pă ce a m băut- o, din
belșug adăogită cu zahărul pe care un chelner înțelegător ni-l pune
dinadins pe m asă, plecăm în centru. Colonel ul vrea să întâlnea scă un
prieten clujean, pe care-l caută, aș a încât umblăm încoace și înc olo prin
orașul cu iz de Kaiserstadt în min iatură și plin de clădiri în stil baroc (cel
mai evocator al lin iștei și opulențe i). La fiecar e pas a m imp resia c ă trăiesc
în anul 1900, că Eur opa e un vast salon, că lume a nu știe ce-s frica și
angoa sa. Parcă am fi, zău, în Stadtpark, s tatuile lui Mozart și Johann
Straus s ies dintre copaci și fl ori, pe terasa restaurantului cânt ă o capelă,
perechile circulă agale, capela e xecută valsul cel mai faimos, valsul
imper ial.
Trenul spre Bucur ești, pe car e urmează s ă-l luăm, pleac ă la zece
seara. După câtva timp, colone lul își gă sește prietenul tocmai la gară, iar
eu rămân de unul singur . Bani de autobuz să mer g din nou în centru nu
am, mult până la plecar ea trenului de fapt nu mai este, eufor ia care m-a
cuprins de când am părăsit Gherla este eg alitară și indife rentă, se
pornește o ploicică, așa încât ho tărăsc să mă plimb în ju rul gării. Intru mai
întâi într-o alimentară, zgâindu- mă îndelu ng la mărfur i și la p rețuri. Pe
urmă, pl oaia opr indu- se de tot , pornesc pe o stradelă. Se-ntunecă de- a
binelea și aerul e umed; s-ar zice că tot mai picură nițe l și adie un vânt
înmiresmat. Strada pe c are mă aflu cred că e puț in circulată; acum e
pustie; prin cele mai multe fe restre se vede lumina aprinsă. Nu e m ai

puțin calm și mai puțin albastru decât în poezia lu i Verlaine pe care
Geor ge Mavrocordat mă punea mer eu, nesățios, să i-o recit. Dealtfel
albastrul nu e o cul oare, e și el o liniște. Ca sele sunt toate curățele,
îngrijite, în florate; în stilul acela ps eudo-cubist de pe la 1 925. Dar au ceva
de ființe atente la fo rma exterioară, cev a de bonețică și șorț alb, de cafe a
cu lapte și cornuri cu unt; și cât de tăcute, conf ortabi le și ar moni oase mi
se par toate inter ioarele zărite pe fer estre!
Îmi este dat, în câteva clipe de intens ă emoție, să înțeleg mai bine ca
oricând unele din tainele majore ale vieți i.
Înțeleg mai întâi că în lumea aceasta sunte m cu tot ul părăsiți de
Dumnezeu, așa cum const ată și Simone Weil și că a ceastă pără sire
totodată e ste și se mnul supr em al „e xistenței" și dragostei lui Dumnezeu.
Dumnezeu, zice ea, de ac eea „s e retrage" în chip absolut, ca să ne
îngăduie a ființa (altminter i prezenț a Lui ar fi echivalentă cu anihilarea
noastră), c a să ne la se o desăvârșită libe rtate și s ă asigure merit (ori mai
bine zis s ens) deplin îndrăznețulu i nostru act de cr edință.
Abandonat fii nd cu totul și sortit unei trăir i în plină pătimi re
dialectică, înțeleg că ajutor rațional nu pot prim i de nicăier i; stupef iantele,
alcoo lul, erosul, mâng âierile prin iluzii sau manii nu sunt val abile pentru
că m ă pun la discr eția bunăvoinței altuia și s unt temporare, ba și supuse
caprici ilor timpului care le degrade ază; dovezi dirimante și a bsolute nu
există; teoriile se învechesc mai rău ca oam enii, ca ve șminte le, nu avem
de-a face decât cu se mne, iar semnele — desigur , nici nu era nevo ie s-o
spună a tât de gălăgios Sati re — semn ele pot fi inte rpretate în două felu ri:
dialectica ne iese-n cale la tot pa sul. Așa fiind, înțeleg că nu mă pot bizu i
decât pe niște foarte vagi intuiț ii — nici urmă de constat ări, reguli,
siguranță obiect ivă etc. —, pe niște prea tainice îndemnu ri venite dintr-o
lume pe care doar o simt și o bănuiesc, din străfundur i foarte ascunse, din
domen iul pe care Ortega î l socotește al cr edințelo r, nu al ideil or.
Ce mai înc oace și încol o, sunt și eu slavofil, subscriu programul noii
mistici a lui Homia kov: preeminența legi lor nescrise asupra orică rei
dogme for mulate, pr eeminența int uiției asupra cunoașterii , preeminența
legii religioase și morale as upra o ricărei logici și oricăr ei rațiuni . Ce mai
încoace și încolo, tot iezuit ul Augu ste Valensin enunță e sențialul când
admite că, de i s-ar arăta, prin imposib il, pe patul de moarte, cu ce a mai
perfectă evidență, că s-a înșel at, că nu există supraviețuir e, că nu e xistă
nici chiar Dumnezeu, nu i-ar păr ea rău că a crezut; ba s-ar și socot i onorat
că a crezut unele ca ace stea, deoar ece dacă universul este cev a imbec il
și vrednic de dispr eț, cu at ât mai rău pentru univers, de gr eșit n-a greșit
cel ce a gândit că există Dumnezeu, ci greșeala este a lui Dumnezeu că
nu există; ce mai înc oace și încolo, nu izbutesc a g ăsi nim ic în afara sa u
deasupra crezului pe car e și-l formulas e Dostoievski și pe car e-l prezintă
ca foarte simplu : cred că nu e xistă nimic mai fr umos, mai ad ânc, mai
îmbietor, mai r ezonabi l, mai bărbătesc și m ai perfect decât Hr istos, ba
mai mult decât atât, dac ă cineva mi- ar dovedi că Hristos est e în afara
adev ărului și că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aș
rămân e atunci cu Hr istos dec ât cu adevărul.
Asta-i tot ce am la îndemână, c âteva citate (din oameni cum secade )
și un sentiment — atât de fi rav, de nesi stematic, de fragil. Și totuși ace st
vag, mărunt și smerit capital — în ur ma anil or de închisoar e e singura
mea a goniseală, o bocceluță — îmi este de ajun s pentru a-mi da o
temeinică siguranță și a-mi transmite nedezmințita convinge re că ș tiu ce
trebuie și nu trebuie să fac.
Incertitudinea e legea fundament ală a civil izației occidentale — și î i e

semn zodiacal; e și condiț ia de baz ă a cr eștinismului . Dar ei i se alătură —
„nedoved ită" pe plan omenesc, științ ific — acele convinger i care sunt mai
tari ca teo remele, ca st ânca. (L e avem de la autor ități mai mari.)
Îndemnat de ele, voi ști mer eu ce să fac, prin ele pot oricând restabili
rupta legătură cu Dumnezeu, și bucu ria; pe de asupra abi sului, postul
emițător și postul de recepție pot intra instant aneu în comunica re.
În ușoara bur niță, de-a lungul străzii, înțe leg că nu se cuvine să
facem nici un rău nimănui, că orice dezor dine, mojicie, brutalitate, ceartă,
enervar e, dispr eț, jignire e de la diavol ; că făptuir ea binelui e maxima cea
mai egoistă pentru că singură ea dă lin iștea și împăcar ea cu sine; că buna
purta re și colecț ionar ea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de
care putem oricând dispune (nu poate fi luat la nic i o percheziț ie); că
oricine putând or icând ajunge, de unul singur, într-o celu lă de închisoar e
ori măcar pe un pat de spital ori să se pomene ască fără somn la o ra două
noaptea (ora teri bilă a lucid ității), nimic nu e m ai amarnic și mai aproape
de iad — fol osind un vocabular strict egoist — decât amintir ea faptel or
urâte, r ele, meschine; decât go lul talanți lor nefol osiți și darurilor irosite;
că așadar se cuvine a face binele cât m ai e timp, înainte de a s e ajunge la
starea în car e nu mai rămâne dec ât a fi (modalități ale lu i a fi: după
moarte, în înch isoar e, pe patul de spital, în dezn ădăjdu ită- or i
iremediabilă — singurătate, la însingu rată bătrânețe sa u în regist re
minore: plim bându-ne pe stradă, a șteptând la stop, puși la refec în fața
unui ghișeu); că, adunând amintiri frum oase (dar nu r egretul uno r clipe
de plăcer e trecătoar e, căci și acela e chin), ne construim la dr ept vorb ind
noi înșine paradisul, care nu- i decât o sum ă de fapte bune, de acțiuni
nobile ori eroice, de pu rtări mărinim oase a c ăror aducer e aminte e o sobă
veșnic dulce și caldă, un pri lej de îndreptățită și calmă binefăcătoar e
mulțum ire pentru a fi fost fer iți de schime și josnicii ; că siguranță și log ică
absolută nu avem, dar știm înt otdeaun a ce se c ade să fac em, mode st;
știm! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvârșire absent în lume, dar e și
cu desăvârșire prezent înlăuntrul nostru, așa cum s pune Kierkegaard, așa
cum a tunat și Sf . Bonaventura; Dumnezeu este emin amente p rezent
sufletulu i, ba și chiar imediat cogn oscibil .
Plec di n Cluj liniștit , cu sufletu l bogat în pace; înt rezăresc o
cumințen ie, o modest ă cumpătar e ce-ar putea să însemne apr opierea de
isihie.
"Garoa fa sângere colina
Și Transilvania-i un Imn"
Ioan Al eaxandru
În tren, firește, nu dormim. Suntem cu toții prea agitați (Scurtu ne
povestește cele două evad ări ale lui, de pe bac în deltă ) și toată lumea ne
recun oaște de unde venim — după capetele ras e, după îmbrăcăminte a
ponosită, după totala paloar e, după mi ros (m ai cu se amă) -, ne face loc,
ne dă de mânc are, ne vâră b ani în hainele atârnate de cuier ele
compart imentelor …
Din primi i zori ni se de sfășoară sub och i peisajul fertil și impunător al
Transilvaniei, car e-și deapănă p arcă pr ocesi onal solide le clădir i, turlele,
ogoarele îngrijite, porțile întăr ite, grădin ile precis demar cate, fer estrele
ascunse de fl ori, drumu rile netede, frumos pietruite, biserici le-
cetăți…Ar dealul, Ardealul! înce rcăm o imensă bucurie mândră; ne e ste

îngădui t să reluăm contactul cu țara și star ea de libertate — (câtă e; tat a:
nu te întrista, pleci dintr-o închisoar e largă înt r-una mai strâmt ă, iar la
ieșire nu te bucu ra prea tar e, vei trece din tr-o închisoar e strâmtă într -una
mai lar gă) — pri n ace st peisaj nob il și vrednic între toate, nicăieri nu e
sordid, nisip os or i hâd, au fost du reri și jale și au c ântat păs ări triste, dar
n-au răma s mirosuri de mâl tu rcesc, peisaj onorabi l și cinstit, și nițel
emfatic, domnule părinte, mă r og mat ale, servus stimabile, cele ș apte
burguri, rețiproca, ceai cu lapte, peis ajul care 1-a îndup lecat până și pe
Caragiale. Și ce curate sunt ul ițele, șoselele, ogrăzile, ariile, cel puțin la
orele acestea timpur ii…
Patriotismul, zice Duiliu Zamfir escu, nu e o prejudecată, după cum nu
e judecată; patri otismul e un sentiment. Sentimente p oate avea oricine.
Și care dint re puter ile psihice st ă mai în apropierea lacrimi lor decât
sentimentul? Plâng ușor, prea ușor. Din închisoar e m-am ale s în orice caz
cu o învățătură: că e xpresia darul lacrimil or e cum nu se poate m ai
conformă realității.
3-4 august
În tren mă r eține formula ,,diavolu l este s tăpânitoru l lum ii acesteia"'.
Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e cr eația lui Dumnezeu,
dar lumea contaminată prin păcat și int rată în compl icitate cu diavolul,
lumea aceasta — care nu mai e ce a originară – , lumea pe car e Sat ana i -o
oferă și i- o așterne la picioar e lui Hristos ca fi ind a lui și av ând d reptul s-o
dea cui voiește ( și Domnul — Luca 4, 6 — nu-l contrazice), întrucât nu e
decât imagine secundar ă, defor mată, deviat ă — și c are-i iluzie, pe c are
țăranii și târgoveții o văd, o cred cârciumă, dar D on Qu ijote o știe că e
castel — e lumea lui.
Operația de curăți re nu cere așadar o recreație, ci numai o
exorcisare, o dezvrăji re. Dovadă e contactul cu toate c apodope rele artei
care și ele izbutesc a desc ânta, a st abili legătura directă cu dumnez eirea.
Vălul vrăjit atunci dispare și lumea — tot aceea și fiind, dar p reschimbată,
scuturat ă de far mece — redevine creația dintâi și dă senz ația feric irii.
Domnul, dealtfel, în conv orbirea cu Nicod im de la Ioan 3 (am ajuns, din
pricina sect anților, să mă r efer și eu la te xtul bi blic mereu citând capitolul
și versetul, obicei pedant) nu cer e omului o no uă nașter e trupească, deci
o altă facere, ci num ai să realizeze o spirituală metanoie instantanee,
care-i absolută. T ot pe aici pe undeva st au și fu lgerătoar ele cuvinte ale lui
von Jawlens ky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.
Cine oar e, în cărți prost tipărite, n-a v ăzut imagini colorate în poz iții
de nesuprapune re față de cele în alb și negru? Ei bi ne, lumea diavolu lui e
tot una cu ac eastă mică deviație din tre fond și culoar e, mică dar
suficientă pentr u a duce din ce în ce mai apă sat și m ai iute pe alte
tărâmuri.
E o deviație care se cer e corectată.
În ace st sens lume a stâp ânită de diavol este r eală, dar numai în
acest sen s. Căci, altminte ri, diavolul nu a cr eat o a doua lume, tot asupra
celei făurite de Dumnezeu lucr ează, parazitar; e tot ace eași, dar „ vrăjită"
și asupra acesteia, imaginar e (pentru că există prin och ii, conceptele,
conv ingeri le și patimile noastre numai), est e el voievo d. De aceea a putut
mult iubita mea Simone const ata foarte exact: lucrur ile de care suntem
înlănțuiți sunt ireale, dar lanțurile care ne leag ă de ele sunt foarte r eale.
Struc turile nu di feră, „structural" vorb ind diavolul nu luc rează pe altă arie

decât Binele, Cuvântul.
Ca atare, diavolu l nu ne poate ofer i decât ce posedă: adică iluz ia,
maya (asta e infl uența docto rului Al-G.), imaginea sărită la tipar . Câtă
vreme însă relația noa stră cu această iluzie sau vrajă e ste întemeiată pe
actul nostru de adeziune, el se ține de cuvânt: dă ceea ce a pr omis. În
clipa morți i însă (ori a pocăinței cutremurătoar e ori a oricăru i alt pr ilej de
bilanț), c ând suntem rechem ați la realitate (își are momentul încheier ii
soldu lui comer cial la sf ârșitul anului măreția lui și puț in bănuita lu i
alegor ie — și oar e Soll und Haben, umila carte a lui Gust av Fr eytag, nu
preînchi puie ea într-un an ume fel empir eul din Sein und Zeit30), desigur că
acordul stabilit „se lichideaz ă" (vezi Faust) și aportu l diavolesc se
dovedește il uzoriu, simplă r eflecție în og lindă.
Tatăl minciun ii: pentru că are puter e numai asupra im aginii deviate,
numai as upra erorii, num ai asupra es enței corupte ; prințul spaimelo r:
pentru că înfi orător este să vezi că de fapt te afli închis — ang ajat
(angajat înseamn ă și năimit, tocmit ca slujitor) — înt r-o uriașă construcție
șubredă, greșită, c are nu p oate să nu se prăbu șească, as emene a unui
castel din cărți de joc.
Așa fiind, credința în Dumnezeu îmi pare în deplin ul înțeles al
cuvântului actul cel mai realist ce poate fi : este acceptar ea ad evărulu i și
lepădar ea iluz iilor. De ace ea și cer e smerenie, de ac eea pune biserica at ât
de mult accentul pe smer enie: nimic nu ne vine mai greu decât de a
renunța la închipu iri.
Când D on Quijote le spune țăranilo r din câr ciumă că sunt cu
adev ărat înt r-un ca stel, el e smintit pentru că țăr anii sunt în cârciumă cât
timp se socotesc a fi acolo; iar cuvântul omene sc fiind și el „cr eator", ca
și al T atălui (Facerea 2, 19), ca stelul circiumă s-a și făcut. Cârciumă l- ai
numit, cârciumă e, în virtutea dumnezeieștii puteri concedată omului de a
defini lucrurile. Don Qu ijote, pr in urmare, neagă o realitate a planului, a
nivelu lui unde și el se află și în consecință e nebun. E îns ă și realist,
zdravăn la minte, deoar ece ca stelul tot castel a ră mas în lumea es ențială,
arhetipală, adev ărată ( adevăr ată, nu reală), print re mode le, acoperin du-
se doar cu vălul magiei și putând în orice cli pă fi r estabil it, restaurat,
repus, reinteg rat în starea sa iniț ială printr-un act de reveni re la adev ăr și
de repudie re a lumii acestei a, greșite, lumea culo rii sărite la tipar.
Situația cr eștinul ui e la fel de parado xală ca a lui Don Quijote. E om
și i se cer e să fie Dumnezeu. A f ost cr eat curat și e mur dar, și trebuie doar
să se întoa rcă la ce ea ce a fost menit a fi. Altfe l spus, el trebuie să lupte
pentru a deveni cee a ce este.
BUGHI MAMBO RAG
N-a vrut să mă a sculte Maniu, și cât l- am rugat, ei dac ă ar f i vrut să
mă a sculte, s-a luat după Penescu… Budinca de gr iș? Să-ți spun eu cum
se fac e budinca de gr iș, că văd că dumneat a habar n- ai… Ei, dumne ata
care zici că ai trăit at âta la țar ă, ia să te vedem: găina cotco dăcește, rața
măcăie, gâsca gâgâie, dar curcanul ce face ? Ai? Bol borosește, domnu le,
bolborosește… Natalia Negru, așa o chem a… Da de unde! Asta a fost
femeia pentru care s-a omo rât Șt. O. Iosif, pe a lui Odobescu o chem a
altfel, nu-mi aduc a minte acum, parcă un nume cu o rez onanț ă
germană… Uite, mai întâi că laptele trebuie neapărat bine fiert înainte,
grișul se pune numai după ace ea… Cornes grecques, domnu le, aș a le
spune la bame… Da, ai drep tate, Tăm ădăul a fost o acțiune întrep rinsă
atât de ușuratic încât nici nu-ți vine… Vezi, bursuc s ă-ți spun drept nu m ai
știu cum e, dihon ii însă… E în Dante, domnule…

București, 4 august
Pe tata îl găsesc în strad ă, aproape de ca să. Îl sprij ină v ărul care a
venit să-l scoată la plimbar e și la frizer . E mic, necr ezut de mic, mult
gârbov it și face pa și mărunțe i, dar umblă f ără team ă și och ii-i sunt vi oi. Î1
iau de brațul d rept fără să mă fi observat și când înt oarce capul îi cer să
nu plâng ă.
— Să plâng? zice. Ce-s pr ost? Ia spune, tu ai mânc at ceva a stăzi?
Sus în camer ă mă îng rozesc: canape aua și un f otoliu sunt
desfundate, at ârnă ar curile, praful alcătuiește în tot locul un strat gr os,
pereții și tavanul sunt negr i, pute a mizer ie și mur dărie, a neaerisi re, văd
ploșnițele f oindu -se în voie pretutindeni. Un fel de colț de hal ă cu
vechitu ri, părăsită, în camera de baie r obinetele curg, cada e toat ă
ruginită. Pe jos, în cameră, niște ziar e vechi, numai co lb. O strachină,
nesp ălată, două fu rculițe clei oase. Îț i vine să-ți lovești capul de per eți. (De
unul singur, fără intervenția anche tatorului.) Dar nu degeaba vin din
temniță; rămân calm: voi face curat.
Gherla 1963
França is, encore un effort, si vou s voulez être repub licains .
Marchiz ul de Sade
Nimer esc în timpu l unei furii a mutăril or, cum îl apucă ade sea pe
Tudoran, of ițerul politic, într-o celu lă cu foști militari , jandar mi și câțiva
legionari de curând aduși de la Aiud .
Aflu am ănunte autentice despre Țurcanu și r eeducar e.
Dacă diavo lii, înger i căzuți, pute au născoci chinuri cumplite, numai
ordinul ui șmecher esc al oamenilo r i-au putut t rece prin minte to rturi atât
de țicn ite și de întort ocheate.
Arpac așul f ierbinte înghiț it pe ner ăsuflate și numaidecât după a ceea
o stacană mar e cu apă rece.
Cățărări cu unghiile pe zidu ri.
Metanii, neîntrerupt, până la le șin.
Excrem ente m âncate. (Se socoteșt e privilegiat cel care-i pus să și le
mănânce pe ale sale.)
Mâncare enor mă ur mată de patruzeci și op t de o re pet recute înt r-o
celulă ticsită, fără tinetă și cu ușa, fi rește, zăvorât ă.
Preoți siliți să fac ă onanie.
Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. și acelea
întrerupte la fiecar e sfert de ce as.
Obligația de a sta num ai în picioar e, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de
două luni.
Trei alarme pe noapte. La dar ea alar mei, deținuț ii se bagă s ub paturi
cu fața în jos. Gar dieni i intră în celulă cu extinctoar ele și acope ră
dușume aua și per eții cu un lich id alb care se întă rește pe loc făcând o
crustă dură. Deț inuții ies de sub paturi și trebuie să cur ețe crust a în mai
puțin de un ceas, când vine inspecția să constate dac ă totul lucește
„bec".
Sosind la Gherla în camera în car e mă aflu și eu, amiralul Horia
Măcelaru exclam ă: raiul pe păm ânt! V ine de la R âmnicu Sărat, unde a
trăit șase ani de zile singur în celu lă; supu s unui r egim de înfometar e, a
mânc at paiele din salte aua (de strămat ă) pe car e dormea, pân ă la ur mă

toate, n-a mai rămas decât pânz a de sac. Pielea de șagrin, filmată altfel,
în celula de alături a muri t Ion Mihalach e, după ce orb ise.
Poate c ă iadul tocmai asta și e, balamucul.
La un nivel mult mai astâmpărat, am putut și eu dobândi
conv inger ea că închisoar ea politică fus ese concepută pe temeiul ideilor
ciber netice de r etroacți une și mor fogeneză spontan ă. Deținuți i să se
chinu iască unii pe alții. Economie de mij loace: gar dienii vor inte rveni prea
puțin. Condamnații își vor crea singuri infer nul. Așa a și fost. De pe ur ma
oamenil or supuși con dițiilor unei „cam ere de e xecutar e a pedepsei" am
suferit nespus mai mult decât din pricina car aliilor de pe cor idoar e.
Șefii de ca meră conști incioși, regula-ment ari și temători, camarazii
maniaci ai curățeniei (Ce faci dom'le! ai pus mân a pe gamelă după ce te-
ai scărpinat la cur . Nu-ți dai seama că ți-ai suflat muci i peste p atul meu? )
au fost aducători i la îndep linire ai planului bazat pe ideea, justă, că
temnița g rea este lucru de nimic , fleac și fl oare la u reche pe lângă
ospic iul de nebuni.
Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartr e, nădăjduiam s ă contr ibui
la dezvălui rea secretului acestuia și astfel să-i anihilez efectele. Eram
ascultat cu atenție (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca
prea exact cond ițiile vieți i de pușcărie pentru a nu st ârni imediat
interesul), dar r ezultatele s-au a deverit nule, confo rm sfatulu i dat de
lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe
discursuri frum oase, unele îți vor schimba păr erile, vezi ca nic i unul să nu-
ți schimbe votul. Lucru de mirar e, boier ii, marii moșieri , profesor ii
universitar i, ofițerii superi ori, episcopi i și foștii înalț i demnitari s-au
doved it mai puț in exigenți asupra ig ienei decât cio banii, lucrător ii și
plugarii, care mai toți au fost — după cum singuri spuneau — scârboși și
gingași la mâncar e și nu încetau de a s tabili reguli profilactice mai abitir
ca la institutul Pasteur sau nor me de folosire a tinetei și de sp ălare pe
mâini mai strict e decât ritualele tr ibale or i ale cer emonialulu i defecării
unui brahman.
Gherla, m ai 196 3
Operat de d ouă ori , înspăimânt ător de slab, abia umblând, abia
vorbind, mai toata ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciun i,
părintele Haral ambie V. așteaptă moartea. A flă însă mijl ocul și tăria de a
ne vo rbi uneori , câte puțin. Mon ah ce se află, întâmpină sf ârșitu l cu
seninăt ate, dar nu fără grij i: ca omu l cuminte care se gătește de drum
lung și cunoaște c ă nu- i de râs, că e bine să chibzuiești din v reme la toate,
să faci cuvenitele p regătiri și să te echipezi, cugetând că e m ai bine să
prisosească decât s ă lipsea scă.
Îmi dăruiește și mie câtva timp și privin du-l, grăindu -i, mă cop leșește
conv inger ea că suferințele au sen s, că viața toată nu se poate s ă nu aibă
sens. Ca-ntotdeauna mă obsede ază for mula lui Sartre — Suntem osândiți
la libert ate — care nu- i lipsită de puter e și nici de ad evăr, chiar teol ogic. Și
corectar ea ei, de către Merleau- Ponty: suntem os ândiț i a da lucru rilor un
sens. Sorin Vasilie: nu realitate a are importanță, ci adevărul (care-i
altceva ) și sensul. Patriar hul Atenagora: De ce îi este omulu i de ast ăzi
foame? De iu bire și de sen s.
Părintelu i Haralambie — ca unui sfânt — cutez s ă-i împărtă șesc — e
primul — cele două vise avute la Jilava cu un an și jumăt ate înainte, în
celula douăzeci și cinci.

O dată mi s-a ar ătat în vis mam a — car e mereu mer gea la C apra, la
biserică, și care vorbea at ât de curat și de fer mecător româneșt e — și,
luându- mă de mân ă, m-a du s la un per ete dintr-o Casă a Domn ului. Un
perete uriaș în înt regime zugrăvit cu figur i de sfinți și acoperit cu ic oane.
Mă ducea înspr e chipur ile pictate și înspr e icoane și m ă îndemn a să le
sărut.
Al do ilea vis a fost mai cutr emurător, și-i zic vis pentru că nu
îndrăzne sc să-i spun altfel.
Era ta re frig în celula 25. Iarna lui '62 fusese a spră, cu t roiene cât
toate zi lele și urlete de crivăț. Odobescu în Doamna Chi ajna: E tristă și
urâtă iar na la ț ară… Tristă și urâtă era și în celula numărul douăzeci și
cinci pe secția a doua.
Coșul sobiței s-a prăbușit, nu se m ai poate fac e nici bietu l foc de t rei
surcele pe c are putem să-l aprindem între 15 decembr ie și 1 martie.
Funinginea îmb racă totu l cu un str at gros, grăsos, de negr eață sleioas ă, în
continuă e xtensiune, adeziv. Dârdâim de fr ig, ne simțim copleșiți de
murdărie — și ne e foame. D in pricina zăpezilo r, aprovizionarea a fost
probabi l întreruptă. Nu ni se m ai distribu ie, o dată pe zi și la or e
neregulate, decât un boț mic de turtoi rece. Apă nu m ai avem. T ineta est e
arhiplină. Ciudat, în ghețul în loc să neutralizeze mirosul e xcrementelo r, îl
exasperează. P ândim sosirea turto iului ca a nimalele închise a c ăror hran ă
e la cher emul unui stăpân uituc. Boțu l e sloi de gheaț ă și e din mălai doar
copt, nefier t.
În atmosfera de zgri buleală, jale, ghețărie și jeg izbutesc să fiu calm.
Celula e alcătuită din oameni de tr eabă toți , și po liticoși. Și nu o luăm în
tragic, între noi genti li, voioși cum numai la închisoa re pot fi oameni i —
preînchip uire a isihiei monah ale o ri a fericirii cerești. Un mar e moșier
basarabe an, deos ebit de agr eabil : Cimp oieșu, și alții. Lângă mine doarme
un șofer — e chiar șoferul lui Cimpoieșu, trim is în ju decată împ reună cu
patronul lui și apoi osândit la un num ăr înfiorăto r de ani. (Ca și Cher ciu,
șoferu l lui Alimănește anu, pentru că îi aduc ea ac estuia de-ale gur ii la
domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frum os la pr oces,
a dat dovadă de cr edincioșie, și-a urmat stăpânul în temniță, așa cum
scutieri i își urmau seniorii în cruciade, la războaie o ri aventuri .
Amănuntele r egimulu i de înch isoar e le îndură însă cu gr eu. E nervos și —
ca m ai toți oamenii simpli — suferă din cauza pr omiscuității , mur dăriei și
lipsuril or mai dureros decât intelectualii și membrii claselor înstărite. Îl
deranjeaz ă sforăituri le — „g roaznice" — ale unui vecin. Cu sfiiciune mă
roagă s ă fac em schimb: să trec eu în locul lui, mai apr oape de izvoru l de
sforăiel i și el în loc ul meu. Distanț a pe care o poate r ealiza astfel e l ipsită
de orice importanță, dar omu l își face i luzii și-n as emene a cazuri , unde
totul se petr ece pe plan neur o-psihic, o simplă depla sare de câțiva
centimetr i poate con tribui la p rocesul de liniști re. Facem schimb.
(Mi-este cu atât m ai ușor cu cât am s tat în celula 80 la Gherla cu un
om cum secade și cult, gener alul C-tescu-Țăranu, cel mai neîntr ecut
sforăit or al tutur or timpuri lor și închiso rilor. Zgomo tul pe care-l produce a
era at ât de biruit or, de irezistibi l, de cumplit, încât nici nu se pune a
problema de a fi cu puti nță s ă dor mi în aceeași încăpe re cu el. Mai ale s că
nu era un zgomot uniform, continuu , ci o inepu izabilă serie de bubu ituri
mereu altele, mer eu surprinzătoar e — o adev ărată ga mă inventivă a unui
artist al cărui stil s-ar înno i mer eu. Sfârșe ai prin a moțăi după c âteva
săptăm âni de conv iețuir e, dar numai pe apucate — as emene a acelor
căpitani de vas meniți ca nici după ani de zi le să nu scape în înt regime de
rău de mare. Nici arpac aș nu m- am depr ins a mânc a decât după mai bine

de trei ani de pușc ărie.)
A doua zi, spre seară, șoferu l mi se adr esează cu și mai multă
sfiiciune: vrea totuși să revină la loc ul lui di ntâi: unde a dormit nu-i
conv ine, trage. Revenim.
Și-n ziua ur mătoar e manevra s e repetă.
Pe la două noaptea e ste adus în celulă un nou lot de oameni, o
mulțime, claie peste grăm adă, co lac pe ste pupăză, ei mai li pseau. Și cât
de jaln ic se uită cu toț ii împrejur, vin oar e din l ocuri mai puțin sinistr e? Îi
primim cum nu se așt eptau, cu liniște și făcând haz de nec az. Dar unde
să-i culci? Toată lumea se înghesuie spr e a cr ea no i spații — imaginar e
cele mai multe, ca ale geomet riei riemaniene. Câ torva nu le rămâne
decât a picot i pe bănci. Pe unul volumin os, exasperat și prăpădit — a
cărui față e xprimă suferința și obose ala — îl poftesc s ă treacă în loc ul
meu. Împ reună nu am încăpea; și, o ricum, se simte că ar e neapărat ă
nevoie de două- trei ore de repaus. P etrec restul no pții pe banc ă.
În noaptea ur mătoar e adorm frânt. Și atunci, în noaptea ac eea chiar,
sunt dăruit cu un vis mi raculos, o vedenie. Nu-L văd pe D omnul Hristos
întrupat, ci num ai o lum ină uriaș ă — albă și strălucitoar e — și mă si mt
nespu s de fericit . Lumina mă înconj oară din toate p ărțile, e o feric ire
totală, și înlătură totul ; sunt sc ăldat în lumi na orbi toare, plutesc în lumină,
sunt în lumină și e xult. Știu că va dura veșnic, e un perpetuum immob ile.
Eu sunt îmi vorbește lum ina, dar nu pr in cuvinte, pr in transmisiune a
gândulu i. Eu sunt: și înțeleg prin intelect și pe cale a simțir ii — înțeleg că e
Domnul și că sunt în lăuntrul lumini i Taborului, că nu numai o văd, ci și
viețuiesc în mijlocul ei.
Mai presus de orice sunt feric it, fericit, feric it. Sunt și pricep că sunt și
mi-o și spun. Și lumina par că e m ai lumin oasă dec ât lum ina și par că ea
vorbeșt e și-mi spune cine e. Visul mi se par e a dura mult , mult de tot.
Fericirea nu numai că dur ează încont inuu, dar și crește mer eu ; dacă răul
n-are fund, apoi nici bine le n-ar e plafon, cercul de lumină se lățe ște din ce
în ce, iar fer icirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă t actica,
devine dură, se aruncă, se prăv ălește as upră- mi ca niște a valan șe car e —
antigravitați onal — mă înalță; apoi, iar, procedează în alt fel : duios; mă
leagăn ă — și-n cele din urmă, fără m enajamente, mă înlocuiește. Nu m ai
sunt. Ba sunt, dar atât de puter nic încât nu mă recun osc31.
(De atunci îmi este nespus de rușine. De prostii, de răut ăți, de
scârnăvii. De toane. De viclen ii. Rușine.)
Părintele Haralambie mă as cultă cu atenție, nu surâde, nu tresare.
Apoi se pr onunță: nu cr ede că visele o ri arătările sunt su specte.
Dimpotr ivă, mă fericește. Îmi cere însă multă discr eție și smerită
stăpâni re de sine. Și mai ale s — e g reu de priceput, zice, tot uși mă roagă
să fac un efort — să le iau drept firești, drept ceva ne-excepți onal, care să
nu mă scoat ă din făga șul cât se poate de comun al vieții de obște. Un
gând bun din partea mam ei, așa ca o salutar e. Iar mila D omnulu i e
bogată; când trece, se întâmplă c a poala h ainei Lui să atingă pe te miri
cine.
Facem și planur i de vi itor, părintele — ca orice muribund autentic —
fiind sută-n sută convins că ar e să moară și tot sută-n sută încr edințat că
va trăi.
Dar nu mai trec decât puține zile și se pr oduce o hemoragie
puter nică, îl doboară. Medicul deținut, chem at cu stăruință, sosit cu gr eu,
dă din cap. Șeful camer ei îl înfășoară pe părintele Haralambie în pătură,
iar eu îl duc, împ reună cu alt deținut , pân ă la ușa celulei de unde, no i

stând cu faț a la perete și brațele peste ochi, plantoanele — ridicându- l de
pe jos — îl cară la in firmerie.
Am aflat m ai firziu că a murit a doua zi.
— Peguy, mob ilizat în august 191 4: s-a dus să-ș i ia rămas bun de la
toți prietenii și să se împace cu toți dușmanii. A co lindat P arisul de la un
capăt la altul. A cerut scuze tutur or cărora le greșise; n-a uitat o
jupânea să dint r-o casă amic ă, părându- i-se că odat ă îi vorbise as pru. A
plecat hotărât să moar ă pentru cauz a în car e credea, bașca Repub lica
universală și ultimu l dint re războaie. Și grăia s erios: a murit în septembrie
chiar, facând exces de zel, r idicându- se în picioare ca s ă comande mai cu
precizie tirul oamenilo r săi culcați la păm ânt. Jos, domnule locotenent, j os…
N-a as cultat. Dar totodată îi ceruse soției sale să aibă grijă a-i cumpăr a și
păstra, pe durata războiulu i, toate numer ele ziar elor și revistel or care-l
interesau.
Nimic nu poate ș ti despre oameni cine nu ar e neîncetat p rezentă în
minte simultaneitatea plurali tății planur ilor contradicto rii ale conștiințe i.
BUGHI MAMBO RAG
… Corn are trei plurale: coarne, co rnuri și corn i… Am avut norocul să
găsesc la optzeci si trei mai mulți oameni care cunoște au bine Cămașa lui
Hristos: am a uzit-o povestită pe îndelete și m ai apoi în alte c amere… %Pa
vu ga de che zo ni… îi spune Marcel lus lui Deme trios…
Octomb rie — noiembrie 1962
Atunci mulți se vor sminti și
se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții .
Mat. 24. 10
În came ra 44 de la Gherla, cameră de infi rmerie, cunosc atmosfera
exact opus ă celei din tunelul 34 de la R eduit.
Ura clocotește, pâra se simte la ea a casă, pizma și zavistia aici și-au
așezat jilț urile, dracii dănțuiesc iar Belzebub joacă tont oroiul ca pe moșia
lui taică-s ău, de cine s ă-i pese. Urzic i, cucută, mătrăgună. L a urma urmei,
scrie Ber gson, de ce n-am presupune o viață întemeiată nu pe comb inații
ale o xigenulu i, azotulu i, hidrogenulu i și carbonu lui, ci pe combinații ale
cobaltu lui spre pildă? Și de ce n- ar fi lum i unde nu bio xidul de carbon , ci
amoniacul asigură fot osinteza și r odirea?
Antropo sofia lui Rudolf Steiner des crie în afar a universului no stru
armonic un altul, sincopat.
În camera 44 e o lume sincopată, o lume amoniacal ă. Neîncrederea
și bănuiala au pu stiit totul, ca vip iile vântului de stepă, dog orâto r. Nu
numai că oamenii nu-și mai vorbesc după cuviință, nu numai că nu- și mai
vorbesc deloc, dar nici nu-și mai adr esează inju rii. Norii apă sători ai
electr icității mâniei se izbesc de nori i puhavi ai electricități i oțărârii. O
pâclă gr ea, uneo ri tulburată de zvâcniri le harței spontane.
Fiecar e bolnav es te conv ins că ceilalți sunt simpli simulanți. Medicii
deținuț i semn aleaz ă caralii lor numer oasele cazuri de simular e suspectate.
Asupra fiecăr ei gam ele se lasă, rea, privi rea iscodit oare și invidi oasă a
celor dimp rejur. Puținele medicamente distri buite câte unui bolnav sunt
cântărite din ochi și cu mintea mai e xact decât ar face o balanță
farmaceutică de pr ecizie.
E faza de mlaștină de care vor bește Cărticica șefului de cuib.
Colonel ul Marinescu, bolnav de nervi, izbucnește de câteva ori pe zi

în plân s isteric; e considerat te atralist. Țăranul Benea, din satul lui Blaga,
e paralizat și tr ebuie dus pe brațe la tinetă. Cu gr eu găsesc pe cinev a
care să-mi ajute a-l purta pe „hoțu l ăsta". Păstor el, pentr u că răm âne
distant, e vrăjmă șit de moarte. Pe docto rul Răileanu, sa vant medic
ftiziolog și biol og, ce-i drept foarte disp rețuito r de felul lui, dar și retras,
vor să-l bat ă. Îl scapă generalul Vătămanu, car e și el trece d rept minci nos
sfruntat pentru că povesteșt e vânători le de bo uri la care a fost pr ezent.
Șeful camer ei e un conștii ncios și suferă de insomni i. Când mi se
întâmplă să cobor noaptea s pre tinetă, numai b ocancii mei îl trezesc din
ațipirea în car e tocmai ajuns ese după multă cazn ă a c ădea. Mă porcăiește
și-mi arunc ă priviri încărcate de a șa ură încât m ă fâst âcesc: desigur că de
două ori îmi scapă un bocanc din mână — cu zg omot de cutr emur și de
furtună — cee a ce î i dă perfectă d reptate în och ii tutur or.
Acuzațiile de furt se țin lanț. Ni se d ă o sticluță de v reo cincizeci de
grame de acid lactic și sunt pus s- o împart celor care țin de cat egoria
„boli digestive" (cele mai multe cazuri sunt de t.b.c . intestinal), unde m ă
încad rez și eu. Am luat de la vizetă s ticluța și o pi petă, am mers de-a
dreptul la cei zece bolnavi, am luat de la fiecar e sticluța personal ă, am
așezat toate douăspr ezece sticluțe (inclusiv a me a) pe un pervaz și cu
pipeta am picat un num ăr egal de picături, îndreptând înde lung și
meșt erind până ce a m ajuns la o egalitate aproape ab solută. Sticlu ța
goală și pi peta au răma s la locul unde lucrase m, iar pe celelalte (zece) le-
am restituit pose sorilor, mie r eveni ndu-mi a un sprezece a.
După un sfert de oră se ră spânde ște zvonu l că venind de la uș ă am
trecut pe lângă ciubărul cu apă (nu putea m trece pe altundeva), că a m
luat apă și a m înlocuit acidul lactic cu apă pe c are de fapt am distrib uit-o,
acidul reținându -l în înt regime pentru mine.
Acuzația e fanta stică — cum le place a s pune personajel or lui
Molière: n- am avut răgazul să fac ope rația ce mi se atribuie și aș fi fost
văzut de toț i, surprins în flagrant delict.
N-are a face. Șeful camer ei și o serie de bănuit ori de pr ofesie
subscriu. Am nor oc: nimeni n-a consum at picăturile. Adun din nou
sticluțele, vărs conținutu l în sticluța comună, fără a tur na și conținu tul
sticluței mele. Dau șefului de cam eră să guste; ceea ce face, strâ mbându-
se de a creală. Picur apoi lichidul din sticluța mea — și sticla comună se
umple.
— Deși p roba e făcută, nu conv ing pe nimeni.
BUGHI MAMBO RAG
… Aș de unde, e un citat din Villon… îl ave am adver sar pe Istrati
Miclescu și ce să vezi… Da, blaire au, fir-ar să fie… Von Steuben, generalul
baron prusian, era cât pe-aci să fie ales rege al Statelor Unite după
câștigarea război ului de independență… A, da, e din Goethe : Warte das
Auge nic ht son nenli aft so konnte es die Sonne nicht erblichen. .. Fără unt și
cacao n-are nici un chich irez, num ai că untu l… Malaezia! Kuala Lumpur .
Luang Prabang e a haosului… Nu, dragul meu, scuz ă-mă că te contrazic,
Leghor n sunt albe, cele r oșii sunt Rh ode, blând…
— Patima invi diei este inc ompar abil mai activă dec ât egoismul,
maladie benignă. Iar virusul egalității ne îndeamnă să ne v rem răul cu
înverșunar e. Ura f ață de ceilalț i poate f i mai puter nică decât iub irea de
sine. Cio ran: mai bine toți în iad, și cât mai afund, decât să se bucu re
vreunul de cev a în plus; mai bine toți sub os ândă decât să scape car eva.

Setea de iad egalitar mi s-a arătat și mie în multe celule, unde un fel de
variantă a legii utilități i finale a lui Böhm- Bawerk funcți ona fără gr eș:
pizma st ă în rapor t de p roporționalitate inversă cu mărimea dife renței
existente într e unitățile care formează o colectivitate omene ască.
La Dante și la Ju les R omain s e altfel. În Paradisul, cei din raiul al
treilea nu- i gelozesc pe cei din raiul al cinc ilea: se bucură de bucur ia
acelora, participă cu drag la be atitud inea lor , iar de locul lor în raiul mai
de jos sunt pe deplin mulțumiț i. Jules R omains în Les hommes de b onne
volante: prefer să locuiesc înt r-o cămăruță din mansarda unui palat decât
într-un sa lon al ac eleiași părăginite și dev astat e clădiri.
Societatea de alt ă dată o alcătuiau oamenii stăpâniți de egoism și
mânați de inte resul propriu; fiecar e se g ândea la sine și de ace ea era ușor
să fii fericit într-însa. P reocupat de bi nele să u, omului nu-i păsa de binele
altuia.
(Rămâne a rece faț ă de nenor ocirea altuia ? Răspuns: 1) oricar e ar fi
regimul, omul tot rece va răm âne în fața neno rocirii altuia; 2) dar în fața
fericirii altuia nu va rămâne r ece — ci o va pizmu i de moarte,
întrebuin țind orice fel de mârșave mij loace împ otriva ei — dec ât dacă
este îndeajuns de pr eocupat de o posibi lă realizare a fericirii proprii.)
Țin ochii strâns înch iși în camera 44: a! ce vor fi fost plimbăr ile
acele a prin Europa dinainte de primu l războ i mond ial — Eduar d al VII-lea
cu trabucu l în colțu l gurii, incogn ito pe aleele și-n cafenelele de la
Marienbad — și a! (vorba lui Galsworthy) Bucur eștii pe o zi de septembrie
cu văzduh verzui opal in; șoseaua din Pantel imon, toropită într-o zi de
Cupto r, de Gustar, și- atâtea răco roase cârciumi, de-o parte și de alta;
strad a Armene ască liniștită c a o patriarhală de Șt. O. Iosif, pe v reme de
iarnă, sub zăp adă, și- n sobele ca selor duduie focu l…
Am luat- o razna și idil ic, clișeele acestea sunt car aghioase,
stereotipe… De unde însă îmi vine, ster eotip de stăruito r, un pr oaspăt iz
de sulfi nă, de păm ânt reavăn, de pâine caldă? ( Mă, îmi spune Al. P al.,
după ieși rea din înch isoar e, tu ai devenit un semănător ist, m ai rău c a
Romulus Seiș anu, Timoleon Pisani și ăi de la «Universul» și de la
«Concu rsul T inerim ii». Mi s-a s pus că a utorul tău preferat e Nicolae
Densusianu!)
Malmaison, c elula 12
Când se op rește caraliu l în fața ușii, reușe sc să ridic (foarte puț in)
ochelar ii negri; folosesc mân a de care el nu mă ține strâns. N-ar e nici o
importanță dac ă știi sau nu în care celulă ești r epart izat, dar simt că orice
reținut sau deținut își face un punct de onoar e din a cunoaște ac est
amănunt. Caraliu l mă s urprinde și m ă lovește cu asprime. E cor ect:
formele t rebuie r espectate — fo rma e g aranția d reptulu i -, ne facem
dator ia fiecar e, suntem chit.
Desigur că celula 12 e f oarte apr oape de Calea Plevnei pentru că s e
aud cât s e poate de clar clo potele bisericii situat e înapoia unei grădinițe
între străzile Ștefan Furtună (General Angelescu) și W itting.
Clopot ul își creează un spațiu sonor al lu i — un ad evărat univers.
Cine se află în raza undelo r sale participă la st area de exaltar e și răpi re
mereu și ne apărat pr ovocată de or ice clo pot. Poe; Clopote-șopote,
Clopote-șopote / Clopote. Clop ote. Clo pote. Clopote. Forța mângâietoar e
pătrunde și în celula 12 unde colegul meu și cu mine trăim c a oameni, nu
ca vietăți, numai când nevăzuta biserică vecină ne trimite biruitorul mesaj

al clo potelor ei.
Primul efect al încar cerării , accentu at de clop ote: simțăm ântul
vinovăției. Cu toate că suntem aici în baza uno r acuz ații fanteziste,
realizăm pe deplin o culpabi litate generală: față de noi înșine, de viață,
de oameni. Suntem nevinovați în raport cu învinu irile ce ni se aduc însă,
o!, cât de vinovați pentru tot r estul . Ducem pe umeri, pe spin ări, în suflet,
păcatele lumii. Și durerile animalelor : Markel, fratele st arețului Zossima:
da, din pricina păc atulu i nostru au ajuns să se m ănânce înt re ele și să fie
vânate.
(În islamism tot omul e țin ut să fie, o dată în viață, hagiu. Dacă n-a
fost, moștenitoru lui îi revine îndeplin irea obligației . Dar nu numai
moștenito rul: oricine trebuie să fac ă pelerinajul sfânt în numele celo r ce
nu l-au făcut, fiecar e răspunde pentru to ți.
Cam aș a și noi.)
Jilava, februarie 196 2
Bruder Harald, în expuner ea as upra vieți i și operei lui Martin Luther,
citează și comente ază es ențialele cuvinte r ostite la W orms în 1517: Hier
stehe Ich; Ich kant i nicht anders. Gott lielfe mir. Amen.32
Cuvinte de prin ț. Altceva decât: „Ce era s ă fac ? Am semnat."*
(Raționamentul călugărulu i rebel e invers: de se mnat nu semnez, ce- oi
face oi vede a, Domnul cu mila.)
Când t rec se ara, după stinger e, de la tineta car e e în cap ătul celulei –
tunel și străbat încăper ea toată pân ă la patul meu — potr ivit dispoziț iei
plutonier ului Ungur eanu e lângă uș ă — toți ceilalți sunt la locur ile lor,
culcați : răm ân ultimul pentru că neno rocitele mele de m ațe mă sile sc să
prefer a nu fi grăbit . Trec așadar ca în p rocesiune printre cele do uă
rândur i de p regătiți pentru somn și am grijă să urez noapte bună fiecăruia
în parte. Mi se răspunde cu fervoar e și amabilitate și mă simt feric it că
mă bucur de simp atie și că procedez așa cum se cuvine.
Desigur, știu că procedez bine și pr in ace asta chiar suprim bine le.
Existențialiștii au aici dr eptate: de vr eme ce avem conștiința binelui pe
care-l facem, conștiința îl comp romite iremediabil. Conștiința e
nimic itoare, exclude candoar ea, să vârșir ea senină și nevinovată a bine lui.
Ea spurcă orice acțiune elegant ă.
Au și totuși n-au dr eptate e xistențialiștii . Mer g cam r epede,
prestidigitato ri ce sunt. Conștiința spur că, dar nu iremed iabil. Nu s untem
copii curați, nu suntem sfinți . Dar nici nu sunte m — hodo ronc-tronc —
niște nemer nici, niște salauds. Sfinți nu; desigur. Dar poate the nex t best,
adică niște imposto ri ai binelui.
Sfinții sunt limita. După ei îns ă vin er oii și apoi senior ii și-n ur mă iată
șontâc ăiesc și îndrăzneții binelui , cam rid icoli, cam gâf âitori, care nic i ei
nu-s de lepădat.
Știm că facem binele — și deci îl impur ificăm — dar binele î l facem,
nu răul. Nu ave m parte de curăția sfinților, tot facem îns ă ceva car e ne
scoate din rându rile ticăloșil or. Există cr ed — înt re les salauds pe de o
parte și cei din celu la treizeci și patru (și alți impostor i ai binel ui) pe de
alta — o deosebire.
E aici, la t reizeci și patru, altcev a, altceva dec ât zăduful unde se
frământ ă fricoși i, turnătorii, învinșii. (Și car e mai înt odeaun a se
autocompătimesc și smior căie: mio rlăiții înfrângerii și trăd ării. Și fudu li
nevoie mare de cedar ea lor : nu num ai prostului nu-i șade bine dacă nu-i

fudul, ci și mișelului.) E cev a dealtfel ușor de recunoscut, ca un tonic, ca o
culoare intensă. Noblețea și cav alerismul nu sunt simple nostalgi i, sunt
din cu totu l alt domeniu (ca și cr eștinismul, pe car e-l reflectă ): al
secretelo r sau rețetelor de fer icire.
— O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după c are Hristos nu ne
apare din Evang helii numai ca blând, bun, drept, fără de păc at, îndurător ,
puter nic ș.a.m.d .
Din relatările Evanghe liilor — fără e xcepție — ne apar e și înzestrat cu
toate însușiri le minunate ale unui gentleman și c avaler .
Mai întâi că stă la u șă și bate; e discr et. Apoi că ar e înc redere în
oameni, nu-i bănuit or. Și încrederea e prima calitate a boieru lui și
cavaleru lui, bănuial a fiind, dimp otrivă, trăsătura fundament ală a
șmech erului. Gentlemanul e cel care — pân ă la di rimanta pr obă contrară
— are încredere în oricine și nic i nu se grăbeșt e, avid, să dea cr ezare
defăimăril or strecurate pe s eama unui prieten al său. La ș mecheri și la
jigodii reacți a numărul unu e întotdeauna bănuial a, iar ne asemuita
satisfacție — putința de a ș ti că semenul l or e tot at ât de întinat ca și ei.
Mai departe. Hristos iartă ușor și pe deplin. Șmecherul nu iartă
niciodată, or i dac ă se îndup lecă (f ără ca să ierte), o face gr eu, în silă, cu
țârâita. P e când Domnu l: „Nici eu nu te os ândesc. Mer gi și nu m ai
păcătui." Nici eu n u te osândesc…
E oricând gata să vină în ajutor, atâta a șteaptă. Î i e milă. Pe văduva
din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostive ște fără ca ei să fi cerut
ceva. Știe să-și gradeze apr ecier ea, dă fiecăru ia ce-i al să u. Hananeanc ei,
care a dat dovadă de st ăruință și curaj, îi spune mai mult decât altora pe
care-i izbăve ște, întrebuințeaz ă o formulă complementară: O, femeie!
mare îți este cr edința. (Num ai ei; numai ei și e xclamativul O! și
calificativul mare!)
E mer eu — și cu osebire de grij uliu asupra ace stui punct — atent și
politicos; prietene îi spune lui Iuda. Nici odată o insultă o ri o vor bă
disprețuitoa re față de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism
înțepat, vreo pudoar e de comandă. Și nici o cond iție p realabilă pus ă
păcătoși lor, nici o discriminar e: Pe cel ce vine la mine nu- l voi scoate
afară. Fiului risip itor îi iese în cale (și încă departe fiind… ). Iar ori de câte
ori dă, dă, din belșug, mai mult decât s-ar cuveni, boierește. (Ce poate fi
mai străin de contabi la me schinărie și fariseic drămuita socoteală, și mai
bună dovadă de mărinim ie, decât ac este cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci
Dumnezeu nu dă duhul cu mă sură"?) Gospodăr easca, nu, cuvântul e prea
frumos, admi nistrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiți pe mir
arată, pe de o parte, că vânz ătorul era lipsit de simțul dăr niciei, iar pe de
alta c ă Domnul de la sine tr ecea — bo ierește — peste orice calcul și
avariție (fie ele sulem enite în opere de binefacer e și patr onaj) pentru a
gusta bucuri a de a risipi (care-i to t una cu a jertfi) în clipe de înălțar e
sufletea scă. Și acesta este un gest de nobi l, nobil ul fiind oricând în star e
să-și sacrifice viața sau s ă-și spulber e averea. (Nobi lul își va da uneori
viața în duel pentru motive mund ane o ri își va pierde aver ea la c ărți —
dar pu rtările lui, ca tot ce-i pământe sc, nu-s dec ât stângace im itație a
virtuților mărinimoas e; dragostea trupea scă nu-i oare și ea biată
contrafacere a dragostei divine?)
Încredere în oameni, curaj, deta șare, bunăvo ință c ătre cei năpă stuiți
de pe urma cărora nu te poți alege cu nici un fo los (bolnavi, străini,
întemni țați), un simț sigur al măr eției, predispoziția pentru ierta re,
disprețul față de pru denți și agonisitor i: toate s unt trăsături ale

gentlemanului și cav aleru lui.
Pe toți oamenii îi îmb ie să se recunoasc ă drept ceea ce sunt cu
adev ărat: niște fii ai Tatălui, ai stăpânulu i. Din acest punct de veder e
cartea ce a mai apr opiată de Evanghelii este Don Quijote, de vr eme ce și
cavaleru l din La Manch a le spune celor din câr ciumă că sunt c astelani
fără s- o știe și le cer e să se și poarte ca niște nob ili ce sunt.
Prințul Mâșchin, când fapta lu i Ganc a nu se deosebește de a unui
mojic și a unui cămăt ar, cum r eacți onează? Îi e milă și rușine de cel care
și-a uitat (în mânie și-n setea de bani) tit lul de copi l al lui Dumnezeu.
— Situația de c reștin e totuna cu statutul de ari stocrat. De ce? Pentru
că își ar e temeiul în cele mai „senioriale" însușiri: libertatea și încr ederea
(credința).
Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.
Ce înseamn ă credința? Încr edere în Domnul, deși lumea e rea, în
ciuda nedreptății , în po fida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin
decât semnal e nega tive.
Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karen ina, scena alegeri i mar eșalulu i
nobilimii din guber nie): „D-aia s untem no bili, ca să avem încr edere."
BUGHI MAMBO RAG
Locuito rii din Besançon știți cum se numesc? Dar din Charleville? Și
din Monaco?… Nu pentru că i-am fost ministru , dar să știți că Ferdinand
n-a fost n ătângul drept care ați vrut dumneavoa stră să-l dați. A fost un
botanist de %KenmSr., un bun poliglot, cunoștea ebraica, era teolog și
numismat… %Crr^ tâ la Einsiedeln, da, Fecioara ne agră e la mân ăstirea
din Einsiedeln… Bisot ins îi cheamă, iar cei di n Charlevil le, carol opolitains;
din Monaco, monegaști… da, îi plăceau țigănci le. E în Baudelaire: Horlog e!
dieu sini stre, effrayant, impas sible.. . veți recunoaște că n-a fost pr ostul
inventat de dumne avoastră; cu o fițerii de ordonanță se purta generos:
iacă, poveste a fratele meu: fiecare pr imea o țigară de foi și un pol de
aur… Ei, văd că nu știți, prihor în engleză e robin , iar pitulicea e wren, dar
să te vedem pe dumne ata dac ă știi mesteacăn pe franțuzește… Și Mari a,
cât ați fost de nedrepți cu e a. Îi spune Marcellus lui Demetri os…
1966
Î
n L'Otage, Claudel afir mă un lucru deosebit de imp ortant, pe care
toată e xperiența vieți i și spect acolul lumii de la sf ârșitul celui de-al do ilea
războ i mond ial încoace ni -l confi rmă, sfr edelit or.
„Să vedem, îi zice Coufo ntaine lui Turelure, ce v a să iasă când lume a
afecțiuni i și înc rederi i va fi înloc uită cu lumea concu renței."
Se pr ea poate ca și în lume a veche mângâieto arele cu vinte afecțiune
și încred ere să fi sfârșit prin a se goli de conținut , să fi ajuns for male ca
atâtea altele. Dar de văzut am văzut noi ce înse amnă o lume întemeiat ă
numai pe concur ență, lume a căr eia ur mașa ei dialectică i- a pus cap ac
venind cu no ile ei temeiuri: ura, inv idia și bănuiala.
Marea tain ă a tuturor neno rocirilor: bănuiala. Otrava, neghina,
pârjolul.
Nu dege aba e pentru Bergson timpul aducător de nebănuite surpr ize,
iar evoluția e c reatoare.
Dovadă: cine s-a gândit în pr imii ani ai ve acului că ace stea vor fi
problemele noa stre de căpetenie: frica, bănuiala generalizată, ș mecheria
atotputer nică? Iată că totuși sunt. Pentru no i, futilități le — cum numește
Camus p roblema pusă de Coper nic și Galileu, heliocent rismul o ri

geocent rismul — sunt gravele și naivele preocupări de la începutul
secolulu i XX: progresul, răspândi rea democrației libere, știința
binefăcătoar e.
Avem, noi, alte griji.
Și printre ele chinu itoarea problemă a bănuieli i prefăcut ă în boală
endemică.
(Duhame l se într eba prin 1928 de ce du rează atât de mult o masă la
un restaurant di n Moscova; și se mira afl ând motivu l: efectu area
operațiilor de înr egistrar e și cont rol contabi l pentr u fiecar e fel de
mânc are. În cea mai apr eciabi lă măsură a ceasta e și c auza încetinel ii și
scumpetei în sistemul economi c socialist.)
Pentru c reștinism bănuial a e un păc at grav și o ribil. Pentru c reștinism
încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omu l își
făurește semenii proporțional cu încrederea pe c are le-o acor dă și le -o
dovedește. Neînc rederea e ucigătoar e, ca și pruncucide rea; desființează
ca om pe cel asupra căruia est e manifestat ă. Omu l însuși, făurit de
Dumnezeu, își transfor mă pe apr oapele s ău în persoan ă — pr intr-un act
creator secund — dator ită încr ederii pe car e i-o arată (Claudel).
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeiești, omu l le
rânduiește în cuprinsul creației: purtând aproapelui dragoste și
acordându- i încredere, face din el o P ersoană, altcev a decât un in divid.
Iată pentr u ce bănuiala e ste at ât de nocivă. D in persoană omenea scă
ea îl transformă pe cel bănuit în — în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în
ceva ne spus mai făc ător de rău, în făptura cea m ai abjectă, mai
pernicioasă, mai cancerigenă ce poate f i — în șmecher .
Corolar: când însă ne fo rmăm convinge rea că un indiv id ori un grup
de in divizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloși, altul e procedeul (tot
creștin) : neîntârziata, neșovăitoar ea luar e de m ăsuri — stârpirea.
BUGHI MAMBO RAG
…Era pa sionala, ce-i drept e drep t. Dar și cât era de frumoas ă și de
măre ață… și cât îi datorează România Mare nu mai știe nimeni … Da,
Stere și Marghil oman-erau oameni subțir i și inte ligenți , dar să știi că
adev ărații eroi au fost dincolo, au fost măm ăligar ii și idealiștii conduși de
nătângu l dumneavoa stră de Ferdinand și de stricat a dumneavoa stră de
Maria… Stilului lui Rimbaud știi cum îi zice? dar al lu i Giraud oux?
Campania franceză în Ital ia contra au striecilor, în 1859? Prin armi stițiul de
la Villafranca și p acea de la Züric h… Da, bouleau, asta era u șor, arțarul
însă cum e?… O clipă n- a pierdut curajul, nădejdea… tot timpu l, și apoi la
Paris la tratativele de pace — cine, de nu ea?…
— Texte bibl ice referitoare la tez a: creștinismul este o religie a
curajul ui:
— de nenumăr ate ori îndemnul christic: îndrăznește fiule,
îndrăzne ște fiică (Mat. 9, 2, 9, 22; Mar cu 10 , 49; Luca 8, 48), îndrăzniț i
(Marcu 6, 50; Ioan 16, 33);
— încurajări le Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca I, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50),
Nu vă temeți (Marcu 6, 50; Luca 2 , 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă
înspăimânt ați (Marcu 16 , 6);
— pe lista celor sortiț i iezeru lui de foc, cine fi gurează primi i? „Fricoșii
(Apoc. 21, 8); și certar ea: P entru ce sunteți fricoși?" (M arcu 4, 40) ;
— și m ai ales dezvăluir ea marelui secr et: „împărăția ceruri lor se ia

prin stăruință, și cei ce se silesc pun mân a pe ea" (M at. 11, 12) ; (în alte
versiuni : se ia cu năvală și năvălitorii pun mân a pe ea. Biblia engleză
veche vor bește de violență și oameni violenți, cea nouă afirmă că e
siluită și luată cu forța. La forță se referă și francezii. Germanii dau
echivalentul Gewa lt, dar în conti nuare întrebuin țează un verb compus mai
expresiv: reisen es weg.)
Creștinul este cel căruia Dumnezeu nu i- a dat duhu l temerii (2 Tim. 1,
7) și poate duce războ iul nevăzut (Nicodim Agh ioritul); e bun ostaș al lui
Hristos Iisus (II 77/??. 2, 3) încins cu adev ărul, îmbrăcat cu platoșa
dreptății, coiful mântui rii, sabia Duhului.
O religie mărturisită pr in curajul fizic al martir ilor (Filip. 1, 28-30: Fără
să vă înf ricoșați întru nim ic… căci vouă vi s-a dăruit… nu numai să credeți
întru El, ci să pătimiț i întru El, ducând a ceea și luptă…)
Ce zice Pav el? Nu mă voi teme (Evr. 13, 6) Dar Io an? În iubire nu este
frică, ci iubirea adev ărată alung ă frica. (Epist. I . 4, 18)
— Dreptul constituți onal a fost din facultate m ateria mea pr eferată.
Nesățios și do ritor de a merge de-a dreptul la es ențe, m-am înt rebat car e
e taina finală a discipli nei înd răgite de la început. (M-au ajut at mult să mă
îndrăgoste sc: Manole, a cărui teorie era c ă dacă nu putem trăi în camer a
lorzilor și print re capete înc oronate și oam enii mari ai istoriei, măc ar să ne
apropiem de ei prin dreptul constituțio nal; și I. V. Gruia, p rofesor ul meu
de drept public din anul întâi, căruia ave am sa-i ră spund și să -l răsplătesc
în 1945 cu o atât de urât ă pur tare.)
Orice știință ar e taina ei de baz ă, ce poate fi surprinsă în momente
de cr iză. A d reptului constituț ional, abia după anii de închisoa re și după
botez ajung să înțeleg că e curajul fizic în fața morți i.
Dreptul constituțio nal — or icât de sa vante ar fi celelalte definiț ii
-cred că e știința garant ării libertății . (Defin iție arbitrară ? Arbitra re sunt și
axiomele.) Și libertate a nu o poate garanta până la urmă nici o lege, nic i o
constituț ie, nic i o curte de justiție, nici un procedeu jur idic. Curtea de
justiț ie constituț ională de la K arlsruhe, închi puită de spir itul juridic
german (altul decât al lu i Iher ing pentru car e dreptul nu era numai știința
înaltă, ci și puter e vie), s-a dovedit în 1932 o am ăgire. Procedura
mexican ă de impara, care a sedus pe at âți juriști, e și ea o tencuială. (Ce
dovadă mai bună decât c a aparține unei țări în care s-a d at următorul
decret prezidențial: Art. 1 -Nimeni nu poate fi general dacă n-a fost în
prealabi l soldat cel puțin un an. Art. 2 — Ministrul nostru secretar de st at
la Războ i este îns ărcinat cu aducer ea la îndepl inire a pr ezentu lui decret.)
Dar Înalta Curte F ranceză de C asație a putut ea împ iedica lov itura de stat
de la 2 decembrie 1851?
Și luc rurile nu se pot petrece altfel cu o rice constitu ție, procedu ră
sau curte de justiție. Nu se poate, fiin dcă există e xperiența Michelson-
Morley .
Experiența fizic ienilor Mich elson și Morley a doved it în chip hotărât
că dinlăuntr ul unui siste m închis nu se pot face observați i asupra
mișcărilo r absolute ale acelui sistem deoar ece observator ul, aflându- se și
el în interiorul sistemulu i, e prins, deci antrenat, în mișcarea ab solută a
acestuia. Așad ar, nu poate „ieși" dintr-însul ca să-l observe „din afară" și
să emită constat ări obiective cu valoare ne-r elativă.
În domeniul dreptul ui public lucrurile se petr ec aidoma. Fiecar e
ordine politică își ar e un „an zero" al ei, de la care începe și r espectivul
sistem legal. O instanță judecător ească făurită în cadrul unei orânduir i
politice nu ar e put ința de a „ieși" din sistemul juridic creat de or dinea

politică și de a se suprapune a cestei a pentru a o sancționa cu autoritatea
ei de simplă cr eatură. Cont rolul juridic al constituț ionalități i legi lor nu
poate funcț iona decât de la anul zero până la ur mătoru l an zer o, niciodată
n-a știut să împiedice ivirea unei no i ere politice: piere odat ă cu toat ă
seria m atematică ajun să la limita ei. O curte de ca sație și justiț ie ține de
sistemul juridic respectiv, închis ca o galaxie. Ea poate apr ecia
valabilitatea legil or obișnuite ale orânduir ii din punctul de veder e al
conformării lor cu princ ipiile regimului , dar î i este tot atât de imposib il să
înfrângă a xiome le regimului pe cât îi este observatoru lui să const ate
mișcar ea absolută a si stemulu i din care face parte și car e-l poartă cu el.
Ce rămâne pân ă la ur mă pentru asigura rea libertății? Care e
cheza șul %sii:ui? Num ai unul: curajul fizic al indiv izilor. Și regina V ictoria
și regele Eduar d VII — dați drept pilde de monar hi constituți onali — au
încercat s ă înlătu re din funcția de prim- ministru persoane pe care nu le
agreau. So lidari tatea de nezdrunc inat a p artidelo r politice i- a pus, cu
multă po liteță, în poziție de șah-m at.
Acestea a u fost c azuri când se cer ea num ai fermitate. În altele, mai
grave, garantul care nu dă gr eș este doar curaju l fizic în fața mo rții.
Aceasta e t aina finală a dreptulu i constituț ional, spre car e m-au dus
Manole și I. V. Gruia, și mi- a confir mat-o, târziu, credința cr eștină.
Marile spirite au aflat adev ărul acesta (elementar, se cer e însă
atenție) de mult. Spre pildă:
Desc artes: T oate g reutățile p rovin din faptul că-ți lipsește curajul.
Henry de Montherl ant: Curaj! Ne întoarcem me reu la cuvântul acesta:
curaj!
Saint-Just: Împrejurările nu sunt dif icile decât pentru cei ce se dau
înapo i în fața mor mântul ui lor.
Fr. Rauh: Oricare ar fi morala socială, nu t rebuie oare să fii curaj os?
Cui zice că iubește libe rtate a ar t rebui să i se poat ă aplica vorbele
pronunțate de o actriță franceză din secolu l XVIII (Soph ie Arnould), în
prezenț a căreia un bătrân general (nu auze a bine) repeta într ebător
cuvântul rostit de ea: cum? frică?… Actrița cătr e un valet: adă repede un
dicționar, am folosit un cuvânt de car e domnul gener al n-a auzit.
Cel mai clar e însă Brice Parain, definit iv: Dacă vr em să fim libe ri, nu
trebuie să ne fie fr ică de a muri, asta-i tot.
(Corneille o fi fost grandil ocvent și melod ramatic, dar dr ept
constituț ional știa.)
— Deviza r evoluție i franceze (răm asă și a republicii), așa cum o
cunoaște a stăzi lumea (libertate, egalitate, frater nitate) e ste fals ă și
trunch iată. Deviza integrală a r evoluției era alt a — și deosebirea es te ca
de la cer la pământ: libertate, egalitate, f raternitate sau moar te.
Cele două cuvinte escamotate r eprezintă deplo rabila mutație
interven ită de la curaj și un sentiment tragic și er oic al existenței la
birocratica for mulare a unui vag pr incipiu de dragul căruia nimeni nu-i
gata s ă-și pună pielea la sar amură. Dr umul, zice P eguy, e mereu de la
mistică la po litică.
Libertate, egalitate, frater nitate este o simplă l ozincă, iar revoluția
franceză a fost o catastrofă; libertate, egali tate, fraternitate sa u moar te este
însă cu totu l și cu totul altceva, un %gama iulers barthian: e o hotărâr e în
fața c ăreia orice adversar se înclină, admirativ , cu deosebit respect.
— Se poate să fie sceptic ii mai eleg anți și mai atr ăgător i decât
fanaticii, dar când izbuc nește ciuma la B ordeaux, pr imarul — pe nume
Michel Eyquem de Mont aigne — pleacă din oraș; la Milano, în 1576, în

aceeași situație și cam în aceeași perioadă, ar hiepiscopu l, Sf. Carol
Boromeu, vine degrabă înapoi din călăto rie.
— În anii noștri se râde — influența hotărâtoar e e a șmecheril or — de
cei ce merg la moarte. A protestat împo triva inte lectualilo r con taminați
de șmecheri un Român, Eugen I onescu. (Folosind prilejul filmu lui regizat
de T. Richar dson despre războiu l din Crimeea și inuti la șarjă de la
Balaclav a.) Le răspun sese m ai de mult un alt R omân, un poet , Ion Barbu,
care a înțeles ce e jert fa și c ât de curat poate luci tăișul scos din teac ă —
le sabre au cla ir — pentr u a sluji drept atea:
Spălări împărtășite? înnoi ți Argintu rile mai botezătoare Și inima
calăril or — spuziț i De dreapt ă ziua-aceasta suitoare.
— Experiența Michelson- Morley mai poate fo losi la ceva. La
rezolvar ea marii probleme: de vr eme ce Dumnezeu e dinco lo de bine și
rău, înseamn ă că nu e xistă nici binele, nici răul și că facerea bine lui
devine o simplă iluz ie, o inuti lă obse sie.
Că Dumnezeu stă dinco lo de noțiu nile noastre de bine și rău nu
încape înd oială. O spune c atego ric un at ât de mar e teolog ca Meister
Eckh art, o spune înt reaga teolog ie apofatică. (Dumnezeu nu poate fi
defin it pe bază de atribute pozit ive, ci num ai pe cale neg ativă: nu e bun,
nu e rău, nu e mar e…, dar mai ale s o spune însu și Mântuito rul: „Că el face
să răsară soar ele peste cei răi și pe ste cei buni și trimite ploaie peste cei
drepți și pe ste cei nedrepți." Mat. 5, 45; id. Lu ca 6, 35: „Că El es te bun cu
cei nemulțumito ri și răi.)
Răspunsul la întrebarea de ce — în ace ste cond iții — mai ar e rost să
făptuim binele ni-l dă tot experiența Michelson- Morley . Suntem părți ale
unui sistem înch is de unde nu putem face observ ații absolute asupra
temeiur ilor morale ale universului. Nu sunte m în situație de Dumnezeu, ci
în situație de om, care de fapt nici nu poate ști nimic. Cine spune c ă știe
se înșe ală, îl văde ște e xperiența Michelson- Morley . Putem ști unele
mărunțișuri , unele fleacuri: că sum a unghiur ilor unui triunghi este egală
cu o sut ă optzeci de grade, c ă inima ar e două atri i și două ventricule, că,
pe sc ara inte rnațională, de la gradul șase în sus cut remur ele sunt
pustiit oare… și altele la fel. Marile adevăruri absolute însă nu le putem ști
din cauz a experienței Michelson-Mor ley: suntem în lăuntrul sistemului, nu
putem nici face constat ări absolute, nic i ave a certitudini. Ce putem a vea?
Doar intu iții, bănuieli, credințe.
Putem doar crede, când e vorba de lucruri serio ase.
Și credem că în sistemul acesta înch is în car e ne aflăm singura cale
pe car e ne putem apr opia de ab solutul Dumnezeu (cel ce nu e nici bun
nici rău) est e calea binelu i.
E o c redință intuitivă, incertă, relativă, strict empirică, naivă,
copilăroasă. Și e singura.
De ce totuși o primim?
Pentru că binele (și num ai binele) ne învață a s ăvârși Hristos în care
credem și care e Mijloc itorul nostru cu absolutu l Tată situat dinco lo de
bine și rău; car e, când S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui . Și
pentru încă un mot iv: experiența noastră e xistențială ne d ovede ște că
numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: li niște a și
pace a — bunuri le supr eme.
(Nu știu că-i așa. Cred că-i așa și constat — experimental — că a șa
e.)
Dumnezeu nu e bun sa u rău, dar aici, în situația noastră r elativă, în
sistemul nostru închis, dom inat cu e xclusivitate de r ezultatele e xperienței

mențio nate, pentru noi care nu putem ave a cunoștințe absolute, aici și
pentru noi, provizori u și relativist, singura cale dătătoar e de l iniște și pace
și de acce s la H ristos (c are pe ace st păm ânt, cât a stat pe el, n- a făcut
decât binele și ne-a d at de înțeles c ă până una-alt a binele singur ne poate
duce spre absolut) este a să vârșirii binelu i. Ni se cer e, și în ace astă
privință, smer enie; smerenia de a ne d a seama că nu suntem în situația
divinității , ci a făptur ii. Dumnezeu poate fi dinc olo de bine și rău, noi nu.
— Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-ai făcut teol og!
Eu: Desigur. Condiț ia um ană e o condiț ie teol ogală. Ast a e mar ea
trăsătură specifică a omulu i: nici râsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici
gândi rea pe c atego rii generale (Jul ian Huxley)… însușirea sp ecifică omulu i
e gândi rea teolog ică.
—Ce a dus la instau rarea dictatur ii în Ger mania ? Lașitatea social-
democrați lor și a ministrulu i prusian de inter ne, Severing, care s-a lăsat
dat af ară di n biroul său de șef al atotpute rnicei poliții a Berlinu lui de cătr e
doi inși neidentif icați și p rezenț a (constatat ă de la fe reastră) a unui aș a-
zis plut on militar în curtea clădir ii ministeriale. Cedez în fața forței, a spus
Severin g cu emfază. De unde, ceda în fața neantului .
Ce a îngăduit republicanil or francezi să-l matez e pe foarte po pularul
și puter nicul gener al Boulanger? Curajul primul ui ministru Charl es
Floquet.
Pe lista er oilor mei preferați figurează la loc de mar e cinste ace st
nume puț in cunoscut: al unui om car e n-a fost decât un po litician și n-a
ocupat decât prea puțin exaltanta funcție de ministru al republ icii a treia.
Dar erou a fost — și ce tip formidabil!
Era președinte al Ca merei când a venit țarul la Paris, pentru prima
oară de la p roclamar ea Franței ca republică, i-au fost recomandați țarului
înalți i demnitar i. Floquet i -a strigat de la ob raz: „ Trăiasc ă Polonia,
domn ule!"
El, țivilul, n-a șovăit să-l p rovoace pe fercheșul general Boulanger la
duel; și nu numai că 1-a provocat la duel, dar l- a și provocat pe c avalerist
la un duel cu spad a; și nu numai că 1- a provocat la un duel cu sp ada, dar
s-a și priceput, țivilul, să-și rănea scă a dversarul.
(În as emene a con diții firește că e gr eu să dai jos guver nul legal). A
știut de asemeni să înfrunte și, la nevo ie, să dea peste n as. Celui ce ridică
semeț glasul, îi răspunde cu gla s și mai r idicat, de sus. La vârsta
dumitale, îi strigă lui Boulanger, Napoleon murise. Dar ce nu fac e? Îl mută
pe Boulanger în provinc ie, îl dă în judecat a Înaltei Curți, îl pune sub
supravegher e, îl scoate la pensie, îl reformeaz ă pentru greșeli de s ervic iu.
Când sufragiul univers al îl retrim ite pe general în Ca meră, guver nul
obține invali darea al egerii. Ministrul de inter ne al lu i Floquet, un anume
Constan s, nu-i decât un polițist și r ecurge la pr ocedee lipsite de eleganț ă,
de omen ie (îl amenință pe B oulanger cu ar estarea, o îndeamn ă pe
amanta lui, Doamna de B onnem ain, să fugă în Belg ia). Dar dac ă generalu l
Boulanger nutrește planuri care nu sunt con forme cu ce a mai strictă
legalitate, de ce ar fi guver nul stânjenit de ea? Ar me egale, ac esta-i
principiul sfânt.
Severing și soci al-democrați i lui nici măcar n- au încer cat să se
opună. Ar gumentul lor e că orice încer care ar fi fost inut ilă. Nu se ș tie!
Acțiunea st ârnește înt otdeaun a noi serii de posib ilități : ești dator să dai
hazardului o șan să, timpul șt probabilitatea nu sunt perfect previzibile —
și nic i reacțiunea po porului față de con ducători care nu se lasă călc ați în
picioare. Și-apoi mai e și cuvântul acela hulit : onoarea.

Nu le șa de bine oamenilo r de st at să fac ă pe mi ronosițele sub cuvânt
de strictă r espectar e a legalități i (tocmai că n-o respect au, îngăduiau s ă
fie terfelită) și de resemnar e în fața forței (așa-zis ei forțe) — tez a lui
Severin g, ori sub cuvânt de creștinism (foarte g reșit înțeles) — teza
lordului Hali fax. Oamenilo r de stat le șa de bine să aper e instituț iile
obștești și o rdinea publ ică încr edințată lor de națiuni. Severing măcar nu
pretindea că e cr eștin. Dar celălalt comitea grava și rușinoas a eroare de a
confunda r eligia c reștină cu imbecil itatea și vin ovata slăbiciune.
— Num ai comunist nu sunt, dar când citesc c ă unul din miniștri i
Comunei de la P aris, Delescluze, văz ând că situația e pier dută -l9 mai
1871 — își ia j obenul și pu șca și se urcă pe baricadă unde e ucis, nu pot
să nu încer c un fi or și să nu iau — măc ar mintal! — poziția de „onor la
erou" ca și în fața Sfântulu i Ioan Nepomuk, car e decât s ă divu lge regelui
Boemiei taina spovedaniei r eginei mai bine pr imește a fi azvârli t în apele
Vltavei; ori în fața monsenio rului Affre, arhiepisco pul Parisulu i, căzut și el,
în timpul sânger oaselor cioc niri din iunie 1848, tot pe o baricad ă. Ce
căuta acolo? Ieșise din r eședința lui și găsise un loc înalt de unde să
încerce a-i împăca pe beli geranți. „Locul păstorului e lângă tur ma sa " —
cuvinte le săpate pe mor mântul mons eniorului Affre la catedrala Notr e
Dame -, de c ând el le- a adev erit, nu mai sunt o formulă, ci sunt o idee-
forță, ener gie, viață. Prin mărturisirea lor de către oameni, p receptele
Scripturii partic ipă de la es ența Crucii , denumită „dătătoar e de viață" nu
numai pentru că ne a sigură no uă învier ea di n morț i, ci și pentru că
preface vorb ele în fapte, cifrul în limbaj clar, tiparele Infonne s tructura te vii,
ideile și pr incipiile în ger meni. Sângele e r oditor; pătimito rul de pe cruce,
oricine ar fi, suferă, dar se bucură și de un priv ilegiu : e auzit și nu răm âne
fără ur mași.
Nu este nevoie să ai o simpatie deosebită pentr u protest anți, dar
cine poate spune c ă nu 1-a mișc at, dacă a fost la P aris, monumentul lui
Coligny pe care stă scris A răm as neclint it ca unul care a văzut pe
nevăzutul împărat?
Toate-s bune și frumoase pân ă la adicătele a; atunci se d au cărțile pe
față, atunci, cum grăie ște P avel, nu se mai vede c a prin oglindă, în
ghicitură; ci față c ătre față; și atunci răm âne numai acesta: curajul în fața
morții. Restul, oameni bun i și frați bărbați, r estul reprezintă cum spun
contestatarii: nu cuvinte, ci vorb e; nu vorbe, ci pala vre; nu palavre, ci
lozinci .
BUGHI MAMBO RAG
Pluralu l lui piuă? Pive, cu v… Pisici le ceac âre de culoare albă sunt
toate surde, am avut eu una, o chem a Mispuf … Vezi naționaliștii ăștia
ungu ri, sunt zece, toți condamn ați pentru naționalism, să știi că nic i unul
nu ne vorbește… ca și cum nic i n-am exista… Cele mai bune hote luri din
lume sunt Atlantic la Hamburg, Fontaineble au la Miami unde maître de
bouche e un mare aristocrat francez și, la T aormina, fosta mânăstire
transformată… Nu te teme, tur mă mică… Singur ul dintre ei care ne
vorbeșt e și se poartă frum os și are s entimente filoromâne e ing inerul
Bethlen , un conte… de, nu-i de mirare, când te gândești că în timp ce în
Europa făc ea rav agii războ iul de treizeci de ani, război religios, strămoșul
lui, Gabriel Bethlen, princ ipe al Ardealu lui, proc lama încă din 1620
libertate a de conștiință și recunoașterea tuturo r con fesiunilor… Georges,
mon ami, poate știi tu ce sunt ac ele aristoloc hes de care vorbește Gide în

Paludes? Ce-or fi, dragă ?… Sunt niște plante a gățătoare. Grecii credeau
că ușure ază na șterile, de unde numele lor de la grecescul lokho s…
Mai 195 0
Manole, venit ca nici odată într-un suflet, îmi aduce o știre
senzațională: Marcel A vrame scu a fost hirotoni t și funcț ioneaz ă la biserica
Albă. Să mergem, zice Ma nole, să-l vedem; îi vom spune „pări nte".
Nu-l găsim pe nou l preot la biserică.
— Dau însă eu de el, abia în 1953, când a fost transferat la biserica
de la Sch itul Maicilor, într-un cartier mai peri feric și bătrânesc, înt r-un
deco r de aș ezăm ânt religios provinc ial din vremur i apus e.
Încep să merg des pe la pr eotul acum strict ortodox (fenomen á la
Thomas Beck et?), cu înfățiș are de sf ânt pictat pe icoană de sticlă, cu
gesturi hieratice, păr legat în coadă pe ceaf ă și voce învăluită, ajuns ă
până la noi parcă dintr -o rafinată T ebaidă cu mijl oace mecanice de
transmisiune.
Teatru? A tunci teatru at ât de perfect încât nu poate fi jucat dec ât
după un text compus de actoru l însuși. La nivelul acesta sincer itatea și
artificialul s-ar confunda, așa cum elementele își pierd însușirile specif ice
și prezintă comp ortamente nouă în apropie re de zero absolut.
Camera 1 8
Teoria chineză despr e ming, expusă de dr.-ul Al-G. — cuvintele în
sine nu înseamnă nimic de nu li se împl inește conținutu l — aduce mult cu
a lui Brice Parain: cuvintele sunt num ai niște făg ăduin țe.
Nu ajunge s ă fii tată, după fir e, ca s ă te poț i chema t ată: mai și
trebuie să te porț i ca modelul în care se cup rind, arhetipal, calitățile
legate de ace st titlu. Și tot astfel: fiul, ostașul, învățătoru l, slujbașul,
cărturarul … (D-ai a poate c ă se făce a deosebir e în vechime într e profesor
și cărturar .)
Cuvântul e de scriptiv și virtual. Funcți onalitate a și existența i le
asigurăm noi, behavoristic.
Gherla, se ptembrie 1963
Duhnin d și el a parfum ordinar (ca să nu-i trăsne ască putoar ea din
celule se împarfumează cu toți i), „Coreeanul"', unul din caralii buni, intră
devreme în celulă și întreabă c are vrea să iasă la co rvezi în curtea fabrici i.
Ca „nesincer cu ancheta", ca purtător al etichetei „favorizare de
legionari" și ca distrofic, nu am fost sco s până acum la nici o muncă.
Sunt niște sc ându ri de cărat, e xplică binevoit or Coreeanul.
Propuner ea constit uie un eveniment excepțional. E un pri lej ce nu
trebuie sc ăpat, ieșim o mulțime.
Bine am făcut, în curând împl inesc p atru ani de celulă și electricitate;
lumina zilei și cerului dau curții banale și mur dare a fabrici i un aspect
feeric și — din cauza uno r vagonete car e circulă transportând cher estea
— un aspect de mag azin cu jucări i, de Disneyland; Zâna p ăpușil or de
Bayer, Țara de di ncolo de oglin dă. Îți vine să zburz i, să cânți, să te urci pe
vagoane; pet recem o zi încântătoar e, mânc ăm în aer liber, vorbim tare,
râdem, nu lipsește mult ca să ne credem în excursie.
Mai e și bucur ia întâlni rii altor fețe; cad în cursul dimi neții la o
grămad ă de scânduri cu un necunoscut de la c are aflu că e V asile
Vasilache, monahul , fostul stareț de la P rocov, fratele lu i Haralambie pe

care l-am c ărat afar ă cu pătura din camer a patruzeci și patru.
Părintele Vasile știe de spre moartea fratelui său la inf irmeria
închisorii și as cultă îngându rat amănuntele pe car e sunt în măsură să i le
pot da. Cev a mai târziu, un alt deținu t venit să ne fie de ajutor, arată c a e
de la înalta trădar e. Într-o doară î l întreb dacă ș tie ceva despr e Gigi Tz.,
pe car e-l bănuiesc tot la înfi orătoru l Pitești. Îi vorbesc de spre Gig i, artistul,
omul… Deținutu l mă a scultă z âmbin d ușor . Când am ter minat panegir icul:
Tz. e aici, la Gher la, în acee ași celulă cu el; și- a vrut să iasă la lucru
fiindcă ar e de comp us o poez ie. (Gigi „scrie" mult în închisoar e.)
Uluit și emoționat, îl rog pe tovară șul de cam eră al lu i Gigi să-i spun ă
acestuia să se ce ară a doua zi la corvezi (Coreeanul ne înști ințase pe
drum că va fi de lucr u în continua re) ca să ne putem vede a. Numele meu
îi e cunoscut deținutulu i; 1-a auzit de la Gig i. (Arestarea lui în 1950 ne
prinsese certați. A! orice ar fi, un lucr u e sigur : că de sup ărări și certuri m-
am lecuit pe veci.)
Petrec restul zilei și seara într -o stare de efervesc ență.
Primul lucr u pe car e-l aflu în faț a unui maldăr nou de sc ândur i de la
omul meu de ier i: azi, la prima o ră, Gigi a fost sco s din camer ă, grațiat.
Grațiat, după patruspr ezece ani din cincisp rezece c âți avea de făcut.
— Religia la liceul Spiru Haret am făcut- o cu p reotul paroh al biserici i
Silvestru — cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic ,
barbă mar e roșcată, p roprietar de vie bună, vechi și st atornic liberal,
iubitor de vin negru vârtos și de bucat e de soi și mai cu se amă de
sarmale. Och iadele pe car e le arunc a femeil or, cu destulă discr eție
dealtfel, păreau a nu răm âne înt otdeaun a platonice.
M-a simpatizat; eram, din patru, singur ul evreu car e nu venise cu
cerere de scutir e și certif icat că ur mează r eligia la rabin. Prin cursul
superio r (ne- a fost profesor în toate cla sele) î i plăcea s ă declar e: decât să
văd ministru al cultel or pe un papist aș de-al lu i Maniu, mai bine să-l văd
pe un jidan de- al nostru, băiat de t reabă, și rostea numele meu.
Aveam mer eu zece, spuneam T atăl nostru și m ă înch inam.
L-am iubit și eu tare mult pe părintele Gheor ghe Geor gescu, om
simpatic, o ricând dispus s- o ia pe coar da sf ătoșeniei , și bun. O fi fost
departe, foarte departe de mode lul pastoru lui protestant or i cler icului
catolic , o fi săvârșit și păcate și o fi avut sl ăbiciuni, dar pr eotul de mir
nițel lumeț nu mi s-a p ărut niciodată — și nici atunci , în copi lărie, când
suntem îndeobște exigenț i și necruțăto ri — un agent al vicleanului.
Preotul de mir în gen ul părintelui Geor gesecu — dealtfel credinc ios
înflăcărat, isteț de gură, vor bitor ales, gat a mer eu să ierte și surâdă, fără
pic de acr eală în sufletul lui lipsit de cotl oane tenebr oase — r eprezintă
unul din stilurile posib ile (dac ă nu și r ecomandabile) ale ortodoxiei; nu-i
un îndreptar, însă nici nu sunt — iac-aș a în ciu da moraliștil or și ca să le
fac râcă ev aporatel or mirene și p rea cucer nicilor mireni -, nu sunt pentru
nimic în lume voit or să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul
zeloși lor sectanți nu confund Roma pap ală cu bârlogul Curvei roșii și
sinagoga Sat anei.) Poate c ă în șirul lung de minuni prin care Dumnezeu
m-a dus la cr edință — căci pentru fiecar e (oricât de neînsemn at) drumul e
plănuit cu o de necr ezut amănunțită gri jă — e la locu l lui și chip ul acesta
de preot care multo ra din puriștii de as tăzi le par e scandalos. (Cu at ât mai
mult cu cât, har Domn ului, nevoia l or de fan atism și int ransigență este
amplu sati sfăcută de puteri le statale laice.)
Ehei, cop ii dragi, lumea e mai comp licată decât credeți vo i.
— Treptele iertării.

Greșiților noștri le iertăm g reu. Sau dac ă iertăm, nu uităm. (Și
iertarea fără uitar e e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără
dinți).
Ne iertăm și m ai greu pe noi înșine.
(Și ace astă ține re de minte otrăvește. Spr e a dobândi pacea lăuntrică
trebuie să ajungem, prin căință, dinco lo de c ăință: la a ne ierta.)
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le- am greșit. (Cine ajunge
să poată ierta pe cel faț ă de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucr u
greu, cu adevăr at bate un record.)
Neierta rea de sine ar e un caract er mai grav decât s-a r zice:
însea mnă neînc redere în bunătate a lui Dumnezeu, dovada încăp ățânatei
și contabi lei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a cr ezut nici în
puterea lui Hristos (că-l poate ierta) și nici în bunătate a lui Hristos (c ă vrea
să-l ierte).
Când francezii spun Dieu a cr éé l 'hom me à s on image qui le lui a b ien
rendi t33, trăsătura a ceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică
lui Iuda. Celui care ne- a creat după chipul și asemănarea Sa îi plătim cu
aceeași monedă, înch ipuindu -ni-L după chipu l și as emăn area noastră:
atât de răi și neiertător i încât nu ne vine a cr ede că Dumnezeu poate ierta
cu desăvârșire orice. Nu! Nu putem gândi o pute re, oricât de
atotputer nică în d omeniul fizic (minunile materiale cele m ai fantastice le
admitem), în stare să facă lucru l acesta de neconceput : să ierte.
Pe de alt ă parte, întocmai ca domn ul Perrichon (poartă pică celui
care 1-a scos din prăpa stie, îl adoră pe cel pe car e, cică, 1- a scos el din
prăpa stie), îi iubim foarte puți n pe cei care ne-au s căpat dintr -o scârbă, o
belea; îi iub im însă, cu drag, pe cei căr ora am avut pr ilejul să le venim în
ajuto r, să le dovedim puter ea și mărinimia noastră.
Gherla
Mi se descriu, în ace eași zi, d ouă s cene car e nădăjduiesc să -mi
rămân ă întipărite în minte câte zile voi trăi.
Prima, r elatată de doct orul Răileanu: profesorul Paulescu, înainte de
a-și începe cursul, rostea întotdeauna T atăl nostru.
A doua, evocată de admirabilu l învățător Nicolae Dr uică:
Tatăl lui Vasile P ârvan, învăț ător și el, care suprav eghează
îndeap roape educația fiulu i său, vene a să asiste la p relegeri le
universita re ale celui care nu-i înșel ase a șteptările. Se a șeza pe o banc ă
din fundu l amfiteatrului și se ridica odată cu studenții la intra rea
profesoru lui. Apoi se a șeza și-i făcea se mn băiatulu i că poate lua loc și el
și începe a preda. Abia atunci ședea Pârvan și după el to ți cei din aulă.
BUGHI MAMBO RAG
…Există o fo tograf ie extraord inară a lui Proust, către sf ârșit: e în
picioare, poartă h aine negre și guler scrobit înalt, stă țeapăn, cu bastonul
și pălăria în mâna dreapt ă, ca la paradă; pălăria e întoarsă cu fundu l spre
aparatul fotografic si se vede clar marca de fabricație a pălărieru lui: o
dublă coroană… La Trebi a, în 2 18, romanii au pierd ut fiindcă au fost siliți
să lupte înghețați de fri g după ce travers aseră râul… Păi să le numărăm
din nou, Thalia si Melpomena două, Euterpe și Terpsiho re patru, ă. Clio
cinci, așa, Urania ș ase… ă… Se mai poate cineva înd oi de s ens? Autoru l,
ajuns în pragul terminăr ii operei, e liniștit și drept răsplată s e înn obilează;

coroana din pălărie arată c ă a priceput : că o oarec are neștiută și dreaptă
forță l-a făcut, în sfârșit, conte de Ill iers… La Trasimene, în 21 7, s-a aplicat
metod a atrageri i inamicului la loc s trâmt… A, ă… da… Erato, șapte… La
Canale, în 21 6, Romanii au menținut o adâncim e inutilă, iar Hanibal a
folosit vântul regional, aș ezându-și tru pele cu spatele la v ânt, în vreme ce
romanii luptau cu vântul în față și erau o rbiți de praf și so are… Șapte,
da…
3 noiembri e 195 5
Ana m-a reținut, după ce și-au luat răm as bun ceilalți oaspeți (în
seara ac easta mai puțin i). Mi- a vorbit îndelung. Mihai ne-a a scultat, pe
gânduri , tăcut. Ana mi- a arătat că de v reme ce simt dor ința de a m ă
boteza, nu ar e rost să aștept.
Plec, aproape fără s ă fi scos vr eun cuvânt; nehotărât, încur cat. E și
foarte târziu. Mihai mă petr ece până la poartă; primesc sf atul de a nu m ai
spune pseudo -Denis, ci Sfântul Dionisie Ar eopagitul. Prea multe lecturi
catolice franțuzești.
La securitate , iulie 1961
Somn întrerupt de coșmaruri . Sunt mai întâi t rezit de gardian pentru
că am strigat în somn. Apoi, de cât eva or i, pentru că dor m cu faț a la
perete ori cu mâinile sub pătură.
Întrebări. Aduceri aminte.
Se poate r ezista la anchet ă? Recunoașt erea totală și v alul de
mărturisi ri sunt absolut inevitabile?
Groasele volume publicate de ministerul sovietic al justiț iei în 1937-
l939. Procesele „dreptei și tr oțchiști lor", înde lung citite, îndelung
discutate cu Ma nole. Recunosc toț i vechi i comp lotiști ai insur ecție i, toată
elita revoluț ionară. Există și un fel de soluție de compr omis, teneb roasă:
Radek. F ormulele cer emoniale; ușieru l: Tribunalul, vă rog să vă rid icați în
picioare. Grija aceasta de repetar e a formulel or spre a crea o atmosferă
de obiectivi tate. Și nic i o probă mat erială, absolut nici una, nimic concr et,
un document, o armă, ceva… Numai vo rbe. Chiar ca în Hamlet: vorbe,
vorbe, vo rbe… Iar dac ă la spovedanie păcătosul poate spune: acestea și
mai rău decât ac estea am făcut, la tr ibunal imp resia e de fals. Și foarte
lungile introduceri ale a vocați lor, care întâi se apăr ă pe ei înșiși, p recizin d
că ap ar în numele acuzațilo r numai ca auxiliari ai justiției. Nu e o
dezbater e, ci un ceremonial, un orato riu unde fiecar e își joacă r olul și-și
cântă partea în veder ea realizării melod ice de an samblu. Troțchi : supra-
bandi t. Ceilalți sunt numai bandiț i. Acest supra e în plus suspect. Iar
calificativul viperă lubric o-troțchistă contrasteaz ă cu obiectiva po liteță, cu
ușierul, cu deosebitu l respect pentru am ănuntele nesemnificative : vârful
cozii lupului costumat în bun icuță.
Londra 1937
Ca să ajung la adresa dat ă de Nuți L. a trebuit să rătăc esc pri ntr-un
lung șir de cercuri concentr ice: străzi aidoma, num ai vilișoar e, grădini țe,
felinare tip Belisha beacon s — bătute de ploaia și vântul care de tr ei zile
au luat în stăpânir e orașul.
Pe străzi, spre seară nu văd pe nimen i, numai vânt, pl oaie și feli nare,

dezo larea îmi pătrunde în oase, as tfel încât modest a cameră în car e o
găsesc pe Nuți mi se par e un liman: în vatră lucește purpu riu un foc
electr ic, lampa de lângă fot oliu are un abajur verde, pe mă suță a trag
privirea ceștile de ce ai. Contrastul înt re con fortul britanic întemei at pe
elemente simple (căldură, apă, lumină temperată, un elix ir: frunzele de
ceai, sticluța de rom) și tomnat ecul peisaj de af ară e at ât de izbit or, încât
nu pot să nu încer c un simță mânt de în duioșar e. Nu cumv a în esența ei
viața a șa și este: ca o pădure sălb atică bântuită de j ivine, plină de
hârtoape și capcan e, scuturată de ful gere și rafale de ploaie și, la
margine, o singură că suță lumi nată și caldă, de unde locat arii vor trebui
să iasă cu toții înainte de implac abilii zori?
Deocamdat ă în odaie totu l e simplu și vr emelnic , dulce și blând. Nuți
toarnă ceaiul în ce ști, radiatoru l ține locu l tradiț ionali lor bușteni și ne
încălzește de ajuns; pe o tigăiță ap ar ouă ochiu ri. Biată luptă omenea scă
împotriva naturii și realității, luptă în care englezii îs me șteri. Cât îmi
doresc să mă pot afunda în salvator ul confort, să uit de vrăjma șa pădur e
care sta și a șteaptă și ne împ resoară. Cine a sădit- o, Dumnezeu? O ri
Dumnezeu e constructo rul vilei de pe lizie ră? Sfinte Chest ertone, roagă-te
pentru noi. (După Sf inte Soc rate, r oagă- te pentru no i al lui Erasmus.)
— Se poate rezista?
Avocatul D . P. Experiență de apărător în numer oase pr ocese poli tice.
Desprin dea (1957) puncte neclar e din chiar datele proceselo r-verbale. I se
părea că poate de sluși unele mic rosemn ale. Pe un p roces- verbal erau
trecute dat a inte rogatoriu lui și ora la car e începuse. I se pune a
învinuitu lui o simplă și ap arent destul de anodi nă într ebare: cum trebuie
calificată purta rea funcționaru lui de st at car e vorbește făr ă de contr olată
reticență cu prieten ii săi despr e chestiuni inter esând st atul? (Soluția
cimiliturii: trebuie calif icată ca inf racțională și trădătoar e.) În dreptul orei
de înche iere a interogato riului, o cif ră de mirar e : reișea că învinu itul
fusese reținut la anchetă optsp rezece or e. Răspunsul nu era mulțumit or.
A doua zi, aceeași înt rebare. Acum inte rogator iul ia sf ârșit după cinci
minute, răspunsul dat fiind cel co rect. Explicația, singura posib ilă: în
răstimp se a plicase alt mod de a pr oceda.
Avocații — și a sta îl apa să pe D. P. care posed ă stofă de avocat —
sunt înch iși în dosar: nu po t pleda altfel decât în cupr insul declarații lor din
dosar conside rate definit ive și universal valabile. Ca un om de știință
căruia i s-ar interzice să pună în discuție princ ipiile, chiar dacă e xperiența
le contrazice. Să citim în Aristote l pentru a ști dacă untdelemnul îngheață
iarna sa u nu. Concluzia no ii scolastici: avocatul nu mai e un ap ărător , un
intercesor, e un figu rant.
În came ra 18, X. deducea: nu se poate nic iodată evita condamnar ea.
Unele r ecunoașteri pot fi însă evitate. Se cere numai nițică stăpânire de
sine, nițe l curaj. Și mai ales o des ăvârșită neîncr edere. (Regula: nelimitată
încredere în oameni, ca persoane c reate de Dumnezeu și ab solută
neînc redere în tatăl minciun ii și ur mașii lui.)
Celălalt a mărturisit totul . Știm totul dar vrem să auzim adevărul și
din gura ta. Dacă e ști sincer, alta-ți va fi situația. Fii sincer .
X.: nu fiți sinceri! (Sfat bun mai cu se amă pentru intelectual i, oameni
sensibili, ușor atrași de magia a cestui nob il cuvânt.) Nu fiți sinceri. Mai
presus de orice, above al l. Și negați mereu, aveți tot timpul să vorbiți dacă
și când veți fi torturați. Nu v ă pripiți. E vreme ber echet, slavă Domnu lui.
Și când e în j oc un lucru știut numai în doi, țineți- vă pe linia tăgăduiri i:
dați-i celui lalt posib ilitatea s ă hotărasc ă el, e doar secr etul lui.

BUGHI MAMBO RAG
… Noi, domnu le general, am mai apuc at Bucureștii! Cu grădini și cu
olteni… , și curț i cu globu ri colorate, erau ori bile, dar își ave au și ele
farmecul lor, și se mânca în curte, ca la ț ară, sub copacul cel mai gr os…
Cele mai bune creații în proză ale literatur ii române ști, domnu le
profesor … A mânc a din pr imăv ară pân ă-n toamn ă sub nuc era, a ș zice
eu, ceva de care puține popoare au parte, o fer icire care intră in coro la
de minun i ale lumi i, ierte-mă Blaga or i duhul lui Blaga dac ă bietu l de el o
fi murit. .. Primele mărci de automobi le? Stai să vedem… De Di on-Boutt on,
Lancia, Isotta-Fraschini, Pierce- Anow , Panhard-Leva sseur, Bem, De
Launay- Belleville… Franz Ferdinand la Sarajevo a f ost ornant într-un De
Laun ay-Belleville… Dar și la Dragom ir, dacă st au să mă gânde sc…
Zăvoarele de faianță cu mormanele de ghe ață pisat ă și cuti ile de icre… și
butoiașele cu m ăsline, cu lacherdă, cu brânză de la Mercur și
scândure lele cu felii de șunc ă și vermutul Martini și con iacul: Martell,
Coutv oisier , eu preferam mereu o jine Champagn e, și chiar și ale noastre,
țuica Cireșeanu, pelinu l Bazilescu, vermutu l Duque…
1959
De la Apenin i la Anzi, povest ea din Cuore, cu titlu atât de eufonic, mi-o
evocă tr ecerea Avram eștilor de la Schitul Maicilor la biserica Udricani din
Văcărești. Sau Ierusalimul din D alecarlia, ideal, gândit de țăranii suedezi ai
Selmei Lagerl of și Ierus alimul din Țara Sfântă, al acelorași țărani, acum
doar emigranți năpădiți de gri ji.
Ctitoria cluce rului Udrican nu le-a adu s noroc lui Mihai și Anei. Duhul
de la P ort-Royal n- a mai r ezistat în Văcărești. Mahalaua, fr enez ia
distinge rii și a compr omiter ii îi cupr inde pe amândoi. Subterana, morbu l
auto-derâderii. Preotul își înșeal ă nevasta, dar nu coto iește și cu per dea,
ceea ce s-a mai pr ea văzut, ceea ce lume a ar fi înțeles și p oate iertat
(oameni suntem, b re), ci platonic (pare-se), cu scene dramatice,
comp licat cot ite, setoa se de justif icări, ceea ce nedumer ește și
înstrăineaz ă. Preoteas a nu e nici ea mai bună; lipsită de sm erenie
femeia scă, în loc de a îndura toanele bărbatulu i, de a medita chiar brutala
formulă li povenea scă a omului perfect (crede puter nic în Dumnezeu, bea
vârtos, își bate în lege femeia), de a ur ma pil da doamnei A carie (a d at
ascultar e poveței duhovnic ului — și ce duhovn ic! Sfântul Francisc din
Sales: at âta vr eme cât ești măritat ă nu te gânde ști la castitate, ai o
singură dator ie, te supui) ce face? Umple târ gul cu tânguieli , bate drumul
Patriar hiei și Departamentului cultelo r cu plângeri peste plângeri și lungi
jalbe scrise.
— Dacă stau s ă mă gândesc bine, până la botez, evenimentul cel mai
de se amă pentru mine a fost admirativa prietenie pe car e i-am pu rtat-o
lui Manole.
L-am cun oscut în pr imele zi le ale facultății. Era, ca și Mihail
Sebastian, un om de la Dunăr e, dar nu din Brăila, ci din mai m ărunta
Oltenița. Brăi la: po rt inter național; Olteni ța, târg înstărit. Deosebir e de
seamă. T atăl murise de tân ăr; erau t rei cop ii crescuți de o mam ă brună,
frumoasă, ener gică, o dată femeie; negustor easă în Obor.
Respectul meu a fost de la început întreg și necond iționat. Din mai
tot ce cr edeam și spune am atunci a făcut degrabă ferfen iță și apoi s-a

pornit să clăde ască din temelii .
Cuget ma urrasian, clar și ponderat, tăios și du șman al e xtrav aganței
de orice fel, pr ivea dispr ețuitor optim ismul generalizat și po litica stângist ă
din Sărindar . Liberal în gândir e, sceptic în religie și conservator în po litică.
Pe de- a-ntr egul nu cr edea în nici o doctrină. Din toată inima era numai cu
Junimiștii, aceștia-i erau idealul.
Ca maur rasist, mistica nu- l inte resa, îl preocupa însă funcția socială
și politică a religiei și pe ace asta ne-am înt rebat cum s- o împl inim.
Raționamentul lui Manole era simplu : de vreme ce ne-am n ăscut
ovrei (el pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei sunte m.
Să fim, așadar, ceea ce suntem.
Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea
(orice singulariza re e su spectă): să aparții tradiției tale, adic ă religiei
iudaice.
Pun-te în căut are de un rabin. Primii pași s-au doved it destul de gr ei.
La o adr esă ce mi s-a dat am nimeri t un haham. M anole s-a distrat
grozav: anecdotă de Theod or Speranția, ce mai la de al la vale. Dar am
descoperit un co leg, fiu de rabin, conservator și el, antipr ogresist foarte,
însă de nuanț ă evreu mistic ort odox. A consimțit să ne as culte,
dezapr obând ar gumentele, nu concluzia; oarecare surpriză, nu ostilitate.
Apoi a consimțit să ne pr ezinte tatălui său, car e ne-a ascultat și el,
blajin, ne- a cercetat cu privi ri adânci, înțelegându-ne numai în parte. Am
citit atunci și Copilul profet de Edmond Fleg. Du pă aceea lucrur ile s-au
încurcat.
Reieșea c ă pentr u a fi ovrei, măc ar în sen s de integ rare într-un
sistem de tradiție socială, era nevo ie să mergi la sin agogă vineri seară și
sâmbăt a dimineaț a, toată; că trebuie să-ți cumperi f ilacterii și, desigur,
șalul alb cu numele, ebraic, de talii — învățând rit ualul f olosirii acestora și,
mai înainte de orice, că tr ebuie să înveți ebraica. Ebraica, adic ă %ivrituU
altă noutate. So luția cit irii textulu i rugăciun ilor cu litere latine n- am putut –
o aplica. Exist au, pare-se, unele cărți de aceste a, dar n-am dat de ele. Am
nimer it într-o după-a miază c atifelată de toamn ă undeva pe chei, într-o
curte cu orătănii multe, la un bătrân [despre] care auzisem că ar e ce
căutam. A ieșit din casă buimac — purta un halat imens — dar nic i n-a
priceput bi ne ce vr em.
Lui Ma nole regulile acestea nu i se păr eau e xcesive, erau confo rme
cu disciplina și efo rtul pe car e orice societate est e îndritu ită să le ceară
comp onențil or ei. Mă rog, și tri burile sălbatice au rosturi le lor inițiatice.
Ne-am a pucat aș adar de tr eabă, de cumpărături, de frecvent area
regulată a sinagogi i (unde o ficia tatăl colegu lui nostru), iar mi e mi-a
revenit și partea, mai gr ea, a învățării ebraicei, unde am făcut de asemeni
câtev a descoperi ri în drum : că nu este de ajuns s ă cunoști ebraica și
alfabetul ei, mai e nece sară și ar amaica, aceasta a vând și ea pentru
comentari i un alfabet di ferit, al învățatului Rași care și el era, la rândul lui,
comentat cu alte litere… Pe scurt, repetam — viaț a doar imită arta —
experiența micu lui erou al lui Fleg și constat am că dădus em de belea…
Cu ebraic a n-a m ers p rea rău, ar amaica mi s-a p ărut mai ar monioas ă
(genitiv ul ei o fe rește de excesiva guturalitate a celeilalte), cu
frecventar ea sin agog ii m-am împăcat însă m ai puțin. Credea m că
sinagoga e o biserică. Nu, e un locaș de recitar e a unor texte, de exegez ă
și îndep linire a unor rituri. Religia evr eiasc ă e o religie „î n suspensie" și
lipsită de cult, iar sin agogile nu-s decât „c ase memoriale". În esență,
Templul fiind dărâm at și jertfele de animale cu neputință, totu l se r educe

la cit irea sa u rostirea regulilor și p rescripțiilor. E o memorizare, și un tip de
structură absolută, unde virtualitățile nu se config urează.
Rabinu l nostru vorbea fluent , dar înt r-o românea scă fantezi stă, ce
adeseori întă rea impresia de anecdotă s coasă din culeger ile lu i Speranția.
Și amănuntele și an samblul mi se pr ezentau ca cev a rece, prăfuit ,
îndepărtat și îndăr ătnic . Mi se făc ea dor de bi serica din Pant elimon, de
biserica Silvestru și de cl opotn ița ei cu boltă (pe sub car e se tr ece în
strad a Oltarulu i), de bisericu ța de la Clucer easa. Cap acul 1-a pus rabinul,
pe cale li ngvistică, e xprimându- se într-o sâmbătă: și a tăcut o gaură unde
es sint herau s gehmăn flacără s 34.
Experiența m aurrasistă a preluării tradiție i religioase pentru
integ rarea în comun itatea socială a durat cât a durat și nu m-a înv rednici t
decât de o foarte r elativă cunoa ștere a elem entel or ebraice (apuca sem
totuși să citesc Vechiul Testament în original, cu dicți onarul și textul
române sc alături) și convinge rea că a st ărui e inuti l. La car e se a dăuga o
respectuoas ă senzație de răm as bun def initiv în raport cu sin agoga.
Am încer cat, de bună cr edință, cu bună cr edință. P entru Manole a
fost mai ales o experiență, să-i spun, psiho-social ă, pentru mine o tru dă
mai din inimă, mai febr ilă. Am încer cat.
Gherla, octombrie 1962
Profesoar a mea dintâi, o guver nantă, r eprezenta pr in însă și obârși a,
dar și pr in căsătoria ei, un rezumat anticipativ al ideii europene. După
tată, germană; după m amă, francez ă; unchiul ei mater n, Auguste
Molin ier, fusese un intelectual universitar și publicas e o ediție a lui Pascal.
Mai e xista o bunică elvețiană și un as cendent no rdic. Doamna de
Branszk y era văduva unui no bil ungur, mare bețiv și m are secătură,
născut din mam ă poloneză, fiică de dvo rean rus. Nu țin minte cum de se
pripășise pr ofesoara me a pe la no i, dar una știu: că a m avut no rocul
incomparabil de a primi noțiun ile cultu rii de la o femeie e xtraor dinară: o
inteligență strălucită, cunoștințe imens e, și un car acter admirabil.
Îi ura pe francezi și- i admira pe nemți. Îi dispr ețuia pe catolici și-i
tolera pe r eformați. Catedrala Sf . Iosif, unde o atrăgeau concerte le, i se
părea un muzeu cu lucrări convenți onale; în templele protestante intra
fără r epulsie, dar și fără plăcer e. Măcar nu erau de schise tot timpu l (spr e
deosebi re de biseric ile catolice, nes ățioase, unde, ce-i d rept, găseai
oricând un refugi u în caz de ploaie). A devărat a ei religie era alta, pe car e
— deși mar e lucru nu putea m înțelege la început — mi- a mărtur isit-o
curând: era cr edința gener alului Ludendorf f și a soției sale, der
Norddeut scheg laube n35.
Doamna de Branszky nu vorb ea ur ât de Iisus Hristos — mai modera t
decât Ni etzsche -, cel puțin așa cum îl concepeau lute ranii și calvin iștii,
căci id olul catolic sculptat și înfl orat și cultu l Fecioarei o scoteau din
sărite; entuziasmul i se aprindea numai când îm i povestea de spre
zeitățile Walhalle i, îmi amănunțea c ântecul Nibelung ilor sau îmi citea din
textul dramelor lirice ale lui Wagner . Îl lăuda mer eu pe Etzel, adic ă pe
Attila și îmi vine a crede că în taină o adora pe wal kyra Br unhil da.
Doamna de Bransz ky, ca și M anole mai târziu, era o aprigă
monar histă și în măsura în car e voia să țină se ama de ori ginea ei
franceză, și să se ocupe de istoria Franței, mi-a inoculat un profund
respect pentru ideea de legi timitate; mi-a dat s ă citesc toată literatura
franceză r egalistă și a f ăcut din mine — pe la unspr ezece ani — un

partizan în focat al conte lui de Ch ambor d (mort în 1883) și al c asei de
Bombon. Ei i-am datorat faptul de a fi privit chi orâș ( sau cel puțin cu
mirare) — or i de câte or i citeam în parc sau la ho tel ziarul „l'Action
Française", or ganul mișc ării monarhiste — de cătr e uni i din francezii
printre care mi- am pet recut câte o lună pe an când mă ducea m cu părinți i
la Royat, să fac ă tata băi de a cid carbonic .
(Acolo, la Royat, am văzut un lucr u pe car e nu l-am uitat și l -am
povestit și în înch isoar e: pe V intilă Brătianu urcându- se în tramvai num ai
în clasa a doua d acă se duce a în orașul învecinat, Clermont- Ferrand.)
De Ludendo rff și de Norddeu tschegla uben dau și la Gherla, în
persoana colo nelulu i Traugott Broser, brașove an, fost of ițer al armatei
austro-ungar e, în rândur ile căreia a luptat în primul războ i mon dial pe
frontul italian. Broser, un om cât un munte și f oarte r etras, se a propie de
mine pentru ca ar e prilejul să vorbească nemț ește, apoi pentru că îi devin
simpatic. Îm i atrage s ever atenția as upra mar elui risc pe care mi-l luasem
trecând de la iudaism la cr eștinism: acela de a răm âne în gol între două
spiritualități.
Și el îmi expune crezul lui Ludend orff, constat ând cu destulă
surpr inder e că-l știu. Desp re Ludendor ff — adevăratul conducăto r al
armatei germane între 1914 și 1918 (pe Hindenbug — die grosse Null —
Broser nu-l poate s uferi) — aflu trăsături măr ețe: felul cum a cucerit
orașul Lettich (Liege adic ă) numai printr-un act de îndrăzneal ă și
prestanță; curajul supr em de care a dat dovadă când cu putschul de la
Münc hen în 1923, traversând — în uniformă de general, cu sabia într -o
mână și r evolveru l într-alta — podul , mer gând țintă spre forțe le ma sate
de cealaltă p arte și care l-ar fi putut ciuru i de gloanțe dint r-o rafală — și
care n-o fac, num ai pentru că sunt sub inf luența pr estigi ului său și a
nepă sării sale față de moarte. Dar mai ales cev a din car e-mi pr opun să-mi
fac și eu o regulă. La școala militară, L udendo rff și un coleg al lui , dint r-o
familie princ iară domnit oare, sunt persecutați de un Moș Teacă, de majur
imbeci l și rău. Prințului i-ar fi fost ușor, rostind o singură vo rbă, să obțină
fie mutarea sa și a lui Ludendo rff, fie transferar ea dob itocu lui în alt
escadron. Ceea ce voiește să și fac ă. L-a oprit însă Ludend orff: dac ă vrem
să fim of ițeri și să comandăm, tr ebuie să învățăm a răbda și p rostia
absurdă, meticuloas ă. N-au cerut mutar ea și a u îndurat pân ă la capăt.
De la B roser aflu lucrur i deosebite și-n legătură cu W ilhelm al II-lea,
atât de hulit, căruia francezii i-au făcut o reputație infam ă.
A fost un om vorbăreț și de- o inte ligență destul de mărginită, dar pl in
de intenț ii bune. D ovezi: a) pur tarea lui în timpu l afac erii Dreyfus când,
împotriva uzanțelo r diplomatice și a tradiț iei, dă prin Conrad de
Hohenlohe declar ația care specif ică în mod solemn: învinui tul n-a fost
niciodată fol osit de serviciu l german de informații; când îi cer e
ambasadorului german de la P aris, conte lui Münster, să nu șov ăie din
motive de prudență ori considerații naționale, a veni în ajutoru l unu i
camarad o fițer în veder ea restabil irii adev ărului și apărării onoar ei unui
nevin ovat.
Normal era c a după declar ația făcută de împăratul german să
înceteze o rice fel de ur mărire. Neluar ea ei în seamă, afront fără
precedent, constitu ia un casus belli; Wilhelm, pacifi st, a în chis ochii;
b) splendida lui afirmație: ca șef de st at nu răspund num ai în fața
parlamentului , ci și în fața lui Dumnezeu;
c) rescriptu l prin car e a pus cap ăt bătăii în armată, unic în lume și-n
istorie, cel mai democratic pentr u că dăde a fiecăruia posibil itatea de a se

purta ca un aristoc rat, și perfect eficient deoar ece pr evedea că începând
de la data publicăr ii rescriptul ui orice grad infer ior are dreptul să
pălmuiasc ă — pe loc și deîndat ă — pe superi orul care-l lovește;
d) simțul lu i european, vădit mai ales cu pri lejul revoltei boxerilor:
trupele e uropen e coaliz ate au fost puse sub comanda unui german,
generalul Walderse e.
(Din broșura lu i despr e Wilhelm, se vede că a ș tiut și Rathenau cev a.)
— Sf. Grig ore din Nazianz: „ Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat
pentru ca eu s ă fiu tot a tât de mult Dumn ezeu pe cât a fost el om."
— Iarăși și iar ăși: creștinismul nu înse amnă pr ostie.
Iată că și Jacques M aritain îi spunea lui Jean Cocte au: trebuie să
avem minte a aspră și inima blânda.
Dragostea implică ier tarea, blândețe a, dar nu or birea și nu pr ostia:
ident ificându- se de cele mai multe or i cu marea răutate, sl ăbiciunea f ață
de prostie e tot una cu a da m ână liberă canaliil or.
Mai există încă o p rejudecat ă foarte răsp ândită, pe c are a de sprins-o
cardinalul de R etz: suntem ispit iți a lega ind isolub il inteligența de răutate
și a da într egului, cu mult respect, numele de m achiavelism. R etz: răii nu
sunt mer eu și ne apărat de ștepți . Răii pot fi și proști. Asociația de idei :
răutate, deci inteligență, e o prejudecat ă.
Gherla, noi embrie 1960
La nimic nu-ți folosește să crezi in iertarea păc atelo r dac ă nu crezi,
cu deplină convi ngere, că păc atele toate ți-au fost iertate.
Luther
Seci adde, ut cr edas et hoc quod per i psum pecea ia libi donantur36
Sf. Bernard din Clairvaux
Bănuim, din cauz a ploii care a pătruns și-n celulă, că vremea e a
furtună.
Nu vorbește apr oape nimeni.
Câtorva din ju rul lui, preotul catol ic Traian P op, pe șoptite, le dă sf atul
de a fi îngăduit ori cu ceilalți și as pri cu ei înșiși.
Dar ad augă imediat:
— Nici prea aspri cu noi înșine. Diavolu l trebuie uneori luat în râs; să
nu i se acorde privilegiu l măr eției tragice. Marii mistici spaniol i — S f.
Tereza din Avilla, Sf . Ioan al Cruci i — erau îndeobște ve seli. Aceasta
provine din putința de a fi îndurăto ri și cu noi ; să știm a ne ierta cum și
Dumnezeu ne iartă. După cum se cuvine a nu ne mânia pentru că ne- am
mâniat, la fel nu trebuie să permanentizăm răul din lipsă de milă față de
eul nostru.
În celu lă, unde e din ce în ce mai înt uneric, un reparato r de ma șini de
cusut car e e și acor deonist poveste ște porcării și aminti ri de pe la nunțile
unde „s-a produs", iar un glas s-a pornit să fredoneze înfundat un cântec
de lume, accentuând ciu data amenințar e a refrenulu i:
Și-aoleo ce pl oaie vine de la Cluj!
BUGHI MAMBO RAG
…Cod obatură e bergeronne tte, dar al naibii să fiu dacă m ai știu cum
se zice leuște an… M-a înnebunit Fotiade cu păsările, cu zarzav aturile și

cu florile. Nu le mai știu. Le știu pe sărite. Unele da, altele nu, parcă s-a u
prăbușit în go luri de beznă, le- a îngh ițit neantul , s-au dezintegrat cum se
găuresc ciorapi i de nailon. Și tot uși le știam pe toate… A, leuște anul, ia
stai… N-am scris nimic, absolut nimic contra regimului . În fiecare
scrisoare i- am scris: e bine, e bine, sunt să nătos, câ știg, slavă Domnu lui,
cât îmi trebuie, suntem săn ătoși, nu ducem li psă de nim ic, e bine. .. Păi
atunci?… El, el mi-a s cris, frate-miu. Eu îi spuneam c ă sunt mulțum it,
mulțum it, mulțum it, iar el de co lo: las' c ă știu eu, ce-mi tot împui capul cu
prostii, parcă n- am ști noi… La s' că înțeleg eu că e exact pe dos… E la
Romani 13, textul e categoric , domnu le Ioanițiu, că ne convine sau ba,
textul e clar , mă întreb cum de-l poate contesta un creștin… Ai un frate la
Atena? Zic: da. Zice: îi scrii? Zic: da. Zice: și te plângi de regim, defăimezi
țara? Răspund: nu, ferească Dumnezeu. .. Uite scrisorile… Tocmai, foarte
bine, ce bine că le aveți, dați-mi voie să vă arăt, uite: sunt mulțum it,
câștig, e bine, bine… Dar el ce spune… El, treaba lui , nu știu, uitați- vă ce
spun eu: e bine… Dar el?… Lăsați, prea sfinte… Liveche, dragă, liveche,
bine că-mi adu sei aminte… El treaba lui, nu știu, uitați- vă ce sp un eu: e
bine… Dar el ?… ! Nu ș tiu, n-am spu s eu, el, frate- miu, nu eu, nu în
scrisor ile mele… Mă, tu- ți bați joc de noi, mă podoabă, mă pram atie, mă
ticălosule, mă grecule, las'că știm noi.. .. Ei, dacă ar fi trăit conu Alecu…
Tătără scu nu- i venea nici până la talpa pici orulu i, ce deosebire, o
prăpa stie… Când Ferdinand și Maria l- au trimis pe Hi ottu la Paris, el
singuru l a spu s că rău fac. Și a propus să-l tr imită pe Balif f, care îi era
simpatic lu i Carol.. . Zic: el, nu eu. Zice : ce, crezi că nu știm c-ai vrea să fii
și tu la Atena cu el, că altfel nu ți-ar fi scris el aș a… Și mă înșf acă… îi
spune Demetri os lui Marcel lus…
— Protest anții care-și râd de Sf . Anton din Padova mi se par tar e
neînțelegăto ri. În Sf. Anton de Padova ei văd un patron al cheilo r pier dute
și orbilor rătăciți. E de bon ton să dai din umeri surâzând când auzi de un
sfânt c are s-a specializat în asemenea fleacuri și-și r ecrutează clientela
printre babe s urde, uituci , maniaci, diabetici … Chiar și mulți dintr e
credincioșii biseric ii romane î l evită, p referând societate a selectă a unui
Augustin, unui Toma din A quino, unui Ieronim… Sf. Francisc din Asiza, cu
toate trăs ăturile sale contest atare și hippy — umbla g ol, stătea de vorbă
cu păsările, trăia din cerșit — e mai bine văzut pentru că e pitoresc
(păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfânt car e se îngr ijește
de ființe atât de puțin îmbiet oare și inte resante ca bătr ânii care nu-și
găsesc cheile, care și-au pier dut dinele, care uită ce au uitat?
Câtă orb ire și îngustime! Sf . Anto n e deosebit de vr ednic de toată
admirația pentru că este at ât de bun incât îi e milă de niște biete f iințe de
care toată lumea gă sește de cuviință să râdă or i măc ar să le pr ivească de
sus, cu ir onie și condescendenț ă. Dar pier derea unor chei poate fi prilej
de crun tă suferință (m ai penibilă fiindcă par e și ridic olă), iar moartea unui
cățel iub it e o tragedie pentru cine- i singur pe lume și slab în fața vieți i.
Există și un snobism al compătimi rii: numai față de er oi și evenimente
solemne. Pe când Sf. Anton în drăzne ște a se înduioșa de mărunte du reri și
a se apleca milos asupra obid iților în haine negre, luați lor pest e picior și
amatorilor de pisici.
Eu văd aici un p rea plin de bunăt ate, o subtilă înd urare: un fel de
misionar ism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului, ci în regiunile
cele mai modeste ale psihiei, la înt retăier ea dint re nepr iceper e și
resemnar e. N-au și înv inșii, zăpăciții și ghin ioniști i dreptul la m ângâier e?

Pe de alt ă parte, unii exegeți catol ici arată că Sf. Anto n nu ajută la
regăsir ea un or obiecte pier dute, ci la regăsir ea cr edinței pierdute…
Desigur , însă lămurir ea exegeți lor răpe ște Sf. Anton ceea ce mi se p are a
fi uluit or la el: grija de cei nițel caraghi oși, car e-s și ei chemați de Hristos,
care și ei se perpelesc în lumea a ceasta, car e — după câte știm — nu- s
excluși de la praznic.
— Hristos ca gentleman și cav aler. La diavolul -contabil nu încape nici
șters ătura cea m ai mică, Hristos, di ntr-odată, șter ge un întreg registru de
păcate.
Hristos, boier, iartă totul . A ști să ierți, a ști să dăruiești, a ști să uiți.
Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odat ă iertat, nu mai ești sluga
păcatului și fiu de roabă; ești liber și prieten al Domnul ui.
Și cum i se adreseaz ă Acesta lui Iuda, pe c are-l știe doar cine e și de
ce a venit? P rietene, îi spune. A cest prietene mi se par e mai cut remurător
decât chiar inte rzicer ea folosirii sabiei și dec ât vin decarea urechii lui
Malhu s. Exprimă cee a ce la no i, oamenii, se nume ște înaltul rafinament al
stăpânir ii de sine în p rezenț a primejd iei — virtute supr emă cerută
samuraiulu i. Poate c ă vorbe pa șnice (nu sco ateți sabia) și fapte
milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi și face și un sfânt. Dar
prietene implică o măreție și o liniște car e, numai venind din parte a
divinității , nu dau imp resia de i realitate.
(Ce-i drept e ca un simplu om, ba și foarte păcătos, r egele Ludovic al
XV-lea, s e urcă pe o culme surprinzătoar e când, atins de cuțitul lui
Damiens, îl indică pe atentator cu vor bele: acesta e domn ul care m-a
lovit.)
Cf. povestea cu nob ilul la car e vine croitorul cu o creanță. Nobi lul
refuză plat a. Și-apoi, în prezența cr oitorulu i cu înscrisul în mâini,
poruncește fecior ului sa poarte două mii de galbeni unu ia față de car e în
ajun pie rduse pe cuvânt de onoa re acea sum ă la j oc de cărți. Croitorului,
care-și manifestă nedumerir ea, îi explică: dator iile de onoar e se achită
deoar ece nu e xistă dovez i. Drept care, numaidecât, cr oitorul își aruncă
înscrisul în focul din cămin.
Aici anecdota ia de obicei sfârșit, nobi lul plătindu- l pe c roitor.
Dar e un sfârșit imbeci l și duhn ind a fals. De bună se amă c ă nobilu l
avea să-l plătea scă! A sta-i de la sine înțeles. Și o brută ar fi procedat la
fel. Dar no bilul — dacă-i nobil — face altcev a, și asta-i versiune a autentică
a poveștii, spune: luați loc, domnule, și vă voi plăti deîndată su ma ce vă
dator ez. Acest luați l oc, domn ule e dovada boieri ei, nu plata în sine. E o
luare la cunoștință a posibi lității omulu i de a se transfigu ra. Ne putem
oricând transfigura și deveni fulge rător de repede v rednici de a fi poftiți
să luăm l oc pe scaun la nunta împărăte ască. (Altfe l cum ar putea cina
Domnul cu noi și cum s-ar înțelege cuvintele: Veniți, binecuvânt ații Tatălui
Meu?)
Numai că nu oricine es te în stare să recun oască tran sfigurarea când
o întâlnește. Șmecherii pentru nimic în lume nu o concep ; și nic i contabi lii
sau fariseii . În bio-noosfera lo r, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor
magnetic nu pătrun de ce nu- i conf orm crezului lor. Piesa lui Franz W erfel,
Pavel printre evre i; durerea ce a mai cumpli tă a mărturisit orului au
pricinui t-o rânjetul și încăpăț ânarea isc ate pe fața și în mințile celor pe
care-i conj ura să creadă că a cum e altul.
— Dint re cărțile Vechiul ui Testame nt, cea m ai opus ă Noului este
înfiorătoar ea cr onică a lui Ezdra, moment des ăvârșit al exclusivismului și
rasismulu i.

Ce se cuvene a să facă iudei i întorși acasă din lungă și gr ea robie? Să
cânte și s ă se vesele ască? Câtu și de puțin. După ce ajuto rul vecinilor a
fost respins de foarte de s us („Nu se cuvine să zidiți împr eună cu noi casa
Dumnezeulu i nostru , ci num ai noi singuri vom zid i"), Ezdra le vorbește
alor săi pe tonul cel mai eugenie, mai rosenber gian ce poate fi. Pentru că
israeliteni i au luat ca soții pe fiicele străini lor și s-a a mest ecat sămânț a
cea sf ântă cu pop oarele cele de alt ne am, trebuie să se procedeze mai
înainte de toate la de spărți rea celor aleși de necurăția și spurcăciunea
altor popoare ticăloase spre a se curma nelegiu irea amestecul ui.
Nici nu le-a dat voie să intr e în oraș; pe toți nenor ociții aceia îi ține
afară în ploaie zile întregi ca s ă se întocmea scă listele de israeliteni
căsători ți cu femei străine.
Și se por nește lunga și migăloa sa treabă a întocmi rii listelo r de cătr e
comisi ile special numite. E ziua ce a mare a triumfulu i Birocrației. Și după
ce bi rocrația ra sistă — în atmosferă de inventarie re și de lagăr de
concent rare — și- a încheiat lucrările, femeile străine și co piii lor sunt
alungați.
Abia atunci îngăduie activiștii lui Ezdra popo rului să intre în oraș, să –
și caute ad ăpost.
Celor ce înțeleg anevoie cuvintele Sfântulu i Pavel — am ieșit de sub
blestemul legii și am int rat sub milă — le- ar fi de folos să citea scă întâia
carte a lui Ezdra. De as emeni, celor ce se întreabă de ce s e numește
învățătura lui Hristos „buna vestire", celo r ce caută obârșiile rasismului și
celor pe care-i inte resează pr ototipurile Birocrației.
BUGHI MAMBO RAG
…Nu, s-avem iertare, per soana în tâia a imper fectului subjonc tivului lui
aperc evoir e aperc evassions… Mă tot omor i cu subjonctivele verbale
franceze, dar ia să vedem cum s tai la con jugarea verbelo r românești… A,
zici că le știi, să vedem, ia spune-mi perfectu l simplu al verbelo r a coa se,
a coace și a cosi… Așa… Ohert h a fost pr ofesor de liceu la Mediaș, unde
râdea lume a de el, îl arăta cu degetul și-i spunea omul din lună… Era fiu l
unui medic di n Sigh ișoara și trece a drep t nebun sadea, până ce Hitle r 1-a
făcut pr ofesor la Viena și a devenit primu l colaborator al lui Wernhe r von
Braun în America… Dar cei patru idoli ai lui Bacon care sunt?… D omnule
colonel, dumneavoa stră vă aduceți aminte când a fost băt ălia de la
Manzikert?… Stai să vedem, de la a coas e e cosei… NU! NU!… capitala
Hondurasului britanic e Belise, iar a st atulu i Honduras nu-i Tegucigalpa?…
Dar de la a cosi? Cum?! tot cosei? ce spui dom 'le?… V oichița, a lui Radu
cel Frumos, a patr a nevastă a lui Ștefan cel Mar e, ea a fost, Maria din
Mangop a fost a treia, iar Franțuzitele nu-s de Ventura, s unt de Facca… De
la Dună re la Sena, din Carpați la Pirinei / ginta nobilă latină și-adună cop iii
ei… Ei vezi că nu știi… Que nous nous enlissassio ns, que vous vous
enlissas siez… Arțar e erable.. . Bibilica? Bib ilica e pintad e… De turț e aia din
Țara Oașului și are până la 65°… Pe la 1 070 cred…
Jilava, la infirmeri e (mai 196 2)
La cour des mira cles37
În primul pat, pe dr eapta, nu mai știu cine zăc ea. Un om amuțit de
suferințe și scârbe.

În al doilea Au relian Bentoiu, cadaveric, de ner ecun oscut și pest e
măsură de înalt. Supus de curând unei ope rații (cancer la p rostat ă), lăs at
în părăsire cu pan samente c are se împu t, e aț âțat de g rele du reri, chinu it
de sentimentul nedr eptății , și se tem e. Scăpărător de intel igent, poftind
să stea de vorbă, să-și a minteasc ă și să prezică, e și mer eu gata de harță.
De harță, har Domn ului, are parte din belșug. Ca în mai toate
infirmeriile, și aici oamenii bombăne, sunt acri și i rascibili. (Pe secții, unde
e mult mai greu, stăpânir ea de sine și r esemnar ea constituie dimpot rivă
regula.) În patul din stânga în fund , paralizat de la brâu în jos de pe ur ma
unei operații de hemor oizi superfic ial efectuat ă la o închisoar e lipsită de
spital, Radu L ecca. Îl urăște pe Bento iu; mai tot timpul îl atacă violent și-l
ocărește și-l suduie îng rozitor. Bent oiu îi răspunde rar, și atunci cu
acele ași sudălmi și in jurii de ți gan, de surugiu, de piețar .
Lecca dă altminteri o admirabi lă pildă de tărie de c aracter : nu
îngăduie ajutoru l nimănui, în nici un fel. La tinetă se duce singur, târându-
se, bușindu- se și ag ățându- se de bar ele parurilor, ca un m aimuț oi asupra
căruia se f ac cine știe ce e xperiențe pavlov iene, lo renziene, cu gesturi
evocând ace a verigă lipsă dintre primate și antr opoide p resupusă de
evolu ționiști.
Un al tr eilea paralizat e ziaristul Al. Al. Leontescu, țintuit cu
desăvârșir e pe saltea. M ai dom olit decât ceilalți doi, e uneor i cupr ins de
furii izvod itoare de blestem e și de impr ecații ce nu sunt lăs ate în urmă de
ale lui Lecca și Bentoiu.
Paralizatul din fund pe stânga e tăcut și cum nu se poate mai
cuminte. Nu cer e nim ic, nu vrea nimic. Indispune însă pe toți prin refuzul
de a înce rca să fac ă vreo mișcar e și de a r especta element ara ig ienă a
ființelo r omenești. Își face nevoile în pat fără de a cer e un vas, bea și
mănâncă dint r-o strachină în care și urinează — din când în când și- o
răstoar nă, plină, în creștetul capulu i — și tutur or observații lor și
chemăril or le răspunde cu un surâ s modest.
Profesorul C. Tomescu, teolog, Vlad Stolojan (nepot în același timp al
lui Nico lae Filipescu și al lui Ion Brătianu), un fost căpitan pe puncte și
câtev a siluete pe care nu le mai deslușe sc comp letează cam era dom inată
de Lecca, Bentoi u și L eontescu. Ultimi i doi compun poez ii; poezi i pe car e
le recită și car e ne mișcă ad ânc.
Sosir ea mea în camer ă stârnește, cred, o oar ecare stânjeni re lui Radu
Lecca și profesorului C. Tomescu, ace sta fost sub secretar de st at la Culte
în ministerul Goga-Cuza, pân ă ce, din fer icire, Vlad St olojan — car e mă
știe de la J ilava — îmi face o biog rafie po litică m ai mult decât
binev oitoa re, aș a încât or ice gheaț ă se topește. L ecca, totuși, mă
urmărește cu pr iviri încăr cate de neîncr edere, neînc redere nu a lui în
mine, cât mai ales în capacit atea me a de a nu-i purta pică.
Încetișor se înduplecă și mă a scultă încânt at ori de câte ori vorbesc
fără men ajamente despr e revoluția francez ă (doamna de Branszk y e
lângă mine) și citez cartea lui Ludwig Klages, Der Ge ist als Widersacher der
Seele, precizând că dacă s piritul s-a putut înfățișa c a potriv nic sufletu lui,
ce-ar spune autoru l văzând că în zilele noastre i se opun nu spiri tul, ci
josnicia, șm echeria cea mai or dinară ( și mă bucur că pot spune și- n
germană: die nieder trachtigste und geme inste Schl auhei t), rânjetul în cântat
de sine.
Formulez nădejdea că la ie șirea din închisoar e vom gă si o Eur opă
unificată de partidele creștin-democ rate, unde ar putea r enașt e vechiu l
suflu al cavalerismului, de data a ceasta la un număr inc ompar abil mai

mare de oameni.
Deși felul în care Radu L ecca îi vorbește lui Bentoiu mă r evoltă, iar
nesfârșitele lui atacuri împot riva libe ralilo r sunt ob ositoar e, deși e un
aventurier, lucește în och ii lui ceva din eroii lui Karl Maria von Weber, din
sentimentalismul teuton ic, din nostalgia pentru pribegii în căutar e de
fapte e xcepționale.
Dar ce departe sunt tr ompetele și alămurile cavalerulu i von Weber
de no i și de vremea noastră și de l ocul unde ne aflăm! — dar și cât le
apropie convers ațiile și trăsn ăile noastre din celula ace asta cu atâtea
trăsături de temniță medievală.
(Atunci să-ți spun eu ca să știi: de la a coas e e cusui, de la a coac e e
copsei, iar de la cosi e cosii cu doi de i… Cusui? nu-s convins… N-oi fi, dar
așa e, vezi că nu știi române ște…)
Cu pr ofesorul Tomescu m ă înțe leg de minune, îi câștig curând
încrederea și pr ietenia; ave a să stea al ături de mine în martie 19 67 în tot
timpu l înm ormânt ării tatii, ave am să doved im scepticil or și ner ozilor că
împăcar ea și uitar ea sunt cu putin ță. (P e Sandu L. nu ave am să-l mai văd,
scena din dubă a răm as num ai o aminti re a noastr ă a amându rora,
comun esoter ism). L eontescu îmi este r ecunoscător că vorbesc cu
admirație și r espect de N ae Io nescu, pe c are-l idolatrizeaz ă; de la
Zamolx e încoace umbra cea m ai prestigi oasă car e s-a pr ofilat pe cerul
tracic. De Bent oiu mă leagă un fel de milă psihan alitică pentru solitudi nea
lui de bo lnav năp ăstuit; în căpitanul Gy, cu mâini istețe de infir mieră
calificată, descopăr un om devotat și priceput în a-i ușura lu i Bent oiu și
durerile și mai ale s senz ația de pără sire.
După vr eo zece zile de s tăruințe și recriminări, Bentoi u obț ine în
sfârșit a fi dus la cabinetul medical, unde îl însoț im, căpitanul și cu mine.
În cabinet dăm de doct orița cea sur dă. C ăutătura ochi lor ei e peste
măsură de pl ictisită și de vrășm așă. Lui Bentoi u i se ordonă să se
lungeasc ă pe o can apeluță, eu — îngenuncheat — țin un lighean, iar Gy .
tubul lung prin care se v a scur ge per mangan atul. Ligheanul e încă perfect
curat când, ferindu- mă de a sta în cale, îi ating mar ginea de vârful
pantofu lui docto riței. Mă izbește cu pic iorul, zvâcnit, cum ai izb i un câine,
o minge, și mă răstoar nă cu lighean cu to t. Drept sancțiune v rea să-l
trimită pe bo lnav înapoi nepansat. P erspectivă de două o ri groaznică: am
făcut un rău imen s și m-am ales cu dușm ănia de veci a victimei. Inspirat,
mă fer esc a cer e ierta re. Tăcem cu toț ii îndelung. Doct orița ne învăluie pe
tustrei într-o tăcută raf ală de mânie și disp reț. Atât e de supărat ă, încât
gândesc c ă dacă i-ar veni la îndemân ă ne- ar nimici, ne-ar zd robi, ne-ar
fărâmița, cu mișcări de vier car e calcă s trugurii în teasc. T otuși, după o
interminabilă șovăir e, îi schimbă pans amentul lui Bent oiu, și-l schimbă cu
grijă.
La înapo ierea în celulă, bo lnavul ne r ecită din poezii le sale. E fecior
de țăran, de la F ăcăieni pe B orcea și-n versurile sale idil ice avocatul
orășean se îndu ioșează:
O, floare de salcâm imaculată!/ Neprețui t simbol de modestie/ Tu vii
târziu în ho ra primăverii / Pășind cu sfiiciune de fecioară/ Ce-nt r-un sfârșit
de-april în faptul serii/ S-ar prin de-n horă pentru prima oară ?
Apoi, cu sentimentul de u șurare și eufor ie al pacientulu i primenit, ne
vorbeșt e pe lar g de Constantin B râncove anu pe c are 1-a studiat în chip
erudit. În Brâncoveanu vede e xemplu l cel mai frapant al poli ticii de
duplicitate, ba și de triplicitate pe car e poporul român a tr ebuit s-o ducă
prin veacuri. Îl apără. (Și ce curioase a mănunte: pier derea domn itorului
obținută de la tu rci, care știau prea bine de mult timp cu cine au de a

face, dar înch ideau ochi i, de ambasadoru l la Constantinop ol al marelui
Rege Soa re — cel admirat de o lume întreagă c a patron al unui veac de
aur — și de pr opriul lui unchi , cărturarul stolnic Const antin Cantacuzino —
care acum se și laudă că și-a otrăvit fratele, pe Șerban, din atașament
față de P oartă, pentru că îi descoper ise trădarea. Ap oi prezența la
Țarig rad, în 1714, alături de martiri , a unui Văcărescu, deop otrivă de
hotărât.)
Spre seară, Lecca, destins și el, ne p ovestește de-a-fi r-a-păr ultimele
zile ale Antoneștil or și celor osândiț i la moarte o dată cu ei: Pantazzi, Piki
Vasiliu, profeso rul Alexianu. P e mar eșal, năvalnica sp aimă a lui Ică, r efuzul
de a se împărt ăși, starea de pr ostrație pe car e o căut a și ob ținea prin
folosirea de barbitur ice, îl indispune au grozav. Își făcea a spre reproșuri. La
câțiva pa și de potou , Pantazzi și Lecca au fost r eținuți, aduc ându- li-se la
cunoștință grațier ea. Ion Anto nescu a muri t cum s-a purtat și în viață:
curajos.
Lecca e închis de la 23 august 19 44. Până deunăzi n- a știut dacă
neva stă-sa trăiește or i ba. În celulă a venit întâmplăt or cineva car e o
întâln ise destul de recent. Lecca nu cr ede, bănuiește c ă din tr-un senti-
ment de compătimir e i se spun bra șoave. Un amănunt îl convinge : acel a
că soția lui scotea din poșetă bucăț ele de z ahăr pe care le ronțăia.
Îngrijirea lui Bentoi u îmi ocupă apr oape tot timpu l. Deși multă vr eme
necredincios, s-a împăcat cu biserica. Îmi cer e să rostesc rugăciun i și se
roagă și el. Îl convi ng să învețe versuri de Gyr. Stă îndel ung de vorbă cu
profesoru l Tomescu.
Pe Carol al II- lea îl atacă Lecca. Pe Antonescu îl critică Bentoiu . Carol
pentru mine este cel mai pustiit or flagel car e s-a a bătut v reodată a supra
Țării Românești; mai rău decât huni i, avarii, gepizi i, pecenegii ,
podghiazuri le tăt ărești și șle ahtici i polonez i, decât pot opul, grindina,
seceta, invazia lu i Carol-Robert, ciuma lu i Caragea, incu rsiunile lui
Pazvantog lu, expedi țiile punit ive tur cești, pașa din Silistra, cazacii,
dragostea puteri i ocrotitoare după 177 4, incendii le, cut remur ele,
lăcustele, desp ăduririle, revărsările de ap ă, răpi rile de terito rii, prăvălir ile
de mo rene, fumăritul, surpăr ile de terenuri, ruper ile de zăgazuri, filoxera,
gărgărița, ocu pațiile austriece și rusești, decât puțur ile otrăvite, femeile
siluite de năv ălitori, copiii luați ca ienicer i, decât prăbușir ile de turnuri,
decât biserici le pângărite, decât Muh amad, Baiazid, Suleiman și F uad,
decât or ice. Ubu roi în persoană, am venit să-i tundem de bani, să legăm
măgarul de gar d și să ne ușchim. Di n considerație pentru Bentoiu mă
rețin a vor bi prea de schis. Despre Antonescu însă nu p ot să nu arăt că,
oricum, singurul în toată Eur opa a cutez at să i se opună lui Hitler , să-i țină
piept într-o chestiune de onoar e personală pentr u ace sta, în care nici
Petain, nici car dinali i nu i-au spu s nu, în vreme ce fl oarea ari stocrației
germane, generali i și feldmar eșalii acope riți de medalii și decorații
stăteau smir nă în fața lui și tremurau, iar el făce a spume la gură și aler ga
urlând de la un capăt la altul al încăperi i, Antonescu i- a ținut piept în
propriul lui bârlog de la Ber chtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a
scăpat de la moarte câteva s ute de mii de suflete de evr ei.
(Lecca: Cu p rețul câtorva boarfe, un or zile de luc ru de opt o re și
dormit acasă, câtorva ap artamente… Go ring era de a cord, mi-a spu s-o:
numai să nu știe Hitler …)
Și, orice ar fi f ost, r egele Mihai pute a, trebuia să-l în lăture pe
Antonescu de la puter e, la nevoie să-l ar esteze — de și soluția e xpedier ii
în străinătate cu un avion ar fi fost mai nob ilă — dar nu să-l predea unui

particu lar, lu i Bodnăra ș, ca să fie dus în ca sa acestuia, mai rău ca
debit orii inso lvabili în vechiu l drept roman. P utea să-l țină sub st are de
arest în cuprinsul palatulu i, să-i cear ă să se sinucidă — și e de recunoscut
că a fost vina lui Antonescu de a fi confun dat onoar ea lu i de om cu
dreptul la viaț ă al națiuni i, în vreme ce Bism arck deosebea datoria
sentinelei de a muri la post de obl igația conducător ului de a-și jertf i, la
nevoie, pentru salvar ea țării, până și on oarea — dar pentru nimic în lume
să nu se fi învo it să fie dus la un particu lar ac asă și p redat unei puteri
străine. Gestul r egal, adică m ai bine zis al sfătuitoru lui tronului , nu are
nici o scuză.
Când sunt scos din celulă spr e a fi din no u trim is la Gherla, îmi iau
răma s bun de la toți, Bento iu, zâmbind trist, îmi mulțumește. Ap oi, începe
să plângă. Lecca, brusc, mă s ărută. Au murit, curând după ac eea,
amândo i.
— Abia de la p rofesor ul Tomescu învăț rugăciune a de seară Lumina
lină, al cărei farmec inefabi l mă cucer ește de prima dată.
Cum de-i pot p refera cei car e o au la îndemân ă dintotdeauna, cum
de-i pot prefera for mula incant atorie ind iană om mani p adme hom?
Și, dacă-i vorba aș a, cum de po t așeza teosofia, zenul, tantrismul
deasupra evangheliei?
Lumină lină a sfintei slave: mai e alt vers deop otrivă acestuia în
limba română ?
În 1937, când de Crăciun s-a for mat guver nul, Tomescu a trimis
tuturor coleg ilor săi cât e o Biblie.
(În vr emea ace ea, de supăr are, eu mă băg asem bolnav in pat.
Ningea într una.)
Decembrie 1970
Căci cu greu va muri c ineva pentru un drep t; dar p entru cel bun poate se
hotărăște cineva s ă moară.
Rom. 5, 7
Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisor i decât bătrânii.
Pentru că mai ușor renunți la viaț ă când ai timp îndelungat de trăit?
Pentru că la tinerețe patimi le sunt mai aprinse, dar și vig oarea spirituală
mai neînti nată? Pentru că n-au cun oscut ranchiunele, prejudecăți le și
dușm ăniile generației mai vechi? P entru că erau mai puțin obsedați cu
acreli și răbufni ri, mai puțin încăr cați de anexele trecerii timpulu i: sluțenii,
eșecuri, dezamăgiri, conf irmând as tfel teoria lu i Robert Brasilach după
care e bi ne să mori înainte de a te fi pângărit mersul înno roiat al anilo r?
Nu știu. Au fost mai buni .
N-a fost c ameră în care tineri i — și mai ales legio narii — să nu- mi vie
în ajutor și să nu-mi dea „cafeau a" de dimineață și feliuța bisăptăm ânală
de pâine — odoar e fără preț pentru un bolnav de intestine în schimbul
ciorbei de murături putrede, al fa solei negătite, al cartofilor fierți cu coajă
și păm ânt cu tot ori al verzei cru de, la car e și lighioanele s-ar uita cu silă
— singu rele alimente ce le putea m oferi.
Până ce — și au tr ecut mai bine de t rei ani — m-am învăț at să
mănânc arpaca ș, ei m-au ținut în viață. Și fără a face c az.
Cu totul din întâmplar e, Dinu P., de la părintele Todea, știe cum a
murit socrul lui, social-de mocratul Gh. Ene Filipes cu.
La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deținuți lor politici pân ă în 19 56 (căci
după ace a dată n-au m ai existat spitale pentru deținuți i politici), Filipescu

își proclamase convinger ile socialiste și atee într -o camer ă de tiner et
legionar. E drept că-i apostr ofa și pe gar dieni: „cop iii care-și batjoc oresc
părinț ii". (Rubașov în Întuneric la amiaz ă ori Zero și inf init).
I-a fost din ce în ce m ai rău — boala evolua repede — și a pătimit
(răsuflarea devenis e chinuitoa re) pân ă la moarte.
Într-atâta s-au purtat tiner ii legionar i de fr umos, de atent, de pl in de
abnegație și drag cu el și a tât ad ânc respect i- au vădit celui mai vârstnic
dintre ei, încât până la ur mă i-au înmuiat inima.
Înainte de a-și da sufletul — cu g reu, fi indcă or ice respirație ajun sese
un spasm —, Filipescu 1-a îmbrățișat pe cel car e îndeosebi i se devotase,
apoi pe toți ceilalți , s-a putut spovedi părintelu i Todea și s-a s tins
împărtășit. Du pă câteva s ăptămâni a încetat din viață și băiatul care-l
îngrijise filial*.
Psalmul 38, 18: „Lasa-mă s ă mă odihnesc mai înainte de a mă duce
și a nu mai fi. "
Octomb rie 1958
Cozile la care se rânduiesc evr eii pentr u depune rea de acte în
veder ea emigrăr ii în Israel încep de pe la tr ei noaptea, apoi de pe la două,
de pe la unu, de pe la unspre zece.
Sunt alcătuite de mic i come rcianți minați, de bătrâni și bâtrâne
răma și singuri în țară, dar și de membri de partid, directori și di rectori
generali de minister e, funcți onari superi ori din institute centrale de stat,
cadre din apar atul politic, din organele de miliție și securi tate.
Impresia pe car e o fac cozi le e puter nică. Sunt ov rei, totuși, și-n mine
încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună și ful geră. T ata, de altfel…
(Dar as ta-i altă poveste. Ca sa în car e locuiam, nu a noastră, fuse se
bombar dată la 4 aprilie patruzeci și patru. După 23 august ne prim ise la
ea fiica generalulu i Butoianu, nea Mihai, f ost coleg de cla să cu tat a la
liceul real Nicolae Bălcescu din Brăila. De la spatele biseric ii Olari până-n
calea Moșilor pe unde încep să intr e coloanele ruse ști dinspr e Colentina
sunt câțiva metri.
La 30 augu st stăteam și eu pe marginea t rotuarulu i și pr iveam
tancuri le. Ju r că nu râdea m, nu sa lutam, nu aplaudam, nu exclam am;
stăteam și priveam pur și simplu , uite- așa. M ă simt deodată s trâns de
braț și blagoslovit cu un DOBITOCULE p ronunțat deslușit și apăsat — stai
și te uiț i, tâmpitu le, st ați și vă uitați cu toț ii și nu știți ce vă a șteaptă, uite –
i cum râd, o r să plângă lacrim i amare și tu la fel… Hai ac asă… îl iau pe
tata prudent de mân ă și mer gem bi nișor spre locu ința din strada Olar i a
Butoieni lor.)
* De la I oan Ianol ide aflu că a fost însuși V aleriu Gafencu, unul din
„sfinț ii închisori lor". (Nota a ut.)
— Ge stul acesta al scoaterii pașaportu lui din buzunar are într-însul
ceva de truc, de s camatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, răzgâiat.
Degetele încrucișate. Poa. Nu m ă mai j oc. Vreau la mam a. Domnu l Goe.
Aidoma ț âncul ui care când nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage, o
ia posom orât spr e casă. Sau câ știgăto rului care se rid ică după ce a umflat
toate po turile. Vreau la mam a. Vreau ac asă. Nu m ă mai j oc. Îi bagi pe toți
în horă, îi ațâți, tocmești lăutari i, încingi petrecerea, strigăturile de la tine
vin, ești cu ei — și-i lași baltă, ma scă, țuț. A dio. Plecăm. N-a m cuvinte. Ia- l
de unde nu-i. Edgar Văla s cu bi ne. Observați la calitate. Trio Iozejh iv.
Doctorr K ing, ședințe de fachirism. Mafalda, Calea Do robanți 43. Hârtia

glonț scoasă din vestă c a asul de pică de sub mânec ă. Laila, celebra
votantă, calea Griviței 373, tramvaiul 12 și 2 4, în fundu l curț ii, de la 9- l3
a.m. și de la 1 7-20 p.m., în lipsa mea de ac asă primește soțul meu,
profetu l Theo dorescu. Șir etlicul, escr oche ria, tr ișarea, păcăle ala. Dacă-s
proști.
Oamenii cu scaun la c ap sunt scârbiți — uni i zâmbe sc. Oamenii mai
simpli sunt cuprinși de o pică, o râcă, o ciudă, o ură, cu sorț i de lun gă
durată.
(Cervantes în Alge ria, după ani de zile, izbu tește să organizeze cu alți
câțiva o evad are. Noaptea s e întâlnesc cu toț ii pe țăr m. Corabia tocmi tă e
acolo , gata de plecar e. Lipsește îns ă unul dintre ei. Îl așteaptă. T rece
timpu l. Se hotără sc să plece fără cel care-i în întârzie re. Cervantes
stăruie: să-l aș teptăm, înch ipuiți-vă dezn ădejdea lu i când va so si și va
vedea corabia în larg… Mai stau, se perpelesc, vine și cel li psă… Era
turnătorul. Sunt pr inși cu toții și duși înapo i în sclavi e.
Poveste a ace asta atroce — unde Cervante s apare atât de nobi l,
doved indu- se că nu întâmplăto r a scris el Don Quijote — mi-o aduc aminte,
fără legătură di rectă, cozi le de la prefectură.)
— Tot printr-o asociație de idei pe car e, la început (apoi însă da) nu
mi-o pot lămur i, îmi aduc aminte de (ps eudo) memori ile lui Ciano, citite
prin 1946-l947.
După 19 42, dintr -odată, iată că tonul memori ilor lui Ciano se
schimbă: acum vorbește ca un eur opean, ca un aristocrat, ca un gentle-
man, ca un libe ral; ororile nazi ste îl scârbesc și- l înspăim ântă. Vrea pacea,
vrea liniște a, vrea le bon vieux t emps! 38 Ia te uită! S-a zis cu imper iul, cu
violența, cu ule iul de ricină; el, Ciano, oricum, să se știe, nu- i decât un
diplomat, ca Talley rand, ca V ergennes, ca Mett ernich. El usturoi n-a
mânc at. El unul mâinile cu sânge nu și le- a murdărit. E un om de lume, cu
păcate, drag ă Doamne, dar mer eu cu m ănuși albe.
Și încep să apară în memori i personaje no i: Dumnezeu, P apa, regele,
principele Umberto . Dar când? C ând își aduce aminte Ciano de micul
rege, de P apă, de Talleyrand, de Eur opa? Când 1- a încolțit frica și s-a
văzut că trupele aliaților germani nu vor câ știga războiul . Nu înainte.
Numai atunci vechea, s ănătoas a frică și-a r ecun oscut copi lul: mam ă
bună. Numai atunci apar e iar Il conte și se por nesc a s trăluc i valor ile vechi i
civilizații liberale și c andelab rele saloan elor europene.
Și la evr ei vedem o reveni re la tr ecut și repudieri: dar repudie ri
provenite nu dint r-o evoluție ori o cutremurătoar e descope rire, ci datorită
unor prea concr eți factor i externi.
— Ierar hia păcat elor
Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoar e la cer și cele
împotriva duhului sfânt.
Închisoar ea cunoaște numai două categor ii: cele car e se iartă
(traficu l de devize și aur, trecerea ilegală a frontierei, furt ul, omoru l,
curvia, pr eacurvia, peder astia, parazitismul, vagabondajul , defăimar ea
instituț iilor de st at) și cele car e nu se iartă (ș antajul și turnătoria).
(Nu le iertăm no i, oamenii ; când e căință cutr emurătoar e, Dumnezeu
știe el ce face; în Proces ul lui Iis us de Diego Fabri, Maica Domnulu i își
întinde b roboada de femeie s ărmană pe capul trădătorului scuturat de
hohotele de plân s ale păr erii de rău.)
— Diviziunea muncii.
Occidentali i (Beck ett, Ionescu, Cioran…) sunt neno rociți pentru noi;
iar noi — noi care știm ce poate fi un petic de cer, o felie de pâine, un pat

propriu, un cui, un cr eion — suntem fericiț i pentru ei.
Aprilie 1960
Din camera 18 suntem scoși după o lună și risip iți prin alte celule.
Am no rocul să fiu luat odat ă cu nașul meu și dus la 2 4, unde primul om
de car e dăm e călugărul care m-a cr eștinat și car e fuses e scos două zi le
după bo tez.
În no ua celulă at mosfera de exaltar e și de interes aprins pentru
schimbul de idei nu mai e xistă ca în cealaltă. S- a culcat soar ele și a
răsărit luna. Du pă a duhu lui și a focului , urmeaz ă o perioadă a depri nderi i
traiul ui cotidian. Brusca deos ebire de nivel spiritual și ener getic mă pune
serios la înce rcare și-mi dă de înțeles că lucru l greu nu este s ă răspunz i
unei situații aprige, fie ea chinuit oare, ci să depr inzi a rezista frecușului
zilnic al banalității. Și Mauriac, citându- l pe Charles Du Bos: a ști să crezi
și fără acompani amentul muncii neîntr erupte. Da, a șa e: deodată muzica
nu se mai aude, c a și cum ai fi trecut de colțul străzii. Aic i să te văd,
băiete! La a nchetă era o lu ptă, un vârtej absorbant și-mbătător în felul
lui, dar acum în cenu șiul plictisito r al p rogramulu i (fie al pr ogramului cu
totul excepțio nal din pușc ărie care, oricât de altul decât cel din afar ă, tot
un train-train de v ie39 este — și c ât de calculat de gol este: Insul, Timpu l și
Ceilalți) ce răm âne? C e ai mai propriu, ce e ști: vlaga, osânz a, materia
cenușie, ho rmoni i — TU!
Am din fericire drept sprijin pe na șul meu și pe cuviosul Mina. Viața
de mân ăstire (și poartă ra sa de când era flăcăi andru) 1-a pregătit de
minune pe c ălugăr pentru închisoar e și 1-a învățat ce ea ce est e esențial
pentru a răbd a: să știi să taci, să nu te mire și să nu te nec ăjeasc ă nimic ,
să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni (fără a c ârti, zic
monahii), cu o egalitate oarbă și încăp ățânat ă, având dr ept ideal
nepă sarea, de nu chiar nesimțir ea. Iar dintre ace stea cele m ai mari sunt:
tăcer ea și nep ăsarea. Textul biblic (Iacov 3, 2) — în care se afir mă că cine-
și poate în frâna gura își poate în frâna trupul întreg și toată fii nța — ar e un
caracter științi fic și experimental întru nimic inferi or al unuia de, să
zicem, Claude Bernard.
Nașul, aici, se arat ă din ce în ce m ai „spiritualist", ceea ce în limbajul
intelectual al camer ei dese mneaz ă un amestec de spiritism,
parap sihologie și credință în metemp sihoză. Spir itismul nu-mi spune
nimic . Mihai A vrame scu și Pavel Sim. mi-au dat să-l citesc pe Guenon care
a făcut țănd ări din spirit ism -, dar e, la mine, și o reacție r epulsivă
personală; cât privește însă parap sihologia, la loc ul ei de înd reptățită
discip lină psihică baz ată pe observații , nu poate fi con testată. După ce s-a
râs a tâta de ei, bi ocurenții docto rului Giurgea de la Militari sunt acum în
domeniul publi c al științei .
Dar pân ă și spiritismul (răspândit pe unde n-ai cr ede: căpitanul de
jandar mi M.D. are un pr ieten car e a fost regele L udov ic-Filip și cunoaște o
doamnă car e e reîncar narea reginei Elisabet a a Anglie i) în atmosfera
seacă și cumplită a celulei, întrucât e altcev a decât odi osul conc ret, bob
număratele obiecte utilitare (pric i, tinetă, balie, ciubăr, masă, căniță,
gamelă, gat a) și lumina brutală a becul ui, ni se impun e ca îmbietor. În
orice caz evocă încăperi cu mobile de prisos o ri cu lamp a stinsă, cee a ce
nu-i lucru de lepădat. În celulă o rice taină dispar e: puținătate a lucr urilor,
cunoașter ea apr ofundat ă a obiceiur ilor și caracterului oamenilo r din jur,
invarianta ab solută a curgerii timpu lui. Și rezultă că print re altele — dar

nu departe de ap ă, somn, closet, vitamine, mișcare — avem ne apărat
nevoie și de penumb re, de nițe l mister . Orice formă de spiri tologie apare
bineveni tă și purif icatoar e. Așa încât a scult fără a mă supăra multe
relatări despr e spir ite albe, spiri te alba stre și spirite roșii, despr e Ketty
King și Sir William Crookes (Ketty 1- a păcălit pe Sir William: ac asă la el îi
apărea, când însă ilustrul fizician a vrut să repete experiența la s ediul
Academiei R egale, n- a mai venit ; de ce? a într ebat-o apoi și a prim it
răspun sul: ca să te fac de râs, drăguțule ; șmech eroasă nevoie mar e) și
mă familiarizez cu Alain K ardec, L eon Den is, Raoul Montendon, Gabriel
Delanne și Sir Russel Wallace. Șiruri de umb re firave s e strecoară sfios în
celula douăzeci și patru, conștiente par că de inco nsistența lo r, dar pline
de bunăvo ință, să rmanele (chiar și lui Ketty King — în rochia ei bufant ă
din secolul XVII, — nu- i mai ar de de poz ne, din milă pentru noi), și
îndulcesc întrucâtva ar șița materiei cu str opi de iluzie.
(În ace astă a doua celulă de închisoar e se petr ece, îmi pare, ceva
asemăn ător cu ceea ce tr ebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus.
Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să
încep i, tu, om, a secr eta fidel itate și un nou fel de ferici re, mai în surdină,
și să desprinz i realitatea prezenței Mâ ngâietor ului în locul cel mai
neașteptat, mai arid; în tine. T rebuie să dai tu însuți mai mult, nu mai ești
simplu spectator, nunta ș, ci partici pant cu d repturi egale, as ociat, făuritor
de fer icire pe cont propriu. Trebuie să dovede ști un luc ru foarte gr eu, că
nu numai începutul — nunta — e curat, ci și că traiul cotidian poate fi
menținut la un grad acceptabil de relativă nob lețe și demnitate. La fel ca
începutul nu e: și ne doa re. Dar tocmai as ta e dife rența dintr e copi lărie și
maturitate: durerea recunoscută și răbdat ă, acceptar ea inevitabilei
diferențe de nivel di ntre puritatea nunții și a s ărbători i și impu ritatea
zilelor de rând și anil or pe șart.)
Jilava, martie 1960
Greșeala lui Nietzsch e, proclam ă Al. Pal. în zgomotu l asurzito r al
camer ei optspr ezece (Cine se-n scrie la tun? unde ai pus iar cănița,
dom' le? Prapură pe franțuzește e oriflamme, abassourdi pe englezeșt e e
flabber- gasted. Băgați de seamă cine mer geți la tun, nu m ai e dec ât foarte
puțină apă! P ipetă pe franțuzește nu mai știu, pr ințule, dumneat a-ți mai
aduci aminte cum e pipetă pe franțuzește ?), este c ă a disp rețuit cele mai
virile sentimente și pr intre ele pe cel mai îndeosebi vi ril, de car e dau at ât
de frecvent dovadă er oii homeric i sau er oii medievali : mila. Lacrimi le sunt
și ele apan ajul războin icilor în Iliada.
(Mila, aveam să cite sc după eliberar e, în opera lui Eugen Ionescu,
mila nu este sentimental ă, domnil or nitzscheeni, ci umană și
bărbăte ască. A1. P al. vorbise mai înainte ca vreunul din no i să fi citit
acele cuvinte ale lui Eugen I onescu.)
1934
Manole despre nebunie: cel mai perti nent lucr u în privi nța nebunil or
1-a spus Salom Alehem: nebunul nu spar ge numai gea murile altuia.
Putem aș adar ști oricând și ori unde dac ă nebunul e nebun adevărat
ori prefăcut. Dacă sp arge numai geamuri le altuia, înseamn ă că nu e
sincer, iar dac ă le sparge pe ale lu i ori pe ale alto ra și pe ale lui nu încape
îndoială că e nebun autentic.

Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele
— neștiute de această instituție — celor (mă număr pr intre ei) car e l-au
ajutat la r edactar ea și tran smite rea în străinăt ate a unor memori i. 1950 ,
A. L. Zis su: refuză semn area apelulu i pentru pace de la Stockholm ; le
spune celo r veniți cu pantahuz a că el e pentr u război , îi beștele ște, î i
alungă — și neno rociții, îngroziți, o iau la fugă d ându -și se ama că fiind trei
vor fi siliți să-l denunțe.
Cernic a, 1965
Părintele stareț Roman: vina ce a mare a fariseului nu este a tât
mândria, cât e conv inger ea că-și ajunge sie și, că se poate în dreptăți de
unul singur, că nu ar e nevoie de Dumnezeu.
Iar despr e timp: creștinul e cel car e nu trăiește nici în trecut, nici în
viitor, ci numai în prezent. T recutu l nu-l apasă, viito rul nu-l îngrijorează.
(Nu cumv a pentru creștin e mai ales valabi l versul lui Mallar mé, unul
din cele mai frum oase ale limb ii francez e: Le vierge, le vivace el le bel
aujourd' hui"40?)
Septembrie 1940
Citesc cu stranii simț ăminte de s atisfacție (num ai Casandra a știut
cât e de du reros să vezi că ai a vut dreptate), li pite pe ziduri și stâlpi,
manifestele mișc ării legionar e împotr iva lui Carol al II- lea. E un d rept la
critică pe car e autor ii manifestelo r și l- au câștigat prin suferință. Dar,
peste c âteva zile, anumite declar ații și artic ole duhnesc a răzbunar e și
prea multă pricepe re în arta fo losirii părții de unde bate v ântul . Copleșit or
titlu al unui scurt artico l de Iorga: Să nu fim mojici .
Jilava, camera O, decembri e 196 3
Profesorul Vasile Barbu , fost șef al o rganizației leg ionar e de Vla șca:
îți spun adev ărul, îți vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s- o știi, era mai
presus de o rice c redinci os. Dacă trăi a, legiunea nu ar fi ajuns ce ea ce a
devenit : o a cincea co loană ger mană. Creștină și r omâne ască era
legiunea pentru întemeiet orii și fru ntașii ei, om orâți toți cu juvățul de
Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost Icoana și după e a ar f i întocmit
rânduiala țării , nu după programul de la Nürenber g. Dar dac ă au răm as în
viață num ai un pumn de e xecutanți și-n jurul lor niște zurbagi i…
— Spiritului european dr . Al.-G. îi reproșează a tașamentul fe roce,
animalic, pentru viață. Eur opeanul e apr oape incap abil de sinucide re:
dovadă de lașitate. A siaticu l e mai deta șat, nu atât de jalnic înrobit de
existenț ă. În creștinism (nu contestă ) precumpăne ște cultu l vieț ii veșnice,
dar la eu ropean, la omu l alb, vede altceva: o frică josnică, o cramponare
cu orice preț, cu pr ețul oricărei ticăloșii, oricărei crime, de verbul a trăi.
Cramponar ea as ta la viaț ă, de câine estropiat, de orb paralitic, de
cancer os înneb unit de s uferințe și car e tot mai suge vitamine, de trădător
care pentr u a s căpa de moarte și-a v ândut neamul întreg și tovarășii to ți,
o exprimă cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, de lipsă în
române ște: on veni vivre sau în nemțește: man will leben. Formula cea
mai depr imantă: es will leben, aplicată omu lui.
Iulie, 195 2

Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bih or,
împlinind unspr ezece lun i într-o aceeași înt reprinder e (aproape de
necrezut), eu mă al eg cu un conced iu de două sprezece zile luc rătoar e.
Merg să le petrec la T imișul de Sus, unde maicile augustiniene mai au și
acum o pensiune (Manole: i-a apuc at pe toți ovreii mare dragoste de
mânăstiri și de catolic ism).
Clădirea dinspr e șosea a instituției lor fiind ticsită, sunt caz at într-o
anexă lângă bisericuță, unde locu iește per manent văduva ministrulu i C,
care a jucat un rol însemn at în cr earea localității Timiș.
Deîndată după so sire, cer voie să-i prezint respectele mele Doamnei
C; mă primește cu bucurie și-și aduce bine aminte de tat a.
După câtev a zile mă îmb olnăvesc de stul de rău; vecina mea îmi
aduce pâine prăjită și ceai. P oartă — ca și Ale xandrina Cant acuzin o și
celelalte doamn e de la A sociația n ațională a femeil or ortodoxe române
(uneor i și Regina Maria ) — o r ochie de culoa re închisă, de măt ase; r ochia
îi vine până la bărbie și- n juru l gâtului stă un lanț lung de care atârnă o
cruce masivă de ar gint. Ori de c âte ori îmi aduce pâinea prăjită și ceaiul,
doamna C. îmi face semnul crucii pe frunt e.
Februarie 1971
Eu am venit ca oile mele să aib ă viață și să aibă belșug.
Ioan. 1 0, 10
Predica de al altăieri a părintelui G.T. și scrisoar ea din Ottawa a lui
Toma P avel coinc id apr oape; ca dat ă, ca subiect.
În am ândouă e vorba de tema ospățului în toată învățătura lui
Hristos.
Orice prilej îi cade la îndemân ă Domnulu i pentru ospețe și ve selire.
Se dau mes e după o vindecar e trupea scă (M at. 8, 15; Mar cu 1, 31; Luca
4, 39 si 8, 5 5); după dobândir ea unui nou adept sa u cuceri rea unui suflet
(Mat. 9, 10 ; Mar cu 2, 15; Luca 5, 2 9); în cazul fiu lui risipit or sau al
vame șului Zaheu, mar ea căință este a ceea care îndreptățește
splendoar ea serbării. Domn ul binecuvânte ază și înmulțește vinul la nunta
din Cana; Maria miruiește și ea în timpu l unei mese; la Betania a fost
masă m are de vr eme ce Marta era atât de îngr ijorată și covârșită de
treburi.
Nu num ai că nu refuză inv itațiile păcătoșil or, dar nici pe ale fariseilor
nu le respinge Domnul . Cerul e adese a asemuit cu un ospăț (M at. 22, 2;
Luca 14, 16; 22, 30); și ce i se făgăduie ște insului care-și deschide inima
lui Hristos? Cel care până atunci st ătea și băte a la uș ă, acum afir mă: voi
intra la el și voi cina cu el și el cu Mine. (Ap. 3, 20).
Această neistovi tă bună dispoziț ie și vr ere a Domnu lui de a sărbători
bucur iile prin ospețe ap are proiectat ă pe tot cursul anilo r de p redicar e;
textele: „A venit Ioan nici mânc ând nici bând și spun: ar e demon . A venit
Fiul Omu lui mâncând și bând și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin,
prieten al vam eșilor și al fariseil or" (Mat. 11 , 18-l9) și .,C ăci a venit Ioan
Botezătorul, nem âncând pâine și negustând vin, și ziceți: are demon. A
venit și Fiul Omulu i, mânc ând și bând, și ziceți : Iată om mânc ăcios și
băutor de vin". .. (Luca 7, 3 4) sunt clar e.
Pavel, urm ând pilda învățătorului său (Fapt e 6, 34) după o bi ruință a
binelui (botezul temnicer ului din Filipi), a pus și el masa și s-a veselit cu

toată ca sa.
— A. Schmemann își însușe ște fo rmula materialist ă a lui Feuerbach:
„Omul este cee a ce mănânc ă" și zice că e o formulă strict bi blică și
creștină.
Cine nu măn âncă trupu l Meu și nu bea s ângele Meu…
Tot Schmemann (c are-i ortodox): lumea pentru creștin e un ospăț,
imaginea ospățului apare de-a lungul întregii Script uri și este și finalu l,
încoronarea ei: „ca să mâncați și să beți la ma sa Mea în împărăția Me a".
BUGHI MAMBO RAG
… de tipul eintreten, tratt ein, eing etretten;… de la vivre e je vecus, tu
vecus, il vecut…, de la voir e je vis, tu vis, il vit… spaniola are pentru a fi
două verbe separate: ser și estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos ,
sois, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta, estamos , estatis, estan…
nous vecum es, vous vec utes,… declinarea s anscrită îns ă cun oaște opt
cazuri: nominati v, acuzativ , instrumental, dativ , ablativ , genit iv, locativ,
vocativ… de t ipul erkiindigen, erkiindigte, erkundigt.. . prepoziția urme ază
verbu lui și-i, poate schimba sen sul, creându-se a stfel vo rbe no i, de pildă
to speak up, to gi ve up, to wash up, to drive up.. .
— Domnul mer eu — rei ese de pretutindeni — binecuvânte ază,
rodește și multip lică: pâinea, vinu l, peștii. El nu apare ca un Dumnezeu al
pustiulu i, pustei și tundr ei, al steril ității, uscatului și pârjo lirii, ci al
bogăției, belșugul ui, plinătății, hranei și ve seliei. Pe cine vr ea să vină la El
îl așteapt ă bucu ria și banchetul. Nu numai la Socrate și Platon . (Acela e
preînchip uire; pe cât se poate.)
Fericitul Augustin: Marta s e îng rijorează și s e străduiește, iar Maria
benchetuiește.
Printre motivele pentr u car e Domnul se referă a șa des la ospețe și
îmbie cu mes e încărcate (vițelul e mult…) desprind:
a) Pe cel invocat de teo logii pricepuți ; teologii pricepuți nu pun mare
preț pe ar gumentul invocat de colegi i lor mai puț in pricepuți ; Dumnezeu a
creat pe om ca s ă fie slăvit de acesta. Ei formulează cu totu l altfel și-n
chip vrednic de măr eția div inități i scopul avut în veder e: a se da și omul ui
putința de a participa la uriaș a, eufor ica bucurie de a trăi (viaț a însă și, ca
atare, spune Cateh ismul episcopilor ca tolici olandez i, este o minune care-ți
taie răsuflar ea). Etienne Gilson exprimă lămurit rațiunea pentru care
Dumnezeu a creat lume a și pe oameni. Num ai ca să-L pr eamărim? Ar
însemna c ă-L cunoa ștem foarte puțin. „Ceea ce Dumnezeu făurește nu-s
niște martor i care-i demonstr ează pr opria- i glorie, ci ființe care se bucură
de ea cum se bucură și el și car e, participând la f iința sa , participă
totodată la be atitud inea lui. Așadar nu pentru el, ci pentru noi își caută
Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobândi, căci o are, nici pentru a o
crește, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne- o împărtă și."
(Nu dege aba tot stărui, tot pisez că Hristos Dumnezeu e un nobil , un
gentleman, un boier.)
b) Pe cel la car e-mi place a r eflecta în delung: fiindcă numai la ospăț
se bucură omul de bucur ia altuia, ba și ar e nevoie de a ceastă bucurie :
ospățul e cu atât mai frum os și m ai izbutit cu cât toți cei de față sunt m ai
veseli. Ospățul este poate — în chip paradoxal — singuru l loc în care
bucur ia celuilalt nu este pizmuită. Și unde nu există concu rență, numenis
clausus; the more the merr ier41: creșter ea num ărului come senilor departe

de a constitu i o piedică, o primej die, multipl ică bucuria fiecăruia și a
tuturor. Dacă-i așa, atunci ospățul realizeaz ă condiț ia paradisiacă: ea
presupune în pr imul rând capacit atea de a te bucur a de bucuria al tuia, de
a o împărtă și.
Jilava, camera 50 (infirmeria t.b. c.)
Adventiștii din celu lă, și s unt câțiva, îl disp rețuiesc fățiș și cu
înflăcărare pe popa P etcu din Năieni, preot de țar ă fără cunoștin țe
teologice superioare, căruia îi vin ușor de h ac citând — cu nemilu ita —
textele bi blice pe c apitole și ver sete, d ovad ă peremptor ie a unei mari
familiar ități cu Scriptu ra, dar și obice i de clănțău p rocedur ist. Se uita la el
foarte de su s deoar ece se încu rcă dându-le replica, pr ecum și fiindcă
părintele, răpus de plict is și mizerie, se oploșeșt e în amintir ea vinuri lor de
Istrița — pr emiate la concu rsuri vitico le inter naționale — și a comandărilo r
unui sat de g ospodari cuprinși.
Ce-i drept, spect acolu l pe care-l oferă adv entiști i ia ade seori o
înfățișare dramatică: dac ă mâncar ea e făcut ă cu o urmă de grăsime sa u
de car ne de cal — la infirmeria t.b.c, se mai întâmplă — ei o r esping, se
așează în genunchi, ridică brațele și-și aduc jertfa prinos Atotputer nicului.
Pare artif icial, scenog rafic, însă din partea uno r oameni străveziu de slabi,
cu frecvente hemopt izii și înf omet ați de ani lung i de închisoar e, gestul ia
un caracter f oarte concr et. În acest timp, părintele înfulecă degrabă, ca
toți ceilalț i. Dintr-odată se află pu s în situație de infe rioritate.
Hotărând să iau apărar ea bietului om, foarte de ispravă, încep să
învăț pe de rost textele potrivnice inte rpretării adventiste (obiect ivi și
cinstiț i tot ei mi le indică și predau) și ajungem, p reotul și cu mine, să-i
putem combat e pe pr opriu l lor teren scriptuar . Respectării oarbe a
Sâmbetei îi opunem pasajele fundament ale din II Cor. 3, 6 (Litera ucide,
iar duhul face viu); Mat. 12, 8; Mar cu 2, 28 și Luca 6, 5 (Fiul Omului este
Domn și al Sâmbetei): Marcu 2, 27 (Sâmbăta a fost făcut ă pentr u om, iar
nu omul pentru Sâmbăt ă), Rom,. 14, 6 (Cel ce ține ziua o ține pentru
Domnul și cel ce nu ține ziua nu o ține pentru Domn ul), 7 (Căci împăr ăția
lui Dumnezeu nu este mânc are și băutură) și 22 (Credința pe car e o ai s- o
ai pentru tine însuți înaintea lui Dumnezeu. F ericit este cel ce nu se
judecă pe sine în ceea ce apr obă); I Cor. 8, 8 (Dar nu mâncar ea ne v a
pune înainte a lui Dumnezeu) și 10, 27 (Dacă cineva dint re necr edincioși
vă che amă pe voi la ma să și voiți să vă duceți, mâncați or ice vă e ste pus
înainte.. .); Colos. 2,14 (El a șters z apisul ce era a supra noastr ă) și 1 6
(Nimeni deci să nu vă judece pentru mânc are și băutură s au cu pr ivire la
vreo sărb ătoare sau lună no uă sau sâmbete).
Cu acest din urmă text, în special, facem minuni printre colegi i care
urmăresc disputele cu at enție, bucu roși de biruin țele or todoxiei, dar și
admirator i ai tăriei de car acter a sectanților.
Când suntem scoși la baie, sâ mbăt a, adventiștii nu consimt să se
spele pe trup . Pe mâini, da, și Sâ mbăta: dar nu pe corp . Spectacolu l care
se repetă să ptăm ânal (suntem în per ioada în car e direcția penitenciar elor
îngăduie aplicar ea regulelor de ig ienă) scoate în evidență două
încăpăț ânări naive și dovedește o dată m ai mult că nițică d reptate e ste la
fiecar e, încleștar ea adv entistă, nelo gică, bucheră, talmud istă e — dat
fiind suferințele și ocări le pe car e le dezlănțuiește — și ad mirabilă. Dar și
gardieni i nu sunt cu totul greșiți cerându- le tutur or deținuți lor să se
îmbăieze. De ce oar e nu li se dă adventiștilo r posib ilitatea s ă me argă la

duș în altă zi? Pentru că s âmbăta e ziua de curățenie în pușcării! Cu
dușm ănia mai poți lupta, bi rocrația însă nu- i de în frânt. Părin telui Petcu,
primului , și apoi nouă tutu ror ni se cer e să-i să punim cu sila pe cam arazii
noștr i care stau goi sub duș, cu brațele înc ruciș ate peste piept, zâmbind
serafic, aș teptând martiraju l. Sunt jalnici, caraghioși și p rofund
respectabil i. Preotul refuză cu fer mitate folosirea prile jului ce i se pune la
dispoz iție pentru a-și batjoc ori necruțător ii advers ari. (Iar gardienilor, care
cunosc tărășenia, le vine g reu a crede că popa nu vr ea să se răzbune.)
Refuzăm cu toț ii oferta acum adr esată într egului colect iv, apoi și or dinul
care ni se dă. Până la ur mă caralii nu insistă și toată s cena s e termină
cum zic francezii în queue de p oissoin, rămân e baltă ca și grătar ele de
lemn fixate s ub instalația de r obinete. De unde însă, când sunt în
unanimitate, d reptslavitor ilor abia dac ă li se a cordă răg azul să se
săpuneze fu lgerător și să se clătească și mai inst antaneu, dacă s unt și
adventiști de față, gar dieni i, spre a-i p rovoca, a-i necăji, a le face râc ă,
prelungesc dinadins și mult șederea la baie, dau apă caldă din belșug:
dreptslăvitor ii pleacă să tui de curățenie și îmbăiați cu adevărat.
Cu puțina ap ă pe care o primim în celulă, renunțând la o rice lăut, îi
ajutăm pe ucenici i căpitanului William Miller să se spele ei pe to t corpul
dumin ica dimineața.
— Traian Crăcea, tânăr ar delean, înf ocat și iscusit pr edicator
adventist, est e singurul din tagma lui care admite posibi litate a mântuir ii
celor ce nu fac parte din sect ă. (Martor ii lui Ieh ova s unt și m ai exclusiviști :
la ei mântuiț ii sunt limitați numeric.) Crăce a vorbește de Hristos cu
lacrim i în ochi, adevărate, nu ca ale er oului balzacian car e-și plânge a
iubita inacce sibilă, pier dută dinco lo de gratiile bisericii.
Jilava, camera 13
Teoria lu i Nemo și a me a despr e Doktor Fau stus al lui Thomas Ma nn.
I-o rezum lui Nico lae Balotă, car e o ascultă cu mult interes.
Doktor Fau stus este o carte concepută pe trei planuri, din care două
inițiatice.
Primul plan, al lecturi i naive: Serenus Zeitbl om e un om cuminte și
normal, Adrian Leverk uhn e un dement. Art iștii ăștia sunt de fapt niște
demon ici. Arta e primejd ioasă.
Planul lecturii a doua, o ri al inițier ii de gradul întâi: Serenus Zeitbl om
e un prostănac neinter esant, Adrian Leverk uhn este artistul în toată
veracitate a lui; arta presupune o doză de nebunie, num ai așa poate fi
creatoar e și justifică insipida e xistenț ă a lumi i.
Planul lecturii a treia, ori al iniție rii superioar e: dreptate a e a lui
Serenus Zeitblom , nu în mod searbăd, ci paradoxal, f renetic,
kierk egaar dian. A drian Leverk uhn e cu adev ărat nebun, idealul este un
Zeitb lom eferve scent. Credința babelor e deci bună? Bi ne e să mergi la
biserică și să aprinzi lumânări? Desigu r. Dar nebune ște. Efect de zoom:
normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinței . Viața
cumsec ade considered a s one o f the fine ar ts42!
Îmi aduc aminte de teoria lu i Manole despr e necesitat ea cr eării unui
partid al moderațil or violenț i (ori al conservatorilor în trenchcoa t) menit să
apere cu ultima vehemenț ă — soreliană — echil ibrul, rațiunea și
cumsec ădenia.
Februarie 1931

Ceai la Anetta, cu numer oși invitați. Manole a consimțit să vină și el,
după înde lungate st ăruin țe din parte-mi. Declară c ă nu- l inte resează o
adunar e de ov reiași p rocomun iști o ri vag de stânga. În timp ul mesei
(bufet rece) r ecun oaște că e xistă și lucr uri onorabile car e se pot spune
despr e Karl Marx. Care sunt acele luc ruri onorabile? v rea să știe Bellu Z.,
nițel curios, dar mai ale s răbdu riu-dispr ețuitor. (Se vede bine că tânărul
ăsta îndrăzneț nu e lămurit. Să-l ajutăm — lămurim.)
Bunăoară, zice Ma nole, faptul că luase de nev astă o nemțoaică gras ă
și de famil ie foarte bună. C ând Engels a vrut să ia în căsătorie o
muncit oare, doamn a Ma rx 1-a a menințat că nu- l va m ai primi în casă.
Apoi Mar x avea o barbă splendidă și era un bărbat f rumos. Și bea
zdravăn, ce-i drept mai mult be re — constat ă Manole cu părerea de rău a
omului silit să recunoasc ă și defectele unei personalități altminteri fără
cusur — dar ținea la b ăutură și într -o zi o englezoaică bețivă s-a a morezat
pe impe riala unui omnibuz de el și de barba lu i.
Bellu Z. fierbe. (Provocar e!)
Că îi plăce a să se plimbe pri n Londra cu omnibuzu l, de pr eferință pe
imper ială, continuă Manole. Iar despr e Lassale, s-a spus un lucru cât se
poate de onorabi l. L-a spus Bism arck: îmi este advers ar politic, mi-ar face
însă plăcer e să-l am vecin de moșie.
Toți stângiștii întorc plictisiț i capul și — după un moment de pauză
grea — își înd reaptă iarăși atenția spr e sandvișur i, spr e sticle.
1968
La ieșir ea di n brutăr ie, un cerșetor bătrân, mic, discret.
Îi dau t rei sau patr u lei.
Își scoate r espectuos păl ăria și-mi mulțumește înd rugând lung . De ce
nu știu — amintirea tatei, asemănarea fizică (de mitite l gârbov it), gestul
atât de pol iticos, rușine a de a fi salutat de un moșne ag pentr u câțiva lei,
năvala în memorie a scenelor de pușc ărie revelatoar e ale bietei con diții
umane ? -, dar izbuc nesc într-un plâns cu hoh ote în mijlocul străzii, ca
nebunul .
Gherla 1962
Virgil B., cu ochi de veveriță, micuț, tras prin inel de felul lui, iar
acum s cheletic , oprit în dezvo ltare, căruia hepatita infecț ioasă i-a lăsat o
piele cerat ă de nuanță verzuie, e pușc ăriaș de la șa ptespr ezece ani. Când
îi fac cunoștința ar e douăzeci și cinci. Privirea, mișcările, iuțimea,
neastâmp ărul, gesturi le de tit irez, setea de cunoașter e, supăr ările di n te
miri ce sunt toate de copil. Știe de necr ezut de multe lucr uri, unele țin de
rubrica encicl opedică a unei reviste de știință și tehnică pentru tineret.
Spre pildă, tabelul lui Mendeleev în înt regime, pe grupe, sub-grupe și
perioade, simbol de simbol . Îl învăț și eu, împreună cu maiorul Ilie Șerbu;
vârst a, la acesta din urmă, n-a ob osit por nirea spre învăț ătură; și nici n-a
curmat elanul spre bine.
Virgil e pasionat de existențialism, despre care a m ai auzit; i-l expun,
iar și iar. Îi poveste sc și piesele lui Ionescu: î l farmecă. Deși trăiește izolat
de lume, între pereții groși ai fostului fort Jilava, sau într e ai clădir ii
tereziene (m artinuzziene, când t rece la zar că) de la Gherla, lu i Virgil
spiritul gener ației și aerul timpu lui (încotro sufla vântul veacului) îi dau
antene sp eciale care-i înlesnesc pricepe rea și-l ajută să ghiceasc ă pe
sărite.

Tot vo rbind cu el despre existențial ism și tot pr ivind în jur (suntem
într-o cameră r ea), îmi formez părerea, că — de scriptiv și expozitiv —
existențialismul ar e dreptate. Înt ocmai aș a e viaț a cum o vede
existențialismul, așa arată lumea când lipsesc naiv a credință în
Dumnezeu și iluzi ile mo ralei. Da, zidul, greața și mâinile murdare
(mur dare de pe ur ma compr omisur ilor și trădării , dar și inevi tabilulu i
frecuș cu zilele) definesc ori bilul unive rs din car e Hristos nu mai face
parte. (Apartamentul părăsit de oameni, năpădit de șo areci și pă sări de
noapte.) Descrie rea este cu totul neexagerat ă, a existențialiștil or; numai
soluț ia lor e greșită. Sau mai bine zis nu cunosc soluț ia: străpunger ea
zidului până la Iisus mâng âietorul. (Mângâietoru l dar și r evelatorul ,
liniște a dată cr eștinulu i este și e a întemeiată pe cunoaștere, întru nimic
mai puțin decât ce a dobândită prin budismul indian o ri zen). Și e de
mirare: uni i existențialiști au fost prin închiso ri: cum de n- au găsit mij locul
de a tr ece prin zidur i?
BUGHI MAMBO RAG
… Nemții pe col onelul Sturdza 1 -au primit foarte corect, dar rece.
Dovad ă că pe atunci mai exista un simț al on oarei mil itare… Iar când a
venit Mackensen în teri toriul ocupat, la Bucu rești, să-l vad ă pe Carp,
bătrânul germ anofil a ieșit în capul scării și l-a dat af ară… Ce spui,
domnu le? de unde ai scos-o p-asta? E ab solut fals … îi spune Marc ellus lui
Deme trios…
— Andr e Gide: cititorii și ur mașii lu i s-au bucurat g rozav de cuvinte le
ieșite din gura lu i Ivan K aramazov : dac ă nu există Dumnezeu, totul este
îngădui t.
Raționamentul e simplu: de vr eme ce Dumnezeu nu e xistă,
opreliștele nu mai au nici un rost, poț i face — netulbu rat — or ice. Dar
viziunea aceasta libert ină și liniștit oare (iar mama tot a murit , nici nu mai
e nevoie să plec în Alger ia) pier de din veder e o altă ineluctabi lă
consecință a for mulei. Dacă Dumnezeu nu e xistă înseamn ă nu numai că
insul își poate face de cap, ci și că natura și universul nu mai au nici o
îndato rire față de om. Cine m ai poate s pune, dacă aș a stau lucru rile: nu e
drept? Or i: de ce ni se face nedr eptate? Totul e îngăduit și împo triva ființei
raționale; totu l e în găduit și f orțelor oarbe ale n aturii, coinc idențelo r
ironice ale haz ardului, urzelil or complicate ale destinulu i. Totul este
posib il: este posibilă batjoc ura, terfel irea, absurditatea. (F ără a m ai vorb i
de ur mările pe plan concr et: omorurile, atacurile, violența — s unt și ele
neplăcute când t rec din cărți în stradă, înt rebați- i pe l ocuito rii marilo r
metropole după ora opt se ara.) Știu eu pe cineva care s-ar ve seli să fie
așa: să nu m ai fie limitat, să nu mai fie silit să se grăbe ască.
Iubitorii de rațiune și dr eptate — print re car e s-au recrutat îndeobște
necredincioșii — ar trebui să-și dea s eama că ei, mai mult decât oricine,
au tot inter esul ca Dumnezeu să existe. Să nu de a acest contest at
Dumnezeu nimănui să ajungă a-și dor i ca Dumnezeu totuși să existe și să
nu ne fie îngădui t chiar orișice.
(Oare Troțchi și alți surghiuni ți ai idealului comunist n- au fost — aș a,
nițel — bucu roși că există totuși țări cu alte r egimu ri în car e s-au putut
refugia?)
Ianuarie 1955
Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la o rele 16. Voi
vedea de ce. S- a petrecut ceva rău ? Vreo boală ? — Sunt eu om să mă

adresez (traducer ea din francez ă: suis-je hom me …) unui avoc at în caz de
boală? îl aud surâzând la celălalt cap ăt al firului.
În odăița-hol din casa par ohială a Schitulu i găsesc lume multă de to t,
numai c remă și eli tă. M ă lămur esc de îndată as upra temei r euniuni i.
Părinte le Cleopa, spir itualul mânăstirii Slatina, călugăr de o rigine
țărăne ască și cu reputații de sf ânt, șade pe sc aunul oaspetelui , iar acesta
e pe un taburet la pic ioarele lui, cuminte și cucernic, foarte pr eveni tor și
nițel prea supus. De ce oare gestul ace sta de fi rească s merenie pare
călcat pe vorbe le din Fapte 22, 3 ?
Părintele Cleopa, de stul de tân ăr, simplu, vorb itor înlesnit, cu pr ivire
blândă, părul, barba și mustățile f oarte negr e, și purtar e serioasă. I se
pun tot felul de într ebări și răspunde la toate nu numai cu multă răbdar e
și dreaptă socot ință, dar și cu vădită atenție, r eflectând înde lung. Codin
Mironescu, T odirașcu, Pillat, Alice Voinescu, Mihai Mu sceleanu, doct orul
Voiculescu, Ale xandru Du țu, mulț i tine ri cu ochi aprigi și calzi ascultă
răpiți și se cunoa ște că au p arte de feric ire. Unii dintr e ei, ca Pavel Sim.,
Virg. Cd. și alții studiază teol ogia în orele libere și dau examenele
clandestin. Da, ăștia n-ar pleca într istați de la Domnu l.
Se st ă pân ă târziu de tot , de par că somnul, odihna, oboseala,
treburi le, orariile n-ar e xista. Și nic i nu se află un sa movar, ca la ruși.
Eu însă plec îngândurat; de ce a scult din afar ă toate lucrur ile acestea
îmbietoar e, de ce mi-e team ă să fac pasul hotărâto r?
August 1970
Mai toț i cei ce-l as cultau pe cuviosul Cleopa la Sc hitul Maicilor au
trecut în răstimp pr in înch isoar e ori măcar pe la Securitate. Părintele
Mihai constitu ie o excepție. Alții au murit.
Părintele Cleopa — după ce a trăit vr eo patru ani în pădur e
(mânc ând mai mult rădăcini, neavând posibi litatea s ă aprindă focu l —
fumul ar fi fost r eperat -, susținut de câțiva țărani, dar nu pe vr eme de
zăpadă — ur ma pașilor ar fi pus or ganele de represiune pe drumul cel bun
-, viețuind în bună vecinătate cu fia rele) — e acum la Sihă stria, ca si mplu
călugăr .
Dinu Pillat și cu mine, plecând de la V ăratec, ajungem la Sihăstria pe
la ora prânzului. O zi măr eață de august: lum ina și peis ajul aparțin lumi i
nestricăcioase de după învie rea de obște. Neprihăni rea, din toate p ărțile,
te izbește, te ia de gât, te învinge.
La căsuța de pe măgură a părintelu i Cleopa ajungem cu greu. Se
vede că fostul prigonit se ferește, ori e suprav egheat, o ri amândouă.
Izbutim, prin intervenția uno r monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (și
partea a sta ia mult timp), a fi primiți. Călug ărul cu părul și barba de-un
negru intens, car e se ținea a tât de d rept, e cărunt acum și împuținat la
trup. Ne op rește cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas același
vorbitor fluent. Ne învață de spre ispite și distincția ce t rebuie făcută înt re
ispitele din stânga și cele din dreapta. Ispita din stânga, o știm cu toții: e
a patimil or, a viciului, a răului. Dar se m ai află și una din dreapta, e mai
surpr inzătoar e, provine din virtuț i și calități, din dorința de a face binele.
(Evlavia s atisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e su s în cer,
toate- s bune pe pământ. Am har, ce-mi pa să, mă duc să-mi r od osul în
colțișoru l meu. Literatura pildui toare, mier oasă. Moralitate a osânditoa re ).
Putem cădea și, prin aceasta, siguranța nu încape nicăier i. Vivere
pericolom mente. Monahul cunoașt e lozinca nietzscheean ă la fel de bine ca

Mussolini. Viața mona stică e tot atât de pl ină de g reutăți, hârtoape,
viroage, coclauri și dezn ădejd i ca cel mai negru roman existențialist.
Unde te- ntorci, numai capcane. Parois, zic existențialiștii francezi. Ce salt
se cer e!
La ieșir ea di n mân ăstire ne întâmpină iar natura: numai verde și
albastră, străluci re calmă și distins ă. Ce mai p refăcătorie! Ispită din
dreapta și ea!
— La ispita din d reapta c red că s e referă și C. S. Lewis în cartea lu i
despr e draci. Ex emplu l pe car e-l dă e mărunt, dar cu perspectiv e imense:
„Diavolu l păzito r" al unu i englez oarecare îl îndeamn ă din răsputeri
pe mur itorul asupra c ăruia „vegheaz ă" să se jertfeasc ă într-o chestiune
care-l preocupă: aceea specific britanică a ce aiului. Murito rul ar vrea să
bea ce așca de ceai de la ora cinci pe tera să. Nev asta și soacra pr eferă să
o bea înăuntru. Cedeaz ă, îi suflă diavolu l, fii smerit și bun, altru ist,
jertfește-te, fă-le pe plac. Omul își bea a șadar ceaiul cu ele, și toată
vremea se si mte nefericit și nedr eptățit, băutura i se opr ește în gât,
blestem ă în minte ambele femei care la rândul lor văd bine că le-a făcut
concesia în silă și simt cum le cupri nde antipatia. Diavo lul jubilează. T rei
exemplar e în perspectivă.
Ce trebuia să facă murit orul? Să nu meargă prea departe pe calea
virtuții într-o chestiune secundară, s ă-și r ecun oască limi tele; să fi spus,
deschis și simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe ter asă, chiar singur .
Ele ar f i stat înăuntru, el afară, toată lumea er a mulțumită, „spir itul de
jertfă" lipsită de dreaptă socotință (și pus în aplicare unde nu avea ce
căuta) era înv ins și, la un mai mare nivel de mode stie, nici unul di n cele t rei
suflete nu ar fi apucat- o pe me andrele resentimentu lui și iritației
-meandr e care pentru dracii mărunți sunt un p redilect și ad evărat corso.
— Dr-ul Al. G, pr oteste ază împot riva superio rității pe car e o recunosc
eu creștinismului asupra hinduismulu i. Dragoste a, după el, nu lipsește
câtuși de puțin din brahm anism și bud ism. Cea mai m are bucur ie pentru
un ins nu es te să ajungă el în Nirvana, ci să ajute pe alții să parvină la
stadiul final al av ataruri lor. Dovad ă e bodh isath'a Ava loh'ttesvara a cărui
desăvârșir e i-ar per mite să aibă oricând acces la Nirvan a; el totuși refuză
ieșirea di n ciclu rile reîncar nării și, din afecțiune și mi lă pentru oameni,
rămân e în lume sub formă de dalai-la ma.
Eu: ca s ă-i îndrume către ce? Tot cătr e neantizar e.
În raptul capului nu pot înțelege cum de li s-a părut dintr-o dat ă
multor creștini europen i că r eligia lo r de nu este chiar de tot rea, e totuși
în mare măsură infer ioară celor asiatice.
Budismul? Dar budismul e o soluție ușoară. Te retragi — și g ata. E o
renunțare, repliere. Creștin ismul e ne spus mai g reu și mai comple x — e
teandrie. Fără a înceta s ă fii om trebuie să fii și Dumnezeu, în același
timp. Nu cer e capul biserici i creștine și el ră stignirea trupulu i? Îns ă nu
pentru obținerea unei stări de împietr ire, ci ca mijl oc de total devotament.
Confuc ius? E o foarte savantă și înțeleaptă pol iteță (în sen sul etimol ogic).
Yoga? Mi se par e, în fon d, o gimnastic ă: psiho -som atică desigur , bună,
utilă, dar strict funcțională, ca orice calistenie. Zenul e o contemplație:
care-i este sensul, oscilant?
Chemar ea stoicismului rămâne vie pentru mulți oameni superi ori și
acum. Sto icismul e no bil, cine ar putea s-o conteste? Dar e acrit. Stoicu l e
demn, surâsul lui totuși e crispat, a marnic și plin de resentiment; de
tăcută ( stăpânită, fără-ndoială) îmbufnar e.
Creștinismul nu- i nici acru, nici temător în fața vieții. Nu pr opune o

fugă, ci altcev a nespus m ai greu și m ai eficient, transfigurarea. A cest
ceva e tem erar și m ăreț.
Dar să nu se creadă cumva c ă prin creștinism ne e ste văt ămat
egoismul: la d rept vorbin d, a fi bun e cea m ai egoistă dintr e soluți i,
investiția care asigură do bând a cea m ai ridicată.
1940
Teoria lu i Salom Aș (în Der Krieg geh t %nvilcr): evreii nu l-au pr imit pe
Hristos dr ept Mesia, pentru că nu se puteau învo i ideii că Binele final și
Adevărul adevărat s-a u arăt at și deci se știu.
Voiau sa le mai lase în vi itor, grele încă de alte nădejdi, învăluite încă
în nedezv ăluite văluri.
Nu contest au măreția învățături i noi, dar a-l recun oaște pe Hr istos
însemna s ă admită că Descoper irea s-a f ăcut, că ast a e.
Ei preferau s ă-și pă streze mai departe vis ările, necon turate; p oate că
va fi ceva și mai și…
Văratec, 19 71
În postul Sântei Marii mă spovedesc p ărintelui Calinic.
Printre altele: un fost coleg de pușc ărie mereu vine să mă tapeze;
duhnește a b ăutură și uneori îmi arunc ă-n obraz povești sfruntate: că i- a
murit cop ilul și îi lipsesc b anii de înm ormântar e — mie care știu că nu e
tată. I-am dat ce i- am dat, apoi l-am respins. Simt totuși o neliniște. Dar
ce să fi făcut cu un bețiv!?
Să-i fi dat, mă într erupe duh ovnicul . Când m ai vine, dă-i, nu-l judeca!
Și eu — zice — am un prieten bețiv , un nenorocit și când vine pe aici î l
omenesc. Dă-i!
Cât de bi ne îmi pare că m-am făcut ortodox.
Văratec, 1970
Maestrul și Ma rgareta de Mihail Bulgacov, recomandată s tăruit or de
Pillat.
Diavolul B ehemo th, cu doi colegi, vine pe pământ, în Uniune, luând
chip de motan negru care duce cu el un P rimus.
Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu
Primusul?
(Zât! îi spune tax atoarea, motanii n-au voie să călător ească în
autobuz!)
Primusul acesta face toț i banii și este cheia cărții , și e dovada
genialități i autoru lui.
Pentru că așa oameni, așa draci. Behemoth e un m are demon trist,
un prinț răzvr ătit al întuner icului. Dar știe unde s-a întâmplat a nimer i și
— lepădându- și mantia by roniană or i goetheană, mantia lucifer ică și
somptuoas ă — se dă pe brazda și pe mă sura par ohiei. Primusul e
aferentul simbol batjoco ritor (diabolo: a despărți, a batjoc ori) al civil izației
sovietice după cincizeci de ani consacrați făurir ii unei societăți exclusiv
preocupată de bunur i materiale și de p rosperitate, după cincizeci de a ni
de constru ire a comunismului — trium f al bunei stări.
Când draci i trec în zbor peste ca se și cu asmodeice puter i le ridică

acoperișur ile, ce se vede? Se z ăresc lungi șiruri de cor idoar e unde,
întoarse de la munc ă, gospodine le sovietice gătesc fiecar e pe câte un
Primus m asa de seară.
Ăsta e comun ismul! Ăst a și nu altul: tovară șul de la raion, spațiul
locativ, certi ficatul de ori gine socială, delațiunea ob ligato rie, cozile,
primusul. În vreme ce un miliar d și jumăt ate de imbec ili, în Occident,
oftează, manifest ă, răpesc, urlă, scriu, se de spoaie, își las ă barbă, fac
dragoste în publ ic, aruncă cocktailur i mol otov pentru a realiza idealul:
Primusul, ma șinuța cu gaz a sărăcimi i.
Gospo dinele, el e, n-au ce face. Dar la gândul miliar dului aceluia și
jumătate, cine st ă să se gândea scă, îl apucă nebunia.
Alt comun ism? Dacă s-ar fi realizat altundeva er a altfel? Când l -om
face noi va fi altceva.
Iluzii, prostii. Tot cu acele ași elemente constitut ive veți lucra. T ot
acolo veți ajunge. Tot la acela și rasism social, mar xist nu mai puțin decât
lenin ist (de și ar fi, poate, om cumsecade, deși burghezia a jucat un rol
progresist, n-avem ce-ți face: ești cum e ști, și cum altfel nu poți fi, trebuie
așadar să fii osândit).
Ăsta e, nu altul. Răzbunător . Mic. Împu țit. Mahalagesc. P izmaș.
Credincios al treimii: ură, bănuial ă, invidie. Cu gură de țață și ură de
slugă. Soc ietatea bunei stări, unde bucătăria e P rimusul de pe cor idor.
Știu ei, demoni i, cum s ă se întrupeze, nu întâmplător .
BUGHI MAMBO RAG,
… În gară la Teiuș de cine dau? De Dragomi reanu, merge a spre
biroul șefului de gar ă. Conu Alecu rămăsese în vagonul ministerial. Voia
să măn ânce o omletă și- l ruga pe șeful gării să dea dispoz iții la rest aurant
să i-o prepare și să i-o serve ască în vagon. Mă reped la conu Alecu. Era în
drum spre Gherla, la H ossu, să-l r oage s ă stea el de vo rbă cu Ma niu să
vină în octomb rie la încor onare la Alba- Iulia. Maniu refuza. Conu Alecu era
binecun oscut în Ardeal încă dinainte de război, din vreme a când venea
sub numele de Ion Brad să aducă ajutoare pentru școlile române ști. Își
punea mare n ădejde în Hossu, episcop tân ăr și suflet mare. Am mânc at și
eu din omletă… Aș, ți-ai găsit, n- a venit… N-a venit, și ziarele din
Budapest a au putut scrie Erdely non coro nat… Dumnezeu să-l ierte, că a
murit ca un erou și un martir …
Toam na 1964
Pe Nichif or Crainic — deținutu l care, la Aiud, pentru o gamel ă de
arpac aș sau o țigară spune a că nu e xistă Dumnezeu — îl osândesc toț i la
ieșirea di n înch isori, după grațier e.
Rămâne de văzut ce-ar face pr otest atarii după patruspr ezece ani de
regim celular .
Dar la Glasul Patriei se înghesuie toți să scrie, acum, în stare de
libert ate !
Scârbă. Nons ens.
Sunt oar e și eu prin tre ultimi i douăzeci și nouă de legionari?
În Setea și foamea (actul I II), Eugen Ionescu a r ezolvat defin itiv
problema: după două să ptăm âni de înf ometar e și de t recere a vapori lor
de ci orbă pe la nas, at eul recită în genunchi Tatăl Nostru, iar credinc iosul
se leapădă de Cel A totputernic proslăvind pe Darw in.
Și nu ne duce pe no i în ispită. Darul suferinți i nu-l are oricine, cu
tortura e ca și cu șperțul: totul e să nu încetezi a st ărui, mărind oferta,
până ajungi la p rețul respectiv .
Topaze: e inc orupt ibil, cere o sută de mii de franci ! Orwel l : există

pentru fiecar e câte o tortu ră irezistib ilă.
— Dumnezeu, iertăto r, nu pedeps ește mer eu păcatele și gr eșelile
noastr e. Diavolu l, treaz, nu ne t rece cu veder ea nici o faptă bună. (De
partea ce alaltă a ecu ației, semnul valori lor se inverse ază.)
De aceea este at ât de greu de făptuit bine le, pentru că întâlne ști la
tot pasul îndârjite le împo triviri și iscu sitele piedic i ale celui viclean.
Nietz sche: „Suntem înde osebi sancționați pentru virtuț ile noastre."
Deîndată ce ia hotărâr ea de a fac e binele, omu l își asumă o
răspunder e imen să și-și bag ă de bună voie capul în laț. Ce-i drept, bine le
fiind de esență divină, voito rii de bine dau dovad ă — e un punct asupra
căruia tr ebuie să dăm d reptate diavolul ui — de m are cutez anță și chiar de
trufie. Oricum, înainte de a te av ânta în domeniul binelu i este nece sar a
ști că tr eci pe teren minat.
Proverbele const ată cinic situația: „Dai, n- ai"', „ Dai cu banița, scoți cu
lingura", „Dai cu mân a și aler gi cu pici oarele", „Dai un deget și-ți ia toat ă
mâna", „Pe cine pr imești la m asă, te scoate din casă", iar Aposto lul, de
fapt, nu gânde ște altfel când scrie (Rom. 7, 15, 18, 19) că nu face bi nele
pe car e-l voiește, ci răul pe care nu-l voiește.
Răul poate să-l facă oric ine, cât de nevol nic ar fi. Binele însă e numai
pentru sufletele tari și firi le călite. Răul: lapte pentru co pii; bine le: car ne
pentru adulți. G. Duhamel creând pe bietul amploaiat Salavin, po rnit
dintr-odată pe sfințenie și sfârșind înfrânt, a înțeles cum stau lucru rile.
Sfințenia și bunătat ea nu- s la îndemâna oric ui. Una-i să bați mingea pe
maidan, alta s ă faci scrimă. Se cer e o pregătir e, un antr enament as pru.
Pentru această cauz ă se morti fică (și s e întă resc) monahi i în fel și chi p
înainte de a îndrăzni s-o apuce pe cale a faptel or bune.
Păcat de yoghini că ur măresc dep ărtar ea de lume, dinc olo de bine și
de rău, iar nu facer ea binelu i și trăi rea dragostei, pentru că de pr egătit ar
fi bine pregătiți.
Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulți anticreștin și
scandalos, reprezintă și el o perfectă intui re a peric olului de a căuta
sfințenia de unul singur și pe cale idi oritmică. Viridiana este o justificar e a
biseric ii și a mân ăstiri i și o demonstrație a puținei noastre priceperi în a
ne însuși și aplica învățături le lui Hristos.
— Erezia smer eniei, a falsei smer enii, oarecum antipodul alteia:
angelismul.
Ispita de a te lă sa os ândit la muncile veșnice și de a merge în iad din
atâta dragoste pentru Hristos încât să tânjești a săvârși jertfa care const ă
în a te lipsi de El, ispita ace asta logică și dementă a descri s-o Papini într-
una din nuvelele Iui.
Târcoale le-a dat e a și janseni știlor, care zice- se că le r ecomandau
monahil or de la P ort-Royal să nu se împărtă șească vreme îndelun gată,
pentru a suferi subtil și aprig stând departe de Hr istos.
La moartea lui N. lorga, Ct. N. a vrut să trimită din Germania
următoar ea telegramă lui Horia Sima: „ Am cerut să fiu înscris în legiu ne
în ziua a sasinării lui Codr eanu, cer să plec din legiune în ziua omo rârii lui
Nicolae Iorga".
Dar n- a făcut- o, din smer enie.
Dar ispita falsei sm erenii — a ne a bține de la fapte bune și bucu rii
legitime — este la ur ma ur mei tot una cu păc atul lui Iuda. Și Iuda s-a
resemnat, s-a smerit afundându- se în rău.
Din smerenie să cedăm, s ă ne r esemn ăm a fi mișeii ce suntem.
Explicația raționamentulu i care pornind de la modestie și umi lință

ajunge la demon ism o putem afla numai în opera lu i Chest erton, care a
defin it nebun ia drept forma supr emă a log icei.
Desigur, raționamentul eroului papin ian: îl iubesc pe Hr istos —
Hristos ne cer e să ne jertfim pentru El — car e jert fă poate fi mai mare
decât a r enunța în veci la El? — să com item, aș adar, acele crime și
netrebnicii care să ne deschidă cu siguranță porțile iadului , este cât se
poate de logic. Atâta doar că nu est e decât logic, prin urmar e demen t.
Ca însușire principală a omulu i, călugării ortodocși nu socotesc nici
bunătate a, nic i inte ligența, nic i dragostea, cr edința, răbdar ea, evlavia ori
sfințenia, ci dreapta socoti nță, c are est e o virtu te foarte comple xă și gr eu
de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atât de va stă ca pol imerii de
bază.) În dreapta socot ință intră, precis, tainic drămuite, și bunul simț și
înțelepc iunea și cumințenia și vo ința ad ăogite celo r de mai su s. Nici una
din virtuț i nu e absolută — nici chiar adev ărul -, doar iscusita cump ănire a
multora ne poate ajuta să ne fer im nu numai de rele (aceasta-i destul de
ușor), ci și de sa vante bo roboațe și sofisticate er ori.
Peste logica de fie r a dementului nu se poate, din neferici re, trece pe
calea rațiunii, ci numai prin recunoașter ea ad evărulu i constat at de
Chesterton, că logica pură, nesprijinită și necompletat ă de celelalte
însușiri benefice, este o boală primejd ioasă, ba chiar funestă.
Erezia falsei sm erenii calcă și peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu
ni se cer e deloc resemnare a, ci ambiția, depă șirea. Ni se cer e, adică,
dragostea concr etă, care e tot una cu a dori prezent a mirelui, voin ța de a
fi alături de El. Partea Mariei, partea ce a bună. Noi nic i nu trebuie să
urmărim a fi undeva anum e — rai, T abor, Golgotă, Cana — ci numai să fim
alături de Hristos car e este, El, adevărul, calea și viața.
Erezia falsei sm erenii se opune și te xtului fundament al din Apoc. 3,
20 unde Mântuitoru l făgăduiește celui ce ascultă de poru ncile Lui că v a
veni la el și va cina cu el. Hristos vr ea să fie împreună cu noi , ne cer e
răstigni rea trupulu i ca să putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne
îndepărta i remediabil de El în fundu l iadulu i, în geroasele co ridoa re
aseptice ale demenței silogistice.
În tot ace st deșert (or i labir int?) numai d reapta socot ință ne poate
ajuta, pentru că e simplă.
— Nevoința — ruse ască îndeobște și cunoscută ca a iuradivâilor —
reprezintă o formă foarte special ă de sfințenie. Este a celor(a) c are se
prefac a fi proști (proaste ), imbecil i(e), nebuni(e), aiuriț i(ite) spr e a stârni
disprețul și a provoca jignirile. Cazul călugăr iței Isidora, Isidor a neb una,
folosită de co legele ei num ai pentru muncile j osnice și priv ită ca o
descr eierată pân ă în ziua când e dat ă-n vileag de un mare pustnic, spr e
rușinar ea celo rlalte.
Mortificarea subtilă; este adev ărat că e cumplită și deci foarte
merit orie, dar e pe tot atât de primejd ioasă și de echivocă:
a) mai întâi că imp lică puner ea cel orlalți în stare de păcat (îi provoci
să fie nedr epți, reușita planului tău presupune li psa lor de compătimir e,
sconteaz ă pe răutate a lor);
b) apoi este pric ina de pot icnire pentru o mulț ime de nevin ovați car e
vor conf unda cr edința cu țicneala;
c) în sfâr șit pune no bila înțe lepciune sub obrocul smintel ii,
comp romițând- o.
Totul se pet rece în regiuni extrem de labile, pe niște nisipuri
mișcătoar e; se dan sează pe vulcan, pe muchie de cuțit, de unde căderile
se pot produce or icând.

Fără a m ai vorb i de încă o prime jdie: aceea c a prefăcutul(a)
imbeci l(ă) și aiurit(ă) să nu car e cumva s ă ajungă a-și tran sforma cu
timpu l rolul în realitate și a deveni cu adevăr at ceea ce pr etinde a fi.
Considerația ace asta e poate cea mai grav ă și scoate în evidență
constat area că o viață creștină nu se poate întemeia pe o p retenție, o
mască, o inducer e în er oare, o păc ăleală. Altfe l spus, o fățăr nicie.
— Biserica înt otdeaun a a mers pe drumu l echil ibrului și al bunului
simț, uneo ri nițel comun. P e cărările sofisticate a u mers er eziile. Fiind
rafinate, au și părut superi oare și au cucerit îndeosebi mințile ascuțite,
cărora nu le vin a cr ede că dr eapta socoti nță e ste, ea, în simplitatea ei,
suveranul rafinament.
— De v reme ce Hristos este cel car e a înviat — iar de n- a înviat
Hristos la ce bun suntem cr eștini? — nu putem năzui spre iad, săl aș al
morții.
Mi-au s pus și mie Al. Pal. și Anetta că a m fost lipsit de smerenie și de
compasiune față de un biet bătrân, că dacă a m refuzat să fiu martor al
acuzării, să dau declar ații, să mă reeduc etc. — ca at âția alții , ca a tâția
oameni de treabă și de valoare — a fost numai din or goliu. Și poate că le-
aș fi dat dr eptate dacă nu eram bine edificat cu privire la er ezia falsei
smer enii.
Și nu cumv a este această smerenie — car e e tot una cu intenția de a
statornici netrebnicia omenea scă, de a interzice omulu i să iasă din tr-însa
și să se depă șească — nu cumva e ste ea îns ăși o paradoxală trufie,
colorată de ri dicol ca dez armanta frază a unui episcop francez: în materie
de umi lință cr eștină, desfid orice concu rență?
BUGHI MAMBO RAG
Sectantul B.: Dvs. ați mințit va să zică la anchet ă.
General ul A. V.: Da.
Sectantul B.: Și ziceți că sunteți creștin? Dvs. nu știți că minciu na
este interzisă de Dumnezeu?
General ul A. V.: Știu. Dar nu pot aplica pr incipiul fără discr iminare.
Sunt obligat să spun adev ărul, dar nu tot adevărul și nu or icui.
Sectantul B.: Ba da. Tot adevărul și num ai adevărul oricui. Minciuna
ne este interzisă.
General ul A. V. : Chiar dacă nenor ocesc pe un altul?
Sectantul B. : Chi ar.
General ul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuți i nedrepte?
Sectantul B. : Nici.
General ul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păc at și să-l
ispășesc eu.
Sectantul B.: Asta-i de la diavol.
General ul A. V.: Să-ți spun o istori oară. Pr ietenul meu, ingineru l Al.
Ștef, avea o femeie de servic iu care era milenistă sa u cred incioas ă sau
nu știu exact ce, dar în tot cazul și pentru nimic în lume n-ar fi spus o
minci ună. O femeie extrem de cinstită. Când d-na Ștef . era acasă și s una
la poarta cineva și ea nu voia să primea scă (o chin uiau migrenele), ruga
slujnica să spună că-i plecată. (Uitai să-ți spui că locuința l or era în
mijlocul unei grădini mari.) Credinci oasa refuza categoric. Se nă șteau
situații neplăcute și discuții. Femei a, că nu minte. D -na Ștef . nu voia să o
conced ieze, deoarece era onest ă și vrednică. În cele din urmă a u căzut la
o învo ială: femeia de s erviciu merge a la poartă după ce s tăpân a ei ieșea
din casă și s e ducea în grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să
spună: „doamna nu e în casă." Nedorit ul oaspe nefii nd atent la prep oziție

înțelegea ac asă, ori credea c ă femeia de serviciu nu-i tare la gram atică —
și comedia lua sfârșit. Ei, ia spune, plăcutu- ți-a?
Gherla, m artie 1962
Dupa-amiaz ă rece, din care se desprinde totuși o depărtat ă
făgăduință de pr imăv ară. P rin inte rstiții le scândur ilor ghic im că vr emea e
a moină. Mă cuprinde nost algia și tor opeala. Mi-ar plăcea s ă mă pot
cocoloși ca un copi l, ca o mâță pe cupto r. Mă viziteaz ă, clare și apr opiate,
curtea nemăr ginită a fabric ii din P antelimon , strad a Armenea scă și de
necrezuta ei liniște, pomul de Crăciun din casa Șeteanu, zâmbetul
doamnei Boer escu în rochie de catifea vi olet, pădurea dint re râul Târgului
și râul Doamnei la Cluce reasa, mișcările grăbite ale d-rei Florescu,
imprecațiile anticato lice ale d- nei de B ranszky, strigătele neguțători lor
ambulanți străbăt ând, numer oase și felurite, cupo lele de pace și tăcer e
care se înălțau dea supra ul ițelor și străzilo r… Și Anetta car e mi se uită
drept în ochi, și Ma nole vituperând la Duque împotriva liberali lor și pentru
junimiști…
Îl rog pe doct orul Serafim Pâslaru să -mi recite o poez ie de-a sa , apoi ,
vrăjit parcă și mai mult de nost algie, mă ghemuiesc — pe cât ne e ste
permis — sub fereastra acoperită de scânduri a celulei — prin interstiți i se
zărește o fâșie vag ă de deal — și, c a un copi l care-și îngân ă sieși povești
de mult știute, îmi repet și-mi sistem atizez teo ria celo r nouă ceru ri pe
care o tot frăm ânt și care mă tot mâng âie de oar ecare timp .
În primel e trei ceruri domnește și lucr ează Dumnezeu Cr eatoru l,
Atotfăcătorul și Atotțiit orul, Mar ele Anon im al lu i Blaga, Mar ele
Ceasornicar al lui Voltair e, Marele Ar hitect al francm asoni lor. De la cerul al
patrulea în sus și pân ă la al șaptele a sălășluiește dr eptul Judecător, cel
care înfricoșează, L egiuitorul Vechiului Te stament, Dumnezeul dreptății
aspre. Începând din ceru l al șa ptelea se dezvăluie — celor ce le este dat
— nea șteptate se crete finale. Numai că, spr e deosebire de ce cr ed inițiații
guenon iști, teosofi, antroposofi, spiritualiști ori oamenii pozit ivi cu idei
largi, ori ateiștii de nu anță agnostică, div initate a din cerul al nouălea nu
este o „ forță" sa u o „ener gie", cât m ai impa sibilă și mai impersonală, un
ascuns coo rdonato r sau constructor , ci este Dumnezeu cel cu barbă albă,
blând și bun. Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate și al co lindel or,
al coz onacilo r, colindețel or și turtelor, al celor mai frumoase seri de
Crăciun, cel din Dick ens și din Bibliotheque Ro se.
Aici stă Hristos, Mângâietorul și Odi hnito rul, care ne-a făgăduit că ne
va tă mădui de rele, scârbe, păcate și dur eri, la care se gânde sc eroii lui
Cehov din Unchiul Van ia. (Ne vom od ihni, unch iule Vania…) Dumnezeul cel
mai de su s, final, din taina tainelor și sfânta sf ântel or nu es te câtuși de
puțin cel abstract, nu e Cr eator ul rece, nu e Brahm a necupr ins și
neschimbabil, nu e cugetătoar ea zeitate a gnosei, depărând eoni i. Și-n
acest al nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur că nu m ai domnește
serioz itatea păm ântean ă; nici urmă de a ceastă aș a-zisă serioz itate a
pedanțil or, conștiinc ioșilor, fariseilor și contabil ilor. Serioși în lume ni se
cere a fi în înțelesul de virtuoși, cinstiți, atenți la du rerile altora; dar nu
mohorâți și nu executor i nemil oși ai r egulamentel or trecătoar elor
împărății și efemer elor prefecturi de po liție. Călug ării sunt voioși — de
ochii lumii se abțin s-o arate în pub lic, dar purtar ea lo r arcană e alt a -,
acri sunt dracii și funcț ionari i -, iar în cer, pun rămășag, nu mai e xistă
decât zbur dălnic ie. Cum de- ar pute a fi altfel, de vr eme ce Mântuitor ul ne
spune limpede că acolo nu pătrunz i dacă nu ești ca prunci i. Oar e „serioși"
sunt prunc ii ori de o neastâmpărat ă veselie?

— Pe Creator e mai toată lumea gata s ă-l admită, până și a teii mai
împaciui toriști, iar agnostic ii in corp ore. Și francma sonii recunosc un
Arhitect, o Ființă Supr emă. Ca și R obespier re. Toți simp atizanți i, sub o
formă ori alta, ai teosofiei și hindu ismulu i (și sunt numer oși în lume) nu se
împotrivesc ide ii unui spiri t diriguitor. Acum, până și oamenii o bișnuiți cu
limbajul științ ific de mar e pop ularitate și am atori de exprimări o biective
pomenesc fără sup ărare de o Ener gie, o Forță, un Motor.
Motor era și la Aristotel. Dar nouă, aici, în închisoar e — chintesenț ă
de viață — cât de neștiutor i ni se par toți, de la Stagiri t la R ené Guénon și
la Edouar d Sehur e! O fi, nu zic ba, o fi aș a cum spun ei pe la cerul unu
sau doi. Pe acolo da, e matem atica, e gnos a, doi și cu doi fac patru, e
arhitecton ică, sunt lin ii de forță, orbite planetar e, leg i, dreptate, mă rog,
socotel i…
De la al tr eilea în sus, lucru rile se schimbă îns ă. Orice urmă de
contabi litate dispar e. Suim spr e Hristos. Galaxiile și eonii rămân, cuminți,
în urmă. Începe g reul urcușului . Vămile se întețesc. P entru ca să trecem
de la Cr eator la ideea T reimii, la r ealitatea unei divin ități nu numai
atotputer nică și or donatoar e, ci și mai ale s bună, în grijorată de soarta
făptur ilor, iubitoa re de oameni până la jertfă, izbăvitoar e și consolatoar e.
Creștinismul nu e numai o religie care se înch ină unui Făuritor, ci și c rede
nebunește într -un Mântuito r care pe Sine s-a d ăruit, din dragoste, lumii*.
Losski spune dar că nu mon oteist e cr eștinu l, ci credincios al unei r eligii
trinitar e. El, c reștinu l, intră în alt domeniu decât al monoteismului ;
moral ist, dr ept ori sistem atizat.
Pe măsură ce ur căm sc ara cerur ilor, priveliști le sunt mai ne așteptat e.
Printre constelații și roiuri de galaxii, stele novae, pitice și albe, uitând de
predici mânioase, vo lume de teol ogie și ar gumente a pologet ice, depă șind
izvoare veșnice de hid rogen — reglate de spiritu l profesoru lui Hoyle -,
lăsând în urmă judecător i, construc tori, socot itori, profeți, gravi fi lozofi și
geometr i neeucli dieni. Sufletu l urcă m ereu mai su s, curățându- se, până la
stația ter minus: locu l de lumină și ver deață, pajiștea înfl orată, mișunând
de căței mici și do lofani și de pisicuțe albe cu fundă, acolo unde răsun ă
acordurile divertismentelo r lui Mozart și se osten esc înger ii cu aripi ai lui
Liliom să ofe re necontenit dulcețu ri și șerbet, acolo unde se află
Dumnezeul cel adev ărat, al pruncil or lăsați — în sfârșit — să vină, o ricât
de bătrâni de ani sau de împ ovărați de g rele amintir i, să vadă pe T atăl cu
barba albă, la mijl oc, pe Hristos pur tător de stigmate și cruce în dreapta,
pe Du hul curățitor și alinător în st ânga.
— Creștinismul, să luăm bine aminte, nu e o simplă școală a cinstei,
curăției și dr eptăți i, ori o nob ilă și rațio nală explicație a vieții (teolog ia mai
bine decât zoologia ne dezvăluie tainele : Emil Cioran); ori un înalt cod de
purtăr i (confuc ianismul, șinto ismul); o ri o terapeutică ev azionistă
(stoicismul, Yoga, zenul) or i un set de înt rebări (taoismul); o ri un act de
supuner e în fața Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult și m ai
deosebit : e învățătura lui Hristos, adică a dragostei și a sa lvatoar ei putinț i
de a ierta. Nici o religie nu concepe înd reptar ea păc atelor altfel decât pe
drumu l logic al compens ării (iar în brahmanis m și budism teoria, prin
samsara, e împinsă p ână la consecințele cele m ai absolute); numai în
religia în car e Dumnezeu nu primește jert fe, ci se jert fește El s-a putut ivi
speranț a șter gerii totale și inst antanee a păcatelor, prin cel mai
cutremurător și m ai anti-contabil icesc — deci și cel mai scand alos — act.
(În ace astă metanoie, revoltătoar e pentru ordine, rațiune și dr eptate,
își găsește p robabil explicația și ciudata r epulsie pe car e, singură print re

celelalte confesiuni, o provoacă mult ora cr eștinismul.)
* „Nu cuiele și pir oanele, ci dragoste a l-a ținut pe Hristos țintu it pe
cruce" (Sfânt a Clarisa) (Nota mit.)
Creștinul cată s ă respecte din toată inima budismul, brahm anismul,
iudaismul, islamismul.. . dar să nu uite că r eligia lu i e foarte deosebită de
acestea. E o c redință în care eu cr ed că cerul final nu e al matem aticilor
sau filoso fiilor, ci al pletelor albe și al cățeilor grași și al pisicuțel or cu
fundă. (De vr eme ce D omnul îi cheamă pe copi i și-și as eamănă împărăția
cu ei, nu ar fi deloc de mirar e să se afle într-însa ce le place lo r.)
Matematica e a devărat ă, ca și dr eptatea, or dinea, mec anica sferelor. Dar
numai pe o porțiune. Sus de tot e altceva.
„Teologii morții lui Dumnezeu"' cad în extrema ce alaltă: î l contestă pe
Dumnezeu Tatăl și-l r ecunosc numai pe H ristos. Dar în ce fel! Num ai ca
simbol al omulu i, al aproapelui, al pr oblemel or omene ști — pe car e se
grăbesc s ă le con funde cu pr eocu pările lor politice: războiu l din Vietnam,
drepturi le civi le ale negri lor, progresul țăril or slab dezvo ltate… A ți înțeles?
Dumnezeu desființat, iar Hristos se cular izat, pol itizat, criptoc omunizat.
— Până la ciber netică poate c ă mai găs eau scuze oam enii de știință
lipsiți de cr edință în Dumnezeu. Deși Bette x, încă di n veacul tr ecut,
spune a că la cei simpli și incu lți necr edința este e xplicabilă, dar la savanți
desigur nu. Bacon, acum m ai bine de t rei veacuri, tot la cărturar i se
referea certându-i că nu-l pot gândi pe Tatăl numai deoar ece, potrivit
cuvinte lor Evang heliei, „se rătăce sc necit ind Scr iptura și necunoscând
puterea lui Dumne zeu."
Ciber netica a dovedit perempt oriu ceea ce p rogresul neîncetat al
științel or dezv ăluia cu încetul : imp licata, absoluta necesitate a unui Mar e
Programator. Biologia admite în cele din urmă că analizatori i (cum ar fi ai
văzului) intră în acțiune după un p rogram dinainte st abilit (înnă scut zice
Monod) și că transmit numai selectiv — există neur oni specializați numai
pentru viziunea l iniilor drepte, spre pildă -, realitate a fiind analizată în
fiecar e situație după criter ii preexistente.
Codul genetic? F ixat și invariabi l, programat. Constituția atomului?
Numai după anumite modele arhetipale, programate. Limbajul? Structu rat
și el, ca inc onștientul, după pr ogram. Invarianț a speciilor? Tot dovada
unor limite p revăzute. R ețeaua legăturil or de rudeni e? Cu nume roase
variante, dar nu infi nite, deci iar structu ri, program are.
Acestea s unt viziuni ciber netice ale lumii, adică tot atât ea
recun oașteri ale unor mode le. Să fie toate s pontane și întâmplătoar e? Aida
de! Ciber netica e ste supr ema dovadă rațional științifică a creației,
noțiunea universal ă de pr ogram are nu mai îngăduie nici o îndo ială cu
privire la existenț a Creatorului.
Ceea ce, desigur, nu cupr inde și necesit atea unui Mântuito r și a
întrupării sale. Acestea rămân m ai departe sub s emnul libertăți i, sunt
actul nostru cel mai de preț, mai specific diferențiato r și mai anti-ent ropic:
actul de credință, la fel de anti- destin ca și Arta pentru un Malraux, ca și
anti-istoria pentru un Mir cea Eliade.
Ipoteza haz ardului creator al vieții mi se par e, față de a cr eației
divine, din ce în ce m ai puțin probabi lă, pe mă sură ce r ealitatea se
dezvăluie în ului toarea ei comp lexitate și cone xare. Puțin probabil în
limbaj pr obabil istic e tot una cu zer o.
(Dar calculul cu mil ioanele de maimuțe car e bat la ma șină vr eme de
milioane de ani? Nu vor bate p ână la ur mă și Ham let?)
Posibil itatea e pu r teoretică, iar exemplul — scolastic — are tot atâția

sorți de realiza re ca și tragicul sfârșit car e-l așteapt ă pe m ăgarul
profesoru lui Buridan. Și chiar dac ă l-ar bate, nu va fi nicio dată scos din
flux și nici nu va fi trecut în a cumulator ori stocat ori copiat: Va fi tot o
virtualitate.
Că pilda cu maimuțele dactilo grafe43 e neconc ludentă și constitu ie o
alegor ie pseudo -științif ică rezultă și din acee a că într eg raționamentul
implicat suferă de un vici u elementar : o confuz ie în privi nța verbului a
bate. Mai muțele nu bat la ma șina de scris în sensul ope rațional, care
singur ar da n așter e unor serii combinato rii asupra căr ora să se poată
face calcule p robabi listice, ci lovesc într-însa, as emene a cop iilor care se
așează la pian și se prefac a cânt a. Dacă maimuțele ar putea fi învăț ate
să bată clapele izo lat, e xemplul din nou n- ar fi bun, pentru că în ace st caz
nu mai avem de a fac e cu serii de întâmplări , ci de a cte conștiente.)
— Dumnezeu, precizeaz ă iezuitul Hausherr, nu este infin it, ci
adev ărat. Dumnezeu nu este Infin itul, ci Adevărul. El a cr eat in finitu l, dar
e o Persoan ă. (După cum și pe om- persoană 1- a creat prin suflu, prin cea
mai di rectă și personală r elație. O Idee sau o Forță a vând de r ezolvat
aceeași problemă, ar fi găsit alt mijl oc, dar e sigur că nu pe cel indicat la
Fac. 2, 7: a suflat în fața lui suflar e de viaț ă.)
Afirmația lui Hausherr și te xtul bi blic ne s cot din „silog ismele
amărăciuni i", dezn ădejde și „coșm arul dialectic ii."
— Dacă-mi îngădui să vor besc de o barbă albă, de anim ale, dulcețur i
și flori în cerul al no uălea nu o fac, desigur, dintr-un antr opomo rfism at ât
de extrem încât nu poate fi măc ar bănuit , ci fiindcă mă gânde sc la stări
duhovnicești a căr or echivalență met aforică e cel mai bine redată prin
cățeluși, pisicuțe etc.
— Așa să fie? Nu cumv a sunt nu numai stări, ci și transfigurata lo r
materialitate?
Poate c ă nu stăruim îndeajuns a supra faptului că Ierus alimul ceresc
nu va fi altă lume, ci tot aceasta, dezvrăjită, cu alte s ensuri și valori, la
alte nivelu ri de curăție și intensitate, dar nu ruptă de imagistica pr oprie
făptur ilor create după chi pul și asemănarea divinități i.
— Bătrânul Haydn e întrebat pentr u ce muzica lui religioasă este
veselă în loc de a fi ceremoni oasă și solemn ă.
Răspuns: pentru că or i de câte or i mă gânde sc la Dumnezeu mă
cuprinde veselia.
BUGHI MAMBO RAG
— Oi fi d-ta, domn ule, prinț și cobo râtor direct di n nu știu câți
domn itori, dar te-ai pișat și nu te-ai spăl at pe m âini…
— Eu!?
— Da, d- ta, ce te faci că nu știi, ai umblat cu mân a la daraver ă și pe
urmă ai atins c ănița din care bem no i, care nu coborâm din vo ievozi.. .
— Dar nici nu…
— Ba da! De trei zile te urmăresc, domnule prinț, și ieri tot așa ai
folosit tineta și nu te-ai spăl at, vrei să ne infectezi pe toți. ..
— Dacă mă spălam puneam toată m âna pe căniță…
— Da, dar te spăl ai…
— Da nu vezi că nic i nu e apă…
— Las' că știm noi. Ce, ieri n-a fost ap ă? Și tot nu te-ai sp ălat. Ce-ți
zici, pe ăști a lasă să-i ia dracu’ de m itocani…
— Îmi atribui gândur i…
— Nu ți- ar fi rușine!
— Rușine, dacă-i vorba aș a, să-ți fie dumi tale c ă-mi faci pr oces de

intenț ii și-mi aduci acuzații gratui te…
— Ba s ă-ți fie ție, cât e ști tu de pr inț, porcule și m ăgarule.. .
— Dobi…
— Bine ți-au făcut că te-au băg at aici, așa meriți…
— …toc împuț it ce ești!. .
Tăcere, tăcere, domni lor, TĂCERE. Vine cârâitul!
— Din Pantel imon ne-am mutat în strada Ar menea scă, în centru . E
frumos, dar atmosfera nu e alta, a tâta doar că-s oam eni mai numer oși și
clădir ile mai apropiate una de alta. O pace veche și un fel de înc redere în
lume și ale ei stihii domnesc și aici.
Strada e a sfaltată, cum mai l iniștită nu se poate, pe mar gini sunt
case „b oierești", curți , grădin i și flori, întocmai ca la m ahalau a de unde
venea m. În fața c asei noastr e — o ca să pe colț , din cărămizi aparente și
arse: verzi, roșii, alba stre, albe — l ocuiește familia B oerescu. D -na Eliza
Boerescu e nă scută Flo rescu, e fi ica generalului Ion Emanuel, fost pr im
ministru și proprietar al unui mic c astel în Calea V ictoriei. În amintir ea
reședinței părintești, are și c asa din Ar menea scă un rum, mai micuț. Își
are domicil iul acolo și sor a doamnei Boe rescu, domnișoara Fl orescu, o
„fată bătr ână", sprintenă și umblăr eață, mereu în căutar e de suferințe pe
care să le aline. Col onelul Florescu, al t reilea frate, capra râioas ă a
familie i — decăzut, ajuns ca sier pe la Hip odrom — nu e prim it de sur orile
lui.
Alături de noi e casa lui Mihai Șeteanu, consil ier la Curtea de Conturi ;
băieții lui sunt unul cu un an m ai mare, celălalt cu un an mai mic decât
mine.
Noii vecini ne primesc a mabil. Pe atunci vecini i erau ca rudele și nici
cel mai ticălos dint re oameni nu ar fi angajat slujnica plecată de la un
prieten or i de la un vecin. În casa de vizavi muzica e la mar e preț și
mam a, bună pianistă, e chemat ă des. P ianul î i deschide și ușile altor case,
astfel încât ajungem să cunoaștem o mulțime de lume din societatea
boierească.
La familia Șeteanu sunt po ftit săptămân al și la toate să rbător ile.
Holul casei est e imen s și cu înălțimea cuprinde două etaje. De Crăciun,
fără gr eș, pom — cum nu m ai văzusem și nu mai av eam s ă văd. Unchiul
răposatei doamne Șeteanu, generalul Zossima — cu o barbă albă de
patriar h, în evant ai, una din cele m ai vestite bărbi ale Capit alei — e Moș
Crăciun.
Frumoas a și încăpătoar ea vilă, cu scară interi oară, e împo dobită cu
fast și e plină de musafiri. Cadouri nenum ărate, bunătăți, lumini. Totul nu-
i decât veselie, căldură și bună voie. Barba lui Moș Crăciun par e anume
coborâtă din cer și sfințeșt e locul. Afară, s trada e tăcut ă. E ca în Colindu l
de Crăciun al lui Dick ens de fer mecător și de blând. Dimineața, de
Crăciun și de Paști, doamnele Boerescu și Fl orescu mă ră sfață cu o cutie
de bomboane cât toate zilele.. .
Greu îmi va veni să cred, după mulți ani, că toți oamenii aceia a u fost
niște bestii. Cât i-am cunoscut, superfic ial desigur, dar îndeajuns pentru a
nu comite g reșeli fundamentale, mi- au rămas mai degrabă în minte ca
oameni de multă finețe, plini de bon omie și simpl icitate, pe car e gândul
de-a fi nedr eptățit ori insultat pe cinev a nu le-ar fi dat pace, a semănători
eroilor lui Gârleanu, Brăte scu-Voinești și ai Vieții la țară.
Jilava, camera 9,1960
Analizând cu Anatolie Hagi-Bec a fenom enul românesc, ne oprim
asupra nu velei Călătoru lui îi șade bine cu drumul:

Nuvela ar e un iz carage alesc (titlu l; lipsa de conțin ut reflexiv a
personajel or; schematismul lo r redus la o f rază asiduu r epetată: aici la
han în drum, la răspântie, trebu ie un băiat iute, spirt); dar e un
carag ealism din care s-a dus orice acid și or ice venin.
Acum cerul românesc e ste cu to tul limpede. Straturile politicăriei
superfic iale au disp ărut; ambiți ile deș arte, intrigile, nea stâmp ărul — fie și-
n doze r eduse — s-au top it. Apare numai fond ul arhetipal al sufletu lui
române sc aș a cum est e: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă
mulțum irea altuia (Mă Năiț ă, dacă mă iubești, ia de ici bucățica as ta
grasă), incapabil de a s e bucura de unul singur , arzând de nerăbdar ea de
a împărți cu altul orice noroc. (Beția solitară și ne agră, atât de fr ecventă
la po poarele nordice și anglo -saxone, nu e xistă la noi, la noi petrecerea
implică pe comeseni și vo ia bună gener ală.)
În nuvela lu i Brătescu- Voinești seria matem atică a însușiril or descrise
de Caragiale și-a a tins l imita și se integrează într-o sumă de săvârșită a
seninăt ății nevinovate. Căci personajele din Călătorului îi șade bine sunt
de o perceptibilă neîntinar e, foarte apr oape de v ârsta copi lăriei — celei
individuale sau comune.
Conștientul dispare și — cu toate că nu se ur mărește o psihan aliză —
se dezv ăluie inconștientu l. Dar ce surpriză! De unde psihan aliza ne învaț ă
că înapoia conștientu lui aparent clar, demn și curat, clocotește
inconștientul cel sumbru, moc irlos, comple xat și abject, iată că în pr ivința
sufletulu i române sc luc rurile sta u anapoda.
Stratul conștient pri ns de C aragiale mai cupr inde șir etenii, ambiții,
umbre… Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu- Voinești ne
dezvăluie străfundur ile unui lac de o mar e limpez ime, ca și bal ada
Mioriței, unde palpită acee ași puter e de transfigurar e (în balad ă,
transfigura rea situației tragice, în nuvelă transfigurar ea pr in simpatie și
prietenie a unor situații tr iviale) și ace eași pace — principala moștenir e
lăsată oamenilo r de Mâ ntuitor.
Vezi, Anatoli e, Călătorului îi șade bine este o bucat ă de mar e
însemnăt ate pentru tipologia românea scă și nemurit oare în literatura
noastră deoar ece rămân e ca o fotografie, mai bine zis o radiog rafie a
caracterului unui norod. O radi ografie care vorbește deslușit și se
interpretează u șor: straturi le ad ânci ale s ufletu lui românesc s unt calme și
senine, în lacul mio ritic — modest ca supraf ață, aș ezat la perife ria marilo r
centr e ale civil izației, la „răscrucea m arilor imperi i” — se reflectă un cer
cu totul curat.
Hagi- Beca și cu mine suntem din ce în ce mai bucu roși enumer ând
esențele fenomenulu i române sc pentru care dragostea noa stră —
nostalgică — mereu se confir mă și c rește.
— Care anume luc iu făuri t aici, pe a cest păm ânt, a izbut it să ajungă
în cer?
Să ne gândim bine.
Mântuito rul, când se arat ă apostol ilor după învier ea din morț i, are
trup nestricăcios, tru p de slav ă. Lui Toma c are, atunci, îi cer e dovezi
tangibi le, îi arat ă stigmatele și-l poftește să pună mân a pe ele. P e trupu l
de slav ă, așadar, se vede au stigmatele.
Pe de alt ă parte, știm că Mântuitor ul S-a înălțat la cer cu ace st tru p,
care purta semnele pi ronirii pe cruce — ducând pr in urmare de-a purur i în
cer și ceva păm ântesc. A cest ceva scos din v remelnicie : stigmatele s ale.
Iată singur ul dar făcut de lumea omene ască celor din înălț imi:
amprentele tort urii.

Se petr ec și se repetă oa re semnele de gr oază în veci de veci? A duc
ele a bo lid scăpat de sub gravitații, rătăcesc și ele în spațiu cu sinistra l or
povară?
— Sufletu l române sc at ât de h ârșit de istor ie și întâmplări. Hârșit, dar
nu acrit.
Contactul cu pacea divină și cu bucuria vieți i nu a fost întrerupt.
— În camera 18 nu toți au ș tiut că m-am botezat. Altfel , fostul șef al
Frățiilor de Cruce nu m-ar fi poftit să iau loc lâng ă el pe unica băncuță și
nu mi-ar fi spus: ei, acum s ă stăm de vo rbă în contradict oriu, legionarul și
evreul, după cuvi ință. Vr ei?
Îi arăt că nu avem ce discut a în cont radictor iu, pentru că unde ne
aflăm toți credem același lucru. Și-ar fi să dăm p rea le sne câștig de cauză
planulu i cusut cu ață alb ă al administrației de a isc a discuți i și certur i,
așezând în aceeași încăper e oameni cu apartenențe pol itice, sociale sau
etnice diferite.
Întâmplar ea vrea ca după cât eva clipe să fie scos din celulă. Î l duc
până la u șă și-l sărut pe amândoi obraji. Gestul me u e oar ecum te atral, dar
sincer . Simt că aș a trebuie să procedez. Nimeni nu-mi ia ge stul în râs.
Dimpotr ivă, se creează o atmosferă gravă. Omul care pleac ă este și el
mișcat. Ne p ărăse ște cu un zâmbet de bucurie pe față, r ostind : urmele
revolveru lui legionar …
A răm as Mir el Gab., care, neob osit, mă învață s umedenii de poezi i de
Gyr și Cr ainic și splendida bucată a lui Sergiu Mandinescu. Și azi ca ieri.
— O atmosferă de gravitate s-a m ai produs odat ă, într-un cabinet
medical, unde ne duc pentru extracții dentar e, făcute cu dalta și fără
anestezie, de un felcer . În aștept area ordaliei noastre, caraliul țigan își
omoară timpul punându -ne înt rebări cu tâlc: câți ani ai? la cât eș ti
condamnat? pentru ce? ce-ai f ost? pune ai și tu femeile la șantan să se
urce goale pe masa și să le stropești cu sifon? (Che stia as ta cu femeile
goale stropite cu sifon pe me sele șantanelo r e obsesia tutur or, reprezintă
pentru ei supr ema vădir e a bogăției și desfrâului , idealul ne plus ultra,
visul, Himala ya; e ducesa lor de Mortemart. Mai depar te nu se poate
merge, un fel de limită a vitezei lumini i pentru teoria relativități i.)
Pe mine mă într eabă dac ă-s român. Sunt, îi răspund. Ce, m ă, nu ești
jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau eu replica, dar de gândit și de simțit
gândesc și si mt românește.
Își dă se ama că n- a nimer it-o și tace. Apo i se r epede la altul : da' tu,
bătrânule, câte moșii ai avut?
(Răspunsul meu, parafrazându-l pe Chur chill, a cărui mamă era din
Statele Unite și care declar a: sunt cincizeci la sut ă american și sut ă-n sută
englez, ar fi putut să sune: sunt sută-n sut ă evreu și mie- n sută român.)
— Toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem
învăța.
Numai suferin ța nu. Cr edem că știm ce e suferința, că nu mai putem
avea surpr ize, că a m mers pân ă la capăt.
Da’ de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infi nit, orișicând
proaspătă.
—Și azi ca ieri Dăm chio t de alarm ă Dar nu ne- aud îndepărtații
semeni Calo e mort , Scaevola de as emeni…
— Cea mai e xtraor dinară cugetar e citită vr eodată, în afar a textelor
evanghelice, e a lui Kierkeg aard. Contrariu l păc atulu i nu e virtutea,
contrariul păcatulu i e libertatea.
— Lui C. G. Jung, în Ceylon, un p reot îi spune: „Nu, lui Buddha nu i te

poți ruga. Nu-l poți implo ra. Buddha nu m ai e. E în Nirvana."
Asta-i mar ea deosebire. Hristos , care s-a rugat mer eu, așt eaptă
mereu ruga noastr ă. E cu ochi i și cu urechile la noi, mereu la ușă.
Hristos, ca și T atăl, luc rează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecar e liturghie
se jertfește. El nu e în Nirvana, la od ihnă, la r epaus, la deconectar e. E pe
șantier și pune umărul.
— Numai păcătoșii pot gusta creștinismul în toată plinătate a lui.
Pricina e e xprimată de Sf . Simi on Metafra st în rugăciunea sa pregătit oare
pentru Sf. împărtă șanie: „Nu e ste nic i un păcat c are biruiește iubi rea Ta
de oameni."
(Titlul cărții unui fruntaș al Grupu lui de la Oxfo rd, A. J. Russell: For
sinners only. Numai pentru păc ătoși. Atâta doar, că s e par e că suntem cu
toții păcătoși.)
BUGHI MAMBO RAG
… Va să zică începem cu sonetul lui Félix Arvers, primele versuri: Mon
âme a son secret, ma vie a son myst ère… //; catego ria sturion ilor: nisetrul,
morunul, cega și păstruga, și a somonizi lor: somnul , lostr ița și faimoa sa
varietate a Rinulu i: truite saumon ée care est e roz… Și după ce ai frecat
bine amestecul de cac ao cu zah ăr… Fanny Seculic i, teosoafă, moartă, de
malarie pr obabil, la Suez; pe când se întorcea de la un con gres c are
avusese loc la Madras… Nu, e din Le lac: O temps, suspends ton voi… Da e
Bucura %Dimibnmi, fratele ei fuse se căpitanul vasului austriac pe care a
venit în secret V odă Carol la șaizeci și șase… Dragă, la San kt Mori tz
Titulescu locu ia num ai la Suvretta House și mânc area lu i favor ită știi care
era? Boeuf gros sel, dragul meu, adică o bucat ă zdravănă de ra sol de
vacă, cu m ăduvă…
Aiud, mai 1961
Mare discuție în celulă de spre veche a societate r omâne ască —
veche, adică dinainte de august 1 944. Cei mai mulți o condamn ă
surpr inzător de aspru. Recunosc și a ccente car e aduc cu Citadela
sfărâmat ă a lui Horia L ovinescu. Ba un muncito r pomene ște de
„stră șnicia" societății capitaliste.
Tăcu sem, dar după observația as ta mă b ag și eu în vo rbă, ar ătând că
spre a nu fi socot it tendenți os m ă voi referi — ca ori de câte ori este
cercetat comun ismul — numai la dovezi aflătoar e în te xte de- ale părți i
advers e.
(Cine ar fi dorit, bunăoară, să dovedeasc ă inanitatea alegerilo r, n-ar fi
avut să facă nimic alta decât s ă așeze par alel numărul de voturi obținut
de fiecare fruntaș al partidu lui și numărul de or dine al loculu i pe car e-l
ocupă același în „nomenclato r", care-i statutul de organi zare al cadrelor,
un fel de Book o f Preced ency, de Registru al Cer emonialu lui chinez or i al
Etichetei spaniole, spr e a constata legătura indisolu bilă di ntre num ărul de
ordine din nomenclato r și o rdinea descr escândă a num ărului de votur i.
Dacă Nr . 1 obține 99,6%, Nr . 2 obț ine 9 6,2%, Nr. 3 95,8% ; niciodată nu s-a
întâmplat și nu s-ar fi putut întâmpla ca Nr . 5, de pil dă, s ă aibă p arte de
un număr de votur i superio r — sau eg al -celui din dreptul numărului 4.
Această a tât de simplă veri ficare a două coloane de cifre — cifrele
vorbeșt e — ar fi fost m ai edificatoar e decât orice anchetă, g reu de
efectuat.)
Că deosebir ea dintre „vechi" și „nou" e adeseori factice și că p ărerea
că tot ce e nou este, or icum și fatal, mai bun, e tare fragi lă, se văde ște
hotărât de pe ur ma unui d ocument as upra autenticități i căruia nu poate
exista vreo îndo ială, pentru că e vor ba de o c reație a „noului" însuși, de

un film realizat de r egim. D ocumentul, așadar, nu poate fi respins ca
dușm ănos ori măcar comp romis de părtini re. Conceput și tradus în
imagini de un regizor oficial, distrib uit unor actori autorizați (pr intre care
artistul popo rului, Gr. Vasiliu-Birlic), trecut prin numer oase et ape de
control de către toate or ganele competente și purtând viza cenzur ii,
miliției și Securități i; filmul Două lotu ri constituie — le-am spu s colegilor
mei — o i recuzabilă întări re a tezei că veche a societate nu era atât de
strașnică pe cât se cr ede. N-o spune un advers ar al noulu i regim, un
agent al fo rțelor reacți onare ori măcar un observator neutru, o spun — în
fotograf ii neechiv oce și cuvinte înregistrat e pe bandă sono ră — autori i
filmului făcut după celebra nuvelă a lui Caragiale.
În film — film dealtfel credincios nuvelei, în deajuns de bine tic luit și
cu haz inter pretat — turbatul, șeful de servici u al ghin ionistului erou, îl
întâlnește pe ace sta — car e a lipsit de la bir ou opt zile în șir fără să
anunțe — într-o cârciumă și be at. Și ce face turbatul (implicația f iind că
ceilalț i șefi de serviciu , neturbați i, s-ar fi purtat și mai dom ol)? Îi spune c ă
dacă nu vine a doua zi la servic iu sau cel puțin nu tr imite cheile (pentru
că nici această element ară cuvi ință nu avu sese), va cer e… să fie dat
afară din slujbă.
Asta o spune turbatul unui funcți onar car e lipsise opt zile de la
serviciu, luase chei le sert arelor cu el, nu ve stise că e bol nav, nici că nu
poate veni, nici altcev a și car e e surprins înt r-o câr ciumă și beat!
Grozăvie: omul este amenințat cu dar ea af ară din slujbă. Și cum ne
mai vine a râde — î i spun p reopinent ului meu, muncit orul deținut politic,
subjuga t de magia cuv ântul ui nou — când ni se pomenește, cum faci
dumneat a — de s everitatea și neîndura rea vechii societăți, de vr eme ce
știm cu toții că după vr eo cincizeci de ani, pentru o întârzier e de două sa u
trei minute, bietul funcți onar (căruia nu- i mai ar de să frecventeze Carul cu
bere), pomenindu -se în situația de a nu se fi putut urca în autobuzul ticsit
(în întârzier e și el cu v reo treizeci de minute), ar f i fost chemat la cadr e,
beștelit ca ultimul trădător de neam, inte rogat ca cel mai pr imejdi os spion
și conced iat pe loc ori încun oștiințat că va fi azv ârlit pe drumur i la pr ima
nouă abater e.
Dar chivuțele arestăluite înainte de prânz și pu se în libertate c ătre
seară pentru că venise inspecția și le găsise „că nu aveau m andat."
Chivuțe, dealtfel, nemo lestate, bănuite nu fără oarecare temei și ri dicate
de com isar cu pr ea puțină trager e de in imă și cu duhul blândeții.
Muncit orul nu s-a sup ărat. O fi suferit și el și-i om pe car e-l poți
amăgi ușor. Dar intelectualulu i D. I. Suchianu, scriitor și beneficiar al
vechii societăți, î i voi purta pică a tâta timp cât voi trăi pentru cronica sa
consacrat ă versiuni i cinematog rafice a pies ei Citadela sfărâ mată. Nu
numai că în cronică terfelește pe lar g societatea din car e și el a făcut
parte — la un loc destul de bun — ,dar se și ridică în dârjit împot riva
nuanțării caracterulu i unui personaj — Matei — băiat de viață, nep ăsător,
dedat plăceri lor în piesă, tân ăr boier cu ide i înaintate și suflet lar g în film,
susținând că nic iodată un membru al cla selor posedante n-a putut avea
sentimente nob ile; prin definiț ie și-n virtutea ra sismulu i social era sorti t
să rămân ă un fecior de bani gata, un parazit, un netr ebnic.
Ridicolul aici întrece mârșăvia, deoar ece Suchianu pe sin e se
afurisește: a colaborat doar la „ Viața Românea scă”, r evista tine retulu i
gener os și st ângist și p ropriul portret și-l r eneagă — un portret la fel de
încăr cat de taine ca al lu i Dorian Gray. Cât despr e afirmația însă și, e fals ă,
dovadă „ Viața R o m â n e a s c ă" și r edactor ii ei.

— Zi de zi sunt mai dispus să cred că însu șirea de c ăpetenie a ființei
umane nu est e atât iubi rea de sine, cât ura și invi dia faț ă de altul.
Iubirea de sine, în fond, nu e cine știe ce pericul oasă. Ura și invid ia
sunt cauzele r elelor. O dată cu p rogresul, ele cresc și domină scen a.
Jacque s Maritain: Istoria lum ii face în același timp progrese pe l inia
răului și pe ace ea a binelui .
BUGHI MAMBO RAG
… Și Alexander Coam a de Korosi, transilvăne an din T rei Scaune, din
satul Korosi, asta-i Chiuntșu, marele specialist în tibetan ă, a obținut mai
mult decât Sir Charles Bel l, care n- a făcut decât să pătrundă în Lhassa…
cardinalul turba de mânie… folosind razele infraroși i care pătrund în
adâncime.. . cu grele sa crificii personale și %speriur i subst anțiale a obținut
pe la 1 840 textele tibetane, aș a cum Anqueti l du Perron va obți ne %to/w/
Upaniș adelo r… A muri t în Indi a, la Dar jeling… Le ciel est si bleu, si calm e…
îi spune Marcel lus lui Deme trios…
— Film ul Două l oturi îmi aduce a minte de un altul cu o scenă
extraor dinară pe c are toți cei ce au fost anchetați de cătr e organele
Secur ității o vor aprecia ca pe o ceșcuță de țuică bătrân ă, rece, dint r-
acele a cum gustam la Clucer easa, în grădină, vara, la umbră, scen ă cu
adev ărat evocatoar e a parad isului genera l care n-a fost, așa cum cr edea
Cezar Petrescu, l ocalizat numai în dulce târ g al Ieșil or, ci răsp ândit în
toată ac ea Românie în care și Cez ar Petrescu și pr esa din Sărin dar au tra s
cu nemiluita, până ce s-a u trezit că le pare totuși rău și și-or fi spus — în
celule le de la Ji lava, Aiud, Gherla, Gal ați, Pitești or i Botoșani, pe bordul
vasului Transilvani a în drum spre statul Israel cu 70 de kilog rame și o
patal ama or i, ca Ma ria Banuș, zgudu iți de căință în fața îndelung neluatei
în seamă turle a Dragomi rnei — că poate s-au pripit.
În scen a aceea de pomină — și rămân cr edinc ios în a folosi numai
piese din dosarul părți i celeilalte — un tânăr pict or comunist est e arestat
de Si guranță și dus într -un cabinet de anch etă. A colo, după ce a mâncat
două palme (unde e ști maiorule Jack Sim on să te prăp ădești de râs?), se
vede aș ezat pe un sc aun chiar în fața bi roului anchetatoru lui și i se ia un
interogato riu. Răspunsuri le pe car e le dă s unt conse mnate de un
dactil ograf, iar dactilo graful scrie la o ma șină situată în imediata
apropiere a învinui tului. Scena a ceasta — evocată de r egizorul unui film
cenzurat, se-nțelege, cu toată grija — spune totul și e m ai edificatoar e
decât sute de volume și mii de articole, pentru că r ecun oaște că în timpul
teroarei exercitată de Sigu ranță, învinu itul nu purta oche lari negr i, era
anchet at în prezenț a unui terț, iar răspun surile sale erau consemn ate pr in
dactil ografie re așa cum îi ieșeau din gură.
Securitatea, odată cu noul , a revenit la sistemul inchizit orial;
răspun surile n-au m ai fost în registrate prin dactilo grafier e, ci prin
redactar e de c ătre anchet atori, întocmai cum s-a procedat și în cazul
Ioanei d'Ar c.
Răspunsuri le ei erau r ostite în franceză, dar apoi reformulate în latină
și stilizate de grefierii tribunalu lui inchizi torial, car e schimbau cu to tul
sensul vorbelor s puse de Io ana. Procede ul anchetei inchizitorial e s-a
repetat.
— Ai fo st în casa lui Gheorgh e Florian?
— Da.
Și anchetatorul noteaz ă:
,Da, r ecun osc c ă am fost în ca sa conspirativă din strada… num ărul…
unde am avut legături infracți onale cu leg ionarul Gheor ghe Florian." Când

i se dă pr ocesul- verbal spre semnar e, anchetatul e xclam ă:
— Dar bine, eu n- am spu s că era o casă conspi rativă și nici că
Gheor ghe Flo rian a fost leg ionar și nici că am a vut legături infracționale
cu el.
Protest, firește, inut il. Și pe care anch etatoru l, de aceeași bună-
credință ca și gr efierii inchiz iției, îl socotește a bsurd. Anchet atorul
redacteaz ă, el, răspun sul în moderna lui latinea scă: cu alte cuvinte îl
transcrie în limba aulică a instituție i unde slujește. O rice aș ezăm ânt are
limbajul lu i oficial și de r ealitate nu ia cunoștință dec ât pe căile folosite de
organele info rmaționale de care dispune. Oar e nu au convenit organele
anchet atoare perife rice că în str… nr… se afl ă o casă conspirativă? Oar e
nu au hotărât acelea și aparat e de Stat c ă Gheo rghe Fl orian e un legionar
notoriu? Oar e poți avea cu un as tfel de ins și înt r-o asemene a casă alte
legături decât infracți onale? (De vreme ce știm că a șa-zisa sfântă
Marg areta, care preti nzi că-ți vorbea, este de fapt o diavoli ță, nu-i oare
drept si corect să notăm: diavolița mi -a spus să mă duc la Chino n?…)
Ca atare, se consemneaz ă adev ărul și nim ic altcev a, doar at ât că e
adev ărul percepu t și în registrat de anchetator și transcris în stilul lui, în
mod cuviincios. De oarece anchet atorul nu se poate adresa ierar hiei altfel
decât în acest limbaj p rotocolar, aulic, se exprimă numai adev ărurile
admise de instituție, casa unde s e vedeau învinu iții se traduc e prin casa
conspi rativă unde se întruneau uneltit orii, ceaiul la care fuse serăm invitați
se pr eface în ședința dușmănoa să organizată prin convocăr i telefo nice
(negi că te-a înștii nțat telefon ic?), vocile ce-mi vorbeau ajung demon ii mă
îmboldeau (însuși părintele inchizi tor și teol ogii au s tabilit că demoni erau
de fapt cei pe care-i au zeai).
Stilistică și ecleraj.
De îndată ce nu mai e xistă o ma șină de scris car e să țăcăne frumușel
și să reproducă vor bele anchet atorului, șiretlicul funcți oneaz ă. Fără
torturi, fără băt ăi…
Realizatorii filmului nu au put ut escamot a adev ărul isto ric. Dar puțin i
spect atori, probabil, au înțeles c ât de semnif icativ ă era ma șina acee a de
scris, atotgrăit oare; ea reprezenta o lume înt reagă, un univers mort :
galaxia obiectiv itătii.
Mașinuț a țac-țac-țac simbol iza tot ce se făcu se pe calea unui progres
real vreme de veacuri. Când a fost scoasă din camer ele de cer cetar e
penală și a nchetatoru l a fost di n nou abilitat să consemneze cu mâna lui
răspun surile învinuiț ilor — adică să le stilizeze după concepț ia și din
punctu l lui de veder e și în graiu l instituț ional respectiv – , toată opera lui
Beccaria a fost anulat ă, ceasul istor iei a fost dat înapoi cu cinci secole și
situația în car e s-a aflat curat a păstori ță de la Dom remy a devenit – ar
trebui însă ca oamenilo r de pe la 1430 să li se recunoasc ă circumst anța
atenu antă că dactilog rafia încă nu fuses e născocită — și ace ea a
nenumărațilo r anchet ați de cătr e Secur itatea unei orândui ri sociale care a
făgăduit și ea — ba și mai consecvent — că v a asigura feric irea
oamenil or.
1965
Nenorocirea este c ă veacuri de-a rândul — și acum mai mult decât
oricând – până și oamenii de bună cr edință (mai ales ei) v ăd în cr eștin ism
un fel de vag și blând cretinism, bun pentru bigoți, creduli și ființe
pierdute cu f irea.
În vreme ce e cloc ot, e sc andal, e „curată nebunie", mai îndrăzneț și
mai e xigent decât orice teo rie extremistă de aventură, e happening — e

cel mai formi dabil hap pening.
Creștinismul e do gmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în
special un mod de a trăi și o soluție și e r ețeta de feric ire. Mai că aș spune
că e supradeconect are, supra-LSD. Pe lângă doctr ina cr eștină, cerințe le și
rezultatele ei, toate stupefiantele și halucinogenele sunt leac băbesc,
diluție Hanemann minimală, r oabă neolit ică.
Nu există mai zguduit oare terapeutică (ne cer e imposib ilul) și nici
medicament mai eficace (ne dă libertatea și ferici rea fără a mai fi nevoie
să trecem pe la traficanții de her oină).
Creștinismul dă pace, lin iște și odihnă — dar nu se arbede și mon o-
tone, ci pe calea av entur ii celei mai temerar e, a lupte i neîncetate,
acrobației celei mai riscate. Un trapez la m are înălțime — și nici o plas ă
dedesubt.
Nu înțeleg cum de nu văd peleri nii aventur ilor și petiț ionari i fericirii
că trec pe lâng ă ceea ce c aută. Eu unul văd cr eștinismul ca pe un hiper
acid l isergic și o versiune mai „tar e" a unor cărți ca Arta de a f i fericit sau
Cum să reușe ști in viață a lui Dal e Carnegie.
Isihie: ferici re. Și nu num ai în anumite l ocuri , la sfântul munte.
Pretutinden i. O rețetă universală.
1971
Opera roc k-pop Jesus Christ Super S tar intră și e a, cred, în defin iția de
mai su s.
O socotesc ca pe cev a asemănător cu nuvela lui Anatole France, Le
Jong leur de No tre Dame, care de altfel e prel ucrar ea unei istorisiri din
Pateric.
Măscăriciu l face ce știe și ce poate în fața icoanei Maicii cu P runcul,
își aduce pr inosul pe singurul drum ce-i st ă deschis, al gium bușlucuri lor.
Oficiantul regulamentar, de după un st âlp, privește îng rozit bâlciul. Dar
Pruncul râde și bate din palme; iar Maică-Sa ș terge cu m arama Ei
sudoar ea sf ântei nevoințe de pe fruntea saltimbancului.
— Jegul trupesc și privăți le mur dare sunt ele condiț iile unei vieț i
mânăstirești autentice? D on Bernard Besr et, tânărul fost ab ate no rmand
moder nist, scos din funcție de Roma, a pus și el problema (ah! la crasse44)
fără s- o rezolve ; și se poate înt reba oric ine dacă-s neapăr at necesare. O
mortificatie în pl us? Dovad a atinger ii unei st ări de ind iferență și depășire
a micimi lor lume ști?
Răspuns: „În ca sa Tatălui meu multe locașuri sunt" (Ioan 14, 2).
Mântuir ea, prin urina re, se poate dobândi pe căi diverse. L ucrur ile se
petrec aici ca și în artele plastice unde Lionel lo Ventur i scrie că nu există
o singură cale pentru r ealizarea absolutu lui, ci foarte multe, egal valabile,
judecata făc ându- se numai după rezultat: opera faimoas ă justif ică și
omologhează metoda înt rebuințată.
Unul se m ântuie cocoțat în sicomor , altul la fânt ână, altul pe drum
drept, altul pescuind, altul scriind în registrul vămilor.
Așadar : cui îi reușe ște să-i devie in diferente jegul trupesc și pr ivățile
murdare, și să le depășească, este cu at ât mai bine.
Pe cine însă nu-l lasă indi ferent, pe cine î l tulb ură și îl sâcâie jegul
trupesc și pr ivățile murdare, pe acela nu tr ebuie să-l frământe gândul că
sunt ob ligator ii; să nu cârtea scă, să se sp ele!
(Pe urmă, mai e cev a: discuția por nește de la p resupune rea nor mală,
dar nu certă, c ă murdăria se dator ează uno r temeiuri teologice: depă șirea
pământescului și ataraxia s ufleteasc ă: s-ar putea totuși ca mur dăria să nu
fie decât lene și ne simți re. Spre a fi valabile și admisibile, jegul trupesc și

murdăria privățil or trebuie să fie neapăr at voite și intenț ionale.)
Bune sunt jegul și mur dăria pentru cine le poate înf rânge, bună și
curățenia (căci adev ărat mai e și că trupu- i templu l duhul ui) pentru cei
cărora jegul și mur dăria le sunt pr icină de sminteal ă.
În fond, parafrazez cuvinte le apostolice : „Și cel ce măn âncă, pentru
Domnul mănânc ă… și cel ce nu mănânc ă, pentru D omnul nu măn âncă."
S-ar putea tot așa spune:
Cine s e spal ă, pentru Dumnezeu s e spal ă. Și cine nu se s pală, pentru
Dumnezeu nu se spală.
Aceasta cât privește curățenia co rporală, unde fiecar e face după
îndemnu l conști inței; referitor la privăți situația e m ai complicată: a nu le
curăți înseamnă a impieta a supra liber tății altuia, care poate le vr ea
curățate. Nu putem impune soluția noastră și c alea noastră de nevoință
altora. Textele evanghelice sunt clar e, iar în Moral a ambigu ității Simone
de Beauvoi r a conf irmat pe depl in, cu mijl oacele filozofiei mode rne, tezele
Mântuitorului și exegez a kierk egaar diană. De vr eme ce suntem fiii
libertății și că opusă păc atului este nu vir tutea, ci l ibertate a, cred că jegul
trupesc rămâne la libera vo ință a fiecăruia, dar că privăți le cat ă a fi
păstrate în stare de curățenie.
BUGHI MAMBO RAG
… De felul meu sunt brăilean, dar de nă scut sunt născut la Buzău, în
77. Venise barab afta turceasc ă pe Du năre s ă atace Brăila și mama,
sperioas ă, s-a refug iat la Buzău, unde m-am născut… B isectoarea est e
linia dreaptă c are desparte unghi ul în două părți egale… Cuvânt române sc
pentru garrigue nu exist ă, e un fenomen specif ic regiu nilor carstice din
jurul bazinu lui mediterane an și mai ale s din sudul Franței… M-am gândit
noaptea toată și mi-am adu s aminte: Simplizissimus e de
Grimmel shausen, Der gr üne Heinrich e de Got tfried Kel ler, iar Galgenli eder
îs de Christian Morgen stern. .. Dar dacă nu freci bi ne-bine cacaoa cu untul,
n-ai făcut nimic… da, domnu le, după chef mergea negustor ul în trăsură
singur , în urma lui în altă tră sură pălăria și înt r-o a treia, conv oi, vene a
bastonul… alte vremuri … tăierea împre jur noi o socotim ca o lege
ceremon ială și deci a c ăzut, dar ținerea Sâmbetei e în Decalog, e lege
morală, deci a răm as… M-ați omo rit cu legi le voa stre morale și
ceremon iale, adventiștilo r… îi spune Demetr ios lui Marcellus…
Văratec, 19 70
Există o ciudat ă ispită — de dr eapta, con form Părintelu i Cleopa — aș
numi -o ispita cr edinței conside rată ca pan aceu total itar al gr ijilor și
înlocuit or general al virtu ților omene ști, care-i o împătr ită ipostaz ă a
trufiei combinată cu naivitate a:
a) convinge rea că prin credință s căpă m de bol i, că nu se poate să mai
fim bolnavi ; sau, dacă ne îmb olnăvim, că nu avem nevoie de medici și
medicamente, de vr eme ce ne putem or icând tăm ădui prin rugăciuni.
Convinge rea aceasta c are aduc e întrucâtva cu observația făcut ă de
Gide lui Maritain (și chemi pe Hristos la telefo n), e tot una cu ispiti rea lui
Dumnezeu prin exigența unei minun i. Cel car e o încear că se pune în
situația r eclamantului care în loc de a se a dresa tri bunalului competent
de gradu l întâi ar tr ece de- a dreptul la calea extraordinară a r ecursulu i.
E totodată li psă de modestie; medicii și medicamentele sunt și ele de
la Dumnezeu, iar cr edinciosul car e se îmbol năvește întocmai ca toată
lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel — cu ajutorul
medici lor și al medicamentelor (firește, dacă îi este dat să se
tămăduiasc ă).

Dumnezeu desigur face minuni, dar când binevoiește — și istoria
biseric ii ne ar ată c ă nu sunt nici foarte dese și nici obținute prin som ații.
(Este drept că Sadhu Sundar Singh 1-a somat pe Domnul să i se arate și a
fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecar e trupească, ci a mer s pe calea
evanghelică a violențe i — în sensul de la Matei 11, 12 — cătr e credință.)
La Lourdes numărul vin decărilor miracul oase recun oscute de comisia
medicală înt rece în mod considerabi l numărul celor validate de biserică.
Biserica s-a doved it mai prudentă decât medici na. După cum și în cazul
giulgiului de la T orino, a dat pr ioritate ar gumentelor istorice asupra celo r
științ ifice (razele in fraroșii).
Sfânt ul apostol Pavel a răma s cu vechea lui boală (de ochi?) și după
dobândir ea harulu i: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al
satanei, să mă bat ă peste ob raz".
(Ce face, atunci, credin ciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l
ajute și să binecuvân teze tratament ul.)
• b) Convinge rea că prin credință sc ăpăm de vif orul ispitel or. Nu.
Oarecum dimpot rivă.
Patericu l: la intrar ea unui sat de ticăl oși st au doi draci. În jurul
mânăstiri i de cuvioși călugări nevoito ri întru desăvârșire stau două mii.
c) Convinge rea că nu mai este tr ebuință de virtu țile obișnuite ale
omului de rând: înțe lepciunea, judecata s ănătoa să, iscu sința, strădania…
Credinci osul ar e nevoie de ele întocmai ca toț i semeni i săi.
Credința ne ajută, ne întă rește, ne înalță, ne bucură, dar nu ține l ocul
însușiri lor și calitățilo r omenești. (Ea, în general, — și ast a-i regula — nu
conferă un st atut excepți onal. Ne dă feric irea, dar în rapor t cu lumea și cu
oamenii nu numai că nu ne acor dă pr ivileg ii, ci ne c reează îndator iri în
plus.)
Dacă deci credinc iosul comite o greșeal ă, o imp rudență, o
nesăbuință, el va trage toate consecințele no rmale — și nu se poate
plânge sau mira. Nu benefic iază de e xtraterit oriali tate.
d) Convinge rea că putem oricând obține orice fără nici un efort ; nu,
putem obține prin rugăciune darur ile duh ovnicești cele suprafi rești. Pe ale
firii, și car e țin de slabele noa stre puteri , trebuie să le dobândim prin
mijloacele comune. Acesta e și tâlcul proverbului : Dumnezeu te ajută, dar
nu-ți bagă în traistă, car e nu este decât conspectul metafor ic al unui
pasaj din Fapte (12, 7). Îngerul îi deschide lui Petru p orțile temniței și îl
descătușe ază pentru că ace stea nu le- ar fi putut face singur . Dar îi
poruncește: înci nge-te… încalță-te cu sand alele.. . pune haina pe tine,
fiindcă st ă în puter ea lu i s-o facă și se cuvine, aș adar, să o și fac ă numai
cu mâinile sale.
Poate c ă și nenorocitul de Cr omwell a înțeles cum devine cazul când
a spu s: încrede-te în Dumnezeu și ține- ți prafu l de pușcă la a dăpost de
umeze ală (Put y our faith in God and ke ep your powder dry).
— Cele patru tipuri recunoscute de pedagogu l german K üneck e apar
invariabi l și în pușc ării: Cezar (închi de fer eastra! Nu fol osiți tineta după
ora nouă!), Vedeta, Văicărilă (sau Vreau la mămic a) și Păcal ă (decât să
treacă neluat în seamă, mai bine o face pe tont ul și paiața ).
BUGHI MAMBO RAG
… ajungând să susțin că și gram atica lu i Panin i nu poate fi înțe leasă
decât aplicându- i-se m etodele cele mai mode rne: structu ralismul
lingvistic și logica formulă… Titulescu, în ciuda purtăril or lui de monarh,
era și tare copi lăros: se juca neîncetat cu trenu ri electrice di n care av ea
plină c asa… conti nuăm s ă expunem a zi sistemul gener al al plantelo r

după Linne, am ajuns la încrengătura… iar pe câinele lui Samuel Vernon
uitasem a vă spune c ă-l chema Ding o… Știți cumv a numele v asului lui
Ahah din Moby Dick? … cu P, începe cu un P… Logica aristote lică nu e de
nici un folos, ne trebuie o logică an alogică… și făcută din lemn de
%ba/sa… zice cardinalul, înjurând de ma ma focu lui în vreme ce
mușchet arii o întinseser ă de mult… știință c are poartă numele de
%ticrojatogra iuclrie… drept în c apul lui m ilady de W inter…
București, sep tembri e 1964
Părintele Mina mi- a spus și r epetat numele p reotului la care urmează
să mă pr ezint dacă ie s din înch isoar e. Numele ace stui preot, în ziua
elibe rării, îl uitasem.
Deîndată după so sirea în Bucu rești, și-n tot timpul luptei mele cu
ploșnițele (două deparazitări n-au a vut rezultate și insectele nu s-au dat
bătute — armis suspect is pugnaverunt de inde v icti se dediderunt 45 — decât
în fața ver delui de Paris, subst anță cu numele plin de far mec și otravă c a-
n Florile răului) mă chinui să-mi reaminte sc.
L-am rugat pe na șul meu să-mi găs ească un p reot, oriunde, și să
procedăm fără a mânare. V. este îns ă prins și el de mii de gr iji și
încurcături, știu că m ă pot bizu i pe el, dar văd că v a trebui să aștept și
sunt nerăbdător . Totul a mers at ât de bine acol o, de ce n-ar mer ge și aici?
E nevoie să mă zb at.
Mariana V. se bucură mult aflând de botezul meu. A sc ăpat de
arestare și pr oces num ai ca prin urechile acului. A fost anchet ată și ea,
reținută tr ei zile — și a dovedit că nu dege aba e fi ica unui foarte mar e
avocat și unui foarte deștept om. (Recun oaște că a citit Pădurea interz isă
și afir mă că imediat după ace ea i-a dat f oc: din declarația ac easta nu
iese.) Îi arăt Marianei cum st au lucrur ile cu mine. Deîndată îmi propune să
mă recomande p reotului de la Schitul Dărvari, duhovnic ul ei.
Schitul Dărvari e o bisericuță de vis, în mi jlocul unei grădini de roman
semănătorist, și e un fost metoc atonit. Trecusem de multe or i cu jind pe
lângă Schit și făcu sem odată învie rea acolo cu tanti Viorica. Locul nu
poate să nu atr agă pr in grația, micime a, liniștea lui tupilată. Fascino sum.
Primesc aș adar fără a mai st a pe gândur i propune rea M arianei, și văd
și în sugestia ac easta un fel de minune, un „ rapel", o chemar e a tr ecutu lui
și o împli nire a sa. Decid a mă duce să-l văd pe p reot a doua zi. Cum îl
cheam ă? Geor ge Teodorescu, zice Ma riana. Îmi aduc a minte că acesta era
numele pe care mi-l dase părintele Mina.
Preotul mă primește fără a-mi pune multe înt rebări și-mi fixează dat a
de 12 septembrie. La 14, ziua Cruci i, mă v a împărt ăși.
Sunt mir uit într-o sâmbăt ă după- amiaz ă, de faț ă fiind, pe lângă pr eot
și dascăl, nașii (V. a venit cu soția lui , Rodica), M ariana cu soțul ei,
inginerul I. Pete. și P aul Sim. Ceremonie scurtă. La ieșir e: mireasm a
gradine i și cerul unei zi le regești de s eptembr ie.
Soții V. trebuie să „fugă" neîntârziat după t reburi și ang arale (sunt
într-o situație cu atât mai compl icată, cu cât ea a fost silită să divorțeze
ca să-și poată ține copiii în școli, iar „ recăsătoria" întâmpină subtilele
împotriviri ale bir ocrației și unor judecător i conști incioși). Mariana și Sor in
mă pof tesc la un ceai unde — lihn it — sunt răsf ățat cu bunătăți de post.
Mariana ne-a făcut, tatei și mie, următoar ele versuri :
A me s anus
%Siv O se ar et Nicolas
%Statistique perp lexe A vr ai dive il ne s 'eu trouve Pa s tant, d ans le
monde, qui soient Ded aigneux de gros qui proinent Amoureux de ce qu’ ils

croient A vra i dire il ne s 'en trouve A pe ine que deux ou tro is, Chevali ers de
1'impo ssible Melancolique s de la lot Potir tont d ire, ne sied-il gttere ? De se
mettre en chăsse de j oie, •
Car le monde du po ssiblc Redout e ce genre d ' cinai46.
Tata râde. Nu cin ci, zece să fi făcut, și merita.
— Hazardul.
Ateii fac mare caz de el.
Dar nimic , în lume, nu- l con firmă, nic i extraor dinara multipl icitate și
specializar e a or ganel or și nici precisele inte rcone xiuni ale funcț ionări i lor.
Aceasta c a izvor al puterii de as amblar e.
Ca declanș ator de evenimente: mă întreb dacă a cționeaz ă numai di n
întâmplar e, cum s-ar zice. Hazardul are și el facultate a lui selectivă și,
vorba lui Bernanos, nu o ricui i se întâmplă or ice.
Scriitorii o știu p rea bine, to ți. Auerbach, în Mimesis: abia iese
cavaleru l rătăcitor din castelul lui și a dat la o fugă de cal de o prea
frumoasă și nobi lă fecioară ținută în lanțuri de un tiran. La fel și la Jean
Genet: nici n-a a pucat bine să plece de- acasă, că i-a și ieșit în cale un
marinar bl ond. Merge Father Brown să se plimbe? Mi sterioasa crimă ar e
loc la pr imul colț, ori la al doi lea. Als ob am e xercita o atracție m agnetică
pentru anumite sortur i de evenimente, ar avea și organismul nostru
psiho -somatic în totalitatea lui puter ea lui selectivă globală înt ocmai ca și
celule le car e-l compun, am circula pe nev ăzute o rbite preferențiale. Nu
toți mezoni i pi o iau la dr eapta.
— Dacă lume a n-ar fi decât întâmplar e — ba și întâmplar e
întâmplătoar e — dacă homo s apien s n-ar fi decât un produs dator at unui
hazard cu totul și cu totul impr obabil, de ce e xistă talente înnăscute? Cum
de știe natura să confecționeze prunci anume p regătiți pentru anumite
îndeletnici ri sau instrumente făurite de societat ea omenea scă? De unde
știau celulele (și, tot atât de bine, neur onii) marelui Mozart că e xistă pian
și clavecin și cum de erau pr ogram ate pentru o treabă de spre car e nu
aveau cum să dețină info rmații? (P rin Leopo ld Mozart? Dar atunci cum
rămân e cu numer oșii muzicien i ai căr or părinț i nu au avut nic i o legătură
cu muzic a?) Și de ce e dotată fiecar e specie nu numai cu alt ă constit uție
fizică, dar și cu alt caracter, atât de specific fiecăr eia, atât de nuanț at altul
decât al celor lalte'?
— „Poruncă nouă d au vouă, zice D omnul, să vă iubiț i unul pe altul.
Precum Eu v -am iubit pe vo i, așa voi unul pe altul să vă iubiți." (Ioan 13,
34).
Obișnuita f ormulă „iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți" este
înlocuită, pentru că Domnul știe că nu toți oameni i se iubesc pe ei înșiși.
Sunt unii, supărați și bosumflați, care nici pe alții și nici pe ei nu se iubesc.
Domnu l, prevăzător, nu ia drept punct de r eferință drag ostea de sine
— car e poate lipsi -, ci dovedita lu i dragoste — dovedită cu sânge, chin și
moarte — față de oameni, singura sp ecie la care egoismul poate fi înfrânt
de inv idie și râc ă.
BUGHI MAMBO RAG
… //; tablou l lui Szathmary , bunicul meu, co lonelu l Blavemberg, e
lângă domni torul Carol, sunt a mândoi călări în seara bătăliei de la
Plevna… Osm an Pașa umbla nebun după r omâni, să nu se predea
rușilor… MĂ, TU FACI MUHAIA DE MIN E, MĂ, BANDI TULE, LAS' CĂ ȘT IU, IA
SPUNE CE VO RBEA ȚI VOI ACOLO… Pe cățea o chema Molda… Da,
Smetan a îi zice Vltav a… Aia e de Ma rtinii… Ca Sf . Martin din Tours… De la
Poitiers e Pictavinul. .. Granchester , Granda Ca stra adic ă… Și Lytton

Strachey si J ohn Maynard Kevnes, a mândoi, erau rivali … Numai drumu rile
au fost de ei, pe când greci i… Îl căuta cu disperare pe domnit or, care pe
urmă i- a lăsat spada și 1-a prim it atât de frumos… La București a priv it
defilarea de la o fereastr ă a hote lului Imper ial, în fața Palatului … în
Grecia, da, la Corfu… A ucis- o Luchieni, un anarhist… Monumentul
Reformei, la Genev a, nu-i deloc urât… Și pe Sadi Carnot… Declarația de
războ i pe care a înmân at-o tatăl meu lui Burian nu era s crisă de Emil
Porumbaru… L-am cuno scut bine p e Beldie, Ideea Eur opean ă a fost o
publicație interesant ă… Era m are gastron om: masa nu o lua toată la
același restaurant, ci fiecare fel acol o unde se găte a mai rafinat, lua
bunăoară aperitivu l la %Rîșium tnu și Babe ș, peștele la I ordache, f riptura
la Unchiul în Buzești, deșertu l la Cap șa… MĂ , CE COMPL OTAȚI VOI ACOL O,
MĂ, TU FACI MUHALA DE MINE, MĂ BANDI TULE…
— Mai târziu, când citesc À l’ ombre de la cro ix, îmi dau se ama c ă am
trăit copi lăria me a toată — P antelimon, Clucer easa, strad a Armene ască —
sub ace astă umbră. Încă nu știa m că ave am nu să fug de umbra crucii, de
chemar ea ei și a clop otelo r, ci să am p arte de o altă soluție : a m ă așeza la
picioarele ei și a o îmb rățișa.
Fascinația m ă luase de m ână demult și m ă domesticise. Iar greutatea
maldărului de păc ate de care mă despovăram — gr eutate în delung
răma să imponderabi lă și brusc gravitațio nată la înch isoar e (tremendu m) —
îmi era cel ma i valabil bilet de liber acces .
26 de cembrie 1970
Îndui oșetoar e seară de Crăciun la doctor ul Al-G. Bucate ar delene ști
(după tat ă) și bas arabene (după m amă). Gingă șia mamei doct orului, nu
bătrân ă, dar rămasă din alte vr emur i — vremuri de tihnă. Evocar ea vieți i
patriar hale din Basarabia: ma sa, de P aști, stă întinsă trei zile în șir,
acoperită de m âncăruri și cozonaci. Ușile sunt deschi se: intră, bea, se
ospăte ază or icine p oftește.
Primejd ia, spune dr . Al-G., stă în căut area perfecțiuni i pe acest
pământ unde — pr in defin iție — ea nu poate e xista. În lumea păc atului
perfecț iunea nu se înche agă. Se cuvine aș adar să avem un nou ideal :
idealul nostru să nu mai fie perfecțiunea — generatoar e de băi de sâ nge,
opresiune, intoleranță, înch isori, torturi și lagăr e, ci — dimp otrivă
-imperfecțiunea. Să recunoaștem că, lumește, suntem limitați și să
tindem cu toată puter ea spr e o imperfecț iune cât mai puțin rea, singura
cu putință aici.
Și în slujba Schimbări i la Față s e repetă mer eu că celor trei aposto li,
care erau cu el, Mâ ntuitorul li s-a arătat în slav a Sa divină pe cât se poate.
Căci apostol ii erau oam eni.
Pe cât se poate. Nu putem nici privi măcar și cu atât mai mult (ori cu
atât mai puțin: dialectică lin gvistică) nu putem r ealiza aici perfecțiu nea
desăvârșită, iar toate r egimuri le car e și-o iau drept scop ajung cu
binișorul la tiranie și or oare, deoarece ur măresc o nălucă despr e car e nu
pot să nu-și dea cu timpul seama că s unt în mă sură s- o făurească numai
impunând -o prin decr et. Cine ur mărește societ atea perfectă ajunge
mereu la ferici rea obligatorie sancționată de po liție și codul penal. Numai
guver nele relativiste sunt pașnice — și, vo rba col onelulu i Broser, poate c ă
lucrul cel mai cuminte 1 -a exprimat, cinic și revoltător, contele Taafe,
ministru l austro-ungar : toate n ațiunile împăr ăției trebuiesc menținute înt r-
o egală st are de nemulțumi re.
(Moti v pentru care oam enii politici putrezi din perioada dir ectoratulu i
francez au putut trece d rept adevăr ați înger i în comparație cu

incorupt ibilii perioadei robespierriste.)
— Cine cr ede că religia creștină e îndemn la nătângie, se înșe ală
amarnic. Amar nic se înșe ală și cine crede că e școal ă a slăbiciuni i și
miorlăieli i.
Iată ce zice autorul creștin Geor ges Bemanos, dând o lecție practică
de creștinism, adică de curaj: „Singu rul perico l care-l paște pe un om
deznădăjduit, când înfrun tă ura ori dispr ețul, este de a s e îndu ioșa a supra
propriei sale so arte."
Creștinismul, ar trebui s-o știe și Henry de Montherlant, e tot un
cavalerism: nu cer e mai puțin avânt, mai puțină puter e de îndurar e, mai
puțină demnitate și ținută, mai puțină nepăs are pentru ce „se face" or i
„se zice", mai puțin efo rt mereu reluat zi de zi, mai puțin antrenam ent
decât or ice sport, orice exercițiu, orice sistem mil itar-religios, orice morală
de tip bușido și de grup (Peguy, H . Franck).
Numai că are, în plus, și o nob lețe subrogat orie, a bunăt ății și iub irii.
Reflexul de răce ală o ri silă %al /t.:vaierului sau al stoicul ui, creștinismul îl
înfrânează. Conștiința zădăr niciei finale a for melor lumești nu se lovește
aici de piedica melancol iei și nic i disp rețul nu poate cev a împotr iva
dragostei izvorâte di ntr-o eufor ie inacce sibilă înc runtatului stoic,
înciudatului campi on, grijuliului gimnof isist.
— Codin Mirones cu:
Sunt oameni care încep de la etajul doi. Au albuș, au gălbenuș, n- au
icusar . Există o glumă, o știi? Cr ed în botez, c red în Sf. împărtă șanie, cred
în icoane.. . Dar în Dumnez eu? De…
Oamenii aceștia nu au discer nământ, adic ă daail esențial al
deosebir ii adevărului de er oare. Nu se integr ează în adevărul bisericii. Fii
atent, au multe însușiri , n-au baza de la c are totu l începe.
— Pentr u Max Sc heler, pe ac est păm ânt, când e nor mal, însoțit de
iubire și liber , actul se xual reprezintă singura cale de cont opire în cosmos,
de comun icare cu finalitățile.
Cred și eu ceva, tot surprinzăto r la început, cum e și afir mația
marelui filosof catolic: singura cale de a învinge pământul e curajul fizic.
Care nu-i num ai secretul ultim al d reptului constituț ional, e și dovada
asumării condi ției de om.
Chesterton e de păr ere că respect area cuvântului dat îl specifică pe
acesta, după cum pa sărea e specificată de ci ocul ei. Caracteristica ale asă
de Chesterton e plină de far mec, dar nu mi se par e mai puțin hotărâtoar e
alta. Exist ă alta, mai particu lară, cu număr cuantic mai ind ividualizat, cu
spectru mai in imitabil, cu ampr entă mai ident ificabilă. Hristos nu s-a urcat
întâmplăto r pe cruce : curajul îndu rării unor suferințe cumpl ite a fost
singura cale pr in car e a putut arăta c ă s-a făcut om cu ad evărat, în
întregime; prin car e și-a putut dovedi buna-cr edință.
Nici inte ligența, nic i înțelepc iunea, nici tămăduir ile, nici învăț ătura,
nici chiar bunătate a ori mila nu ar f i fost probe serioa se: singur curajul în
fața dur erii și morți i îi sta la îndemână. Bătai a, sângele, moartea, as tea
sunt dovezi le car e nu înșeală, car e nu pot fi mă sluite. Urâte ? Grosolane?
Mitocănești? Simpl iste? Poate, dar catego rice. Și av ând ceva din brutala
vulgar itate și m ăreața sfruntar e a faptului împl init care-i rupe gura până și
Satan ei.
Octomb rie 1963
Tot contabi litatea răm âne pentru mine m area dușmanc ă, femeia
roșie din Vavilon (acee a pe car e martorii lui Iehova, săr manii de ei — sunt
patru în celula ac easta, toț i cu pedep se mai mari de cincispr ezece ani —

o văd instalată la V atican), ip ostaza perfectă a diavolulu i.
Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabil itatea.
1967
Claudel, foart e limpede: „Am încheia t un pact cu iadul. Acolo nu mai
încape libertate, nu mai încape decâ t Legea, o precizie, o drept ate în același
timp penal ă și matem atică."
Sub r egimul blestemului și Legii, până și Dumnezeu e lim itat. De- abia
sub har e div initatea într -adev ăr atotputernică. Numai după ce a pătimit
pe Go lgota a putut Iisus cobo rî în Iad și dezleg a sufletele drepților și a
putut fi înlocu it talionul cu iertar ea.
— Echili brul, iarăși și iar ăși.
Dumnezeu nu este cumințenie lume ască, formalism și convenț ii,
literatură pilduitoare ori sclif osită cucer nicie. Dar nu e nici delir sadic o ri
masochist. Transcendență e, tran sfigurar e e, extaz e — dar nu frenezie,
nu amețe ală; la frenezie și amețe ală duceau dan surile și orgiile sa cre ale
păgânilo r; acolo, sau undeva t are pe apr oape, mă tem că duc și dansurile
în horă ale derviști lor în sufism. În creștin ism însă extazul nu e nic iodată
tulbure. Dionysos și Apol lo se lim itează aici r eciproc. O fer icire simultan
nebunea scă și cont rolată.
Dealtfel, marii sfinți , în frunte cu Tereza de A villa și Ioan al Cruci i au
socot it extazul ca legat de faz a încep ătoare a unei vieți mistice și
contemp lative. Cu timpu l, stările „convulsive" — chiar dac ă nu au nimic în
comun cu frenezia și fanaticii (în sen sul misterelor antice) — înceteaz ă și
sunt înl ocuite cu st ări de feric ire calmă; după agit ație vin l iniște a și
cuviincioas a interio rizare; isihia e surâz ătoare și înțeleaptă, nu face
tărăboi. De ce? P entru că mer ge spre esențe, în vremea ce orica re
extrav aganță op rește atenția as upra am ănuntu lui exterior. Omul care de
dragul lui Hristos și-ar vopsi barba în albastru sa u ar purta o pălărie cu
pană m are de păun nu va fi nicio dată în ochi i semeni lor săi omu l lui
Hristos, ci omul cu barba albastr ă sau omul cu pan a de păun la pălărie :
amănuntul pitoresc (fie el or icât de nevinovat sau chiar nostim) e o
stavilă pe c alea ce duce la esenț ă și deci joacă r ol de opritoare.
Cu atât mai mult, creștinismul nu poate av ea nici o legătură cu
magiile de or ice fel (mag ie este luat în înțeles de p rocedeu tipizat cu
efecte sigu re independente de efortu l spir itual: adică în sens opus
alchimiei care, ea, pr esupunea în prealabil curățenia s ufleteasc ă și
mintală a operator ului), cu freneziile hedoniste, desigur , dar nic i cu
posesiunile, cu halucin ogenele, cu bețiile oricât de v aticinant și departe
ar mer ge pe căile nopți i, pe al eile delectării ori stupoar ei (Henri Mich aux).
Nu prea știu cum s ă mă e xprim, aș vrea să spun că în e xtazul cr eștin
ființa omenea scă nu înceteaz ă de a fi rațională, modestă și mai ale s
discretă. Isiha stul, neapărat, e feric it, clocotește de ferici re, dar nu se prea
vede.
El nu se amăn ă cu acele fantome dintr-o poveste po lițistă
englezea scă, fantome car e tot apăr eau la o anumită oră înt r-o casă
părăsită, purtând lumin i și făcând gălăgie. Despr e aceste a, detectivu l
consultat răspunde că, de bună se amă, cr ede în fantome (e un scoțian),
dar adaug ă: numai în fantome le discr ete și interi orizate, car e nu atr ag
atenția a supra lo r și nu apar mer eu la aceea și oră și în același loc purtând
lumini și iscând zarvă în mod ostentativ . Ostent ația nu poate fi însușirea
unei fantome autentice. F antomele e xistă, dar sunt cuminți, își văd de ale
lor. Creștinul sincer — Doamne, iartă- mă — este s upus acelorași r eguli de
modestie.

(Réne Guenon: oameni i ajunși la st adiile înaintate ale spiri tualizării și
inițierii nu ne s unt cunoscuți, ca și cum n-ar fi, pentru că sunt cu
desăvârșir e detașați de lume, de problemele ei și de noi. Nu s e manifest ă,
întocmai ca fantomele cinstite.)
— În Pale Fire, Vladimir Nabok ov explică: „ După cum s pune Sf.
Augustin, putem ști ce nu este Dumnezeu, dar nu putem ști ce este. Nu
este dezn ădejde. Nu e ste ter oare. Nu e ste țarină car e gâlgâie în gâtlej; nu
este h ârâitul întunecat al leșinulu i care ne duce la ne ant prin neant."
Așa se contur ează r eacțiunea cr eștinulu i în fața durerii: nepr ovocar e;
asumar e; refuz de a o p reface în perversă bucurie ; depășir e.
Miorița. Absur dul vieții: fărâmițat, de scentrat.
Absur dul atroce al răstignir ii. Mielul îl dezinteg rează: și le iartă lo r că
nu știu ce fac.
Gherla, decembrie 1963
Afară viscolește.
Cât de urâtă mi- a fost purtar ea faț ă de colegul meu de clas ă, Rafael
Cristescu. Ce puțin 1-a înțeles cop ilul răzgâi at ce eram, plin de sine, sigur
pe cele câteva r omane franțuzești pe care le citește, leneș și toci lar (nu e
contradicție) și în gust la minte, înch is, muncit de mer eu aprinsele răni ale
vanității.
(Cum de m-a putut zări Hristos Dumnezeu? Am f ost, din ce în ce, atât
de as cuns în mediocr itate nemulțumită, în stupidă îngâmfar e, în rău
niciodată priv it din exterio r, în glod. Și apoi, cu timpu l, în hazn a. Cum de
m-a văzut, că și pe ticăloși ca să-i deosebe ască trebuie să se ridice și ei
nițel dintre bălării? Cum de s-a miluit? O ri vede cumv a și altfel, în altă
perspectivă — cum și cruce a în tabloul lui Dali e văzută de altundeva — și
atunci afundar ea ște arsă în mur dărie i se ar ată și e a tot în relief, tot ca o
excrescenț ă?)
A fost de un m are curaj. Profesor secundar sub Car ol al II-lea, s-a
numărat print re atât de puțin ii care, la plebiscit, au votat deschis
împotriva constituției regale. Pe front, sub Ant onescu, s-a dus ca voluntar .
A căzut în fața Odesei, poate ca P eguy : făcându- și datoria cu e xces de zel.
Nu-mi păstr ase nici o pică. Îmi scria amical de pe front, mi- a spus că-
s om cumsec ade. (După cum Ir landezul îmi anunț ase c ă Hristos mă va
chema.)
Bolnavul , cu feb ră, m ai zace încă pe patul de spital, dar medicu l a și
spus rudelo r că e pe cale a vindec ării, iar rudele au pornit grăbite să dea
veste a cea bună: pacientul zace pe ticăl osul lui culcuș, dar iată %t-îi se
itnti i/t' departe pași grăbiți pe cori dor.
Viscolu l de afară îmi aduce în gând primele versuri ale poez iei lu i
Trakl, pe car e am învăț at-o la 34, de la Binder Harald:
Wenn der Schnee an s Fenster fällt,/ l ang die Abendg locke läutet ,/ vielen
ist der T isch bere itet / und das Hau s ist w ohlbestellt.47
Apoi strofa finală, versul din urmă.
Pâinea și vinul . Și la Ignazio Silone, în decoru l lui de munți pleșuvi,
săraci, duri. Pâinea și vinu l, traiul și surplusul. Pâinea și vinu l, trupul și
sângele. Materia și spiritu l. Necesarul și prisosul. Prea curat trupul și mult
scump sâ ngele Domnulu i.
Nu ne e ste dat a le vedea, pâine a și vinu l, prefăcute în carne și
sânge. Măcar în simplitatea lo r materială le vedem oar e? Mă car
strălucir ea gospodăr ească o putem distinge neînduhovn iciți?
— Exist ă o frivolitate atee, grăbită ca a cucoanelor dichisite care trec
foșnin d, ușor parfumate, c ătre locul de întâlnir e. Frivolitate oarbă,

încăpăț ânată, de spre car e Monther lant spune c ă e „tar e ca oțelul."
BUGHI MAMBO RAG
…Nu era nevoie să fii mare s trateg în 1939 ca să înțelegi că Franța
avea să fie învinsă, dob orâtă. Frederic al II-lea, cel care spunea c ă
suver anul trebuie să fie pr imul servitor al popo rului său, enunț ase
demult și alt ad evăr: că războ iul nu se c âștigă cu arm atele, ci pr in
rezistența morală a n ațiunii… Manual a e un cerc mistic chinez, de la ca
pornește… A venit Școala Po litehnică din Viena, toată, cu profesor i și
studenți să vadă minunea de la Cernavodă, pr imul pod lun g din lume în
întregime din oțel și cu gr inzi în consolă… La englezi a fost altfel, n-au
avut arm ată, dar au avut rezistență morală… Eduard al VII- lea îi spunea
lui Clemence au: la dumneavo astră se schimbă mereu guvernu l, n-aveți
stabilitate. Clemence au de col o: dumne avoastră a veți guvern, dar n- aveți
armat ă… Anul 1940 1-a infirmat p e Clemenceau, n- a fost o în frângere, c i o
descompune re… îi spune Marcellus lui Demetr ios…
— Adventiștii aceștia c are zile întregi nu mănânc ă dacă b ănuiesc o
urmă de grăsime în gamelă, legi onarii aceștia car e-și dau bucățica de
pâine bo lnavilo r, tinerii aceștia car e au trăit ca fiar ele ani de-a rândul în
munți, copiii aceștia c are au înjghebat o Ligă R evoluț ionară R omână și a u
meșt erit o bombă (îi lipseau num ai declan șatoru l, materialul exploziv și
posib ilitatea de a funcți ona), ț ărani i aceștia car e n-au vrut să se
colectivizeze sau c are, beți fiind, și-au strigat năduful în câr ciumă și au
înjurat ap ăsat după o lungă tăcere, uniți i care n-au înțeles s ă-și
părăsească denominațiunea, iată oamenii pe care mi-i doream
(inco nștient poate), înch isoar ea, v ăd, e locu l meu de împ linire, cum zice
Toynbee despre Imper iul Otoman că a fost st atul univers al al ort odoxiei.
Eroii aceștia modești, unii ridicoli (dar nu e xistă eroi ridic oli: accessorium
sequitur pri ncipate48), îi compar cu ce mi-a fost dat să văd la P aris într e
1936 și 193 9.
Bună stare. Abundență. V acanțe plătite, cremele car e înneg resc
pielea, excursii le, automob ilele, aperitivele. Aperit ivele, g revele,
vacanțele. Până la s ațietate. Monoto ne. Di nainte știute. Și să nu l i se
spună a devăruri neplăcute. Și să fie lăsați în pace. Asta vor .
André Suarès: interesant e I gnațiu de Loyola, adică inte resante sunt
problemele sufletului și spiritu lui, inter esant ă e morala, e pr oblema
relațiilor dintre om și dumnezei re, tot cee a ce nu este și ar putea fi,
neașteptatul, surpriza, am arul, dulceața.
„N-au nici de doi bani idei nobile în cap. Trupuri fără s uflet. Totul nu-i
decât în haine și-n formele vieții materiale. Sufletu l e lipsă; spiritu l e un
fel de pap agal incoer ent, uzinat în două mil iarde exemplar e; trăncăne ște
în cușca mat eriei sub pr ivirea lui Vaucan son. Și marele oftat fie rbinte al
lui Loyola se ridică din acest hao s: «La ce bun să ai totul, dacă n-ai
suflet?»
Întocmai, da, lumea hedonistă și indi ferentă, lumea lui je m 'en fous,
universul lui ce-mi pasă mie, îndeosebi asta e: plict isitoar e și sterilă.
Dacă-i vorba aș a, orice călugăr augu stin din Libia — o recun oaște unul ca
Ludwig Lewinsohn — e m ai viu decât un înt reg cartier de sport ivi din New
York. Iar viciul e și el dezo lant și ne schimbăto r; și, vai, constat ă Flaubert,
nu-i mai r odnic decât virtutea.
Biciu itoare, antrenante, deschizătoar e de perspective și ferestre sunt
cele ale gândulu i, ale jert fei, ale orbecăirii după adev ăr.
Je m'en f ous. Nu-mi pas ă, nu mă sinchise sc, mă doa re-n cot. Țara lui
Pernod-Vodă. Asta le era deviza: et un Pernod pour Arthur49. Îi durea în cot,

ceva m ai jos, de vecin i, de părinți, de țara lor, de ieri și de mâine, de
Dumnezeu, de or ice, erau să tui, plict isiți, morți . N-au fost învinși,
Dumnezeu mi-este m artor, iar învingăto rii lor n-au avut nic i un merit:
așteptau — singuru l lor sentiment treaz — să fie, în sfârșit, l iberați de
povara l ibertății.
Ironia își ia revan șa: la capătul intel igenței lucide stă ner ozia oarbă și
suprarafinamentul dă în gropi. Iar eu mer gând pe străzi: totul e
Dumnezeu, eroismul e totu l. De aici țâ șnește izvoru l farmeculu i și al
interesului pentru viață, flacăra. Morala, cea batjoco rită, e p oezia vieții.
Îmbu ibarea și frica: mai r etrograd nici că poate fi; mai sufocant; ob loanele
sunt tras e, istoria și av ântul încremene sc.
Merg la operă pentru subiect, delicații de ei. Apres moi le de luge50,
acum cr ed că s-a spu s; dar nu de L udov ic al XV -lea, au s pus-o toții.
— Desigur că bud ismul, jainismul, zenul, antropo- și teosofia etc.
sunt mai ușoar e decât e cr eștinismul. În creștinism Domn ul e mereu
prezent, dar nu impieteaz ă nic i o clipă asupra a bsolutei noastr e libertăți.
Stă la uș ă și bate. Nu int ră nechem at. Iar înainte de a da, înt reabă: crezi
tu că pot? Nu într eabă dac ă solicitantul e vrednic de a prim i, ci dac ă e
liber de a crede. Și de ră spuns răspunde tot pe mă sura libe rtății: fie ție
după c redința ta.
Creștinismul e cel mai aproape de legea fundamental ă a universulu i:
lege care poate fi denumită a contradicție i (coincidentia oppo sitorum), a
parado xului, a dialecticii, a bipo larității simultane. Cr ed, ajută necr edinței
mele.
— Brice Parain : libertate a provine din incertitu dine. Nevoia noa stră
occidentală de libertate, caracteristica noastră e sențială, vine de la
incert itudine.
Totul, pentr u noi, este cum să evad ăm di n cam era înch isă și di n
infernul dialecticii .
Dacă unive rsul nu- i decât o pu lsație r itmică de e xpan siune și
contractare (la o per ioadă de optzeci de mil iarde de ani?), a tunci e un
coșmar .
Coșmar serios, nu teor etic, de vr eme ce doct rina car e și-a făcut din
dialectică un cr ez, după ce a constatat legea, o p roclamă totuși trecătoar e
și o desființeaz ă în societate a fără cla se. A fost și nu mai e. Iar cine se-
ndoiește, la pâr naie.
Dialectica e infernul. Universul ritmat e coșmarul. Numai că
(Hau sherr) Dumnezeu nu- i infinitu l. Infinitul e un as pect al unive rsului
creat. Dumnezeu, persoană, e altcev a: e adevărul.
Temei de nădejde.
1969
— Exist ă o singură artă cr eștină, car e nu- i nici gotică, nici romantică,
nici barocă, arta de a purta crucea (Fr anz von Baader).
Problema răului în lume : prima întrebare-încuiet oare pe care ți-o pun
cei ce se miră că poț i crede.
Nu există e xplicație concludentă, răspuns c atego ric.
Dintre toate, cel mai coer ent răspuns mi se par e cel dat de
Dostoievs ki, însușit de P avel Evdokimov :
Dumnezeu a cr eat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om 1-a creat
liber, adică li ber de a crea răul, de a-l introduce în lume. A cesta e riscul pe
care și 1 -a luat Dumnezeu pr in actul creațiunii , riscul divin asupra căruia
stăruie (aș zice: pe dr ept cuvânt) L osski în teolog ia apofatică. Omul a
trecut de la ideea de rău, de la posibi litate a răului (știut de Dumnezeu ca

virtualitate) la înfăptui rea răului.
(Nu înseamn ă că răul a preexistat la Dumnezeu, altfel decât 0 ca
opus al lui 1 în orice sistem binar; de vr eme ce se poate ceva, s e poate și
cazul cont rariulu i acelui ceva, adică lipsa lui : flip-flop. Relația dintre rău și
bine nu impl ică pr eexistenta răului la Dumnezeu altfel decât 0 e impl icat
de 1, negativul de pozit iv, neființa de fi ință.)
Introduce rea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creație,
analog actului divin . Satan a îl ispitea pe A dam șoptindu -i: „veți fi ca
Dumnezeu"'. Grăind astfel Satan a nu a minț it pe de- a-ntr egul: făptura,
timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu div initate a: răul. Care
a contaminat lumea.
Ceea ce și e xplică de ce singuru l lucru pe care 1-a dus Iisus de pe
pământ în cer sunt stigmatele.
— Manicheiștii , precizeaz ă René Nelli, nu su sțin că e xistă do i
dumnezei egali: unu l al binel ui și luminii , altul al răului și întunericu lui.
Asta ar fi, zice, o prea gog onată prostie. Manicheismul (Nelli îl trate ază
sub fo rma s a %cafără) susține altceva: că prin însuși faptul creației, al
trecerii de la ne ant la ființă se declan șează forțe până atunci latente,
virtuale. F orțele răului ar fi un fel de inevitabile reziduuri ale creației, un
produs de sinteză; în fon d, la par t du diable51. (Diavolul, în orice tr ecere de
la unit ate la binar, fiind zero.)
Dostoievski și Evdokimo v: răul nu e o consecință nece sară — câtul
infinit al unei împărț iri infinite — , ci un act liber al omului .
Ruperea, or icum, s-a produs pr in trecerea de la unul la doi, la
bipolaritate, la dialectică. Sistemele ant agon iste ale lui Ștefan Lupașcu nu
sunt și ele e xpresia o ricărui sistem binar?
. — „ Dați deci Cez arului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Mar cu 12 ; 17; Luca 20, 25).
Fraza e clară și r egimur ile total itare, adăug ându -i și Rom. 13 , cer
credincioșilor să le dea asculta re și r espect. Iar mulți creștini, care-și
confundă r eligia cu prostia, sar și ei să le apr obe: „e te xt!"
Numai că nu citesc atent. Dăm Cez arului — se tălmăce ște: Statulu i
— ce este al s ău, dac ă e în adev ăr stat și se poartă în consecință. Când
statul (Cezar) se îndeletnicește cu ale lui, cu întreținerea drumu rilor,
menține rea ordinei, can alizări, transporturi, apărarea țării , administrație
și împărți rea dr eptății, i se cuvine r espectul și tot ce este al s ău:
impozitul , serviciu l militar, civ ismul. Atunci însă când Statul nu mai e
Cezar ci Ma mona, când regele se pr eface în medicine-man și puter ea civi lă
în ideol ogie, când cer e adeziunea suflete ască, recunoașter ea supremației
sale spirituale, aservirea conști inței și procedează la „ spălar ea
creierulu i**, când ferici rea statală devine model unic și o bligato riu, nu se
mai aplică r egula stabilită de Mâ ntuitor, deoar ece nu mai este îndepl inită
una din condiț iile obligativității cont ractului: identitatea părțil or (lui Cezar
i s-a substituit Mamona ). Mântuito rul nu numai că n-a spu s să dăm lu i
Dumnezeu ce e ste al lui Dumnezeu și lu i Mamona ce este al lui Mamona,
ci dimpot rivă (M at. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poți sluji și lui
Mamona și lu i Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lume ască stă un
Cezar, îndemân area nu este inte rzisă și Biserica, de-a lungu l veacuril or,
și-a avut pol itica ei. Dar când po litica încape în mâinile Celuilalt, se aplică
regula va selor engleze car e făceau piraterie sub pavilion străin: deîn dată
ce ba stimentu l inamic deschidea foc ul, era înălțat steagul național.
Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, o ricât de mică -nici
asupra punctelor comune. Lui Mamona numai bleste mele din molift ele

Sfântului Vasil e cel Mar e.
(Diavolu l: să încheiem un pact. — Nu. — A tunci hai să semn ăm un
document prin care recun oaștem și tu și eu c ă doi plus doi fac p atru. -Nu.
— De ce? Nu admiți că doi și cu doi fac patru? De ce n- ai subscrie un
adev ăr incontestabil? — Nu-mi pun semnătura alături de a t a nici pentr u a
recun oaște că e xistă Dumnezeu.)
— Când s e produce conf lict între porunca divină (s au dreptul natural)
și porunca omenea scă (lege a pozitivă) nu încape îndo ială pentru un
creștin.
Dar cr eștinu l, ca și Hamlet, e înd reptățit să nu vo iască a-ș i pierde
viața. V a înce rca deci să găsească o soluție pentru a nu călca poru nca
divină și nici a muri. Soluții, în general, se găsesc, și nu toate sunt
neap ărat dezon orante.
Când r egele Eduar d al VI I-lea al Angliei a cerut să fie scos din formula
de ju rământ pas ajul potrivnic cetățeni lor catolici, i s-a răspun s că formula
nu poate fi modificată și toate st ăruințele r egale au fost r espectuos
respinse. Regele totuși era hotărât să nu-și jigneasc ă o parte din supuși. A
rostit jurăm ântul așa cum i se pr ezenta se, iar în dreptul pasajului cu
pricina a fost apucat de o violentă criză de tu se. După a ceea a rostit
jurământul în cont inuar e, pasajul anti- catolic fiind reprezentat prin
respectiva tuse.
Creștinismul ne cheam ă nu num ai la oarbă supuner e, ci și la
toleranț ă, înțelepciune, dreaptă socoti nță și inteligență, așa încât soluția
lui Eduar d al VI I-lea a fost creștină. Dac ă însă, la nevoie și la adic ătelea,
nu mai există s căpar e, orice iscusință es te exclusă: arborăm pavil ionul
național, ne vindem haina și cumpărăm s abie, ne așternem de moarte,
înfruntăm prime jdia.
Altfel trăim, dar triști — și cu insomnii, vorba tatei.
— Dramatur gul francez P aul Hervieu era un om ambiți os, plin de
ironie și de simț practic. Totuși, arată F. Vander em care 1-a cunoscut bine,
când i se păr ea că ar e de îndepl init o datorie, ironia, simțul practic și
ambiția pie reau c a prin farmec. Asculta militărește, fără a s e mai gândi
la inte resul personal. Omul de lume devene a erou. Frații Jérôme și Jean
Tharaud: Singu rul lucru important, orice ai face, e ste de a fi mereu er oic.
— Mare le me rit al ordinelor monah ale în catol icism — fiecar e cu
accentul pe altă pr eocupar e sau for mă de vădire a dragostei — este de a
fi recun oscut plural itatea stilur ilor. Fiecar e își manifestă cr edința potriv it
cu personalitatea sa.
Nu există nici un stil obligator .
Ana e o creștină dint r-o bucată, dar greșit cr ede că numai stilul ei —
neînt reruptu l surâ s serafic, gesturile onctu oase și mâinile împr eunate,
vorbele e xclusiv cucer nice — ar e pute re de ci rculație.
La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viață cr eștină al unui ma re
pustnic din Tebair1 nu este inc ompar abil și in imitabil : stilu l de viață al
unui oarecare %t ._i cismar din Alexandria, om însur at și tată de cop ii,
poate f i dea supra celu i practicat de însuși Sf. Antonie, marele nevoit or.
Iunie 196 8
Nu pot re zista ispitei de a-mi r epeta, de a-mi înșiru i, bucu rându-mi
sufletul și mintea, colecț ia mea de parado xe despr e car e sunt conv ins că
duc toate c ătre Hristos. Un fel de litanie, de via doloro sa analectică, dar
plină de încântări.
Luther: Hi er stehe Ich. Ich kann nicht ander s. Gott helf e mir. Ame n.
Salvador D ali: Singura dife rență dint re un nebun și mine este c ă eu

nu sunt nebun. (Frază ev anghelic de am ețitoare, pauliniană.)
Kierkegaar d: Contrar iul păcatului nu este virtutea, cont rariul
păcatului este liber tatea. (Ce a mai puter nică rostire omeneasc ă. Vine
imediat după Evanghelii .)
Thoma s Moore: I trust I make my self obscure. Adevărata dovadă a
prieteniei și încrederii: Hristos vorbi nd ucenic ilor săi, la sf ârșit, ca unor
prieteni, devine din ce în ce mai ob scur. (Pe măsură ce ai de spu s lucruri
mai însemn ate, pe m ăsură ce te încr edințezi mai deplin și te m ărturisești
mai ner eticent, t rebuie să devii mai greu de înțeles și s ă te e xprimi mai
parado xal.)
Adaog listei una din lozinci le revoluție i franceze din mai, luna
trecută: „ Fiți realiști, cereți imposib ilul." (Probabi l că nici nu și-au dat
seama c ât de claudel iană și de strict creștină e l ozinca.)
Și, iarăși, mer eu, neîncetat: Marcu 9, 24. Dacă „Iubește pe Domn ul
Dumnezeul tău din toată inima t a, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău
și din toată puter ea ta" poate fi rezumatul Legii — Ma tei 22, 37; Marcu 12,
30; Luca 10, 27 -, apoi „Cred, D oamne, ajut ă necredinței mele" îmi pare a
fi — cum să spun'? — taina ce a mai de taină a învăț ăturii creștine, no ua
învățătură, și înt r-un anum e fel pecete a darului Duhului sfânt.
Jilava, camera 18, martie 1960
Din toate c âte știu toți aici, din câte aud, din câte s e citează nimic nu
cred că poate st a alături de „Nici eu nu te os ândesc", de „Mare e c redința
ta, femeie", de „Cred, Doamne, ajută necr edinței mele". F iecar e e de
ajuns pentru a mărturisi caracterul supraomene sc al Evanghelii lor; din
fiecar e fenomen ce con tribuie la alcătuir ea ace stor fraze strigă divinul.
Gherla, februarie 1963
Îndelung chinu it de cea m ai buclucaș ă boală înt r-o celulă aglomerat ă
unde se află o singură tinetă: diar eea.
(Și la Secur itate: inter dicția de a mer ge la veceu în cursul
interogato riului, ceasuri multe de-a rândul; anch etator ii, ei, luc rau cu
schimbul.)
Două felu ri de s uferințe: pe de o parte crucea; pe de alta cununa de
spini, palmele, scuipatul, biciui rea, hlamida r oșie. Alt fel spus: du rerea și
batjocu ra.
Sunt par că vieți ce se deapăn ă sub semnul tragediei și altele sub
semnul batjocu rei.
Primele cuprind catastrofe măr ețe, di leme, nicicând înjosit oare; un
aer cla sic le învăluie. Celelalte au parte nu at ât de suferințe, cât de
belele, necazuri, comp licate neajunsuri. În categor ia întâi boalele vor fi:
afecțiuni le car diace, tuber culoza, cancerul. Cealaltă duce li psă de mo rți
fulgerătoar e, de accidente fatale, în ea mi șună inter minabilele înjosi ri
cronice : trânji , furu ncule, varice, colită, s curgeri, eczeme, urcioare, bube,
viermi intestinali. În loc de m edicamente radicale, oblojeli; în loc de as pre
dureri, stăruitoare sâcâieli. Într-o parte: dușm ănii și vio lențe. În cealaltă:
perfidii, chemări în judecată, ș antaj. Ura și răcnetul durerii; dispr ețul și
văicăr eala extenuării :
Proverbul francez: diavolul e un obsedat, l ovește mer eu în același
loc. Pentru că știe ce face: 1) mono tomia agrave ază s uferința. Sistemul
fourierist al flutu rării de la o munc ă la alta ar duce și în cazul durerilor la o
alinar e; 2) mon otom ia exasperează pân ă și cele mai bune intenți i,
obosește compătimi rea, iscă sil a.
Calvarul crucii s-a descompu s, ca prisma cromatică: din el izv orăsc
ambele mari ape ale încer cării: tragicul, derâder ea.

Să ne rugăm a primi harul curajul ui ori harul răbdării , adică pe cel
mai adecv at câmpului de luptă pe care avem a face f ață răului și modul ui
de provocare ale s de Advers ar.
BUGHI MAMBO RAG
… Glycophyl usa, %Pla ti tera, Hodr igita, Vlahi temise… Dar explicația
pe care o dă N andriș picturi i exteri oare e mai legat ă de fil osofia greacă,
de Platon și P lotin… Mă întâlnesc în 54 , tocmai ieșisem de la Can al, cu
Demostene B otez, cit isem întâmplăto r, nu știu cum, o poezie a lui în
„Contempo ranul", începe a așa: în grădina țării mele a să dit un R us un
pom. .. Coma ndantul suprem era genera lul Scerba cev, dar c omandantu l
armate i a IX-a era generalul Tarakanov… Și se termina: pomul liber tății- i
zice… Madame Tarakanova, la cincizeci de ani, era o femeie încă foarte
frumoasă și a vea bijute rii splendide, foarte grande dam e… Și turc ii oranți,
nu merg spre iad, se m ântuie poate și ei de vrem e ce se roagă… Îmi dă
bună ziua, dar eu: am s tat patru ani la umbra pomulu i dumitale și am
gustat din libertatea lui, așa că nu te mai cunosc… Î i spune Demetri os lui
Marc ellus…
1965, toamna
Într-o marți seara, la catedrala Sf . Iosif, slujba Sfântulu i Anton. Când
ies, trec în clădirea ce a mare de al ături, urc scări înalte și dau de
coridoa re lung i și curate, cu mulțime de uși. Nu p are a fi nimeni în clădir e,
atât e totul de lin iștit. Du pă ce, oar ecare timp , cutreier astfel înt inderi le,
dau de cineva de- al casei, care mă îndrumează și aflu cam era unde
locuiește fostul meu profesor de francez ă, Iosif Frollo, catolic fervent,
bănuit de a fi jesuite a robe c ourte52. De la iezuiț i, așa cum și- i închi puie
prejudecat a populară, luase oar e obiceiul de a-și f reca mâinile, zâmbind?
Prejudecata pop ulară judecă după imagini stereotipe — ca cel e de la
Épinal — și nu știe că iezuiț ii au constit uit mereu aripa libe rală și
progresistă a biserici i catolice ; că au pr edat și pus în circulație științele
pozitive, că predilecț ia lor a fost înspr e matematici și astronomie, că în
discuția p olemică as upra grației au luat parte a concepției celei mai
îngădui toare pentru om (strășnicia au s usținut -o janseniștii); că l-au
susținu t pe Galileu în timpul procesulu i său — acuzatori i erau dom inicanii ,
nu ei! — aplicând teo ria pr obabil ității — cr eator ii căreia sunt — și
propunând în mod foarte rațional ca si stemul lui Galileu să fie considerat
ca o ipoteză științi fică.
Atunci când Henr i Poincar é va ajunge să scrie în Știința și Ip oteza că
este „m ai comod" a zice că p ământul se învârtește în ju rul soarelui decât
că so arele se învârte ște în jurul păm ântulu i, când se va dovedi mișc area
generală a tutur or corpi lor și sistemelo r cerești unele în jurul altora, când
fizica relativi tății va hotărî că într e mișc ări nu se pot stabili relații
concepute pe dependență decât în funcț ie de puncte fixe de referință —
relative și ele – , când filosofia e xistențialistă, prin Camus, va r ecunoaște
că în fond problema pus ă de Galileu și Coper nic e un fleac pentru că
adev ăratele p reocupări major e ale omului gândito r sunt altele: ce e viaț a?
ce-i omul? de ce e xistă dur erea? cum ajungem la ferici re? s-a v ăzut că
iezuiț ii nu gr eșiseră mult și nu se pripiseră.
Îl găsesc pe fostul meu p rofesor într-o încăpe re lungu iață, cu aspect
de cameră de pen siune bunicică și mode stă; e în pat, bo lnav, dar ob rajii îi
sunt rumeni și ochi i senini.
Își aduce cu g reu aminte de mine, apoi se bucură izbut ind să mă
situeze în șirul generații lor de elevi și-l ajut să refacă o parte a
comp onenței clasei.

Se bucură și mai mult când îi mărtur isesc (de ac eea venise m, îmi
păru o datorie, un fel de p roiectar e a unei feric iri prezente asupra unui
trecut pl in de far mec) că m-am botezat în închisoar e (pe unde a trecut și
el). Dar vezi, îmi spune, acolo a fost ușor, greul e aici. Roagă-te, acum, să-
ți păstrezi credința.
Îl îngrijește o doamn ă în vârst ă, car e-mi aduce dulceaț ă.
Deși înțeleg că profesorul e bătrân și bolnav, nu- i desprind nimic
ostenit sau blazat pe faț ă.
Când dau să plec și sunt la uș ă, mă op rește și-mi repetă:
Nu uita, acolo era u șor, greu e aici, acum. Fii cu băg are de se amă
dacă vrei să nu pierz i ce ai pr imit: Roagă-te mult.
Da. Din ceasul l iberării am putut constata din pl in câtă dr eptate au
teologii catol ici făcând deosebir ea dintre grația suficientă și grația eficace
și declarând că ac easta din urmă ne e ste neces ară clipă de clipă spr e a
nu cădea; le este nece sară chiar celo r înaintați în vir tute, chiar sfințil or
(se roagă și ei pentru iertar ea păcat elor, nu %Inimiliter ci veradt er),
darmite nouă! Sfântul Filip Neri: Ține- mă Doamne, de ur echi, că altfel te
vând ca Iuda.
Acolo, Hristos mer eu prezent (și nu mer eu cum îl vede a Gyr : „Ce trist
era Christ") și grația eficace luc rătoar e, fără pauz ă.
După șocul botezului și tensiune a închisor ii urmează îns ă ca neofi tul
ce sunt să nu uite că tr ebuie să se consider e drept o ma șină cu feed back,
adică singur să-și într ețină ar derea în temeiu l materialului combustibil
inițial. Bateria e încăr cată pe viaț ă. Dar funcți onarea cer e auto-
supravegher e, auto-reglare, ca să poată ave a loc nu numai în poz iție de
încântar e și entuziasm, ci și la r ece. În clipe le când nu se m ai aude
muzica neînt reruptă de care vorb ea Charl es Du Bos.
Sus e neîntr eruptă. Aici însă, trebuie să putem și fără
acompaniam ent muzical.
(Să-l parafrazez pe V alery? Il faut tenter de cr oire53.)
— Rezumat al unui discurs ținut coleg ilor de cameră de la Aiud, după
masa de se ară, în apăsătoru l interval până la stinger e.
Cine vr ea să înțeleagă cev a din esențele r egimu lui care ne
găzduiește aici t rebuie să facă apel la patru oameni de seamă — patru, ca
The Three Ju st Men o f Cordova ai lui Edgar Wallace și Cei trei mușchetari ai
lui Al exandre Dum as.
Ei sunt:
Ander sen cu poveste a lui despr e regele gol. Toată lumea vede, știe
că regele e gol, dar nimeni n-o poate spune. Nimeni nu poate spune că
doi plus doi fac patru. Cu încetul lumea s e obișnuiește, s e resemneaz ă —
și-i devine cu totul indife rent dacă e s au nu e gol. Cât despr e copilu l care
în povestir ea lu i Andersen strigă adev ărul, în comunism el e cel mai
cond iționat, prudent și gri juliu să nu vorbea scă ce nu t rebuie.
Jules Verne și romanul rachetei lans ată s pre luna. R acheta nu ajunge
până la țintă și s e transfor mă în satelit al ei.
Fantezia lu i Jules Verne exprimă tragedia comunismului : pornind de
la ideea că s copu l scuză mijl oacele, uită pe drum de scop și p reface
mijloacele ter oriste (menite a fi temporar e) în scop și instituție.
Koestler a pus problem a în Întunecime la ami ază iar Victimele datoriei
de Eugen Ione scu prin scena finală (avalez, mastiquez…) redă cu for midabil
simț dramatic tragedia: toți stau în jurul mesei rotunde – agenți, suspecți,
binefăcător i, comp lici — și-și aruncă unul altuia bucățile de pâine, se
chinu iesc f ără a mai ști de ce, habar nemai având de scop. Cercul e

perfect, egalitate a e neștirb ită, hora se învârtește demențial la ne sfârșit.
Joc și eu; strig : înghite, mestec a, înghite, mestecă…, din ce în ce mai
tare și mai repede — ca în Bolero ul lui Ravel revăzut de T oscanini. Și
impresionez. Teatrul acesta improvizat, cu un singur actor în lipsă de altul
și cu o pies ă inedită, îi distr ează pe coleg ii mei.
Rostovte v, marele istoric al antich ității, explică decadenț a imper iului
roman în secolu l al II-lea pr in ajunge rea la conducer e a pături lor militare,
adică, de fapt, a țăranilo r: oam eni foarte neștiuto ri, îngroziți de
răspunder e. Spre a rezolva g relele probleme ce li se pun în față, mer g la
soluț iile cele mai comode pentru ei (morala p roducăto rului, le va denumi
mai târziu, propovăduin du-le, spre neno rocirea omeni rii, Geor ges So rel) și
mai acce sibile minți lor lor simple. Exemplu: ce să ne batem noi capul cu
urmărirea impoz itelor, fiecar e unde e acolo să fie țintuit , la locul lui! Vom
ști de unde s ă-l luăm. A stfel încas area imp ozitel or devine mai ușoară și
tot astfel mijesc zori i noii lumi medievale întemeiată pe co lonat.
Edgar Wa llace: într-unul din romane, șeful bandei, Tod Haydn (Two
O'clock Tod) distribuie rolurile: unul o va face pe l ordul, altul o va face pe
secretarul, altul pe bătrânul valet, alta pe frumoas a fiică a lordului… (E
vorba de capt area unu i bogat moșt enitor venit din Australia.) Și ca treaba
să nu se încu rce și nu cumv a imp ostori i să se trădeze, T od îi silește să-ș i
joace rolurile „în continua re", să-și vorbea scă limbaju l convenț ional chiar
când s unt sin guri, fără de viit oarea victimă.
Așa ajung și ter orizații și r eeducații să discute într e ei ca și cum
mereu ar fi de față un agent al Secur ității. Pe urmă nu mai e nevoie nici
de tur nător, nici de autocenzu ră: fiecar e își as umă r olul „în continuar e",
instinct iv, automat. R eflexul pavlovian e obținut .
Efectul e pirandelli an. Și ce impo rtanță m ai are dacă lo rdul e lor d cu
adev ărat, de vr eme ce totu l se petr ece ca și cum ar fi! Pseudomorfoze.
— Deși îmi dau s eama că vin în cont radicție cu spusele Aposto lului (I
Cor. 6, 18-l9: „Fugiți de desfrânar e! Orice păcat pe c are-l va săvârși omu l
este în afar a de trup. Cine s e dedă însă de sfrânării păcătuiește în însuși
trupul său. Sau nu știți că trupul vostru est e templu al Duhu lui Sfânt car e
este în vo i, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?"),
pentru care păc atul trupesc este cel mai comp romițăto r și angaje ază
comp let persoana um ana, cr ed că p ăcatul supărării și al enerv ării este
mult mai grav. Insul car e, într-un magazin, în autobuz sau în tramvai, ori
la birou, ori la o coadă s e enerveaz ă și se ră stește, insultă și-și iese din
fire, nu numai că s e dă în urât sp ectacol, dar se și rupe cu totul de
Dumnezeu. Cred că în toate bor delurile Parisului, Hambur gului și
Singapor elui, ba în toate localu rile de pierzanie ale tutu ror porturilor și
metropolelor lumi i, în ocnele Guyannei, în temnițe le de la Sin g-Sin g și
Dartmo or păcatele să vârșite nu strigă mai disonant și m ai jalnic la cer
decât icni rile, certuri le din senin și insultele gratuite p roferate, cu o ură
vitriolată, de arț ăgoși și îmbufnați. (Crimele, fur turile, depravările au o
oarecare legătură cu nedr eptăți le și comp licațiile lumii , harța îns ă nu.)
Supărările acestea — pe car e nic i nu le luăm în seamă, deși dac ă ne
ciocnim de ele ne ustură c a un corosiv — nu sunt de fapt simple sup ărări,
ci dezv ăluiri ale unei st ări sufletești de neîmpăcat ă opoziție cu lumea
creată de Dumnezeu; ale unei îndărătnice și imen se îndepărt ări de la
recun oașterea deșertăciunii celor lumești. Dintr -odată cel din urmă fleac
ia proporții și pr inde vâlvăt ăi și pune în cump ănă toată m ăreția facerii și
toată bucur ia de a trăi. Omul e ancorat în diabolism, prins în nisipul
mișcător al mâniei gratuite. V icleanul, aici, cu adev ărat își merită numele,

câștigă sută la s ută și fără nici un efo rt.
Dar vor bele! vo rbele acele a la nivel de mușcătură de c âine ce se
repede pe fur iș, la nivel de lătrături chelălăite și colți arătați de dincol o de
gard; care desigur nu st au în corelație cu inv oluntara îmb râncir e sau cotul
atins în treacăt, ci sunt îns ăși vărs ătura Satanei. T ocmai con trariul
supăr ăciosului îl prezintă Sf . Aposto l Iacov (3, 2 3) drept pildă de ur mat:
„Pentru că toți greșim în multe chipu ri și dacă nu g reșește cineva un
cuvânt acel a este bărbat de săvârșit, în stare să se înfrâneze în
întregime."
De grele păc ate avem pri lej a ne înf iora, pentru mine nici unul nu-mi
pare m ai străin de afir mația c ă împărăția me a nu este din lumea a ceasta
decât turbar ea verbală a nervosului din autobuz.
— Solu ția desc ărcării prin insulte în autobuz e me schină și e și laș ă
pentru că-i fără risc. Dacă un om, cu adev ărat, nu cr ede în Dumnezeu, e
mai bine să me argă până la c apătul convinger ii lui, ca Ivan Karamazov, și
să-și omoar e tatăl, di rect sau print r-un Smer diakov. Da, e mai bine să
comi ți o crimă, și să te lepezi f ormal de H ristos și să treci la păgânis m
(printre păgâni, spune Ch esterton, au fost oameni admirabi li, iar Iul ian
Apostatul ca persoană s e arat ă ireproșabil): e mai cinstit. Și -mi vine a
crede — întemeiat pe L uca 16 — că Dumnezeu se va uita cu mai puțină
mirare la un apostat, un ucigaș sa u un hoț decât la cel car e-l trădeaz ă în
obscur itatea sudălmilo r și ocări lor împ roșcate într -o aglomerație.
Gravitat ea păc atulu i trupesc p rovine de fapt di n cee a ce nu e
trupesc. Denis de R ougemo nt: Dacă sexualitatea ar putea răm âne pură,
%;nlu-:i pur animalică, întocmai ca celelalte funcț iuni ale corpul ui, Dracul
nu s-ar preocupa de ea.
1952- l959
Dumnezeu fi ind infini t, căile prin care ne apr opiem de El sunt de
asemeni in finite, și deosebir ea lor nu-i cu putință fiindcă ține de insolub ila
problemă a relațiilor dintre corpu ri.
În ace astă infini tate de căi sunt — ca și pe hărțile geog rafice — unele
mai accentu ate sa u mai colorate și care se întâmplă să poarte și nume de
persoane. P e al o xfordianului irlandez c are mi- a vestit botezu l, nu l-am
reținut. Dar sunt alte tr ei pe car e le socotesc legat e de minunea
încreștinării mele, transpun ând în ter meni mie acce sibili lucrar ea harului .
I-am cunoscut pe Virgil Când. și Paul. Sim. pr in Tr.
Paul — ea îi zicea P avlic — lucra la bibl ioteca Institut ului de istor ie,
într-o cămăruță mobilată cu un singur bi rou, un scaun și un du lap;
fereastra m are, disp roporționată în raport cu dimensiun ile odăi i,
răspunde a înspr e copaci i stufoși dintre șoseau a Kiselef și bulevar dul Jianu.
Alătur i, despărțită de căm ăruță pr intr-un antreiaș, era sal a de lectu ra a
bibliotecii Institutulu i. Domnea a colo o liniște deplină și binefăc ătoar e, cu
totul rară în vuietul și zarva, în panica și h ăituiala anilor 50, care în
Bucu rești însemnau pentru atâția alții dintre locu itori: evacuări din ca se,
cozi începând de cu noapte, aler gături fără s fârșit și fără noimă la sediile
Oficiului de închir iere, inuti le străd anii de a gă si un post, drumuri de la un
serviciu de cadr e la altul (orele de audiență fiin d în general de la două la
trei, iar cele pentru pândirea șefilo r la o ficiile de în chirie re într e patru și
cinci dimi neața), autobi ografi i pe zeci de pagini, referințe, r etrăiri ale
trimiteri i de la Ana la Cai afa (ce limpede le este d at oameni lor în suferin ță
să refacă și să priceap ă fiecare pas al calvarului) și parcă nu le venea a
crede că Ana fi Caiafa erau dinainte înțeleși, luc rau în perfectă c ârdășie,
aveau unul și ac elași număr de telef on și că toate sculările în zor i, toate

actele, cozi le, petiț iile și sesizările erau de florile mărulu i, de florile
străvechiului pom al binelui și răului care acum dase-n pâr g ca nici odată,
rodind fruc te veninoase toate . Pentru alții Bucur eștii erau as cunder ea,
team a de scrisor i, de vecini, de prieteni și dușm ani, de noapte și de zi —
ca-n blestemul lui Moise la Deute ronom: O! de- ar veni seara! O! de-ar
veni dimineaț a!
Acolo, în mica oaz ă de liniște (și curățenie, era și un loc îngrijit, pe
când străzile și ca sele pl uteau în praf și paragină), P aul Sim . mi-a
încredințat, bătut la m așină pe fo i subțir i, textul celor două vo lume ale
Spove daniilor u nui p elerin rus în traduce rea părintelui %( hiricu ță. Mi-a
spus: ,,E o carte pe car e o lași după primele pagini sau o citești până la
capăt și te duce departe."
Paul — cu trup de uriaș, zâmbet copi lăros, glas dom ol și nimb de
bunătate — era un tân ăr istoric pe car e-l atrăgeau toate epoc ile și toate
cultu rile. Pe Virgil Când. — scund, subțir e, cu ochelari, glas înalt, priviri
sfredelitoare și ge sturi iuți — aceeași va stă cultură nu-i dase voie să
hoinărească mult; îl reținea înde osebi sfertul balcanic și bizantin al
cadranului românesc. Ca și Paul Sim., Dv ițu și alți câțiva tineri din ju rul lui
Mihai A vrame scu, cercetători fidel i ai după- amiezelo r și seril or de la
Schit ul Maicilo r, studiase — clande stin — teol ogia și- și luase dip loma de
licență paralel cu nenumăr ate altele.
De la el mi-au venit lectu ri consacrate ort odoxiei sudice (Paul era mai
puțin atonit și elin, la el pr edominau P aisie V elicic ovschi și un fel de
incertă blândețe sl avă): icoanele bizantine, (volumașul lu i Dut huit îl
considera primo rdial), Ioan Scărarul, Ioan Dama schin, Maxim
Mărturisito rul, Grig ore Pallama, Nicolae Cav asilla; mă îndemna to todată
spre istoria imper iului româno -bulgar, spre Getica lui Pârvan, ba și
proverbe le lui Zane. Dar mai p resus de o rice ținea la Viețile Sfinților care
figurau în numer oase ediții printre cărțile lui; pe aceste a îmi cerea să le
adâncesc. Înt re %Mine e si Sinaxar, lucrări despre iconograf ie și
iconologie, am dibuit încet. (Filocalia mi-a dat-o Pavlic, în dar.)
Virgil avea în camera lui din strada Popa- Tatu o bibliotecă v astă și
prețioas ă și-mi îngăduia să iau ce voiam dint r-însa. Totul îmi era per mis,
dar nu totul îmi era de fol os, așa încât m ă călăuze a, cu zâmbetul lui de
intelectual erudit și rafinat, surpr ins și nițel jenat de pr eferințele mele vag
mundane și mondene, căci mă duceam la el nu num ai atras de ort odoxie,
ci și ahtiat de lecturi, ca la o bib liotecă de împrumut. Virgil dovedea și o
fermitate, ca de duhovnic, luată poate și de la numer oșii lu i prieteni
călugări; peste unii (se fur ișau discr et) dăde am când so sea timpul
schimbării volumel or.
Tanti V iorica era sora m ai mare — văduvă și l ovită de viață — a
colegei mele de birou, Marta Con st. (Marta er a întruchi parea ve seliei,
optimismului, un fel de Ol guța, mai r eținută poate, atra să de pozne și de
pisici ; mai copilăroasă dec ât mine chiar, își făce a must ăți de hârtie și se
recomand a: sipică cu stumeți, sa u în variante, "pisif irică cu frispeți,
fizdrugă cu zdrubeți sau bizigă cu buzdăți”. Estimp locuia într-o mansardă
fără sobă, își înt reținea mam a bolnavă, își ajuta sora și se zbăte a să afle
în care închisoar e fuse se dus log odnic ul ei.) Trecusem și eu, de c ând mă
înglobase m area epurar e a baroului, în 19 48, prin numer oase locu ri de
muncă unde nu prindeam cheag; curând servic iile de c adre îmi treceau la
dosar mențiunea „dușmănos" or i „nu prezintă înc redere" ori „mai rău
decât un leg ionar" (asta a fost f ormula p referat ă de șefii de cadr e evrei și
avea să fie de mar e folos anchet atorilor de la Securitate, și mai ales

maioru lui Jack Sim on), ceea ce m ă silea să reîncep a c ăuta o slujbă. (Am
dat și de o femeie cums ecade, odată, șef ă de cadre: te angajez, mi- a
spus, orice ai fi, că te văd oropsit și am nevoie de un om cu ceva carte,
dar îț i pun o con diție, s-o știi: să nu-mi vii la serviciu în stare de ebrietate.
În 1952 mi se înfundă rău și mențiunea cu to tul necorespunzător mă
pune în situația de a nu m ai fi angajat nicăieri.)
S-a milui t de mine un membru de partid, șef de con tencios al unui
minister și m-am v ăzut registrator la ar hivă. M arta era juris- consultă, pri n
Marta l-am cunoscut pe Ștefan P opescu și la Ștefan acasă, în grădină, a m
întâln it-o pe V iorica. L ogodnicul Martei, R-an (un Armean) și F ănică
Popescu fuseser ă comuniști di n tine rețe, scose seră r eviste, l ipiseră
manifeste. (Jos pălăria!) Țineau de grupul lui Pătră șcanu și primiseră
cuvenita răsplat ă pentr u entuziasmul lo r. R-an era înch is, iar F ănică
trecea pe la domici liu între două detenții : lovit de o tuber culoză osoa să,
abia dac ă putea să umble. Căsuța lui vagon din strada P arfumu lui, plină
de cărți, ziare, tablouri, reproduceri, cărți poștale ilustrate, fot ografi i,
statuete și discur i, cu mobile de stil disparate și toate acele nimicur i de
bună calitate car e-și r evelează st ăpânul drept altceva decât un om
oarecare, te fer meca. În grădină erau o b oltă de viță, straturi de ce apă și
roșii, flori cu gri jă într eținute, o droaie de pisic i (multe, născute prin
beciu ri, în st are de sălb ăticie) și o cățe a neagră, gras ă, flocoas ă, cu
numele de Sm aranda… Un mic rai.
Ștefan, fiu de frize r din strada Car ol, cop il teribi l care-și amărâse
părintele cu po litica și revoluț ia, mânc ător de cărți, scriitor el însuși, bețiv,
bețiv pasionat nu de băutură, ci de tipăritu ri, idealuri și idei, începuse a
bănui în pușc ărie (ce a dintâi) e xistența unui Dumnezeu. Era totuși
rezervat în pr ivința ace asta și se m ărginea la unele aluzii. Viorica însă își
manifest a fățiș evlavia. Mi-a ghicit acele gându ri pe care nici eu nu le
deslușe am? Oricum , mi-a fost de mar e ajutor . Altfe l decât P aul Sim. și
Virgil Când. Nu pri n lectur i.
Ei îi dator ez că în toț i acei ani moh orâți și agitați — în care clipele și
orele treceau infer nal de încet, iar golu l săptăm ânilor și luni lor mai r epede
ca vântul — nu mi-am pier dut vremea toat ă pe la cozi, la sp ațiul locativ
(fuse sem alungat de două ori din casă), la raion , la cadr e, la ghișete… M-a
dus pe la biseric i, pe la m ai toate. L e știa ca nimeni alta, aș a cum unele
cucoane știu cofetăriile și băc ăniile ori boiangerii le; cunoște a în parte pe
toți preoții, felul lor de a sluji, meritele și cusur urile lor, dacă era mai bine
să mergi la vecer nie, la maslu or i la liturghie în cutare loc, dacă predica
era mai dui oasă, m ai savantă or i mai lungă aici ori acolo .
Am mers cu dân sa la vecer nia de sâ mbăt ă la mân ăstirea Plumbuita,
cu tramvaiul 1, și l -am cunoscut pe st arețul Sofian; am urcat tr eptele
strâmte al e bisericuții Bucur , printre flori, să-l auzim pe părintele Alexe, și
dealul Patriar hiei în ziua de 27 Octom brie, dimineața devr eme, la
scoater ea moa ștelo r Sfântulu i Dum itru Basarabov; am făcut Înv ierea la
Mihai Vodă în curtea Ar hivelor Statului (te-ai fi crezut la Sienna), la Sfinț ii
Voievozi în Griv iței, la Catedrala N eamului, atât de încăpătoar ea clădi re
din spatele A rcului de T riumf — și căr eia uni i îi spun gr eșit mânăstirea
Cașin, după numele st ației, deși poartă hramul Sfinți i Arhanghel i (sau
Voievozi, că e tot una); am a scultat litu rghii măr ețe la Sf . Spiridon ori la
Domnița Băla șa, în basilic i mari ca în piața V ergului ori la podu l Sf.
Elefterie; am intrat, plecându-ne capetele, în miniatura de biserică de pe
chei, zisă Sf. Spiridon Vechi, cea cu inscripție în lim ba siriac ă; am văzut- o
pe Viorica închinându -se la icoan a Sfântei Varvara în biserica Enei, la cea

făcătoar e de minun i, a Maicii D omnulu i, din biserica Ic oanei sa u la cea din
Olteni; ba a m ajuns și în cartiere depărtate, în Fundeni i cop ilăriei mele, pe
strad a Mărțișor lâng ă Arghezi, în Ferentari, la Ghica-Tei; și am r evenit în
centru, la biserica gr ecea scă din piața Pache, la pit ita biserică a Doamnei
printre magazinele de pe c alea V ictoriei (îmi vine a s crie: pr intre
dughenele de pe P odul Mogoșoaiei), la capel a Bibeștilo r din strad a
Sapientei cu as pect de l ocaș de cult metodist — biserica Ort odoxă și
Istoria Românil or mă furau deopotr ivă, laolaltă. P retitun deni o urmam pe
Viorica, bucur os; o dată am a uzit-o pe Ol ga Giece anu coment ând Script ura
într-o după-a miază de duminică, la Bucur : desigur că noi nu suntem
criminali, tâlhari , furi… desigur… dar ca s ă ne putem numi ai Lui e de
ajuns? E de ajun s să nu să vârșim păcate mari? La asta ne măr ginim? Și
totuși cutez ăm a ne împărtăși! Iar eu, nici măcar botezat, simp lu
specta tor, înghițeam, as cultând -o, o licoar e cu sl abe urme de otravă.
Mergeam p retutinden i; îmi făceam de sigur și eu cruce ; priveam;
ascultam, mă rugam: zvâcnit, nesigur, nedecis , încurcat. Dar nu ostenit,
nu sătul.
Jilava, camera 24, 16 aprilie 1960
Mâine e pr ima zi de P aști. Paștile au fost c alculate după mâna l ui
Dama schin. În celulă, spr e seară, peste toț i s-a lă sat a morțeala, nu se
aude nici o șoaptă. (C e mă, ați mur it? ne strigă pr in vizetă caraliul
„Biserică".) Pe bănci, înghesuiț i, deținu ții — ca și ost așii din schița lui
Brăescu, pr inși de Înv iere în căut area străzii Stavr opoleos — sunt duși cu
gânduri le departe — în timp și spațiu — de locu l unde se află. Lâ ngă
mine, V., nașul meu recent, vo rbăreț de felul său, tace de mult.
Deodată îmi șopte ște: dacă s e va stinge lumina în seara a sta, dar nu
pentru câteva clipe, ci dacă s e va întrerupe cu rentul oarecare vreme — să
știi că înseamn ă că vom ieși înainte de ter men. O voi stinge cu puterea
ființei mele astrale.
Nu-i răspund.
Clipele pică indife rente, liniștea s e adâncește, cob oară o moțăiala ce
izoleaz ă pe fiecare în ghemul visăril or, regretelor ori neroziilor sale
proprii. După un interval destul de lung, brusc lumina se s tinge. În
pușcărie, evenimentul este e xtrem de rar . V., cu brațele înc ruciș ate, cu
trupul încor dat, nu tresare, nu scoate o vorbă. Dar simt c ă e ca în transă,
întune ricul durează mult de tot, pe cori doare se aud cizmele gar dienilor în
pas de al ergare, și înj urături. Bănuim pe sub ușă dârele de lum ină ale
felinarelor.
Când se aprinde iarăși becul, aproape de stinge re, mă uit la V. să văd
fața lui rotofeie, străluc itoare, inundată de calm ă biruință.
Nu comentăm.
1931
Anett a, înainte de prânz. În cameră, o inu ndație de lumi nă. V orbește
repede :
Să vezi, am a scultat ieri o placă la Gennaine:
S-a dus v alsul d-altă dat ă Shimmy , foxtr ot și java…
Așa trebuie să fi fost după 1920 , nu? Femeia fatal ă distrugea
fericirea casei, burghezu l era nenor ocit și nu se însura cu femeia iubi tă,
ea pleca m ai departe, indiferentă și r ea, el mer gea de râp ă, afară ploua,
treceau trenuri le în noapte, farur ile se r eflectau în picătur i, oamenii se
sinucideau, hoții în frac s ăreau pe fer eastră, fetele fugeau de- acasă, se
jucau to ți de-a lume a nouă… Vrei să mergem la șa se la cinema ? Se dă un
film cu William P owell și Myma L oy.

Gherla, P aștele 1961
Încă de mult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălino iu și mie că are,
perfect cusute într -un colț de batistă, câtev a fărâme de împărtă șanie,
date lui cu vr eo trei ani în urmă de părintele Ion Iovan, duhovnicu l
Vladimi reștilor.
Am hotărât, câte șitrei, în lipsa unui preot în celulă, să ne grij im
singur i. Vom ajun a sâmbăta și duminica dim ineață și vom păstra c âte
ceva din mâncar ea de s âmbătă, dacă s e va putea. Sile, care a venit de
curând în celulă de la bucătărie, unde a s tat vr eo câtev a lun i, are la
dânsul o punguli ță de pla stic și într -însa câțiva biscuiț i uscați și opt
bucățele de zahăr . Marinică știe la perfecție toate rugăciuni le
împărtăș aniei.
Izbutim să punem de o parte feli oarele de pâine c are, în săptăm âna
aceea, ni se dau sâ mbăt ă. Ajunăm, ne rugăm.
Duminică la prânz ne ur căm la etajul al patrulea unde e patul lu i Sile.
Ne aș ezăm tu rcește. M arinică recită pe înde lete înt regul șirag al
rugăciun ilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne și mărtur isesc… și Luați
mânc ați… De pe podu l palmei cu grijă spălat ă îng hițim fiecar e câte o
firimitu ră de gri janie; firimiturile sunt de necr ezut de mici , aproape
invizibile. Ap oi mâncă m cu m are poftă carto fii care în ziua a ceea se
nime resc a fi fost, ca nic iodată, curățați și oar ecum fierți . Ronțăim biscuiții
și zah ărul. Marinică r ostește rugăciun ile de mulțumir e.
După deștept are, înce rcarea de a cânta în sur dină Hristos a înv iat
fusese br utal r eprimat ă de gardieni. Acum îns ă, la prânz, ne dau pace și
din câte un colț, de su s de unde suntem cocoțați auzim — ca din văi, de
colo, de dinco lo — cât e o îngânar e de cântec și o reluăm și no i, șușotind.
— Creștinismul respingând fr ica și pr ostia, păcate gr oaznice, nu
poate decât aproba aforism e ca acest ea:
„Activitatea duce la mai multe împlin iri decât prudența"
(Vauvenar gues);
„Mai bi ne e să te înșeli decât să nu faci nim ic." (Goebbe ls); „Cine nu
riscă, pier de totu l." (Fouche)
Iar înt rebării : „Ce să face m?" și răspunsului (implicat în citatele de
mai su s): „Trebuie să facem cev a", le st ă în față fraza lui Yves Guyot:
„Primul lucru pe care trebuie să-l face m e să nu facem pr ostii."
— Exist ă în Evang helii și în l iteratura patristică conciz ii vrednice de
clasici.
Bunăoară la Ioan 13 , 30 când Iuda iese de la Cina ce a de taină,
fulgurantul : „Și era noapte." Nici poeți i cei mari n-au gă sit cale mai
evocatoar e și m ai scurtă; și rapiditatea — cr ede Pasternak — e modul
poez iei.
În Pat eric: curtezana care ori de câte ori venea un anum e mare pustnic
în oraș după tr eburi îi dădea milostenii și-i plăce a să-l as culte. Odat ă,
după ce bătrânul îi vorbise, 1 -a într ebat: „Părinte, este ispă șire?" Zise
bătrânul: „Este".
Atât. (L-a urmat pe loc și a dus- o la o mânăstire de femei, în pustie.)
— Ion Omescu se gânde ște la o piesă de teatru, vrea s- o scrie după
ce se libe rează, r eia tez a lui Paul R aynal despre Iuda: fără el nu se putea,
și-a jucat r olul; de ce s ă fie osândit?
Cred însă c ă deși se știa ce v a face, rămân e vinovat. Dumnezeu,
atotștiuto r, are preștiința r eacți ilor și pu rtăril or noastre, dar nu ne silește
să reacți onăm și s ă ne purtăm înt r-un anume fel. Avem, neîncetat,
opțiuni.

Dacă faci un bine unui om rău și nu te aș tepți să-ți fie recunoscător,
prevăzuta lu i urâtă r eacție nu te va mira, dar tot odioasă ră mâne.
Trădar ea lui Iuda era de aș teptat și a fost f olosită; tot trădare e.
S-ar zice că ace astă așteptar e (o să vezi că…) îl face și mai od ios: nu
și-a putut ieși din piele. A răm as în automatism. Iar po runca dintâi e: cine
vrea să fie al Meu s ă iasă din sine…
— Bhagava d-Gita înfățișeaz ă năzuințele omului superior : a fi eliberat
de ură, dorință, frică, dragoste și milă.
Cuvintele ace stea definesc limpede poziția axiologică a hinduismului
și tot odată limitele sale în teoria valo rilor.
Liberat de milă și dragoste!
Ce uriașă deosebir e, și nu e g reu a spune în defavoar ea cui — îi afirm
dr-ului Al-G.
Dr-ul Al-G. su sține că liberar ea de milă și dragoste, în Bhagavad-Gi ta,
nu poate fi interpr etată ca o sc ădere în raport cu doctr ina cr eștină, ci ca o
depă șire absolută a bipo larității.
Mă rog, o fi, dar îl înfrunt cu propria lu i teorie despr e originalitatea
creștin ismului.
O dată cu descoperi rea m anuscriselor de la Mar ea Moartă de spre
secta esenienilo r, universitate a din Ierusalim, rabinatul inter național și
cărturari i evrei de p retutinden i au făcut foarte mare caz de asemănările
dintre esenieni și creștini. Tâlcul amploarei ce s-a dat te xtelor eseniene
este u șor de di buit, se urmărea a s e dovedi că școal a lui Iisus Hristos nu
este dec ât o ramură oar ecare a iudaismului. Doctrină inte resantă,
creștin ismul, on orabilă, dar — vedeți — e numai și num ai o comun itate
rabin ică print re altele, o variantă. Iar de v reme ce-i așa — și te xtele
descoperite dovedesc pr ofunda asemănare (în f ond identitate) a
creștin ismului cu mediul înconju rător și cu anterior itatea -, la ce bun atâta
agitație în jurul unei religii pretinse nouă, al c ărei cap nu- i nici o nevoie
să-l considerăm div in pentr u a o e xplica? Ia cit iți sulurile: e apr oape
același luc ru. Ișu e „regele dreptății" , adică ș eful unei sinagog i puriste și
nițel dizidente.
Așa să fie? Nu.
Nu, doctr ina es enieni lor seamănă cu a lui Hristos, seamănă, dar nu
răsare. Sunt și trăs ături comune și dife rențe major e. Sunt asemănări care
merg până la un punct și acolo încete ază. Și %tarul în embri ogenez ă
repetă filogenez a, dar nu se oprește la st adiul de pește. Și pruncu l
omenesc face ge sturi ca ale puiulu i de maimuță, dar pe la zece lun i
tânărul primat e s tereotip, în vreme ce vlă starul uman o apuc ă pe căile
nesigur e ale a daptării imperfecte, căile lui Edgar Daque. Apa, dacă e pus ă
la fie rt, începe a emite aburi pe la 6 0°, zice dr-ul Al-G., dar de fiert nu
fierbe decât la 100° și ap a fiartă e cu totul altceva decât apa caldă sau apa
care e apr oape fiartă or i pe punctu l de a fierbe. Fierber ea e un fenomen
nou, de neînl ocuit, de ne asemuit, e surpriză, motiv de mirar e.
Creștinismul față de es enism e ca ap a car e fierbe față de ap a din
care ies aburi.
Tot aș a, după ce-i reamintesc pr opria- i metaforă, î i pot răspunde lui
Al-G.: or fi, ba și s unt, în textele vedice și budiste și în ale celorlalte religii,
pasaje despr e milă și dragoste și pr ecepte similar e cu cele evanghelice.
Dar sunt întâmplătoar e, izolate, nu sunt co ordonatele c are susțin
construcț ia și nu ele r ezumă doctrina. Dragostea nu est e nici în hin duism
nici în Legea veche axa, temeiul, esența, princi piul, crite riul, totul — așa
cum e în Evanghe lie. Nu e apa care fierbe.

Și în sistemele aritmetice cu baz a 12 apare cifra 10; are însă altă
valoar e ca în sistemul zecim al.
Savanții apologeț i ai te xtelo r eseniene îmi par în postura de
evolu ționiști încremeniți în ajunul unei mutații.
În creștinism dragoste a nu e un oar ecare precept, unul, e singurul
lucru ce va răm âne când se vor fi dus toate, după cum s pune Pavel.
— Înt r-atâta și-a respectat Dumnezeu c reația încât pentru a intra și a
interven i într-însa i s-a supus (motiv care mai târziu 1-a inspirat pe F rancis
Bacon să scrie: naturae enim non impera tur ni si parendo54). S-a s merit și s-a
furișat printre noi, luând ca și no i calea n așterii din femeie și trup cu
adev ărat omenesc (trupu l Domnului n-a fost, cum le-a plăcut uno r eretici
să creadă, o nălucă ). Creația nu este, după tot ce vedem cu och ii și tot ce
ni se spune în Sfânt a Scriptu ră, un joc ori un fleac pentru Creator: de
vreme ce și-a dat pe unicul său Fiu pentru ea și a luat a supră-și riscu l
imens de a pierde part ida, înseamnă c ă e ceva teribi l de serios și pentru El
și pentru noi. Mai îns eamn ă ca nu trebuie cumv a să ne închipu im că
Dumnezeu este dispus să -și calce legi le sau să le suspende efectul cu una
cu două. El e gata s ă ne ajute a ne croi drum prin ele, din milă și caritate
— și mai mult întărindu -ne decât înlăturând orândui rea naturală di n
drumu l nostru -, dar nu a-și lua cr eația à la légère. Să luăm aminte
— Nimic nu-i mai antic reștin decât morala pr oducătoru lui. Nefericita
născocire a lui Geor ges Sorel e cont rară marilor princ ipii ale
creștin ismului: spiritu l de jer tfa și ideea c ă acela c are dă nu ar e neap ărat
dreptul la ră splată.
Moral a producătorulu i — esențial contabi lă — nu știe nici de
mărinim ie, nici de serviciu. Ține de mentalitate a tali onulu i, întru nim ic mai
puțin îngustă și simplistă.
Lumea n-a fost creată în temeiul mo ralei p roducăto rului; cu totul
invers: în temeiul dăruir ii și spre binele exclusiv al consum atorului. Până
la urmă, F ăcătorul se lasă de- a puru ri consumat în Euharisti e.
Jilava
Nu te la să gri jile să dor mi sau te dește aptă din somn. Dar se
întâmplă ca și de pe ur ma fer icirii să te pomenești tr eaz în toiul nopții.
Așa mi s-a întâmplat mult timp după ce am fost primi t botezul. Doar din
bucurie — %oul of sheer joy, %aus Ututer Fivi ide — deschi deam brus c
ochii, cuprins de o stare eufor ică, izvod itoare nu de ador mire — ca la
stupefiante — ci de veghe, de viață supraintens ă; de somn îmi ardea
mie? de od ihnă? de ui tare? de oblivon ori evadare? Nu, de pr ea pl in îmi
venea s ă mă reped j os din pat o ri de pe pric i, să alerg, să strig de bucurie,
să-i zgâlțâi și pe ceilalț i, să le spun c ât sunt de fericit , să-i r og să-și de a
seama ce comoară posedă cu toți i, ce sobiță minunat ă", ce tranch ilizant
fără pr escri pție medicală. No roc de mine că str ășnicia r egulamentului mă
împiedică să mă d au în spect acol. Ceva din felu l meu di urn de a fi
trădeaz ă probabi l, măc ar în parte, veselia mea lăuntrică; deoarece unora
le sunt surprinzător de drag, în timp ce altora le impu n o solidă antipatie.
— „Tu, ateu ? Aida de, eș ti mult prea ve sel*. (Dostoie vski în
Adolescenții)
Ianuarie 1961
Mutați de la Jilava la Gherla. În mașina-dubă st ăm strân și ca
sardelele supra-pr esate de cine știe ce nou procedeu elect ronic de mar e
eficiență, c a laserul, stereotomia, hi-fi-ul; de necrezut. Să nu dea
Dumnezeu omului câte poate îndura: în loc de vaiete se a ud aminti ri
politice ori picante, versuri , cont roverse științ ifice… Stau lipit de Al. Bile,

scriitor, poet, gazet ar și umorist — și foarte mar e grad masonic. Am
ghinion, căci e un om gras, dar am noroc pentru că e ve sel și gura nu-i
tace. L -a cunoscut pe I onel Fernic, pe Cincinat P avele scu, 1-a cunoscut pe
Maurice Ma gie. I-a citit în palmă doamna de Thebes . L-a cuno scut pe
Alexandre Millerand.
Duba — supra solicitată — înaintează t ârâș-grăpiș. Sosim la gară
înspre amur g, undeva în câmp, departe de per oanele ale căror lumini abia
se zăresc pr intre rafale de zăp adă, ne înc onjoară o per dea gr oasă de alb
cenușiu, care înțeap ă; viscolește c a-n Bărăg an, suflă cr ivățul ca-n no pți
de pomină. Azvârlim geamant anele și bocelele la pământ înainte de a sări
din mașina-dubă. Ap oi le rid icăm și al ergăm cu ele, luptând cu vântul ,
până la v agoanele- dubă. Aici alt nec az: scările sunt a tât de înalt așezate
încât cei mai mulți nu se pot urca. Se caț ără câțiva m ai tineri care ajută
celorlalți să se cocoațe și ei, cu chiu cu vai, caraghi oși.
Lui Bile n-am vrut să-i spun cât de străin mă simt, m- am simțit de
francma soni. Manole surâde a citind extravag anțele și confuzi ile
Buletinulu i anti iudeo -masonic al docto rului Trifu (în guver nul iudeo –
masonic prevestit, figura la inter ne ziaristului Scaitato r de la „ Adevăru l"
cu numele său de Blumen feld și cu pr enumele Canalie — Can alie
Blumenfeld —, iar la finanțe Marmorosch- Blank, ca și cum numele celo r
doi asociați ai vestitei bănci ar fi fost al e unui singur ins), dar tendința o
aproba. Ma nia misterului , la ma soni, îl scotea îndeosebi din sărite, și nu- i
putea suferi. Era și el gat a să le atribuie, de nu toate, multe din năpast ele
care au lov it biata omeni re. Bile. e treizeci și trei și e în consiliu l
internațional, dar precizează c ă e de rit scoțian — antic și acceptat – , că
nu face parte di n mar ele-orient , revoluționar și ateu. Ei, cei din ritul
scoțian, cred în Dumnezeu și în lojile lor sunt înscrise familii le regale și
princiar e ale apusului și toat ă negusto rimea a mericană. Ma nole, desigur,
ar fi osândit am abilitate a mea faț ă de bietul mason, lepădat — vo rba lui
Koestler — de pr opriii lui copii (ca și socrul lui Dinu P.). Nu cumva e și
doctorul Trifu pe aici?
Vifornița — nu numai tine retul — ne ajut ă și ea, celo r răma și în urmă,
printr-o bruscă s chimba re a dir ecției vântului , să ne putem s ui. Îmi vâjâie
în minte și-n urechi cuvintele din Kinder totenlieder ale lui Mahler: In
diesem Wetter… I n diesem Wetter…
Și-apoi, fără pauz ă, tonalitate a virând nu mai puț in iute ca vântul,
versuri le lui Cincinat, pr ietenul lui Bile:
Frumoas a me a cu ochi i verzi Ca două mistice smaralde T e duci spre
alte țări mai calde Melancolia să ți-o pierz i.
BUGHI MAMBO RAG
…Tacuerimus, tacueritis, tacuerin t… Fordul cu must ăți era o ma șină
nervoas ă… Nu, dle, NU sarailie, ci serai-gli, care înseamn ă prăjitură
împărăte ască, de pal at… Principiul strategic esențial al armatelor române
a fost din totdeauna atr agerea dușm anului într-un def ileu o ri un cor idor în
care ac esta s ă nu-și poată desf ășura forțe le, aș a a fost la Posad a, la
Rovine, la Călugăreni, la Podu l înalt. .. Năp ădită de furie, milady de Winter
scrâșneșt e din din ți…
— Când Kierkegaard scrie că Dumnezeu nu vr ea să se arate sub chip
extrav agant, orbitor și obl igator de uriaș pap agal r oșu, el parafrazeaz ă
doar cuvintele de la L uca 17, 20-21: „împăr ăția lui Dumnezeu nu va veni
în chip văzut și nic i nu vor zice: Iat- o aici sau acolo . Căci, iată, împăr ăția
lui Dumnezeu este înlăuntru l vostru ."
E de mirar e că un popo r atât de a scuțit la minte ca a cela iudeu s-a

putut opri asupra unui Me sia gl orificat, cob orând din cer cu un alai
defin itiv care nu ar mai fi îngăduit nici cea mai mică înd oială, ci doar
proster narea, constat area. Cum de n-au bănuit că planul divin va recurge
la o cale mai puțin simplistă? Sol uția me sianică înch ipuită de Iuda e ste de
o naivitate eg ală cu soluția scenică a unui deus ex machina.
— La Marcu 9, 24 problema simultaneității credinței și necr edinței
apare în toată acuitate a ei. Prima impresie este c ă de vreme ce cr edința
coexistă cu necr edința, ace asta din urmă e pr ecumpănit oare. Că de fapt,
rămân e doar ea.
Dar nu e decât o primă imp resie, g reșită.
Există în dialectica simultanelor credință-necr edință un punct critic pe
care, rugându-ne mai departe, îl depășim. P rin faptul că mă rog, deși mă
îndoiesc, deși pr in urmare nu cr ed în mod ab solut, cred! Aceasta e
credința: depășirea punctu lui critic al dialec ticii.
Depă șirea aceasta (stăruința în rugăciune cu toate c ă mă aflu în
stare de incert itudine) presupune un act de curaj. Ca și în teo rema lui R.
Thom sunt pe vârful neutru și catastrofic, la egală dist anță înt re credință
și necr edință. Dacă mer g mai departe, dac ă mă rog, dacă nu mi -e frică să
cred, însea mnă ca risc, pariez, mă avânt, săr în gol, optez — înd răznesc.
Exact c a în regula stator nicită de însuși D omnul : îndrăzniți!
(Cât despr e senz ația de umilință pe care o înce rcăm v ăzând că nu
putem crede în mod cu totul pur și neșovăito r, trebuie și ea depă șită.
Cum? P rintr-un act de sm erenie: să recun oaștem că ispita, jalnica ispită a
necredinței, face parte din con diția noastră omenea scă, cum fac parte și
atâtea alte infi rmități și infe riorități. Tot de smerenie ține ad aosul esențial:
„a zis cu lacrim i" — lacrimile mântuit oare ale căinței, speranței și
beatitudine i.)
Jilava 1 961 și fabrica Stă ruința din Vitan (1965—1968)
Printre țigani. R asismul este o demență, dar — cum s ă spun ? —
nerasi smul, contestar ea unor rase deosebite, fiecar e cu însușiri le ei, este
o nerozie.
Sunt mai ale s certăreți, rostul vieții lor e gâlceav a, harța: gălăgioși ;
fără de lar mă și t ărăbo i se a sfixiază și pier ; pângărito ri, au un dar
neînt recut de a terfe li totul; mincin oși, minț im cu toții, dar idealizăm
realul, la ei e altfel, ca la antim aterie. Și găsesc de cuviință să-ș i
întărească minc iunile cu jurăminte grele: să-mi sa ră ochi i, să-mi moară
mam a, să fiu nebun.
Dacă ar fi să-i iau în serios, ar tr ebui să se înalțe maldăr e de och i, ca
cele atribu ite lu i Ante Pavelic de M alaparte în Kaputt; să se per inde în fața
fabric ii nesfârșite conv oaie de dricu ri, întrerupând o rice trafic; să fie
balamucurile pline până la r efuz.
Și nu le poț i intra în vo ie. Oricât de frum os le vo rbești: orice umilință,
orice fățăr nicie: deop otrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cer e un
efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservar e. Și nu pot
bea în cârciumi, num ai afară pe strad ă, cu sticlele înșirate alături și
puradei i roată; o maidanof ilie, un e xhibiț ionism, o nostalgie a bâlciului; și
un jind al ocării, țipetel or, poalelo r date pe ste cap. Spurcăciunea. D racul
sordid, dracul poltron, dracul țopăit or. Cărora Coșbuc le- a găsit nume at ât
de potrivite și car e-n infer n își fac din cur o goar nă.
August -septembri e 193 1
Lectur i pentru acest sf ârșit de var ă caldă (prin perdele lumina curge
în cameră) : Poeziile lui A. O. Barnabooth de Valery Larbaud (recomandat e
de Anetta, stăruito r și cu surâsuri comp lice). Peril at End House, recentul

„polițist" al Agathei Christie, tot după s fatul Anettei; și — le-a venit rândul
după o lungă aș teptar e — Le Grand Meau lnes de Alain F ournier si
corespondența Alain Fournier — Jacques Rivi ère.
Toate m ă încântă. Dar versur ile lu i Valery Larbaud m ă tulbură, mă
emoți oneaz ă și-mi par e că dețin taina comun iunii dintre mine și Anett a:
Oh, splendeur s de la vie comm une et du %tiwn-tnv'n ordinaire. â v oite cale
tinic perdue!
— Între instinct și inteli gență, într e furnicar și indiv id, între autom a-
tism și li bertate, pentru creștinul care nu- i hotărât s ă intre la mân ăstire, ci
rămân e în lume, singura soluție este echilib rul și dr eapta socotință.
Omul privește cu sp aimă fur nicarul (ori stupul ori colonia de termite
sau oricar e altă societate anim ală) unde ființa ind ividuală nu- i decât o
piesa care-și repetă funcț ia la ne sfârșit, unde pe or izontu l perfect circular
nu se înscrie nici un „punct omega".
Desc artes ghicise, ciber netic, aspectul de mașină automată al
fiecăr ei unități dintr-o specie animal ă — precum și al speciei însăși.
Iar acum c ând — datorită exploziei demografice și pr ogresulu i științei
— organizația (în car e Bert rand R ussell vede a antip odul libertăți i
individuale) se înfățișe ază din ce în ce mai evidentă și mai ac aparatoar e,
nu se mer ge hotărât la automatism, al cărui echivalent pe plan bi ologic
este instinctul? Alt fel spus, nu cumva instinctu l, departe de a fi
premer gătorul și ve stitorul intel igenței și o fo rmă element ară de
comp ortament, este un pr ocedeu superi or, infin it mai sigur?
Să nu fie.
După chipu l și as emăn area Sa. Și a suflat în fața lui suflare de viață.
Echilib rul teandric — ideal și totodată soluție — ar ată omul ui că
poate viețu i creștinește în lume.
Nu e nevoi e de automatism, numai de civism.
Libertate a nu se con fundă cu li bertinaju l și nebunia.
După dezor dine — și dezmățul acolo duce — ur mează înt otdeaun a
(Erich Kastner în Fabian) prostia, adică o altă asupri re.
(Heliade Rădulescu: urăsc tirania și mă tem de an arhie.)
Datorită civismului, pe de o parte, și libe rtății sprijinită și limitată de
morala și de credință în Dumnezeu, pe de alt a, putem ieși din coșm arul
stupului , organizației, d resajulu i, fără a căde a — p rosteșt e — în an arhie.
(Sigu r că funcți onarii , în numele moralei producătoru lui și al comodi tății,
asta ar pr efera: stupul, ori măcar, în așteptar e, puțin colonat.)
Echili brul ne fer ește de iadul pregătit nouă dinc olo de licența lu i Ivan
Karamazov : turma dob itocea scă.
— Rău facem cu toți i că nu cit im mai mult din istoria religiilor, din
lucrările lui Mir cea Eliade.
Am afla cu toți i că sa crificiul e o const antă a istorie i și un imbold al
omului.
Fără de sen sul sacrificial suntem li psiți de uneltele construcț iei.
Dar no i vrem Taboru l fără a tr ece pe la Go lgota. Bine este nouă să
fim aici, dar nu ia-ți cruce a ta și urmeaz ă Mie.
În lum ea aceasta — în car e împărăte ște diavolul, în care, așadar,
contabi litatea e s tăpână — e xistă două contu ri, două col oane, două
partide ; la ind ieni sistemul contabi lității în partidă dublă se nume ște
karma. Talmudu l vorbește f ățiș de scrib și r egistre. Dar se nsul e unul și
același: totul se plătește.
Domnul a plătit preț, ne-a răscump ărat. Plata ori jertfa e o lege a
lumii, de neînlăturat, la fel de ab solută c a legea Boyle- Mariotte, Țal! zicea

Caragiale.
Pas de te înțelege cu o lume c are acor dă oarbă cr edință legi lor fizicii,
dar nu- și dă s eama de legea sa crificiului.
Dar în sacrificiu, eu c are-l confund pe contabi l cu diavo lul, n-ar t rebui
să văd tot un calcul, o captatio benevo lentiae, un fel de avan s, ca la
tranzacții!
Nu, e o recunoașter e a dualității din lume a creată (yin-yang, Vișnu-
Siva, făurire-distruge re); mai e și act gratuit.
Atunci și actul gratuit al lu i Gide e ad mirabil? Nu, pentr u că L afcadio
ajunge la e xtaz prin omo r, adică pri n neno rocirea altuia, în vreme ce o
altă lege ab soluta o găsim fo rmulat ă la Dostoievski: oricine ar e dreptul la
fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe neno rocirea altuia, pe
batjoc orirea sa u ned reptățir ea altuia. (F ericirea trebuie inventat ă de
fiecar e pe cont propriu , prin mij loace or iginale, de unde și caracterul
reprobabil al crimei, furtul ui, adulte rului, înșelăciunii , denunțu lui; în toate
acestea ferici rea e obți nută de la altul, e luat ă. Crima e parazitară.)
Dar dac ă victima e un nemer nic nevr ednic de viaț ă? N-ar e a face,
pentru că:
a) turpit udinea victim ei nu justifică pe asasin;
b) crima lui Raskolnikov e o tragedie nu pr in moartea unei bătrâne
cămătărese, ci pr in prăbu șirea isc ată în f iința lui ;
c) indiv idul — or icât de înzestrat și de superio r — nu e Dumnezeu și
nu-i poate lua locul.
— Constantin Hr. (vecinul meu de str ană de la Schit ul Darvari) e
instalator de pr ofesie, poartă barbă mar e călugăr ească, ajută pr eotului la
altar și nu ezită să proorocea scă. Amenință cu iadul pe cine nu ascultă
liturghia toată în genunchi, mănâncă (oricât de puțin) car ne sa u bea (fie
și-n cantități mici) vin ori nu se dește aptă la miezul nopți i spre a se ruga.
Adeseori mă exasperează, dar îl respect — ca toț i cei ce vin la Schit :
sinceritatea cr edinței lu i aprige și for maliste e absolută — și ap arține
categorie i de p redicator i care fac ceea ce pr edică. Eu îi spun „nea
Costică", mai ale s „frate Hr ." — și-i place.
Dar știu că am enințăr ile lu i (nu te poți mântui! nu te po ți numi
creștin dacă bei, dacă măn ânci, dacă mer gi la te atru…) fac parte di n
diavo leasca ispită de dr eapta a desăvârșiri i absolute, așa cum o închi puie
mirenii.
O știu de la evr ei: dacă nu respect ați toate cele șa se sute
treispr ezece po runci talmud ice și dac ă nu trăie ști în ghetto nu poți fi
evreu.
Aceeași ment alitate. Un a e des ăvârșir ea monahală, alt a e viața
creștineasc ă obișnuită. Sub cuvânt că nu ești desăvârșit — ce bine ar fi —
nu înseamn ă, gata, că e ști al diavolu lui și că mai bine ai fac e toate
blestem ățiile, că tot una e!
(C. Hr. e altmint eri un prieten devotat și un om admirabil.)
— După cit irea atent ă a ultime lor lui romane, Dostoievski ne ap are
ca unul ce a cunoscut marea taină finală a ort odoxiei: isihia și rugăciunea
inimii.
Makar I vanovici di n Adolescentu l — omul mereu feric it, pribeagul
voios neștiutor de ob oseală — o dovedește cu prisosință. Pe Makar
Ivanov ici nedreptate a și răul nici nu-l pot atinge ; e înt ruchipar ea însă și a
idealulu i din Spove daniile pe lerinului ru s, a vers etului 17 din capitol ul 5 al
epistole i întâi către Tesalonic ieni, e ort odoxul care trăie ște neconten it
bucur ia Învier ii.

Drept este c ă Adolescentu l., ca operă literară, nu- i cel mai de s eamă
în seria marilor romane d ostoievs kiene. În ace st loc secundar și-a îng ropat
autoru l com oara.
Septembrie-noiembrie 1964, Fun deni
Toamn ă caldă, r egeasc ă. Singuru l anotimp — de obi cei scurt -în care
Bucu reștiul dezv ăluie cât de frumos este.
Bănuit de arterită. Își fac de cap și mațele. Și destul de șubr ezit. S.F.
i-a vorbit de mine docto rului Marian I., care mă primește în secția de
cardio-vascular e de la spitalul Fundeni.
Secția e la et ajul trei.
Totul îmi pare — și es te — curat, îngr ijit, îmb ietor, luxos. Încă n- au
început operați ile. Camarazii de ca meră sunt tiner i și veseli, au imp resia
că sunt în vac anță. Mânc ăm nu în salon, ci înt r-o sală de me se car e s-ar
zice că e la o pensiune de localit ate balne ară. La început tineri i mai înju ră,
mai ale s de cele sfinte, apoi, la rugămintea mea, înlocuiesc în jurături le și
consimt să înju re de marmură, văzduh, ceară și alte nevinovate
subst antive.
(Regret că nu le pot traduce și lămuri originea înjurătur ii france ze
jarnicotton, ticluită de con fesorul regelu i Henr ic al IV -lea, ab atele Cott on;
în locu l oribilului jarnidieu — contracție a cuvinte lor je ren ie Dieu56 — el a
propus suveranului pe a ceea r ezultată din je ren ie Co tton57; adopt area, în
hohote de râs și m are exaltare, a propuneri i — validată de posteri tate — e
cât se poate de ono rabilă pentru toți cei impl icați.)
Seara iau as censorul și mă ur c la etajul opt unde, pe toată suprafaț a
clădir ii, se întinde o imens ă teras ă. Lumin ile orașului scânteiaz ă în
depărtar e. Efect de feerie, de grandoar e, și m ai ales de nemăr ginire, de
libertate. Nici un zid.
În general, seara, pe tera să e lume destul de puțină. Aler g de la un
capăt la altul și îngân ori strig în gura mar e: slavă Ție, Hristoa se
Dumnezeul nostru, slavă Ție. Mă închin și mulțumesc și, pe cât m ă lasă
vocea, cânt.
Cam ieftin efect ul de lum ini, dar pentru mine e de ajuns. Con trastul
cu spațiul înzidi t al celulei și cu becul ei orbitor e terapeutic.
— Proiect de s crisoare cătr e Ma nole, la B ruxelles:
Dragul meu, ca maur rasist și vo ltairian ce erai (ce ești?) mi-ai spus
de atât ea or i că dac ă te-ai ruga ai fac e-o ca La Hir e: Doamne, poartă-te
cu mine a șa cum m-a ș purta eu cu Tine…
Iată, așa s-a purtat cu mine.
— Da, pot s pune: „îndulc itu-m-ai cu do rul tău, Hristoase, și m-ai
schimbat cu dumnezeiasc a Ta dragoste."
Dar pe de altă parte: „întru străluc irile sfințil or Tăi, cum voi int ra eu,
nevrednicul? că de vo i îndrăzni să intru în cămară, hain a mă văde ște că
nu sunt de nuntă."
(La ospățul împărătesc pot avea acces în juru l mesii rotunde marii
criminali și păcătoși, arzând de străluci rea gr ozăvi ilor săvârșite și r epu-
diate; dar „săracii și ticăloșii", cei mic i și me schin i până și-n păc ate? Cei
de ier tat pentru frică și lepădar e. Domnul iartă orice. Iartă și p ăcatele
mizerabi le. Exist ă o nădejde — pâlpâită ca flac ăra de candelă — și pentru
drojdia, pleava p ăcatului.)
1954
Trixi, pe c are o vizitez ade sea de când a fost e xclusă din partid,
plânge ușor. Dramatica ș edință de excludere a zgudu it-o până-n cele mai
ascunse fib re. Oricum, plânsul ac esta s e deosebe ște de crizele

lacrim ogene pe car e le isc a fie și ce a mai modestă glumă a me a cu pr ivire
la iub iții conducăto ri. Ajunse sem să mă s atur și eu, m ă feream de ea;
susceptib ilă și atent ă la orice inflexiune a vocii, îmi înch idea telefonul din
te mir i ce, sughițând și hohot ind. Eram mai abiti r ca Zița, ambet at peste
poate, și pe m ăsură ce e a se înălța ( sau s e afunda? ) în ierar hie, iar în jurul
meu neno rocirile se înmulțeau, dobândeau p roporții, îmi luam câmpii, la
propriu, porneam după-amiezele de ac asă, colindam — singuratic drumeț,
ori strivit în supraîncăr cate autobuze -hardughi i — împ rejurimile Bucur eș-
tilor, păduri, lacuri, bisericuțe, conace vechi, Pasărea, P ustnici i, Bragadiru.
Excludere a din partid, urmându-i pierderea funcț iei de secretară de
organizație și apoi o îndelu ngată atrofie mușchiu lară însoț iră de o stare
depresivă acută, venind în șir peste ea, m-au a dus iară și în ca sa din
strada Corneli u Botez.
Acum T r. plângea molc om, îmi spune a că-i pare rău, că-i dezamăgită,
că vr ea să organizeze un salon r eacți onar (s- o ajut).
În primăv ara lui 1953, aproape însăn ătoșită, începe să me argă, cam
pe la t rei-patru săptăm âni odat ă, la Câmpulung unde- s prietenele ei,
Tanya și Ir ina Ol. -ky, două rusoaice albe nă scute în România după 19 17.
În septembr ie îmi remite o scrisoar e a lui Dinu Ne, pe car e 1-a cunoscut la
domn ișoar ele O l.-ky; e cu domici liul forțat la Câ mpulun g, rezerva me a îl
interesează, speră că nu-i port pică. În termeni foarte am abili, Dinu mă
poftește să vin să-l vizitez.
Ceea ce hotără sc să fac. Trixi se bucură g rozav, bate cop ilărește din
palme, sar e pe cât o lasă picioar ele slăbite de boală. Ap oi mă învață cum
să procedez, unde să trag la Câmpulung, îmi dă adresa unei ca se vecine
aceleia unde își ar e domici liul Dinu cu soția lu i, îmi arat ă că e m ai bine să
nu mă duc la miliție să mă a nunț.
Clandestinitatea a ceasta mi se par e exager ată, dar mă distr ează, și
mă s upun. Aflu totodată că voi întâlni și pe un alt fost elev al liceulu i Spiru
Haret, mult mai mic decât mine, car e-i „fugar" în orașul unde n-am m ai
fost din v remea cop ilăriei de la Clucer easa și trăiește acolo de câțiva a ni
sub un nume fals și cu buletin de identitate plăsmuit.
Urmez întru totul instrucțiu nile date de Tr. Sunt primit cât se poate de
cordial de către Ne. și soția lui, de car e mă le agă din primele clipe o
simpatie r eciprocă. Ei l ocuiesc nu departe de malul râului, într-o casă cu
turn și grădină, umedă, mucegăită, tristă, dar nu fără far mec, cu ziduri
mânc ate de mușchi și încolăcite cu iederă de cul oare înch isă. (Cee a ce
așterne peste domic iliul obligato r al locatarului un aer de sur ghiun la
moșie al unu i boier bănuit de hainie.) A flu că la C âmpulung vine lume
multă de tot, că Din u citește, e xpune, r ezumă, întreabă, răspunde,
comenteaz ă. Dint re toți elevi i lui Nae Ionescu, el a moștenit suflul socratic
în gradul cel mai înalt, mai stăruito r. Misteriosul prieten spirist mi se
recomand ă Crăifăleanu, poartă o must ață v ădit lăsată în scop de
camuflar e, ridic ol de stufoa să pe o față tân ără de intelectual subțir e cu
reflexe de monden rafinat.
Întrun irile din casa cu tur n — în cursul cărora se s ervește ce ai fără
zahăr, fiecar e aducându- și-l cu sine plus un cor n, două sa u trei —
discuți ile de înalt nivel filosofic, măestria descoa serii spirituale de c ătre
gazdă a celor prezenți exercită o puter nică atracție as upra mea.
Crăifăleanu e ste un om încântător, de toate e informa t, a citit toate cărțile
din lume, îl adoră ca și mine pe Alphonse Daudet, e aprig consumator de
ceai — se pricepe să-l pregăte ască după ti pic — strălucește; senior ie de
mare clas ă. Mă știe din liceu, când eram într -a șa ptea eu, în prima el; eu

pe el, nu. Ne împr ietenim la cat aramă în cel mai scurt timp și nu trec nici
douăzeci și patru de o re până ce aflu că numitul Craiffy e fi ul avocatului
Mișu P aleologu, om de m are isprav ă.
Dinu — personalitate puter nică înze strată cu darur i carism atice — își
exercită infl uența nu numai pri n vor bire, citire, dialogu ri, ci și pr in înt insă
și intensă cor espon dență.
După ce mă înto rc la Bucu rești, începem a ne s crie unul altuia cu
mare și har nică r egularitate. T r. merge acum aproape s ăptăm ânal la
Câmpulung. Vreau să -i încredințez ei scrisorile, — apoi — cuprins de o
vagă teamă absurdă — o rog să-i comunice ea gânduri le mele lu i Dinu,
verbal; dar ea s tăruie să într ebuințez calea s crisulu i și a poștei (pentru
Dinu este o mar e plăcer e să primeasc ă o corespo ndență c ât mai vastă).
(Dinu avea s ă păstreze toate s crisorile mele, ca și al e lui Mihai
Radulescu și ale altora; făcute frum os pachet, legate cu o panglică, av eau
să-mi fie puse plocon pe ma sa de a nchetă de cătr e locotenentu l major
Onea.)
Uneori Craiffy și D inu vin, clandestin se-nțelege, în Bucur ești. De
câtev a ori îi găzduim la noi, tata și cu mine. Craiff y e temerar, mustața e
o apărătoar e de comedie, aduce a r ecuzită de trupă de saltimbanci —
exact c a în Căpitanul Fraca ssa, ca în trupele lu i Pascally ori ale lui Matei
Millo, la sfârșitul vieții. Dar r odom ontada prinde și Cr aiffy nu- i dibuit, nu e
suspectat nici odată, de și a petrecut șase ani la Câ mpulu ng, la câțiva pa și
de sediul miliț iei; niciodată slujitorii statului democrat po pular (pleona sm,
spune a Manole, voi scrie un studiu intitulat st atele pleona stice) nu s-a u
întrebat din ce trăieșt e, unde luc rează, ce- i cu tân ărul acela mu stăcios și
elegant (elegant or i dramatic de zdrențur os). Abia după amnistia din 1955
vor afla și ei adev ărul.
1966
Citirea Evanghe liilor îmi aduce în minte fraza aceasta a cardinalulu i
de Retz; „Adevărul răspânde ște, când e la un anumit carat, un fel de
strălucir e căreia nu i se poate rezista."
— Alt argument, la prima vedere consistent și el, împ otriva
creștin ismului. Și de acesta dau prin diverse celule.
Cum s e poate, zic oamenii, și nu numai ateii, ca faptele unei vieți
vremeln ice (o, cât de vr emelnice) să ducă la fer icirea veșnică or i la
osând a veșnică?
Dispr oporția, zău, par e absurdă. Sentințe veșnice — se înfioară T .L.-
și cânt ărește, adânce ște, reține cuvântul al doi lea, nu tr ece repede,
încear că a-l rotunji, a-l mâng âia cu palma, dar de departe, ca pe o bi lă
încăr cată electric , brăzdat ă de fulgeru l care înseamn ă per icol de moarte
— sentințe veșnice pentru lucru ri care se pet rec înt re barie rele unei
infime temporal ități! Și cum de s-ar putea st abili relații de c auzalitate
pentru domeni i desp ărțite de o prăpa stie mai amețitoar e decât cea dint re
rai și iad? E ca în exemplele aritmetici i elementar e, nu poț i aduna m ere
cu nuci.
Argumentul, îi răspund și lui T.L., și de fiecare dat ă, e impr esionant,
dar nu- i valabil pentru că trece peste unele observ ații psiho logice cu
privire la durată.
Clipele de suferință pe car e le trăim, întocmai ca și cele de plăcer e —
dacă ne este dat a le trăi — le trăim ca timp absolut, ieșit din vremeln icie.
Ei, ce-s șa se ceasuri pe cruce, tr ec!
Trec repede în temporalit ate, dar — bergsonian vorbind — nu trec deloc
ca durat ă, imobi lizeaz ă timpul. Da, tr ec pentru spectator ori comentator,

dar pentr u cel care nu le numără, ci le par curge, care nu numai le
parcurge, dar le și trăie ște, adică le umple nefinitul șir cu in finite le
discont inuități ale dur erii pulverizate în miliar de de miliar dimi de secundă,
le alimentează cu particulele sângelui și așchiile dur erii de-a lungu l unei
infinitesimale serii unde nu e xistă putința de integ rare — artificiu de
calcul echiv alent cu nădejdea — nu sunt șa se or e, adic ă de șase ori trei
mii șase sute de oscilați i ale pendulu lui, ci șase ore de veșnicie.
Zece a ni de puter e absolută pentru ti ran ori o domnie de zec e ani
pentru nerăbdătorul moștenito r nu sunt un biet deceniu, sunt un timp
scos din curgere și relativitate, altă entelehie decât a lui He raclit ori
Einstein.
Dar cli pele or ganismulu i nu-s conect ate și ele ve șniciei , absolutulu i
cosmic? Sau pe plan trivial, gânde ască-se fiecar e la clipele unei operați i
dureroase, unei extracții dentar e cu atinger ea nervulu i: par ele
sincronizate cu numărul de băt ăi ale pendululu i?
Dispr oporția, pr in urmare, e mai puțin absurdă decât ne vine a crede.
Capodope ra arti stică nu ne s coate și ea pe oar ecare durat ă din T imp?
Proust. Verweile do ch58. Faust nu și- a vândut sufletul pe vr eo douăzeci,
treizeci ori cincizeci de ani, ci pentru o doză de viață (s au durată)
absolută, adică pentru o veșnicie. Iar Brahma cr eează mer eu noi și noi
veșnicii. Să nu-l facem pe diavol mai înșelător decât e: în pacturile pe
care le încheie cu feluriț i Fauști el ofe ră nu ani, ci eoni. (Eoni falși,
deoar ece sunt emiși iară garanția r ezerve i de leg itate a creației, dar
utilizabil i pentru cine- și construiește iluzia cu ei.)
Corolar: e la fel cu păcatul o riginar. Nu s-a pr odus o singură dată.
Fiecar e îl comitem la rândul nostru, fiecar e, în parte, cădem: ieșim din
unitate și pășim sub blestemul dualității binelu i și răulu i.
Păcat nu num ai originar, ci și de fiecar e dată original.
După anchetă
Nu i se pr etinde nimănui să fie er ou sau m artir. Nu toată lumea ar e
harul sfințil or de la L yon: Blandiana și Irineu, chinu rile cărora depă șesc și
desfid capacitate a noastră de în registrar e — puter ea cutr emurului sparg e
seismograful.
(Pe atunci domnea înțeleptu l Mar c-Aureliu.)
Dar i se poate o ricui pretinde să nu dea mai mul t decât i se cer e.
Porția impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest lar g al
brațulu i lingur ița ce ți se întinde și să smulgi polonicul, linguroiul,
ciorbalâcul pentr u a înfuleca, morfo li și molfăi cu ne saț din materia urât
mirositoa re.
Se aplică și zica la lui Talleyr and (Toynbee o atribuie lui Voltai re):
Surtou t pas de %rele59.
(Ce Dumnezeu! Nici un judecător nu acor dă ultima petitia60). Nici un
come rciant cu scaun la c ap nu dă cincizeci de mii celui care-i cere cinci
mii. Dar se vede că ter oarea produce un fenomen asemănător cu cele
cunoscute drept paradoxale în f iziologia creieru lui (zgomotul mare nu
trezește din somn, vo rbitul în șoapte da), cu efectul de g roapă din fizica
nucleară (m ai întâi nucleu l respin ge cu fo rțe ur iașe particula ce se
apropie, dar dacă ace asta izbutește a să ri peste punctu l critic, nu numai
că rezistența sc ade: particula e atra să, a capar ată, r epulsia devenind
nesăbuită ospitalitate).
— Teama de un peric ol real și imediat — localizat în timp și spațiu —
se nume ște fr ică și e ste un simțăm ânt normal. Teama stârnită de o simplă
virtualitate (de multe or i zămislită de o închipu ire ce a prins aripi) poartă

numele de la șitate. F rica: de automob ilul care vine cu viteză m are cătr e
mine e natural să mă feresc, de nebunul care se repede as upră- mi cu un
cuțit fug. Mă atacă un câine turbat, mă dă maiorul Jack Simon cu capul de
pereți: tresare în mine te ama. Abjecți unea creatoar e de cata strofe începe
o dată cu formula: Să nu se spună c ă… Să nu se chem e că… Dar dac ă
cumva, ia mai bine să mă duc eu să-l denunț. ..
Lașitat e e și panica ter orizatului. Panica ter orizatul ui îl excită pe
terorist, jocu l acesta de ogl inzi dispune de o puter e amplificatoar e
analoagă intensif icării unui izvor de lumină aș ezat într e două suprafețe
reflectante.
Pe cât es te frica de nor mală (definiț ia frici i au dat- o englezi i: curajos
se nume ște omu l care știe doar el cât îi este de fr ică), pe at ât poate —
prin gratuitatea ei — scoate la șitatea din sărite pe omul cel mai
îngădui tor.
Provocar ea ace asta a răului (căci îl stâr nim), mă surile ace stea de
apărare luate în vid, cheză șuirea aceasta aprigă a unui viitor incert (prin
urmare disponib il), invitația la necruțar e și demenț ă lans ată căl ăului se
îmbină, constituin d un bloc de îndărătnicie mai rece decât un ghețar, o
masă den să și luci oasă la c are nu încape acces. Oul lui Felicien Marceau,
suprafaț a netedă prin care n-ai cum tr ece.
Lașitat ea slujbașului care nu se hotăr ăște să ia o măsură perfect
legală. La șitate a autorilor de referințe pe car e nimeni nu- i obligă să spună
absolut to t ce știu. Refuzul încăp ățânat de a d a curs cererii legale și
inofensive a solicitato rului sub cuvânt c ă s-ar putea să se cr eadă c ă…
Lașitate a corulu i de adulator i care-l îmb ie pe tiran și-l fac să piardă orice
fărâm ă de bun simț. Muc arerul, voluntar, plătit peste haraciu. La trei ani,
la un an. Imaginația la pândă, neador mită. Întrecerea într e terorizați, care
va da m ai mult. Devans area gândur ilor pe care teroristul nu le gânde ște
și poate nu îndrăznește s ă și le fo rmuleze, o ri nu-i îndeajuns de sofisticat
în arta chin uirii pentru a le fo rmula. D iabolică, neagră, perver tită gătire și
netezi re a c ăilor răului.
Ori poate că s ecretul teroarei este de a pune pe terorizat în situația
de a-l provoca pe ter orist să ceară din ce în ce mai mult . De a stabili între
cei doi o strân să colabo rare, ca înt re parteneri i actului sexual, ca înt re
operat și chirur g. De a-l ob liga pe ter orizat s ă refacă pr ocesul de gândir e
al ter oristul ui și a-i atribui intenți i mai crude și raționamente m ai subtile
decât ar e în realitate.
Numai în felul acesta îmi e xplic imaginea răm asă mult timp necl ară
pentru mine: a învinuitu lui care ajută anchet a (și pretenția ace steia de a
fi ajutat ă).
— Așa și cu ego ismul, di ferit de răutat ea gratuită.
Egoismul e firesc. D intre două gamele o aleg pe ce a mai pl ină.
Răutatea gratuită nu e de la lut, ci de la diavol . Suntem patruzeci în
celulă și avem numai tr ei linguri prăpădite de car e abia ne putem folosi.
După ce șeful camer ei e sco s din celulă, se găsesc la el sub salt ea vr eo
zece lin guri bune. Răutate a combinată cu pr ostia dă un pr odus mai dens
ca oțelu l îmb ogățit cu wolfram, tungsten, mang an…
— Bunăvoința și gentilețea nu impl ică ne apărat pr ostia și nu e xclud
ironia. Dovadă anecdota cu T alleyrand și tânărul bijut ier.
Talleyrand, în prezenț a unei doamne, pr imește pe tânărul trimis al
bijutieru lui. I se ofe ră două inele deopot rivă de o rbitoare. Doamn a nu știe
pe car e să-l aleag ă. Talleyrand se adr esează tânărului : dumneata pe c are
l-ai alege pentru logodnica dumitale? T ânărul ezită, alege. Prea bine,

surâde T alleyrand, ia-l și o feră-i- l, i-l dăruiesc. Iar doamna răm âne cu
celălalt.
— Ni se cer e să avem simțul tragic și er oic al e xistenței. Și să nu le
luăm în tragic.
Să ieșim din no i, să nu ne gâdim la no i.
Și să fim nepă sător i la ale lumi i.
Să considerăm ferici rea dr ept prima noastră dator ie.
Și să nu uităm că prima datorie a creștinului este să știe a suferi.
Să fim curajoși și îndrăzneți.
Și să fim blânzi și smeriț i cu inima.
Să nu scoatem sabi a.
Și totuși să fim ai Unuia c are n-a venit să aduc ă pace pe păm ânt, ci
sabie și foc; dihonie și despărțir e între fiu si tat ă, între fiică și mam ă, înt re
noră și so acră.
Să nu ținem la viață, să fim oricând gat a s-o jertfim, defăimând
deșertăciunile.
Și să avem dr ept scop supr em dobândi rea vieții veșnice.
Să nu căutăm mântuir ea în moarte sa u neant, ci păstrând modesta
cond iție luptătoar e a omul ui.
Și să ne purtăm c a prinți i, să fim des ăvârșiți, să ne îndumnezeim.
Să vedem în creștinism rețeta perfectei fericir i.
Și totodată doctr ina tortu rării ființei de către un Cr eator hotărât să ne
vindece de ale lumii.
Să ne m ai mirăm de Kier kegaard și de Che sterton că din paradox fac
temeiul filosofiei lor?
1924 ori 25
Excursie cu ma șina. (Un Pierce-Arrow deschis, uriaș). Sunt pe
bancheta din fun dul mașinii între părinți i mei.
Pe o șose a, deodat ă, dintre stejari, o biserică și o cruce în bătaia
soarelui.
Puternică senz ația p rodusă de strălucir ea crucii metalice și de
unicitatea ei în cadrul tablou lui unde totu l e natural, numai cruce a e făcută
de mân a și cugetul omu lui.
Jilava, ianu arie 196 2
Vis ful gerător : e o noapte de iar na, cu vif or și nămeți, cumplită și
străvech e. Pe străzile troienite și pustii ale Bucu reștilo r umblă disper at un
om fugărit, ros de într ebarea: unde să se ascundă? P oliția e pe ur mele lui,
cu ordinul de a-l împușc a. Urmăritul se uită înc oace și încolo, neștiind
cărei uși (gangu rile, curți le n-ar f i sigur e) sa-și înc redințeze soarta. Omul
acesta încot oșmănat și hăituit e Căpitanul. El face la întâmplar e câțiva
pași, sună la o oarecare ușă, fie ce-o fi. E pe strada Ar mene ască. A sun at
la mine. Eu locu iesc acolo. Îi deschid, îl poftesc înăuntru, nu-l întreb cine e
(știu). Î l ajut să-și s coată ș uba. În cam eră e o vatră și-n vatră focul arde cu
flăcări înalte. Deîn dată pun de ce ai, aduc r om, mă a git, îl omenesc. Îi pun
la dispoz iție a doua odaie — loc uința ar e două camer e, taman cât trebuie.
El stă încruntat, norii năpa stei îi înconjoară fruntea înaltă; bucu ros de
căldură și hrană, dar și bănuit or, ager și neînduplecat. Nu-i gata să creadă
orice, e șeful, e luptătoru l care cercetează ter enul când, atent la or ice
detaliu, înainteaz ă în necunoscut, îmi spune cine este, îi spun cum m ă
cheam ă și se înfi oară, s e crede vândut. Dar iată că izbutesc să -l convin g
să nu plece în vifor niță și la piei re, să treacă în cam era cealalt ă; e îns ă
neconv ins, s e pleacă doar de nevoie ursitei . Când dau s ă deschid ușa
spre a mă n apoia în camera întâi, flăcările din vatră par a cupr inde ca sa

toată…
— Cr edinc iosul e fericit, așadar apărat, însă e și vulnerabil, expu s ca
un convalescent, ca un jupuit de viu. E în ca sa de sticlă, î l văd toți , și-n
situațiile cele mai intime.
Câți în Hr istos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmb răcat: dar nu numai
în Cel de sl avă, ci și în Cel al du rerii și abjecției, cel pălmuit de sluga
arhiereului, pus cu faț a acoper ită să ghiceasc ă cine îl îmb rânce ște,
îndemnat să se bucu re de cătr e cei care îngenunch ind înaintea L ui își
băteau joc de El.
Cine v a bea sângele meu și va mânc a trupul meu, Eu voi fi cu el: dar
sângele care a curs de pe cruce și tru pul sfârtecat prin răstign ire.
Nu num ai că trebuie să ne înălțăm pe noi , ci și scânteia divină din noi
trebuie s- o aprindem.
Orice teofanizat partici pă la cele două suferințe ale Mântuitor ului:
batjocu ra și ră stign irea. Trebuie să știe că în ochii multo ra pare de un
ridicol irezistibi l și mai t rebuie să știe că s-a înfrățit cu du rerea, trainic
frate de cruce.
— Sălășluiește oar e în noi câte un anume păcat princ ipal, cu
adev ărat singuru l dăunător insului respectiv? R educe el pr in a sa prezenț ă
pe celelalte la simple accident e lipsit e de gr avitate? Se poate afir ma,
analogic cu Buff on, că „păcatul e omul însuși"? Se poate vorbi ca și T aine,
de păcatul cel riguros personal ca de une faculté maît resse61?
Știm car e anume e păc atul cu siguranță primej dios, luând aminte la
calea nouă rezervat ă spre iad?
Medicina, demonstrând că micr obii toți se a flă în corpu l omu lui și că
numai unul , la boală, devine ucigător, descrie o situație paralelă.
Există temperamente fizi ologice și morale, sensibi lități
corespunzătoar e anumitor elemente ale mediului înco njurăto r. Aler gii.
Sensibi l la fr ig, bunoară; de f rig să se ferească. Alergie la parfumuri : de
mirezme s e va păzi. Împ otriva e sențialulu i păc at aducător de moarte va
duce nevăzutul război cel care și-l cunoa ște: pe celelalte își poate îngădui
a le lua peste pici or.
Statisticile par a dovedi că puțini cancer oși pier de tube rculoză ori de
pe ur ma unui accident. D iavolul e speci alizat. Știe el unde bate. Ar e,
pentru tot omul, o poartă anume, personală, ca-n apologul lui Kafka.
1969, Duminică
Predica de a stăzi a părintelui G.T. reamintește rugăciunea zilei de
miercuri. Prin păc atele noastre îl răstign im pe Hr istos, pri n gânduri le
noastre necu rate îl batjocorim.
Într-un anume sen s, păcatul cu gândul e și mai abject decât cel cu
fapta, pentru că — nev ăzut — îl însoțește neces armente fățăr nicia,
impostura. E ști în pr ivileg iata situație a e scroculu i față de sp ărgător , care-
și riscă, el, viața; a hoțului din casă (de care nu te poți feri) față de
tâlharul la drumul mare, cu tot pitorescul să u alai: calul, pistoalele la
brâu, căciula pe-o ureche.
Cu fiecar e faptă r ea batem un cui în crucea Sa.
Imagine de groază.
Paharul din car e gustăm la împărtă șanie e plin de sângele Său,
sânge în car e sunt toate păc atele, urgiile, ticăloșiile, meschinări ile
noastr e. Din ele ne ad ăpăm. F emeia car e aduce de spotului vasul plin de
sângele fiulu i ei răpus din înaltă po runcă: na, sa tură- te.
Imagine de groază.
Dar mai de g roază e ste a cuielo r bătute odată cu fiecar e păcat. Ce

fac oamenii când, de pe crucea troiței, crivățul și intemperii le au smul s
trupul Domnulu i? Se uită, își văd de drum
Iar la vremea de so roc %fi unind din nou pe cruce Și -i bat cuiele la loc
Jilava, mai 1961
V. îmi mărturise ște că la zece Ma i era mai rău decât mah alagii i: se
scula cu noaptea-n cap, se dichisea, aler ga pe bulevar d, la def ilare. Când
apărea familia regală îi dăde au lacrim ile în ochi . Nițel mai târziu , între
veghe și somn, mă vizitează umbra doamnei de Bran szky însoțită de a
perechii executate în 1793, de a ucisulu i rege por tretizat de V an Dyck —
atât de fin, de ne ajutorat, de a legitimulu i conte de Ch ambo rd, cu bărbuța
lui de ar hiduce austriac, %leh bin auch koni^lreu62.
— Gen. 8, 12: „Dar porumbel ul nu s-a mai întors la el."
De ce văd în această pr opoziț ie toată tristețea sf ârșitulu i cop ilăriei?
Un Mystere %Fronleiuic? Un fel de iremediabi lă degrad are a
inocenței?
Nostalgia lumii care nu mai poate fi : ulița copi lăriei, vacanța mare,
cele d ouă v ăluri purificatoar e: aminti rea și nădejde a?
În septe mbrie luminil e se aprind devreme, când cerul nu-i încă
invizibil, ci roz-vinețiu și serile- s călduțe: pe Cal ea Victoriei (vin dinspr e
Calea Griviței unde am luat de la pict orul Petrescu- Găină, din căruța de la
hotelul Bratu, un vraf de reviste Istoria) pătrunde — cuceritoa re, dulce
otrăvită — mir eazma s ubtilă a Subur rei.
Gherla, Zarea, martie 196 4
Nu cr ed, îmi joc mie însumi jocu l credinței. Nu sunt cr eștin, nu pot fi.
E o iluzie, o bună intenție, e o luptă (merit orie, da): însă o imp osibil itate,
sunt p rea departe.
Lungi cea suri de calmă dezn ădejde.
Apoi mă liniștesc: bun, rău, puțin sau mult credinc ios, sunt tot uși
botezat. E un fapt. Dumnezeu ne judecă și după gânduri. Diavo lul ne ține
sau nu prin fapte: faptele îi sunt op ozabile, după cum prin fapte își
valor ifică pretenții le (la c ântar). La el, actele vorbește.
Dacă-i așa, apoi p ort indelebi la pecet e, ștampila, tatuajul; sunt și eu
pe veci însemnat cu fierul roșu al Blestem atului și Batjoc oritului.
Nu sunt în regimentul de gar dă al uhlanilo r; dar sublocotenent în
regimentul de infanterie Nr. 743 cu garnizoana într-un sat de pe fr ontie ra
nord-estică tot sunt, tot ofițer al ar matei germane se nume ște că sunt.
— Firescul, în celebrul ve rs al lui Boil eau, este desigur tot una cu
adev ărul.
Chassez le naturel, il revient au ga lop63. Mă întreb dacă numai el,
alungat, r evine degrabă. Minciuna, deopotr ivă. Înt r-atât suntem
coborâtor i nemij lociți ai păcatului din vechi, comis sub semnul și la
adăpostul minciu nii. Minciuna s-ar zice că a dobândit rang de trăs ătură
firească în constituția noastră psihică, în orice episteme ar gen eraliza
Michel Fouca ult.
Și, spune părinte le romano -catolic Ion Pop (suntem în camera 44 de
la Gherla), nu num ai în sens peiorativ ; de vo ită și inter esată denaturar e a
unui adev ăr. Ci și c a nevoie de a falsifica, a schimba, a fabula, a ne
masca; poate că ac esta e motivul pentru care biserica a condamn at atâta
vreme teatrul și pe comedianți . În înțelesul acesta, arta de la P icasso
încoace și în special art a supra- realist ă, care reașează luc rurile create, le
comb ină în alt fel, dezmembrând realitate a și făuri nd alte as amblări de
părți alcătuitoare, trădeaz ă o viziu ne %anti- tomist ă și păcătoa să a lumii.
Pentru părintele Ion Pop, în Doktor Fau stus Adrian L everk uhn este

pedepsit fiindcă muzica do decafonală e ste o pretenție lucifer ică de a
stabili alte armonii, de a c ontesta legil e lui Dumn ezeu.
— La pușcăria și mult sa vurata zicală indiană — decât să umbl i e mai
bine să stai în pic ioare, decât să stai în picioare e mai bine să șezi, decât
să șezi e mai bine să stai culcat, decât să stai culcat e mai bine să dormi,
decât să dormi e mai bine să mor i, decât să mori e mai bine să nu te fi
născut — reprezintă însă și valoarea de contrast a creștinismului. Care-i
dragoste de viață, făgăduință de a trăi veșnic. Unamuno: jindul nemur irii
eului , iată ce-i creștinismul.
În India, la toate r eligiile, țelul e disp ariția, desființa rea, dezgu stul.
Creștinismul, dimp otrivă, este alb, este goethean (%Am Anfang war die
Taf64 este o afimiație cr eștină în care autorul a sărit peste La în ceput era
Cuvântul de-a dreptul la Toate prin El s-au făcut), este exaltare: fericire a de
a fi. După chipul și asemănarea Celui care a grăit: Eu sunt cel ce sunt.
Buddha ne îmb oldește cu neantul. Hristos ne o feră totul .
Paris, 1938
În afară de dragoste a de viaț ă creștin ismul e și entuzia sm.
(Cât de tr ist îmi închipui că tr ebuie să fie pentru Dumnezeu să vad ă
imensul plictis sc ârbit al Indiei ; ori nepăs area teo retizată și inteligentă a
Franței!)
Chesterton : „Tot răul provine nu din faptul că loc omotive le sunt pr ea
admirate, ci dintr -acela c ă nu sunt destul de admirate. Păc at nu e c ă
locomot ivele sunt mecanice, ci că oamenii sunt mec anici. "
Paris, 1938
,.Mâncau, beau, s e însurau, se
măritau până în ziua c ând a intrat
Noe în corabie și a venit p otopu l
și i-a nimic it pe toți. "
Luca, 17, 27
Cât de bine văd că singurul lucru impo rtant nu-i decât eroismul, în
sensul larg, adică posibi litatea pentru om de a s uferi, a vibra, a se
zbucium a. Idealul de camping, formul a lui ce-mi pas ă mie, lui mă doare- n
cot, disprețul acesta pentru cuvintele mari (toate: și Datoria și Sufletul și
Dumnezeu și Omul și Revoluția și Misterul și Libertate a și Or dinea și
Civilizația) s-a r putea să dizolve lumea.
Spun că sunt moder ni. Moder n a fost P eguy, car e se ruga în
autobuze, un er ou și un entuzia st; s-a dus să moară cu tru pul pentru
„cetățile trupești" înt r-un război lumesc pe car e-l socotea dr ept.
(Adaos 1 965: Peguy se conf ormă înd rumărilo r date de Krișna lui
Arjuna în Bhagava d-Gita.)
Paris, d ecembrie 193 8
Montherl ant (în Echin ocțiul din Septembrie): „Oricine crede în orice o
fi trece drept un fraier, un tont ." Toată carte a e scrisă împot rivă
„deștepțil or" care au convinge rea că „nu pot fi duși".
Groaza de fraie reală — obsesia șm echeri lor, onoarea lor, singur a —
este impulsul josniciei. Balzac (Modeste M ignon): „A nu fi niciodată fraier,
maxim ă ticăloa să care est e dizolvantul tuturor simț ămintel or nobi le ale
omului."
A nu uita că fraier în române ște vine de la ge rman ul Freiherr, adică
om liber . Omulu i liber (în cav alerism se confun dă cu nobi lul) îi pasă prea
puțin dac ă a fost șmecherit de un mișel.
București, 19 35-l936
Manole despre tradiție și pr ogres: o fi fost el Condo rcet revoluționar,

însă nu era lipsit de bun simț, progresul nu-l concepea în afar a cercetării
experiențel or trecute și a legături i cu istoria. Citește-l (slavă Domnulu i,
biblioteca Fundației Carol este de schisă toată ziua ), vei vede a că se
exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza dec ât știind ceea
ce a fost, spre a nu cădea în acelea și vechi erori. Eu îl respect nespu s de
mult pe bunicu l meu și t rebuie să-l pot înțelege cu totu l pe bun icul meu.
Dar el trebuie să mă poată înțelege până la un anumit punct și apoi să nu
mă poată totuși pr icepe. Ăsta e s ecretul tradiț ionalismului .
Tradiție și p rogres înse amnă c ă sunt lucr uri pe car e el să nu le
înțeleagă, iar eu da — adânc. Cu toate ace stea, dac ă el ar fi trăit o sută
de ani s-ar cuveni să le poată înțelege, fiindcă a cele lucrur i pricepute și
gustate de mine nu sunt perversități și deviații, ci cont inuar ea lin iei
începute. (Ca și cum p rogresul ar f i o linie dinainte tras ată.)
— Manole îl admiră grozav pe Guizot.
Uite, dac ă spre pildă Guizot ar reveni în lume, ar t rebui să
regăse ască absolut neschimbate și ab solut intacte: noțiu nile primar e ale
sufletulu i omenesc; dispozitive le de baz ă ale civ ilizației ; principiile
moralei .
Acestea a u caracter st atic și per manent. Nu sunt în deveni re. Odat ă
aflate, odată s ădite, se păstrează. P rogresul constă în menținerea lo r, ba
chiar în transfor marea lor în și mai st atice, și m ai indiscutabile, și m ai
absolute reguli.
Ar trebui să se afle și în prezența a cev a nou și de neînțeles pentru
el: poezia lum ii moder ne, estetica, s ensibi litate a, farmecul și melancolia
ei. Pe aceste a le pricep eu, el nu.
Ar trebui să mai găsească la un grad, altul decât al epocii lui, la un
grad mai înalt, termometru l progresului. Să fie adică or dinea și libertatea
mai puter nice decât în vremea lui.
În toate însă el să se poată r epede pune la cur ent și la punct,
refăcând dr umul parcurs, fiindcă a cel drum e dr umul logic și firesc al
progresului care nu or becăiește, ci merge pe lin ia tra sată, merge mai
depar te, însă în aceeași di recție.
Și trebuie să nu ne jucăm de- a cuvintele! Uite, cam araderia e doar
pentru oameni foarte, foarte cumsecade și presupune un mare progres
moral, e o subtilitate psihică și etică, simpla ei existență dovedește un
standar d ideativ e xtrem de avansat, e posib ilă numai înt re bărbați și
femei căliți în morală. Dar ei zic camaraderie și înțeleg desfrâu. Au
schimbat numele, nu relația. Păi desfrâu e de când lume a și nu constituie
nici o noutate, nici un p rogres. Pe când cam araderia — car e-n primele
clipe l-ar mira pe Guiz ot — e o noțiune pr ogresistă.
București, 19 31
Manole despre nece sitatea de a practic a religia în care suntem
născuți :
Cu Iehova, dragă, eu sunt în raportu ri reci, dar ono rabile. Uite ce
spune a Alberti, florentinul: le spune bur ghejil or cetății să mear gă cu
ostentație la biserică; nu din religiozitate s ă me argă, ci ad pompam, ca să
se deosebe ască de cei ce joac ă la loterie, de aventurier i, de capitaliștii
nedemni.
Trebuie, fârtate, să dominăm de undeva istor ia și viaț a, fără a ieși din
ele. Ne trebuie o perspectivă a demnității: să facem prin urmare, cu mult
calm, gesturi le hieratice izbăvitoar e apte să asigur e perpetuitatea um ană
și onorabil itatea, să ne deosebim de toț i derbede ii: să mer gem la biserică,
adică la templu. Nu m ergem la templu din misticism, ci din ostentație, în

calitate a noastră de oameni moder ni și m ândri.
De ce vom face gesturi le hieratice ale religiei în care întâmplător ne-
am n ăscut? P entru că, deși in dividuale, au intențio nalitate social ă, sunt
gesturi colective exprimate indiv idual. Și de ce sunt izbăvit oare? Pentru
că dau omulu i conștii nța v alorii sale proprii, subsum ând-o fluxulu i istor ic.
Și sunt ab solut nece sare fiindcă sunt modu l exterior prin care ne afir măm
bunele relații cu Dumnezeu, Dumnezeu fi ind personificarea părții
superioa re a ființe i noastr e, și a elite i sociale. Gesturile hieratice e xprimă
așadar ce e ste mai p resus de brâu în no i, sunt izv or de onorabi litate. La
templu cu noi . Și nu discr et, nu mode st: ostentativ!
București
Manole despre revoluții: cum s e face că num aidecât după 1 789,
adică după început și Victorie, se dezlănțuie reacțiunea ? Pentru că
democrația a dat drumu l celei mai teribi le dint re forțele reacționar e:
maselor. Și de ce au izbucn it curând războaiele? P entru că, după cum
spune So rel, pacifiștii sunt cei mai buni asociați ai „negu storilor de
tunur i."
— Nu arunc ați mărgăritare porcilor, zice lume a. Dar te xtul evanghelic
este mult mai dur și m ai trist: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați
mărgăritar ele voastre înaintea por cilor; ca nu cumva s ă le calce în
picioare și, întorcându-se, s ă vă s fâșie pe voi" (Mat. 7, 6).
Ni se atrage atenția: făptui rea binelui este o acțiune riscant ă; nu
numai că de cele mai dese ori e degeab a, dar și poate a ntrena pe
săvârșitor în primejdi i de moarte.
Paris, 1937
În cartea m ai veche a lui Henr i Franck, scris ă înainte de război : „Dacă
noua repartizar e a munci i pe car e o va fac e orânduir ea socialistă n-ar
avea drept consecință decât să micșo reze puțin mizeria materială a
oamenil or, dacă n- ar introduce în viață, odat ă cu nițel mai multă dreptate
reală, un idealism nou, înno irea producț iei, întiner irea artei, dacă n-ar
împrăștia în inima oamenilo r un entuzia sm la fel de arz ător ca cel car e i-a
însufleț it pe creștini, pe gr enadier ii lui Napoleo n și pe r evoluționari i ruși,
ar trebui să deplâng mina civi lizației burgheze și să mă tem de o
întoarcere la barbarie… Mi-e te amă, mă îngrozesc… Dacă pop orul nu se
mai însuflețește pentru lucru ri ca Afacer ea Dr eyfus, ca răscoala pol oneză,
ca suferințele Alsaciei, ca revoluț ia rus ă, dacă se mărginește la un
marxism s teril, la un materialism urâcios, atunci îl dispr ețuiesc și mi-e
frică de el. Dacă nu mișcă dec ât pentru po fte, pentru invidie și ură… dacă
nu-i gata s ă-și dea viaț a… s-a zis cu toate… Și din nefericire… frică-mi
este c ă așa va fi… atunci străd ania po porului va avorta deoarece er oismul
trăiește numai prin râvnă și cutr emurar e."
1964
Însemn ătate a nemăr ginită a sentimentului de incert itudine. Tot una
cu angoas a. Nu știu. Până în clipa în care îl primim pe Hristos nu știm ce-i
cu lume a. Și după ace ea: nu știm ce v a fi cu noi, la sfârșit. Angoa sa e
semnul speciei umane, numărul nostru cr omoz omic pe plan psihic.
— Dumn ezeu Tatăl ne- a dat pe Moise și pe p rooroci; Hristos ne-a dat
Revelația și Ev anghel iile. Dar hotărâr ea, de fiecar e dată, pân ă la ur mă tot
noi trebuie s- o luăm. Hans F allada: tot omu l moar e pentru sine. Hotărâr ea
e tot atât de însingurată c a și moartea.
— Hristos ne ajută prin Cuvântul său, dar ne lasă liberi a decide. Și
cum decidem? Avem la îndem ână două puter i: învăț ătura Sfântei Biserici
și dreapta socot ință, car e-i act de libertate potriv it def iniție i lui Denis de

Rougem ont: libertatea nu- i un d rept, e un risc pe car e trebuie să-l
asumăm.
Suntem ajutați, sfătuiți, miluiț i, călăuziți : dar la sfârșit, tot eul
vorbeșt e, adică to t duhul , care e liber.
O frază cu tot ul creștină a lui J. P. Sartr e: „Imp ortant nu este să spui:
Iată ce au f ăcut din mine, ci: Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din
mine."
Iulie 1966
Cu dr . Al-G. despr e Europa și Asia.
Eu: P rincipala însușir e a civilizației -cultu rii occidentale este car acteru l
ei de generalitate, se adoptă ușor și se adapte ază or iunde. Celelalte
civilizații și cultur i, oricât de sofisticat e, sunt mai regionale; China și Ind ia
își pot însuși cult ura albă incomparabil mai iute decât Eur opa pe a lor .
Nu-i chiar înlesnir ea aceasta semn de infe rioritate? Nu, sunt c azuri
când ușurința, departe de a semn ala superfic ialul, relevă o grație, grația
fiind după Alain econom ia mijl oacelor .
Alfabetul latin, pentru că e cel mai ușor de citit din toate câte sunt,
însea mnă că s tă în urma celorlalte? Cif rele „arabe" (de fapt indiene) sunt
inferioare celor latine? Or i sistemul zecimal altora? P rin descoperi rea lui
zero n-au dovedit indieni i că și cee a ce este „practic" poate fi creator de
neghic ite se mnificații și neb ănuite domeni i de cugetar e?
Gener alitatea civi lizației — cultur ii occidentale, simplitatea
caracter elor latine și a numer otației arabe nu aparțin unor zone de
superfic ial și infer ior, ci participă la iuțeala și degajar ea trupu rilor
glorificate. „Ușor" aici nu se opune lui „greu" (în sen s de adânc, de serios)
și nu înseamn ă ușuratic, frivol, ci desfide pe „gr eoi", așa cum la Simone
Weil (La pes ainteur et la grâc e) grația e pusă în cont rast cu gravitația ( =
atracție a p ământului , încetineală, în greuiere, grăsime, grosime,
grosomănie).
Gherla, octombrie 1963
Ne vine în celulă docto rul %[., medic psihan alist. Îi spun că nu cred
ca psihan aliza să fie at ât de științifică pe c ât zice și s-ar zice că e; cr ed
însă c ă marele, adevăratul, îndui oșătoru l merit al psihan alizei ar putea fi
acesta: că s-a aplecat cu înțelege re (sau în orice caz cu bunăvoință, fără
scârbă sau s uspect ă curioz itate) asupra unor dureri nouă.
Leon Bloy: sunt în biata inimă omene ască locuri încă ine xistente și
unde suferința intră spr e a le da, în sfârșit, ființă. R elativitate a, aidoma:
nu spațiul cuprinde aprio ric materia, ci materia în expan siunea ei c reează
spațiul.
Pe linia aceasta p sihanaliza se ar ată de nu sub as pectul ei cel mai
științ ific, în orice caz cel mai omene sc, mai durabi l. Înseamn ă însă că dă m
de un apel la ,,simpatie” și compasiune, cee a ce nu-i științ ific, întocmai :
psihan aliza a uitat că e mai înainte de toa te un le ac, abia ult erior a dev enit
o știință cu p retenții sistem atice și obiect ive, iar leacul e prin definiț ie
milos, compătimit or.
— Altă conversație cu acela și:
Pe când termenii de complex, libido sau refula re ajungea u atât de
populari, alt cuvânt de s eamă al psihan alizei era lăs at în umbră. El nu
este m ai puțin însemnat; a răm as oropsit fiindcă e mai puțin plăcut și
fiindcă st ă mai puți n la îndemâna tutur or celor care fac din psihanaliză
exclusiv o justifica re. Cuvântul r espectiv e sublimarea.
Vulgari zatorii psihan alizei se amăn ă cu ereticii inochentiști care din
versetul unde însă păc atul s-a înmulțit darul a prisosit (Rom. 5, 20) deduc

dreptul nu numai la e xistenț ă, ci și la p ropășir e și extindere a păcatulu i.
Adevărul e altul: că h arul ajută pe marii păcătoși să iasă din păcat,
nu să se încăpăț âneze în el; și cu at ât mai puțin să-l rodească. Din libido
Freud nu face un sălaș al dospi rii nevr ozelor sau psihozel or, ci un temei
de per fecționar e, o substanț ă din care se pot filtra produse din ce în ce
mai rafina te.
Sublimar ea este a șadar cuvântul din urmă al psihanalizei, hotărâtor ;
e țelul , și tocmai el a fost acoperit cu vălul uitării și al nep ăsării.
— Ultima conversație cu d octoru l 1.:
Îi spun că există niște ver suri de T . S. Eli ot care se potrivesc de
minune psi hanali zei. I le cite z trunchiat.
La Bucu rești le regăsesc: We must try to penetra te the other pr ivate
worlds / or make beli eve our f ear. / To re st in our ow n %suffering is
cvasion of s ufferhig. We m ust /cam to suffer more. "
Trebuie să încercăm a pătrunde în celelalte lumi particu lare ale
iluziei și spaimei: deoar ece dezechil ibrații au ieșit din generalitate, s-au
refugiat ori pierdut în câte un uni vers al lor , altul decât cel inițiat de
puterea divină, și acol o dom ină ar mele diavolești: irealitatea, frica; de-am
rămân e numai în pr opria noa stră suferință, ne-am eschiva de la durere :
durerea poate fi o școală a egoismului, contactul cu suferința nu
înnobilează dac ă ea devine mot iv de auto -compătimi re, auto-cocoloșire,
egocent rism, cult al eului patimilor; trebu ie să învățăm a suferi mai mult:
nu este numai pr oiectu l oricărei psihanalize, ci modu l în care creștinu l
atacă pr oblema vieți i, his own appr oach, cheia lui franceză, șp eraclu l lui
de necon formist al vieții hedoniste.
— De ce suferim ? De ce e xistă ned reptate a? Cum de nu sunt lucru rile
așa cum s-ar cuveni să fie? De ce sunt, D oamne, a tât de j osnic, iar ceilalți
atât de nep ăsători? De ce a vem parte de b oli și ne e ste dat să murim? De
ce propășe sc răii și sunt pedep siți cei buni? De ce își poate face râs cel
viclean de noi?
Biblia le rezolvă pe toate de felu l acesta, toate log icele, înțeleptele,
modestele, îndreptățite le noastr e întrebări print r-un act de au toritate și un
răspun s fără d rept de apel. Sentința e dat ă de pe s caun, del iberar ea n-a
durat. Atât în Vechiul cât și în Noul Testament ni se vorbește sum ar, fără
înconjur , menaj amente, farafa stâcuri, politețur i, ocoluri.
Pavel (Rom. 9, 20-23) ne-o taie scurt: ,,Dar omule, tu cine ești car e
răspunzi împ otriva lui Dumnezeu? Oar e făptura va zice Celui ce a făcut- o:
De ce m-ai făcut aș a?
Sau nu ar e olaru l pute re peste lutul lui, ca din acee ași frământ ătură
să facă un va s de cinste, iar altul de necinst e?
Și ce este dac ă Dumnezeu, voind să-și arate m ânia și să facă
cunoscută pute rea sa, a suferit cu multă răbdar e vasele m âniei Sale,
gătite spr e pieir e?
Și ca să arate bogăția sl avei Sale către vase ale milei pe c are mai
dinainte le-a gătit spr e Slav ă?"
%Voilá ce qui s'appelle p arleta l65. Scurt și cuprinzător . Good old
strog language66. De aceea au cr ezut Luther, Calvin și jans eniști i că pot
jubila. Asta e! V erde și pe șle au. Dacă-ți place.
În Curtea lui Iov, Elihu, fiul lui Barahuel din Buz pune capăt lung ilor
plânger i ale lui Iov și iscu sitelor discuții ale prieteni lor săi în ac elași stil
militar:
Cap. 33, 12-l3:
..Dar aici îți voi răspunde ca tu n-ai dr eptate, fiindcă Dumnezeu e

mai mar e decât omul!
De ce grăiești împ otriva lui, fiindcă el nu dă nimănui socote ală de
toate câte face ?"
Cap. 35, 4-7:
„Iată ce-ți voi răspunde și ție și prietenil or tăi:
Privește cerur ile și înd reaptă într -acol o och ii; uită-te la no ri: cât s unt
ei de sus faț ă de tine!
Dacă păcătuie ști, ce rău îi faci lu i Dumnezeu, și dacă păc atele tale
sunt numer oase, ce- i strică lui?
Dacă ești d rept, ce dar îi faci sau ce primește e l din mâna ta ?"
Cap. 36, 22-23:
„Da, Dumnezeu este ne spus de mar e prin pute rea lui! Cine poate să
dea învăț ături ca el?
Cine i- a dat învățătură cum să se poarte? Și cine poate să -i spun ă:
Aceasta ai făcut rău?"
Cap. 37, 23-24 :
„Pe cel Ato tputernic nu put em să-l ajungem cu priceper ea noastră, el
este de tot înalt în puter e și bogat în judecat ă și nu calcă nici odată
dreptate a în picioare.
Pentru acee a oamenii se tem de el și i se închină, el îns ă nu-și
pogoară priv irile asupra nic i unuia dintre cei ce se cr ed pe sin e înțelepți. "
Iar după vo rbirea lui Elihu, Iov trage singura concluz ie cu put ință,
grăind către Domnul:
Cap. 42, 3:
„Cine cutează, ai zis tu, să bârfeasc â planur ile mele din li psă de
înțelepc iune? Cu adev ărat am vorb it, fără a înțelege, despre lucru ri prea
minunate pentru mine — și nu ști am."
Oamenilor le cam place să citea scă prime le treizec i și unu de
capito le din cartea lu i Iov, ale disputei creaturi i cu F ăcătorul, ale înșirării
tuturor nedumeri rilor, ale pr otestelor formulate de logică și de simțul
justiț iei -divanul gâlcevii omulu i cu Dumnezeu. Sfârșitul Cărții însă e ste
evitat. Și totuși el dă cheia cifru lui.
Cifrul tradus în clar e simplu: nu putem pr icepe. Ne încon joară
tainele. Ne rămâne num ai a ne smeri, cuminți. Ne ră mâne numai a r epeta
rugăciunea: „Miluiește-ne p re noi , Doamne, miluiește-ne p re noi, că
nepricepându-ne de nic i un răspuns rugăciunea ac easta aducem Ție ca
unui stăpân noi , robii Tăi; milu iește-ne pr e noi." Nepricepându-ne de nici
un răspuns.
— De ce suferim și de ce e nedr eptate? P rintre altele și pentru că
viața e o aventură, est e Aventura.
Chesterton : Aventură nu-i să te ur ci pe un yacht supra-elegant și să
faci înconju rul lumii ; aventură ( și romantism) est e să-ți rodești viața car e
ți-a picat acolo unde te-ai nă scut din întâmplar e și-n con dițiile date. Asta e
tot ce poate fi mai legat de prime jdii, de nep revăzut și de Mi ster.
(După cum și minunea ce a mai mare este că e xistă legi stator nicite
și că universul funcțio nează după ele, minun ile fiind excepția.)
— Sunt oam eni între oameni. Regulamen tul est e unul iar ordinele sunt
acele ași. Dar nu toți gardieni i le aplică la fel. Unii cu zeloas ă grijă, cu
îndâr jire, cu bucu rie. O înt reagă panoramă. Biserică, la Jilava, a c ărui
poreclă se dator ește faptului că înjura folosind numai ace st cuvânt pentru
că știe c ă jignește pe cei c redinci oși (și-și înch ipuie că deținuț ii politici
trebuie să fie toț i biseric oși). Mareșalul, mic de st at, nespus de mulțum it
de postul lui și de el însuși, cu priv iri înalte, reci, dispr ețuitoare; se ține

țanțoș de par că ar fi îngh ițit o umb relă, o suliță, un vil brochen; când i se
dă raport ul trece pri n fața șirului deținuți lor cu un zâmbet încântat, ca
Napoleon în seara bătăliei de la Au sterlitz — ce ea ce (fără de voia lu i)
produce mereu o destindere. Pisică, plăcerea căruia este să intre pe fu riș
în celulă și să prindă în flagrant delict pe cei to ropiți de moțăiala. Și
ceilalț i: cei cruzi, sălbatici, bătăușii, distribu itorii de zile de izo lare, de ore
în genunchi ori sub pat. Unul cu nas subțir e și ochelari cu ram ă de tablă
ca un amploaiat carage alesc, scund, duhni nd a răutat e de la o poștă, ca
bețivu l a băutură. Cei răi di n nepă sare, conștiinci ozitate, p rostie.
Comple xații. Sadici i. Mâ ncător ii de sticlă pis ată și purtător ii de s ârmă
ghimpată de- a dreptul pe piele, ca mătu șa lui Bertie Wooster . Imbecili i
care dau c rezare instrucțiu nilor orale și iau în serios ce li se spune despr e
criminalitate a deținuțil or politici. Le deprin dem, tutu ror, maniile; spre a ne
feri; spre a ne acomo da; aș a cum fetele, la bordel, cunosc damblaua
fiecărui client.
Locotenentul Ștefan de la Ji lava îi întrece pe to ți prin inovația sa :
scuturar ea sa ltelel or, tortu ră de se amă și supr emă belea. Saltelele de la
Jilava nu sunt pătrate, nu sunt dr eptun ghiula re, nu sunt sferice. Forma lo r
ține de figu rile geometriei descriptive ori de ale geometri ilor
neeuclid iene; un echivalent al numer elor ireale; un fel de ozeneuri
nezburătoar e. Făcute din pânză rărită, rup tă, roasă, ele s cot la ce a mai
mică atinger e nori de zd rențe, de scame, de praf și de un fel de pâclă, de
ceață, de negură, de brumă alcătuită din firișoa re de mur dărie cristalizat ă
ce se por nește a pluti în camera ne aerisită unde rămân ca un smog zile
întregi. Oștir i de draci ies din saltele o dată cu zd rențele și co lbul și se
cuibă resc în sufletele manipulanți lor, le otrăve sc, exacerbe ază nervi i și
duc la disperar e. Ap oi trec de se a șează prin ungher ele celulei unde
polueaz ă totu l în cârdășie cu smogul .
Dar iată c ă viața nu- i numai din alb și negru și că oamenii nu-s toț i
deop otrivă. Sunt și gar dieni care nu aplică regulamentele cu aceeași
strășnicie și nu dau as cultar e ordinelo r în mod nereflectat. Coreeanu l și
Boiereanu de la Gherla, Nedelea de la Ji lava (numele anchet atorilor de la
Secur itate și al e gardienilor sunt pseudonime), ori cel ce ne spune (când
știe că nu-s tur nător i de față): Dacă v -aș aplica r egulamentul întocmai, n-
ați mai ieși nic i unul de aici. Nu ne de schid ușile și nu taie gratiile cu pila
ca să evadăm. Nu cont ravin dispoz ițiilor. Nu calcă legile. Dar nu fac e xces
de zel. Nu jignesc. Percheziți onând ag ale și fără de convinge rea că un ac
făcut din sârmă ar putea pericl ita securi tatea st atulu i. Găsind prilejuri de
a zâmbi îngăduit or, de a zv ârli un chiștoc, de a rezolva o situație fără a
recurge la mă suri discipl inare. Moder ați.
Dovadă c ă, ordinele crim inale, un om nițel abil și cumsec ade le poate
ocoli fără a-ș i ridica st ăpâni rea în cap.
E ceva ce se poate.
Există er oism și sfințenie. Dar e xistă și o moderație, modest ă ce- i
drept, nepretențioas ă, care și ea este de mar e preț. De câte or i nu-s
binecuvântați cei care — lăturiș — știu să aplice — omeneșt e, creștinește,
române ște, bătrâne ște — litera neîndu plecat ă.
— Ce dovedește e xistența car aliilor cumsecade, că regimul e bun?
Că, totuși, și-n cadrul lui se pot realiza r eformele care vor duce înspre
libert ate?
Câtuși de puț in. Nu ace asta o dovedește.
Ce dovede ște atunci?
Că Dumnezeu este atotputer nic.

De vr eme ce până și prin tre gardienii de închiso ri și lucrător ii de la
Secur itate își poate gă si slujito ri, înseamnă c ă puter ea divin ității nu ar e
margini.
În Doctorul Jivago există un personaj episod ic ale cărui manifest ări
sunt mer eu benefice; e un general de Secur itate, pe nume Y evgraf și
poate o rice: face r ost de apartamente, de unt, de cioco lată, de port ocale,
de medicamente lipsă în comerț.
Prezența unui Yevgraf dovedeșt e ea că r egimu l comun ist e bun?
Dovedește:
a) că în regimul comunist binele poate fi realizat num ai întâmplător ,
pe căi ocolite și nelegale, – adică neconf orme cu pr incipiile, prin urmare
neprin cipiale (concluzie: între ideea de B ine și comun ism există o
discrepanță de pr incipiu);
b) că Dumnezeu — car e-i dinc olo de bine și de rău — nu ezită să
lucreze cu o ricine și să recurgă pentru îndeplin irea planur ilor sale ori
pentru a ușura suferințe le oamenilo r chiar la indivizi din tagma
asupritorilor, precum fariseul Nicodim , care era unul de-al lor (membru al
comp letului de judecată); pri gonitorul Pavel; sutașul Corneliu ; vame șii…
— Cum funcți oneaz ă perfecta l ogică demențială? P remizele :
Burghezia tr ebuie să piară;
Cine nu e cu noi e cu ei.
Concluzia: Pe rangă cu el!
Poate c ă arestările din per ioada 194 7-l950 să fi avut și caracter de
teroare politică. Cele din 1958 -l959 sunt num ai demențiale. R egimul e
conso lidat, o rice justificare politică a dispărut. Acum ma șina se r otește de
la sine. Mă tura ucenicu lui vrăjito r bate darab ana. Țelu l e uitat. Înghiț iți,
mest ecați. Sunt puși sub stare de ar est spirit iști, bridg iști, dans atori,
coriști. Lotul br idgiști lor, lotul spiritiști lor, lotul Patriar hiei, lotul
ascultăto rilor la radio, lotul comentator ilor, lotul filatel iștilor (au făcut
schimbur i de măr ci, pe una se afla chip ul mareșalului Antonescu).
Aflați, d omnil or, că dracul stă și el la ușă, întocmai ca Domnul. Num ai
că în loc să i se aplice Apocalipsa 3, 20, adică disc retul și nobil ul „iată,
stau la ușă și bat; de va auzi cineva și va deschide …", i se aplică Facerea
4, 7 adică gr osolanul: „sta la pândă la ușa ta". Iar nebunia — car e e
plecar ea duhu lui, a suflări i divine -, fiică d reaptă a diavol ului, stă și ea cu
geam antanul făcut ori, după caz, cu traista-n băț, gat a oricând să intr e —
posom orâtă ori deșănțat ă, erinye or i paparudă — în casă, în minte, în
membr e. Hap țup. Pape Satan, pape Sat an aleppe .
Atât așteaptă, să fie chem ați. Și binele și diavo lul și nebunia.
Deosebi rea e de manieră: bo ierească la primu l, mahalagea scă la ceilalți .
Heine : Ich %riej den Ten/el und ev kam m67. Numai că a cei din veacul al X X-
lea au putut const ata c ă nu e a tât de „șar mant" pe c ât credea
progresistul poet.
Maurras: civilizațiile sunt la fel de vulnerabile ca ind ivizii, ajunge un
pumnal înfipt în spate c a să piară.
Echili brul mintal al ind ivizilor și al colect ivitățil or nu e m ai puțin
fragil, stă pe a ceea și muchie de cuțit. (Poate că nu întâmplător apare din
nou obiectu l acesta car e se fol osește și pentru a omorî.)
— Când o entelehie oarecare devine absolută (fie ea bună) și
dobânde ște caract er de mono pol, demența e a proape.
Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespier re și Hit ler, care nu
cunosc nici o altă satisfacție și pr eocu pare decât puner ea în practică pe
calea politicii a ideii lor unice, ușor ajung la nebunie.

În con dițiile lumii care s-a rupt de Dumnezeu nici un ab solut nu poate
revend ica exclusivitatea.
Ian K ott: Hamlet e nebun, deoa rece a tunci când pol itica elim ină toate
celelalte sentimente, devine ea însă și o imensă nebunie.
Se poate mer ge at ât de dep arte încât să se susțină c ă slăbiciun ile,
metehnele, ba și vici ile conducător ilor politici devin temei de l imitar e și
îmblânzir e, izvor de li bertate. Un „put red" ca directorul Barras va fi mai
tolerant și va fac e mai puț in rău decât inc orupt ibilul Robespier re. Norocul
nostru, spune un nobi l personaj al lui Balz ac, a fost c ă sur orile lui
Napoleon erau niște t ârfe; ce ne- am fi făcut altminteri !
Parado xul este e xplicabil : virtuțile sunt și ele supu se relativității și nu
devin eficace dec ât puse în slujba Binelu i divin și practic ate în numele lu i
Hristos. Altfel , vegetarienii , antialcoo licii, abstinenții sexuali, harnicii,
insomniaci i își pot pune meritele la disp oziția demonu lui. La extaz ajung și
călugării prin rugăciunea inim ii, și nărăvitu l heroinei . Domnul ne-a pus în
gardă spun ând că demonu l poate lua chip de înger luminos.
— De cealalt ă parte a oglinzii — dacă pot spune a șa — e la fel: nu
orice suferință e valabilă. Tâlharul cel rău nu a s uferit mai puți n decât
celălalt, dar nu i- a fost de fol os. V irtutea și suferința, aș adar, sunt și ele
supus e relativități i celo r lumești: sunt v alabi le numai pri n sen sul lor.
Dar împărtăș ania însă și! Îți este după cum te- ai apropiat de ea: spre
bine, tămăduirea sufletu lui și a trupulu i, spr e iertar ea păc atelo r și viața de
veci, spre bucur ie, să nătate și veselie — ori spre osând ă.
Henry de Montherl ant în Port-Roy al: „Există o suferință care nu-i
roditoare, o suferință moartă și car e târăște în moartea ei tot ce sufletul
află în juru-i… Atenție însă! Dac ă ai c rede că-i de ajuns să cunoști
suferința pentr u a fi mântuit, te-ai înșela cu des ăvârșir e.
Degeab a suferi, dacă ești în afara Biseric ii nu ți- e de nici un fo los.
Câți er etici n-au riscat moartea, ce zic? Câți nu au dorit-o și care acum
ard în foc? D iavolul are și el martirii lui.
Când povest esc Frații Karamazov în celula 44 și fac distincția di ntre
suferința car e nu-i mereu mântuitoar e pentru pătimit or și suferința mer eu
sfânt ă ca spect acol, părintele Ion Pop se supăr ă și pe mine și pe
Dostoievs ki, ba și pe ort odoxie (vină po rt și eu fiindcă am gă sit de
cuviință s ă afir m că asta-i concepț ia ort odoxă).
— Dosto ievski vo rbind despr e greutate a de a realiza personaje
pozitive zice c ă în lite ratura univers ală nu cunoa ște decât două: pe Do n
Quijote și pe domnu l Pickwick. „ Dintre toate figur ile frumoas e ale
literaturii cea mai des ăvârșită e ste a lui Don Quijote."
Thibaudet. Idee a lui e că scriit orului îi vine lesne a crea ce- i este
inferior, greu ce- i este superior. Exemplu: Flaube rt, Doamna Bovary, unde
Homais e at ât de viu, iar profesorul Larivièr e atât de șters.
Prințul Mîșchin t rebuie desigur adaos cel or două nume indicate de
Dostoievs ki, ca și Hamlet și Alce ste. La Mîșchin, R omano Guard nu
cuteaz ă a deosebi elemente eristice. Nimbul care-i înconj oară c apul după
ce e pălmuit de Gan ea. În Pickwick fără îndoială ca toți se poartă după
cum o bservă Chest erton: ca și cum ar fi în paradis. Aici, bonomia, voia
bună, bunătate a și veselia sunt tr eptele scării lui Iacov.
Dar nicăieri nu e parado xul evanghelic mai evident ca în D on Quijote,
nicăier i nu e problema pu să mai universal, nicăier i îndepărtări le și
apropier ile de ideal, pendulări le înt re ceea ce s untem și am dor i să fim,
ceea ce am uitat că suntem și ar tr ebui să fim, ceea ce am ajuns a fi și
suntem meniți a fi, nu sunt contra state mai sf âșietor, nicăieri jocu l fără de

sfârșit castel- cârciumă, m ârlan- senior, om-demon sau om- înger nu se
desfă șoară într -un ritm mai dătător de fio ri.
1965
Traducerea lui Don Quijote în române ște (E. P apii, I. Frunzetti)
îngăduie o adâncir e a tâlcur ilor atât de e xtraor dinar e ale c ărții.
Ca și traduceri le lui Murnu. De ce (într ebarea e a lui Lovinescu),
tradus în românește, Homer e mai viu, mai sa vuros și mai netransfor mat
decât în alte limbi? F iindcă r omân a păstrează o mireazmă telurică pe care
altele au pier dut-o de nu se mai ține minte când. R omânei, ca atare, i se
potrivește spu sa de spre Nico lae Filipescu: singurul boier car e miroase a
cojoc țărăne sc.
Traducerile francez e prin care atâția cit itori români s-au fur ișat până
în preajma lui Don Quijote sunt reci, sulemenite, grațioase, dar mec anice;
subjonct ivele sunt somptuoase, dar terti purile stilistice sterilizante.
Limba r omână, pri n opoziția dintre elementele latine și o rientale,
precizeaz ă paralelismul, răsfrânge în oglinda grăir ii dualitatea Don Qu ijote
— Sancho Panza, amplif icând- o, aduc ând în grosplan bi polarismul firii
omenești fără a fi nevoie, ca în alte limbi, să se m eargă la triv ialități.
Cavalerul o dă mai pr e latine ște, iar scutierul folosește tot ce e ste
balcanic, turcesc, levantin, fanari ot. Astfel ruptura e și mai intensă, pe
când er oul apare mai puț in departe: sărman ca Dionis, nebun cum e
Călin, nobil deop otrivă ca Luceafărul , poznaș ca N astratin, frate mai mar e
cu Păcală și P epele a, e însu și omul pe c are Hristos îl cheam ă să iasă din
sine și să cuteze a fi, a redeveni el însu și cel de la început . Re-înn obilarea,
re-îndumnezei rea omulu i și a lumii , iată s copul predicări i Evangheliei, iată
și tema din Don Quijote.
Aprilie 1
Partea ce a mai groaznică a pr oceselor in car e acuzatul mărturisește
și recun oaște to tul este că nouăzeci și cinci la sut ă din faptele inc riminate
corespund adev ărului.
Atât doar — că nu sunt crim inale.
De ace ea s-a u lăsat înșelați juriști i occidentali: obișnui ți cu for mele
clasice ale pr oceselor, ei au cer cetat conf ormitatea dintr e declarații și
fapte, fără a s e mai înt reba dac ă faptele sunt și criminale. Erau atât de
conv inși, l i se p ărea atât de evident ca faptele incr iminate să fie
infracțiuni, încât au considerat luc rul ca de la sine înțeles. N-au r evizui t
axiomele.
Ce ni s-a imputat nu era fals. Cetis em cărți de Mir cea Eliade, de Emil
Cioran, de Eugen I onescu. Mer sesem des la T r. să bem ceai din serviciul
Rosenkaralier, să pălăvrăgim și să ne mai descărcăm s ufletu l. Rajk, ce-i
drept, se văzu se cu T ito: de ce oare șeful unui guver n nu s-ar fi dus în
vizită la ș eful unui stat vecin și aliat?
Mult mai puțin grav ă ar f i fost condamn area pentr u fapte ine xistente.
Ar fi fost o simplă eroare judiciară; au mai fost. Giraudoux: naufragiul
Titanicului a fost o nenor ocire blânda, intra în ritmul vieții, ultima bună
înainte de 191 4, când începe neaștept ata, or iginala cat astrofa. So ljeniț în
(ori Pasternak): când a izbucnit războiul în 1941 oamenii au răsuflat
ușurați: ieșeau în sfârșit din fantasmagoria ter oarei pentru a păși din nou
pe făga șul normal al unei vechi nenorociri omenești. Jules R omains
văzuse, Kafka prevestise: poliția pentru oamenii cum secade.
Antic reștinismul ce face? Generalizeaz ă păcatul, acum toți sunt în stare
de vin ovăție permanentă, nu mai ești os ândit pentru ceea ce ai făcut, ci
pentru ceea ce ești.

1968
Concepția ar hitectulu i Nico las Scho ffer despre artă ( emoț ia artistic ă
poate f i realizată de-a dr eptul pe corte x, fără a mai fi nevoie de
intervenț ia unor mijloac e estetice) nu este un mod de a exprima ex tazul
religios?
Opera de artă a sigură o stare cu totu l asemăn ătoar e isihiei (Liniște +
Pace Sufletea scă + F ericire, adică un LPSF68 duhovnicesc, paralel f ormulei
de bază CHON69 din viața organică.)
— Manole:
Ortega ne învață să nu facem „mo ralei nouă" onoar ea de a o
considera drept o nouă morală. „Morala nouă" nu există, e numai titl ul pe
care omu l-massă îl dă imo ralismului său, do rinței de a nu mai av ea nici o
îndatorir e, de a nu se mai supun e nici unei reguli.
Drepturi fără datorii, mă, e c a și cum ai vr ea lumină fără întuner ic și
măm ăligă fără mestec ău. D reptul și dator ia, iat ă cel mai bun e xemplu de
cuplu invariabi l.
— Ortega (în preajma celui de-al doi lea război mondial): oamenii de
astăzi iau atitud ini tragice și se joacă de- a tragedia deoarece cr ed că
lumea de as tăzi nu mai e cu putință.
Seamăn ă cu copii i răsfăț ați care-și per mit de toate pentru că știu că
nu riscă nim ic, car e emit cecuri fără acoper ire pentru că va interveni până
la urmă familia și v a plăti. Dar tragedia e cu putință.
Războiu l și întâmplări le ulteri oare au conf irmat spu sele lui Ortega.
Acum tragedia s-a ban alizat, face parte din mediu l înconjurăto r, e un
element și ea în eco logie.
Adevărul despre imedi atitatea tragediei 1- a relevat de la început
creștin ismul. De vreme ce Mâ ntuitorul a murit pe cruce, plătin d cu sânge
și cu moarte pentru noi, nu încape înd oială c ă la baza tainelor ce ne
împresoar ă e ceva tragic. Învie rea e bucu rie, dar %Gabata, Calvarul și
Golgota nu ne îngăduie a pierde fie și o clipă din veder e tragedia.
Pascal n-o pierduse: Ultimul act e sânger os, oricât de frumoas ă ar fi
fost comedia; i se aruncă în sfârșit omu lui țărână pe cap și asta-i
încheie rea.
BUGHI MAMBO RAG
…A, ui lai, Hispano- Suiza, marc ă buna, apare în c artea lui Pierre
Frondai c, L'homm e à l'Hispano , tânărul acela care se sinucide pentru ca a
mințit-o pe iubita lui că-i om bo gat, iar el era un biet pârl it care luas e cu
împrumut ma șina unui prieten. .. Dar cofetării le! Cea mai bună di n toată
țara era f ără în doială Embacher de la Făg ăraș, aș pune pe urmă pe
Dâmbov iceanu la Câmpulung, Manzavinatto la Galați, Flagner la Bra șov,
Avgher inides la Balcic, la Iași erau două, T ujli și Georges, deop otrivă de
bune… Dar cu nuvelele lu i Negruzzi și Odob escu ce faci? și cu Interior de
Fânteneru, cu Fata moartă de Mis sir?… La Bucu rești marele m aestru a fost
unul singur , Marinescu de la Orang e. În bulevardul Pache, apo i Verdun.
Lucras e la Capșa, neînt recut în cremele de ca stane… Cel mai bun
păstrăv , s-o știi de la mine, e cel afum at în cetină de brad.. . Urzică e mort,
firește… Îi spune Demetri os lui Marcellus…
— Că nu- i atât de simplu, că totu l nu-i pe f ond r oz, că la început va fi
fost o cat astrofă, ceva cumplit, o doved esc suferințele și cruzimi le: de la
ucide rea dr eptului Abel — trecând prin măc elărirea prunc ilor — până la
înfiorătoar ea Ră stign ire și la orice crimă sa dică. P este toate st ă ca o pâclă
de sânge și tenebr e, de absurd și strigăte neputincioase, ind icând fără
putință de îndo ială cev a cut remurător, fioros , urât.

Cardinalu l Newm an: ,,Ce poate fi spus despre faptul ace sta al
suferinț ii omene ști, care străpunge inim ile și zăpăc ește rațiunea ? Altfel nu
pot răspunde : ori nu există nic i un Ziditor, ori societate a ace asta vie a
oamenil or se află cu adev ărat alungat ă de la pr ezența L ui… dacă există
un Dumnezeu, de vreme c e există un Dumnezeu înseamn ă că sp ecia
omenea scă es te imp licată într -o oar ecare teribi lă calamitate
Jilava, martie 1962
Pictorul Geor ge Ca targi, miniat uristul, est e un extraordi nar povestitor
— și ar e ce povesti. Nă scut la Reni, a cunoscut viaț a sibarită pe care o
duceau moșieri i ținut ului înainte de 1914 , ave au un club al l or, constituit
după r egulile și tabieturi le celo r din Londra: se îmb răcau la Paris; numai
lenje ria de cor p nu și-o spălau și c ălcau în străinătate, ca Ale xandru
Marghiloman.
Catargi studiase la Odes sa și P etrograd, fuses e ofițer în armata roșie,
făcus e o călătorie în ju rul lumii însoțind -o pe regina M aria.
Genul pi cturii miniaturiste fiin d rar (avusese un singur rival, un
suedez), c âștiga se mult și or ganizase e xpoziți i în țări felu rite, unele foarte
depărtate (A frica de Sud).
Arestat și os ândit pentru spiritism și practicar ea terapiei prin mag-
netism, nu pierde nic i un prile j de a vorb i — convins — despr e
horoscoape, henneti sm, impulsiuni psihosomatice, pi ramide, civ ilizația
maya, minele din peninsula Y ucatan, dimensiunea a patra, lum ile
paralele, statuile ur iașe din insula R apa-Nui, procesul și tainele cavaleri lor
templie ri. Mois e, firește, e pentru el nepotul de soră al lui Ramses al II -lea,
egipten ii au fost în America, Atlantida e m ama tutur or civilizațiil or și
inițiațil or, farfuri ile zburătoar e poartă f iințe extrater estre mult superi oare
nouă.
Î1 ascult îndeajuns de rece. P ână când, rămas apr oape s urd de
ureche a dreaptă de pe ur ma trat amentulu i pe car e mi-l aplicase Onea,
mă învo iesc să-mi facă niște p ase m agnetice. Urmează vr eo zece ș edințe
după car e aud iar perfect!
Catargi se bucură din toată inima: stabilim să-l vizitez după liberar e.
Locuia în vârful turnului unei frumoase vile de culoar e roșie pe de alul
Patriar hiei. Acolo are să-mi p regăte asă tot felul de bunătăți — căci e
mânc ăcios și g astroman rafinat -, și în special covr igi cu su san, tăi ați în
două, cu miezui scos, în locuit cu un amestec de unt, sar dele și mă sline,
apoi puși la cupto r.
— Gustul mânc ării acesteia și simplă și fistichie, servită în tur nul cu
veder e panoramică asupra înt regulu i oraș nu ave am să-l cunosc. George
Cataigi s-a stins (de in imă), puțin timp după ce m- a lecuit și fără a-mi lua
în nume de rău r eiterat a afirmație că în Hristos nu pot vede a un simplu
mare inițiat r esponsabil al sistemului solar o ri o ființă suprat erestră al
cărui cadavru concetățeni i săi l-au răpit din mo rmântul săpat în stâncă și-
n care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus.
Decembrie 1955
Virgil Când.:
„Vin unii și-mi spun: aș duce o viață creștină d acă aș putea… dacă a ș
avea cond iții, dacă ar fi… dar aș a e imposibi l… Și le răspund : Asta e viaț a
de car e ai parte, ăsta-i lozul pe care l-ai t ras; acum trebuie să fii creștin ;
dacă aștepți să ai con fort și timp liber și să fie iar lin iște și bună stare și să
se ducă jupâne asa la piață și să găsești brânză în toate b ăcănii le ai putea
pierde pri lejul de a fi ceea ce spui că dor ești să fii. Trebuie să te po ți
mărturisi creștin oriunde, în tren, în subsol, printre dobitoc i, într-un spațiu

locativ comun, pe cruce, într-o cameră de t recere, la coad ă."
1961
De înch isoare nu p omenise, ș tia că acolo e ușor .
(Îmi aduc amin te de vorbel e lui cu prilej ul unui interog ator ce mi se ia
despre Virgil Când., Paul Sim. și Al. El.)
— Din punctul de veder e al deplinei noastre responsabili tăți cr ed că
filosofii existențialiști au dreptate. Scuza „împ rejurările mi-au fost
potrivnice" nu e invocat ă decât de cei slabi și nehotărâți. P entru o
personalitate puter nică — dint re acele a cărora Alain le spune a firi de
crocod il: Goethe, Desc artes, Stendhal, Spinoza — împr ejurările sunt mai
curând ceea ce istoric ul Arnold Toynbee numește chalenge, o provocare,
un imbol d.
Oamenii care au ceva de făcut și de spu s nu sunt opr iți loculu i de o
întâmplar e, cu o „nenor ocire": num ai pentru cei de talia d- lui Berthelemy
darea af ară din casă și împrăștier ea mobi lelor (cu pr ilejul intempestivei
sale evacuări de la Templ e, spre a face loc perechii regale ce ur ma s ă fie
internată acolo în toamn a anului 1792) le concentr ează tot r estul vieți i
asupra proceselo r și intervenț iilor urmărind redobândi rea avutulu i; num ai
pe uni i ca ac eștia faptul trivial — oricât de neplăcut și de ned rept — i -a
putut abate din cale; ceilalți trec ca expresurile fără op riri prin gări le mici,
înaintează c a ștafetele, cu me sajul strâns la piept sau în pumn.
La urma ur mei împr ejurările sunt m ai întotdeauna gr ele. Și fiecar e —
mai arat ă — Alain — tot ceea ce vr ea ob ține, dar ceea ce vr ea cu
adev ărat, nu ceea ce spune c ă i-ar plăcea s ă aib ă; ceea ce se dobândește
prin nep recupețit sacrific iu, cu nedezmințită încăpățân are, înfrâgând
lenea, nest ăruind as upra scrupu lelor.
Împrejurări le nu po t fi scuză decât pentru ratați și rat ații — pe plan
social (o spune unul din ei) sau duhovnicesc— sunt cei ce s-au dat bătuți,
n-au avut mes aj sau nu le-a fost destul de scump. (Ori nu l- au recepționat
destul de clar.)
Mângâier ea e alt a, o exprimă zicala englezi lor: totul nu e s ă învin gi,
totul e să lupți până la cap ăt.
Biruința nu- i obligato rie. Obligatorie e lupta. Să nu te p redai din
prima clipă, ca social-democ rații germani în iulie 1932.
Capra d- lui Seguin, în nuvela lui Alphon se Da udet, a mâncat-o lupul;
dar în zori, după ce ea luptas e toată noaptea.
Asta-i si ngura noastră datorie sfântă: de ne este dat s ă cădem, să
fie-n zo ri.
— Dar, zice părintele G.T., în creștinism e altfel ; trebuie să învingi . În
cer intră numai cei care au birut în război ul purtat împot riva Sat anei. Vai
și am ar de cei învi nși.
— Despre ace a cârciumă în care Don Qu ijote le cer e țăranil or să vad ă
— dezvrăji nd-o și dezvrăjin du-se pe ei — un ca stel (ca stelul ai cărui liberi
și legi timi moștenitor i sunt ca fii i chemați la des ăvârșir e de un T ată
desăvârșit), a spu s și americanul Henry David Thoreau un lucru drept:
„Dacă a ți făcut c astele în aer, n-ați luc rat în zadar; deoa rece a colo s-ar și
cuveni să fie toate. Acum, puneți dede subt și fundațiile."
București, sep tembri e 1964
Deși am experiența ferici rii de după botez, aștept cu mare curiozitate
prima împărtășanie în biserică. Nu sunt decepți onat. Am mers tr emurând
spre altar și m-am înapo iat năp ădit de bucur ie și lin iște. Deta șării eufor ice
produse — aș a se pare — și de d roguri, i se a daugă aici do rința de a le
face altora bine le, o imparțială înțelege re a oricăru i om; nu gentilețea

nițel isterică, a celui care a aflat o veste plăcută și se într ece în a fi
binev oitor cu toată lumea, ci o mai adânc ă hotărâr e de a te purta frum os.
Da, așa cum a pr omis r egina V ictoria la începutul domniei : I shall be
good70.
Dar și o îngrijorare. Te simți mult mai răspunz ător, îndatorat. (L uca
12, 48: „Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cer e de la el și cui i s-a
încredințat mult, mai mult i se v a cer e".) Și ce poate fi mai mult decât
însuși T rupul și Sângele însuși?
Jilava 1961
Întemeietor ul sectei adventiste c are a d at drept soroc a celei de-a
doua veniri a Domnulu i anul 1 844 (întâi pr imăvara, apoi toamn a), martor ii
lui Iehova și mileniștii trec toți peste cuvinte le cat egorice ale
Mântuitorului (Mat. 24, 36 și Luca 17, 20) unde se ar ată c ă ziua și ceasul
nu sunt cunoscute de nimeni, nici de înger i, nici de F iul, ci numai de Tatăl.
Calculele sectante se întemei ază pe inter pretări riscate al e unor
texte obscu re din proorocirile lui Ezechiil și Daniil și Apocalipsă, și
dovedesc înfumur are.
Bine face biserica r omano -catolică op rindu -i pe laici de a citi și
interpreta singur i Apocali psa.
Scene apoc aliptice au fost mer eu în istorie și poate că a devărul
(consecință a ultimel or cuvinte din Luca 4, 6) e simplu : vremurile de
catastrofe sunt o const antă a omenir ii, un param etru al lumi i care trăiește
sub blestem. Semne sunt multe, de fiecar e dată, și mulți se fud ulesc
crezând că fac parte din ansamblul clipel or finale. Există o ispită (trufaș ă
și nerăbdătoar e) a sf ârșitul ui.
Taina jud ecății de apoi este bine păstrat ă și cop ilăroasele înce rcări
de a o dezv ălui sunt ca o sfidar e a spus ei Domnu lui.
— Despr e egalitate ca patimă:
Sf. Grig ore din Nazianz: do rința de egalitate este a ceea care a
provocat prăbu șirea lui Lucifer .
%?nu este o carte pilduitoa re" (Catehismul episcopilor ca tolici olandezi ).
— Poarta ac eea sortită fiecărui om anume, de care pomene ște Kafka
în apologu l de la sfârșitul Procesului, îmi confir mă păr erea că primim toți
din parte a divinități i o sarcină a noastră. Div initatea ne dă, s ub difer ite
forme, numer oase pr ilejuri de a o îndepl ini în cursul vieții, dar de ea nu
scăpăm; to t la ea ne întoar cem, orbita pe car e ne mișcăm, întâmplările
care ne ies în cale, opțiunile care ni se oferă la ea ne trim it.
Pe ace asta o numesc unii „destin", iar alții la ea se r eferă, c red, când
spun că liber tatea constă în acceptar ea nec esității. Astfel că h azardul,
pentru fiecar e, e limitat, specif ic.
(Creștinu l recunoașt e acestea, dar mai știe ceva: cr edința e suprema
armă s ecretă care anihileaz ă toate nec esitățile, împr ejurările și situ ațiile
și pulve rizeaz ă haz ardul.)
— Consider semn de nob lețe cap acitatea de a vorbi respectuos și
tolerant despr e advers ar. Exemplul, felul în care Catehis mul episcopilor
catolici olandez i încheie paragr aful dedicat sângeroaselor războaie
religioase din veacul al XVI-lea: „ Fie-le tutu rora sângele r oditor".
1935
Deși log ica unei gândi ri maurrasiene ar vr ea să adoptăm fo rma cea
strictă și tradiț ională a r eligiei de c are ținem prin întâmplar ea nașterii,
după e xperiența sinagogi i ortodoxe trecem și pe la Templu l Coral, mai în
centru, mai v ast, mai elegant, cu orgă și cor . Atmosfera p rotestant-
liberală îi place prea puțin lui Manole. Dar năd ăjduiește s ă nu ne mai fie

dat să auzim ceva în genul lui „flacără s"71.
Nu trece însă multă vr eme până c ând acel căruia îi place să-și s pună
Șef-rabin senator dr. I. Niemi rover, mai m arele Templulu i, să devină
inamicul nr. 1 al lu i Manole. Îl enerveaz ă grasierile, pântecele pr ea rotund
al cler icului , îmb răcămintea lui strident civ ilă, peri oadele orato rice
încâlcite, o filozofie strictisim raționalistă și s urâsuri complice („aduc a
scârbavnicu l obicei masonic de a-ți gâdila palma cu tr ei degete când le
dai mân a sau a celor trei puncte de sub se mnătură").
Se m ai adeverește că și grăiri le șef -rabinului împrumută o
române ască ciudată, și sunt cânt ate pe o melod ie supăr ătoare pentru
urechile unui om de la Dunăr e. Folosirea de sigur dator ită unui lapsus
linguae în cursul unei comparații istor ice a cuv ântul ui Cătălina pune cap ăt
aventurii noastr e corale: Manole nu mai vrea să calce în Templu și să aud ă
de sen atorul docto r.
— Mântuit orul, după Înv iere, trece pr in uși zăvorâte. Dacă ne-am
mărgini a considera dr ept taină doar felu l acesta a m cădea în senz ațional,
am confunda pe Hristos pr intre fakiri și taumatur gi. Tainele, zice
Cateh ismul episcopilor ca tolici olandez i, descriu o circumfer ință ne spus mai
cuprinzătoar e. Există o altă minune, cu adev ărat mar e și vr ednică de a ne
înfiora: pr ezența p retutinden i și în același timp a Mântuitoru lui. Pe lângă
aceasta pășim c a și cum nu ea ar fi principala; ne reține prea mult o
minune de par curs, ce riscă să devin ă (deși autentică) piatră de pot icnire
pentru minți le slabe.
— Pe urmă, în 1936, vine și polemica di ntre ziarele „Unive rsul" și
„Dimineaț a", care-l scoate pe Ma nole din răbd ări și-l îngrijorează. Trage o
scrisoar e de de solidarizar e cu pr esa din Sărindar — o scrisoar e dură și
cumpătat ă — pe care o propune spre semn are clerulu i și comun ității
evreiești. N-av em nici un succes, suntem priviț i cu ostilitate și disp reț.
Napoleon Arie, membru ca și M anole al partidulu i conservator de sub
șefia lui Grig ore N. Filipescu, vr ea să ne ajute, dar nu ar e destulă
influență. O nouă scrisoar e, semn ată doar de M anole și de mine, este
concepută și redact ată, dar nic i de ea nu se alege nimic .
— Toți cei ce, sa vanți ori oam eni de rând, se mulțumesc a primi drept
răspun s la marile înt rebări pe care și le pune omul despr e rostul lui în
lume, despre univers și viață, despr e suferin ță și nedr eptate fraze ca:
universul a fost dint otdeaun a și va fi mereu, viața e un fenomen natural,
întâmplar ea a cr eat totu l, gândirea e for ma superioară a conștiin ței
omenești, dovedesc c ă sunt tar e puțin e xigenț i. Asemen ea ră spunsur i
sunt simple ster eotipii simpliste și- și au echivalentul în: când vorbești cu
mine să taci din gură.
Dimp otrivă, nimic nu e firesc și totul e de mirar e și minunat. Evoluț ia
e o taină și o minune. Întrebările pe care și le pune conștiința sunt o
taină. Na tura și legile ei implacabile sunt o minune. Din toate p ărțile
enigmele ne împr esoară și tab ără asupră-ne, neînt rerupt și m ai persi stent
decât razele cosmice. Și nici măcar p rostia sa u indiferența nu pot
constitu i până la ur mă un câ mp magnetic care să ne aper e de ele, a șa
cum înt insul câmp magnetic al păm ântul ui amort izează oar ecum șocul
mezoni lor. Ang oasa (ori exaltarea) pân ă la ur mă tot scutură orice suflet,
fie și cel mai obtuz : îi scutură în celula din închisoar e, pe patul de
suferință, în clipa morți i ori din senin, pe stradă, pe drum drept. Orice fapt
e anti- destin. Orice operă e anti- natură. Orice hotărâr e e anti- neant.
Iubirea de aproapele (zice Cateh ismul episcopilor ca tolici olandez i) e un
mister de credință. Dragoste a și iertar ea nu sunt naturale. Na tural e

principiul al doilea al ter modinamicii .
Șestov: dezvoltar ea universulu i nu e câtuși de puțin naturală, cee a ce
ar fi natural e să nu fie ab solut nim ic, nic i unive rs, nici dezvoltar e.
— Omul însuși e mister pentru că îl locuiește divin itatea. Fericitu l
Augustin : „Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa, în
gândi re: acolo e chi pul lui Dumnezeu, iată de ce gândir ea nu poate fi
înțeleas ă nic i de către ea însă și, întrucât e un chip al lui Dumnezeu."
%Metis i psa n dn protest compr ehendi nec a se ipse ubi est im ago De i.
1965
Există în arta ace asta, de care dau după întoa rcerea din închisoar e,
un ascetis m, o renunțar e la m aterie (less is more72,) o aspirație spr e
formele pu re, spr e geometrie, care ar fi „esența bună", cea necoruptă de
contingențele multiple ale r ealității. Un fel de m anicheism. Sau, în orice
caz, de săr ăcie f ranci scană: mat eria și n atura nu sunt propriu -zis r ele, dar
vrednice de a fi dispr ețuite ca s ecundar e. Tendința e platonic iană, dinspr e
tipare, modele, esențe.
1964, toamna
Proiect de s crisoar e la Bruxell es:
Știu, Manole, că din îndepărtatul Brux elles nu te- ai supărat; ai dat din
umeri, poate ai surâ s. Măcar de te-a durut nițel, egotismul inte ligent — al
cărui adept mi-ai scris că e ști acum, ca Stendhal la Civitta V ecchia, spre
sfârșit — te îmb oldea să nu insiști, să nu dai prea mar e impo rtanță încă
uneia din surprizele vieții . De altfel, ca și mine, și tu ai scos de multă
vreme verbul a se mira din lexic.
Îți datorez puținul bun simț la car e pot să-mi caut r efugiul, îți dator ez
a fi reușit, mai târziu decât ceilalți, să mă orientez nițel în lumea a sta
pentru mine încâlci tă; îți dator ez de a fi f ost scos di n mar asmul
minci unilor convențio nale sp ecifice societății și epocii în care am fost
tineri, de a fi intrat în legătură cu „oameni atât de on orabil i" ca
Tocquev ille, Guizot, Royer-Collard, de Broglie, Prevost Paradol, nu mai știu
câți l orzi judic iari și câți constituți onaliști, confor m princ ipiului tău că dac ă
nu putem fr ecventa aristocrația, măcar în camera lorz ilor ori print re
doctrinari și se nator i romani s- o căut ăm; tu, ani numer oși înainte de
Raymon d Aron, ai știut și mi- ai dovedit că opiumul intelectuali lor se
numește socialism; m-ai ru pt de sub in fluența neghi obiei înfumurate și
iluziilor oarbe ale p resei din Sărin dar; mi -ai înlesnit să înțeleg ceea ce mai
toți care astăzi trăiesc în aceea și parte a lumii ca tine nu pot înțelege, ei
care se zbat din răsputeri să ajungă unde suntem noi cei de aici.
Cu multă răbdar e ai îndu rat capriciile mele de copil crescut în
răsfățuri, prejudecățile mele de client exclusiv al tar abelor cu volume
franțuzești, la modă. Mi-ai dezvăluit tăriile spațiulu i dunăr ean și,
dezvăluindu -mi-le, m- ai convins să iubesc și m- ai încredințat păm ântulu i
unde m-am născut. Și cum de-am cutr eierat restaurantele de prin
Văcărești cu sioniști i cărora le trânteam c ă nic iodată nu vom fi cu ei, dar
că ne plac, fi ind oam eni dintr-o bucată și neplecați p rostiei! Și cât de bi ne
am petr ecut la Duque în piața R osetti p roiectând istoria
parlamentarismului român; ori scriind împr eună, făc ând cele mai
neconf ormiste afir mații (neconf ormiste faț ă de mediul în car e trăiam, de
fapt tu le numeai libe ral-conservatoar e)! Și ce frum os ne pr egăteam de
examene în fundul grădin ii de pe lâng ă strada V aselor, sub nuc, spr e
vară, când maică-ta, la înserat, admirând, dar și dispr ețuin d nițel atâta
râvnă ș colărească, ne aduce a apă rece și dulceață de trandafiri .
Ne-am înțeles mer eu și ne putem încă înțe lege, deși eu am apuc at-o

pe calea fetelor lui Moses M endelsohn, de car e râdeai. Am fost în locur i
unde tu nu ai fost, într-un soi de imp onderabil itate. Or ice efor t de
închipuire e zadar nic. Oricât de bine intenți onați și de știutori ar fi cei de
la Ho uston, în impon derabili tate ei n-au fost. De-a sur da discut ă cei ce n-
au fost cu cei ce au fost în imponde rabilitate. Să nu cădem în ridicolul
unui dialog între surzi.
București, 19 71
Păcatul împot riva Sfântului Duh: cel care nu se iartă.
Mă într eb dac ă nu cumv a o fi înjosi rea persoan ei semenului nostru —
care e chi p și as emănare a lui Dumnezeu. De vr eme ce dovad a dragostei
de Dumnezeu o facem iub indu- ne aproapele (adică făptura Sa ), dovada
hulei nu o dăm urându-l și batjoco rindu -l, reducându- l la rang de %nhicct,
adică trat ându -l ca și cum ar f i lipsit de duh? Să nu fie oare creștinul în
stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoi r a pr ecizat a tât de bine : că
temeiul orică rei mo rale e r espectar ea libertăți i celui lalt, e conside rarea lui
ca pe o ființă a căr ei libertate nu poate fi siluită?
Cred în quasi-identitatea a cestor două cuvinte: duh și libertate. Cr ed
că răpindu- i omu lui libertatea îl lipsim de pecet ea duhului.
Procedeele anchetei penale baz ată pe ideea c ă „justiția e o formă a
lupte i de clas ă” și procesele cu „mărturisiri complete", unde omu l e pus
să se terfelea scă singur până la capătul nopț ii (Iuda îl vinde pe Hristos
noaptea, la cap ătul căreia ne duce și Celine) unde tr ebuie să ajungă să -i
fie scârbă de el însuși și să se urasc ă de moarte (astfel încât viața pe car e
și-a sa lvat-o prin trădar e să nu mai prețuiasc ă nimic), unde trebuie să-și
dea s eama că a cobo rât până pe t reapta cea m ai de jos și nu- și mai poate
răbda eul — și s e leapăd ă de libertate – , unde nu mai poate nici să iasă
din sine și s ă-și ia crucea, pentru că a rupt și ars toate punțile cu lumea
stihii lor, nu constituie ele pilda vie și într eagă a mist eriosului păcat,
singurul pentr u care Isus spune lămurit că nu poate fi ier tare?
Sau ce a u făcut ofițer ii vasului american din Atlantic p redând rușil or
pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bo rdul navei lor?
Au chemat pe ruși pe bor d și li l-au înmânat. Ca pe un ob iect. R ușii au
început să-l omoar e în bătăi încă de acolo . Marinarul urla și s e ruga să nu-
l predea. L -au pr edat.
Președintele Nixon — (F ranz-F erdinand, el, a fost mai indi gnat afl ând
că nu i s-a dat col onelu lui Redl — trădător și spion dovedit — posibi litate a
de a se spoved i și împărtăși înainte de moarte) — a luat unele vagi
măsuri de or din admin istrativ și au fost și câtev a demisii. Dar sunt
conv ins că Dumnezeu n-a priv it luc rările cu at âta nep ăsare. (Și cine va
primi un prunc ca ace sta în numele Meu, pe Min e Mă primește. Iar cine v a
sminti pe unul dintre- aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i
se atârne de gât o piatră de moară și să fie scufundat in ad âncul mării).
Hristos e blând și smerit cu inima, dar în timp a fost om și El, întreg, și
măcar o dată L -au scos din sărite și pe El, când a și pus m âna pe bici și a
izgonit pe zar afi din curtea T emplului (Mat. 18 , 5).
Scen a aceasta atroce de pe vasul am erican, unde cruz imea, răutatea
și oarba imbeci litate (car e-i păcat!) se amest ecă în vâscoa se părți egale,
nu se poate să nu-L fi răsculat și pe Hr istos Cel din Treime, car e acolo sus
își mai poartă s tigmatele și — o știm bine — se pricepe uneo ri să și
pedepse ască. Vai și am ar, prin urmare, de căpitanul, ofițe rii și m ateloții
aceia; unul n-a pr otest at, n-a înălțat glas, n-a schițat o mișc are și nu și-a
dat foc ; vai de ei și de toț i cei ce — vorba lui Kierkeg aard — încap în
mâinil e Dumne zeului celui vi u.

(Pentru e xpresia „Dumnezeul cel viu" am eu o păr ere a me a: că nu e
numai veșnicul Creator, ci și Dumnezeul lui Avraam, al lu i Isaac și al lu i
Iacov, adic ă al viilor și nu al morți lor, — adică cel pe care-l interesează ce
fac vii i -, ci și Hristos ră stignitul în care freamăt ă și-n cer amintir ea
fățărniciei nemiloase, a pr ostie i biruitoa re și a răut ății funcț ionăr ești din
lume.)
— Câteva or e puteau în o rice caz aș tepta a mericani i de pe vasul din
Atlantic : să fi cerut părerea pr eședintelu i comandant supr em al armatei.
Graba. Graba imbecilă de a pune orbește in aplicar e „dispoz ițiile".
Aceeași grabă ca în recomandar ea lui Caiafa — și a ceea și ipocr ită
invocare a pr eeminenței interesului general asupra dr eptăți i individu lui.
Nelson la Copenhag a, ofițer discipl inat și el: și totuși nu s-a supus
ordinul ui. Nu 1-a văzut. Un pr inț de Hombur g abil și înzestrat cu simțul
humo rului. (Tot idee a mea: că nu e neg reșit nevoie de er oism și jertfă, ci
numai de a nu face zel, a nu te grăbi și a fi nițeluș- nițeluș de tot -abil.
Căci abilitatea poate fi pusă și-n slujba Binelu i, Binele nu respinge nic i un
slujit or. Exist ă și o %fimis pia73).
— Mai este un caz pentru car e cred că Hr istos v a lovi, al singurulu i
comun ist trecut print r-un pr oces de transfigurar e și ajun s la sfințen ie și
martir iu: Imre Nagy. Cât de libe r suflă duhul și ce ne așteptat își alege
sălașurile: în sufletu l unui activist mai întâi (și ani mulț i) plin de zel
stalinist și posesor al unei pr ea frumoa se pe rechi de mustăți vr ednice de
un falnic Feldwebel74. Înlăuntrul omului ăstuia cu figură tip ică de
solgăbi rău ori de domn notar ardelean (par că în Zaheu nu? o ri în vame șul
Levi o ri în sulemenita M agdalen ă ori în to ți pescarii aceia de bună se amă
burduhănoși? ) se petr ece în interval de numai zece zile (timpul e limitat
ca într -o piesă cla sică) pr efacer ea depl ină. Nagy e la s fârșitul celor zece
zile altul. Nu și-a schimbat pol itica, și- a schimbat sufletul. Nu m ai
vorbeșt e la postul de radio un om po litic cinstit, vorbește un inspirat, care
a înțeles.
Și urmează trăd area. Transfiguratul e vândut de cătr e cei care-l
găzduiau (amb asada iug oslavă de la Budapest a). Marile puteri nici una nu
ridică un deget pentru cel dus la jertfi re. Până la ur mă ne a mestec ăm și
noi, în toată a ceastă mur dară t ărășenie și ne păt ăm mâinile cu sâ ngele
nevin ovatului primind u-l pe terit oriul țării (al țării unde mai venerat ă
decât or icare alta e sf ânta lege a ospitalității) și învo indu- ne să fie luat,
pornit și ucis. Să nu fie sângele lui asupra noastră și a fiilor noștri!
Asemen ea fapte se apropie de a lui Iuda, la scară um ană (vorba lui
Leon Blum). Când s-a u certat dealtfel comuniști i între ei, n-au șovăit să
recurgă la hulita onoma stică a cr eștini lor spre a-l caracteriza pe Tito,
brusc ajuns înt rupar e a lui Iuda.
— Înjosirea se menulu i este p ăcat împ otriva Du hului Sfânt pentru că e
des-personalizar e. Obligându- l pe acuz at să recunoasc ă, să-și denunțe
prietenii, să-și cear ă pedep sirea, s ă se murdărească și compr omită
iremediabil, i se ia sufletul. Acesta e s ensul e xpresiei asiatice: a pierde
fața. (Fața, chipu l divin.)
Demonismul face și el progrese, d oar n- o să stea el singur în afara
evolu ției: înainte victima era tortu rată și om orâtă. Acum i se ia și duhul,
să rămân ă — spiritualicește — jupu it de viu. Ca P eter Schlemih l fără
umbră. Dar trupu l fără suflet ce nume poarta? Numele de cad avru,
înainte de a fi fost executați, cei ce- și pierduseră f ața la p rocesele cu
mărturisi ri complete, au fost câtva timp — în intervalu l până la puner ea în
aplicar ea sentinței — au fost, cu adev ărat, niște cadavr e vii.

Gherla, camera 77 de caran tină
Cum a fi fost în celula lu i Monte- Cristo nu știu. Dar în pușc ăriile pe
unde trec numai de tăcere nu dau și numai în mormânt nu am s enzația c ă
sunt.
Ci o agitație neîncet ată, mai rău ca în America în metr o. Taylorism.
Secunde numărate, nanosecunde! Coșm arul timpu lui fracționat, folosit
până la dem ență. Șaptespr ezece o re pe zi. Douăzeci și cinci miliar de două
sute mili oane de nanos ecunde. Mereu, mer eu altceva.
Tortura temnițe i subterane, obscură și umedă, în care ești dat
singurătății și uitării în fundul unei g ropi. Dar și a celule i supra aglomerate,
iureșite cu „p rogram continu u" și supravegher e de fiece clipă, unde
liniște a e la fel de fantezist ă ca ielele și bal aurii.
De as emene a păcatul lenei, dar și al cont rariulu i ei, al extremei
celeilalte : nea stâmp ărul, forfota, obse sia înt rebuin țării timpulu i. Istov irea.
Graba. Călu șeii diavolu lui. Hora drăcească din Sete a și Foamea. Hristos,
însă ce făg ăduiește? Odihna. Ce ne la să? P acea.
Noiembrie 1960
Sosim la Gherla deșălați, spetiți; amorțiț i, înțepen iți. De unde
coborâm se pot zări căsuțe și ulițe. Zi de toamn ă târzie, rece, ploioasă.
Călcăm în bălți de apă și no roi. După ne sfârșita c ălător ie în vagonul-dubă
ticsit, aerul și bur nița ne fericesc.
În loc de o ma șină-dubă ne așt eaptă niște c amioane obișnuite.
Suntem ghemuiți, înghesuiți în poz iții nefi rești, absur de, ca nenor ociții de
pe gar rotte din ilustrațiile lui Goya și acoperi ți cu pr elate.
Pe drum, săltând puțin prelatele, apar clipiri de străzi desfundate,
felinare, oameni zoriț i. Serviete, găleți, basmale. Apoi o clădir e pătrată,
înaltă, în care sunt lumin i; închisoar ea. P roporțiile clădiri i și lumin ile
produc o stranie senz ație îmbietoar e. Moment de nebunie : aminti rea unei
sosiri la Brașov, la hote lul Coroana, odată se ara, spr e toamnă, cu mama.
Căldura din hol. Mirosul de fr ipturi dinsp re restaurant. Un băiat se repede
să ia geam antanele. Uș a turnantă. Zâmbete în jur.
Suntem prim iți cu bâte și tor oipane.
— (Prieteni dragi, de vr eți să vă pr egătiț i pentru viață și să nu av eți
surpr ize, bune sunt studii le, bună e in gineria și mai bună meseria -brățară
de aur -, bune- s tehnica dentară și sudura, bune sunt l imbile străine și
biblioteconom ia, dar după cum cea m ai rapidă c ale pentru a înțelege ce
se întâmplă a stăzi este a studia sf ârșitul Imperi ului roman -Monte squieu,
Gibbon, Momm sen, F errero, dar mai ales Rostovțev — tot așa cea m ai
sigură metodă pentr u a evita s urprizele în viață și a le putea f ace față cu
oarecare calm, cea mai temeinică p regătir e este studiul Calv arulu i și al
Golgotei . Asta e școala practică și tehnică, as ta e adev ărata școală
profesională a me serie i de om în lume.)
— De vreme ce ind ividul nu ar e puter e decât as upra l imbajului , că nu
poate ieși din el și comunica decât prin el — zice Brice Parain — ce poate
face? N-ar e încot ro, trebuie să vorbea scă.
Prin cuvinte se afir mă adevărul, prin cuvinte se pot aduc e liniștea și
fericire a.
Acțiuni le nu sunt și ele decât tot cuvinte, căci pot servi num ai la
afirmarea adev ărului.
Două p recizări :
a) Să ai ce spune. De aceea vorbesc rar oamenii care gânde sc și
simt. Și reciproca: ..Să taci! Greu luc ru când n- ai nimic de spus!" (Michel
Corvin).

b) Cuvintele să fie convert ibile, ca moneta-hârtie. Pentru cuvinte
conver tibilitatea e în fapte, nu în aur .
Brice Parain: Curajul plăte ște peșin. Cuvântul e perf id. S-a înto rs
împotriva noastră fi indcă n-am făcut nimic pentru el… N-a produs decât
deznădejde… Curajul, când e mare, se poate mulțum i cu ce face singur .
Cuvântul, pentru a fi adevărat, m ai trebuie să fie și împlin it.
— Tot Brice Parain con firmă întrutotu l esențial a teză cr eștină as upra
vieții și scopulu i creațiunii: „Singura noastră bogăție, care e bucuria de a
trăi".
București, no iembri e 1970
Inciner are la oribilul crem atoriu: sala ace ea în stil francmason , Iorga
ar fi spus sinagotic, și placa de gram afon care râcâie și scârțâie timp de
peste tr ei sferturi de oră cu fadinguri lung i datorate uzur ii, cei p rezenți
simțindu -se și mai stingher iți.
Aici parcă m ai mult ca la cimiti r se simte c ât de singur e fiecar e.
(Porcul omorât la Clucer easa, în ajun de Crăciun și pârjolit în curte în
vreme ce — împr ejur — por cii ceilalți zbur dă și g rohăie. Sau găini le și pui i
care se năpu stesc s ă măn ânce maț ele și pielițe le găinii curăț ate;
ciugu lesc cu at enție, nu las ă o fărâm ă.)
Toată lumea în picioare de o parte și de alta a unui catafalc acoper it
cu o pânz ă. La ind ieni și la romani rugul ardea, era un spectacol, se
producea o participar e. La țară e păm ântul , sunt boc itoarele, preoții,
natura. Aici nu-i decât a șteptar e, plictise ală în sunet de muzică pomp oasă
și stridentă, golul și singurătate a fiecăruia. Un fel de ședință: de s-a r
termina!
Factorul comun al oamenil or poate fi num ai Dumnezeu, numai pr in el
ne putem reciproc tolera și încer ca să ne iub im. În lipsa ace stui catalizator
reacți ile rămân de r espinge re și ind iferență. Laplace cr edea că s e poate
lipsi de ace astă ipoteză, dar p rogresul științi fic 1-a deter minat pe W erner
Heisenber g să ceară sprij inul filosofiei , iar lume a de rând s-a conv ins că
are nevo ie de ace st oc ol pentru a nu se pr eface în țarc de animale, o ri în
casă de nebuni.
— Puritatea ab solută, ab solută, da, o admitem. Dar virtutea (car e-i
înfrânare, deci presupune do rința păcătoa să) ne indispune.
Și totuși G. B. Shaw recun oaște că virtu tea, fiind obținută prin luptă,
e superioară. Lui Dosto ievski i se dato rează o viziune ce p are defin itiv
explicativă: am fost în paradis, în lumea inocenței ; am c ăzut, ne-a
murdărit păcatul; prin mântuir e ieșim din mocir lă și ne înd reptăm iar spr e
inocență; de data a sta însă va fi o inocență meritorie căci va păstra,
îngrozită, amintir ea răului și va fi afirmarea conștientă a binelui, o trăire,
nu o simplă stare. Așa se înțe lege de ce omu l va fi socotit deasupra
îngerilor.
Gherla, ianuarie 1964
Portretul lui Dor ian Gray, povestit de inginerul Ro setti.
Îl poveste ște foarte bine, dar ca pe o istor ioară fant astică.
Eu cr ed că este un r oman cr eștin cu tez ă mo rală: anum e că de
realitate nu putem sc ăpa. Undev a, ea se înscrie. Nu e xistă procedeu -artă,
minci ună, făț ărnicie, iluzie — care s-o poată împ iedica, până la ur mă, să
se m anifeste pe unu l din planuri le vieți i.
Dorian Gray și por tretul nu pot fi simultan frum oși: ori în ființa vie, ori
în imagine, r ealitatea e în registrată.
Arta poate transfigur a, dar nu poate escamot a realitatea.
Dictaturi le car e-și creează lumea lo r perfectă sunt și ele con fruntate

cândva de forțe le paralele ale r ealității .
Limbaj ul convențional al lui Orwel l (new speak) sau chestionarele de
care vorbește Soljenițîn în Pavili onul canceroși lor nu pot împiedica — și
nici cele mai tic luite rapoarte -consemnar ea răului și realității.
Poate c ă realitate a e acee a car e va biru i, oricât de târziu, porțile
iadulu i, porțile iluzie i și ale minciun ii care-și închi puie, prostește, că pot
sugruma tumoar ea răbdător crescândă.
(Degeaba tr ece Talmudul răstigni rea sub tăcere.)
Februarie 1934
La Brașov cu m ama și V irginia. E, în iar nă, o zi de toamnă caldă; spr e
seară începe a ploua m ărunt și des. P e la zece, m ama și V irginia
rămân ând la hotel, ies să mă plimb. Simt , brusc, dorința de a intra înt r-o
biserică.
Biserica Ne agră, firește, e înch isă. Încer c o ciudată senz ație de
blândețe, de apropiere a pie trelor acestora uriașe; monumentu l nu
strivește str ăzile și ca sele, s-ar zice că are o forță ocr otitoare. Înc hisă e și
biserica catol ică și, cev a mai înc olo, una ort odoxă. Ur c până în Șchei, la
biserica S f. Nico lae, la care mă uit de dinc oace de gar dul care o
înconjoară. Străb at apoi câtev a din ulicioarele în pantă ale Șcheilo r. Revin
în centru și mai umblu multă vr eme pe străzile aproape pustii, în pl oaia
călduță, od ihnitoare.
Biserici sunt: înch ise; mă uit, în întuneric par se vere, mari.
Inaccesibile.
1953
Teoria pluralități i planur ilor de conștiință, a lui Ione l Gher ea, mi -o
confirmă avocatul D. Gh., de la O ficiul juridic al ministerul ui unde a m fost
primit ca registrator la arhivă.
Om cult și talent at, D. Gh. e jur ist și compoz itor. E membru de partid
și tot odată „ reacționar" cum m ai convins nu se poate. Înjură — cu vorbe
alese — minciuni le oficiale și soarta c are-l obligă să le cânte în slăvi (cu
vorba, cu scrisul și cu partiturile). E ob ișnuit să trăi ască bine, o leafă nu i-
ar ajunge, așa încât n- are încot ro, e silit să se supună. Dar la ofic iul
juridic, între prieteni și oameni de încr edere, poate de schide supapa, își
poate da drumu l, răsufla, răcor i.
Când însă vine de la cursurile politice pe care le ține la Uniunea
comp ozitorilor (căci știe teorie și e pu s să și pr edea), nu r ezistă plăcerii de
a povesti ce bi ne și clar a e xpus m arxism-lenin ismul: bucuria i se citește
pe față, o bucurie pe bună dr eptate mândră; leg itimă. D oar a vorb it
frumos. Și se r eferă și la conținutu l prelegeri i, ca și cum ar r ezuma v reun
curs de vară, sa vant și popu lar, la unive rsitatea de la Văleni.
E sincer și când s e leapăd ă de M amona și c ând se fălește cu talentul
său de confer ențiar al unei doctr ine pe car e o detest ă. Simu ltaneitate a
dualități i planur ilor de conști ință e perfectă, iar taina e de nepătruns.
Fiecar e cu ale s ale; cele două fi ințe coe xistă pa șnic. Mă întreb ce se v a
întâmpla când vo r comun ica, totuși, potrivit ideii din Dr. Jek yll și Mr.
Hyde: groaza dublei personalități e că desp ărțitura nu poate dura mult.
Sau poate că R obert Louis Stevenson g reșea și că dedublar ea e posib ilă
până la Judecat a de Apoi?
(Tema de r eflecții, %gioco.s o:
Luca 12, 2—3: „Nimic nu est e acoper it car e să nu se descope re și
nimic ascuns c are să nu se cunoasc ă. De aceea c âte ați spus la întuner ic
se vor auzi la lumină și cee a ce ați vorbi t la ur eche, în odăi, se v a vesti de
pe acoper ișuri".)

Jilava, mai-iunie 1961
Starea de eufor ie și r ecun oștință de după botez mă îmb oldește să
caut pri lejuri de a face binele și a mă ar ăta cât m ai prevenit or, serviabi l,
fără cusur . Și cât de bucur os mă simt că-s a tât de li niștit și de indife rent
față de micimi le și deș ertăciun ile din ju r!
Prima lecție de modestie și t rezire la realitate mi -o însușesc în celula
unde am fost transferat după ieși rea din cea în car e am prim it botezul.
Fereastr a e bătută în scânduri, dar su s e un pătr at mic neacoperit. Pe
acesta îl putem ține înch is sau deschis. În princi piu este interz is a te
apropia la mai mult de doi metri de fer eastră, dar unii gardieni se fac că
nu văd și în camera ace asta suntem lă sați a manipula pătrățelul după
voie.
Jumăt ate din cam eră do rește să -l țină închis. (Vreți să ne omo râți?
Trage dom'le, e un cu rent ucigăto r!)
Cealaltă jumăt ate su sține să fie deschis. (Vr eți să ne omorâți? Ne
sufocăm dom'le, e o căldură de moarte.)
Ce minunat ă ocazie de a-mi ar ăta mărinimia, blândețe a și deta șarea.
Zic: cum vreți, mi-este eg al, nu mă pr onunț.
Pe loc se realizează unanimitate a celu lei, care mă dușm ănește. Din
toate părți le se aude: ce, vr ei să te pui bine cu toat ă lume a? Vr ei să fii și-
n car și-n căruță, și cu slănină-n pod și cu por cu-n coteț, nu-ți merge, ori
cu carne, ori cu brânză… Ura e generală, a ț âșnit spontan și sincer .
Mode stie, băiete! Ia-o încet. Nu sunt nic i șase luni de când ai intrat la
pușcărie și nici două de când te-ai botezat și te și cr ezi Simi on Stâlpnicul!
Mai u șor cu nepărtin irea și disp rețul față de mărunțișur i.
Îmi trebuie câtev a zile ca s ă înțeleg. Votez cuminte pentru fereastra
deschis ă. Toate se pot olesc c a prin farmec. Jos de pe capră, j os de pe
stâlp, tombé de la branche75
— Miste rul:
Simone Weil: Cel mai ter ibil parado x al libertății creștine este că a fi
ales de Dumnezeu înse amnă a fi părăsit de el.
Pascal: Dacă Dumnezeu e xistă trebuie să fie de neînțe les.
Thornton Wilder: Semnul sub care stă cale a lui Dumnezeu este
semnul ciudățeniei. Dumnezeu este ciudat. (Cuvântul englezesc strange
poate f i tradus și prin : straniu.)
— Deoar ece lume a nu e num ai materială, deoarece o susțin fo rțele
spirituale*, înse amnă ca forțele spirituale negative sunt distrugătoare.
* Soljenițîn (Casa Matr ionei): „Nu se sp etea să -și cumpe re lucru ri și
apoi să le păstr eze mai dihai decât propria-i viață.
Nu al erga după găteli. După veșmintele car e-i împ odobesc pe cei
sluți și pe cei dăunători.
Neînțe leasă, părăsită pân ă și de soțul ei, mamă care înmor mânta se
șase copi i, dar nu și fir ea ei prietenoas ă, străină in ochii surorilor și
nurorilor ei. Lucrând pr ostește pe degeaba pentru ceilalți, nu agonisise
avuții să le aibă în ziua morți i. O capră de un alb mur dar, o mâț ă cu
picioarele strâmbe, niște %flCUț i…
Și no i toți trăind în jurul ei nu înțelese sem că e a era dr eptul acela
despr e care vorbește pr overbu l și fără de car e nu există sa t să poată
dura.
Nici o raș.
Nici păm ântul nostru întreg. (Kola aut.)
Brice Parain: „Min ciuna, viclenia, calomn ia pot fi mai g roaznice decât
gloanțele unui revolver."

La ce se poate a ștepta o societate car e preface b ănuiala, invidia și
denunțu l în princ ipii călăuzit oare? Ma chiavelli : „Seamăn ă cucută și se
așteapt ă la holde mănoas e".
— Apoc. 3, 20: „Iată, stau la uș ă și bat; de v a auzi cinev a glasul Meu
și va deschide ușa, vo i intra la el și voi cina cu el și el cu Mine."
Dar pe i lustrații ușa e ste reprezentat ă de obicei fără clanț ă. Întreabă
un copil: cum poate int ra de vr eme ce nu e clanț ă? Răspun s: clanța e pe
dinăuntr u.
15 noiembrie 1969
Invitat la Huși de părintele Mina. În jurul desființatei episcopii ,
transfor mată în muzeu r egional, li s-a îngăduit f oștilo r călugări de la
schitul Bradicești să înjghebeze o mică și modest ă comunitate
mânăstirească. S-au a ciuiat în dependi nțele și grajdu rile episcopiei, de-
teriorate rău; le repară pe cât pot și refac biserica, foarte mar e, cu hramul
Sfinții Aposto li.
Sunt pr imit cu prietenie. Starețul e un bătrân cu barbă lungă, albă,
ca-n bas me și legende. (Lasă arhimandritului toată grija schitului …) Au o
vie destul de întinsă, o îngrijește cu pricepe re unul din ei, și o cram ă
așezată în pivnițe le palatului episcopal: dateaz ă din vremea lui Ștefan cel
Mare, cram ă adânc ă, rece, cu bolți uriașe și butii cât toate zilele. De aici
scoate chelar ul un vin fără per eche; mi se înc redințeaz ă șase sticle ca vin
de împărtăș anie pentru Sch itul Dărv ari.
Totul e merito riu și îndui oșător, iar strădaniile călugări lor
impresionante. D ouă lucru ri însă nu-mi sunt după voia inim ii: apa, la Huși,
e puți nă, pr oastă și s ălcie. (Iar în minte a mea noțiunea de mânăstire e
legată de ac eea de ap ă curată și învi orătoar e.) Apoi, la ma să, de lă sata
secului, vine vorba de un călugăr, coleg de-al lor , rău bo lnav, care se află
— după câte înțeleg — singur într-un loc îndepărtat. Star ețul întreabă
dacă s-a dus să -l vadă și să-l ajute cel căruia i se ceruse s- o facă. Nu
numai că nu s-a dus — a fost năp ădit de tr eburi — dar mai și ad augă o
justif icare: bolnavul nu e singur, e cu Dumnezeu.
Ceilalți par mulțumiți de e xplicație și dau din cap: așa e, nu e singur,
e cu Dumnezeu.
Îmi trece pr in minte să-l întreb pe cel cu misiunea neîndep linită:
desigur că bolnavul nu e singur, ci cu Dumnezeu, dar dumneat a,
cuvioase, car e cun oști po runca de a-ți iu bi aproapele și ai citit parabola
samariteanului milostiv și nu ai dat as cultar e porunc ii starețulu i, domnia
ta eș ti sigur că ești cu Dumnezeu?
— Thornton Wilder: „Numai cei ce și-au dat se ama de nefiin ța lor
sunt în stare să preaslăvea scă lumina soar elui."
1969
Un biolog, H. Laborit, a descoperit (?) o sub stanță, A G 256 car e — în
organis m — nu face dec ât să tran smită du rerile la cr eier.
Materialitatea a ceasta ne aștept ată, departe de a duce apa la moar a
ateiștilo r, îi înfu ndă. E de neconceput s-o credem întâmplătoar e. Imposibil
să se fi iscat din senin o substanță specializat ă în transmiter ea dur erilor.
Adăugându-se colac peste pupăz ă des ăvârșitei angrenări a funcțiun ilor,
alungă ideea haz ardului cu măturoiul.
Căci dacă, la ur ma ur mei, am fi dispuși să admitem că prin simplul
joc al întâmplări i particu lele elementar e (și st ările materiei) s-au
aglomerat alcătuind atomi care la rândul lor prin îmb inare au fo rmat
molecu le (cu pute re selectivă! ), care și ele s-au s trâns în celu le, apoi în
micel ii care prin altă aglomera re au d at nașter e la țesuturi care și ele s-au

adunat în o rgane c are au alc ătuit apoi apar ate care au creat sisteme ce s-
au închegat în ființă, dacă tot acest lanț cont inuu, aglomerat și aglutinat
ar putea fi eventu al privi t ca simplu p rodus al întâmplăr ilor, apoi e foarte
greu (și pr ea puț in probabi l) de conceput că tot di n întâmplar e s-au ivit
subst anțe specializate, purtătoar e ale dur erii.
Tocmai mat erialitate a ace asta îmi dovedește e xistenț a unui plan,
unor intenț ii, unui program — r ealizat cu același material — de un creator.
De vr eme ce rezultatele (d. ex.: dure rea) nu sunt efec te secundare (joc
secund) , ci prevăzute, prezenț a unui c reator e imp licată.
Creator, firește, și nu doar atât: mar e arhitect, demiur g, mare
anonim. Hristos Mântuitor ul, Unul din Treimea ce a de o ființă și
nedesp ărțită, e altcev a. Pe El nimic nu-l dovedește în sen s judiciar, nu-l
dezvăluie prin logică; e în afara log icii sistemului ; e nea șteptatul,
parado xul; la El ajungem pri n liberă și ne-socotită credință. El și năruie
totodată orice explicație strict materială, în care nu încape. „Cred întru
Tine, dar mă rog Ție întă rește c redința mea. T e iubesc, dar mă r og Ție
sporeste drag ostea me a.”
1971
Malraux la nevenir ea lui Iu da la pici oarele Cruci i se gânde ște, când
scrie, că nic i Chat eaubriand nu s- a dus la Sf. Elena.
— Ce ne-au pr evestit Saint- Simon și saint-simoniștii, societate a
industr ială în car e-și pune au toată nădejdea, s-a realizat.
Apologul, desigur, e genial ca pr oorocire; dar e și stupid, pierzând din
veder e că a doua zi după ce r egele, fratele r egelui, prinț ii, miniștri i, conții,
episcop ii și prefecți i vor fi pierit , prima grijă a muncit orilor, inginerilor și
altor „industr iași" va fi să aleag ă alți „paraziți" — nu ac eiași (cu toate
că…) — dar în orice caz alte personaje tot „politice", „statale",
„ceremonioase".
Noua zeit ate a societății industriale a descoperit -o Brice Parain, e
prețul de cost, nu alta. Dacă demnitate a ind ividuală a omulu i s-a pier dut
fără ur mă, efectul nu e un r ezultat al barbariei, ori o igno ranță, o cruzime
stupidă, ci un mod de a fi al civilizației industr iale. Or ganizar ea in dustrială
este r ezultatul unei concepț ii transcendentale al căr ei sediu nu se află în
individ, ci în colect ivitate.
„Este evident că civilizația in dustrială impune dic tatura… în cele din
urmă totu l ține de prețul de cost… nici măcar nu d omne sc inginer ii ori
directorii ori administrator ii, ci prețul de cost, iar to ți guver nanții nu-s
decât slugile lui."
— În sprijinul tezei din Doktor Fau stus (că muzica do decafonală a lui
Arnold Schonber g e demonică întrucât se întemeiaz ă pe ar moni i altele
decât cele r eceptate cu plăcere de or ganele a uditive c reate de natură și
încear că să edifice o altă lume unde serii arbitrar e înlocu iesc melodi ile)
scrie Er nest Anser met.
Timpu l muzical nu e o „viteză", mă sura și- o trage nu din timp, ci din
cadenț ă, iar durata noa stră psihică este ondu latorie. Între duratele
noastr e psihice și momentele ener getice muzicale r elația nu poate fi
decât conti nuă și curbă. D oar fraza melodică dispune de curbură și de
arcul logar itmic, mijloacele unei r eceptăr i ondu latori i sunt impuse de
psiho logia noa stră.
Nu-i oare la fel în artele plastice?
Arta e concentrar e a vieții (definiția lui Balzac), transcend are și
transfigura re, dar nu poate fi revoltă împotr iva ar monii lor fundamentale:
pe ace stea, dimp otrivă, ni le apropie, ni le intensifică, ni le dezvăluie.

— Nu de aripi ar e nevoie spiritul omen esc, spune Bacon, ci de plumb.
Cu prea mare ușurință s e avântă în cele mai înalte ab stracțiun i pierzând
orice contact cu omenescul și r ealitatea.
— Defin iții ale artei, doved ind că arta nu-i, cum cr ed unii, demon ică.
„Scrisul e o formă a rugăciun ii" (Kafka).
„Scrisul, ca și dragoste a, e poezie" (Ar ghez i).
„A pic ta vis e și a căut a absolutu l. Obiectele sunt numai ide i
simpli ficate" (Gauguin).
„Rostire a tainei prin taine" (Kandins ky).
„Limb ajul desenului reîmp rospăte ază ideea par adisulu i și cul orile
străvechiului tablou" (Hugo Ball).
— Bucur ia de a trăi, caract eristică a creștinismului.
Marcel Jouhandeau: „Faptul că viața-i o sărb ătoar e i-a scandalizat pe
unii. Dacă au al es să fie nefericiț i, treaba lor… Deși am parte de toate
grijile, toate necazurile, toate dezam ăgirile, nimeni nu află nimic, nici
măcar eu."
Asta-i curat ă isih ie și fidelă ascultar e a cuvintel or domnești: Dacă
vrei să-mi ur mezi Mie, ieși di n tine.
— Doctrinele vitaliste, toate, or ice nume ar pur ta după pr etextele
econ omice o ri doctrina re în numele c ărora au pus mân a pe pute re, sunt
vizate de Den is de R ougemont : scopul lor nu e de a desființa zeii, ci de a
le înșfăca puter ea div inizând- o pe acest pământ.
(„Și au schimbat sl ava lui Dumnezeu Celui nestricăci os întru
asemăn area chipu lui omulu i celui stricăcios și al pă sărilor și al celor cu
patru picioa re și al târ âtoarelor… ca uni i care au schimbat adev ărul lui
Dumn ezeu în minciună și s-a u închinat și au slujit făpturii …" Rom. 7, 23-
25)
— Închisoar ea ca școal ă de adevăr .
Oscar Wilde: „Viața de înch isoar e te ajută s a vezi oamenii și lucru rile
așa cum sunt în adevăr … Cei de af ară se lasă amăgiți de iluzi ile unei vieți
mereu sechimbătoar e. Se mișc ă odată cu viața și cont ribuie la i realitatea
ei."
BUGHI MAMBO RAG
—…pe urmele panterei Bagheera… până la urmă și generalul Fini,
autoru l Epignoz ei, a renunțat la spirit ismul dumneavoa stră… cea mai
bună miere fiind cea de salcâm… fanerogame le… îi spune Marcel lus lui
Deme trios…
1971
Aha! În Bhagava d Gita lucrur ile nu-s luate u șuratic, iar pr incipiul
egalității este e xamin at mai de aprope. Și nu cumv a par a se referi la o
„școală", pe car e o știu și eu, versuri le ace stea:
„Făptur ile demonice nu știu nici să progreseze nici să se opr ească, în
ele nu există nici curăție, nici r egulă de pur tare, nic i adev ăr;
— Lumea, spun, este fără a devăr, fără baz ă, fără st ăpân; născută
fără înlănțui re cauzal ă, având capriciu l drept temei; ce altceva?
— Sprijinindu- se pe sistemul ac esta, s ufletele ac estea pierdute,
mințile ace stea sl abe st ăpâne sc lume a prin fapte de cruzime și sunt
hotărâți s-o distru gă.
— Dedați d orințe lor ce nu pot fi îndepl inite, plini de fățăr nicie,
mândrie și dispr eț, iau din cauza tulburăr ii minții apucături rele, iscă
deprinderi josnice.
— Cuprinși de nenum ărate gr iji ce sf ârșesc odată cu moartea, având
mai p resus de toate do rințele și bucuria cărnii, sunt înc redințați că a sta e

totul"?
..Slavei lu i Dumnezeu este să ascundă luc rurile, iar mărimea
împărațil or este să le scoată la lumină. "
Pilde 2 5, 2
— Întreabă. Cere. Bate. Înd răznește. Nu te teme. Nu te spăim ânta.
Stăruie. Năvăle ște. Fii treaz. F ii întreg la minte.
Tot atâtea îndemnur i care cu prisosință arat ă că nu se cuvine să fim
proști! Dovadă e însu și faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu as cuns, că
trebuie să-l aflăm, să -l descoperim; că lume a Lui trebuie s-o putem
descifra. Nimic nu ne e dat mură- n gură, natura e compl icată și dialectică,
dincolo de compl icații și dialectică ni se cer e s-o deslu șim; sen surile ei
stau dincolo de realitatea imediată. O vastă cimilit ură în care num ai o
minte întreagă se poate de scurca. Și până la ur mă, în acest rebus, îl
găsim pe Dumnezeu as cuns — unde? în locu l cel mai puțin probabi l
fiindcă era cel mai ev ident — unde nu ne-a m fi gândit, ca în Scrisoarea lui
Poe — înlăuntru l inimii noastre!
Le pur ennui de vivre76
Paul Valery
— Camera bine închis ă a lui Satir e nu conț ine nici cazane cu apă
clocotin dă și pucioas ă, nici furci, nici țepi. Iar băiatul de servici u al
hotelului-iad le atrage no ilor veniț i atenția a supra faptului că, a șteptându-
se a găsi acolo obiecte de tortu ră și draci cu picioa re despicate, dau
dovadă de concepț ii învechite, romantice.
De as emeni celule le de anchet ă și detenție nu se cer neap ărat
prevăzute cu o instrumentație specială. Ce minunat loc de reculeger e s-ar
zice că e o cămăruță la Securitate; o chil ioară: un pat (un paralel ipiped de
piatră acoperi t cu o saltea de paie), o pătură frumos împături tă, o mă suță
prinsă în zid, un bec, o tinetă. Cât îi trebuie omului , cum spune T olsto i. Și
nici o unealtă de tortură: o poate const ata or ice jur ist democrat străin
venit în viz ită și contr ol.
Dar în cămăruța cu par dosea de piatră și zugrăvită în două culo ri
(cafeniu înch is și ver de sp ălăcit) tortura nu e m ai puțin la ea acasă ca în
beciu rile inchiziț iei și gestapoulu i sau în taber ele Pieilor Roșii. Fără nic i o
unealtă ? Fără. F ără a pă cloc otită, roți, lanțur i, fiare înroșite, sfredele? F ără.
Cine s e miră să încer ce a sta ș aptesprezece or e, zi de zi, timp de un
an — ter menul e experimental — fără a s e putea sprij ini cu sp atele măc ar
o clipă de un per ete sau de o spete ază. (Pătura ac eea frumos și savant
împătur ită și lipi tă de per ete trădeaz ă cea mai mică încălcar e a
regulamentului : nu e voie să șezi decât la mar ginea „patului" ; în dreptul
vizetei — ochiu l gardianulu i la fiecare douăzeci de secunde și, dacă
bănuiește, mai de s.)
Cine s e miră să încer ce a dormi num ai cu faț a în sus și ob razul
neacoperit sub un bec de o mie de lumini. Dacă deținutul se întoarce la
dreapta sa u la stânga, în timpu l somnulu i, e deșteptat; dacă-și bag ă
mâinile sub plapum ă, e de șteptat; dacă sforăie, e deșteptat.
Cine s e miră să încer ce a sta douăzeci și patru de or e în pic ioare sau
a se plimba în cerc până c ade j os; or i, pur și simplu, să petreacă un an pe
câțiva metri pătrați în frig pătrunzăto r și în căldură zăpușit oare, av ând
drept unică perspectivă de schimbar e să fie scos cu ochelar i negri la
„plimbar e" într-un țarc cât o palmă, unde e singur între patru pereți de
beton și supu s aceleia și supravegher i de fiecar e clipă.
(În țar cul unde eram dus se vedea un capăt de ramură cu două- trei
frunze. Dincolo de beton și sâr ma ghimpată, r ezumau tot nea șteptatul

lumii lui Dumn ezeu.)
Cine s e miră, să încer ce a-și lega bine och ii și a merge orbecăind. E
mai ușor decât a pă și pe înto rtocheate cor idoare, tras de un gar dian, zorit
și supăr at.
Tortura fără temelie, prin așezarea față-n față, în vid, a două entități:
omul și timpu l pur. Tortura prin Timp. Omul și T impul , nimic altceva:
umple- l! Tortura pr in speranț ă a lui Villiers de l'Isle Ada m; iar aici tortura
prin timp și mister . Nu ș tii ce e în jurul tău c ând te duce cu oche larii negri,
nu știi de unde vin țipete sfâșietoare (muzică conc retă pe discuri, de cele
mai multe ori), nu știi cât e cea sul (pe ț ărani îi lasă indife renți). Picătura
chinezea scă a c ăutării care la fiecar e douăzeci de secunde te cer cetează.
Timpul, unealtă invizib ilă car e nu lasă ur me, mai puțin chiar decât
bastonul de cauciuc. Timpul, darul cel mai de pr eț; și dușm anul cel mai
necruțăto r când e izo lat și ab stract, când nu mai e decât clopot de vid în
care persistă a viețui numai nel iniște a, nesiguranța, închipui rea
dezlănțuită.
Concluzia practică: una cunosc: să-și umple tot omul memoria cu
fapte bune, ca să aibă cu ce se obl oji și mâng âia. Ele, singur e, pot îndulc i
scurgerea lentă și r ece a timp ului pur.
— De partea opus ă a torturii prin timp st ă tortura conv iețuir ii cu o
sută de oam eni într-o încăper e de 20 mp. A devăratul nume al ace steia e
tortura pr in balamuc, deoar ece omul în cond iții excepționale de presiune
se smintește. P ușcăria, fie vorba înt re noi, e ușoară; teribil e balamucul. Și
organizatori i ei au făcut tot ce le- a stat în putin ță pentru a pr eface
temnița în balamuc. Bătaia, ranga, brutal itățile cele mai grozave,
chinu rile fizice cele m ai studiate nu-s dec ât floare la ur eche față de chinul
prin nebunie.
— Defin iția d reptății.
Proudhon : „Este însușir ea de a simți și afir ma demnitatea noa stră,
adică de a o vo i și ap ăra, atât în persoana altuia cât ș i în propria noastră
persoană."
După cum bunătate a imp lică intel igența, dr eptatea impl ică voința.
De Gaulle, cu disp reț: „Oamenii de bunăvoință: — bună poate, dar unde e
voința?"
Hegel: „Preceptul evanghel ic iubește-ți apr oapele ca pe tine însuți nu
vrea să zică iu bește-ți apr oapele cu tot atâta tărie ca pe tine însuți,
deoar ece a se iubi pe sine es te o expresie li psită de înțeles; înseamn ă:
iubește-ți aproapele ca și cum ai f i tu însuți."
Scrima: Înseamn ă a spune c ă trebuie să te învo iești a muri eul tău
spre a renaște în al celuilalt. Partea înf iorătoar e, dacă mă pot exprima
astfel, a rugăciuni i pentru unitate est e că ne descoperă că nu mai e de
ajuns s ă te r ogi pentru celălalt: trebuie să devii celălalt."
— Alain, vorbin d despr e Stendhal, ne dă, cr ed, cea m ai bună definiț ie
a omulu i curajos (pe care-l numește „ omul cu adev ărat vr ednic de numele
acesta"): este cel ce nu ține seama de per icole exterioar e, pentru care
primejdia poate veni numai de la el însuși. Iar cunoașter ea de sine
presupune un fel de război pe car e-l duce eul cu sine însu și și cev a
asemăn ător cu un pariu gener os pus pe latura sublimă a sin elui.
(Filosoful acesta radical și pozitiv ist, se cunoa ște că a f ăcut războiul .
Și el aș ează virtutea curajului pe culmi.)
— Heidegger cunoaște p aradoxul lui Don Quijote de vreme ce s crie:
„Orice om este întot deauna inf init mai mult decât cee a ce ar f i dac ă ar fi
numai ce este."

— Cine e mai fraier? Cine- l urmeaz ă pe Hristos sa u cine s e
încredințează diavolu lui?
S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca să -l urmezi vrea să-ți
lași ca sa, femeia, frații, părinți i, copiii, țarina, vitele, până și morți i să-i
lași neîng ropați.
Atât demonizații cât și creștinii sunt oam eni înzestrați cu sentimentul
infinitului. Creștinismul e o martiriza re a tot ce-i lumesc, dar și dă cev a în
schimb: liniștea aici și făgăduința mântuiri i viitoare. Pe când diavolu l e
mai exigent: în schimbul simț ământului demnității el nu o feră dec ât
deznădejdea, îi dai conștiința, pacea, somnul, îți vinzi prietenii și rudele,
cedezi absolut totul și mai mult ca totu l — și toate pe dege aba. Ce-a
obținut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraier it. S-a ales cu disp rețul
bătrânil or și a r estituit banii; s-a ales cu ștr eangul și cu hohot ul de râ s al
Necuratului.
Sfinților li se cere mult, dar nu chiar totul — și nu degeaba. P ostesc,
privegheaz ă, se înfrâng, dar inima și sufletul nu și le dau.
Contractul încheia t cu diavol ul e mult mai oneros decât cel încheia t cu
Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păc ăleală. Dai totul, nu pr imești
nimic . Plata neantizării diavolești e deznădejdea cu perspectivele ei
firești: moarte a, sinucider ea, rușinea și ciuda iscate de înțelege rea
faptulu i că ai fost tras pe sfoară. (Sfoară sa u frângh ie, frângh ia
sinucigașului Iuda.)
— Ades eori un anumit ton pedant însoțit de cuvinte sforăit oare cu
aspect științific impresioneaz ă, aș a încât p rostii gogo nate, bazaconi i se
aleg cu adâncul r espect al tutur ora. Ar fi de ajun s să fie nițel scuturate
pentru a se vedea c ât prețuiesc.
Chamfort: Există p rostii bine îmb răcate, aș a cum e xistă dobit oci
foarte dichisiț i.
— Poate fi o asceză blânda și deg ajată, fără nici o legătură cu
puritanismul bosumflat?
Despr e Sf. Francisc: „Surâdea lumii și nu p rofita de ea."
Înfrânar ea nu p resupune simț ăminte de ură și silă la adr esa vieți i.
Greșit gânde sc dușm anii creștinismului — ori și adepții săi — că nu se
cere altcev a decât s ă urăști păc atul și răul. Creștinismul nu p oate fi
rezumat printr-o formulă negativă și de ură, chiar dacă negația și ura a u
în veder e pe ale diavo lului.
Nu-i c reștină, dar știe ce spune a utoar ea ace stor rândur i
fundamentale: „Dacă nu iub im viața pe se ama noastră și pri n alții,
zadarnic înce rcăm pe or ice cale ar fi s-o justif icăm." (Simone de
Beauvoi r).
Și Hegel : „A-l iubi pe Dumnezeu e tot una cu a te simți cufundat în
totalitatea vieți i."
1964
Cred aș a: că dac ă din înch isoare pleci și de pe ur ma suferinței te
alegi cu dor ințe de răzbunar e și cu se ntimente de a creală, închisoar ea și
suferințele au fost de haram. Iar dacă r ezultatul e un comp lex de lin iște și
înțelege re și de scârbă faț ă de o rice silnicie și șmecherie, înseamn ă că
suferințele și închisoar ea au fost spre folos și țin de căile nepătruns e pe
care-i place Domn ului a umbla.
Puterea de a iubi , la ieșir ea di n înch isoare, trebuie să fi crescut în
proporții de necrezut.
Balzac: dragostea c are nu cr ește zi de zi este o patimă netr ebnică.
Desigur că n-am suferit încă de ajuns pentru ca să am a cele

îngădui toare manier e și acea tandr eță neclint ită pe car e le obținem
numai după crun te înșelători i și reiterate c ălcări în picioare.
De șm echer i și can alii distanțar ea se realizează prin nepă sare și
refuzul de a-i întâlni pe ter enul lor. Întocmeasc ă, de vor, proces- verbal de
carență. Duel ul presupune oar ecare egalitate.
— Preoții și cărțile de evl avie îi dojenesc pe oameni că
disproporționeaz ă cele trei elem ente constitutive ale rugăciun ii (slăvir e,
mulțum iri, cerințe) în favoar ea celui din ur mă — cel eg oist.
Și au d reptate. (R educem rugăciunea la un cerșit). Dar atâta vreme
cât în ritualul liturghiei și al ienugi ilor refrenele de baz ă vor fi „Doamne
miluiește" și „ Dă Doamne", dojanele vor părea formale și vo r veni în
contrazicer e cu simpla const atare asupra c ăreia nu degeab a stăruie
teologii mai no i că omul vede în H ristos în primul rând pe Cel căruia i se
poate adr esa pentru a cere ajutor și sprijin împot riva ispitel or, suferinții,
singurătății.
— Catarii, creator i ai unei atât de rafinate culturi, iubiți de oam eni de
calitate ca Denis de R ougem ont o ri Rene Nelli, aureolați de înfrânger e,
mister și martir iu, gener atori ai unor devotament e incompar abile, în
contrast atât de a cut cu brutalul Simo n de Montf ort și îndârjiț ii
dominicani, susțineau totuși lucrur i spăimântătoar e.
Credeau c ă numărul sufletelor a fost st atornicit la Facere o dată
pentru totdeauna. Num ărul lor, așadar, nu putea cr ește. Ceilalți, oam enii
în supranumăr (comparația ar fi : nemembri i ori neoamenii de partid) nu
au suflet, sunt pură materie, aparțin numai lumi i materiale, massa
damnata.
Concepție aristocratică, firește; dar prezumț ioasă (i se sub stituie lui
Hristos în calitatea Sa de Judecăto r) și, lucr u grav, lipsită de mărinimie.
Cu drăguții de martor i ai lui Iehova care cred că la una s ută patruzeci
și patru mii se r educe numărul celor mântuiți (și recoltați firește print re
studenții Bibliei) se aseamănă prin urmare buni i și no bilii catari.
..Desigur că nu faptele îți vor aduce cerurile, dar credi nța și faptele
merg laolaltă și-ți %unnca' ă pas cu pa s ori, de nu, nu credem ce spunem,
și doar credem ca a vem credin ță. "
Terste egen, %Wegder Jf'alirheit
— Sf. Apostol Pavel mereu st ăruie : nu prin fapte, ci pr in credință ne
mântuim.
Luther, Calvin, Epistola către Galaten i, solafide. Și cei car e au aerul
de a impl ica: de v reme ce cr ed, la ce bun faptele?
La Efes. 2, 9-l0, parado xul apar e deslușit:
9 : Nu din fapte…
10: Pentru ca a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spr e fapte
bune…
Coment ar: Nu încape înd oială că faptele pe car e nu ne putem baz a
nu sunt faptele bune, ci faptele legii (Gal. 2, 16: „Știind însă că omu l nu se
îndrepteaz ă din faptele l egii, ci num ai prin credința în Hristos Iisus… iar nu
din faptele legii, căci din faptele legi i nimeni nu se va îndrept a.")
Credința adev ărată (vie) și faptele bune alcătuiesc ce ea ce în fizica
moder nă, care a renunțat la cauz alitate, se numește un cuplu invariabil .
Epist. S f. Apost. Iacov, 2, 14: „Ce fo los frațil or, dacă zice cinev a că ar e
credință, iar fapte nu ar e? Oar e credința poate să mântuiasc ă?.”
Și 2, 17: „Așa și cu cr edința: dacă nu ar e fapte, e moartă în ea
însăși."
Opoz iția dint re cele două (cr edință, fapt ă) este a șadar factice; cum ar

putea fi ința cr edința fără împ linirea voi i Domnulu i care-i săvârșirea de
fapte bune?"
77. 3, 8: „Voiesc să adever ești aceasta cu tărie, pentru ca cei car e au
crezut în Dumnezeu să aibă gri jă să fie în frunte la fapte bune."
Dar dacă totuși crezi și faci cee a ce n- ai voi să faci (Rom. 7, 19)?
Asta vine, cred, cum e la r egalele de poli teță; cine t rebuie să salute
pe cine : cel din trăsură pe cel de pe jos, cel însoțit pe cel car e e singur
etc. Și sunt în șir; te toate, puzderie, foarte precis. Apoi print r-o singură
dispoz iție finală totul este anulat: omu l politicos, deîndată ce vede un
cunoscut, îl salută.
În rezumat: ne mântuim, desigur , prin credință, nu prin fapte. (Dac ă
am cr ede că ne mântuim pr in fapte am cugeta c a fariseii , am vede a în
mântuir e un cont ract, un d rept, un act m agic, Dumnezeu f iind obligat s ă
ne dea mântuir ea în schimbu l faptelo r bune.) Dar cr edința atr age
inevitabi l după sine faptele bune, or i măc ar dorința ori înce rcarea de a le
face și păr erea de rău când dorința nu se împ linește, când înce rcarea dă
greș. Din credință și fapte se naște o încâlce ală și o încu rcătură făr ă
seamăn, pe car e nimeni nu le poate pricepe și dezlega. Un a știm: că
peste toat ă această încâlce ală și ace astă încu rcătură se la să un nor
luminos, se la să ne sfârșita milă a Domnu lui Iisus.
— Const at că nu înțeleg decât de bâtă. E o surpr iză pentru un
intelectual. Dar, vorba cei a, asta-i situația. Dumnezeu, milostiv indu- se, mă
bate or i de câte or i e nevoie. Cu ierbu ri amare, cu varga, cu scârbe, nu
mă cruță. Mă bagă-n sperieți, că de frică știu. Așa, bătrâne ște. Ciomăgit ,
mă tr ezesc și-mi vin în simțiri pentru un timp.
Și cât de sincer jinduiam către sfințenie la înch isoar e. Ce apr oape mă
credeam de puritate.
Tot tata, s ăracu, după ce i- am spus c ă m-am bo tezat: Num ai să fi fost
sincer, și să-ți dau un sf at: nu-ți băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o
să se ocupe numai de tine. Nu uita c ă mai sunt vr eo trei mil iarde.
— Thierry Maulni er: De v reme ce toate s e termină, toate s e termină
rău.
Proust c ătre doamna E. Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare.
Arnold Toynbee: Cuvântul parohie — cu o r ezonanță a tât de locală,
de int imă, evocator de cuib și cămin — e de la verbul grecesc car e se
tălmăc ește: a viețui printre străini.
Concluzie : Rugăciunea în care stă scris că patria noastră e în cer
exprimă un adevăr elementar . A da crezare feric irii păm ântești e o
greșeală boac ănă, fără scuz e.
— Creștinismul e bucurie și rețetă de ferici re. E și a sumare a durerii.
Leon Bloy: „Știm că st elele sunt mereu în același loc pe cer, dar potrivit
feluritelor stări ale atmosfer ei par mult mai depărtate decât în alte
momente, ori dau impr esia că sunt mult mai apr opiate și se amănă cu
lacrim i de lum ină g ata să picu re pe acest pă mânt. Așa e și cu Dumnezeu.
Bucu ria îl îndepărteaz ă, pe când amărăciunea î l apropie și s-ar zice că-l
sălășluiește în no i."
„Secr etul suferinței nu i se va dezv ălui pe deplin omului decât în ziua
când va înțelege angoas a Fiului lui Dumnezeu, car e-și dă viața și sâ ngele
pentru oameni și vede în veșnicu l prezent al tort urii prelungite până la
capătul istor iei lumești că oamenii nu răspund cu dragoste dragostei lui ,
că fac totul pentru a o da uitării și tot amână prin acest încăp ățânat refuz
coborârea sa de pe cruce."
„Îi ceream s ă mă învrednicească de a suferi pentru frații mei și

pentru El însuși, cu trupul și cu sufletul. Mă gândea m însă la p rea cinstite
și prea curat e suferințe car e, îm i dau bine seama as tăzi, ar fi fost tot
bucur ie. Nu mă gânde am la suferința aceea drăcea scă pe car e mi- a
trimis- o și care consta în a se retrage în aparență de la mine și a mă
părăsi, fără a părar e, în mij locul celor mai înverșunați dușmani ai mei."
„Nu suferim decât fi ind depărtați de Dumnezeu, dar suferin ța
aceasta ne apr opie de Dumnezeu. Se poate a stfel spune că Dumnezeu
este în acel ași timp Fericirea pierdută, căinat ă, și Suferința, deoar ece
întoarcem sp atele Fericirii. El e Dumnezeul răstignit până la împ linirea
veacuril or. Totul așadar stă s ub semnul căderi i, car e-l preschimbă pe om
în ființă a remușcării, a surghiunulu i, a durerii, iar pe Dumnezeu însuși —
Dumnezeu care nu poate fi decât al Bucur iei! — în Dumnezeu al
lacrim ilor, Domnul care stă spânzurat pe lemn, Sfântul Duh care suspină
și Mari a, care plânge pe Munte."
„De raiul pământe sc nu ne mai apr opiem decât s uferind și suferința
aceasta e singuru l lucru car e ne poate convinge că pierduta Grădină tot
mai e xistă."
— Propoz iția lu i C. G. Jung, „Nost algia lumini i e nostalgia conști inței",
o interp retez în sensul afir mației că prostia nu are nimic de a face cu
doctrina c reștină.
Lumin a nu este numai Beatitud ine, ci și înțelege re, în contrast cu
prostia din care face o net rebnică ar mă diavo lească.
— Apar ent parado xalei constat ări a lui Bette x că incultul ui îi este
îngădui t să nu creadă, savantulu i însă nu, î i vin în sprijin cuvintel e lui
Newton: „Corpu rile, recun osc, st au unele faț ă de altele ca și cum s-ar
atrage; dac ă se atrag într -adev ăr nu știu și nic i nu mă pricep a spune cum
s-ar putea atr age."
— Totul în felul cum s- au pet recut lucrurile cu mine din clipa în care
am tr ecut pragul Securității și până în ziua mirunger ii îmi dovede ște cu
prisosință, cu simplitate, existența și posibi litate a minunil or.
Cred în minuni ca și în legi le elementar e ale fiz icii și aritmeticii .
Primul efect al cr edinței este a cceptar ea minuni lor (cee a ce nu contrazice
respectul datorat legi lor de funcț ionar e a unive rsului, stator nicite de
Dumnezeu).
Bette x: „Cine se a propie de tat ăl tutur or sufletel or prin pocăință, pr in
lepădar e de sine sau prin rugăciune stăruitoar e și plină de căldură se
ridică tr eptat, treptat până la a cele lumi unde minunea e ste la ea acasă; a
cărui privi re este totdeauna îndr eptată numai către pământ și umblă
numai după avuții și plăceri, acela din ce în ce devine mai orb pentru
lucrurile înalte; simțul, ace astă față a s piritulu i, se zbâr cește și în cele din
urmă pie re de tot , până c ând el nu mai vede în ce e ste ad ânc și măreț, în
tot ce es te adev ărat și frumos, decât numai mofturi și înșelăciune."
Dracul, încheind contractul faustian, câștiga pe toate tablou rile, nu
numai că va a vea s ufletu l, dar și lume scul i-l otrăvește omulu i păc ălit, i-l
corupe, i -l terfelește, i- l întunecă, i -l devalorizeaz ă în bani mărunți. (Nu
greșesc, nu „c obor" și eu f olosind un limbaj at ât de comer cial? Nu,
acesta-i terenul, am int rat în ulița că mătarilo r.)
— Citirea atentă a capitolulu i 17 din Evang helia lui Ioan dezminte pe
cei pe care lumea a ceasta îi plictisește pr ecum și pe cei car e se
dezinte resează de treburile ei.
Domnu l, în rugăciunea pentru Sine, pentru apostol i și pentru toți
credincioșii, nu se roagă pentru scoater ea oamenilo r din lume (versetul
15), ci spune cu totul altcev a; că nic i El, nici credinc ioșii Lui nu țin de

lume, de spiritu l ei viclean (ver setul 16).
Așa fiind, conducători i popoar elor și ai tr eburilor obște ști n-au dr eptul
să nu se străduia scă din răsputeri a face viața oamenilo r mai bună și
funcț ionar ea ap aratelo r administrative mai eficientă: (Idem Pavel la Colos.
3, 22: „Orice lucrați, lucrați din toată inima ca pentru Domnu l și nu ca
pentru oameni.”), iar indivi zii nu sunt, sub cuvânt de cr edință, îndrituiți a
încerca faț ă de viață simț ăminte de plict iseală și faț ă de semenii lor
simțăminte de nepă sare. Nu sunt din lume, dar sunt în lume și at âta
vreme cât sunt pe acest pământ datori sunt a-l îng riji în toate felur ile.
Dezinte resarea este o er ezie izvorâtă din cu totu l greșita interp retare
a capitolului 17 de la Ioan, iar plict iseala e ste un păcat a c ărui obârșie se
află în lipsa de iubi re față de cr eațiune.
În sensul acesta nu so cotesc deloc drept hulitoare versurile lui Jacque s
Prévert (lăs ând firește, cu înțeleger e, la o parte tonul șugubăț al poetului
satiric și forma neconf ormistă a unui intelectual din zilele noastre):
Notre Père qu i êtes aux Cieux
Restez -y
Et nou s nous resteron s sur la terr e
Qui est quel quefois si jolie77
Cum de-am putea crede (raportându- ne și la L uca, 16) că Dumnezeul
ceresc își pune nădejde a în niște fi ințe car e n-au fost m ăcar în stare să
aibă gri jă de lumea pe c are le-a dat-o?
Cât despr e versur ile aceluia și Prevert :
…ceux q ui crèvent d' ennui le dim anche
après-midi parce qu 'ils
voient ven ir le lundi
et le mard i el le mercred i et le jeudi
et le vendredi et le samedi
et le dimanche après -midi78
le socotesc ab solut ortodoxe și exprimând o sănătoas ă repulsie față
de neno rociții care nu gustă minunatul dar pe car e ni 1-a făcut
Dumnezeu: viața; faț ă de orb ii și neputincioși i care nu se pot bucura,
fiindcă nu vo r, de privel iștea frumusețil or fără număr ale lum ii create.
Catehis mul episcopilor catolici olandezi: Dar viața îns ăși est e, ea, o
minune care-ți poate t ăia răsuflar ea.
Plictiseală? N epăsare? Înseamn ă că te op rești în drum. Creștinu l nu
se opr ește. Pentru el sunt valabile puter nicele cuvinte ale lui Malraux:
„Totul e semn. A mer ge de la se mn la realitate se mnificată înseamn ă să
adâncești lumea, să mergi cătr e Dumnezeu." (L umea ca multitu dine de
sensuri ce tr ebuie dezvăluite, destăinuite și dezb ărate de scoriile
neghi obiilor și răutățilo r noastr e.)
Ioan, 17 ne cer e altcev a: să renunțăm la păcătoș enie. Num ai că într-
atâta suntem legați de ea încât ne place a o con funda cu lumea și a
socot i că făr ă de păcat lumea nu mai ar e nic i un haz.
— Mă rog, cam acel ași luc ru a spu s, în lim baj neconvenți onal, și
Felicien Marceau: ..Nu suntem în lume c a să mergem la cinem a. Trebuie
să ai de lucru, să cauți, să agonisești…"
— Lordul Halifax, ministru de ext erne al Marii Britanii în 1938-l939. se
întreba: Cine-s eu c a să judec.” (Să judece guver nul german și partidul
național- socialist.) Și trăge a conc luzia: creștinul neavând căder ea să
judece pe un altul, țara lui nu put ea face nimic pentr u a veni in ajuto rul
micilor națiuni europene sau al năp ăstuiți lor.
Ca individ, fără înd oială, ono rabilu l Wood, apoi lord Irvin, apoi lord

Halifax, ca individ și în calitate de creștin nu putea judeca pe nimeni. Dar
ca ministru și slujba ș pub lic era dator să aper e dreptate a, și la nevoie cu
forța. (Iher ing: %Recht ist nicht nur hoher Gedank s ondem l ehendige
Kraji79.) A confundat scrupule personale cu îndato riri ale bărbatului de
Stat. Conf uzie gravă: în caz de confl ict între conștiința ind ividuală și
dator ia faț ă de co lectivitate, soluția es te demisia.
„Omu l pub lic” trebuie să asigure aplicar ea or dinei lumești și
respectar ea relativei noastr e dreptăți umane. Nu se poate r efugia în
nepartici pare. Cav alerii rătăcitor i făce au acte de justiț ie. Iar sfinții, dacă
înspre ei j induia l ordul Halifax, se retrăgeau cu totul din lume, nu încu rcau
treburi le păm ântești, trăiau în deșert și nu pe Whitehall.
— A ierta, a uita. Predica părintelui G.T.:
Penitenții vin și-i spun: sunt gata, părinte, să-l iert, ducă-se cu
Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita.
Le răspunde: iertar ea fără uitar e nu face doi bani. Îți voi pune după
câtev a clipe patrafiru l pe cap și-ți voi zice: eu nevr ednicu l preot te iert și
te dezleg. Cum ți- ar veni să -l auzi pe Hr istos c ă sar e de co lo: n-ai decât
să-l ierț i sfinția ta, că Eu de uitat nu-l uit?
— Gându l la Judecata de Apo i: întocmai ca la o treabă notat ă în
agendă.
Imagine obsedant ă: să nu ajung a-l vedea pe Hristos că-și înt oarce
capul, că-și acoperă fața cu mâinile — ge st de obicei însoțit de o ridica re
a cotulu i — gest îng rozitor și car e poate rupe in ima cea mai dârză.
Asem ănător — ca apartenență de gen — cu acele cuie pe care le batem
în crucea Ră stign itului odată cu să vârșir ea fiecărui păcat.
Vara la Jilava
E cald și-n camer a ticsit ă, unde aerul pătrunde num ai pe un co lțișor
de fe reastră, e o zăpușal ă grea. Mă chinu iește setea. Apa e viermănoas ă
și mă fer esc s- o beau nu num ai pentru că e o ribilă, ci și de te ama de a nu
da în diaree, boala mea cr onică. Dia reea într-o celulă e păc atul capital.
Spre seară zăpușe ala devine concr etă, apasă, turtește, ca și cum s-ar
fi întreit presiunea a tmosferică ori s-ar fi dub lat gravitația.
Valentin Gligor, un băiat tân ăr din Si biu, arestat cu do i ani în urmă
când se pr egăte a să plece la vatră din curtea r egimentulu i, îmi ofe ră
firimitu ri de pâine, sf ătuindu-mă să le sug încet: conțin și apă.
Gestul, îndui oșător, are într -însul ceva absurd și es te ident ic cu
modu l în care-și pot olesc set ea ființele umane în Dincolo de og lindă de
Lewis Car roll: măn âncă biscuiți.
Pentru mine însă nu e nici ridicol, nici absurd. Și nădăjduiesc să -i fie
socot it lui Valentin Gl igor drept pah arul de apă de spre car e Hristos zice că
dacă a fost dat însetatului în numele Sau nu va răm âne fără de ră splată.
1968
Pe lista p ăcatelor împo triva Sfântulu i Duh aș adăug a acel „E un
accident de parcurs" r ostit de ministrul francez Michel Deb re — și
necont razis nici de Gen eralu l de Gaulle, nici de Andr e Malraux — după
ocupa rea Cehoslovaciei și moartea lui Ian P allach.
— Trei „condiț ii" ale libertăți i. (Cuvântul „con diție" este înțe les ca în
Cond iția uman ă.)
Condiția comună: nu se tem de moarte:
a) creștinu l dezrobit de păcat și pr ea puțin lacom de bunuri
pământești;
b) cavalerul cu sa bia la șold , gata s-o pună în slujba dr eptăți i și să-ș i
apere dreptul ;

c) omul moder n cu bani în portofel. Drieu La Roche lle: banii, ăștia-s
libertate a!
Caricatura: derbedeul cu punga do ldora și revolve rul la subsuoară,
gata s ă trag ă pentru a-și împl ini poftele și tremurând de frică să nu fie
prins.
Strada Arme nească
Sfârșit de iun ie, cald. (Verile pe atunci erau sigu re și cuminți . Se
instalau la timp potriv it, fără grabă, dar și fără șovăir e, și durau pân ă pe
la începutu l anului școlar .)
După-amiaz ă, nu prea devr eme, începe a s e presimți ușoara răco are
a serii. În fața c asei Boe rescu, o căruță în care sunt îngrămădite
nenumărate cufer e, lăzi, geam antane, balotur i. Căruța o pornește ag ale,
pe strada Ar mene ască în sus, spr e a tăia drumul la gară. M ai târziu apare
o trăsură cu muscal; cele două doamne — poartă am ândouă voalet ă — se
suie în birjă însoț ite de valij oare, boccele, să culețe. La țară e nevoie de
multe. Trăsura o ia către bulevar d, pe calea lungă.
De ce, nu știu, scena ac easta pe car e o privesc di n curtea ca sei
noastr e îmi rămân e ca un simbo l al unei de-atunci nemaiîntâlni te păci.
Strada pe c are nu e nimeni . Roțile de cauciuc, groase. Trapul festiv al
cailor. De nicăieri primejd ii, schimbăr i.
În astfel de momente trebuie să fi scris B rowning :
God 's in His heaven All's right with the wor ld80
(Benda: Dumnezeu aparține metafizicei statice.)
Viena 1928 (Centenar Sc hubert)
Pe străzi, la fiecar e douăzeci de metri, câte un cerș etor în genunchi,
cu mâinile împ reunate s ub bărbie, ca pentru rugăciune. Nu cer, stau
nemișc ați.
Impresie de gr oază.
Dar dacă e cerșetorie organizată ?
(1954: Patericul. Nu cerșetoru lui, ci lui Hristos fac em o rice poman ă.
„Să fie primi t:" asta-i explicația f ormulei. Se poate spune că or icare
cerșetor e Domnu l deghizat?)
— Ceilalți sunt holog rame, umbr e, fantoșe: vii sunt numai cei care-și
prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintel or rostite, trec pe plan
existențial concepte le și vis ările planulu i ideativ — și sunt deciși a plăti, la
nevoie, cu p rețul ce nu poate fi tocmit, prețul maxim, singur ul care nu
înșeal ă niciodată, cel bun, pe nume: viața.
Eroii mei preferați sunt de ac eea, martiri i: Don Quijote (a intrat în
cușca leului!), T. E. Lawr ence (Lawrence al Arab iei), monseniorul Affre
(arhiepiscopul Parisului), Ludendorf f la München în 1923 pe pod,
comunardul Del escluze, Peguy, I an Pallach .
Punerea în joc a libertății și vieții, mai mult decât semn de ținută
morală, e semn al trăir ii. Cât despr e valoar ea ide ilor plătite cu libe rtate a
sau viața, ce imp ortanță ? Erou este și cel car e-și dă viața pentru o cauză
nedreaptă, în care el crede. De exemplu ministrul Com unei, Delescluz e.
Camus în Omul revolta t, cu puter ea de sintez ă și infailib ilitatea
geniu lui când vorbește ex cathedra, a lămurit lucrur ile: e vrednic de
respect cel care, când ia hotărâr ea de a ucide, își jertfește și p ropria viață
(cazul an arhiștilor ruși și al teroriștilor acționând în numele partidului
socialist r evoluționar, evocați în exaltanta c arte a lui Boris Savink ov -Ceea
ce n- a fost — și în mai slab a piesă Les Justes de Camus). Iar cei care
porunces c uciderile de la distanță, din birouri (toate ap aratele ti raniil or
călcate pe model mafiotic), pe dr ept răspund la numele de ticăl oși.

Lion Feuchtwanger dă defin iția partidu lui național- socialist: o vastă
organizație bine pusă la punct pentru aducer ea la îndepl inire a crimel or
hotărâte de ștabi — r estul nu-i decât poezie.
— Dar pi lda ce a mai per fectă de adecvație înt re ide i și existenț ă a
dat-o convenț ionalul Philli ppe Le Bas.
În ședința din 9 Ther midor anul II, a Convenț iei naționale, când au
fost condamn ați la moarte R obespier re, fratele lui, Couthon paraliticu l și
Saint- Just, celăl alt membru al Comitetu lui de s alvar e pub lică se a fla la
locul său pe una din băncile cele mai de su s ale amfiteatrulu i. Deși
robespier rist, ar e prieteni mulț i și este un anim simp atizat pentr u
caracterul și pu rtările lui amabile. T eroristul acesta e om de t reabă în
relațiile personale! Dealtfel, mai mult din prieten ie faț ă de Robespier re i-a
adoptat po litica, nu-i deloc fanatic și extremist.
După votar ea osândei, L e Bas s e ridică de pe l ocul lui cerând să
împărtăș ească soart a colegi lor din Comitet. V ecinii îl trag de braț, apoi de
pulpanele hainei , făcându-i semn să tacă, în timp ce pr eședintele și
ceilalț i deputați se fac că nu-l aud. Dar L e Bas strigă tot mai tar e. Vecinii îl
țin vârtos de pulpane, îi acoperă glasul cu șt! șt!, adunar ea nu- i dă
ascultar e, mâini pr ietene ști îl apasă pe umeri să șadă.
Atunci Le Bas fac e gestul, gestul mântuitor care-l trece pentr u
totdeauna în rândurile eroilor și oamenil or vii ce n-au făcut dege aba
umbră pământului: își scoate r edingota lăs ând-o în mâinile binevoit oare și
se repede la tr ibună pentru a pretinde să fie trimis la eș afod.
N-au mai a vut încotro.
Nu vr eau s- o fac pe Dante, dar mai că a ș pune mân a-n foc că Le Bas
e în paradis.
Argument e de text:
Domnu l arat ă: Cine ține la viața lui, o va pier de, iar cine-și pier de
viața lui pentru Mine, o va gă si (Mat. 10, 39) și r epetă: Cine va voi să-și
scape viața, o va pie rde; iar cine își va pier de viața pentru Mine, o va afl a.
(Mat. 16, 25). T ot astfel la Marcu 8, 25 și Luca 9, 24 : Căci cine va voi să-ș i
scape viața, o va pie rde; iar cine va pier de viața sa pentru Mine și pentru
Evanghe lie, acela o va s căpa; Cine va voi să-și sc ape viața, o va pier de, iar
cine- și va pierde viața pentru Mine, acela o va izbăvi.
Dar oar e pentru El și-a d at viața L e Bas? Desigur că nu. Simpatizant
sau ba, se solidarizase cu as asinii și fanaticii .
Numai că în afara te xtelor citate, se m ai află unul , la Ioan 15, 13. Și
acesta i se aplică de minune. Domnul : „Mai mar e dragoste decât ace asta
nimeni nu ar e, ca viața lui să și-o pună pentru prieteni i săi." P entru
nespu sa on oare de a fi exemplif icat un adev ăr rostit de Cel ce est e
Adevărul — și a-l fi exemplif icat pe calea regală a jertf irii bunu lui celui mai
de preț cu o încăpăț ânare vie, înf lăcărată, s trăină de orice șovăială —
sunt conv ins că regicidul, complice le asasinilor, partizanul tiraniei s-a
izbăvit.
— Poate că, sigur că dac ă n-aș fi trecut prin închisoar e, n-aș fi înțeles
nici gestul lu i Delescluze, nici pe al lui Le Bas.
Acum înțeleg și nu mă pot gândi la ceea ce a u făcut acești doi
oameni, pentru ale căr or conv ingeri politice nu am dec ât repulsie, fără a
mă înfi ora și a mi se fac e pielea de găină și a fi cupr ins de o admirație
fără mar gini și un r espect egal cu venerația.
— Scenă din Spovedan iile un ui pelerin ru s:
Pelerinu l ajunge la coc ioaba în car e locuiește o pereche săr ăcită: le-a
ars c asa, el și-a pier dut un braț, viața pentru ei nu mai e decât o ruină.

Soții citesc Evanghe lia Sfântului Ioan și ea izbucnește în plâns.
Bărbatul îi înțelege am arul și o consoleaz ă spunându-i că nenor ocirile îi
justif ică pe deplin lacrimi le.
Ea însă: Nu plâng din pr icina neno rocirilor noastr e, ci de bucur ie,
bucur ia de a citi Evang helia aceasta.
Desigur, desigur: nebunie curată. Contabil ii și raționaliștii să-și vad ă
de dr um. Oamenii raționali — car e nu- s raționaliști — pot însă încer ca.
Jilava, 196 1
Perioadă de înăspri re a regimu lui. Câți oam eni admirabili în jurul
meu! Și sfinți, o mulțime de sfinți ! Și parcă așa s-ar cuveni să fie, acceptă
cu simplicitate. Sufer ința, o ri de câte o ri e îndurată s au cugetat ă cu
vrednicie, dovedește c ă răstigni rea nu va fi fost inut ilă, că jertfa lu i
Hristos e r oditoa re.
Brașov, augu st 1926
Am luat masa cu ma ma la %Rothenbachev: salată de cozi de raci,
friptură de vițel de la rinich i, cremă de zahăr ars, ber e Czell (mai dulce
decât celelalte). Când plecăm, pe la două jumătate, căldura e în toi și nu
se vede nici o birjă. Dar suntem f oarte dispuși să batem drumul pe jos, cu
toate că de pe strad a Lungă, aproape de cap ăt, și până la hotelu l Coroana
distanța e m are. Cât e to tul de odihn it în căldură și cât e de mil oasă viaț a
și de l ipsită de urâțenii, în acest munte m agic al orăș elului, refugiu, dar și
rai. %Rothenbăchev e un restaurant vestit în toată ț ara, vin Brătieni i cu
mașina de la Fl orica și de la Sinaia s ă dejuneze aici.
Drumul e lung, căldura neclint ită, realitatea bine ascunsă, feric irea
deplină.
— A, B rahm a nu (ce-i pasă?); dar Ișvara, Domnul, ne vrăjește — și ne
vrăjește în d ouă feluri nu în unul ; nu numai cu maya cea s tupidă, a
vrajbei, ținer ii de minte a răului, pizmei și fățărniciei, ci și cu cea mult mai
subtilă și fer mecată a dulcețil or nevinovate ale a cestei lumi, cu
nenumăratele ei tentacule — dear o ctopus81 — ce se desfă șoară pe
evant aiul duioșiilor permise: de la ceaiul englezu lui și cafeluța o rientalulu i
până la s plend orile artei și gândi rii. A, Ișvara Doamne, tu nu ne ușur ezi
sarcina.
Gherla
Sfaturi practice date (în depl ină cunoștință de cauz ă), după o
conv orbire cu părintele Traian P op, celo r loviți de un vic iu capital, de un
păcat cronic grav .
În primul rând, nu mai săvârși păc atul. (Asupra a cestui di ntâi sf at
suntem ispitiț i a trece repede pentru a ne pier de în lament ații și an alize.
Și totuși este pe cât de simplu pe atât de es ențial. Nu est e de ajun s să ai
conști ința păc atului . E mar e luc ru, dar se mai cer e înfrânar ea).
Apoi, nu te lăsa atras de ispita e xhibiți onismulu i, de plăcerea — și
morbidă și ind iscretă — de a feric i pe toț i oamenii cu am ănunte tehnice și
confidențe intempe stive. Păcătoșii care procedeaz ă astfel se aseamănă
cu bolnavii care socotesc nece sar să dea inf ormații din cele mai puțin
apetis ante și mai li psite de inte res pentru alți i.
Alt per icol este al tendi nței de tragedizar e. Nu o rice om atins de un
mare viciu este, nece sarmente, un er ou tragic . Se poate să fie un ins
foarte banal și un spirit foarte medi ocru. Gravitate a viciu lui nu impl ică
măreția caracterului, ascuțimea minți i, tăria personalități i.
Sfatul al patrulea: nu strică puțină în găduință faț ă de tine însuți,
oarecare zâmbet și mode stie. Nu te lua pr ea în serios și în sublim. Nu te
grăbi să admiți că ești o făptură cu totu l excepțională, a iadulu i și a

Răulu i. E o belea, fi rește, și m are, dar n- o preface în B lestem, ci mai
degrabă în provocare; challenge.
În sfârșit: caracterul dram atic al viciulu i, ca și al bo lii, nu te
îndreptățeșt e a nesocoti remedi ile de bun simț.
Domnu l a grăit l impede: Pe cine vine la mine nu-l voi scoate afar ă.
Nici o restricție.
Și nu fi supărat pe Dumnezeu. Sunt, în producția de m asă, și apar ate
defecte. Proverbul e și el îngăduit or: din zece m ai greșește și Dumnezeu
una.
(Dacă sunt cr edincios, cum de pot cita o zicală atât de șugub ăț
agnostică? Îl aprob pe Blaga ? Pomene sc zicala d rept pi ldă de luptă
împotriva tragedizăr ii.)
— Suroril e T., la Focșani, prim iseră o educație ale asă și se
număra seră prin tre cele m ai frumoase fete ale orașului. Una din ele, mai
ales, Sofia, strălucea. Înt r-atâta încât, tân ără că sătorită, reținuse în timpul
primului război mondial atenția fer mecată a generalul ui Averescu.
Cealaltă, J ., când am cunoscut- o, era și ea o femeie încă destul de tân ără,
nu atât frumoas ă cât distinsă, elegantă, a trăgătoar e; porecla „mar chiza" i
se potr ivea de minune. Coafura — imitând- o pe a doamnelo r din secolul al
XVIII-lea — po rtul: mer eu rochii de m ătase pe fond gri, maro ori violet,
croite astfel încât să cuprindă și gâtul, zâmbetul mai mult sugerat,
manier ele, o gentileță distant ă (și pentru toți aceeași) evocau numaidecât
titlul nobi liar legat de acele însușiri pe car e — însoț ite de o expresie
inteligentă, pătrunzătoar e, subtilă — le transmit tablourile me șterilor
francezi din timpul ultimi lor Ludovic i.
Cu m archiza se potrivea și serviciu l de ceai din porțe lan fin căruia îi
ziceam Rosenkavali er. Aceeași distinc ție, un același r eflex de perfecț iune,
o aceea și patină de lux rafinat și tot odată o acee ași nuanț ă de nost algică
și fragi lă prezență a tr ecutu lui.
Apart amentul, încăpător, bine împărț it, era prost ținu t. Fotoliile mai
toate desfundate, mob ilele puține, cov oarele foarte jerpe lite.
Spre deosebi re de maică-s a și mătu șa sa, Tr. — mic ă, rotundă la faț ă
— nu era nici frumoas ă și nici gen „cuc oană mar e". La ea fr eamătul,
capacitatea de a s e devota, interesul pentru viață, ne sfârșita răbdar e în a
da fiecăruia atenție și a-l asculta, intel igența mobi lă (aproape ahti ată,
dând senz ația de răsuflar e oprită), darul de a isc a și transmite simpatia
fără a pier de ceva din misteru l unei ființe pe car e nu era greu s- o ghicești
drept neconvenț ională, țineau l ocul altor calități mai exterioare. Față de
prieteni ea nu se mulțumea s ă le fie auditoare negrăbi tă și plină de
solicitudine. Deîndată punea pr oblema: ei, ce facem ? (La plural.) Cum te
pot ajuta ?
La ceaiuri le noastr e, Tr., comunistă pocăită, partic ipa cu puține
vorbe. Își lua în serios rolul de gazdă și cu toate că numer oasele sa nvișur i
și dulc iuri erau pr egătite de mar chiză (men ajeră de soi), ea le servea,
alergând din casă la buc ătărie, ținând se ama de gusturile fiecăruia,
elogiind -o discr et pe maic ă-sa.
După o fază mistică (Duțu, Paul Sim., Virgil Când.) au ur mat ca
musafiri stator nici — ulteri or vizitei la Câmpulung — Dinu N., Al. Pal.
(„Crăiialeanu" până în 1955), Paul Dim. , Ghiță V etra, Mihai Răd. și eu.
(Nego de câteva ori în 58.)
Mondenitate a senior ială o su sține — în afară de mar chiză — mai ale s
Paul D im., mer eu spilcuit, dezinvo lt, cu sacul plin de glume și rafinate
cancanuri din lumea bună. Dandyul acesta are păreri politice hotărâte,

citește apr oape totul și judecă tem einic. ÎI critică pe Voltair e ca
teoretician, dar nu îngăduie să fie atacat de oric ine. E un senior, zice, nu
orice mârlan — pentru că mer ge duminică cinci minute la biserică — ar e
dreptul să-l ponegr ească pe acest mare domn.
Articolul lui Cioran di n N.R.F.82— Scr isoare către un pr ieten de
departe — Paul Dim. ni- l aduce. T r., deîndată, propune multip licarea și
răspândirea artico lului. I-l dictăm, pe rând, cu toții. Bate febr il la mașina
ei, cam ho dorogită. Curând copi ile sunt gata.
După câtev a zile aflăm de ar estarea lui Paul. Dar s-a făcut în cadrul
unei acțiun i îndreptată împot riva grupului liber al din jurul lui Ben toiu si
Aznavori an.
Aznavorian îl întâlnise din întâmplar e pe a micu l nostru și răm ăsese
impresionat. A casă, în jurnalul ținut cu gri jă, îi atribuise lu i Paul un post de
ministru în viito rul guver n pe care-l pregăte a. Ministru l fără știr e și voie ne
lipsește mult. Ne întâlnim mai rar, mai fără plăcer e și chef; ceștile sunt la
fel de grațioase și îmbietoa re, Tr. la fel de vi oaie și ferti lă în pune rea de
teme de discuție. Dar senz ația de fragilitate a po rțelanului și a viețilo r
omenești ne dă târcoale m ai tenace.
— Nu e xistă dovez i absolute. De vreme ce avem:
— experiența Michelson-Mor ley (a supra unui sistem nu se pot face
observații absolute din lăuntrul lui);
— principiul incertitudinii al lui Wern er Heisenberg;
— teoria relativității și a relativității generalizate;
— plural itatea planur ilor de conști ință;
— geometriile ne-e uclidiene; de vreme ce:
— „nu există semne" (pentru că pot fi interp retate, după cum arat ă
Sartr e);
— axiom ele nu p ot fi demonstr ate;
— legile fizice n-au dec ât un car acter statistic și p robabi list;
— fiecar e cercetător științ ific înainte de a-și începe observațiile
trebuie să-și c alculeze „ecu ația personală";
— intrăm în contact și luc răm numai cu ap arențe și ido li (idoli f ori,
theatri, tribus, specu s)83;
— limbajul nu este mijl oc cert de comunicar e, rezultă că singura cale
ce ne rămâne de schisă e ste a libe rei credințe.
— Domnu l, cu zarafii din curtea T emplului , nu mai e blând și
îngădui tor. Nu-i iartă, pentru că ei știu ce fac. Nesfâr șita sa bunăt ate nu
zăgăzuiește atotînțe leger ea Sa și nu-L împ iedică să procedeze luc id. Dacă
întrupatul are toate însu șirile omului, o are desigur și pe cea mai înaltă,
dreapta socot ință (cuv ânt pe c are prefer să-l înt rebuințez mai degrab ă
decât pe cele de inteligență sa u deșteptăciune, echiv oce).
„%Când simțul moravuri lor se clatină, c ând mințim, atunci puteri le
oa, seacă. Dar in famili ile cunoa șterea m ăsurii legit ime, și din ele se ivesc
trentații și 4 frica tulbură icnilor de o zi șeclii trăieșt e șdevorate fi
mugur ii noi ai dreptății. "
Ernst Jünger
Când Claus Schen k von Stauffenber g — în jurul căruia e o pleiadă de
paladini cu nume izvo ditoa re de legendă (Y orck von Wartenbur g, Schwerin
von Schwanenfeld, Adam von T rott zu Stolz, Merz von Quer nheim, Axel
von dem Bus sche, Wessel Fre iherr von Freytag-L oringhoven) — ia
hotărâr ea să treacă la acțiune, el știe ce-l așt eaptă. Știe că trebuie să
făptuiasc ă acum și că va tr ece în istor ie drept trădător . De nu va face însă
ceea ce trebuie, va fi trădătoru l propriei sale conștiin țe. Și acest curaj —

foarte rar — 1 -a avut discipolu l lui Ștefan Geor ge. P oate că Stauffenber g a
fost ultimul autentic aristocrat. Aristocrat: insul car e vrea să fie mai bun,
care-și cunoa ște mai multe datorii decât drepturi, care pentru nimic în
lume nu și-ar îngădui o nedelicateț e sau un gest de ir itație faț ă de unul
mai mic decât el.
(Cavaleru l bușid o prinde un hoț la el în ca să și-l arunc ă pe fereastră,
schilo dindu -l; e sa ncțio nat nu pentru răniri, ci fiindcă și- a pierdut
cumpătul.)
— Vreme de un ceas, Stauffenber g s-a putut c rede st ăpânul
Germaniei și cump ăna istorie i a șov ăit. Europa s-ar fi putut să fie. Doar un
ceas. Avea dr eptate Marcel Proust: sunt oameni pentru care feric irea este
o eroare.
— Marcel Jouhandea u despre vicii și tărie:
„Mai bi ne să ai toate vici ile din lume decât unu l singur … Se poate
totuși să n-ai decât un singur vici u și să-ți duci traiul cu el, numai să fii
mai tar e ca el. Admițând că sl ăbiciu nile noastre ne sunt date, ne putem
da singuri tăria, car e-i o strunire a slăbiciun ilor noastr e. Trebuie să fii
întotdeaun a mai tare decât tine însuți, la dr ept vorb ind nici n- ai vreo altă
îndato rire morală. Tăria unui ins este pe mă sura sl ăbiciunii sale. Nu e t are
decât fii ndcă e și sl ab și e mai tar e decât slăbiciunea sa , și cu cât e
slăbiciunea mai mar e cu at ât e mai mare și tăria, num ai s-o domini, cât
de puț in. Forța morală, or icât de sl abă ar fi , nu const ă decât în a fi mai
tare ca tine însuți… Tăria morală a cuiva e pe mă sura nevoln iciilor sale;
tăria me a morală e dir ect proporțională cu nevolnic ia morală car e mă
pândeșt e.
minune
„Noi suntem minunea, faptul că existăm. Este mult mai extraor dinar
faptul că omul este imperfect decât acela c ă Dumnezeu e ste perfect . Noi
suntem minunea, nu Dumnezeu. "
riscul divin
„Așadar iadul nu-i o lucrar e a lui Dumne zeu, ci a omul ui; iadul es te
riscul lui Du mnez eu, nu al omului."
Sunt în stare, de unul singur, să ridic în fața lui Dumnezeu o
împărăție asupra c ăreia Dumnezeu n- are nici o pute re: iadul .
Acolo unde sunt, acolo e o voință liberă și acolo unde e l ibera me a
voință, iadul absolut și ve șnic există virtual.
Ce emoție, cop il fiind , să descoperi că e ști un om invio labil împotr iva
căruia pân ă și voința lui Dumnezeu nu poate să facă nimic…
M-ai dăruit pe mine însumi mie, ceea ce înse amnă c ă pot dispune de
mine pe veci, chiar împotri va Ta…
Iadul este cea mai mar e durere a lui Dumne zeu înainte de a fi a me a…
prost ie
„Dumnezeu est e o relație, cea mai frumoa să relație, de c are nu se
poate să voiești a te lipsi fără a da dovadă de p rostie.
Va să zică, lui Dumnezeu, căruia îi datorez propria și absoluta me a
suveranitat e, i-aș tăgădui însăși fii nța, c a și cum n-ar însemn a să mă
reneg mai mult și-n primu l rând pe mine însumi.
iad
„Iadul nu este altundeva decât în l ocul cel mai arz ător al in imii lui
Dumnezeu, în in ima îns ăși a C erului. Iadul este geloz ia lui Dumnezeu,
ideea sa fixă, imbol dul singurei sale du reri de neînțeles. Dacă m ă pier de
pe mine, nici îngeri i nu-i sunt conso lare."
— Manole împotriv a lui Woodrow Wilson :

— Idealismul lui Wilson a produs numai neno rocire: în America, unde
era cunoscut, n-a a vut succes; nu i s-a ratificat tratatul, n- a fost reales.
Cong resul 1- a primit cu toată răce ala. Succes a a vut în Eur opa, unde se
fotograf ia împr eună cu doamn a și nume roși pr ieteni, prin castele (c a
Briand car e juca g olf cu plenip otențiari i britanici și Cicerin care apăruse,
mare demnitar comunist, cu un jo ben strălucito r la con ferința de la
Geneva ). Nicolson, care crezuse în diplomați a la lumina zilei , în confer ințe
internaționale și în entitățile wi lsonismului , și-a schimbat p ărerile după ce
a lucrat la P aris. O inteli gență a spră, tar e ca diam antul, e mai bună ca tot
idealismul din lume. Intenți ile bune nu ajung, verifica rea vine m ai târziu,
din apropierea de r ealitate. Inim ile filantropice pot p rovoca dez astre în
lumea faptelo r. Odată să vârșite, gr eșelile po litice nu pot fi răscumpărat e
cu lacrimi. Să-ți spun eu ce a s cris Maurras, uite ce a s cris Maurras în
cartea lui despre președintele Wilson: „Sângele e acel car e plătește.
Adevărații filantr opi sunt cei car e pun nițică pătrunde re și rațiune în slujba
forțelor oarbe ale inimi i."
— Sfatu ri pentru un anchetat (valabile oricând, oriunde):
Să vorbea scă puțin, sau mai bine zis, să scoat ă cât mai puține
sunete pe gură. Econ omie de foneme. Nu numai să nu trănc ănea scă, dar
și să fie zgâr cit la for mulări. Întrebării: „Îl cunoști'?" să i se ră spundă cu
„Da", iar nu cu „Da, îl cunosc". Înt re două cuvinte sinon ime s ă fie preferat
cel compus din mai puține li tere, (Nu „rareori", ci „rar".) însă și cantitatea
de vib rații sonor e poluează a tmosfera și-i mărește per iculoz itatea.
Să vorbea scă numai și numai când e înt rebat și să se m ărgineasc ă a
răspunde — cât mai strict – întrebări i, fără a mai ad ăuga cev a.
În tăcerile care se lasă în cursul interogatoriu lui — tăc eri abil create
de anchetator — să se ferească a umple aceste penibile momente luând
el inițiativa. E greu dar e foarte imp ortant. Să nu cedeze ispite i
conversative, ispite i de a îndu lci lucrur ile pr in declarații necerute. (Alt
peric ol: când anchet atorul spune: „să discutăm libe r", atunci se impune o
atenție mărită.) Să mintă cât de mult, întot deauna, din principiu .
Intercalar ea ad evărulu i (chiar in ocent) rupe cursivitate a minciuni i (o
spune P roust). Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de
neînlăturat: anul na șterii, domici liul, numele părinț ilor.
De ce? De ce să nu se spună a devărul, când nu e prime jdios?
Pentru d ouă motive:
a) Având de a face cu un advers ar mai presus de orice mincin os și fiu
al unui tată car e-i însă și minciuna, e bine să minți mereu, neîncet at, ca
exercițiu, ca antrename nt;
b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potr ivnicii să
folosea scă a celași fel de unelte. Altfe l e mă sluire, e șarlatanie. Ma nole: i
s-a reproșat lui Robespier re că în ședințele din Ther midor ale Convențiuni i
a ținut discursuri în loc să recurgă la for ță. Dar s-a purtat cinstit : ținând
discursuri își tr imise se advers arii la ghi lotină, cu discursuri e atacat, cu
discursuri răspunde.
Principiul armelor egale impune omu lui cinstit să nu se dea în lături
de la f olosirea unor procedee neplăcute, atunci când advers arul nu e
corect. Bolingbr oke (viito rul Hernie al IV-lea), er ou al lu i Shak espe are:
otrava nu place mereu celui care o folosește. (Citat de Ma laparte în
Tehnica lov iturii de Stat).
A nu folo si arme as emăn ătoar e cu ale pot rivnicu lui sub cuvânt de
noblețe etc. nu este dovadă de superio ritate, ci de pr ostie și trădar e a
principiilor pe care le aperi și a nevin ovațilo r pe car e-i lași pradă t âlhar ilor.

Se vo r folosi acele p rocedee pe care le-a ale s partea ce alaltă. R ațiunea
este a ccesibilă numai oamenil or raționali (Andr e Maurois). Față de omu l
rațional se va recurge la rațiune. Față de zarafi D omnul n-a șov ăit să pună
mâna pe bici.
Din proprie inițiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume
propriu. Nici un nume pr opriu altul decât cel menționat de anchet ator.
Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului relig ios în Franț a
(volumul IV — secolu l al XVII- lea — îl luasem cu mine la Securitate la
primul interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi
comis enorma gr eșeală de a pr onunța el dintâi felu rite nume pr oprii.
Mai presus de o rice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă,
ca de sir ene, să se ferească anchetatul de sinceri tate. Anchet atorul îi va
vorbi mereu de sinceritate; îl va am ăgi cu nad a sincer ității, fagăduind u-i
marea și s area, îngăduin ța și cir cumstanțe at enuante. Iar anchetatul —
încrezător, cinstit, naiv — va raționa c ă, într-adev ăr, sinceritate a e calea
cea m ai bună pentru a pr ovoca în durar ea. (E și cale a car e impune efo rturi
reduse, nu mai ar e de nă scocit, ci numai de r elatat.)
Eroare! Așa e la oamenii cum secade. L a șmecheri e altfel,
sinceritatea duce numai la cat astrofe. Cel car e a ales calea sincerității nu
va m ai cunoa ște pacea c ât va fi închis (și mai târziu la fel): e mer eu
chemat, mer eu solicitat, mer eu silit să vorbeasc ă, să-și a ducă aminte, să
trădeze.
— Proștii: bine, vi s-au dat condamn ări excesive, dar ceva tot trebuie
să fi fost, ceva tot ați făcut voi .
Ceva, da, nu însă e sențialul, nu singurul lucru despre care e vorba.
E ca la ședințele sau sp ectacolele de pr estid igitație. Ceva și acolo e:
e lumi na, e jobenu l, e iepu rele, e prestidi gitatoru l în frac. T oate- s
adev ărate și frum oase: muzic a, panglicele, glumele, reflectoa rele. Un
singur lucru nu-i adevărat: că iepu rele iese din joben. Dar toate lum inile,
muzici le, gl umele, salturile sunt menite să dea impr esia că iepur ele iese
din joben . Pentru asta sunt prezenți atâția sp ectator i, pentr u asta are loc
toată must ăria: și tocmai as ta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde,
numai din joben nu.
La proces e la fel: totul se de sfășoară pentru a dovedi că acuzații
sunt crim inali, după cum dinco lo toate-s pus e în mișc are pentru a te
conv inge că iepu rele iese din țilindru.
Digitație rapidă. La engl ezi: leger- de-main, mână ușo ară. Totu-i
iuțeală, ameț eală. Opt și cu a brânzii nouă. Uite p opa nu e popa. Înrud ire
cu dracul, mer eu grăbit. Răstign irea s-a făcut și e a sub semnul
repez iciuni i: să nu ne apuce sâ mbăt a! Să nu se vad ă sforile! Iute. Dați-i
zor. Și apoi să uităm. A tât erau de grăbiți încât au r enunțat la o parte din
plăcer e; l-au pus pe Simon din Kirene să poarte crucea: sc ape blestem atul
de chin pe câtev a clipe numai să mear gă treaba m ai repede.
— Kierkegaard despre rugăciune :
„Omu l care trăiește în vremelnicie își închipu ie și cr ede că la
rugăciune esențialul, scopul silinței lui este că Dumnezeu aude cee a ce el
Îl roagă. Și totuși, în veșnicu l înțeles al adev ărului, e tocmai pe dos:
rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude cee a ce e rugat
să împlinea scă, ea ar e temei când cel care se roagă nu încete ază de a s e
ruga până ce ajunge a fi el însuși cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omu l
vremeln iciei face risipă de vor be și în consecință devine e xigent când se
roagă; dar acel a care se roagă cu ad evărat se mărginește să asculte. "
— Manole des pre întemeierea Republicii francez e:

În 1875 repub lica e votată cu melancolie, cu severitate. Ma i toți nu
sunt decât „ repub licani resemnați", nu fac decât s ă contin ue opera
restaurației din 18 15. Chiar și când „ repub lica conservator ilor" e în locuită
cu a Republ icanilo r după neizbut ita încer care de la 16 mai, nu vine
revoluția. M ac-Ma hon e silit să renunțe la idee a unui minister Rochebouet,
cu funcționar i, militari și tehnicieni, e nevoit să înc redințeze pute rea
republicani lor. Cine ajunge președinte al Consili ului? Dufaur e, fostul
demnitar al regelui Ludovic -Filip, fostul ministru al republ icii
conservatoar e. Tot Du faure, Dufaur e in acternum zice Daniel Hal evy.
Republicanii din 1875 nu luau ca îndreptar v isările unui poet. În 1848
Lamartine e șeful guver nului, după 187 1 Victor Hugo e slăvit, dar e ținut
deoparte. I se vor face funerali i naționale, va fi înmo rmânt at la P antheon,
deocamdat ă în juru -i sunt num ai admiratori, dar în viața politică a statului
nu are nici un am estec. Din punct de veder e politic, Gambett a îi era cu
totul osti l lui Hug o. Mar ele poet își înch ipuia, la înt oarcerea lui di ntr-un
îndelungat e xil, că va fi aclamat și pus în f runtea s tatului. A fost într –
adev ăr primit cu entuziasm de gloate, dar guver nul provizo riu abia dacă
1-a luat în se amă. P entru Gambetta, Hugo era un bătrân utop ist, un p oet
visător, un fan atic, un bărbos.
— Lecția închisor ii este o lecție de r ealism. Instituți ile omenești,
bolile omene ști, caract erele omenești, sistemele pol itice ori sociale pot fi
descifrate cel mai bine în momente de criză. Situația-limi tă pe c are o
reprezintă închisoar ea ne ajută s ă vedem lucru ri elementar e, estompate
de ritmul normal al scur gerii timpu lui. Închisoa rea e un contact nemij locit
cu infrastructuri le, las ă cu mult în urmă m arxismul și psihanaliza,
reputate dr ept căi ale pătrun derii în adâncuri și adevăruri finale. Cât de
salonarde par marxismul și freudismul, de politicoase, de flușturatice în
raport cu serioz itatea înch isorii: s-ar zice c ă-s deco r de piesă de Mariv aux,
ori discuție în Prețioasele ri dicole, în Feme ile savante, în Coana Chirița!
Lecția c reștină a înch isorii (pentru că, mai presus de orice, învăț ătura
lui Hristos e ste o doctr ină strict realistă, con formă cu adevăruri le cele mai
brutale și m ai nemijloc ite) o rezumă Kier kegaard:
„încetul cu încetul , și din ce în ce mai bine am observ at că toți cei pe
care Dumnezeu i-a iubit cu adevăr at, modelele etc. au tr ebuit să sufer e
cu toții în lume a ace asta. Mai mult, că doctrina creștină e a șa: să fii iubit
de Dumnezeu și să iubești pe Dumnezeu înse amnă a s uferi.
Creștinismul este un me saj existențial, care face di n existenț ă ceva
mai parado xal și mai greu decât a fost vr eodată înainte și va m ai putea fi
vreodată în afara c reștinismului.
Creștinismul e xistă pentru că există o ură înt re Dumnezeu și oam eni.
Să fii creștin înseamnă s ă fii chinui t în fel și chip . Cel mai bun lucru este
să fii în stare de a n ăscoci nesfârșite modu ri de a te chin ui tu însuți; dacă
însă nu ești destul de tar e, poți oricum nădăjdui că lui Dumnezeu I se va
face milă de tine și te va ajuta să ajungi la st area de suferin ță.
E lucru teribi l clipa a ceea în car e Dumnezeu scoate instrumentele în
veder ea ope rației pe car e nici o puter e omenea scă nu o poate a duce la
săvârșir e: să-i smulgă omului dorința de a trăi, să-l omoa re pentru ca să
poată trăi ca un mort. Menirea vieții acesteia este de a te duce la cel mai
înalt grad al sc ârbei de viață.
Dumnezeu est e vrăjmașul tău de moarte.
Iată înce rcarea: să devii c reștin și să stărui în a rămâne cr eștin: e o
suferință căr eia nic i o altă durere omenea scă nu-i poate opune boldu l și
frământ ările ei. Și totuși, nu creștinismul e crud, nu Hristos e cru d.

Hristosul este în Sinea Sa blândețe și dragoste; cruzimea pr ovine din
faptul că în ac eastă lume trebuia c reștinu l să-și petr eacă viața și în ea
trebuie să-și e xprime cond iția sa de cr eștin deoar ece Hristos nu-i chiar
atât de blând, adică at ât de slab, ca să-l scoat ă din ea."
Suferința, unii oam eni sunt pr egătiț i s-o accepte. Dar îi doar e că n-o
pot înțelege. Iată însă că tocmai neînțelege rea Kier kegaard o descoperă
ca parte integrantă ind ispen sabilă a unei suferințe adevărate:
„Dacă există cumv a o bucurie, și o nespusă bucu rie a cr eștinu lui, ea
nu poate const a decât în a accepta (iar nu a înțelege, pentru că
înțelege rea ar desființa într -un fel anume suferința) să fie așa.
Oamenii care nu se dăruiesc lu i Dumnezeu au parte — înfric oșătoare
ironie — de bucu ria că Dumnezeu nu- i chinu iește în viața a ceasta. Nu,
doar pentru cei pe car e-i iubește și c are i se dăruiesc poate fi El numit,
omenește vorb ind, dușmanul lor de moarte, dar din dragoste."
Creștinismul: rețetă de feric ire (în înțelesul cel mai am erican, m ai
practic) și tortu ră de neîndurat. Simultan, deopotr ivă. Num ai că nașter ea
din apă și duh preface — fără a o desfiin ța — și s uferința în ferici re. Dacă
Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O știm.
BUGHI MAMBO RAG
…Știa, conu Alecu, știa c ă are să se întoarcă mai curând sau m ai
târziu, încaltea… D ovad ă că Brătianu știa ce face e c ă Maria a fost m ai
înverșunată dec ât toți, își cunoaște bine pl odul. Alecu a vrut să ajungă la
o împăc are fiindcă își cunoște a oamenii și nu se îndo ia că aveau să-l
primească și să-l aclam e pe dezertor când se va înapoia, că dezert or a
fost, și de două o ri. La Odess a cu Zizi a fugit în plin război, pără sindu -și și
postul de of ițer. Și s-o știți de la mine, e not oriu, a luat șp erț — șperț — la
un contract de fu rnituri militare încă de pe când era prinț, că ce-a făcut
când a fost rege nu m ai e nevoie să spun.. . dar neno rociții de V aida și de
Tătăre scu…
1934
— Manole despre libe rtate și morală:
Societatea e în st are să se opună unei măsuri ti ranice sa u imorale
numai când e ea îns ăși foarte morală. Cu at ât mai mult o democrație: ea
nu se poate li psi de morală — și nici de regalitate. Cu cât se merge mai
departe cu dreptul de vot, cu at ât democrații ar tr ebui să se sprijine pe
cele mai r igide princi pii morale. (Da’ parcă n-a s pus-o Montesquieu! La el
cuvinte le sunt: r epublică și virtute.) Sufragiul e acum absolut : dac ă
deținăto rii lui nu sunt înf rânați de morală, vo r putea face orice vor, vor
putea pr oclama cele m ai imorale măsuri pe cale de lege. Democ rații nu-și
dau se ama ce fac atunci când, în numele libertăți i scrisului, cer d reptur i
depline pentru autori i imo rali și afirmă ine xistența po rnografiei.
Pentru a putea fi liberală se cer e ca societat ea să fie întâi supus ă
moralei . Cine nu vrea să înțeleagă a ceastă nece sitate și nic i nu-i conv ine
să o recun oască de schis, recurge la un subter fugiu și afir mă — auzi, mă
— că societate a are nevoie de „cul tură adev ărată și a dânc ă?" E o formulă
care cântăr ește o mie de tone de g reoaie ce e, iar înăuntru e goală.
Trebuie să ai curajul de a spune lucrur ilor pe nume: nu ajunge cultura,
mai e nevoie de morală. Ăsta-i cuvântul pe c are-l evită cu toți i și de car e
se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poți să fii instru it și tot uși
brutal, simplist, nătâng și elementar . Cee a ce c red democrați i că ajunge:
așa-zisul sentiment democ ratic e fi rește și m ai puțin suficient.
Sentimentu l democratic nu-i decât o păr ere politică, vine și se duce, o iei
și o lași după împr ejurări și potr ivit cu inter esele tale. Dar morala e

temelia cultu rii și vieții politice a societății . Cultură „adevărat ă",
„adânc ă", știință „înaintat ă", spirit democratic „puter nic" sau „înalt" :
vorbe goale, mă. Câtă vreme ține de ele, liber tatea dan sează pe o sârmă
subțir e, e o ladă cu indicația „atenție! f ragil" încăput ă pe m âini de ham al
amețit. O consol ideaz ă morala, numai ea. Ascultă, morala e izv orul
libertății, morala e cond iția li bertății, morala e pav ăza libertăți i.
București, 19 31
..Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și pe toate. "
Dickens , Colind de Crăciun
Casa — parter și et aj în stil olandez — unde locuiesc văduva doamn ă
Iosif, cele trei fiice ale ei, o bunică s enzațional de bătrân ă, încă o nepoată,
o bucăt ăreasă și do uă jupâne se, e pe strada Justiției ; își mai au dom iciliul
acolo patruspr ezece pisici adulte și nouă câini șoricari. Dint re pisicile
adulte, de vârste dife rite, sunt mereu gravide vreo câteva, iar pr in co lțuri
se afl ă coșuri cu noi prăsile: pui care abia a u făcut ochi, vietăți cu asp ect
de șoar eci și m âțișoar e pufoase și jucău șe. Șo ricari i se înmulțesc și ei, cu
mai puțină intensit ate, dar const ant. Între ace ste două specii și într e toate
aceste animale s e creează compl icate relații de rudenie, care l-ar ului
(1966) pe Claude L evi-Strau ss, răstur nându-i structu rile endogamice. P e
scara inter ioară a c asei — destul de pr ost luminată (cl ădirea înt reagă-i
cam păr ăginită) — es te primejdi os să circuli, furnicându-ți între picioare
tot felul de făpturi în diverse s tadii ale cr eșterii. În sufrager ie, la o rele de
masă, se adună în cercuri concentr ice toate animalele.
Locuitoa rele umane al e casei adoră câinii și pisicile, le acor dă cea
mai devotată gri jă și le sunt r oabe.
E ca într-o piesă de Noel Cowar d și ca înt r-un roman de Dick ens.
Se simte c ă asupra c asei ac esteia duhul lui Dumnezeu se lasă
adeseori.
La Dickens m ai ales îl poartă gândul pe mu safir. Care-i esența operei
lui Dick ens? De ce e ste at ât de m are acest r omancie r, la pr ima veder e
simplu povestitor al uno r melod rame? Secr etul este c ă în opera lui nic i
răii nu sunt chiar răi. Mai mult o fac pe răii, așa li s-a s cris rolul.
Dickens este Origen al lumii modem e. Desprindem ușor în opera lu i pe
un adept al apocata stazei or igeniste. Citit orul pricepe că, la Dick ens, toți
până la ur mă se mântuie, pentru că toți în prealabil se vor pocăi. Totul se
va ter mina cu bine. Răul și Răii n- au fost dec ât aparențe trecătoar e.
Apocat astaza — secr etul oper ei lui Dick ens și al imen sului ei
surpr inzător succes — e ste ne- ortodoxă. Biserica a os ândit -o de mult. Din
pricina ei n-a fost tr ecut Origen în rânduri le sfințil or. Dar con tinuă să
rămân ă o dulce i luzie a sufletulu i nostru.
Biserica discută dac ă avem ori nu d reptul de a ne ruga pentru
sufletele din iad. Dar L ebedev (în Idiotul) se roagă pentru d oamna du
Barry. Preotul din Le Jour nal d'un curé de campagne de Ber nanos se roagă
pentru Martin Luther . Bernanos, el, se ruga pentru Iuda. S f. Dominic
pentru osândiții din iad. Iar S f. Ioan Scăraru se roagă pentru însuși
Satan a.
Gentilul abate Mugnier fusese într ebat dac ă într-adevăr cr ede în iad.
Abatele: cred, firește, de vr eme ce aș a ne învaț ă sfânta noastră Maic ă,
Biserica. Dar mai și cr ed că nu e nimeni într-însul.
1935
Manole despre morală și libe rtate
Fundamentul dreptur ilor naturale e în educați a pe care o primesc
oamenii, în mentalitatea lor : ține de cee a ce c red, de faptul că a u sau nu

o credință, în v reo regulă, de părerea pe car e și-o fac — în sensul cel mai
simplu — de spre cinste și co rectitud ine. Nu e nevoie să știe multe lucrur i,
e neap ărată nevoie să fie conv inși de valoar ea unui singur cuv ânt, un
adjecti v: cumsecad e.
Teoreticienii democrației privesc p rea sus: cr ed că distrugând r eligia,
morala, onoar ea, p roprietate a, respectul și distincț ia vor obține totul .
Când eu le spun a cestor atât de p rogresiste personaje că vor pier de
totul, sunt luat în batjocu ră. Ce legătură, spun personajele, p oate să fie
între viața de familie și libertatea pol itică, între morală și puteri le Statului,
între educație și d reptur i? Să ș tii că gr eșesc rău de tot, dumne alor.
Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcționa decât înt r-o
societate morală. P revost-P aradol și Victor de Br oglie credeau că dând
massei sufragiul uni versal o satisfaci , o împiedici de a mai cere altceva
pentr u că — ziceau ei — ce altceva ar m ai putea cer e? Nu puteau b ănui
că în curând massa va cere mai mult, va întrebuința dr epturile ei po litice
în scop nepol itic, va cer e unele reforme sociale, apoi Reforma socială,
apoi revoluții morale și în sfârșit catastrofe mintale, totu l.
Mă, poate că e într istător, dar așa e: ne aștept am să nimerim undev a
departe, suntem r eaduși pe cale ci rculară la instituț iile și ideile cele mai
de toate zilele. La familie, la educ ație, la cinste, la moral itate a m ajuns!
Da, mă, aici e miezul. Dacă spui că legile trebuie să fie conf orme cu
idealul de justiție al grupu lui social, nu ajunge; grupu l poate să aib ă un
fals ideal de justiție. Dacă spui că votul universal va r ezolva totul, minți ;
pentru că votul univers al poate int roduce sau apr oba tirania. Dacă a ștepți
ajuto rul de la cultura științ ifică ești naiv, știința nu se sinchisește de
drepturi le ind ividuale. Alta e baz a drepturi lor omenești fundamentale și
naturale: e imaginea în duioșătoar e și înălțătoa re, sfântă și gravă a omului
cumsec ade. Cr edința în coexistenț a libertății cu surpar ea princ ipiilor e o
glumă sau o inc onștiență. S- o creadă ăi din Sărindar . Libertate a e bun de
preț și e rară: p opoar ele care din când în când, în cursul istoriei, se
bucură de libertate au no roc. Știi parcă ce spune La Rochefoucauld :
trebuie vi rtuți mai mari și tărie mai multă pentru a ști să duci o viață
fericită decât pentru a îndu ra nenor ocirea.
— Dezbaterile pentru Constituția di n 1923. Episcopul Vartolomeu al
Râmnicu lui Noului Severin : cer ca în articolu l 5 despre drepturi le
românilo r să se prevadă că lege a doar consfințește d reptur ile naturale ale
omul ui.
— Nu fol osesc un stil exagerat și hul itor când afir m sus și t are ce
rețetă american ă de ferici re și ce carte de- a lui Dale Carnegi e la puterea n
este cr eștinismul. Căci iată cum scrie Isaia (55, 12):
„Și voi cu ve selie veți ieși și în pace veți fi călăuziți : munți i și
dealuri le vor izbucn i în strigăte de ve selie înaintea voa stră și toț i copaci i
câmpului vor bate din palme!"
(Și David — în II Regi, cap. 6 — car e joacă și sare înaintea chivo tului
și se dezgolește înj osindu- se în ochi i snobi lor și ră spunzându- le:
Binecuv ântat este Domnu l, cânta- voi și voi juca înaintea D omnulu i și mă
voi înjosi și vo i fi încă și mai mic în ochi i voștr i, sau în Ps. 95: Să se
veseleasc ă cerur ile și să se bucu re păm ântul , clăte ască-se mar ea și toate
cele ce sunt înt ru ea; să se bucu re câmpiile… toți copacii păduri i… Și 97,
10: Râurile vor bate din palm e…).
— Noi vorbim de blândețea lui Iisus — ar ătând că a mers la moarte
ca mielul la jungh iere, că a tăcut c a oaia când e tunsă — și enumerăm
smer enia, bunătate a, as culta rea. Dar de o altă însușire a S a — pe c are

trebuie să fi avut- o de v reme ce a primit să moară de moartea
înfiorătoar e de pe cruce — nu p omenim. Însuși rea aceea este curajul.
— Știm oare ce suntem ? Ce proclamăm cu emfaz ă ori bună credință
(ori amândo uă) că ave m în cuget? P oate cineva să afirme că e sa u nu
creștin?
Pilda lui Iulian Apostatul ar t rebui să ne pună pe gânduri. Citirea
tratatelor cons acrate epoc ii și a mon ografi ilor (Bidez, Allar d…) arat ă că
figura împăratului socotit drept cel mai aprig vrăjma ș al cr eștin ismulu i
este incomparabil mai comple xă decât par e, iar un studiu mai atent ni- l
revelează c a pe un cr eștin fără voie.
,Ai învins, Galileene!" ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit
mortal pe câmpul de luptă cu perșii. Acest admirato r al V echii Rome și
închinător al vechilo r zei, care vorbea destul de prost latinește, scria în
elină și n-a fost în toată viața lui la Roma, era un intelectual cu mâinile
veșnic păt ate de cer neală, cu barba neîng rijită (c a și Părinții deșertului),
mic de s tat, slăbit de posturi și asceză. Moralist fără pr ihană și om fără
scăderi , luase a titudine împ otriva filoso filor atei din școala cinică,
mitologia o admitea numai ca al egorie și pentru valoar ea ei simbolică.
Credea în providență, în nemuri rea sufletu lui, în necesitate a mântuiri i, în
nimic nicia materiei, în viața de apoi (cu pedeps e și răsplăți), în
eficacitatea rugăciunii , în castitate și virtuț i.
Acest creștin fără voie a dorit să reorganizeze pol iteismul după
tiparele cele mai cr eștine și călăuzindu -se întocmai după modelul biserici i
noi. În planuri le lui de r eformă, biserica poli teistă ave a să fie și ea unitară,
ierarhizată (av ând în frunte un pont ifex-maximus, împăratul- teocrat),
împărți tă pe cir cumscr ipții terit oriale (ca diocezele); în templele
reconstruite și renovate ave au să aibe loc slujbe imitate după cele
creștine (corur i, predici) ; preoții politeiști trebuiau să devină pil de vii de
viață morală, încetând de a mai fi simpli oficianți ai uno r sacrificii. Homer
devenea o carte sf ântă, ca și Biblia; mirurile urmau s ă fie interp retate
poetic, un misionarism po liteist era menit sa ia locul celui creștin. Figura
noului preot păgân era concepută după a rivalului : nu m ai e un civi l care
slujește ocazional, ci un preot de p rofesie, curat și pios, e xemplar .
În ace st păgânism (ori politeism, cum î i plăcea s ă spun ă) Iulian
introduce a noțiun ile specific creștine de milă și c aritate și instituții le
proprii creștinismului : ajutorarea săracilo r, spitalele, asociații le în scop de
binefacer e. Iulian es te omu l moralizării politeismului, al unui Olimp
purificat, unde V enus este zeița m atrim oniilor și Bachus tat ăl bucurii lor
cinstite.
Iulian reneag ă și r efuză o religie pe car e de fapt o admiră și o
dorește, pe car e o imită pas cu pa s.
(Adversarii, mai totdeauna, se amăn ă între ei.)
Cinstit, curajos, muncito r, patri ot, sincer, „absolut ireproșabil" ca
împărat și om, s-a priceput totuși — cu iscusință de inte lectual și sâ nge
rece de teor etician — să persecute cu neost enită subtilitate și să
născoceasc ă unele din cele mai per fecționate metode de împi lare cu
mănu și din câte ave au să fie vreodată. N-a învins pentru că cee a ce voia
să facă el nu era decât cee a ce se făcu se și se făc ea în fața ochi lor lui
uluiți: Iulian era un cr eștin fără Hristos, fi ință încadrată în teratol ogie; iar
monștri i în general, nu au o viață lungă.
Mai rezultă cev a — enigm atic și sc andalos pentru raționaliști : că
toate vi rtuțile și instituți ile creștine sunt lipsite de v aloare dac ă nu se
întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala p redicată

sau instituțiile întemeiate sa u calitățile practicate în spir itul unor doctr ine
oricât de apr opiate de învățătura lui. Nu e xistă creștinism făr ă de Hristos
— că dac ă ar e xista, mulți evrei, politeiști, masoni și puzderie de oameni
cu moravuri curat e ar fi demult creștini.
— Lumea știe că Henric al IV -lea și-a abjurat p rotestantismul pentru a
putea să intre în Paris și s ă devină r egele Franței: „Parisul face, z ău, cât o
liturghie. " Dar ce se știe mai puțin este cum a evoluat ulteri or regele, cum
din catolic de conveniență a devenit catolic conv ins. Car dinalul Du P erron
a putut const ata evoluț ia marelui suveran car e, acum conștient de
superio ritatea c atolicismulu i, a menținut edictul prin care stabilise
libertate a religioasă.
— Exigenții .
Pe Sainte- Beuve crit ic nu pun mar e preț; poeții lui preferați sunt
Lebrun și Calemar d de La F ayette. Cu pr ivire la Stendhal, Balzac și
Baudelai re a s cris cu foarte mari rezerve și i ronii. Dar a fost un istoric de
seamă și p ătrunzăto r.
Oricum , la un moment dat cr ed că ajunge pe culmi: când ia ap ărarea
doamnei Roland, acuzat ă de teatralism, pentru că înainte de a s e urca pe
eșafod a exclamat, uitându- se la st atuia Libertății: Câte crime se com it în
numele tău!
Teatralism? zice Sainte- Beuve. Desigur, pentru că e xecutările în
timpu l revoluției franceze ave au un caracter teatral. Osândiț ii erau duși în
căruțe de la temniță la l ocul unde se înălța ghilo tina; transpor tul se
efectua ziua-n amiaz a mar e și celor sortiți morți i le era îngăduit să ia
atitudine, să-și arate curajul (ori teama — c a biata doamnă du Barry, ca
bietu l Camille Desmoul ins), să vorbească. Decapitar ea avea loc într-o
piață publ ică, mulțimea spect atorilor se înghesuia pe bănci așezate
amfiteatral.
Acuzația adus ă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-
Beuve care — cuprins de o sfânt ă și no bilă ind ignar e și (vorba lui Racine)
de o mânie legitimă — se adr esează critic ilor exigenț i: lăsați, domn ilor,
data ur mătoare are să se poarte mai bine!
Exigenții stau cu ochii ațintiți asupra dr epților și oameni lor de
ispravă, pândindu- le necruțător i cea m ai mică a bater e. Canaliil or sunt
gata s ă le tr eacă or ice cu veder ea, să le gă sească neîncet at scuze.
Gherla, 1963
Convers ație cu col onelul Traugott B r. Formula lui Nietz sche —
Jenseits von Gut u nd Bo se84 — nu est e, îi spun, decât repetar ea unui
adev ăr creștin de mult știut, asupra c ăruia a stăruit cu deosebită
priceper e Meister Eckh art în secolul al XIV -lea. Dumnezeu e di ncolo de
toate celelalte noțiun i ale r elativ ității noastre.
Meister Eckh art speria călugări țele din Colon ia — și-și sc andaliza
superio rii — începându- și predicile cu fraze ca: Dumnezeu nu e bun,
Dumnezeu nu e dr ept, Dumnezeu nu e necuprins, Dumnezeu nu e
puter nic. Ur ma o pauză de conster nare, iar după ace ea fraza era r eluată:
așa cum nu e nic i rău, nici nedrept, nici mic, nici slab; Dumnezeu stă
dincolo de ace ste subîmpărți ri. (Prosper Mérim ée în Cron ica d omniei lui
Caro l al IX-lea a imaginat o situație as emănătoar e, dar în stil glumeț:
pariu l pe car e-l câștigă un predicato r exclam ând pe ton de inju rie la
începutu l cuvântării sale: „sângele și moartea Hristosulu i!")
Formula nie tzscheană a fost interp retată în sen sul că ne este per mis
să fim răi. Înseamn ă că n-a fost m ăcar citi tă cu at enție. E o invitație la
starea unde nu mai e xistă nic i bine le, nic i răul, după cum în acea

„regiune" nu m ai pot fi concepu te în nici un chip bipolaritățile, dualitățile,
contradicții le.
Acolo unde nu există (încă nu există or i nu mai există) știința binelu i
și răului , stăpâne ște bunătate a pură a lui Dumnezeu și a primelo r zile ale
creațiun ii.
Cât de g reșit est e să poți crede că dinc olo de bine și rău ar fi
permanentizar ea și defin itivar ea unuia din cei d oi termeni . Pe tărâmul
acela binele e unul și e ab solut. Acolo ajung cei doi eroi ai Cava lerului
Ordinul ui Sant iago, tatăl și f iica, în piesa lui Montherlant, conto pindu -se în
Unul.
Cum mi-aș înch ipui, exprimată în termeni lumești, o asemene a stare?
Prin muzica lu i Mozart, care și ea nu e nici tragică, nici veselă, ci grați oasă
și eufo rică, nedesp ărțită, ne știutoare. Și în orice caz nu prin rămâner ea
printre răbufni rile dublulu i teren pr edilect al răut ății: mahalagismul și
zavistia.
1969
Kisiakov, personajul unui roman de Henry T royat, duce pân ă la capăt
raționamentul ereticu lui Marcion (Dumnezeul din Vechiul Testament, Tatăl,
este de fapt zeul răulu i).
Fantasmă de manicheism ab solut : răul, ca și binele, este de es ență
divină. Vrând să alunge răul din creațiune, Hristosul 1-a trădat pe
Dumnezeu care, furios, s-a bucurat de răstigni re, de umilințe le și de
suferințele lui Iisus.
Dumnezeu, c reatorul lumii așa cum e ste ea, nu-i tot una cu blândul
prooroc voitor de o lume din care să dispară tot vicleșugul. Tatăl a tăcut și
n-a intervenit pentru că îl ura pe cruci ficat, lăs ându- l să moară în chinur i.
Într-atâta ni se par e nouă oamenilo r de bizară ideea iertări i, încât
Zola în r omanul său Madeleine Ferrat susține că Hristos poate ierta, dar
Dumnezeu Tatăl nu; și că pân ă la urmă tot suntem a spru pedep siți pentru
ceea ce am făcut, măc ar de ne-am c ăit. La Tatăl nu ține căința!
(Marele umanist, umanitar și p rogresist Zola!)
Jilava, Gherla, Aiud
.. Teologia exprimă starea noastră mai bine decât zool ogia."
Emil Cioran
Două nume stâr nesc inte resul tutu ror celulel or prin care trec. Sunt în
măsură să dau in formații despr e Teilhar d de Ch ardin și Eugen Ionescu, ale
căror ope re le-am citit în înt regime datorită lui Dinu Ne.
Cu privire la Eugen I onescu r eacțiile sunt două: simpatie și
curiozitate la tine ret și aversiune ind ignat ă la oameni i în vârstă. Cost ache
Bursan, car e-mi arat ă multă afecțiune, după ce-i p ovestesc una din
piesele cit ite, se ră steșt e la mine sup ărat foc . Mă face cu ou și cu oțet.
Degeaba îi arăt că nu sunt (vai!) autorul piesei, ci num ai povestito rul,
degeab a invoc afișul din hanuri le farwestului : „Nu trageți în pianist", conu
Costach e rămâne îmbufnat timp de t rei zile, iar după ce s e împacă m ă
roagă „ să nu mai colportez asemen ea orori."
(Pățesc și mai rău cu părintele M. când rezum înt r-o seară caldă, la
Jilava, Brave New World de Huxley . A durat până ce l-am putut convinge
că nu sunt partizan al zămisliri i în eprubetă a copi ilor. Părintele M. e un
om bun și înțelegăto r; mai târziu, surâz ând, mi-a spus că-i pare rău; dar
cu profesorul Petrescu, un f ost cuzist, am a vut de fur că di n pricina Fermei
animale lor a lui Geor ge Orwell în care, zor nevoie, ținea s ă vadă ope ra
masonilor!)
Virgil Bit., Mihai F., I. Bod., Gh. de la Țară și o mulțime de alți tiner i

mă a scultă cu at âta atenție și bună dispozi ție când îl prezint pe Eugen
Ionescu, încât îmi dau și m ai bine se ama de v aloarea autorului și de
puterea lui de a exprima spiritul epocii noastr e.
Povestesc din Ionescu: Cântăreaț a cheală, Jacque s ori supunerea,
Scaunele, Lecția, Amadeu or i cum să te de scotorosești de belea,
Victimele dator iei, Rinocer ii (pe car e-i citise m câteva zil e înainte de
arestar e).
În conv orbirea din tre soții Martin în Cântăreaț a cheală („Ce
coincidență, ce coinci dență…") desprind o foarte sa vantă construc ție, mi
se pare inco ntestabilă analogia cu o fugă de Bach. Un foarte bun spe-
cialist în muzică îmi dă dr eptate. Du pă cum e fir esc, stărui asupra
Victimelor datoriei, care es te istorisire a unei anchete. Tinerii ascultă
fermecați, ba și ceilalț i sunt pr inși. De multe or i, între zidur ile vechi ale
Jilavei, Aiu dului și Gherlei, un eter ogen și neașteptat pub lic în zeghe
aplaudă pies a ace asta a lui Ionescu mai abiti r — p robabi l — decât
publicul (în haină de se ară??) de la teatrul La Huchet te. De ace eași atenție
se bucură Huis-Clos de Sartr e și Procesul lui Kafka, ambele pline de puter e
profetică și f ăcute parcă anume spr e a fi povestite în locu ri ca acel a în
care ne aflăm. P e Kafka și Sartr e îi ascultă cu inter es și bătrânii. (Conu
Costach e nu m ai spune c ă sunt „p rostii și sfruntate po rcării" .) Dreptate a
cere să spun c ă și dintre adulți unii se arată recept ivi față de Eugen
Ionescu. (A vocatul D . Vgl. , bunăoară, caract er dificil, om ciufut, ascultător
pretențios, deîndat ă se încl ină făr ă rezerve. E și mar e wagnerian și
nietzscheist.)
Reacțiile față de T eilhar d de Chardin sunt m ai nuanțate, vârst a nu
mai e un criteriu desp ărțitor. Preoții catolic i sunt discr eți, ortod ocșii nu-l
respin g. O dată mai mult se manifest ă atitudinea deg ajată a ortodoxiei în
raport cu știința: o lasă să-și v adă de ale ei. (Desprind aici și nițică
înțeleaptă desconsiderar e: ce impo rtanț ă au descoperi rile lumești! P e
când la catolic i se v ădește o îngrijorare legat ă de rolul imen s pe care-l
joacă materialitate a, politica în catolicism — justif icată și ea: de vreme ce
Dumnezeu a creat lume a și a lă sat-o să-ș i chiver nisească treburi le, cine
să se ocupe de ele de nu oamenii și în special cei mai calificați dintre ei?)
Din discuțiile purtate r ețin câtev a puncte :
a) trecerea, prin evoluț ie, de la simplu la comple x pare a fi o realitate
incontest abilă. E vorba de o evoluț ie cronologică, nu cauz ală. Ideea de
bază a lui Teilhar d — că evoluția în timp e certă, dar că între specii nu
există relații descendente — poate fi exempl ificată foarte bine as tfel:
lucrurile se petrec — pare-se — ca într-o vitrină unde o mân ă nevăzută
înlocuiește în fiecar e anotimp obiectele e xpuse. Înlocuir ea — toamn a — a
sandalelo r cu galoși nu înseamn ă că din sandale coboară galoșii ; și tot
astfel șoșonii — iar na — nu s-au r ealizat pr in lentă evolu ție din galoși;
b) „cazul" T eilhar d arată că iezuiți i au răm as în f runtea ramur ei
inovatoar e și înd răznețe a catol icismului și că tot sunt foarte atrași de
știință (c 'est leur peche mignon);
c) din partea autorul ui, o extraor dinară modestie omenea scă:
admiter ea ip otezei că în drumul spre punctul omega r olul speciei noastr e
s-ar putea s ă nu f ie decât r ealizar ea unui nou strat geo logic. (Dar atunci
nu înseamn ă că jert fa de pe cruce a fost zadarnică? S ă nu fie!)
d) metacreștinismul de care-i place lui Teilhard să pomene ască nu- i
cumva o supărătoar e concesie făcută limbaju lui la zi, un aggior namento
sosit pe arip ile mode i ca s ă dea s atisfacție tutur ora și să ne fericea scă
prin înt rebuințarea de ter meni cât mai științi fico-grand ioși?

Creștinismul metamorf ozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de
creștin ism? Valery se într eba și el dac ă există altceva mai bun decât
lumina. După teor ia expansiuni i universulu i ar e xista viteze superioar e
celei a luminii. Or fi și tahioni? Dar nu văd în metacr eștinism altceva
decât vechiul creștinism înțeles mai temeinic, însușit mai depli n. Alt fel,
sunt dispus să spun și eu ca puri tanii americani di n sud: it's good enou gh
for me85
1962
Un lucru -mi par e cert, că lumea oamenilo r simpli este o lume
comp licată, iar lumea oamenilo r comp licați este o lume simplă.
Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituț ional englez
două părți: una strict practică și util itară: cabinetul ; și alta cer emonială,
solemnă, bună pentru masse: parlamentul plus Co roana, cu pompe le și
tradiț iile lor (colorate și str ălucitoare).
Cu cât sunt oamenii mai sofisticați, cu atât dau mai puțină
însemnăt ate fo rmelor ; pe când oamenii simpli abia se adun ă laolaltă că și
alcătuie sc regulamente stra șnice.
Apoi sunt și din cale-afară de „serioși", adic ă izvodit ori de ti ranie.
„Mandarin ii" sunt m ai ușuratic i, adică mai toleranți . Nu degeab a s-a putut
spune la moartea lui Sacha Guit ry: Sach a, ne- ai învăț at că și ușurăt atea
poate f i o virtute.
A! cât de regulamentari, de e xigenți, de ido latri ai tipicu lui și formei
sunt oamenii simpli din celule.
— Bunul sălbatic și simplitatea omu lui primit iv sunt ba sme, romane,
fiction.
Sălbatic ii sunt teribi l de comp licați și meticu loși: socio logia,
etnog rafia și antr opologia o dovedesc. La ei totul stă sub se mnul
tabuuri lor — sunt sute, mii de tabuuri — și al s tringenței sistemelor de
reglementar e minuț ioasă. Înt otdeauna for ma ar e prioritate a supra
fondulu i.
Față de a tribu rilor primit ive, viața omulu i moder n e de o simplicitate
cristalină și de o libertate ab solută.
— Seriozitate. Bună- credință. Iată dubla impresie pe care o face
relatarea sfântului aposto l Pavel cu pr ivire la răpi rea lui în rai în timpu l
vedeniei de pe drumu l Dama scului . Pavel nu poate da nic i un fel de
amănunt; ce a v ăzut și auzit nu se poate s pune în cuvinte.
Rudolf Steiner , în schimb, descrie meticul os universul care i-a fost
arătat în cursul călător iei sale s uprafi rești. Detaliile lui Steiner le evocă pe
ale unui inventar sa u ale unei cărți de geo grafie.
Teosofii și spirit iștii suferă de ace eași slăbiciune; taxonomia l or e
prea meticu loasă: dau cifrele cele mai e xacte pentr u durata peri oadei
dintre două încar nări, pentru nive lurile spirituale, pentru num ărul
spiritelor din fiecar e categor ie…
Deosebirea mi se par e hotărâtoar e. Se simte aut entic itatea vedeniei
Sfântulu i Pavel, la ceilalț i imp osibil itatea de a r ezista ispitei cifrelor și
sistematizării . Cifrele ace stea a tât de p recise al e antroposo filor și
teosof ilor ating o dub lă coar dă sensibilă a ma selor : rigurozitatea
numerică și nevoia de se nzațional (sperie -mă!).
Nebunia Evanghe liei e o nebunie calmă și modest ă. Creștinismul
recun oaște e xistența unor taine și nu se s trăduiește să le rezolve cu cif re
a căror valabilitate nu poate s târni unei minți câtu și de puțin raționale
decât nevoia să ordone mușchilor moto ri schițar ea unui zâmbet.
— Cifrele și am ănuntele teosofilor și antroposo filor — contrast ând cu

discreția Sf. Pavel — dovedesc o naivitate dezar mant ă, dacă nu și o lipsă
de simț cr itic.
Mania sectanților de a fixa anul ar magedonulu i, data sf ârșitulu i lumi i
etc. contravine te xtulu i categoric în care Domnu l exclude aflarea unei
date pr ecise. Există o pornire de a cucer i oamenii spăimânt ându -i și
totodată m ăgulindu- i prin vestir ea uno r evenimente cat astrofale și
grandi oase la car e li se făg ăduiește că vor participa. Inconștientă
abilitate? Mondenitate? F antezie ?
Posibil itatea de a cunoaște dat a precisă a sfârșitu lui ar veni în
contradicție cu princ ipiile de bază al e lumii care sunt: incert itudinea,
libertate a credinței, retrager ea lui Dumnezeu în taine inacc esibile
probelor catego rice.
București, 19 69
Oricât mi-aș propune să tac și s ă nu- l supăr pe e xtraor dinaru l dr. Al-
G., nu se poate s ă ne vedem fără a discuta (eu încep) despre meritele
respective ale creștinismului și budismului.
Îi citez o frază din Cateh ismul episcopilor ca tolici olandez i: „Mântuitorul
n-a scăpat de suferință datorită unei asceze. A str ăbătut- o în toată
adâncimea ei."
Divin ul dulgher a pus și el umărul, il a mis la main à la pât e, nu s-a
uitat, de s ub un copac, oftând și acoperind u-și fața.
Poveste a cu S f. Cassian R omanul și Sf . Nico lae s-ar potrivi de minune
pentru a exprima deosebir ea dint re creștinism și budism. Sf. Nicolae c are-
și suflecă și-și mur dărește hlamida lă sându- l pe Dumnezeu să aștepte,
pentru ca să-l ajute pe un țăr an să-și sco ată căruța din glod, în vreme ce
Sf. Cassian își păstrează hlamida imaculat ă și se grăbe ște spr e a se
înfățișa cu vr ednicie lui Dumnezeu (c are-i va da cu del icateț ă peste n as
și-l va lăuda pe întârziatul și noroitul Nicolae) simbol izează însuși
creștin ismul: religia care ia parte la tragedia omu lui și la nec azuri le lumi i.
(Nu numai la tragedii , ci și la belele, la sc ârbe.)
— Atâția cărora le vine gr eu să creadă în H ristos, dar sunt gata s ă ia
drept bun tot ce au spus Helena P etrovna Blavatsky, Mrs. Annie Besant,
Helen White, Krishnamurti, colone lul Olcot t… Și încă… sunt a tâția pseudo –
yogh ini în Occident… atâția pr ooroci în India.. .
Tusea, nuvela lui Hugh W alpole: naivitatea îndărătnică a milenismului
e prinsă subtil . Walpole : toate calculele aceste a sunt făcute de oameni
care inte rpretează pe Ezechil, pe Daniil și Apocali psa fără a ș ti ebraic a ori
aram aica și fără s ă aib ă elem entar e cunoștințe de cosmog rafie. (Un
istoric ca Je rôme Car copino dovedește în cartea s a despr e Iuliu Cezar cât
de comp lexe elemente sunt nece sare pentru compu tul unei date
calendaristice ap arținând trecutul ui îndepărtat.)
Cernic a, 1970
Părintele stareț Roman: creștinismul e riscul absolut, iar viața de
călugăr e r iscul dus la par oxism. Nu ți se ofe ră nici o certit udine. Nimic.
Numai primej dii, numai riscur i. Nici certitud inea c ă vei muri măcar acolo,
la mân ăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce m ânca. Și nici, mai ales, că ai
făcut bine călugărindu- te. Și nici — culmea — c ă ai ales calea mântuiri i. S-
ar putea ca după a tâtea nevoințe și mizer ii să nu te mântuiești, să arzi ca
orice păcătos c are s-a lăfăit în bucur ii, belșuguri și confo rt, și s-a hrănit cu
multe desfătări ales e, ori spre deosebi re de cutar e om cuminte care și-a
dus viața pe c ât s-a priceput fără a vis a sem eață desăvârșire.
Numai și numai incertitud ini. Dai to tul, nu primești nimic. Și rămâi
absolut singur, și nic i de tine nu poț i fi sigur, mai puțin ca de ceilalți. Vei

putea oar e răbd a fără a c ârti?
Creștinismul, călugăria: iată saltul (și dinc olo, vo rba lui Lytton
Strachey despr e cardinalul Manning, nu e o saltea), iată cupto rul aprins
(în care să te arunci), iată podu l care se s urpă în urma ta, iat ă flota căr eia
îi dai foc , aventura. Cecul e fără gar anție și semnătură, mer gi cu el la
bancă și nu știi dacă v a fi onorat. Mâ năstirea (ori credința, nu- i mai
brează) nu ofe ră nimic și ia totul și te a șteaptă, r ece, la cotit ură.
(Mânăstirea, aș adar, par e a fi întru totul conf ormă idealuri lor lui
Geor ges Bataille și teorie i acestuia despr e dezinter esare și jertfă — din
care își face temeiur ile viziuni i despr e lume și viaț ă. Și faza s upremă a
mult admiratului pot-latch, instituț ie a P ieilor Roșii. Num ai că pot-latchu l
călugăril or este total și într ece pe al c ăpeteni ilor indiene, car e nu-i serios
și e fariseic pentru că ur mărește fala și vaza: car e dă mai mult? car e-i cel
mai dezinte resat?)
— Cele ș ase elemente din domeniu l cărora își iau ter meni i și-și aleg
imagini le parabolele din Evang helie: ogorul, via, năvodul, gospodăria,
turma, ci reada.
Lecție de simplicitate și realism. Și de morală foarte clară. Familia.
Munc a. Sinceritatea. Ascultar ea.
Unde-s toate s ubtilitățile și raționamentele noastr e, firul nostru tăiat
în patru? Și toate cocol oșelile și răsfățurile noastre?
Peste peisajel e din Evang helii suflă un vânt aspru și curat. Nimic bizar .
Nimic în plus. Oam enii plâng când le mor copi ii, doresc să se tăm ăduiasc ă
dacă sunt bolnavi, se ves elesc la nunți , fac ospețe, trudesc pentr u a-și
câștiga pâinea.
Înfrân are. Severitate. Și echilib ru; echilib rul, marele secr et dezvăluit
de psalmul 1 21: „Ziua soar ele nu te va p ăli și noaptea luna nu te va
vrăji. " Nici chem area lun ii, tulbu re, opalescentă, nici topirea în văpaia
demonu lui de la a miază. Doar cafeniu l dur al solulu i, iar în răcoar ea
scurtă a serii — după împ linirea zilei de muncă — alba strul dom ol al
cerulu i.
Gherla, camera 44
Noaptea, mer gând spr e tinetă, se întâmplă să-l văd pe f iravul părinte
Traian P op în capul oaselor , pe salte a; nu doar me, se r oagă; din ochii pe
jumătate închiși i se preling lacrim i: fața îi este lum inată extatic.
Priveliștea ace asta îmi despică inima-n două și dac ă în clipa ace ea mi
s-ar cer e să-mi dau viața, mi- aș da-o fără a st a pe gândur i. M-aș arunca
pe fe reastră în curte. Dar fereastra ar e gratii, e bătută în scânduri și eu
nu-s decât un sentimental imp resionabil , totu l la mine se petr ece pe
planul emotivități i, care-i superfic ialitate. În sfârșit.
Cu părintele T raian P op stau de vo rbă de spre păc atul cu gândul. E un
punct teribi l de îngrijorăto r și de însemnat pentru mine. Mâ ntuitorul a
vorbit cum nu se poate m ai limpede: „Ați auzit că s-a zis celo r de demult:
să nu săvârșiți adulter . Eu îns ă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie,
poftind-o, a și s ăvârșit adulter cu ea în in ima lui."
Se pare că trebuie să ne silim a înțelege. Nu-i „chiar aș a". Mi se
explică de ce:
Mai întâi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine „păcat
cu gândul " decât dac ă o reții, dacă o „p relucrezi" în cuget, punând în
funcț iune vizi unea extrar etiniană, simțul par optic. (Pilda cu păs ările car e
zboară dea supra casei. Ispita nu devine păc at cu gându l când pă sările
trec în zbor, num ai când coboară și se a șază.)
Apoi, nu încape îndoială că păc atul cu gândul e un păc at și păcatul

cu fapta e alt păc at. Două. Așadar făptuir ea pr imulu i nu implică pe a
celuilalt. Cine păcătuiește cu gândul n- are nevoie să-și ia pe cap încă un
al do ilea debit. Mai bine împovărat cu unul decât cu d ouă.
Teolog ii occidentali n-au judecat pur logic, au supus log ica unei
constante conf runtări cu lecții le realul ui. Au dat dovadă de „un robust
simț" arăt ând că totuși e xistă o deosebir e între cele două situații . Altfe l nu
s-ar mai face distincție între înfrânare și desfrânare, n-ar mai fi nevo ie de
două cuvinte. În frânatul se poate s ă fie necur at în cuget, dar nu trece la
fapte. T eologii occidentali au evidenț iat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot
una cu a-l ucide. Cine- și propune să dea de pomană nu e aidoma celu i
care efectiv dă. (N-ar e martor .)
Raționamentul : „de vreme ce păc atul cu gândul e păcat, n- are nici
un rost să mă înfrânez de la fapt ă" e o ispită diavo lească. (Și cu cât e
raționamentul mai impecabil, cu at ât e mai drăcesc pentru că vine pe
calea preferată de cel în miezul împăr ăției căruia Dante a v ăzut gheața:
pe calea log icei.) Batj ocorește pe Domnul interp retându- i cuvintele literal
împotriva sfatului expres de a pune spiritu l dea supra liter ei și de a nu
răstălmăci un verset anume scoțându-l din întregul conte xt al Scripturii.
Atribuie divinități i intenț ia de a ne s upune unor ispite căr ora nu se poate
rezista.
Se ur mărește a ni se pune în câr că un al doilea păcat, c a și cum n-ar
fi de ajuns unul.
Ispită totalitară: aut Cae sar aut n ihil. Asta e trufie. Mai bine muncita
înfrânare decât arogant a desfrânare.
În Predica de pe mu nte s-a mers mai depart e decât în Decalog:
desăvârșir ea nu constă în ne-făptuir e, ci în ne- gândire. Urmează c ă
trebuie să ne străduim a stăp âni gându l, nu num ai trupul , conv inși fi ind
însă c ă nu este tot una păc atul cu gândul și t recerea la fapte. Modestie.
Cazuistică? E un ter men inventat de janseniști împo triva iezui ților,
unul din acele cuvin te car e acoperă o nedr eptate fac ând apel la
simplismul masselor (uneor i se la să cucerite și minți superi oare: Pascal,
Bossuet). Ca zuistica a fost o reacție a bunul ui simț, a bunătății sufletești
și a spiritu lui larg împo triva absolutismulu i și ab surdului formulei: totul
sau nimic.
— Iehov iștii
Mai toț i au pără sit ortodoxia pentru motivul că „popa din sat era
bețiv" sau „era curvar" sau „făcea politică" s au „era lumeț… "
Ca și cum v alabi litate a învăț ăturii lui Hristos ar fi la cher emul
ticăloșiei cutărui popă din cutar e comună.
(Dar e mai palpitant să fii printre cei 144 000 de ale și și să faci parte
dintr-o asociație cu sediul la New- York într -un turn, decât să fii o oarecare
oaie a unei turme nedife rențiate la o
Copii mari.
Spun: ce v aloare pot avea tainele să vârșite de un preot nedemn ?
Deplină valoar e. Soluț ia a fost dat ă încă din anul 31 1 la conc iliul din Ar les,
după er ezia donatist ă, care judeca întocmai ca marto rii lui Iehova.
Ex opere op erato86.
Ambele er ezii (donatistă, iehov istă) țin de un pur ism infantil : con fuzia
între instrumentu l uman și es ența divi nă, c are trece pr in instrum entul
uman ca un curent el ectric instantane u necontamina t de tub ul prin care se
scurge.
— Qui latronem exaudisti
Et Mar iam abs olvisti87, ești și Cel car e l-ai văzut pe Na tanail și l -ai

strigat pe Matei și
mihi quoque appela sti88.
Mirarea extraor dinară de a fi chemat. Eu!?, am vr ea, neînc rezători, să
spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o ființă a cărei netrebnic ie
o cunoa ștem la per fecție, că s-a hotărât s ă pop osească în așa murdar
sălaș. Uimir ii i se adaug ă teama, am vrea să fugim de ră spunde re (de
năpa stă?) și, ca Moise, am fi ispit iți să argument ăm (spr e a scăpa): cine
sunt eu ca s ă mă al egi? Eu nu sunt om îndem ânatic. Alege pe un altul.
Exclamația a ceasta lăuntrică de surprindere și tulbu rare o vădește
conv ingător gestul mâinii vameșului în tabloul lui Caravaggio, intitulat
Chemarea S fântul ui Mat ei. Viitorul aposto l stă la masa lui de vame ș,
înconjurat de un platnic și de câțiv a tineri. În degetul pe car e și-l
îndreaptă c ătre sine s e ghicește simțăm ântul omulu i pentru care e at ât
de greu să creadă că tocmai el este recrutat. Cum de e cu put ință? Atât
de superfic ial mă cunoa ște? Or i poate că-I place să facă numai ceea ce
pare imposibi l? Ori poate că e de o bunăt ate pe car e nici n-o putem
închipui?
Pe unii îi alege de buni ce sunt, pe alții de răi ce sunt; pe unii pentru
că îi iubește, pe ceilalți pentru că îi e milă de ei.
Rugăciune a Sfântului Ioan Gură de Aur , care se citește în l ocul
peric opei din Evang helie la slujba Învier ii: să vină toț i care au postit din
ziua întâi, să vină și cei care poste sc din ziua a tr eia; ba nu, și cei care au
postit din ziua a șasea; și cei car e au postit numai din ziua a opta s ă vină;
și cei din ziua a noua, a zece a; să se apropie și cei car e nu poste sc decât
din ziua a un sprezece a. Și cei care n-au postit deloc, vină și ei. V ină toți :
masa e bogată, vițelu l e mult. E ziua pe car e a lă sat-o Dunmnezeu ca să
ne bucu răm și să ne ve selim într-însa.
(Când în parabola fiul ui risipit or rătăcitul vine ac asă, e încă plin de
murdăria cocinelo r în care a trăit. Ce face tat ăl? îi iese întru întâmpinar e
alergând și-l îmbrățișe ază: așa împuț it cum e acest învins; nu așteaptă să-
și cear ă mai întâi iertar e ori măcar să ajungă până în d reptul (de nu și la
genunchi i) tatălui; și nu-i cere să se sp ele, să fac ă baie, să se curețe cât
de cât. Nu. De-a dreptul la ospăț, %ilico, hai, ce mai st ăm!
1933
Omul politic — el poartă gr ija orândui rii pe cât se poate de m ai bună
a celor lumești — nu i se cer e numai bunătate, ci și multă inteligență și
priceper ea meniri i lui: aceea de a fi priceput.
Manole îl citează, fi rește, pe Ma urras: omu l politic serios ar e inimă
pentru sine și minte chibz uită pentru toți.
— Miopia oamenil or normali. Nu pot crede că totu l e cu put ință.
David R ousset: „ Oamenii normali nu știu că totul e posibi l!"
Aldous Huxley : „Aici te înșeli, răspunde arhidiaconul . Nu e xistă limite.
Oricine e capabil de or ice, să știi, de abs olut orice."
Îngeri i, sfinții și duhovnic ii sunt buni, dar nu sunt naivi, creduli: ei știu
că răul n- are fund, că omul p oate cobor î fără sf ârșit. Secr etul lipsei lor de
prostie: ei știu că dracul există.
De naivitate și cr edulitate se poate lecui — făr ă a căde a în cinism —
numai cine crede în existenț a diavo lului.
1970
Observați a lui Kenneth Clark (în Civilisation), că în primele veacuri
ale er ei noastre creștin ismul punea a ccentul în artă pe r eprezentar ea
Bunu lui Păstor (un tân ăr frumos purtând pe umeri un miel), a Învieri i, a
Înălțări i, adică pe a subiectelor dătătoare de nădejde, capabile să îmbie și

să liniște ască, de natură s ă atragă pr ozeliț i cât mai mulți . Abia mai târziu
a îndrăznit arta să apuce pe calea r ealismului și — op rindu -se a cum în
special as upra Răstigni rii, Calv arului și a m artirilor- să mărturisească
adev ărata condiț ie a omulu i în lumea aceasta, lume a s uferinții,
nedreptății și absurdului.
1950
Manole despre princ ipialitate: Să-ți dau eu un exemplu de
principialitate. Câ nd, după ce a fost grațiat, D reyfus s-a înapoiat de la
insula D racului, primul lui gând a fost să se ducă s ă-i mulțume ască lui
Clemence au. Desigur . Știi ce-a f ăcut Clem enceau? A r efuzat să-i înt indă
mâna. Îl dispr ețuia fi indcă pr imise s ă fie grațiat, în loc de a răbda pân ă ce
va fi fost r ejudecat, a chitat și reabilitat. „Arăta a negu stor de c reioane."
(Tigrul cătr e Jean Martet.)
Și o altă pildă, di n tab ăra cealaltă: col onelul Henry care s-a sinucis
când a v ăzut că cei mai mulți prieteni îl părăsesc deoar ece au înțeles că
se fol osise de un act fal s.
Dar să știi că în hulit ul veac al XI X-lea — pe car e nici eu nu-l iubesc,
dar față de ce a ur mat… — mai toț i erau cumsec ade. Chambor d a fost și
el un om de onoar e. Încăpăț ânarea lui e condamn abilă (pentru că și-a
lipsit țara de binefacerile unei monar hii), dar e cinstită, inspiră un adânc
respect. Pentru a nu- și călca idealul, renunță la t ron. I-ar fi venit ușor să
primească restaurația și apoi să impună r egimul personal. N-ar fi izbuti t,
dar putea să înce rce. N-a vrut să profite de situație; a spus deschis și a
repetat cu insist ență ce vr ea și ce va face. Ținea să fie prim it așa cum e.
Nu inducea pe nimeni în eroare, scrupul ozitate a lui era des ăvârșită. Un
pretendent car e este impl orat să revie pe t ron, un pr incipe pe care toată
lumea îl așteaptă și car e constant r efuză deoar ece nu- i permite conștiința
să fie monar h constit uțional poate fi acuzat de l ipsă de inteligență.
Acuzație gravă, ce nu- i atinge însă moralitatea. Se poate spune că
Chambor d a fost lipsit de patriot ism. A cuzație și m ai grav ă, care n-ar
trebui să piar dă din vedere că pentru el era p atriotică atitudinea pe c are o
luase, lui așa i se păr ea, aș a era convins că trebuie să procedeze.
Chambor d inspiră ciuda, totodată și considerațiunea. A vea cui să semene,
era cinstit ca bun icul lui, Carol al X-lea. R oyer-Collard, car e-l combătuse, îi
spune a totuși lu i Victor Hugo : Carol al X -lea a fost un r ege om cumsec ade.
Când în 1832 s-a aflat că duces a de Ber ry, văduva princ ipelui asasinat de
Louvel în 1820 și m ama lui Chambor d, o napolitană stricată și c are
provocase un început de revoltă în Vendeea împot riva lui Ludovic -Filip, e
însăr cinată, Car ol al X-lea deîn dată a hotărât să nu-i încredințeze mai
departe c reșterea vlăst arului regal. Dege aba l- au trimis legit imiștii pe
Chate aubriand la Praga s ă caute să-l în duplece, să o scuze pe duces a, să
prezinte pr uncul pe c are-l purta în pântece ca pe „cop ilul Vendeeii". Om
cumsec ade, pe Carol al X -lea nu-l impr esionau for mulele ner oade. După
cum, lăsând modestia la o parte, nici pe mine nu mă dau gat a prostiile
solemne și go gorițele p retențioase ale pr esei din Sărindar .
1971
Mișcarea „Gay Christianity" din Statele Unite mi se par e un pleo-
nasm, după cum M anole spunea că ter menul „guver nul autor itar" e un
pleonasm. („ Că ce fel de guver n e acela făr ă autoritate?") Cr eștinismul e
religia ferici rii, nu ar e nevoie de adao sul „gay", car e-i impl icat în numele
însuși al r eligiei învierii și transfigurări i, a bunei vestiri. O vest e bună ce
altceva poate pr oduce decât bucur ie?
— Vae v ictis.

Huxley: suntem pedepsiți pentru că am fost pedepsiți.
Maria-Antoinetta cătr e doamn a Camp an: suntem pedepsiți pentru
neno rocirile noastr e.
Și Evanghe lia știe să fie aspră: celui ce n- are (n-ar e credință, nădejde,
fapte bune, rost pe lume) și puținu l pe car e-l are (și nu- l rodește) i se v a
lua.
— Nu vr em să admitem că există și taine, asta-i neno rocirea.
Dostoievs ki: Ce-i taina? T otul e tain ă, prietene, taina lu i Dumnezeu e
pretutinden i… Cât de bine e pe ac est păm ânt, dragul meu… Și că există și
taine, cu atât mai bine.
— Divinitate a și credința sunt parametri ineluctabili , de car e nu te
descoto rosești în veac. O bții numai, cum spune Huxley, transfer ări. Știința
în zilele noastre n-a desființat teo logia, a înlocuit-o.
Dostoievski o știa de mult: a trăi fără Dumnezeu nu-i decât chin…
Omu l nu poate trăi fără a îngenunchea… Dacă-l alungă pe Dumnezeu,
îngenunc hează în fața unui idol de lemn sau de aur, sau im aginar. Sunt
idolatri i cu toții, nu atei."
— Iată că o dată cel puțin iudai smul a rupt r egistrele contabile și le-a
azvârlit foile nebune ște în văzduh. R abi Nah man din Brațlav : n-avem
nevoie de nimic altcev a decât de niț ică viaț ă dulce.
București, 19 64
„ Citadela " de Saint- Exupery . Carte a tipărită nu r eprezintă ver siunea
defin itivă: autorul n-a apuc at să o stabilească. Sunt și cont radicții și o
atmosferă p seud o-nietz schean ă, care stingherește: Dar și lucru ri
minunate. Copiez:
„Le-am urât deșteptăciune a care nu era dec ât de contabil. "
,Așa că e sențialul în luminar e nu este cear a care lasă ur me, ci
lumina."
„Aud glasul nebunulu i: trebuie să dărâm ăm zidu rile aceste a inut ile și
să nive lăm scările acestea scurte car e comp lică mersul. A tunci omul va fi
liber. Dar eu ră spund : atunci oam enii vor deveni vite de ob or și de te ama
de a nu se plict isi vor născoci jocu ri neroade car e tot de reguli vor fi
cond use, num ai că vor fi reguli fără măr eție."
„Căci e înt otdeaun a posibil să surpi templul și să ridic i piatra pentr u
un alt templu. (Și celăl alt nu e nic i mai adev ărat nic i mai fals, nici mai
drept nic i mai nedr ept.)"
„Oricine înj osește însea mnă că e josnic."
Despr e prietenie: „întrucât e năruit cee a ce ți-a plăcut mai mult la un
om pentru că mai e și altcev a ce nu-ți place?"
(Comentariu : dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezv ăluie
nivelu ri mai profunde. Ne doare nu mârșăvia pe car e o descoperim la
celălalt — la urma urmei nu ne sinchisim de e a -, ci descoper irea propriei
noastr e mârșăvii reflectat ă la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă
nu exista într e noi un fond comun, acele ași ape subteran e pe care sunt
clădite două ca se șubr ede.)
„Om este acel a care poartă într -însul ceva mai mar e decât el."
Despr e rugăciune :… „Căci nu mă apr opiasem de Dumnezeu, un
Dumnezeu care te la să să te apr opii de el nu mai e Dumnezeu. Și nici
dacă ascultă de rugăciune. Și pentru întâia oară ghiceam că m ăreția
rugăciun ii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde și că în acest s chimb
nu intră urâțenia vr eunu i negoț . Și că ucenicia rugăci unii este ucenicia
tăcerii. " (E e xagerat și er etic, im itația nietzsch eană e v ădită, dar cuprinde
gândul exact că la rugăci une omul este cel car e trebuie să se

străduia scă a prinde ce i se s pune.)
14 iulie 1963
Există o ură neîmpăc ată împot riva binel ui și o groază adânc ă și
disprețuitoa re față de tot ce este frumos.
Într-atâta încât mă într eb dac ă surprinzător nu e faptul (care-i
indigna pe cărturari și farisei) că Hristos mânc a și bea cu vam eșii și
păcătoși i, ci faptul că vam eșii și păcătoșii mâncau și beau cu Hristos.
Este o minune că Hristos cel fără de păcat se si mțea ca print re ai săi
în societat ea ticăloșil or. Dacă stăm s ă ne gândim bine, minune și mai
mare (și car e constitu ie încă o dovadă, dir imant ă, a divinității Sale) e ste
că acești ticăl oși consimțeau s ă petr eacă în tovărășia neprihănir ii. Cum
de-au răbdat? L a începu t, căci apoi ciudatul lor comes ean a făurit din ei
făptur i nouă. Dar la început singura e xplicație a înf rângerii unei po rniri
atât de înverșunat ă la fi ința omenea scă e ste că Domnu l a făcut o minune
care, deși nevăzută ( și ușor trecută cu veder ea), nu e mai puțin uluit oare
decât celelalte toa te.
1965
Nici una dint re virtuți și nici unul dintre atributele divinu lui nu poate
fi izolat și ido latrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu r eprezintă
desăvârșir ea.
Ca atare, nici adev ărul — singur — nu e un criteriu absolut. Citind pe
Luther (De servo arbitrio) mă conv ing și mai mult de ace asta și-mi
amintes e aforismul lu i Pascal: „Până și din adev ăr îți poți face ido l,
deoar ece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, și-i idol,
pe car e nu se cuvine nici să-l iubești, nic i să i te închini."
BUGHI MAMBO RAG
…Așadar nominativ purușâ, acuzativ puruș am, instrument al
purușena, dativ purușaia, ablativ purușat, genet iv puruș asia, locativ
puruse, vocat iv puniș a… conjugarea a IV-a: audiverim, audi veris, audiverit,
audiverimus. .. o mang ustă mânc ată de cobre. .. audiveritis, audi verin t… îi
spune Demetr ios lui Mar cellus…
1935
Manole: Uite, eu n-am nimic împ otriva literaturi i. (Vezi bi ne; mi -a
mărturisit că a scris un r oman, se che amă Freud și Conu Costache). Dar
politica e altceva. Politica stă de asupra. Mai întâi politica. Și să nu-mi spui
altfel, că ți-l citez nu numai pe M aurras, ci și pe Joseph de Mai stre care i-a
pus pe l iterați și pe oamenii de știință la l ocul lor. Uite, cazul Morny.
Dacă Mor ny nu mur ea în 1865 e foarte pr obabil că politica faț ă de
Prusia și Ital ia ar fi fost altfel dusă și poate că războiul nu izbuc nea în
1870. Morny se împot rivise inf luenței exercitate de Eugenia. Deputat în
timpu l monar hiei din Iulie, nu era un om făcut de Napole on al I II-lea. C a
ministru s-a arătat c apabil ; îi îndemna pe funcț ionari să nu fie bi rocrați. În
greaua sar cină de pr eședinte al corpu lui legislativ a fost neînt recut, în
1863, când cu intra rea lui Thiers în Corpul legislativ, a declarat că îl
bucură această al egere a unui advers ar. Curtenito r și p oliticos, ave a o
grijă osebită pentru respect area liniștii ori de câte or i vorbea un deputat
opoziționist, ținea c a ace sta să fie ascultat cu atenție și defer ență. Emile
Ollivier a putut afirma în plin Corp legislativ că e republican și n-a fost nici
arestat, nici ucis, nici sterilizat, nici înch is într -un ospiciu, nici măcar
admonest at. Cu E mile Ollivier tactul lu i Mor ny a dat r ezultate e xcelente :
Ollivier a tr ecut de partea imperiu lui. Reformele liberale di n 1860 sunt
datorate lu i Mor ny, care-i spunea lui Ollivier că el unul a fost întot deauna
conservator și liberal.

Și ce face Alph onse Daudet? În Le nabab îl prezintă pe Momy sub
numele de duce de Mora. T abloul lui Daudet, din punct de vedere literar, e
frumos. Din punct de veder e isto ric, e fals. Morny fuse se în tiner ețe un
dandy, rămă sese până la sf ârșit un om de lume eleg ant. Dar n- a fost
deloc mondenu l frivol pe car e și-l închi puie Alphonse Daudet. Mora e
mondenu l cinic, stricat, atotpu ternic și senzațional, e impec abilul snob. E
Brummel. Daudet recunoaște c ă e și R ichelieu, dar po rtretul e făcut di n
culise, de nu din oficiul de lângă bucăt ărie. Morny n- a fost un duce
milionar, un om politic fără scrupule, un „pariz ian" în sensul r omanelor de
aventuri galante, un demnitar lu xos și leneș. Daudet a v ăzut num ai pe
mondenu l blazat și ob osit, pe satrapul putred. Pe marele om po litic
inteligent și harnic, n-a știut sa-l vadă. L a lum ina lumân ărilor i s-a părut
că de sfrâul îl doboară pe Mor ny; micului provincial și gaz etar, secretarulu i
(și doar nu era slug ă!), nu-i venea a cr ede că un om atât de bi ne îmbrăcat
poate f i obosit din cauz a munci i, efo rturilor și activității ce depunea c a
președinte al Corpu lui legislativ . Mor ny a murit învins de munc ă, după ce
a îndepl init cu abilitate și străluci re o funcție mult mai delicată și mai
extenuant ă decât ace ea de împărat. Isto ria nu t rebuie să-l ju dece după
cele spuse, făr ă răutate de altfel, de un secretar pe care-l scăpas e din
mizer ie și de la moarte (pentru că îi dăduse mijl oacele de a-și vindeca
tuberculoza). Ea trebuie să-i r ecun oască a cestui om inteli gent,
cumsec ade și muncit or toate meritele lu i. Tu știi că eu nu- s bonapartist,
dar nu e drept ca al doilea imper iu să apară c a dic tatura de străbălațilo r
din veacul trecut. În sunetele valsului, Napoleon al III-lea n-a or donat
crime și, prin tre orgii, Morny n-a delapidat banul public. Nu e Ar etinul.
Numai imaginația dezlănțuită a citit orilor de romane în fascicole și-i
închipuie pe N apoleon al III-lea și pe Mor ny ca pe niște A retini. Dar veacul
nostru, mă, oferă spect acole atât de senzaționale, încât cei car e nu pot
crede că în secolul al XI X-lea o dictatură pute a fi un simplu regim po litic
neparlament ar al unor oameni de ispravă și al unei societăți normale nici
nu pot fi condamnați.
— Gion o, în timpu l ocupației Franței de c ătre ger mani: Să ne
supunem. Mai bine un măgar viu decât un leu mo rt.
Așa e. Aș a e. Eroismul e rid icol și fals, vorbele mari sunt goale,
bătrânii îi trimit pe tiner i la război , bogații î i îndeamnă pe să raci să rabde,
sătulul îi dă flămândului sfaturi… Da, da, da. De tr ei ori da. Corneille e
răsuflat, iar cu sentimente frumoas e nu se face lite ratură bună. V iața n-
are preț.
Știu. Dar nu e mai puț in adev ărat că er oismul și demnitatea a u și ele
„părți le lor", vorba lu i Gorică. Și au gesturile demne și purtăr ile er oice un
farmec al lo r, un haz pr opriu, o forță emoțională car e nu- s chiar de tr ecut
cu vederea. (Unde mai pui că într -o celulă e mult mai plăcut să ai drept
colocatari adepți ai onoar ei decât p ărtași înt ru cedar e de-ai lui Gion o, în
privința căr ora sunt pornit a cr ede că ar isca zilnic discuții centrate a supra
distribuirii gamelel or.)
Exemplu: Sf. Petru când zice: „Du-te de la mine, Doamne, că s unt om
păcătos" (Luca 5, 8), o ri când cer e să fie răstign it cu capul în jos. Ofi țerul
german car e ordonă plu tonul ui său a da on orul lui Bergson în curtea
comisariatulu i unde bătrânul venis e ca să fie trecut pe listele de evrei.
Sau Ber gson însuși, catolic din convinge re, car e nu acceptă să se boteze
în timpul ocupației străine pentru ca să nu poată fi bănuit că a făcut- o din
interes. Sau — e o reacție în lanț — pr eoții catolici care-l consideră totuși
drept c reștin și botezat cu „botezul intenției" .
Sau legenda prințesei Go diva car e s-a învoit să călăr ească goală pe

străzile o rașului Coventry pentru a obține de la soțul ei ridicar ea uno r
împilări — și nici unul din locuito rii orașului n-a ieșit din casă, afară de
unul singur, pe car e concetățenii săi nu l-au pedepsit decât
nemaivorb indu- i niciodată. Sir Lawr ence Mont își trimite cuscrul, pe
Soames F orsyte, în casa mar chizu lui de Shr opshir e. Pentru a-i înlesni
marchizu lui participar ea la o acțiune de binefacer e, Soame s se oferă să-i
cumper e un tablou atârnat în sufrager ia casei. P roprietarul vrea să dea
jos tabloul pentru ca să poată cumpărătorul vede a semnătura pictor ului.
De vremea ce-i aici, zice Soame s, dovada-i ca și făcut ă, nu-i nevoie să vă
deranjați. Mont ar fi fost încântat de cav alereasca purtar e a bur ghezu lui
său cuscru, dar numaidec ât după a ceea ar fi simțit o strânger e de inimă
când Soames îi răspunde mar chizu lui că nu poate plăti cinci sute de l ire
pe tablo u. (Va să zică tot neam de negustor a rămas, tocme ala i-a intrat
în sânge!) E pr ea puț in, adaug ă Soam es, și ind ică un pr eț mai m are.
Marchizul se împ otrivește. Dacă vreți, înche ie Soame s — și l-ar fi dat ga ta
pe Mont — eu nu mă tocmesc.
— Că rolul credinței este hotărâtor în tot ceea ce a parține domeniulu i
ideativ am știut- o mult înainte de a fi prim it harul. Din dreptul public, din
citirea lui Ortega y Gasset, din spus ele lui Manole.
Școala de dr ept privat de la L yon, urmând teza lui Em. L evy, arăt ase
că, în cele din urmă, dreptul de p roprietate nu ar e alt temei decât faptul
că ceilalți oameni cr ed despre proprietar că e legit imul deținător al
bunu lui. Dacă nu există titlu de p roprietate ( sau s e mer ge dincol o de cel
mai vechi act dispo nibil), prescripția de treizeci de ani r ezolvă totu l. Și-n
dreptul public nu e altfel. Puterea — enigm atica noțiune fundam entală a
dreptulu i publ ic, entitat ea paralelă pr oprietăți i din dreptul privat — est e
ea îns ăși o formă de c redință.
Manole:
După ce a c ăzut de la puter e, Troțchi povesteșt e că a fost înt rebat de
nenumărate ori cum se face că a putut căde a? Celor care-l chestionau
astfel, Troțchi socotește că puter ea le apare ca un obiect material pe care
l-ai scăpat din mână, un ce as, o riglă sau un car net. El însă dă cărțile pe
față: pute rea se pier de când influența anumito r idei și anumitor stări
psihice descrește în sferele di riguitoare și în rândur ile ma sselor . Se
schimbă cr edințele, se pr eschimbă sufletele, apar idealur i și planur i nouă.
Troțchi a căzut — el o spune, nu eu — nu pentru că s-au urzi t comp loturi
împotriva lui, ci pentru că oamenii nu mai gândeau și cr edeau ca el, nu se
mai aflau pe acel ași plan spiritual cu el. %f'se spune a că e indiv idualist și
aristocrat, lui, teoreticianului revoluției permanente, pentru că ma ssele
erau ob osite de r evoluție și voiau să fie lăs ate să trăncăne ască în jurul
unei sticle de vin (vorba vine) o ri să me argă la spect acole de balet o ri să
bârfea scă în voie. Troțchi e tot pe poziț ii revoluționa re, dar nu mai e
popular și cade dint r-o dată și de la sine, nu- l trântește nimeni, cade fără
să intervină nici o catastrofă pentru că nu-l mai ține nimic , întocmai ca
unul căruia i se surpă s ub picioa re scaunul ori scara pe car e s-a suit.
Puterea nu e decât o stare, un rezultat: guver nanți i nu sunt la pute re
fiindcă au mijl oacele de coer cițiune în mân ă, ci au mijl oacele de
coercițiune la dispoz iție pentr u că s unt la puter e. Mă, cine crede altfel,
crede ca persoanele care-l plictiseau pe T roțchi cu întrebări , crede că
puterea e un obiect care scapă din mână, se cucerește, se fură, se
ascunde. Un fel de talisman, de co if al Nibelungulu i. Puterea nu e decât
un elem ent de gradul al doilea, provine, decur ge de la un altul. Iar
elementul inițial e credința m assei omene ști care e cuprinsă înt r-o formă

statală anum e. Dreptul, așadar, nu- i decât o religie, un sistem de
credințe.
Guver nanții cad atunci când nu m ai au vlagă și voi nță de puter e și nu
le mai au fiindcă s-a petrecut ceva înlăuntru l psihicu lui lor. Adevărul e că
entuziasmul lo r a pier it deoar ece nu mai e alimentat de se ntimentele
massei. Scade potenț ialul l or guver namental, cum s ă nu sc adă, de vreme
ce a s căzut nivelu l izvorului, adică s-a micșorat înc rederea pop orului.
Guver nul e umbra, imaginea din oglindă, cu rentul electric, mandatarul;
poate atât a cât i se deleag ă. Oam enii care-l compun sunt apți să lucreze
atâta vr eme cât simt că sunt sprijin iți; câtă potentia agent i le transmit e
uzina generatoar e, adică m assa guver nată, atâta acțiune guver namentală
depun. Puterea e numele ceremonial pe c are-l poartă consen sul nostru al
tuturora, e voința comună a grupului , cea m ai înaltă, voința generală de
care tot vorbeau ăia din a doua jumăt ate a ve aculu i al %XVM-lea.
Înseamn ă că într e guver nanți și guver nați se s tabilesc niște raport uri
sufletești și că ocâr muito rii — de la țariști la troțchiști — pier d orice
siguranță și or ice putință în clipa în car e simt că s-a întrerupt cu rentul
care-i lega de po por. Dar dacă lucr ează tiranic și tot nu cad? Asta
însea mnă că tr ebuie să recurgem la tat a Freud și să const atăm că,
inconștient, p oporul îi spri jină și nu este ostil tiraniei.
— Cardinalul de Retz, în ace st text fundam ental, e poate primu l
constituț ionalist care a înțeles cum s tau lucr urile: „Parlamentele nu- s oare
idolul noroadelo r? Știu că le socotiț i drept nim ica toat ă deoa rece Curte a
este înar mată; tar e vă rog însă a-mi îngădui să vă spun că tr ebuie
socot ite dr ept foarte mult o ri de câte o ri se socotesc ele însele d rept
totul". Iată unde am ajuns: „î ncep ele însele pr in a socoti armatele
dumneavoa stră d rept nim ica toat ă și nenorocirea este c ă puter ea lo r stă
în imaginația lor ; și se poate cu adev ărat spune că spr e deosebi re de
toate celelalte feluri de puteri , ele p ot, când au ajuns la un anumit punct,
tot ceea ce c red că pot."
Possunt quia p osse videntur:
După R etz, un salt până la R obert Musil: „Crezurile omenești nu sunt,
probabi l, decât niște cazuri particulare ale creditulu i. În iub ire ca și în
afaceri, în științe ca și la să ritura în lun gime, trebuie să crezi înainte de a
câștiga ori de a-ți atinge ținta; cum de n-ar fi la fel de adev ărat și-n viaț ă
în general?… Când a ceastă cr edință s e isprăveșt e — pentru că nu există
nici justif icare, nic i acoperi re — falimentul nu se lasă așteptat: epocile și
imper iile se prăbușe sc aidoma afaceril or când creditu l lor e consumat.
De hotărâtoar ele cuvinte ale car dinalul ui de Retz se leagă și a ceste a,
nu mai puțin înzestrate cu harul de a dezv ălui lucr uri ascuns e, ale lui
Joseph de Ma istre: „L-am întrebat într-o zi pe un militar de se amă: Ia
spune-mi, domnule general, ce însea mnă o bătălie pierdută? N-am izbutit
niciodată s ă înțeleg bine ce e. Mi-a răspuns după o clipă de tăcer e: habar
n-am. Iar după o a doua tăcer e adaug ă: e o bătălie despre care crezi că ai
pierdut-o… o bătălie nu se pier de materialmente… Frederic al II- lea, de
pildă, car e oricum se pricepea în treburi de felul acesta, zicea: Să învingi
însea mnă să înaintezi . Care însă e cel ce înainteaz ă? E cel a cărui
conști ință și dârzenie îl deter mină pe celălalt să dea înapo i… Imaginația e
aceea car e pier de băt ăliile."
— Necesitate a unui plan de- al doilea, adică a tran scendenței.
Malraux: „Isto ria artei este c ă întotdeauna oam enii au cerut artei
prezenț a a ceva ce nu est e ceea ce ei pot realiza." ,Altfel spus, nu există
artă dec ât din momentu l în care ceva se opune realității. Acest ceva

oamenii nu l- au găsit decât în transcendență." Iar Kafka definește poetu l:
„un telegraf viu între Dumnezeu și oameni."
— Mă surprin de că suprar ealiștii au tr ecut aproape cu to ții în
rândur ile antifascis mulu i de vreme ce faimoa sa declarație a lui Hans
Johst: „ Când aud cuvântul cultură pun mâna pe r evolver" a fost pr ecedată
de o alta, a papei suprar ealismulu i: ,Actul suprar ealist cel mai simplu
constă în a ieși în stradă cu un revolver în mân ă și a trage de istov în
mulțime." (De ce s-o fi refugiat And ré Breton în Statele Unite când i s-a
realizat visul e un mister, încă unul din mister ele care ne depă șesc.)
1941
Tata (e în timpul guver nării lui Antonescu) ne e xplică fratelui meu și
mie că n-are nici un rost să ne sup ărăm. T rebuie să înțelegem c ă altfel nu
se poate.
Mai târziu mi-am adu s aminte de vo rbele lui și de ale lui Saint-
Exupery : „De vreme ce sunt de-al l or, nu-i voi renega nici odată pe ai m ei,
orice ar face. Nu vo i predica nici odată împotr iva lor în fața altora. Dacă va
fi cu puti nță s ă li se ia ap ărarea, îi voi apăr a. Dacă mă batjoco resc, voi
închide batjocu ra în in ima me a, și vo i tăce a. Orice aș gândi atunci despr e
ei, nu voi juca nici odată r olul de m artor al acuzării. "
— Dialectica bi ne-rău, spr e deosebir e de altele, nu este eg alitară.
Față de rău, binele e mai ginga ș, mai instabil, mai puțin tel la făptură.
Binele: e mereu în stare de inferi oritate (fragilitate), nu se poate lua la
luptă dreaptă cu potr ivnicu l său.
Camus: „ Binele e o visare, un pr oiect mereu am ânat și ur mărit cu un
efort istov itor, o limită pe care n-o atingem nici odată, domnia lu i e
imposibilă. Numai răul poate mer ge pân ă la marginile sale și domni
absolut."
— Teoreticienil or cumințeniei, cedării și compr omisului , apol ogețil or
„înțe lepciuni i" și critic ilor „eroismului nebun", lui Jean Gion o și uno ra
dintre prietenii mei le- aș spune a ceste cuvinte ale lui Gorki (îi trecuse și
lui): „Nebunia vitejil or, iată înțe lepciunea vieți i."
1970
Pentru ca bărbații de s tat eur openi și americani să știe cum să se
poarte cu st atele simiene pe care au găsit de cuvi ință s ă le în ființeze în
Africa și alt e părți ale lumi i unde faza arbor icolă încă nu a fost în
întregime depășită, pr ecum și cu alți mârlani și țopârlani care și-au luat- o
rău de tot în cap, ar tr ebui să aibă cunoștință de una din cele mai nob ile
scene petr ecute (nu sunt prea mulți ani de atunci) pe păm ânt românesc
— și să ia pildă.
Marele pictor și autenticul boier Theod or Pallady obișnuia să
dejuneze în oraș: la Jockey Club, la D obrică pe Aur el Vlaicu o ri la
restaurantul din Buzești ținut de Mișu, f ostul bucătar al Autom obil
Clubu lui.
În Buzești, pe vr eme caldă, P allady mânc a odată în grădină, av ând
carnetul de schițe în față. La o ma să alăturată un tip tânăr, solid, cu păr
creț, barbete, haină cu umeri i vătuiți, căm așă vio let și cravat ă galbenă.
Lâng ă el o coardă, expresivă. P allady o desene ază.
Tipul, enervat (făcut?), se ridică și se pr optește în fața artistului.
— Cum de îndrăznești s- o fixezi pe doamn a și s- o pictezi? Pallady
mormăie un ră spuns vag po liticos și e xplicativ, apoi tace. T ipul stăruie și,
împins de tăc erea și bătrânețe a interl ocutor ului, trece pe alt r egistru :
— Ia as cultă, po rc bătrân…
Pallady, șaptezeci și cinc i de ani, fost elev al unei celebr e școale de

box de la Paris, își pune car netul pe masă, nu- și suflecă mânecile, se
scoală a gale și-i arde vlăjganului un upper cut car e-l trânteșt e peste o
masă învecinată.
Ce păcat c ă n-are cine și cum afl a.
(Mai întâi să coboar e din copaci. P e urmă om sta și de vo rbă.)
— Pe păm ânt tu rcesc, dar cu e xtraterit oriali tate: moartea lui
Costantin Brâncoveanu și a fiilor săi conf irmă povața d ată de l ordul
Chesterfield lui Philip Stanhope (fiul său): de trăit poț i trăi cum vr ei, de
murit să mori ca un gentleman.
Mundana viaț ă a voiev odulu i se încheie înt r-un fel care-l cons acră ca
gentleman (nu s-a turcit) și-l aur eolează ca sf ânt (nu s-a lepădat de
creștin ism).
Gherla (Zar ea), 2 au gust 1964
După ma sivele plecări din aprilie (mai ales bol navi, foarte mulți pe
targă, i- am zărit prin interstiți ile scânduril or de la c amera 35) a urmat
citirea de cătr e comandantul închiso rii a decretului general de grațier e, la
17 iunie. Pentru prima oară se vorbește de spre „dețin uți politici". Până
acum: „ Ce faaace? Deținu ți politici? Nu zău, mă ? Voi sunteți in fractor i
împotriva securității statulu i, ast a sunteți." Urmează c a la data de 23
august s ă „nu mai e xiste practic nic i un deținut politic". Despre grație re
știusem cu o zi mai înainte, prin morse. Dar acel „practic" mi s-a părut
suspect. Poate c ă n-a fost luat cuvântul în sen sul lui corect care e „de
fapt", „concr et" — ci în sensul ră spândit, dar nee xact, de „situație
generală în care cazurile excepționale fiind foarte rare nu conte ază".
Gardieni i — acum sunt mai vorbă reți, ba fac și aluzii la „ce să-i faci, așa a
fost, să nu plecați cu sup ărare" — îmi spun c ă măsura are un car acter
absolut. Cu toate a ceste a, după seria de plecări de la sf ârșitu l lui iunie,
văzând că nu fac încă p arte nici din seria car e a început să fie l iberată la
25 iulie, cunosc o stare ilogică de nerăbdar e și anxietate. E stupid, nu mă
pot reține, dar iau aminte că-mi pare rău să fi fost ur gisit pr intre ultim ii.
Aveam s ă fiu într-adev ăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu
litera S, n- aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incu rabil, fuse sem
„nesincer cu ancheta", nu figuram pe l istele de tur nător i („au colabo rat cu
organele de administrație") și nu mă număra m printre reeducați. Dar
evenimentul liberăr ii se apr opie și poate ave a loc din clipă- n clipă. În mica
celulă de la Z arcă, singur, îngenunchez și fac un bilanț. Am intrat în
închisoar e orb (cu vagi străfulgerăr i de lum ină, dar nu asupra r ealității, ci
interioare, străfulgerări autogene ale beznei, car e despică întune ricul fără
a-l risipi) și ies cu ochii deschi și; am intrat răsfăț at, răzgâiat, ies vindecat
de fasoane, n azuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunosc ând ferici rea;
am intrat nerv os, sup ărăcios, sensibil la fleacuri, ies nep ăsător; soarele și
viața îmi spuneau puțin, acum ș tiu să gust feli oara de pâine cât de mică;
ies admirând mai p resus de o rice curaju l, demnitatea, onoa rea, eroismul;
ies împăcat: cu cei cărora le- am greșit, cu prietenii și dușm anii mei, ba și
cu mine însumi.
Stau deci în genunchi și mulțume sc lui Hristos Dumnezeu și-I
făgăduiesc s ă fac tot ce voi putea spr e a mă purta de- acum înc olo ca un
domn rece în faț a tutur or adversitățilo r, piedici lor, zăd ărârilor; numai
vesel, mereu recunoscător pentru o rice bucurie, orice vorbu liță bună car e
nu va fi blestem s au înju rătură; și vo iesc mai bine moartea dec ât să fac
păcate strigătoa re la cer .
Mulțumesc sincer, făgăduiesc serios… Dar câți n- au mulțum it și n- au
făgăduit? Gândul acesta nu mă clatină totuși pentru că e xperiența

celorlalți nu ne e transmisibilă. Așa încât buna me a disp oziție rămâne,
doar tulburată de o oarecare agitație. Umblu fără a mă opri prin micuța
celulă. Perspectiva liberări i mă fur nică, dar mă cupr inde apoi și
presimțirea că m ă voi înt oarce în închisoa re — și par că mi -o doresc. Poate
că aici t rebuia să rămân em cu toți i, poate că era mai ușor, mai bine.
Jilava, camera 25
Montherl ant în Port-Roy al rezumă concep ția pr otest antă despr e
mântuir e: „Nelin iștea e o dovadă sigură a puținulu i folos pe care-l tragem
de pe urma sfântei împărtăș anii și or icine nu se simte feric it aici pe
pământ nu poate să fie feric it dinc olo. Crezi în Dumnezeu și ți- e frică de
ceva?"
Faimos vorbesc jan seniștii , dar tocmai cei car e cunosc „teama și
tremurul" trec ușor peste incertitu dinea legat ă de erudiția umană în
ultima clipă. În fricoșătoar e e judecat a lui Hristos pentru că nimen i nu știe
care va fi verdictul ; meritele, faptele bune, nu sunt p recumpănitoar e; iar
cât privește cr edința noastră, putem fi siguri că-i adev ărată ? Protestanții
— îngăduind individ ului să-și deducă mântuir ea din starea sa de liniște
sau ferici re — în lătură tragicul și angoasa din viața cr eștinul ui.
Ortodocșii — at ât de axați pe Înv iere și-n consecință pe bucur ie —
sunt mai apr oape, cred, de e sența dramei înd oindu -se mereu de soarta
lor. Inginer ul Pete. îmi atrage at enția asupra a cestui punct, unde văd
multă onestitate și un adevăr at tremur : tocmai că asta nu se poate ști!
tocmai că nim ic nu e rezolvat până în ziua judecății.
— Creștinismul școală perfectă a contradicț iei și parado xului, cea mai
dialectică dintre concepți i.
Prima dator ie a cr eștinulu i: a fi feric it.
Prima dator ie a cr eștinulu i: a simți adânc neno rocirea cond iției
omenești.
Ieșirea din dilemă: soluț ia dogmatică: credința în transfigurar e și
înviere.
Creștinul (sau omul — e totuna) se cuvine a fi zâmbito r, tolerant,
rațional, degajat, convi ns de r elativi tatea celo r lumești; deci nițe l sceptic
și foarte îngăduit or; și toto dată — știind că aici se joac ă partida pe viaț ă și
pe moarte — că numai în trup ne putem mântui (trupu l e tru p de moarte și
Pavel aș teaptă să fie sc ăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieșit din
trup nu te mai poți mântui) — trebuie să fie grav, ab solut conv ins de
adev ărurile revelației, aprig în convin gerile sale și-n simțul tragic și er oic
al existenței, abis al în deschider ile sale a supra tainelor vieți i. Este
neces ar, ar spune un istoric al cultur ii, să îmbine ceea ce K enneth Clark
numește „z âmbetul rațiuni i" din secolul XVIII cu aspra as cultar e și
înflăcărată cr edință din secolele XII-XIII.
Dar cum pot fi îmbinat e aceste două luc ruri atât de opuse: secolul
XVIII și se colele XII- XIII? Rațiunea și c redința? Zâ mbetul și gravitate a?
Îngădu ința și a scetismul?
Nu știu. (Dac ă nu cumv a răspun sul pertinent ar consta în răstur narea
întrebării : cum de-au putut ajunge să fie despărțite?) Cunosc îns ă o pildă
care — în mod tainic — pare a dovedi că opusur ile pot co incide, că există
o posibi litate de împăcar e (integ rare) a diver gențel or viziuni i. Pilda e
simplă, nițe l zărghită, și sunt cu totul dispus s ă-i recunosc un caracter
neserios, un iz de p oznă n astratiniană; p rea locală pentru a putea
pretinde la valabil itate general ă; și, desigur, supărător de reacțio nară. Iat-
o în toată ambiguitatea ei, în dialectica ei filocal ie.
La un sfânt călugăr cunoscut pentru curățenia vieți i lui, duhovnic

riguros, fără multă c ărturărie, vine să se m ărtur isească o femeie al căr ei
soț a fost arestat pentru motive po litice. Deîn dată scoate un r evolver . Ce
mă fac, părinte, e al bărbatulu i meu, l-am luat la mine să nu dea cineva
de el. Călugăru l o fulgeră cu privi rea îndelun g; apoi, căscându- și
îmbrăcămintea: „ Văleu, văleu, dă-i drumu l în anteriu."
(Luca 8, 8: Cine are urechi de auzit să audă.)
1967
Admirabilu l Athenagora, patriarhul întâlnir ii de la Ierus alim și al
sărutului de la Ist ambul — al ecumenismului față de car e m-am legat să-i
fiu fidel — îi spune lui Olivier Clem ent că mer ge spre Hristos pentr u că îl
iubește și „ nu e silit de nim ic", pentru că Hristos — care a refuzat să
coboare de pe cruce și să prefacă pâini le în pietr e — e tot una cu
libertate a.
Hristos ne dă libertate a (Ioan 8, 32: „iar adev ărul vă v a face l iberi")
și fer icirea sub forma de r ețetă practică de uz cotid ian.
Cine-și r epetă mer eu maxima lui Kierk egaar d: „Contrari ul păcatului
este libertatea" și cine știe că libe rtate a est e bunul suprem, înțelege ce
poate însemna cr eștinismul.
Nu-i r eproșez lui Giono că a îndemnat la cedare în fața răului în
numele superi orități i vieți i asupra morți i. Îi obiectez că a trecut cu
veder ea peste alt ad evăr: că viața — desigur infin it superi oară morți i —
nu este nici ea bunu l supr em dacă nu e însoț ită de calitate a-i ab in itio
consubstanțial ă, adică de libertate. Când Benda spune că bunul suprem
al omu lui nu e viaț a, ci libertate a, el enunță un adev ăr de care Gion o n-a
vrut să țină se ama. Benda e un scriit or care nu se compară cu Gion o. Dar
dacă adevărul poate ie și din gura copi ilor și a să racilo r cu duhul, de ce n-
ar putea veni și de la a utorii cu o frază mai puț in pit orească?
— La urma ur mei, Pascal ne îndeamnă s ă pariem.
Bine.
Dar dac ă?…
Dar dac ă e așa cum p resupune R enan: s-ar putea c a realitatea să fie
tristă?
Dar dac ă s-ar adeveri coșmarul lui Jean-Paul: în catedrala pustie, sub
orologiul pe al c ărui cadran fără a ce au încr emen it cifrele veșniciei ,
Shak espe are dă de ve ste moliilor că nu e xistă Dumnezeu'?
Dar dacă universul, cum a cr ezut J.B.S . Haldane, nu e doar mai
ciudat decât gândim noi, ci mai ciudat decât putem gândi?
Atunci — cu at ât mai rău pentru natură și univers. Îmi repet cuvintele
abatelu i Valensin.
(De fapt, e numai o iluzie: cei de mai sus se referă la universul corupt,
singuru l prins de simțuri și de concepte.)
— Smerit, da, cel car e afir mă adev ărul. Dar nu înt rucât afirmă
adevă rul. Proclam area adevărului e mer eu solemnă pentru că adevăru l
e solemn.
Cine s e rușinează să mărturisească pe Hristos, va fi rușinat la
Judecată. Hr istos e A devărul.
Mărturisi rea ad evărulu i e un act ce se fac e numai solenmiler.
— Buddha, ieșind din palat, a văzut moartea, boala, foamea, s ărăcia.
Aceste a toate țin, într-o oarecare mă sură, de fi re. Ura dezlănțuită și
predicată, nebunia, to rtura nu le-a întâlnit. Secolu l al X X-lea a văzut, în
afară de calamități, toate fumuri le iadului și demenței, a văzut c ă iadul
poate f i, că e în orice clipă gat a să treacă de la virtualitate la închega re.
Abisul, situațiile limită și angoas a ieșită-n strad ă și postată pe la col țuri au

arătat omu lui de rând al secolulu i al X X-lea c ă diavolul există și că e
aproape de el. P rin urmare secolul al XX-lea e cel mai pregătit să devină
creștin.
— Creștinismul nu e pr ostie mier oasă. Prințul Mîșchin — idi otul —
numai p rost nu e. Pe toate le știe, pe toți îi înțelege, cunoaște răul ca
puțin alții. Dar dintr-însul nu trage concl uzia cinismulu i, irespons abilității
și deznădejdi i, ci deduce soluția bunătății, apărării dreptății altora și
smeriri i eulu i — înt reita soluț ie creștină. Singura posib ilă, dacă a vem
nițică minte și pr ivim r ealitatea în față.
1971
În Sta tele Unit e s-au creat biserici ale homo sexualilor. Contra. De ce?
În primul rând: H ristos nu r espin ge pe nic i unul din cei car e vin la El.
Așadar, nici pe homose xuali. Însă, ca și pe toț i ceilalți , nu pentru ca să se
justif ice și să se confi rme în păcat, ci pentru ca să se la se de el.
Hristos n- a respins pe curve și pe ho ți, dar nu spr e a-i binecuvânta în
poziția lor de curve și de hoț i, ci pentru a-i ajuta s ă nu mai fie. Greșit ar fi
să se cr eadă c ă hom osexualilor le-ar asigura un tratament pr eferențial, pe
ei primind u-i fără ca să se cur ețe și libereze din robia păcatului lor.
Domnu l, din milă și bunătate, as cultă or ice rugăciune ; scopul
rugăciun ii nu es te însă întări rea în păcat. Ma uriac î i spune a lui Gide: n-
are-a-face la ce r enun ți, totul este să renunți ; ca a tare în cazul
homosexualil or problema nu se pune în alți ter meni decât ai în frânării.
În al doi lea rând: creștin ismul este prin esență univers alist și ostil
oricărei segregații. Nu este conf orm cu spiritul învățăturii lui Hristos să
existe o biserică pentru albi și una pentru negri, o biserică pentru femei și
una pentru bărbați, o biserică pentru bogați și una pentr u săr aci, o
biserică pentr u hom osexuali și un a pentru heter osexuali, o biserică
pentru intelectuali și una pentru analfabeți. Tot as tfel, ar fi necr eștin și nu
lipsit de r idicol (segr egația duce spr e ridicol) să ființeze biserici speciale
pentru hepatici, cardiaci, bolnavi de calculi renali.. .
Destul că-L rugăm pe Dumnezeu fiecar e în limba noastră și c ă ne
desp ărțim pe național ități și con fesiuni, nu m ai e nevoie să creăm alt e
particu larisme.
Gherla, iuli e
În camer ele dinspr e șose a, vara, căldura e at ât de m are, încât
gardieni i îngăduie deținuț ilor să-și lepede hainele văr gate și s ă stea în
chiloți. Zăpuș ala atingând în anumite ore intensități de neînch ipuit, unii se
urcă pe paturi, apucă do i câte doi un „cearș af” și-l agită spr e a încer ca să
iște o adiere.
Stau cu Ma rinică P. și Sile Căt. și învăț Cântecul Potirului al lui Crainic.
Pâinea și Vinul. Ca la Trakl și la Ignazi o Silone. Caracterul atât de simplu al
creștin ismului întemei at pe două r ealități , două biete și-n acela și timp
splendide realități: pâinea și vinul.
Și iată, pot irul la gură T e-aduce Iisus e Hristoas e, Tu, jer tfă pe cruce
Adapă-ne, sâ nge de Sfânt Dumneze u
Ca bob ul în hol dă, c a mustu-n ciorc hine Ești tot ul în toate și toate
prin Tine Tu, vinul de-a purur i al neamului meu.
Ca prin minune încep să simt o răcoar e, o umezi re a guri i arsă de
sete (nici la Gher la nu pot bea apa, să lcie); și o imen să recunoștin ță,
niciodată n-am ș tiut mai bine ce e smerenia, cât de „sărac ă" și „ticăl oasă"
e cond iția uman ă.
Gherla, 1961
Foarte mulți își reneagă tr ecutu l, dezmint până și luc ruri notorii. „N-

am fost!" Exemplu de cinste și sinceritate, colone lul C. L. c are după ce se
recomand ă adaug ă — spre știință și bună r egulă: am fost p refect leg ionar
de Oradea și sen ator legi onar.
București, 19 65
Cu Sor in Vas. și Ștefan P op. despr e nebunie.
Secretul nebuniei — pentru Sorin Vas. și Ștef . Pop — st ă în
discont inuitatea ei, în lipsa de coe rență și de consecvenț ă a nebunulu i.
X. Y. zice c ă e Napole on Bonap arte.
Foarte bine. Sunt gat a să-l cred. Dar nu pot deoar ece el se poartă ca
N. B. numai pân ă la un punct. Apoi trișe ază, se opr ește. Nu e consecvent
cu el însu și, nu e coe rent. Mai bine zis nu-i serios în nebunia lui.
E nebun nu pentru că s e socotește N. B. , ci pentru că nu e în mod
continuu N.B.
Napole on Bonap arte e Napoleon Bonaparte pentru că el se poartă
mereu ca atar e, pe când X.Y . se mulțume ște ca ceilalți să-l trateze c a și
cum ar f i N. B.
Victor Hugo: era un nebun care se lua d rept V .H. La fel și Bonaparte.
Dar V ictor Hugo și Na poleon Bonaparte se purtau ei înșiși, prin
propriile lor mijloace, ca V .H. și N.B.
Mulțum indu- se ca alții să-i recunoasc ă situația de N.B., nebunul dă
dovadă de neserioz itate.
Foarte bine, îi accept punctu l de veder e. Da, ești N.B. Fii!
Și iată că nu poate fi. Pe când N.B. e un nebun car e poate s ă fie N.
B:, car e-și poate r ealiza modelu l și-l poate pune în funcț iune.
Lui X.Y . îi lipse sc mijloacele de a se purta ca N.B. În cele din urmă, din
concesie în concesie, se declară mulțumit dacă i se spune: Mai estat ea
Voastră.
Pe scurt, nebunul nu c rede consecvent, cont inuu și coerent că e N.B.
În acest se ns, el știe că nu e N.B. și că e nebun. În ace st sen s, orice
nebun o face pe nebunul . La X .Y. există undev a o întrerupe re, o scur gere
(une fuile), o tranș are.
Daca domnul de cristal din nuvela lui Henri Duvernois ar fi coerent, n-
ar trebui nici să vorbea scă, deoar ece crist alul nu vorbește. Aș adar nu- i
consecvent cu el însu și. Nebunul, fiind slab, are nevoie de alții, depinde
întru-totul de ei. N-ar e și N.B. nevoie de alții? Ca s ă-l recunoasc ă. Pe când
X.Y. are nevoie de alții ca să fie, e xistențial. El există numai r eflectat.
Vorbele lui Sorin Vas. și Ștef . Pop. îmi confi rmă pr oasta p ărere despre
nebuni pe car e o am de la Ch esterton și de la Ma nole („Să n-aud de
nebuni! ")- Nici Mîșchin , nici Don Quijote, nici Alcest, nici Hamlet nu sunt
nebuni . Nebuni suntem no i care ne credem în cârciumă în loc de a vede a
că sunte m în ca stel. De nebunie trebuie să ne vindecăm, nu de rațiune.
Nu în întuner icul tulbur e, nu în semi-minciuna demenței ne s tă sc ăparea,
ci în lum ină și a devăr, la pic ioarele lui Hristos care-i vindeca pe
demon izați.
Lucerna, 1938
Comemor area operei Siegfried de Wagn er, la vila di n Triebs chen, pe
malul lacului celor pentru cantoan e. Aici a scris comp ozitorul Călătoria pe
Rin a eroului după al c ărui nume î l botezase pe fiul său de curând născut.
Dirijor: Ar turo T oscanini .
Într-una din seri, în sala de concerte, simfonia I -a de Brahms, de
asemeni di rijată de T oscanini.
Nu tr ece mult de la începutu l executării simfonie i și plafon ul se
deschide; coho rte de înge ri coboară din ceruri și umplu sala. Valuri de

euforie se revars ă peste tot. Se simte că și buc ata și e xecuția st au sub
lucrarea harului sfințitor.
Îmi închipu i simfon ia I-a de Brahms concepută noaptea, la V iena,
spre sfârșit de pr imăv ară: compozit orul iese de la K afeehau s, târziu , și se
îndreaptă pe jos cătr e casă. Cale a e lungă și tr ece pe la Votivkirche. E
răcoar e. A plouat. Din când în când se m ai aude, îndepărtându-se,
bubu itul unui tunet. Ultimele tramv aie trec, gon ind. Toată melancol ia
vieții se adun ă în jurul compozitorulu i, toate chem ările, trecătoar ele
bucur ii, permanentele frumuseți, nostalgiile. Mai ales pentru că știe că v a
muri este sufletu l omul ui cucerit de atâta evane scență și i se p are lumea
în jurul său atât de solidă. Cel ce străbate cu pa sul apăsat al unui trup
bondoc străzile aproape pustii nu e necunoscător al vieții sub toate
aspectele ei și nici al trecutul ui; știe c ă umblă pe locu ri unde a u mers
Haydn și Mozart, Schubert și Johann Straus s. Prezentul însă e al lui;
prezentul cu exigențele și decepții le lui și cer cetat de ceva nepieri tor. Mă
întreb dacă nu la simfon ia I-a de B rahm s s-a g ândit Mateiu Caragiale când
a descris valsul cântat la bir tul din Covaci (Tot mai învăluită, mai joas ă,
mai înecată, m ărturisind duioșii și deza măgir i, rătăciri și chinur i,
remușc ări și căințe, cântare a, înecată de do r…)
Așez simfon ia I-a alături de tetralogia lui W agner (Paul Morand
preferă Tristan și Isol da) și Don Giovanni, reușita supr emă a muzicii pentru
Kierk egaard.
Nicăieri nu cred ca orăș anul, în muzică, să fi fost mai apr oape de
Dumnezeu, cutreierându-și, p rofan, orașul. (În literatură: Gaspard de la
nuit de Al oysius Bertrand și — fir ește — Ch esterton, întreg.)
1971
Audiție integrală, ster eofonică, a operei rock-pop Jesus Christ
Super star de Andrew Lloyd Webber și Tim Rice.
Personajul Mariei Magd alena — te xt, partitură, voce, interp retare — e
extraor dinar. Toată puter ea de c reație și dragoste a autorilor pentru ope ră
aici s-au concent rat.
Cel mai ta inic pasaj din Evang helii — mai greu de înțeles dec ât chiar
Luca 16 ori Io an 17 — mi se pare unge rea din Betania.
Când Iu da spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atât de scump și
s-ar fi putut ajuta at âția săr aci! Iuda vor bește în numele nostru al tutur or.
Toți judecăm ca el: da, e păcat, at âta risipă de mir și sunt at âția săr aci!.. .
Vorbește l ogica omenea scă, migăloas ă și pizm așă. (Pentru no i înșine
nimic n-ar fi prea scump, pentru alții orice e p rea mult. Și nici pe noi nu
îndrăznim să ne răsfăț ăm!) V orbește me schinăr ia îngr ijorată de a limita
pornirea spre dăr nicie ori spre sacrificiu.
Iar răspun sul lui Hristos, nițel br usc: ia mai dă-i încolo de săr aci, că or
să tot fie săraci cât v a fi lumea și o să-i tot aveți, pe când pe mine nu, iar
femeii acesteia i-a fost mi lă de mine — răspunsul ac esta e de n atură a
stârni cea m ai justificată (righteo its) indignar e a fariseului care mocnește
în fiecar e din noi. E ned rept și sc andalos! ne vine a zice, mai gr ijulii de
gospo dărire și chiver niseală dec ât oricând.
Așa să fie: orgoliu din partea miruitu lui? (Să nu f ie!) Or i nepă sare față
de alți i? (Să nu fie!) P rea bună p ărere despre sine și nevoie de alintar e?
(Să nu fie!) Dispr eț pentru săraci? (S ă nu fie!)
Unger ea din Betania e altceva. De fapt e o lecție — ca tot ce se
petrece și s e spune în Evang helii. Cele rostite pentr u noi sunt rostite, să ne
fie de învățătură.
Și ni se dă o lecție rea, a nevo ie de adu s la îndeplin ire: dator ia

noastră c ând vedem o suferință, un om în pătimir e, pe apr oapele nostru,
pe o oarecare cruce, or i în apropiere, în preajm a, în perspectiva unei
cruci, dator ia noa stră nu este să ne refugiem în abstr acțiu ni și
generalizări , în dragoste a de omenir e și emiter ea dor inței de a se
modifica leg ile și sistem ele sociale, ci e să-l ajutăm și să-l mângâiem și,
pe loc, să-l covâr șim cu bunătate a noastră pe omu l acela și suferința
aceea anume.
Nimic nu- i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump
pentru lovitul, năpăstuitul, suferindu l, neno rocitul nostru semen, chip al
lui Dumnezeu.
Maria Magdalena* așa gândește — și de ace ea purtar ea ei va fi
relatată at âta vreme cât li se va citi oam enilor din Evang helii. Așa cugetă și
așa face: vede pe Hr istos, ghicește imens a lui durere, presimte tragica lu i
soartă, înțelege că-i vorba de o jert fă. Și nu m ai știe decât un singur
lucru: să-l mângâie pe nevinovatul prigonit. În textul operei rock-pop,
parafraz are a te xtului evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la no i, nu te m ai
gândi, dormi liniștit, totul va fi bine, în noaptea as ta lasă păm ântul să se
învârtea scă singur .
Cutează s ă-L ducă cu vor be bune și să-L mintă pe Hris tos.
Dragostea de m amă pentru copil: totul are să fie bine, do rmi, lasă,
nu te sinchisi de no i. Dragoste a cu totul dezinter esată pentru că d ă la o
parte eul : nu te gândi la noi. (Exact cont rariul pilde i maxime de egoism;
văduva c are în fața mor mântului soțului strigă: cui mă la și?) Și pentru că
— spr e deosebir e de Iuda — în lătură și a cel subtil transfer al ego ismului
care constă în a trece as upra nep recisei entități a sărăcimii jignirea adusă
și persoanei noastr e și simțului nostru de econ omie și micime, care
pentru nimic în lume nu ne-ar fi îngăduit să facem un gest at ât de inu til și
de spectaculos, scoțându-ne f ie mă car și pentr u o clipă din acra noastră
cumințen ie.
* Opera atribui e Mariei Magdalen a ungerea din Betania cofun dând trei
personaje ev angh elice. La Mat ei și la M arcu, unger ea din Betania e ste
atribu ită unei femei nenumite și ar e loc în casa lui Sim on Leprosul. (Aici
protestul împotr iva risipei este al tutu ror apostoli lor sau al câtorva di n ei.)
Sf. Aposto l Luca vorbește de „ o femeie păc ătoas ă" care sărută și unge
picioarele lui Iisus în „cas a unui fariseu". În Evang helia d e la Ioan cea care
a uns cu mir pe Domnul e Maria, sora lui Lazăr din Betania.
Și pentm părintele R . L. Bruckber ger (Marie-Madeleine, Paris, 1952)
„păcătoa sa" M aria din Magdala și M aria din Betania ( sora Martei și a lui
Lazăr) sunt una și ace eași femeie, autoar ea ungeri i. Cont ra: Lagrange și
alți comentatori. Textele de baz ă: Matei 26 , 6 și ur m.: Marcu 14, 3 și ur m..
Luca 7. 3 7 și ur m.; Ioan 11. 2 și 1 2. 3 și ur m. (Nota aut. )
Pilda Mariei- Magdalena — și cât de vie o face opera rock-p op —
însea mnă pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în ab stracțiune și
generalizar e, cu gândul la săracii car e nu sunt pr ezenți și constituie o
simplă categorie mintală ( sau altfel spus un alibi) ; că s e cuvine să-l
mâng âiem pe Hristos, adică pe cel prezent, care sufer ă în fața noa stră și
așteapt ă, acum, aici, compătimi rea (%co -pădmi rea) noa stră. A! nu-i rău
să vrei binele omeni ri, și al s ărăcimii și al cla sei muncit oare, dar e ușor;
mai g reu e să -l duci pe brațe la tinetă pe deținutu l ăsta paralizat (și c are
poate simuleaz ă), să-i dai plosca operatului ăsta care nu se poate da jos
din pat ( și câte poate, nițeluș, e xager ează); să rabzi sforăitur ile
generalulu i Constantinescu-Țăranu fără a-l deștept a din somn și a-l soma
rățoit să se întoar că pe o parte (nu i-ar fi , zău a șa, imposibi l), să-l ob lojești

pe nesimțitu l ăsta care urinează în gamelă, să -l asculți pe neîndu ratul
pisălog care nu- și află liniște a decât turu inu-și fără încetar e necazurile,
ranchiunele, am arul.
Aceasta-i lecția Mariei-Magd alena: o lecție de modestie, ca tot ce-i
creștinesc. Suntem chem ați a nu ne pier de în vagi și măr ețe planur i și
deziderate, ci a da ajutoar e practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la
nevoie ; aga sante, de va fi cazul) celui de lângă noi . A ne fi milă de
actuala și r eala du rere a vecinu lui. În parabo la Mariei- Magdalen a, așa
cum o vede opera r ock-po p — iar parabo la se va citi atâta vr eme cât vor
fi ascultate Evanghe liile — Hristos nu e num ai Dumnez eu pent ru care orice
sacrificiu am f ace e p rea mic — ci e și simbolul omulu i îndurerat din fața
noastră. P e el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă
bună, o consolar e, o ureche atent ă, un dar, o frecție, un drum la far macie,
pe el, nu pe cei care nu-s pr ezenț i, nu abstracțiuni le și categori ile car e-s
curate, depărtate, discr ete și pline de c alități, car e — ele — nu sforăie
gălăgios și nic i nu urineaz ă în gam elă. Să ne ajutăm se menul plin de răni
și de păcate, de urâte și putu roase răni, de mârș ave și me schine păcate,
cusur giu și plin de manii, obraznic, nemulțumit, nerecunoscător, murdar,
încăpăț ânat, p retențios, căruia nimic nu-i este bun și car e binelui ce i se
face îi răspunde dacă nu chiar cu sud ălmi în orice caz cu înțepături, ironii
și resentimente.
Maria-Ma gdalena ar e un singur gând: să-i arate lui Hristos că nu e
nepă sătoar e; vrea să -i îndulceasc ă suferința, să-l consoleze, să-i
îndulcească teribi la sarcină. Și pentr u că nu poate să-L ajute propriu-zis,
face at ât cât poate: îi aduce o jertfă inut ilă și costisitoa re, schițeaz ă un fel
de ritual, un gest al cărui sens e: dacă altcev a nu- s în stare să fac, m ăcar
să plâng și să mă păgubesc pentru Tine. Mirul, desigur, nu înlătură
crucea, dar o stropește cu puțină r ouă, se numără pri ntre hotărâtoa rele
pricini car e dovede sc că jert fa de pe cruce n-a fost, ea, z adarnică.
— Trei ființe cred că au str opit cu puțină r ouă crucea lui Hristos:
Maria-Magdalen a, tâlharu l cel bun și, din vreme, Nicodim, care i-a arătat
Domului că și în rândur ile compacte ale fățăr niciei îndărătnice va putea
rodi sămânț a cea bună. (T rei ființe — și lacrimile Mariei.)
Puțin mai înainte, mara ma V eronicăi fuse se singura stație
îndurătoar e a Calv arului; iar dac ă s-a înti părit Sfânta F ață pe țe sutul
materialului este pentru a ne demonstra că orice durere e nepier itoare și
orice ned reptate v a striga în veci.
— La Betania s-a de sfășur at — din câte au fost v reodată pentru
inimile mic-bur gheze — cel mai an arhic, mai sfidător , aristocratic și mai
scanda los spectacol. Gise în Les Thib ault: „ V ivent le s courants d'air", și
deschide toate ușile și toate fer estrele. Nicăieri nu-s oam enii mari mai
înfruntați de copi i și neconf ormiști : se s parg vasele, se risipesc bunurile,
se pier de bunătate de ulei, dezmăț atele int ră-n ca să, pr ofeții se la să atinși
de ele, or să se spar gă geamuri le! și ce mizerie va fi pe jos, unsoar ea asta
pătează, va tr ebui să fie curăț ată, uf … Și partea ce a mai nostimă e că la
Betania și oamenii mari, oamenii în toată fi rea, reprezentați pr in Mart a —
se poartă de tot ciudat: se spete sc să le facă de mânc are tutur or
copilandri lor și zăltațilo r ăstora…
— Sfânta T ereza din Lisieux: „Al dragostei, cu adevărat, es te a jertf i
totul, a da în neștire, a fi mână sp artă, a spulbera pân ă și nădejdea
roadelor , a se purta nebune ște, a risip i fără nici o măsură, a nu socoti
niciodată."
— Cât privește pe Iuda:

Iuda se pierde fiindcă raționează pr ea subtil, prea in genios; e
sofisticat. În cazuri grele cel mai bun luc ru este s ă aplici soluția simplă,
simplistă a bunului simț, a bunulu i simț căpos. Dacă judeci: de vr eme ce
Isus a venit ca să ne mântuia scă, de vr eme ce ca să ne poată mântui
trebuie să fie răstignit, de vr eme ce pentru a fi răstign it e nevoie ca
cineva să-l trădeze, mă voi jertfi eu și-l voi trăda eu — judeci prea subtil și
sofisticat. Și prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist,
țărăne ște și să aplic i regula vulgară; o rice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul
și învățătoru l!
Nu știu exact car e sunt posibil itățile, nu-i sigur că pr eoții și scribii nu
vor găsi alt mijl oc, nu vr eau să știu nimic, nu m ă avânt în rați onam ente
iscusite și cumpli te deducți i, știu numai una și bună, lăsată din moși
strămoși: eu prietenul și învăț ătorul nu mi- l trădez. F acă-se mântuir ea
lumii cum o ști mai bine Dumnezeu, eu nu- s decât un vierme și datoria
mea de biet om e să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze
și mai și, pl ouă cu ar gumente, nu vreau s ă aud de ele.
Iuda s-a pierdut și pentru că a vrut să-și a sume o misiune divină, a
găsit de cuvii nță — dovadă de inimaginabi lă trufie — să se substitui e lui
Dumn ezeu.
Trebuie să fi fost m ai rezervat: nu știu. Nu interv in. Nu m ă bag. Eu
nu-l vând.
Căci orice ar spune Iu da, or icât de rafinate și chiar de impersonale,
dezinte resate și grandi locvente vor fi fost motivele sale, bunul simț
popular va putea or icând traduce pri n odiosul și de mult încăr catul cu
noroi cuvânt de trădător frumoasele s ale reflecții (și au cuvintele o puter e
de pângări re și demistifica re a lor , provenită p oate din lun gă uzură).
Bunu l simț o rdinar îl va putea or icând lua pe Iuda la întrebări — și va
termina reped e cu e l:
— Mă, tu te-ai dus la popi?
— Da, dar ca să …
— Mă, l-ai vândut?
— Să vedeți că…
— Mă, ai luat t reizeci de ar ginți?
(Dracul cu fapta ne pr inde; cu ce poate; ca poliția federală pe
gangsteri, de nu pentru marile lor fărădelegi, pentru fraude fiscale.)
— N-am vrut să-i iau mai întâi și-apoi i-am restituit.. .
— Da’ i-ai luat. Treizeci?
— Da, tr eizeci, însă…
— Mă, l-ai sărutat tu?
— Da, dar am făcut- o ca să…
— Mă, ți-ai dat s eama și tu de vr eme ce te- ai spânzur at.
— Dar tocmai asta dovede ște că…
— Nu ține, mă pramatie, ești un trădător .
La anangh ie și în dilemă singura cale bună pe car e poț i apuca e s ă te
ții de r egula brută, populară. De ce n-am fost eu martor al acuz ării? (Bine
mi-ar fi stat, ca ceilalți ieșiți după nic i cinc i ani și pun'te, fă rost de rețete
pentru somnife re!) Fiindcă mi-a venit în ajutor Dumnezeu să găsesc la
anchet ă scăparea din subtili tăți și raționamente și să refac judecat a
mahalagiu lui din P antelimon și a ț ăranulu i din Muscel.
Simplu! Cât mai simplu, cât m ai element ar. Nici o compl icare. Orice
ar fi și or ice s-ar întâmpla și or icât ne-ar ispiti logica, răm ânem la pravi la
naivă, ce a mai cazonă și mai nedife rențiată: acolo e siguranța. Un a și
bună: nu vând (ori : nu trădez, după cum o fi cazul). Celelalte, vorba

Simonei Weil, incumbă lu i Dumnezeu, facă ce- o ști, nu e treaba m ea. Eu
nu sunt Dumnezeu. Eu sunt un biet păcătos, care nu știu multe, dar știu
că nu-mi trădez st ăpânul. Eu, cu de la mine puter e, nu m ă înalț la rangul
de coredempt or.
Așa trebuie să judece Iuda și să nu piardă din veder e capacitate a
terfel itoare a cuvintelo r, car e-s un fel de țațe ce nici ele nu știu multe și
din cel ce a luat tr eizeci de arginți și a dat un sărut făț arnic de dragu l
poliției nu fac un er ou subtil, ci un vulgar vânz ător.
— Da, sentimentele pot fi sincere și compl icate, vorbe le sunt terib il
de precise și poartă în ele toat ă încăr cătura de r ele a vechim ii. Dram a
lăuntr ică a lui Iuda va fi fost mar e și motivele sale m ai comple xe poate
decât sunt r edate în Evang helia S fântului Ioan. Dar când au trecut din
pshye la lumi na faptel or și pe planul grăiril or, oricare ceaț ă învălui toare
și estompant ă s-a risip it: haloul confuziei dispărând, n- au mai răma s
decât bol ovanii apăsător i ai calif icărilo r, ai încadrării în prea puțin
nuanțatele vorbe ale oameni lor.
Feriți-vă de cuvinte! Fugiți de subtil ități! Nu semnați declarațiile fără
a le cit i cu atenție!
— Motivul pentru care arhiereii au ținut morțiș să-i r emită banii lui
Iuda și la sfârșit să nu-i ia înapo i, neîngăduindu- i să procedeze „idealist și
dezinte resat", pare a fi d orința de a da înt regii tără șenii un caract er
sordid, de a înfunda în mocirla abjecției (Iisus, șeful: un nebun! Iuda,
comp licele: un vânz ător! a lucrat pentru no i) întreagă noua mișc are.
Noua mișc are trebuia să fie de la început l ipsită de or ice nob lețe și
eroism, at ât în cee a ce privește „princ ipalul vinovat", cât și în ceea ce
privește agentul informator .
Securitatea a moștenit acest fel de a proceda, martor ul acuzării
întotdeaun a se acuz ă și pe sine (măc ar pentru faptul că a fost de faț ă
când s-a comis „s acrilegiul "). El crede că, servind organele de anchet ă, își
asigură bunăvoința l or. Tot atât de puțin pe c ât și-a asigurat- o Iuda pe a
bătrânil or și arhiereilor! Trebuie comprom iși toți : și acuzatul și martorii și
agenții, toți trebuie deop otrivă feșteliț i și după ce se vor fi acuzat r eciproc
și vor fi fost aduși la o stare de amețe ală în care nu mai știu nic i ce-au
făcut, nici ce să mai facă, după ce le va fi fost tăgăduită or ice putință de
reabilitare și orice mângâier e (Ce ne pr ivește pe noi? Tu vei vedea.) vor fi
deop otrivă a zvârliț i în a patra st are a m ateriei morale, în ace eași magmă
puturoasă a dispr ețului și uitării .
— Psihologia și pedagog ia ger mană — îm i spune Brude r Harald
Sigmu nd — deosebesc în prezența vieții de toate zile le două atitudi ni:
Ichhaftigkeit, punctul de veder e al insulu i care raporteaz ă toate la el, le
judecă numai în funcție de inte resele, preferințele și gustur ile lu i;
capacitatea lui de a s e simți jignit e imens ă, lume a pentru el este un cer c
al cărui centru se afl ă în sine a lui; din lanțul reacții lor între elemente
desprinde num ai ghini oane, sfruntări, piedic i personale. Imperialismul
egocent rist depă șește cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepând
o armonie a sfer elor și planur ilor cerești, pe când eul omene sc nu vede în
ceilalț i decât rivali și potic niri. Sachli chkei t, dimpot rivă, r eprezintă pe cel
care e dispus să privea scă și ce-i stă în față: inter locut orul, treaba,
circumst anțele, materia. Tipul acesta e cap abil a înțelege că și în fața lui
există realități — personal ismul nu as cultă de Hume și Berk eley — și
uneo ri poate concepe și punctu l de veder e al altuia ori obiectivitatea unei
situații.
Deosebir ea nu e num ai estetică, dar și etică. Tipul egocent ric e mult

mai p redispus la s uferință și s e poate oricând prăbu și în genunea car e se
deschide la o rice pas în d reapta și-n stânga a morului propriu rănit.
Creștinismul care, parado xal, înalță persoan a și apoi o supune r ealității
obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale su sceptib ilități i, reducând
problema loculu i pe car e-l ocupăm în coadă la b ăcănie sa u la casa de
bilete la pr oporții echil ibrate. Er oina din Planetar ium al Nath aliei Sarraute
îndură chinur i cumpl ite în legătură cu stilul unei clanțe: e nefericită
pentru că nu e cr eștină.
Adevăr ul ne face liber i și-n acel ași timp ne desc ătușe ază nu numai
din robia păc atului, ci și din jugul (care nu- i ușor) și de povara (c are nu e
bună) a fleacuril or, susceptibi litățil or, împunsăturil or amoru lui propriu .
Dincolo de Sachli chkei t putem gă si liniștea nece sară pentru a ne pune în
slujba altei cauze, mai vr ednice: die Sache Je su.
— Expresia a ceasta: „ război ul nevăzut" r eferitoare la con diția
creștinu lui în legătură cu un puter nic și nemilos advers ar nu e o poveste
metaforică, e o t reabă serioas ă. Creștinu l duce un război pe car e trebuie
neap ărat să-l câ știge, nu încape „ onorabilă predare" și de a ceea el nu
poate conside ra războiul drept ceva s uperf icial. El își concent rează toată
viața în ju rul victor iei urmărite, el își însușește pe deplin cuvintele
feldmar eșalului Rommel: odată declarat războiu l, nim ic alta nu mai
contează dec ât să-l câ știgi, restul tot e ze amă de varză.
— Întemnițatul poate apr ecia mai bine ca alți i observația lui
Chesterton: „Situația neno rociților se înrăutățește d atorită faptulu i că,
spre a medita as upra irevocabi lității soartei lor, dispun de nesf ârșite
răgazuri. Pentru oprimat cele mai rele cl ipe sunt — din zece — ac ele nouă
zile când nu e op rimat."
1963
În celu la 88 (dacă nu mă înșel) de la Gherla, mar e și ticsită, sunt
mulți preoți de toate confesiun ile. Ecumenismul e pus în practică. În
fiecar e dimineață, din inițiativa unu i preot dârz și a unor mireni inimoși,
se or ganizeaz ă o slujbă inte rconfesi onală. Stau laolaltă pr eoți romano –
catolic i, uniți, ortodocși, pastor i luterani și calviniști. Unul din luterani e
partizan al mișcării liturgice (Berneue hner Be wegung) din cadrul
protestantis mulu i. Câțiva pr edicatori sectanți se țin la început de o parte.
Apoi unii dintre ei (și tolerantu l Traian Cr ăcea, băiat e xcelent) ni se
asociaz ă.
Nimic nu poate r eda splendoar ea ace stei slujbe lipsită de altar,
odăjd ii, icoane, tăm âie, orgă și ob iecte de cult . Siluetele slabe îmbrăc ate
în zeghe, capetele tuns e, fețele palide, cuvintele și cântecele mur murate
(să nu audă car aliii) făuresc o atmosferă c are rivalizează prin intensitate
și ener gie creatoar e de entuzia sm cu cele mai fastuoa se cer emonii din
cele mai măr ețe catedrale ale lumii . Locurile magice ale cr eștin ității —
Capel a Sixtină, catedrala din Chartr es, Sfânt a Sofia, A thosul , din
Wartbur g, măn ăstiri le Zagorsk și Optin o — par a fi toate aici, în duh și in
principio. Ne simțim ca în catacombe, dacă ar veni peste noi prime jdiile și
năpra snele sunt sigur că toți le-am înfr unta. Cuvintele Domnulu i: unde
sunt do i sau trei adunați în numele Meu, voi fi și Eu — își află aplicar ea.
Nu, nim ic nu poate r eda, e xplica, transmite incomparabila frumusețe a
slujbel or acestora de înf rățire ecumenic ă. Lor, cel puțin tot atât de bine ca
societății dinainte de revolu ția franceză, li se pot aplica vorbe le lui
Talley rand: cine nu le- a apucat nu știe ce-i la douceur de vivre89. Prezența
lui Hristos e ste or bitor de evidentă și orice s-ar întâmpla mai târziu — nu
ne-am prefăcut în în geri — nu se v a putea șter ge se nzația de răpi re la cer

pe car e o dă imp rovizata pseudo -liturghie. Încer căm și un sentiment de
adâncă r ecun oștință faț ă de cei ce ne-au pus în situația de a ne împărtă și
din asemene a inim itabile și incomparabile momente c are ne scot din timp
mai tar e decât madeleinele lu i Proust.
1970
Preoții care se grăbe sc să aprobe cu înflăcăr ate cuvin te de laudă
măsurile morale luate de unele guver ne totalitar e (desființarea
prostituț iei, interzice rea avortu lui, îngreunar ea divo rțului) au în gând,
cred, mai mult literele și drasticitățile decât spiritul care stă la baz a acelor
măsuri. Căci spiritu l nu poate sufla dec ât acolo unde e libertate și unde
virtutea ie se din liberă alegere. (Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi
sunt de f olos.) Dacă nu s-ar pune teribila problemă a ispitei, mai că s-ar
concepe orașul în a cărui piață centrală, în faț a catedralei, s-ar alinia
bordelul , cârciuma și tr ipoul. Numai că ar fi g oale.
Într-o faz ă ulteri oară, situația de fapt ar fi ca în morala impus ă:
bordelul , cârciuma și tr ipoul ar fi nu numai g oale, ci și închise, căci n- ar
avea cine le ține.
(Și-mi place s ă mi- l închi pui pe diavol, înapoia o bloanelo r trase,
alergând de co lo până col o; răcnind ca un leu și căutând pe cine să
înghită. Sau, în altă versiune decât a Sfântulu i Petru: rezemat de ob lon,
scăpărând întune ricul localul ui pustiu și ver dele mes elor de joc cu
zâmbetul am ar al dezn ădejde i ofensate.)
— Și-n orice caz nu pot fi de a cord cu preoții (chiar dacă printre ei se
numără pr ea cuvi osul și admirabilu l Sofian B.) care înalță în slăvi edictele
miliției cu pr ivire la tunsul părulu i, fustele fetelor etc. P entru că dau
preeminență unor zădărnicii, uitând că vin din partea unor slujito ri ai
Celui care lasă asupră-ne Spaima și Minciuna. P e acestea le uităm. Ca să
ne extaziem în fața unor fleacuri? Ca să strecurăm țânțarul și să facem
neluată în se amă c ămila? V edem paiul și camuflăm bâr na? Dăm zeciuială
din chimi on și mărar? Aud?
— Pentru a ne pr imi la El, Hr istos nu pune nic i o condiț ie prealabilă,
absolut nici una. Noi însă când devenim ai Lui ne lepădăm de necurăție nu
din obligație, ci dint r-o nespus ă rușine și dintr -o elementar ă bună-
cuviință.
— După cum sediul eului nostru inte lectual, cr eierul, este aș ezat în
cutia craniană îndeajuns de tar e pentr u ca num ai burghiul electric s-o
poată perf ora în caz de intervenție chirur gicală, totul se pet rece als ob și
sediul activității noastr e psihice și morale ar zăcea într-o nepătruns ă
carap ace de ego ism, agr esivitate, încăpăț ânare și trufie pe care nici
razele cosmice n -o pot birui.
Singur e cuvint ele lui Hristos au d arul de a putea să topeasc ă -uneori
— carap acea a ceasta for midabilă. Atunci , instant aneu, irezistib ilul
nevăzut la ser dizolvă totul în calea s a și ră scolește miezul din carapace,
mai dur ca materia aș trilor în stare de imploz ie unde un milimet ru cub
reprezintă greutate a unui mil iard de to ne.
— Echili brul — se cretul vieții — nu est e tot una cu eclectismul,
medioc ritatea și compr omisul. Nu s e situeaz ă pe linia medie dintre
extreme, ci dinc olo de ele, sintetizându -le,însumându-le, depă șindu -le,
dogmatizându -le (Blaga). Nu e o tranz acție, ci o și m ai acută e xtremizar e.
O ieșir e din di lema aparent ireduct ibilă, ieșire ce duce pe singurul tărâm
unde poate miji adevărul : al cont radicției și par adoxului.
(De pil dă afirmația lui Goethe „mai bine o nedr eptate decât dez-
ordinea" și zicala pereat mundus, fiat justiția90 se echil ibrează as tfel: să

fie dreptate ca să nu piară lume a prin dezo rdine.)
— Eleganț a și disc reția cr eștinismulu i. Dovezi:
Cine nu r ecun oaște bi nele car e i s-a făcut să vârșe ște un mare păcat.
Dar mai mare e păcatul celui care așt eaptă s ă i se ar ate recunoștința
pentru binele făcut.
Cine poste ște se cuvine să-și ungă părul și să-și s pele fața.
Cine s e roagă, să se închidă în camera sa și să încuie uș a.
Cine face milostenie, să nu știe st ânga ce face dreapta sa.
Cine e pof tit la cină să se așeze la c apătul de jos al mes ei.
Nimeni să nu silească pe aproapele să u, nici măc ar pentru a-i face un
bine. Nici Domnul nu int ră nechem at.
Cine e în slujba lui Mamon a, măcar aceluia s ă-i fie c redinci os (Luca
16, 11).
— Celebrele ve rsiuni ale lui Longfellow: Life is real, life is earne st91.
Desigur că viața e r eală și s erioasă de vr eme ce e de la Dumnezeu,
că într -însa a cobo rât Hristos și că aici se hotără ște dacă vom fi mântui ți
ori osândiți pe veci.
Dar tot atât de adev ărat este c ă viața-i ireală și nes erioasă, iluzie și
deșertăciune. (A ceasta o spune și hindu ismul.)
Dacă ne luăm numai după Longfell ow ajungem la o concepț ie „mic
burgheză", strâmtă, anost ă, contabilă a vieții.
Dacă ne luăm numai după hinduism, dăm de mur dărie, mizerie,
dezgust și nepă sare.
Trebuie prin urmare să ne luăm simultan după do uă concepții dia-
metral o puse. Trebuie să credem două adevăruri care se exclud. Nu se
poate! Se poate: dovadă sfinți i, eroii și nenumărații oameni de bine.
(Se poate și pentr u că cele două puncte de veder e nu sunt contra-
dictorii și inc onciliabile — cum ar fi Dumnezeu și Ma mona — ci reprezintă
două fețe al e unei singur e comple xe realități pe c are minți le simpliste le
desp art în mod ab solut, dar cele echili brate le ar monizează c a
blagosl ovită iscusință.)
— De ce dă uneor i terorizatul mai mult decât i se cere? (într ebarea
aceasta mă obsede ază). De ce atribu ie călăului sau anchetatoru lui
gânduri mai subtile, pretenți i mai mari, o set e de cruzimi mai înfiorătoar e
decât cele r eale? P entru că, terorizat fi ind, panica lu i e mai inventivă, în-
chipu irea lu i mai e xacerbată, toată activitate a lui neu rologică mai
intensă. Anchetatorul nefii nd ter orizat (ori mai puțin și în alt fel), e oar e-
cum mai l iniștit; adev ărul este că terorizatul e mai rău și mai prime jdios
decât as upritorul său.
— Zic și eu că existențialiștii au dr eptate cât privește partea descrip-
tivă, după cum spune a Fr. W. Foerster despre Schopenhauer că nu e
anticr eștin și că drept este tot ceea ce descrie.
1966
Discuții cu evr ei în casa verișoa rei mele V ally.
Admit, eventual, trecerea de la o credință la alt a. (Mai ale s dac ă a
fost constrân să. Unii mă întreabă d acă am fost cumva silit s- o fac, în
închisoar e.) Cum de-am putut să trec însă de la spir it la materie? Ar fi
înțeles să mă înch in în duh altundeva, dar cum de m ă pot împărtăși cu
pâine și vin (cu „alimente" și din același pahar cu toată lumea), cum de
pot săruta ic oane făcute din lemn, chipur i cioplite?
Și-mi zâ mbesc subțir e.
Le zâmbe sc și eu. Or fi ei știutori, știu și eu câte ceva: că oam enii nu-
s numai spirit, ci și materie. Domnu l e duh; dar s-a întrup at, carne s-a

făcut.
Iată că o religie at ât de rațională și de socot ită invocă supr emația
intangi bilă a spiritu lui. Iată că un Weltan schauu ng atât de ancorat în
lumesc și în reușită s e intimideaz ă dând de sp eciile ori chipuri le materiei.
Ce curi oasă te amă și r epulsie față de materialitatea p âinii, vinulu i și
icoanelor la oam eni care vor besc infini t mai defer ent și laudativ despr e
lume decât adepții lui Hristos! Și par că e și o tulburată, feci orelnică te amă
de a se apropia de Dumnezeu, de a-i cere și a-i da prea mult, de a stabili
prea intime legătur i cu el. Și câtă fr eudiană mândrie : cum de- aș cobo rî
eu, om cr eat de Cr eator, până la m aterie!
Sunt însă dispuși să mă înțeleagă: ce-am făcut am făcut într-un
moment de m are și explicabilă nefericire, deznădejde.
Când dau să arăt că, dimpo trivă, într-un moment de ine xprimabi lă
fericire am făcut ce-a m făcut, zâmbetele subțir i reapar, compătimitoa re.
Nu mai am ce s pune. Zâmb esc, acum r ezervat.
Noi nu facem p rozelitism, as ta-i superioritatea religiei noastr e. Așa
încheie ei discuția. Nu-mi dau timpu l să le spun că se făle sc, vorbin d
adevă rul. Lipsa ace asta de prozelitism (tr ecerea la iudaism: nu numai
foarte rară, ci și foart e grea, cazul Palliere) e de fapt un rasism .
— Convorbir e cu Al. Pal.
Ne inspiră neîncr edere păcătoșii car e n-au în gură decât
neprihănir ea, neosto irea, necontaminar ea. Cred cu toț ii — verbal — în
monofizitism și manicheism, concep viața religioasă num ai sub for ma
etericu lui și absolutu lui. O concep, la propriu, căci în fapt își duc mai
departe viața de păc at sub cuvânt că păc atul fiind irezistibi l, iar
creștin ismul tot una cu etericul absolut, nu pot ieși din di lema în car e se
află. L ui Satana îi consacră viaț a lor păcătoa să, iar lui Hristos vorb irile și
scrieri le lor slăvitoar e ale purității celei mai rafinate.
Cât de departe sunt de teandria creștină, și de Cel ce p ropovăduia
metanoia pe străzi, în sate, pe drumu ri, pe la ospețe, te mir i unde și te
miri cui.
Și ce ușoară e soluția pe care și-au găsit-o.
Dar cr eștin ismul nu-i ușor și Hristos e gr eu de păc ălit; El aici ne cer e
să ne purtăm — după puteri le noastr e — creștine ște. Aici în lume, făcând
eforturi și-n plină necurăție. Și — vo rba lui Kierkegaard — nu-i El atât de
slab încât s ă ne scoat ă din lume. Și nic i — se-nțelege — atât de naiv încât
să nu știe de ce s e vorbește cu at âta intransigență și e xclusivism de spre
neprihănir e: vocabularul psihan alitic îi este cunoscut, cum î i sunt toate,
deci și compens ațiile și transferur ile.
1967
Cartea lui Cl aude T resmontan t Comme nt se pose aujourd'hui le
probleme de l'existence de D ieu.
Îmi pun și eu înt rebări: dacă lumea nu- i decât r ezultatul întâmplări i,
de ce e xistă bol i și fenomene ciclice? de ce e xistă men struația ca
fenomen perio dic? de ce e xistă pentru fiecare boală câte un r emediu
corespunzător în comple xul lumi i vegetale, lum ii organice sa u lumii
anorganice? de unde vine perfecta co ordonare a părțil or constitutive ale
unui organ și perfecta coor donar e funcțio nală a organelor unei fi ințe?
care-i explicația fenomenu lui de "r espinge re" (cu alte cuvin te cum află
celule le unui corp că noile celule ab solut identice au ap arținut altei
imitați i, cum de le adulmecă dr ept străine) ? de ce e xistă peri oade de
evolu ție accelerat ă? de unde capacitate a de selectivitate a celulel or și
grupurilor de celule? și acele „semn e de punctuație" din codu l genetic,

recun oscute de bi ologi, tot isprăvi ale întâmplării sunt? Dar relații le
mecanice baz ate pe și e xprimate matem atic de pătratul anumitor mărimi
(distanț ă etc.)? Aste a pentru nim ic în lume nu mi le pot închi pui explicate
prin simpla întâmplar e.
Infinita comple xitate a oricărui organism și am ețitoarele detalii și
„finețe" de construcț ie nu ne mai permit — date fi ind cunoștințele noastr e
— să luăm drept probabilă ip oteza întâmplării. Ipoteza c reației e mult mai
plauzib ilă.
Suntem siliț i să presupunem un cr eator, un agent, un moto r, un
programator .
Cât despre suflet, nu m ai e nevoie a-l dovedi. Tresmontant (pag. 367):
Ce este un om fără suflet, un om care „și-a dat s ufletul"? Un cadavru.
Omu l are neap ărat și suflet, de vr eme ce fără ace sta nu mai e decât
cadavru.
Einst ein: „De mirar e e că universul e inteli gibil." și „O știință car e nu
mai se miră și nu vener ează e o știință moartă".
Ipoteza întâmplări i apar e din ce în ce mai copilăr oasă, mai „pr imară"
(cuvântul nefi ind luat în sen s administrativ).
Alta e terib ila pr oblemă: cine e P rogramatoru l și ce ur mărește?
(Asupra ace stei întrebări se a pleacă, ne sfârșit de bun și de mil os,
Iisus Mântuitorul, dându- ne — singur — putința să-i gă sim răspuns.)
(1971 — în ziarul „România Liberă", la rubr ica dece selor, nu mai este
voie să fie întrebuințat cuvântul „biserică". L ocul unde se v a face slujba
funeb ră se menționează c a orice adresă: strada și num ărul. Dar este
îngădui t a spune: „ Corpul neînsuflețit" , cee a ce constituie o mult mai
gravă încălcar e a mat erialismului.)
— O const atare a binecun oscutului picto r și teo retician al artei, Andr é
Lothe, precum și afirmațiile lingviștil or cu priv ire la rolul scriitorului și
poetu lui față de cuvin te se potrivesc de minune cu cee a ce produce
credința în sufletu l dăruit cu har .
André Lothe: „Nu există pr ogres, ci descoperi re încântată a unor
procedee vechi cât lume a… Esențialul e ca această de scoper ire să fie cu
adev ărat descoperi re, și încânt ată, iar nu o moșteni re searbădă și
izvorâtă din resemnar e".
Cuvintele, în vorb irea de toate zilele, se rutinează, se b analizează, s e
automatizeaz ă. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da
forța de a pr oduce o senzație; reînno iește percepția, blazat ă, și reîmp ros-
pătează facultate a cuvântului de a o trezi din amorțeală.
Credința ope rează la fel . Ne r edescoperă lumea, oamenii, viața și ne
scoate din acreală, din plict is, din moho reală. Înno iește și învio rează
întocmai ca art a poetu lui sau a picto rului. Cap acitatea noa stră de a
percepe frumosul și binele devine brusc puter nică. A cum, drag ostea
dărâm ă zaplazurile indiferenței și bănuielii , sfăr âmă zidur ile și plafoanele
închistării în egoismul veșnic rănit și sup ărat. Deodată, per cepți ile — și
cele mo rale și cele sen sibile — c resc vertiginos. Lumea e alta pentru
credinciosul cop leșit de feric ire — bogată, nouă, îmbietoar e, captivant ă,
euforică — e xact c a pentru artist în clipe de inspirație. Lucrează doar
aceeași puter e: harul sfințitor. (Drogatul dispune și el de a cces la eufor ie,
dar cum totul se plătește, artific iul la care trebuie să recurgă îi
cond iționeaz ă obț inerea st ării de încânt are și redescoper ire de pr oduse
materiale și de concu rsul altor oameni, ce-i comp romit liniște a și fer icirea
în tot restul vr emii; dialectica nu iartă, iar ataraxia la dr ogați e funcț ie de
agitație și obsesie, col oane su sținătoar e ale iadului.)

— Credinc iosul nu e nece sarmente și în mod cont inuu înt r-o stare
extatică; însă oricum rămâne, măc ar puțin, stăpân pe sine și libe rat de
angoa sele și spaimele p roduse de st ăruitoarele conc retențe ale
cotidianulu i.
— Limbajul pentru B rice P arain e modu l prin car e exprimăm puterea
noastră de a transforma ideile în fapte, făg ăduințele în adevărur i.
Anchetele Securități i și relațiile create într e oameni de r egimur ile
teroriste îmi atrag at enția asupra unor alte înfățiș ări ale limbaju lui, acute
la unele categor ii sociale și chiar morale.
Pentru cei pe c are i-aș cuprin de sub genericu l „șmecheri", graiul e cu
totul altceva dec ât pentru B rice P arain: e un cer emon ial, o capcană și un
rit. În loc de a fi o expresie a r ealulu i, gândur ilor și simțir ii, un mij loc de
transmiter e a cunoștințe lor, cugetării și emoției, e mai ale s un sistem de
minci uni, o rețea de capcane și un zgom ot de fond.
Cuvintele ajung să înse mne ceea ce era în d reptul roman „formula",
în lipsa e xactei folosi ri a căreia o rice act devene a nul. Litera se sub stituie
întru tot ul spiritului, intenț ia nu mai ar e nic i o impo rtanț ă. Cuvinte le,
astfel, devin incant ație magică, dar și mijloc de to rtură și cursă în car e-l
poți prinde pe adversar . (În concepția ace asta, firește, o rice om îți este
doar adversar și rapor turile nu p ot fi decât raportu ri de adversitate
produse de tr ipticu l: bănuială, frică, pândă — înt reită barieră
elect rostatic ă.)
Când șmecherii află că vor birea poate fi și altceva dec ât ceremonial
și capc ană, începând să adulmece r ostur ile pe care i le intuiește un Br ice
Parain, uimi rea lo r e fără mar gini.
— Din milă față de n ăpăstuit nu trebuie să căde m, aici pe păm ânt, în
altă er oare. Scriptura a prevăzut ace st per icol și ne povățuiește să nu
apărăm pe cel slab contra celui drept.
Concepția uno r scriit ori ca Ja kob Wassermann, pentru care oricine
deține o fărâm ă de autoritate (m agistratul, tatăl, profesorul) este vin ovat,
concepț ia aceasta nedr eaptă — și an apoda — trebuie revizu ită. (M anole
se declar ă dușman implacabil al romancieru lui.)
— J. Madaul e des pre Besi:
„Adevăratul subiect al cărți i e lipsa lui Dumnezeu. Și tot odată nevoia
de Dumnezeu. Jinduirea după Dumnezeu. J indui re car e nu-i numai rusă, ci
omenea scă. Nu mai e chip să refacem lumea fără Dumnezeu, nu mai e
chip nici de a trăi omenește făr ă Dumnezeu, de când s-a făcut om spr e a
ne izbăvi. "
— Curajul.
Dostoie vski: „Frica e blestem ul omului."
— Nu numai în dreptul constituț ional, ci în toate domeni ile e la fel.
Curajul este taina finală, înv inge acel car e este dispu s să moar ă. Partida
despr e care se știe și se vede c ă nu e gata să înfrunte moartea este, de la
început și în mod sigur, ca și învinsă. Istoria este a celor ce a u știut să
moară or i să nu le fie teamă — fizic — de perspectiva ei. (Cred ca a cesta-i
adev ăratul înțeles al zicalei — asiatice mai ales — că moartea e u șa
vieții.)
Gherla, m artie 1964
În legătură cu problemele ecumenismului, aflu că una din cele mai
însemnat e în ruptu ra dint re catolic ism și ort odoxie — a lui filioque — nu
constitu ie pentru marele teol og ortodox Sergiu Bulgacov un temei d og-
matic. Nu e xistă vr eo dogmă as upra r elației dintre Duhul Sfânt și F iu și
prin urmare opin iile asupra ac estui punct nu constit uie er ezii, ci sunt doar

ipoteze teol ogice transformate în erezii de mentalitatea pr ea bănuitoar e
de schisme încuibată în biserici.
1937, Paris
Manole despre tr ei fenomene al e timpului: inva zia verticală a bar-
barilor (expresia e a lui Rathenau), domn ia proștilo r, trădar ea oamenil or
cumsec ade.
Primul: năvăle sc nu barbarii din alte cont inente ci, de jos în sus,
derbedei i. Barbar ii aceștia preiau l ocuri le de cond ucere.
Al do ilea: au sosit — pu r și simplu, în sen sul cel mai categoric —
proștii și inculț ii la puter e și în ciuda tutu ror legi lor econom ice și tutu ror
regulilor politice fac prostii, ca niște ign oranți ce se află.
Al treilea: în loc de a s e împ otrivi, oameni i cumsec ade adoptă
expectative binevo itoare, se fac că nu văd și nu aud, pe s curt trăde ază.
Nu-și fac dator ia. Imparțiali i și înc rezător ii înregist rează și tac. Sunt cei
mai vin ovați.
1937, Paris
În viz ită la Ernest Seilli ère, care de curând a scris referindu-se la Jules
Lemaître: „Nu-l voi urma nicicând; devenit antili beral odată cu vârst a,
aprobă critica severă a doctrinar ilor care, zice, îl irită cu vorbe mari ca
dreptate a, ordinea, civ ilizația. Cuvintele aceste a eu unu l le socotesc
foarte nobi le, deoar ece includ speranțe; nu devin pericul oase decât dac ă
aceste speranțe ajung e xcesive și nerăbdătoar e. Nu tr ebuiesc osândiți
decât cei car e abuzeaz ă de ele pentru a ma sca naturismul lor func iar și a
pregăti în realitate nedr eptatea, dezor dinea și r etrogradul."
Fără de cuvin tele ace stea mari vor pieri to ate, și cele mic i.
Așa e dom'le, se bucură M anole, care-l citează pe P rosper Merimée
(„Îmi plăceți, doamn ă, pentru că sunteți as pră, nimic nu urăsc mai mult
decât oamenii care iau totul cu bin ișorul ") și privește încrunt at Parisul.
Libert atea nu înseamn ă indulgență pentru crim inali și derbede i. Liber ta-
tea, el ar apăr a-o ca în secolu l al XIX -lea, cu ener gie, politică de mân ă
forte și- n sunet de fanfară.
— Sunt vitaliști și necr edincioși care spun că-L privesc cu simpatie pe
Hristos, dar r esping creștinismul ca fiind întemeiat pe o ribila idee de
morală.
Nu putem desp ărți pe Hr istos de cr eștinism, nu putem da deoparte
lumina — una cu Domnu l.
Orișice religie car e propune ca obiecte ale cult ului forțele nopț ii și
străfundur ile inc onștientulu i ajunge neap ărat la sfințirea cruz imii sau a
mlaștinei.
Julien Benda: „Se gânde ște la alde Gide, alde V alery. Au pier dut
discer nământul copleșiți de ide i, copleșiți de învăț ătură… N-au a vut
destulă moralitate spr e a purta povara cultur ii."
Oameni ca a ceștia trăiesc în iluzii și printre extreme. Sau văd omu l
nespu s de rău s au cr ed că există fiin țe pentru care înalta virtute e starea
naturală. De fapt chiar pentru cei mai buni virtutea p resupune voință și
efort. Adevărul este că dint re obligați ile civ ilizației nici una nu e plăcută și
nu vine de la sine. Du lce e trândăve ala, nu munc a. Toate gesturi le vieți i
zilnice, încep ând cu înt reține rea curăț eniei corpului , conț in strădanie.
Pravila e gr ea și pentru călugăr i. E înd oieln ic că sinceritatea — dac ă ar fi
înălțată la rang de r egulă unică ab solută — ar dezvălui peisaje
grandi oase: mai curând mici urâțenii.
Gide: morala îl plictisește, e bună numai pentru ființe le dor nice de
repaus. De unde! Morala nu e st atică, presupune p rogresul constant,

morala nu e nici ușoară, nic i plictisitoa re. Henr i Massis: răul e ban al,
dezor dinea e ban ală, e xcepțio nale s unt lucrur ile bune, însușirile alese.
Renunț area și lenea sunt mon otone. Efortu l e creator de noutăți
interesante. Știm mer eu dinainte cum vor reacți ona fariseii, impr evizibil e
Hristos .
Dacă e vo rba de anost, zice Suar es, apoi obscenitate a e monotonă,
rituală, răul sa u viciul sunt mereu ac eleași, de o uscăciune apăsătoar e. În
general vorbin d, defectele sunt unifo rme. Searbăd prin lipsă de inventi –
vitate e vici ul.
Pentru a ieși din încu rcătură, plict isiții de cr eștin ism și de idealul
binelui recurg în cele din ur mă la manicheism, r ezolvă totul înlocuind
etichetele. Procedând as tfel, cad sub proorocirea lui Isaia (5, 20): „Vai de
cei ce nume sc răul bine și binele rău, car e spun că întuner icul este lumină
și lumi na întuneric , care dau am ărăciunea în loc de dulceaț ă și dulceață în
loc de am ărăciune."
Se par e că a cum se știe că nici natura nu e indife rentă; cun oaște
direcții preferențiale ; cu atât m ai mult viața spirituală unde realitate a
cedeaz ă pasul, neîncetat, sen sului.
— Seill ière: nu optimism psiho logic (omul e bun așa cum e) și
pesimism moral (nu-i cer eți să se îmbunătățe ască) — cum vo r naturiști i —
ci pesimism psiho logic (omul nu e bun) și optim ism moral (poate fi
îmbunătățit de morală și r eligie).
— Dreptate a lui Dumnezeu, oam enii nu o știu — și nici n -o pot ști. Le
este a ccesibilă, aici, numai ce a omene ască.
Și nic i nu se cuvine să pretindă a crede că pot sesiza dreptate a
divină, consecința ineluctabi lă a pretenției acestei a nesăbuite fi ind întot-
deaun a catastrofică.
Se cuvine însă ca ei să aplice, să se străduia scă să aplice neîncetat
dreptate a omenea scă — știind bine că ea nu este tot una cu d reptate a
divină. În acest s ens cr ed că trebuie înțeles și Mont aigne : Il faut sobreme nt
se mesler de juger des ordonnance s divines.92 (Formular e, desigur, echiv ocă,
dar nu neapărat s ceptică ori atee, ci ortodoxă: singuru l drum ce ne e ste
deschis e al dr eptăți i omenești, pe acesta să mergem.)
— Orice salt dincolo de bine și rău, orice ignorare a situ ației noastr e,
dincoace de limita dint re omenesc și div in, nu poate duce (Nietzsch e,
Stavr oghin, Ivan K aramazov) decât la demenț ă ori satanism.
1964
Una din prime le gri ji, la Bucur ești, este să-i scriu lui Ionel Trăil. Cu
adev ărat po t spune că mi-e „un prieten de când lume a".
Cu patru-cinci ani mai mic ca mine, îl țin minte, copi l bucălat, sosit
într-o bună zi de-a dr eptul de la P aris în casa din strad a Armenea scă. Ne a
Iancu — taică-său —, băiat de țăr an din Mehedinți, fuse se coleg cu tat a la
liceul din Brăila și rămăseser ă ca frați i (al tr eilea er a docto rul Butoianu).
După ce învăț ase ca bursier la Brăila, Ion Trăil, studia se — strălucit — la
Fontainebleau și Li ège și ajun sese atașat militar al României la Paris, unde
se căsătorise cu o franțuzoaică de mar e frumusețe, pariziană de origine
bretonă. T ante Alice r eprezenta cev a rar: o bretonă necr edinc ioasă. Nu- i
sufer ea pe po pi și spunea c ă o apuc ă groaza v ăzând „sutanele negr e"'.
Dar la ea genti lețea și f inețe a funcționau — aș spune m ai bine: clocote au
— la un niv el de intensitate at ât de ne asemuit, încât trecea prin viață
înconjurată de un nimb de farmec, dulceaț ă, bunătate, drăgălă șenie și
altruism, cum num ai la m arii sfinți și la uni i pustnici se întâmplă a fi. Era
înzestrată de Dumnezeul în car e nu credea pe căile ob ișnuite, dar de care

se apropia pe c ăi de bună se amă necunoscute nouă, și în darul facerii de
miraco le. Cu zâmbetul ei care topea or ice gheaț ă, orice supărar e, orice
icnire de răut ate și înve rșunare, știa să împace vrăjb ile, să aline dur erile,
să trezească nădejdi . Era mer eu gata, la or ice oră din zi și din noapte, pe
ploaie, pe vânt, pe viscol sau în toi ul lui Cupto r, să sară din pat, să iasă
din casă, să aler ge la cap ătul păm ân-tul ui pentru a s e duce să dea ajutor,
să scoat ă pe cineva dintr -o încu rcătură s au o bele a sau pur și simplu
pentru a face un servic iu ori un drum, pe s curt pentru a fi de f olos. Nu
ezita, la nevo ie, să spună o minc iună, ba și m ai multe, să cerșea scă, s ă
insiste, să intre pe fer eastră după ce fusese pof tită să iasă pe uș ă, să se
umileasc ă (după cr iteriile omu lui obișnuit, căci pentru ea cuvântul de
umilire spre bine le altuia, ca și cel de ob oseală, era ine xistent), să ia
asupră- și vini străine dacă de aici at ârna liniște a celui ce făcus e apel la
ea. F emeia a ceasta, pe cât era de bună era și de intel igentă, de spiri tuală,
de pl ină de cele mai rafinate însușiri ale grației. Izbit or de frumoas ă și de
elegantă, îmbina chi pul reginei cu sufletul sfântei într-un anonimat pe
care dezvăluind u-l nu pr idideai a te uimi, a nu-ți veni să crezi, a fi biruit
de admirație.
De simpatia ființei acesteia rarisime am a vut norocul de a mă bucura
în tot timpul copilăr iei și tine reții mele. N- a încetat de a-și doved i
prietenia — mer eu nemărginită, căci altfel nu o putea concepe — și
părinț ilor mei și mie. P e cine nu fermeca? Până și pe nea Iancu. Olteanul
acesta e ste și a fost de o cinste pe car e i-ar fi putut- o invidia zece
canonic i ardeleni; de o puter e de munc ă formidabi lă; impecabil și
ireproșabil în servic iu; extrem de cult (sfărâmând legenda pot rivit căreia
ofițerii sunt pr in defin iție agramați, după cum Arthur Schnitzle r în
nuvelele și pies ele lui a doved it că nu sunt neces armente p roști și răi);
dar și ursuz, necruțător cu gr eșelile, strân s la pungă și drastic cu sine și
cu alții, nezăbavnic la mânie. Singu ră tante Alice se pricepea, f olosind o
abilitate mai degrab ă întru totul înger ească decât demonică, să dărâme
etanșa barieră a s everității și nu odată s căpa de nec az un infer ior sau un
elev de școală mili tară care nu sa lutase îndeajuns de re glementar.
Zilele rebeli unii le-am petr ecut în casa generalulu i Trăil, în camer a lui
Ionel (plec at în provinc ie), sub port retul Căpit anului (căci I onel devenis e
legionar). Generalul era ostil simpatii lor politice ale fiului său — și cât am
stat la ei în zilele acele a de ianu arie i-am putut citi pe faț ă durerea în
clipele când soarta p ărea să-i favor izeze pe legi onari și ușurar ea când
biruința a răm as de partea ce alaltă. (Dac ă rebeliunea r eușea, cr ed că nea
Iancu ar fi avut de înf runtat ura po rtarulu i blocului — zaver giu pasionat —
căruia p rezenț a mea i s-a părut foarte suspectă. Și noroc de p ortar, după
aceea, că generalul era legalist și că procedeele marchizului de Galiffet în
mai 18 71 îi inspirau o roarea.)
Dovada tot alei sale prie tenii, Ionel mi-a dat-o în vara anului 1946,
când a venit să-mi pr opună să plecăm împ reună din țară. A stăruit zile în
șir. Prilejul era extraor dinar . O per eche de bătrâni evr ei urma s ă treacă —
având acte pentru ei și fi ul lor — din sat în sat, pr edați de o comunitate
alteia, pr in Transilvani a și Ungaria până la V iena. F iul a muri t câtev a zile
înainte de plecar e și bătrânii hotărâ seră să ia cu ei un R omân, de
preferință un fost legi onar. Ionel le fuse se recomand at și le-a cerut să mă
ia și pe mine și apoi i-a convins să înce rcăm a ne strecura toți patru.
Deșteptul de mine am r efuzat să plec.
Ionel însă a izbut it să ajung ă teafăr și nevăt ămat în Austria împreună
cu binefăc ătorii săi, de care s-a despărțit cu lacrimi. La Paris unde, fiind

născut acolo, i s-a d at cetățenia franceză pe baz a legi i lui de Gaulle
asupra dobândir ii naționalității, a lucrat mai întâi înt r-o librăr ie; pe ur mă a
intrat într -o comun itate c ălugăr ească ortodoxă de pe bulevar dul
Vaugirar d. Revista pe car e o scote a comunitate a — Vestnik ori Le
Messager — mi-o trim itea și, din când în când, îmi și parvene a.
Să-i pot scrie lu i Ionel că fac parte din obște a creștină orto doxă și că
mi s-a deschis s ufletu l înțe legerii și drăgostir ii a tot ce e r omâne sc este
pentru mine o bucurie apropiată de a botezu lui.
Îi scriu, așadar, cu întârz iere însă. Îmi răspunde cu o ilustrată închisă
în plic; reprezintă Învier ea și p oartă cuvintele franțuzești En verité il est
ressuscité! 93.
(Tante Alice murise la Ștefăn ești lângă Fl orica în 1956. Duce a o viață
de țăranc ă. Nea Iancu a trăit până la nouăzeci și do i de ani și a muri t tot
acolo , în căsuța lor încon jurată de o grădină de zarz avaturi și o sfoară de
vie.)
— Suntem cu totul lipsiți de simțul misterul ui în ac est veac al X X-lea
în care numărul amatoril or de roman e polițiste — dintre c are c el dintâi sunt
eu — este at ât de m are. Îi iubim pe Edgar P oe, pe Conan-D oyle și pe
Edgar W allace, ne pasioneaz ă aventurile impecabilul ui lord Peter W imsey,
ale must ăciosulu i Hercule Poirot, ale s pilcuitu lui Philo Vance, ale
comisaril or Ellery Queen tat ăl și fiul, ale cinicu lui Sam Spade, ale
discretului Mr. Fortune, ale b analulu i Maigr et sau ale complicați lor eroi ai
lui Jolin Le Carre — și nu adulmecăm mist erul la tot pasul în ju rul nostru..
Detectivu l-preot (la fel de puțin inso lit ca și p reotul -muncit or de fabrică) al
lui Che sterton, părintele B rown, ne atrage îns ă atenția as upra
omniprezenței misterului , ce r evine în fiecar e din nuvelele de poli țism
metafizic unde ap are acest F ather Brown.
Catehis mul episcopilor catolici olandezi desprinde misterul în locur ile
cele mai nea șteptate. Soț ii, spune c atehismul, nici nu știu de ce taine
adânci sunt încon jurați și ce t aine adânci e xprimă când venind acasă de
la luc ru el îi spune ei: ce frum oasă ești în seara as ta, or i ea îi spunea lui :
te așteptam, dragul me u, ai întârziat.
Gherla, 1964
Când le vine un om nou în secție și nu se întâmplă să aibă cine știe
ce treabă de- a lor, gardienilor le fac e mare și deos ebită plăcer e să-i pună
cât mai numer oase într ebări, cu toate c ă de cele m ai multe o ri cunosc din
fișă ră spunsuri le. Dar e o distracție care ține l oc de taclale la câr ciumă, e
un mijloc de a omo rî timpul, de învi orare (nici pentru ei to tul nu-i veselie,
își petrec și ei o mar e parte a vieți i între zidu rile moho râte și-n puter ea
închisorii: unora atmosfera dram atică le gâdilă importanța, pe alții îi
toropește) și mai ale s de a satisface mah alage asca propensiune către
bârfă, vo rbărie fără r ost și curi ozitate. Sin gura adev ărată m are plăcer e a
mahalalei : nu băutura, nu sexualitate a, nu banii, ci relația cu celălalt —
de team a singurătății — sub înt reitul ei asp ect de văicăr eală, cleveti re și
ceartă.
Când sose sc la Zar că, pluton ierul — unul sever — mă ia în primi re
vădit bine dispus să converseze. Înt rebări le sunt cele ob ișnuite, le cunosc,
își urmează cursul înt r-o ordine aproape invariabi lă: cum îți zice ție, mă ?
câți ani ai, mă? de unde vi i? de unde ești de felu l tău? ce-ai fost tu în
civilie? ești însurat, mă? d a copii ai? la cât ești condamnat? ce-ai făcut?
La ultima într ebare arăt că n-am vrut să fiu martor al acuzării. Ce
spui, mă? Cum adic ă n-ai vrut? — Dau amănunte, dar cr ed că știe despre
mine mai mult decât îmi închipu i eu, căci r eia: tu ești ăla, mă, car e ai

făcut- o pe grozavul? — N-a m vrut să-mi trădez prieteni i, dom'le major .
— Ce spui, mă? și zii, n-ai vrut? — N- am vrut. — Și nu te-a scuturat
așa nițel? — Ba m-a scuturat. — Și n- ai spus, mă, ce tr ebuia? — Nu,
domnu le major . — Rău, mă, rău de tot, înseam ă că eș ti un ticălos.
Și iară a face o pauza: mă, tu ai mânc at azi? — Am mânc at, dom'le
major . — Și zici că n-ai vrut să fii martor al acuzării. — N-am vrut. — Păi
asta e grav de tot , mă, ce, nu puteai spune adevărul? Ești un mar e
ticălos, mă, și zici c- ai mâncat ? Ia, planton, mai adă-i o gamelă de
mânc are de la r egim și vezi să fie pl ină.
1972
Vizită Anei. V ine de la spital unde a fost operată de rin ichi. A suferit
mult. E și Flo riana de faț ă, cu ochii ei rotunz i și cod ițele ei care mereu
răspândesc lumină, bunătate și devotament.
Ana socote ște că tr ei peric ole amenință cr eștinismul occidental :
raționalismul, sentimentalismul și moral ismul.
Protest antismului mai ale s îi dă târ coale mo ralismul. Catolic ismului,
raționalismul; iar sentimentalismul bântuie pe unde poate, pr etutindeni.
Ortodoxia, firește, nu t rece cu veder ea nici rațiunea, nici sentimentul
și nic i morala. Pe toate tr ei se sprij ină și tustr elelor le face loc. Dar pe
deasupra lor așează h arul care le îmbină și, îmb inându-le, le cumpăne ște
nelăs ând pe nici una să strice echilib rul.
Ortodoxia, de ace ea, nu coboară la nivelu l nici unei din cele trei
adjuvante ale cr edinței, ci se menține la acel — integral și inefabil — al
sacrului. Harul e o rdonato r, armonizato r și cumpănit or.
— Prea Sf ințitu l Alex. S., episcop unit:
O consecință a războiu lui nevăzut pe care-l ducem cu demoni i este
că singura persoan ă pe care sunte m îndreptățiț i s-o înșelăm e persoan a
noastră îns ăși. În războiu l al cărui câmp de luptă e lăuntrul nostru, orice
viclen ie e legit imă. De unde și noțiunea de fraus pia care i-a scandalizat
fără temei pe toț i protestanții. Putem să ne și am ăgim făgăduind ispitei că
o vom împ lini săptăm âna viit oare, luna viitoar e, ducându- o cu zăhărelul,
cu vorba, cu preșul (eu r ezum, înaltul prelat n-a fol osit ace st cuvânt) de la
o dată la alta, ca bolnavul care pentru a dobândi răbdar e își fix ează
termene până c ând va mai îndu ra să stea în pat sau ca prizon ierul care la
anchet ă își dă și el ter mene de r ezistență de la o ședință de tortu ră la
alta. În noi înșine, în luptă cu nevăzutele duhur i rele, avem dr eptul să
recurgem la cee a ce francezii au numit „vicleșugur i de Piei Roșii".
Francezii au mai admis c ă en mari age tr ompe q ui peut94. Pe tartorul
șmech erilor, pe Aghiuță, pe Sarsailă, pe Belzebut , pe Michiduță, pe
Împielițat, pe Sc araoțch i — numele popula re ale demonulu i o dovedește
-suntem înd rituiți să-l păcălim cum ne vine mai la îndemân ă.
București, augu st 1964
Tata îmi spune că Gigi Tz. a telefonat mereu înt rebând dac ă am sosit.
Îl chem și mă pof tește la el, în strad a Udr icani, la fratele lui, Mișu, unde
stă de când s-a văzut liber în septembrie 63. Îl găsesc înt r-un studio
improvizat, în mijloc ul unor vrafuri de cărți, mape, discuri , laviur i, desene,
uleiu ri și pânze albe. Două autopo rtrete se impu n prin frumusețea și
puterea lor. Laviuri desăvârșite și ulei uri pline de far mec și de paradis
române sc. S-ar zice că n-a încetat de a lucra în ultim ii patrusp rezece a ni.
Îi cer deîndat ă ierta re pentru supărar ea stupidă pe car e i-am pricin uit-o
cu mai bine de cincisp rezece ani în urmă și văd că m-a iertat în adevăr,
pe de- a-ntr egul. De prima oară îmi pune la pick- up Requ iemul de război al
lui Britten și bucăți de M essiaen, car e mă înnebunesc.

Au izbut it să fie sa lvate multe di ntre cărțile și luc rările lui. În 1944,
când a fost ar estat pentru spionaj în favoar ea englezi lor, rămă seseră la
mine o mulțime de caiete cu desen e inspirat e din textele mesajelor emise de
radio Londra în program ul Les França is parlent à la França is. Auzind de
arestarea lui și așt eptându- mă la o percheziț ie, n- am vrut să distrug
caietele, dar pe vr eo câteva pagini unde ap ărea, caricatural, Hitler am
avut naivitate a să-i fac ace stuia niște must ăți enor me!
Acum sunt m ai cunosc ător și-mi vine a râde cu multă compătim ire de
procedeul meu. Și Gigi și eu ne află m mult înțelepț iți, vindecați de
susceptib ilități și ne mirăm de supărările noastre de alt ădată c a de lucrur i
ireale. A t recut și el printr-o conve rtire: are la g ât un lanț cu o cruciu liță și-
mi mărtur isește dragostea, înc rederea și r ecun oștința ce poartă
Mântuitorului.
1954
La cursuri le Facultății de Dr ept, Iulia Ionescu era mereu prezentă în
banca doua din dreapta c atedrei, obținea notele cele mai mari și învăța
ca o elevă model . Cuminte, serioasă, îmbrăcat ă modest, cu părul strân s
în „telefoane" peste ur echi, era și o colegă perfectă. Dar cu toată
admirația, r espectul și afecțiune a ce i-am purtat (eu st ăteam în banca
întâi în st ânga catedr ei) și-i p ort, recunosc că am deosebită sl ăbiciune de
sora ei mai mar e, colegă și ea cu noi, mult mai puțin har nică și
conști incioas ă — Gabriella – , aparținând genului femeii elegante și
mondene, care întâlnin du-se cu Ella N., atunci când Iulia s-a întrebat ce- oi
fi devenit eu și emitea p resupune rea că sunt comun ist și ocup un post
mare, a izbucn it: el! nic iodată, sunt sigură că nu!
Gabriella venea rar pe la cursuri , nici nu știam c ă luase aminte la
mine. Să perceap ă intuiția o ri privi rea aruncat ă în fugă mai de slușit decât
atenția binevo itoare uzată de f recușul ziln ic? Sau poate că m ărinimia
-neținând s eamă de logică — nimer ește m ai exact?
— Creștinismul nu se con fundă cu p rostia, p rostia e un păcat:
Sf. Bernard din Claiev aux (citat de Daniel- Rops): „Nu se cuvine ca
mireasa Cuv ântulu i să fie stupidă."
— Model de prietenie și de purtar e frățească e Mall armé în relațiile
lui cu V erlaine.
Verlaine e mer eu în suferință or i se bag ă în toate belelele.
Mallarmé, în apartament ul lui din rue de Rome, e senin, famil ist, calm
și har nic: viața lui de poet (er metic) se desf ășoară într -un cadru de
impecabilă cumințenie bur gheză.
De fiecar e dată, la fiecar e ghini on și supărar e, Verlaine i se a dre-
sează lui Mallarmé. Car e-i gata or icând să-i vină în ajutor .
Nici un reproș, nic i un cuvințel mo ralizator, nici un sf at.
Serviabi litatea nu ob osește, nu cercetează, nu se îngâmfă, nu- și caută
scuze. Ca un robinet pe care-l deschizi, de car e te folosești, d-aia e făcut.
O dată, de două or i, de șapte ori , de șapt ezeci de or i câte ș apte.
Bani, inte rvenții, sprij in, dr umuri, scrisori de recomandar e, orice.
O dată nu se plânge, o dată nu r efuză, nu se e schiveaz ă. Bunăt atea
funcț ioneaz ă ca un aparat, obiect iv, ca și cum ar fi nu o facultate din
domen iul condiț ional, ci însușir ea ind icativă a unui existent. Bunăvoin ța
devenită instinct, reacție automată, funcțiune socială.
BUGHI MAMBO RAG
… Cea mai bună d ovad ă că era bolnav de arghiro filie în cel mai înalt
grad și că n-a fost dec ât un punga ș venit în țară numai ca s ă lege
măgarul de gard și să plece înapo i la barur ile de noapte, la trip ourile și la

vilele somptuoase din Apus e că în septembrie, când generalii Gheorghe
Mihail și Paul Teodorescu i- au oferit să-i salveze tron ul și să ia situ ația în
mână, s-a dero bat. Gheorghe Mihail și Paul Teodo rescu a veau cele mai
serioase ș anse. Pe el însă tronu l nu-l mai interesa. Își atinse se scopul. Nu
mai voia decât un tren, repede de tot și s-o întin dă cu Lupe asca spre mu lt
iubitele lui baruri, idealul a zeci de ani de gl orioasă domnie, vorba lui Teo fil
Sidoravici…
— Nu, dom nule!
Plăcer ea de a ș ti să spui nu, nu, domnu le, anchetatoru lui care-ți cere
nume, ofițeru lui politic care-ți propune situația de tur nător, diavolu lui care
te ispitește, sc ârbelor care fac tot ce sunt și ele în star e pentru a te
scoate din răbdări .
(Pilat trebuie să fi citit în och ii omului adus în fața sa, ochi i omul ui de
care ar f i vrut să se descoto rosească îmbi indu- l să-ș i ceară s cuze, să
comi tă o cât de mică josnic ie car e să-i dea pr ocuratoru lui putința de a-l
elibe ra, Pilat trebuie să fi citit și simțit acest nu, domnule, emițător de
distanțar e).
— Măcar de cupr ind și o doză de convenț ionalism, formule le din
rugăciune : ,,din vina mea, din vina me a, din prea mare vina m ea" sa u „să
ne rugăm pentru pr ietenii și duș manii noștri", „pentru cei ce ne urăsc și
pentru cei ce ne iu besc pe noi" nu pot să nu trezească în euri le noastr e
sentimente de admirație și desfăt are, ele ne scot puț in din ce auzim în
juru-ne de dim ineaț ă până s eara: fiecar e apărându-și cu cerbicie punctul
de veder e și dând vina numai pe ceilalț i, recunoscându-și d reptate a
numai sieși, blestem ându -și nu numai p otrivn icii, ci și pe oric ine îi iese în
cale, îi stă alături (ce faci dom'le! un'te bagi!), î i vorbește, respiră în
imper iala lui rază de acțiune.
Trecem prea repede cu veder ea as upra ur iașelor rezerve de nob lețe
și înaltă senior ie din creștinism.
Aceste tendințe de a-ți r ecunoașt e greșeala, de a lua as upră- ți
răspunderea, de a fi gata să ierți, de a nu consimți să te răzbuni și să le
creezi vrăjma șilor tăi o situație aparte (e aici, r ecun osc, o doză de
mândră, dar și pl ină de far mec deta șare), de a nu fi bănuito r și a nu
atribu i altuia urâtele tale gândur i, dovedesc p rezența în r eligia creștină a
spiritului aristocratic celui mai subți re.
(Predica de pe munte considerată și c a Declarație a datoriilor omulu i
liber și no bil).
— În camer ele din înch isori — pentru că acolo e vi olent amplificată,
exacerbată — am înțeles cât de mizerabilă e situația noa stră în lume: prin
simpla noastră e xistență deranjăm pe alții.
N-avem înc otro. Se cuvine să înțelegem c ă orice am face și or icât ne-
am s trădui , tot supărăm. Sin gura soluție e resemn area. Ce putem face?
Să tăce m, să tăc em. Să nu facem răul, și nici binele cu sila. Dar și
trecând, tăcând, tot nemulțum im. Odată pentru totdeauna s e cade s ă ne
băgăm bine în minte: deranj ăm doar pentru că suntem p rezenți. Și să nu
ne op rim aici: mai t rebuie să recunoaștem c ă și ei ne deranje ază pe no i!
Gând înf iorăto r: Căci nu suntem mai bun i ca ceilalți, tot în acee ași oală ne
aflăm și fierbem înăbu șit.
Absur dul e unul din param etrii condiț iei omenești.
Ieșim din obezi prin dragoste a de Hristos, cale oco lită, dar sigură
%riihirp n Hf nnr nnnpl p ~ QI înHnrnrp .n nrP7f>ntpi lui
iernii uni u ucii puii uidgusica uc iiiiai ui, vaic \j\
către iubi rea de apr oapele — și îndu rarea pr ezenței lui.

București, ian uarie 1958
La un colț dau de Mih ail Avrame scu. E în civi l, comp let ras, fără
pălărie, poartă o scurtă și un pul over cu guler rulat. Pe fața de cul oare
cenușie i se citește a mărăciunea: soția a obținu t divorțul, nu mai are
parohie, e sărac, descumpănit, compr omis.
Cred că aș teaptă pe cinev a, oricum mă reține și- mi spune c ă orice ar
fi și s-ar întâmpla, răm âne o rtodox până la sf ârșit. Apoi mă ia de braț și
însoț indu- mă îmi face o p rofesiune de cr edință guenonistă. Îl întreb atunci
de ce s-a botezat: Din igienă, îmi răspunde.
În situația-lim ită în car e se află — pără sit și blam at de to ți — e de o
simplic itate ab solută și vorbește m ai deschis ca or icând. Ap ropierea de
acest om cu adev ărat și-n cel mai puter nic înțeles nenoroc it mă înfioară.
Parcă nu găs esc mijl ocul de a fi cât mai pr ietenos cu el. În fața prăbușirii
spirituale, ca și al ături de patul cancer osului, ne pier dem în vor be goale,
stupide.
1970
Câtă dr eptate ar e dr. Al-G. când spune că mai pr esus de or ice trebuie
să ne ferim de idealul perfecț iunii. (Firește, de al perfectări i lumi i, nu de al
perfecț ionări i lăuntr ice: acol o se cuvine să căutăm de săvârșirea și
sfințenia.) Ucigaș făr ă simbrie de Eugen Ionescu: orașul perfect și splen-
did, numai mar mură, fl ori și so are, în care locu itorii stau pit iți în ca să, pe
sub mob ile. Sau New- York-ul, Los Angeles, Düss eldorf de as tăzi, unde
nimeni nu înd răzne ște să iasă pe jos după înserar e. Ori Eloiz ii și Morlocii
din Time Ma chine a lui Wells. Noaptea Morloc ii îi smulg pe Eloiz i din palate
și-i mănâncă. Huli ganii metr opolelor încă nu- și mănâncă victimele,
deocamdat ă le jefuiesc și le omoară. Dar o să vină și as ta, mânc atul, am
deplină încr edere!
— Necr edincioșii contempo rani, când au cultu ră științifică, nu mai
îndrăzne sc să nege pur și simplu pe Dumnezeu, ca acei a de alt ă dată. Ei
înțeleg că pr obabilitatea e xistenței unui creator al universului se impu ne
și de acee a preferă să se situez e mai degrabă pe p ozițiile agnosticismulu i
decât ale a teismului și recurg la metafor e tehnico -științ ifice. Astfel Arthu r
Koestler : „Dumnezeu nu răspunde. Dumnezeu și-a scos telefo nul din
priză."
(Rămâne de văzut: a) dac ă-L și sunăm; b) dac ă știm ce să cer em,
căci dac ă cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de
organizar e lumea scă, apoi cu dr ept cuvânt ne putem aș tepta să auzim
„ați greșit numărul".)
— Devoț iunea m ea particulară e Crucea.
Cruce a este e sența misiunii lui Hristos — a lui Mesia pe ace st
pământ.
La Cruce se referă D omnul ori de câte ori face aluzie la menir ea lu i,
la botezu l cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l
bea. T otul în cuvintele, tăceri le și ve stirile sale duce spr e punctul final al
Golgotei .
Cruce a pentr u creștin (și să nu pierd prilejul de a rep eta, orice om e
creștin) : simbolu l inte rferenței cerulu i cu pământul, al spiritului cu
materia.
Cruce a este tiparul care, singuru l, ne îngăduie să înțelegem tain a
lumii și a vieți i, e singura cheie de care dispunem.
Ferindu-se de semnul cruc ii, protestanții pierd din veder e că el nu
evocă numai un groaznic instrument de tortură (și nu întâmplător chinul
constă în țintui rea verticalității făpturi i, în pedepsir ea Omul ui prin însăși

poziția sa specifică — luat ă-n derâder e, vert ical dar li psit de li bertate,
vertical dar cu mădular ele în ptoză, vertical dar expus spr e ocară), ci și
repeta rea conștient ă a integ rării noastre în semnificați ile ult ime.
Mai mult decât orice alt simbol, Cruce a este de săvârșita și comp leta
imago m undi. O imago mu ndi simplă, integrală, car e spune tot ul. Mai bine,
dragă doct ore Al-G., decât comp licatul și fastuosul Barabudu r.
Ianuarie 1954
Din nou la Schitul Maicilor. Plecat târziu. Drumul acasă pe j os, prin
nămeți. Nici un tramvai, nic i un autobuz . Orașul ca pustiu. Impr esie
dezo lantă de părăsir e, de regres: cât ă deosebi re față de Bucur eștii
dinainte.
Simt că părintele Mihai nu înțelege: vin la ei, mer g pe la slujbe, citesc
autor i creștin i; de ce nu face pa sul hotărâtor?
De ce? m ă întreb.
Din lene, fără-ndo ială. Și de frică: mi-e fr ică, do resc oar e cu adevăr at
botezu l sau e numai o po rnire (sentimentală, cer ebrală…)? Nu c aut o
compensar e, o sup apă, o portiță, o bucurie nouă în searbăda tr istețe care
mă încon joară? ( Un loc răcoros pe nădușita per nă de do rmit, cum ar zice
Cocteau.) Din nesiguranță, a șadar. Și di ntr-un fel de rușine, cum demonul
îi mărturiseșt e lui Ivan Karam azov: la Învier e ar fi voit să strige și el de
bucur ie, să umple universul cu un ur iaș hosan a, dar s-a jenat, nu-i sta
bine. Și din motive mic i, mici de tot , dar nu chiar mici : ce-or să zică
rudele, pr ietenii? Ma ma, sunt convins, ar fi fost de acor d dacă i- aș fi cerut
consimțământul, dar era prea cuminte și timi dă ca să fi luat, când mai
trăia, in ițiativa. Și Manole! Ce-ar zice Ma nole, care mi- a povestit nu o dat ă
anecdota cu negustoru l ovrei a cărui prăv ălie pe col ț purta emblema „ La
Jean", pe când la cel ălalt colț al străzii ființa m agazinul „La Iancu". S-a
botezat omul, românizându- și numele, tot în acel de Iancu. Și ce-a urmat?
Lumea, spre a-l deosebi, nu i- a mai spus dec ât „Conu Iancu jidanu". Și-
apoi rabinul G., alături de c are am încer cat zad arnic să-mi aflu un loc în
sinagogă, rabinu l G. ai cărui doi băieți au fost uciși sub ochi i și-n brațele
lui în pădurea de la Ji lava în timpul rebeliunii?
Și după cum oam enii, pe măsură ce îmbătr ânesc, decad și duc o
viață m ai lipsită de sen s și bucu rii, dar țin mai mult la ea și s e agaț ă cu
încăpăț ânare de vid, în timp ce tineri i plini de av ânt sunt o ricând gata s ă
se jertfea scă, să se înr oleze ca voluntari ori să se sinucidă, a șa și eu
trăiesc pr ea meschin, p rea mur dar, p rea stupid pentru ca să găsesc în
mine puter ea săvârșirii unui act de curaj, de înc redere, de sper anță și de
sfruntar e. Spațiul locativ, cadrele, slujbe le din care abia primit sunt dat
afară, autobuzele, coz ile, boala, or ele petr ecute în sălile de aștept are ale
spitalelo r m-au împ otmol it într-un mâl de ob oseală tâmp ă. (De ce nu
încerci să amesteci muș ețel cu tei și sunătoar e? De ce ți i un regim atât de
sever? De ce nu faci cerere de plecar e? De ce nu încer ci să te înscri i în
partid și tu? De ce n- ai plecat la vr eme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu
te adr esezi p rocuraturii?…)
Sosesc ac asă târziu de tot, frânt, iritat. Acasă: bucuri ile co locațiun ii.
În odaia de alături, zaiafet mar e, cu ghitar e, banjour i și cântece de inimă
albastră până-n zor i.
1970
De când cu int roducer ea calculatoar elor în toate domen iile de a cti-
vitate, trăim un fel de a nimism mașinist. După ce și-a prelung it mân a cu
ajuto rul uneltei, apoi cu al ma șinii, omul mărește cu ajuto rul mașinii
elect ronice însăși efic iența minții sale.

Dar as ta nu poate duce la tăgada s upremației spirit ului; și nic i la
trecerea cu veder ea a faptului că avem o conști ință. Omul percepe că
percepe, știe că ș tie, își gânde ște gândi rea.
Acestea toate le spun înșiși ciber neticieni i, mai rați onali decât co-
mentatori i din afară.
Să nu ne facem c ă nu știm; știm pr ea bi ne că ș tim; știm pr ea bi ne că
suntem fiin țe conștiente. N-ar fi nic i serios și nic i corect (fair) să pretindem
că nu r ealizăm comple xitate a situației noastre de fi ințe r oase de
remușcări, obsed ate de ideea dumnezei rii (tot ar gumentul sfântulu i
Anselm răm âne cel mai puter nic), nevoite să facă efor turi pentru a-și
doved i că nu sunt decât mat erie. Iar dacă n-ar fi decât m așini, ce dovadă
mai bună decât c alculatoar ele că au fost c reate de un pr ogramator cu
veleități teleol ogice?
BUGHI MAMBO RAG
… i-am spus: domn ule, sunt un oarec are, un nimeni, un ics, un igrec,
dar dumneata c are ești contabil șef… Află că mec anizarea a gricultu rii au
introdus- o la no i marii moșieri, încă înainte de pr imul război mondial.
Firme le Mc Cormick și L anz își aveau încă de pe atunci reprezentanțele în
țară, și nu degeaba… Al lui Rimbaud e r imbaldian, al lu i Giraudoux e
giralducian…
— Față de zeii antici, Dumnezeul mon oteist par e înzestrat cu puteri
limitate. Zeii făceau orice voiau, pe când despr e Dumnezeu, Bossuet
spune că nici El nu poate face nimic împo triva rațiun ii. Și mai cunoaștem
că Dumnezeu nu poate fac e decât bine le. Există oar e lim ite ale puteri i
divine?
Teolog ii explică deosebind între a voi și a putea: Dumnezeu poate
orice, dar nu vrea orice, nu v rea răul, vrea numai bine le, este binele.
Pascal (scrisoare a XIV din Provinciale) rezumă: „Dumnezeu, neav ând
nici o puter e când e vorba de a face răul, e atotputer nic pentru a fac e
binele, pe când demon ii n-au nici o pute re pentru a face binele și n-au
putere decât pentru a face răul."
— Dumnezeu nu vrea dec ât binele, nu fac e răul: de aici nu trebuie să
ne poarte gândul spr e uitar ea altui adev ăr, atotputer nicia Sa. Duhul suflă
unde vrea și Dumnezeu e %sm'eran în apr ecieri și alegeri : îl preferă pe
vame ș, o laudă pe de sfrânată, che amă pe cine n-ai cr ede.
Logica noastră, morala noastr ă, bunul nostru simț nu fac cât o ceapă
degerată în p rezența s uveranei și nea șteptatei atotputer nicii divine, car e
adeseori ne uimește, de nu ne și s candalizeaz ă. Pentru că nu o putem
înțelege. Lucrul acesta se cuvine a fi înțeles: că nu o putem înțelege. Și cu
adev ărul acesta tr ebuie să ne ob ișnuim: că trebuie să ne învăț ăm a ne
supune.
Un singur lucru nu poa te Dumnezeu: să ne m ântuiasc ă fără de
consimțământul nostru.
— Minunat e și pline de bun simț sunt, în La pac t du d iable, sfaturile lu i
Denis de Rougemont pentru lupta pe car e o ducem cu puter ile răului.
Se cuvine să folosim numai fo rța? Ori num ai duhul?
Cuminte es te să ne împotr ivim diavolulu i cu ajutorul viclenie i și
subtil ității, cu ajutoru l ironiei și inteligenței și totodată cu ajutoru l tuturor
armelor credinței, speranței și dragostei — a c ăror eficacitate el n- o
cunoaște.
Tot astfel tiranul trebuie atacat cu avioane, tancur i, propagandă
masivă și o discipli nă de fier — și totodată cu un nou ideal. Num ai astfel
pot evita oamenii de bine să fie an exați pe plan e xtern și pe plan lăuntr ic.

Demonul simplif icării vrea să ne împ ingă pe una din căi, deși num ai
prin folosirea amândur ora putem spera și biru i.
— De v reme ce fac em parte ca mădular e din corpul mistic al Dom-
nului Hristos,
de vr eme ce, întotdeauna, duhul precumpănește litera, de vr eme ce
nici un text biblic nu p oate fi inte rpretat desprins de conținut ul Scriptu rii
întregi,
de vr eme ce legea supr emă e dragostea, de vr eme ce t rebuie să fim
oameni, iar nu cop ii la minte, de vreme ce împărățiile lumii acesteia nu
sunt decât de șertăciune și aparțin diavolu lui (Luca 4, 6),
înseamnă c ă ori de câte o ri dreptul natural int ră în con flict cu legi le și
regulamentele lumești și mai ale s când leg ile și r egulamentele em ană de
la un pseud o-Cezar care de fapt e însuși Ma mona ori de la slujit orii lui,
când sfideaz ă în mod vădit morala naturală , textul de la Roman i 13, 1—2
trebuie aplicat cu înțelepciune și m ăsură. El în orice caz nu poate vo i a
spune că s untem dator i a executa orbește și neghi obește or dine
potrivnice bunulu i simț și po runci lor divine. Romani 13 nu poate acoperi
lașitat ea și nu scute ște de îndatori rea de a judeca și cumpăni ce facem.
1970
Unde e vremea când Sartre scria (Situations II): „Scri itorul are nevoie
de libertate a citito rilor" sau „Libertatea s crisulu i imp lică li bertatea
cetățe anulu i. Nu se poate scrie pentru sclavi. Să s crii înseamn ă să voiești
într-un anume fel li bertate a" sau încă: „ Dato ria omulu i de litere nu e
numai să scrie, ci să știe să tacă la nevoie"?
— Asupra a propierii de Hr istos, pr oba car e nu înșeală, criter iul de-
finitiv este buna dispoz iție. Num ai starea de feric ire dovedește c ă ești al
Domnului . Virtuosul îmbufnat nu e prietenu l Mântuitorului, ci jinduit orul
după diavo l. Ascetul arțăgos nu e autentic.
Există mij loace obiect ive, în artă, de a recunoaște a utenticu l și a da
deoparte copia. Pentru a deosebi cr eștinu l de caricatura o ri imitația s a nu
există procedeu mai sigur decât a cer ceta dac ă postulantul este sau nu
vesel și mulțumit. Dacă ipoch imenul e int olerant ori morocănos or i agitat
ori mahmur ori necăjit, nu e creștin o ricât de perfect de fide l ar fi virtuț ii.
E virtuos, dar nu e cr eștin. Creștinul e liber, așadar fericit. Acesta și est e
sensul genialei și inspi ratei fraze a lui Kierkegaard (de s ub a cărei obse sie
nu pot ieși): contrari ul păcatului nu e virtu tea, contrariu l păcat alui e
libertate a. Vămile văzduhu lui sunt numeroase. Aici pe pământ, la vam a
care nu poate fi înșelată, p roba constă în starea de feric ire.
Virtuosul neîmb lânzit nu știe și nu poate r osti „du lce Iisuse", toată
sfera dulce lui îi este str ăină, inacc esibilă — și uită că jugul Domnu lui e
blând și povara lui ușoară.
(Poate c ă din Evanghelia după Ma tei, la Predica de pe m unte, s-au
pierdut unele rânduri ca ace stea: „ Ați auzit că s-a spus celor de demult :
să nu săvârșiți păcate. Eu însă vă s pun vouă c ă oricine se întristeaz ă
nesăvârșind păc ate a și păc ătuit în inima sa .")
Vezi și Tartuffe, piesă antijanseni stă.
— Sau dac ă ne hrănim num ai cu ce ai și iaurt (ca L.-F . Celine) și to tuși
inima ne este pli nă de otravă, apoi vai de ce aiul și de iaurtul acela, că mai
bine am consuma numai fleic i în sânge (spr e scandalul rabini lor) și am
bea v ârtos (spre ind ignar ea pa storilor) și n- am ave a parte — cum cr ed că
au răii dold ora de apă și poame — cu cei ce dau zeciuială di n izmă,
strecoară țânțarul, văd paiul din ochiu l vecinulu i și umblă îmbrăc ați în
caftane lungi.

August 1964
Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se ferește de viz ite) c ă Dinu Ne.
locuiește la familia Ca ssasovici, rudele sale, în apropiere de grădina
Icoanei.
Pe seară, nu-l găsesc acasă. A ștept. Când vine, târziu, îmi pare și m ai
slab dec ât la Securitate în scena confru ntării, pentru el inviz ibilă și
nebănuită. E și mai palid, cu ob rajii de tot scofâlc iți (dantura! boala
noastră a tutur or). E ter ibil de emotiv și de emoți onat, căința (obsed antă
e sinucide rea lui Mihai Răd.) îi dă aerul și-i insuf lă ge sturile unui personaj
dosto ievskian. V rea să-mi cear ă iertar e, eu vreau s ă-i spun cât îi sunt de
recun oscător și se isc ă o scenă nițel ciudată, în car e ne într ecem cu
plecăciuni le, mulțum irile, scuzele, iertăr ile și îmb rățișările. Dar curând ne
liniștim și vo rbim deschis și curat. Îi vine gr eu să creadă c ă sunt cu totul
sincer folosin d cuvântul de recunoștință. În cele din ur mă pr icepe (a vea
să priceap ă de- a binelea — și s ă mi- o spună — numai la Văratec în vara
lui 71 când în prezența s a, a soțilo r Stolojan, a lui Al. P al, și a unui
magnetofo n am s cos în evidență c aracterul de Mărturisir e ortodoxă și
române ască — Chicago 1959 — al nuvelei O fotogra fie veche de 14 ani de
Mircea Eliade: „Da, înt r-adevăr, n- ai fi putut interp reta as tfel nuvela d acă
n-ai fi f ost în înch isoar e și c red acum c ă-mi ești r ecun oscător") și
înduioșar ea lui e atât de adev ărată, mirar ea lu i dispar e atât de lin, ochi i
lui se uită la mine cu atât a blândețe încât îmi ușur ează s ă găsesc acele
cuvinte care-l pot convinge din ce în ce m ai mult că și în clipa ace asta, ca
și în boxă, sunt și am fost nu num ai pe depli n sincer, ci și răm as în urma
celor ce aș fi vrut să comunic .
Apoi, când plec și mă conduce până la poartă, cerul înstelat și
căldura serii de augu st, trecând peste s tângăciile și exagerările noastre,
ne învălu ie cu mantia diafan ă a celei de-a treia virtu ți teologale, pe noi
care am tr ecut dinco lo de pragul celei de- a doua, cântată de P eguy.
Singur , mă într eb dac ă voi reuși să -i explic lui Dinu că de fapt îi
dator ez prilejul fără de c are nu m- aș fi putut na ște a doua oară, din ap ă și
din duh.
1972
Primesc din Londra, tr imisă de Gigi, poza altarului, nou, al cat edralei
de la Coventr y: un bl oc făcut din pietre și căr ămiz i aparente, acoperit cu o
tablă de lemn de o simplitate absolută, de un dram atism bi ruitor. Un alt ar
înălțat pe locur i unde au fost nenor ociri și suferințe. Singu ra inscripț ie de
deasupra altarulu i: „Tată, iartă-ne."
Au englezi i defectele lor, dar și când se decid să fie nobi li! Orașul
Coventry, distrus de ger mani, își reface catedrala s ub semnul asumării în
mod egal de cătr e toți — atacanți și victime, învingăto ri și învinși — a
vinilor.
Pliantul care însoțește poza cupr inde d ouă citate din Sfântul Apostol
Pavel. Unul din Epistola către Romani (3, 23): „Fiindcă toți ați păcătuit și
sunt li psiți de slava lui Dumnezeu" și celălalt din Epistola către Efe seni (4,
32). „Ci fiți buni între voi și mil ostivi, iertând unul altuia, pr ecum și
Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos."
Au știut să aleagă și să îmbine laolaltă e sențele cr edinței și prac-
ticismul vieții : convinge rea că toți suntem păc ătoși, fără osebire, toți ne-
am ab ătut și net rebnici ne-am făcut și c ă tot ce ne rămâne la îndemân ă
este s ă ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoință lege
nedezminți tă. Celelalte soluții sunt iluz orii.
Churchill în 1940:

Libertate a: „Eu am dr eptate și tu n-ai. Iar pentru d reptul tău de a nu
avea dreptate, eu sunt gat a să mor.”
Sinceritatea: „Nu vă pot oferi decât sâ nge, năduș ală și lacrim i.”
Politica: „ În războ i: hotărâr ea. În caz de în frânger e: sfidar ea. De
biruință: mărinimia.”
— Noblețe.
Marcel Jouhandeau: „Cea mai mar e ticăl oșie: să crezi că ți se
dator ează cev a, să pretinzi ceva de la alții , oricât de puțin ar fi. "
Simone de Beauvoir despre noț iunea de „apr oapele nostru”: „Am
cunoscut un copi l care plânge a deoar ece murise fiul portăresei blocu lui;
părinț ii copilu lui s-au sătur at: «La ur ma ur mei băiețelu l ăsta nu ți -e frate.»
Băiețelul ăsta nu-i fratele meu. Dar dacă-l plâng nu mai îmi este străin.
Hotărârea o iau lacrimi le mele. Nimic nu- i hotărât dinainte. Când ucenicii
l-au într ebat pe Hristos: cine e apr oapele meu ? Hristos n-a ră spuns pr intr-
o enumer are. A p ovestit parabola bunulu i Samarinean. Apr oapele omul ui
părăsit în dr um a fost acel a care 1-a acoperit și i-a venit în ajutor; nu
suntem aproapele nimănui, ni-l facem pe un altul apr oapele nostru
făcându-ne apr oapele s ău pri ntr-o faptă."
— Căința ade seori nu-i altceva dec ât resentiment . Preotul de țară al
lui Balzac: „ Căința dumi tale nu-i decât simțăm ântul provocat de o în-
frânge re pe car e ai suferit -o, cee a ce e groaznic, e deznădejde a Satanei și
era poate căința oamenilo r dinainte de Iisus Hristos; dar căința noa stră, a
catolic ilor, este înf iorarea unui suflet care se lovește pe o cale gr eșită și
căruia, în lovitura ace asta, i s-a revelat Dumnezeu. Dumneata se meni cu
Oreste, încear că să devii Sf. Pavel."
Creștinul nu-i supărat pe nimeni și nu-i nemulțumit de nimic. Supărat
și nemulțumi t e numai de și pe sine.
— Se gă sesc în cuvântările lui P. P. Carp formulări cu adev ărat
creștine :
„În politică gr eșelile se îndreaptă, nu se răzbună." „ Rău faceți că vă
legănați în strania și per iculoas a iluzie că murdăria se poate spăl a cu
sânge."
„Primul semn al unei st ări înapoiate, sub punctul de veder e al
cultu rii, este intole ranța. Când cineva cr ede că numai el are dreptate,
când cineva cr ede că în afară de concep ția cr eierilor săi nu mai este nimic
alt în viața socială, acela e ste un om incult , care n-a avut încă put ința de
a-și da s eama cât de variate, cât de multi ple sunt manifestările gândi rii
omenești."
— Creștinismul nu poate să nu recunoasc ă neno rocita condiț ie a unor
categori i de muncitor i din secolul al XIX-lea.
Eroarea mar xistă constă în a spune că, fi ind săr ac și sili t să-ș i vândă
forța de muncă, muncit orul englez din veacul al XIX-l ea nu er a liber.
Liber era. Era însă nenor ocit. Asta e altceva.
Se face o con fuzie înt re libertate și neno rocire. Și ceea ce tr ebuie
desființat e nenor ocirea, nu libe rtate a.
..Ci cuvântul vostru să fie: Cee a ce este da, da; și cee a ce este nu,
nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este. "
Mat. 5, 37
Extraor dinar e cazul lui Brice Parain, care de la lin gvistică ajunge la
sfințenie.
Studii le și cer cetări le sal e îndelungi l-au dus la conc luzia r ealistă că
la început a fost Cuvântul.
„Cuvântul «ceașc ă» nu e xistă fiindcă e xistă ceașca. P entru că mai

întâi există cuvântul, există și noțiu nea de ce așcă. Ba poate chiar că
dator ită cuv ântului ceașcă a venit pe lume ceașca sub fo rmă de obiect!”
Semiologic , fenom enologi c, realist se constat ă prioritatea limbajului
asupra lucrur ilor.
Limbajul însă beneficiază de un monopo l absolut. Căci nu putem
stabili contacte cu ceilalți , nu putem ie și din izolar e decât prin limbaj,
care-i singura noastră punte spr e a trece de la singurătate la comunicar e,
la Celălalt, la co lectivitate și civi lizație.
Apoi Parain se avântă mai departe, rațio nal și neînfr icat:
„Singu rul mijloc de a vorb i corect, pe de-a-ntr egul, este, la ur ma
urmei, de a trăi co rect. Așa și cr ed. Când spun a trăi corect mă gândesc la
a face c ât mai puț in rău cu putință, a minți cât mai puțin cu putință, a
merge până la c apătul făgăduințe lor noastre, a fi — ce m ai la de al la vale
— nițe luș sfinți.
Limbajul cinstit , limbaju l acela c are ne libe rează de l imbaj, e un soi
de sfințenie. "
1969
…Tot ceea ce mâna ta pr inde să săvârșe ască, fă cu hotărâre, căci în
iadul în care te duci nu se află nici fapte, nici punere la cale."
Eccles. 9. 10
Verbel e a face și a fi.
În L'Être et le Néant Sartre consacră un strălucit capitol verbelo r a fi, a
avea și a face; pli n de observații interesante, subtile și rodnice. (Recitesc
volumul, citit în 1945.)
Să mă opresc, ca la Cluj în ziua libe rării, numai la a face și a fi,
accentu ând latura — a ș zice — eshatolog ică. Să r epet, să completez.
Viața e ste hotărâtor legată de verbul a face: trăirea noa stră pe ace st
pământ, trecerea noastră prin această lume constituie faza lui a face.
Moarte a (ori stările prevestitoar e și asemănătoar e ei) stau s ub semnul lui
a fi. (Moarte a însă și ar putea fi def inită ca tr ecerea în starea lui a fi, un a fi
absolut, purif icat de or ice cont ingență.)
Starea lui a fi se pr ezintă aici — măc ar că nu atinge absoluta pu ritate
de di ncolo — ca deosebit de gr ea și pr imejdi oasă. (Ceea ce ne îngăduie a
bănui cât de grea și de primej dioas ă se va putea prezenta dincolo.)
Când f iința omenea scă e r edusă la a fi o conști ință singuratică, aflat ă
în comunicar e doar cu ea însă și și silită să par curgă scur gerea timp ului
clipă de clipă numai cu forțe proprii, ea nu mai ar e de unde solici ta și
primi distracții, distrageri, alib iuri, portițe de scăpare, materie pr imă. E a
stă, iremediabi l și ine xorabil , față-n faț ă, rost către rost (în sen sul lui Dinu
Noica) numai cu sine.
Și când e numai cu sine, num ai amintirea peri oadei lumești a lui a
face îi mai rămâne. Acum, în imp onderabila „ ființosfer ă", singurul punct
de spri jin și orientar e e centrul de gravitate al tr ecutei și defin itiv în-
cheiatei „ faciosfer e". Orice „facere" e pr in defin iție imposibi lă. Sol dul s-a
calculat, s-au tra s liniile, s-au pus sigil iile.
Iată de ce est e bine să ne în grijim de sanie și de căciulă var a și să
cugetăm cât m ai suntem în faciosferă la ce se va întâmpla în faza ine-
vitabi lă a lui a fi.
Pe veșnicu l a fi noi ni-l clădim singuri, iar veșnicia ace asta — rai ori
iad — e funcție variabilă de ce ea ce facem. Picătură cu picătură, zi de zi,
clipă de clipă, acțiune după a cțiune, gest după ge st, fiandu-l își
pregăte ște per manentul esse.
Iadul și raiu l pot așadar fi conside rate c a stări de f iințar e pură;

conști ința ( sau sufletul, sau eul sau duhul sau cum i s-ar spune) se află
acum însingurată și neajutorată de nimeni și de nicăieri , față cu ve șnicia,
cocoțată pe maldărul de făptuir i săvârșite în faza lui a face.
Dincolo — or icât a m jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr și al
bogatului nemilostiv) — nu m ai putem face nimic nicio dată (nevermore
zice Poe): verbul a face piere, e ca și cum nici n-ar fi fost vr eodată. Răm âne
însă, în toată groaznica lui plinătate și se mnificație, verbul a fi — el și
nimic altcev a.
Atunci să te v ăd, omule! Atunci când ai răma s doar cu fii nța ta, orice
deveni re fiind exclusă, tel qu'en toi meme l 'éternité te change…95 Fără
prieteni, fără televiz or, fără zgomotu l vecini lor… Atunci se v a vedea și ce
ți-ai clădit, pe c are ți le-ai ale s: oile sau capr ele.
Cam sentențios, dar împ rejurăr ilor excepționale ce mi-au dat pri lejul
de a cunoaște plinătate a verbu lui a fi le dator ez această înțelege re și
poate și d reptul — de nu datoria — de a spune s entenți os ce ș tiu.
Dacă aici, în celula de închisoar e în car e te nimer ești singur, timpu l e
atât de gr eu de îndurat, dacă aici „a fi " se poate s uprapune chinulu i, cu
atât mai înfiorătoar e trebuie să ne par ă ființar ea veșnică, ab solut pură,
dezbărat ă de orice îndulc ire și devenind — prin simplul fapt al existenței
ei — din ce în ce (cu toate că s capă de sub devenir e) mai apăsătoar e.
Verbel e a face și a fi sunt deop otrivă de gingaș e: unul prin
evane scența lui, celălalt prin veșnicia lui. Goethe arăt a cât de g reu est e a
face. Dar g reutat ea sa pălește în fața lui a fi când acesta îi urmeaz ă.
Fericiți cei ce p ot întâmpina pe a fi și pot intra în împăr ăția lui mulțum iți
fiind de felul în car e și-au înche iat relații le cu a face.
— Mauriac despr e libertate: nimic nu poate într ece liber tatea cop iilor
lui Dumnezeu. Num ai ea dă pr eț soartei unui om. P e ea tr ebuie s-o
păstrăm în viața noastră, în a nației, în a biseric ii. Pe ea s-o restitu im celo r
ce i-au uitat gustul.
Sarea pământului.
Je pu is toujours pleuret:96
— Darul lacrimilor.
Această supr emă binefacer e făcut ă credinci oșilor săi de Domnu l,
această singură cale pentru ieșirea din impa sul menționat la Ma tei 9, 24 ,
este cunoscut ă, recunoscută și mărită de un spirit sceptic și atât de
stăpânit de pudoar e ca al lui Valery. Discipol ul lui Mallar mé (c el care
spune a: în poezie nu plâng — după cum nici nu- mi șter g nasul), nu ezită
să scrie: „Pot plânge or icând, și, poet ce m ă aflu, am băgat de se amă c ă
nu există gândir e care, urmărită până c ât mai apr oape de suflet, să nu
ducă la țăr murile lipsite de cuvinte, țărmurile acelea mute unde mai
rămân doar mila, tandrețea și un soi de amărăciune pe car e ni-l dă
amestecul de et ern, de întâmplăto r și de v remelnic: ursita noa stră.
Aprilie 1968
Părintele Benedict Ghiuș, însoțit de Flo riana, vine cu Sf intele Taine,
înainte de P aști, să mă împărtăș ească la spitalul Pantelim on. Mă
spovedește a cope rindu -mi capul cu patrafirul . Senzația de mai ad âncă
reculeger e decât în ușa altarului , la Schitu l Dărvari . Cei do i colegi de
camer ă ne-au lăsat singuri. Floriana stă de paz ă pe co ridor, în fața u șii.
Sunt în pat, în ghips până pe ste coșul pieptu lui. Parcă aș fi în închisoar e,
la fel de neputinc ios, de p refăcut în obiect, de aflător la cher emul celor ce
dispun de mine — și tocmai de ac eea de necr ezut de liber , de av ântat, de
fericit. Scăpat de trupul acela de moarte? de răspunder e? de osânda
alegerii dintre bine și rău?

Oricum , degajat, „desprins" și zburând — cu gândul. Parcă num ai
eroii lui Jack London sunt călător i printre stele?
După împărtă șanie beau tot vinul rămas în pahar . Părinte le Benedict
surâde. Num ai dacă vom deveni asem enea copiilor .
— Înțelepc iunea popoa relor de mult a înțeles c ă între prostie și
credință e o prăp astie.
Proverbul german: Dumnezeu ajută pe marinar la vr eme de fu rtună,
dar tim onieru l trebuie să fie la câr mă; proverbu l englez: Dumnezeu dă
mâini, dar nu constru iește podur i; proverbul danez: Dumnezeu hrănește
păsările care dau din aripi; proverbu l ceh: cel căruia Dumnezeu i -a
descoperit locu l unde se află o comoară tr ebuie s-o scoată singur din locul
acela; proverbu l basc: Bunul Dumnezeu e bun, dar nu- i prost. I oana d'Arc:
să trudim, Dumnezeu va trudi.
— Dacă ni se cere imposib ilul și să ne în dumnezeim, înseamn ă că ni
se cer e să facem și minuni , la rândul nostru: să prefacem apa de rând în
vin ales; sărăcia pământului în belșug; scaieții , ciulinii și pălămida în
roade și trandafiri ; meschinăria în mărinimie, neîncr ederea în voi oșie;
nepă sarea în bunătate sa marinean ă; fățărnicia și legalismul în dragoste și
flacără; câr ciuma în castel și b ordeiul în salon. Prin purtări le și pr in
străd aniile noastr e. Minunile acestea ne sunt acc esibile — ne sunt p redes-
tinate: prin puter ea cuvintel or și a faptel or lume a aceasta poate îmb răca
alte cul ori și, în aștept are, trece în alte tonali tăți.
Noiembrie 1948
Epurat din barou, găsesc o slujbă la r ecent întemeiat a Editură Agir . În
fiecar e dimineață s e citește în colectiv articolu l de fond al ziarului
„Scânteia".
Organizația de partid , prin tân ăra tovarăș ă Lotti, doritoare de a
promova oamenii simpli, o poftește pe femeia de serviciu să citea scă e a
astăzi. Femei a se codește, rușinată. T ovară șa Lotti, mai cu binișo rul, mai
îmbrâncind- o, o așează pe un scaun, îi pune ziarul în mână și ia loc lâng ă
dâns a. Își petrece brațul drept peste umerii cititoa rei, urmărind te xtul o
dată cu e a, în car e timp surâde beatic și ocr otitor. Poza e menită a
înfățișa, în stil conc ret și du ios, alianța dintr e intelectuali tatea pr ogresistă
și oamenii muncii, precum și a dovedi armonioasa conviețu ire cu
naționali tățile con locuitoare.
În artic ol e vorba de min istrul francez Jules Moch și citi toarea
pronunță „Moc". Cu zâmbet și m ai ocrotitor, cu un gest deosebit de
gingaș al mâinii stângi — gingaș și depr eciativ — și cu o încrețire a frunți i,
ce exprimă modestia și, în fon d, zădăr nicia superio rității culturale,
tovarăș a Lotti îndreaptă: „Moș". (P artidul nu g reșește, știe tot.)
Atunci intervin și ar ăt că pr onunțar ea co rectă e ste „Moc".
Tovarășa Lotti nu cute ază a mă cont razice, iar sal a toată (sunt de stul
de mulț i angaj ați) freamăt ă de sati sfacție. Râsete, un mur mur prin care se
revarsă s cârba r efulată, o răsucire generală de- a-nșezutelea și-un fel de
foiala pe loc — însoțite de scurte su spine — m anifestă bucur ia tutur or.
Tovară șa Lotti arată foarte stinghe rită. L ectura conti nuă făr ă ca brațul
ocrotitor al or ganiz ației de partid să mai înc olăce ască gâtul oam enilor
simpli ; vraja s-a rupt, poza a ie șit voalat ă.
1969
De fiecar e dată câte unul se ia dr ept Dumnezeu și stator nicește
reguli nouă, de pe câte un munte înalt. Unul, sau câțiva. (A cum,
situaționaliști i, după marxiști: altă lume, alte a xiome. Și totul , firește, la
modu l absolut.) Și de f iecare dat ă găs esc o turmă. V itrinele sunt pri-

menite: alte m ărfuri, alte odoa re, alte gar nituri. Și câte un intelectual care
cunoaște bucuria inefabilă de a fi Profet. (Se înnoiesc — lesne de- nțele s —
nu numai zorzoanele din vit rine, ci și inventarul din pivniță: se ascut alte
cuțite, se ung alte pistoale, se ș apirografiaz ă alte manifeste.)
1937, Chartres
Ce să fie? Oar e vitralii le? Spațiul interi or bine fo losit, nedând nici
senzația de strâmtoar e și aglomera re, nic i pe acee a de va stitate
derutantă? S au faptul că monumentul se arat ă privirii încă de la mari
distanțe în plină câmpie? Aminti rea lui Peguy? F ericita proporție dint re
ornamente și simpl icitate? O anumită neîngr ijorare față de simetrie?
Cine știe. Dar simt că mă a flu într-un loc magic, un loc curat, locuit
de duh, într-unul din locu rile alese ale lumii , unde nu încape înd oială c ă
Dumnezeu e prezent.
(Impr esie ident ică în 1969 și 19 70 la Agapia V eche și la P rocov, locuri
sfințite de străd anii, de nevin ovați, de aspirații. Și, năvalnic, la Frăsinei.)
Octomb rie 1956
Tata mi se arat ă sub cea m ai bună for mă în două împ rejurăr i:
Dinu Ne. vine clandestin de la Câmpulung pe două-t rei zile. N-ar e
unde locui. Îi spun tatii, care imediat își cedeaz ă patul și-mi cer e să-l
primim pe Dinu „regește", „ fără economi i". Avem în bl oc apă c aldă de
două ori pe zi. Pentru D inu e o feric ire. Se simte perfect.
Apoi, zilele revoluției din Ungaria. Tata, din ce în ce e xultă și nu- și
încape în piele. Toată ziua — adică de pe la patru și jumăt ate după-
amiaz ă și pân ă noapte a târziu — as cultăm la radio , râdem, nu ne vine a
crede, batem din palme, ne lovim cu mâinile pe coap se, umblă m ca
nebuni i prin cameră, fluie răm, șuierăm, tata m ai mult decât mine.
Eu, la Ministerul Industriei Ușoare, în calitatea me a de registrator,
circul peste to t locul pentru a distribu i corespondența. La secretariatul
cond ucerii nu-mi este îngădu it să trec pragul, dar altminter i intru unde
vreau. Merg țăpor și zâmbe sc. Tac chitic, umblu țanțoș. În jurul meu, pe
toate co ridoarele, în toate bi rourile: tăcer e. Oamenii tac, toți cu na surile-n
hârțoage și hârti i. Nu se privesc uni i pe alții . Dar se simte cev a. O tăcer e
bogată, ca în Le silence d e la mer, măreața carte a lui Vercors (unde s e
vede că demnitate a nu e vorbă goală, unde e c ântată poezia ținute i —
există o poezie a ținutei, vezi epopeea lui Roland, vezi Cez ar, a cărui
ultimă grijă, înjungh iat de moarte, este să-și tragă toga peste pici oare -,
unde tatăl și fi ica nu vor besc cu ocupantul oricât de cum secade ar fi
acesta, or icât le-ar fi de simpatic sa u de drag, și or icât le- ar părea de rău
și le-ar veni de g reu). P arcă ghicesc și la alții zâmbete as cunse. (Și- un fel
de foială la foștii boci tori ai lu i Stalin.) Ca în Ciuma lui Camus, unde spr e
sfârșitul epidemie i, ici-colo, pe cerul cocli t de arșiță și mia sme începe a se
zări — fugar, f irav, rușinos — câte un petic de alba stru, iar oameni i încep
și ei — timid — a-și z âmbi unul altuia.
Da, adulmec sur âsuri și colțu ri de cer alba stru. Fericirea e de scurtă
durată. Sub ochi i neclint iți ai generalului Dwight Eisenhower și ai mi-
nistru lui său de e xterne Joh n Foster Du lles (fi- le-ar țărân a cât mai gr ea,
m-ar îndemn a inima s ă le u rez, dar nu m ă lasă credința), rușii ocupă
Ungaria și sc aldă în sânge r evoluția. Nu dege aba se învaț ă istor ia în școli:
ca în 1849 .
Tata e zguduit, iar zâmbet ele la minister se dizo lvă m ai înainte de a fi
apucat s ă se închege ; prinde di n nou a mirosi a covat ă de ru fe și a lături
de varză; alba strul revine la cafeniu și căcăniu, iarăși; și iar simțim cum
ne cupr ind frigu l și întu nericul .

Noiembrie 1968
Floriana a fost astăzi după-a miază n așă la botezul nepoatei ei. A
slujit părintele Sofian. Măreția sobră a curții mânăstirii Antim; intimitatea
paraclisului (unde a fost să vârșit botezu l); cumințen ia extraor dinară a
Domnicăi, botezat a; barba albă, glasul senin, gesturile foarte lente și
hieratice ale starețulu i; dar mai ales purtar ea Fl orianei au transfor mat un
banal botez într-o lungă, prelungă și parcă dinadins pr elungită cer emonie
tainică și cut remurătoar e, i-au dat ad evăratul înțe les, atât de fanta stic:
imersiunea înt r-un caz an cu apă (simb ol al mormântului) și semnul cruc ii
fac dint r-o netrebnică făptură biologică o digenis97, o fiică a Legăm ântulu i,
o ființă liberă și nob ilă, vie. Floriana se închi nă, cr ede într-unui Dumnezeu,
așteapt ă Învier ea mo rților, se leapăd ă de Satana, r ostește for mulele cu
așa seriozitate și conv inger e, cu o voce at ât de fer mă și c aldă, cu priv iri
atât de limpezi și îndr eptate num ai înspr e tărâmuri lipsite de suspine,
durere și întristar e, cu o față at ât de luminat ă de nădejd i absur de, încât
paraclisul — unde înt r-un colț duduie o sobiță, unde e lume puți nă și totul
e tainic, intim, inițiatic și găocit — poartă înch ipuirea înspr e Optin o și
Athos și locașul pare a fi sala palatulu i de la Cam elot în ziua ap ariției
Graalului.
Émile Mâl e: frumusețe a e pretutin deni, dar nu se dezvăluie decât
dragostei.
1936
Sioniștii ne invită la ma să pe M anole și pe mine. Cinăm la un
restaurant evr eiesc din Văcărești, unde la int rarea șefilor sioniști lume a se
ridică în picioa re. Proprietarul localulu i și chelner ii se reped să ne
întâmpine de par că ar veni șeful statului. (Și-n concepția sion istă așa și e:
deputații , gazet arii și organizatori i aceștia sunt r eprezentanții viitorulu i
stat național.)
Am oarecum imp resia — dar o cont razice ve selul decor — că sunt în
Irlanda pe vr emea luptel or Sinn F éin-ulu i ori print re Chouani : ierar hia
subteran ă e alta decât pe str ăzile orașului! Orchestra cântă imnul
Speranței și o vi olonistă între două vâr ste o ftează ap ăsat și ne face och i
dulci.
Ni se servesc cele m ai autentice (și mai savuroase) friptu ri
române ști, pe car e teo reticien ii renașterii ebraice le mănânc ă de istov
(dimp reună cu murături grozave). — P reînchipu ire a ce avea să fie mai
târziu în st atul Israel. — Pe ziduri sunt afiș e care interzic discuții le pol itice,
dar de ele nu se sinchisește nimeni. Toată mânia sioniștil or e îndr eptată
împotriva asociației U.E.R. a docto rului W. Filderman. Ma nole își câștigă
entuziaste si mpatii unanime spun ând despre car eva: „un uerist, un
prost". (Iar despre șeful advers: cu mania as ta ardelene ască a titlu lui de
doctor are să se pomene ască într-o noapte chemat la telefon pentru o
naștere!)
Cina, după cuviință, se prelungește: atmosfera devine din ce în ce
mai cor dială. F ripturile sunt însoți te de un vin vr ednic și el de oa speți.
Violonista c ântă solo . Manole o dă cu melodii autohtone și sioniștii —
uitându- și doctr ina — i se unesc pentru câteva clipe în celebrar ea fru nzei
verzi și a mândri i de sub deal. Încât nu se m ai știe bine — conv orbirea
politică a fost de mult pără sită — dacă petr ecerea are loc sub semnul
Speranței ori al Leliței.
Abia târziu, la plecar e, pe strada r ece și goală, se desp art iar
drumu rile și — era s ă zic, dar ar fi greșit — apele.
— 1866: înțelege rea dintre liberal i și conservator i pentru răsturnarea

lui Cuza: monstru oasa coaliție.
— 1966-l970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă în orice
caz ciudată, surprinzătoar e. Alianța dint re comuniști și bătrâni împotr iva
tineretulu i.
Comuniștii îi urăsc pe tine ri pentru că după douăzeci și cinci de ani
de educație materialistă mer g pe strad ă în costum de cow-b oy, poartă în
jurul gâtulu i lănțugu ri de care atârnă cruciu lițe, jindu iesc după muzic ă
pop și se pricep la șmecherii . Bătrânii, pentru că sunt ob raznici,
dezam ăgiți, nea scultăto ri și se dovedesc față de r egimu l de care lor —
bătrânil or -le-a fost aș a tea mă, o ri nepăs ători ori neînsp ăimântați; așa
încât vechea generație iese f ăcută de râs! Înse amnă că le-a fost cumva
frică dege aba? Să nu fie! Așa ceva nu po t admite. T rebuie să le fie frică și
tinerilor! Să tremur e și ei, să se denunțe uni i pe alții, să-și v ândă sufletul,
să se plece, să se conf ormeze, să cumper e frigide re și ma șini de spăl at și
ei, deopot rivă. Și -apoi de ce s ă fie gener ația asta noua parcă mai
frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toț i și toate? Și de ce s ă li se îngădu ie
atâta cafe a și at âta con iac și îmbrăc ămintea as ta fantezist ă și atât de
sfidător potrivnică unifo rmelor de altă d ată, sur ori gemene cu ale
pușcăria șilor?
Mai dihai ca-n 1907, când r eprezentanții celor două parti de se
împăcau și s e îmb rățișau lăcrăm ând în Cam eră, bătrânii reacțio nari sunt
de per fect acor d cu miliț ia, crit icii tradiți onaliști osândesc pe noi i literați
onirici cu aceeași osâr die ca șt abii realismulu i socialist, ba și p reoții în
predicile lor se dezlănțuie împ otriva părului lung, fără a s e uita în jur ul lor
unde ar vedea zugrăvite pe toți pereții lăca șurilor de înch inăciune
chipu rile pletoase al e arhangheli lor, sfinți lor și pustnicil or. (După cum
educator ii, profesorii de istor ie și patri oții le-ar putea vedea, în cărți și
tablou ri, pe ale voievoz ilor, haiduc ilor și vo inicilor.)
Ciudat ă coali țiune. În ca sa lui Mișu At. dau într -o seară de duminică
de o pereche de intelectuali — vârstnic i, eleganți, distinși, franțuziți —
proaspăt înt orși dintr -o lungă și interesantă călătorie în Occ ident. Au fost
în Olanda la un con gres de medici nă (domnul e docto r, profeso r,
academician), apoi au vizitat Ger mania F ederală, Angl ia, Franța, Italia.
Sunt îngroziți și in dignați de c âte au văzut în rându rile tiner etului. După
ce povestesc pe-ndelete scene er otice văzute în f ilme și ur mărite pe viu,
răsuflă ușur ați: la no i nu-i așa! A, nu! Câ nd au trecut granița la înapoiere,
le-a venit — ca și lui Lascăr Viorescu — să coboare pentr u a s ăruta
pământul patriei vigilente cu tine retul. După câte a m văzut dinc olo!
Hereu sement que no us avons le commu nisme98 (pentru că, după cuviință,
esențele le rostesc în franțuzeșt e ca niște autentici boier i ce se afl ă). Că
s-au împăc at cu bandiții de comuniști o știam, că primesc a-i reprezenta
la cong resele științi fice di n străinăt ate e lucr u de mult intrat în uz; dar să-i
aud pe inte lectualii și boier ii aceștia declarând că avem din fer icire
comun ismul îmi provoacă totuși o tresărir e.
Dar cop iii ăștia car e poartă cruc iulițe știu ei ce înseamn ă ele? E de
presupus că pentru foarte mulț i nu-s decât po doabe insol ite, mij loc de a-
și afir ma original itatea ori de a scandaliza, pretext contestat ar, în fond :
jucărie. O fi. Oricum e și altcev a: protest, neconfo rmism, tif lă dată
supuneri i oarbe și asumării necond iționate a prostiei și răut ății.
Și mă înt reb: erupția as ta de cruci să fie, după douăzeci și cinci de
ani, numai întâmplătoar e? Să fie simbol ul ales chiar fără nici o
semnificație pentr u cei ce-l poartă? Hereu sement que je ne le cro is pas99.
— Când se adr esează lui Simon și Andr ei, lui Ioan si Iacov, D omnul —

ca unor oameni simpli — le explică de ce îi cheamă. („Și vă voi face
pescari de oameni.") Lui Levi, vame șul, ca unu ia mai acătării, se
mulțumește a-i spune foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, par e Dom-
nul a porunc i. Și „lăsând toate": (Luca 5, 28), chem atul se scoală.
Cine cr ede că harul se înfățișeaz ă blaj in ori sfios, se înșeal ă. E
instant aneu și arogant. D omnul n-are timp de pier dut cu cine știe c ă-i al
Său. Ne chea mă F iul unui Dumnezeu viu , care încă luc rează. Și acest F iu
are treabă cu noi. He mean s business.
Mai 196 0
Căratul tinetelor la Jilava ia, când ele sunt pl ine och i, aspect e jalnice
și caraghioas e. Cea mai neînsemn ată mișc are neconfo rmă cu echili bris-
tica salturil or de pe trapez poate ave a drept consecință răstur narea
conținutulu i vasului îndeobște cunoscut sub numele de „tun".
Cad în repetate rânduri la „scoater ea servici ilor" alături de părintele
Mina. El e îndemânatic, eu nu. Se întâmplă să se reverse tunul . Pedepsele
în cazul acesta sunt aspr e. La iuțeală punem spur căciunea jos și ne
repez im să adunăm fec alele și să ștergem cu degetele sa u cu batistele
urmele de lichi d. Uneor i izbutim, alteori nu. Părinte le Min a lucrează a tât
de repede, încât mie îmi rămân e puțin de făcut. Pedeps ele, alături de
părintele Mina, își pier d caracterul sordid și iau a spect de mor tifica re.
Apoi, cuviosul nu e num ai monah, ci și țăran mucalit. Râde atât de sincer,
încât mă învăț și eu să fac haz mar e de adunar ea raliațil or.
BUGHI MAMBO RAG
… Țibică Romal o era beat criță, nu mai știa ce e cu el… H op că vine
și Miclescu, făcut și el… Eram de serviciu la Cotr oceni, iarna, și ne
găsește în curte prințesa Ileana și imediat, ce-i cu voi, zice, vene a din
oraș, dispune să ni se s ervea scă o gustare, oți fi înghețați, și ni se aduc
două tăvi enorme, parcă le văd, șuncă, icre negre, lacherdă, șal ău,
whisky și șa mpanie… Povestiți- ne, domnule amiral, povestiți -ne… V-am
mai spu s eu cred povestea a sta cu cămașa, de mai multe o ri, dar dac ă
vreți: eram pe bo rdul iachtului imperial Standart și venea m de la
Peterh off, trecusem prin Baltica, Gib raltar și Bosfo r până la Liv adia. Țarul,
care era foarte bine dispus, mă che amă înainte de a debarca și-mi spune:
Sablin …
1970
Nicăieri n-am găsit o mai clară deslușir e a motivelo r pentru care
intuisem la popo rul roman un fond creștin irecuzabil — datori tă căruia
până și defectele r omânilo r par sc ăldate de o lumină atenuant ă — dec ât
în studiul lui Mircea Eliade a supra Mioriței (capitolul L 'agnel le vovante din
volumul De Zalmoxis à Geng is Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).
Interp retarea eliadiană ar e într -însa cev a din absolutul soluții lor după
a căror formulare orice discuție devine inu tilă. Roma %locuta100".
Ce nu înse amnă Miorița: resemnar e, fatalism, chemar ea morți i,
pasivitate, pe simism.
Ce înseamn ă: anti-istor icitate, transfigu rare a condiț iei adamice.
Poporul român e înzestrat cu o pute re transfigurato rie ce- i permite să
preschimbe întregul univers și să pătrundă în cosmosul lit urgic (să
partic ipe la celebrar ea liturgiei cosmice, ar spune Ma xim Mărtur isitoru l),
împotriva soartei nu te poț i apăra ca împo triva uno r vrăjmași; nu poți
decât să dai un înțeles nou consecințe lor ineluctabi le ale de stinului în
curs de împlin ire. Nu-i vorba de fatalism, de vr eme ce fatalistul nici nu
crede că poate pr eface se mnificația ursitei.
Ciobanul săvârșește o transmutație — le grand-œuvre101 al

denig rărilor alhimiști -, își transfor mă neno rocirea în taină mi stică.
Înfrânge soart a. Dă un sen s fast neferici rii, asumând- o nu ca eveniment
istoric, personal, ci ca taină. Impune un sen s atât absurdului vieți i, cât și
teroarei istoriei .
Întocmai ca și c reștinismul, r omânismul poate anula ur mările aparent
iremediabile ale unei tragedii, dându-le valori nebănuite, scoa se din alte
serii. Adversitat ea degradant ă devine contrar iul ei, după cum și rușin oasa
spânzura re pe lemnul cruci i ajunge a fi, prin Hristos, biru ință a supra
morții și scoater e de sub m ânia Cr eatorului.
— Tot despre Sf. Pavel și păcatul trupesc.
În orice caz, din cuvintele Apostolu lui nu se poate deduce mono polul
păcatului trupesc. T endința e xistă mai ale s la puritani și e tră sătura lor
cea m ai respingătoar e. Cutez anța de a confunda iu birea de Hristos și
virtutea cu înfrânar ea se xuală, de par că păcatul trupesc ar fi singurul și
nesăvârșir ea lui ar da dr eptul la depl ină liniște și licență de a s ăvârși cu o
conști ință împăc ată — d'un coeur leger102, vorba bietu lui Emile Ol livier —
pe toate celelalte : invi dia, tru fia, răutate a, zgâr cenia…
Importanța e xcesivă dat ă sexualități i provine de multe ori din setea
de bârfă și sc andal și se explică pr in acee a că s exualitate a fiind absolut
comună, e un mijl oc de a reduce oamenii de seamă la nivelu l tutu ror.
(Wilde? Verlaine? S ocrate ? Homosexuali. Svia toslav Richter? Pederast.
Byron? Chateaubriand? Incestuoși. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi?
Priapici). Bucur oasă și ușur ată chemar e la numit orul comun. Obse sie a
ființelo r arțăgoa se, neîndu rătoar e, obsedate, car e cred că L -au apuc at pe
Dumnezeu de pici or și au în buzunar cheia raiulu i pentr u că nu să vârșesc
păcatul trupesc.
Romain Gary : Refuz să fac din compo rtamentul se xual al individului
criteriul meu unic de judecat ă asupră-i.
Folosirea de c ătre Scri ptură a cuvântului mirele pentru a-l desemna pe
Iisus Hristos ori asemuir ea împărăției cerului cu un ospăț de nuntă, faptul
că prima minune Domnu l a săvârșit-o la o nuntă, parabo la fecioar elor —
deși cuvinte lor mire, nuntă li se dă cu totu l alta a ccepțiu ne decât ce a
fenomenală — ar fi trebuit totuși să potolea scă zelul monop olist al celor
care nu- și dau s eama că aleger ea unor metafore nu este întâmplătoar e.
— Orient și Occi dent.
Patriar hul Athenagora spune despr e filosofii religioși ruși că au
îmbinat simțul misterulu i cu al libertății .
Libertate și mister nu sunt ele chiar noțiun ile de care ateii încear că sa
se de scotorosească? Și după izgon irea căr ora își aș teapt ă vremea, cu
prilej, prostia și tirania.
(Aproape la fel și Ol ivier Clem ent: „E nevo ie de r egăsir ea Orientului și
Occidentulu i pentru a se doved i că doar misterul poate lumina viața.")
Simțul misterului nu numai că nu împ iedică sa u nu frâne ază cer-
cetar ea și s etea de cunoașt ere, ci le îmbo ldește; singuru l lucru pe care-l
stinghe resc este pr ostia trufaș ă ce cr ede a ști totul și a fi aflat în câteva
formule (aplicate cu ajutorul poliției) rezolva rea-panace au a problemelor
și angoa selor omene ști de o nemaipomenită comple xitate.
— Lumea ace asta zad arnică și în car e ni se hotără ște soart a pe vecie
nu este at ât de neimp ortantă, de zadar nică și de iluz orie de vr eme ce
Hristos a venit să moară aici.
Bulgak ov: Lumea, oar ecum, farmecă, fascineaz ă și ea pe Dum nezeu:
și-a dat pe singuru l lui Fiu pentru lume.
— Profesoru l Ștefan T odirașcu:

S-au adev erit cuvinte le Sfântului Maxim Mărturisit orul cum că nu
oricui îi este spr e bine să nătatea, feric irea, b ogăția, lin iștea…
Spre pildă P etre Țuțea. (P entru care am încasat atâta bătaie. Onea
nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu- l cunosc, că „n-am cinstea
să-l cunosc".) Înainte de a fi arestat, a cerut pr ietenil or să jertfea scă
pentru el un cocoș lui Aesculap. La ieși rea din înch isoar e: în loc ul
socratismului, o credință vie.
— Păm ântul românesc nu e cot lon de barbarie, ci arie de cultu ră care
a putut vrăji până și pe r omanul Ovid iu. Dieu est ne en ex il de Vintilă Horia.
Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necun oscut" al gr ecilor, pe cel
propovăduit atenienil or de P avel, Dumnezeul care venis e dealtfel chiar
atunci pe această lume de sur ghiun pentru toți cei a c ăror patrie este în
cer.
În car e Hristos și cr eștin ismul nu sunt pomen iți; nimic nu e r ostit;
totul e sugerat, p resimțit: virtual, iminent. Se v ăd peisaje sterpe și
obiecte din cele mai ban ale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă
sensuri și se mnificații, bănuieli pline de splendoar e.
J. L. Borges: Arta este iminența unei r evelații care nu se produce.
Aici însă, im inenta r evelație, întrupată, e pe punctu l de a e xploda, iar
bucata de lume înfățișat ă de scriitor a și fost înn obilată de razele soarelui
celui de taină c are urcă spr e geana zor ilor, peste limes.
Londra 1938
Duminică îmi pet rec după-amiezele plim bându-mă în City . Străzile
sunt ab solut pustii . Mer g trei-patru ore în șir fără a da de un singur om.
Câte o pisică iese dint r-un gang și-mi taie iute drumul ori o ia ag ale de- a
lungul ziduri lor. Am imp resia c ă pentr u mine singur se de sfășoară ca pe o
scenă turnantă decor ul acesta urban, că sunt spect atorul unic al unei
feerii ca L udovic al II-lea al Bav ariei în oper ele lui Wagner, uneo ri montat e
și cânt ate numai pentru el.
La intervale dese: biserici, capele. Unele pit ite pr in curț i, gangur i,
colțuri neașteptate. (Dick ens: case mici despr e care s-ar zice că s-a u jucat
de-a v-ați as cunselea print re cele mari.) Sunt înch ise. Aș dori să intru. M-
ar pr imi Hristos? Nu m ă poate primi. Cu alde mine nu are a face, ne
urăște. Dar dacă nu ură ște pe nimeni? Dacă s e plimbă și el pe străzile
acestea pu stii și misteri oase în căutar e de suflete? Dacă e libe ral și
tolerant și ar e o inimă de vân ător? Ca să mă apr opii de el ar trebui să trec
prin apa unui caz an, să măn ânc pâine și să beau vin care sunt c arne și
sânge. De ce a s tator nicit barierele acestea? C e departe e. Ce ferecat. Și
totuși simt c ă mai pășește cineva pe caldarâ mul acesta (bântuit de at âtea
fantome); dar nu calcă, lunecă; plu tește oa re pe as falt așa cum a mers,
zice-se, pe valurile lacului de la Tiberiada?
Jilava, celula 13
Adus de la Gherla pent ru a fi anchet at în procesul pornit împotriv a lui
Nego (calitatea de mar tor — ne audia t — în procesul nostr u nu i-a fo st de
folos); în celula în care sunt r eparti zat e și Nicolae Balotă, venit de la Dej . E
închis de m ai bine de șapte a ni, are des ăvârșitele manier e ale dub lei sale
calități: vechi pușcăria ș și om de suflet. Nu e numai un izvo r nesec at de
cunoștințe și un povestit or abil, ci și un cr edincios. Știe l iturghia pe
dinafară, cuvânt cu cuvânt. Mai întâi mi-o explică în linii generale, în
părțile ei constitu tive de acțiune dram atică, apoi mi-o recită și cu ac ea
răbdar e pentru oamenii din afară nu numai de neconcep ut, dar nici de
închipuit (Titi Pantea: a învățat de la J ohnny Rotaru gramatica engleză; cu
ajuto rul alfabetulu i Morse, pr in per ete, câtă vreme au stat — un an și

jumătate — în celule vecine) mă ajut ă s-o învăț și eu. Textul liturghiei —
neînsoți t de o rgă sau cor , de mi ros de tămâie, de gesturi hieratice, de
lumini și culor i, de mișcări și ritm — îmi apar e în puter ea sa ascendentă
de tragedie, de happening, care culm ineaz ă cu momentu l senz ațional al
dublei chemări: luați mânc ați, beți dintru acesta toți. În biserici urzeala
„subiectulu i" este însoțită de tot ce- l însoțește spr e a pr edispune,
emoți ona, covârși. Aici înfrunt textul în toată consistenț a sa extra-pură.
Deco rul atât de sobru al celulei — piatra cenușie și fieru l negru — reține
cuvinte le și împied ică avânturi le sentimentu lui și imaginației. E un joc
strâns, așa trebuie să fi fost în sala sinedriu lui, e minutul de adev ăr.
Hristos, ră stignit, ne fac e față. P arcă nici nu avem soluția de a s căpa de
priveliște ghemuindu -ne la pic ioarele cruci i. Sau acoperin du-ne ochii.
Trebuie să-L privim drept, să-L înf runtăm, să ne uităm la spectacolu l
torturii, să asistăm la crucifi care.
Martie 196 9
Parado xala lege creștină a suferinței ca pric ină de r odnic ie și izvo r de
bucur ii se adever ește și la s pitalu l Pantelimon, unde zac în ghips pân ă la
piept după accidentul de cir culație de la sfâr șitul lui decembrie.
Floriana vine aproape zil nic, după ce s trăbate orașul de la un capăt la
altul cu tramv aiul 14, la o ra de v ârf. O călăto rie pe întreg traseul liniei 14
când aglomerația e în toi nu poate fi calificată dr ept „mic sacrificiu". Și nu
numai Fl oriana! Sunt prins în mreaja dovezil or de prietenie și legăn at ca
un copil.
Pe noptie ră am Biblia și o carte de rugăciuni — (ostentație, nu zic ba,
dar e și mărtur isire a lui Hristos: Iar de cel ce se v a rușina de Mine
înaintea oamenilor…) — de car e unul din medici râde (la vizita în colectiv).
Crezi că Dumnezeu te iubește? vr ea să știe. Se și vede! răspunde când
afirm că mi- a arătat dragoste a Sa în chip neîndoi os. Biblia a mai atras
atenția uneia din infirmiere, o fată s erioasă și at entă cu b olnavii, care-mi
șoptește c ă e penticostal ă și-mi str ecoară caiete pline cu poezi i religioase
copiate de m âna ei. Din conversații le mele cu ea const at cu oar ecare
surpr inder e că Bibliei ei îi preferă poezi oarele lor — sincer e, îndui oșătoar e,
dar și tar e dulcegi.
După scoat erea ghipsului și repetate zad arnice încer cări de a fol osi
cârjele, ajung la concl uzia că nu voi mai putea m erge. Cad cu cârje cu tot ,
și mă cuprin de o dezn ădejde apropiată de ceea ce teolo gii nume sc
accedi a, formă gravă a pierderii legătur ii cu Dumnezeu. Medicii mă
încurajează, dar îmi atrag atenția că s-ar putea s ă nu mai pot umbla
decât în cârje ori cu ba stoane, poate num ai o cârjă sa u un ba ston după
câtva timp.
Dintre eno riașii de la Schi tu Dărvani unul mai ale s se ocupă de mine:
fratele Costică Hr . Lui îi împărtășe sc deznădejdea c are m-a cuprins și m ă
ascultă în grozit. Mă ceartă ca pe un nerod, ca pe un păc ătos, ca pe un
apost at. Și îngrijorarea lui în flăcărată, cuvintele lui aspre, subita lui
elocință — e un om cu un vocabular r edus, dar acum e-n lar gul și-n
elementul lui, are de sc ăpat un suflet — m ă smulg brusc din genune a în
care lunecam. Din fereastra cam erei se vede crucea de pe biserica lu i
Alexandru Vodă Ghica. Mi- o arată și mă conjură să-mi înd rept privirile
numai înt r-acolo. Așa și fac. T reptat, ies din deznădejde, frânt de obo-
seală, dar l iber. Încep să și fac pași mărunți, tremurând pe c ârje.
— Tema filosofiei in diene par e a fi căut area adev ărului. Adevărul
acesta e atinan, care-i identic cu brahma n care sălășluiește în adâncurile
ființei care se ident ifică înt regii lum i. N-ajunge deci că ieși din tine, ci din

tot, căci tu nu te deosebe ști de tot: tai tvam asi103.
Marea pr oblemă pentru om e r elația cu totu l și soluția tragediei
spirituale în care el se află ar t rebui să poat ă răspunde înt rebări i: cum
poți ieși dintr-o situație ab surdă, fără început și fără sf ârșit. Veșnicii le
veșnic se f ăuresc și ve șnic pier. Erele își urmează una alt eia, în ritm
accelerat. V eșnic ființele sunt prinse în ciclur i de suferințe și chinu itoare
dorinți. Așa încât unica pr oblemă inte resantă e ste: cum și pe unde să te
furișezi în afară? Cum poți evada din existență (c are se întinde pretutin-
deni în „spațiu" și durează fără sfâr șit în „timp")?
Problemă identică aceleia pus ă de Gaston L eroux în Misteru l camerei
galbene, și a c ărei formular e e scurtă: există puti nța de a scăpa dintr-un
spațiu absolut înch is? În romanul lu i Gaston Leroux (părintele d ominican
Bruckbeiger ne dă vo ie să cităm r omanele pol ițiste în cadrul teologie i, iar
Chesterton numai asta face) tent ativa de crimă a fost comisă într -o
încăper e din care detectivul const ată fără doar și poate că n-a putut ieși
nimeni . Sing ura fer eastră e z ăbrelită, în fața singurei uși a stat în
permanență cinev a, intrări secrete nu e xistă, pereții sunt perfect etanși,
pe coșul sobei nu s-a putut furișa nimeni. Camera g albenă e simbolul unui
sistem închis cum e universul . Cum aș adar ajungi di ncolo de margini?
Pe plan lo gic și material nu încape vr eo posibi litate de evad are,
întocmai cum nu se putea ieși din camera galbenă. (Aici soluția s-a ar ătat
la cap ătul unui raționament de impecabilă stringență deductivă, ab surd la
început ; din moment ce asasinul n-a putut ieși există o singură concluzie:
că asasinul n-a ieșit și că prin urmare n-a fost în cameră nici un as asin.
Dar rănile de pe corpul victimei cum se e xplică? Oricum altfel, numai prin
produce rea lor de cătr e un asasin nu.) Rezultă c ă atâta vr eme cât sunt
folosite mijloacele materiale, existențialiști i au deplină dreptate și
cond iția uman ă e dezn ădăjduită și drăcească. Dar existențialiști i pier d din
veder e că însă și dezn ădejdea noastră nu e sigură de ea și că îns ăși logica
noastră știe că nu e absolută; și că există și alte căi. Dint r-o situație
absolut fără ieșir e, dintr-o cameră galbenă, dintr-un sistem închis, se află
o cale înspr e libertate (%ein JVeg i ns Freie), e ace ea (m aterialo-
transcendent ă) ind icată la Ioan, 3 : a doua na ștere.
A doua na ștere (din apă si duh) e trapa se cretă ce duce înspr e
nematerialul pod, nevăzutul plin: al spir itului . Această de-a doua na ștere
— mister al repetiție i — ar putea să poarte și numele de ireali tate
imediată (Blecher). Misteru lui spațiulu i înch is i-a dat târ coale și Mihail
Seba stian. Îl cunoa ște și Mir cea Eliade? Că lume a aceasta e plină de
mister e camuflate pe care se cuvine să le ghic im, pătrundem, dezv ăluim,
o știe prea bine. Că există ieșiri însp re o altă lume și că s-ar putea să fie
căi, își dă fără înd oială se ama. Eliade îns ă nu for mulează soluți i creștine și
nu subscrie dreapta credință. Și totuși e mai creștin decât crede și dec ât
au bănuit comentato rii săi — și mai puțin partizan al hinduismului . Cheia
poziției lui Eliade: Nopț i la Serampore.
Concluzi a Nopțil or la Serampore este c ă lumea ace asta e cu
adev ărat cum ne învaț ă hind uismul și bud ismul: o may a, o iluzie, o vrajă.
Dar procedeele fakiriste, oculte, tantra, yoghi ne sa u magice TO T cu iluzii
și magii lucrează și ele. P rocedeele ace stea nu duc, întunecând
aparențele și rupând legăturile sensoriale cu lumea, la r ealitatea a bsolută
și esențială, ci numai la ALT E ILUZII.
(Nu ieșim din c reație, doar trecem dint r-un sistem în altul, dintr -o
cloacă într-alta.)
Concluzi a Nopțil or la Serampore obligă pe cetitor să se întrebe dacă

autoru l nu se numără print re adepții școlilor indiene pentru car e %ninwia
și samsara sunt de fapt tot una și să const ate că e mult mai sceptic față
de posibil itățile telmice lor extatice indiene decât se cr ede sau a dat
singur de înțeles în alte lucrări publicate în străin ătate. T elmicele extatice
desigur interpun un văl înt re eu (așa-zisul eu) și lume a înc onjurătoar e
(așa-zis ă lume încon jurătoar e), ele e stompează a șa-zisa realitate și frâng
inexorabilu l lanț care îl leagă de timp (iluzo riul timp). Dar rămân e
întreagă problema de a ști ce fac cu eul după ce î l scot din may a comună?
Ei bine, Nopț ile arată cât se poate de c atego ric că eul nu e purtat în
lumea es ențel or — porț ile rămân fer ecate -, ci doar transplantat în alt
sistem de iluzi i, ce-i drept mai lax, cu serii simultane de timpu ri diferite,
cu surprize mai nea șteptate, dar tot iluzoriu și el. Trecem în alte orându iri
— pentr u noi inte resante, ciudate, atractive -; la fel de neesențiale, de ne-
adev ărate, de ne-absolute ca și orânduir ea în car e trăim când suntem în
stare de tr ezie și supu și conștiințe i generale.
Mai sunt și cuvintele lui Dosto ievski: „Fantasticu l este tot una cu
realul; fără real nu e xistă fantastic."
— Exist ă un singur fanta stic care nu am ăgește și nu duce pe alte
tărâmuri ale iluziei, care nu e o simplă s chimba re de decor : e fantasticu l
credinței. Care nu tăg ăduiește realitatea, ci o transcende; care nu tr ebuie
să iasă din cam era galbenă pentru a o pără si; care nic i nu e fantastic,
pentru că nu distr ează mintea cu un alai (o comedi e) de alte lumi posibile
tot neesențiale, ci o solicită să se concent reze as upra r ealității; care nu
stupeface ființa, ci transfigur ează lumea și met anoizează eul.
Creștinismul e surpr inzătoar ea cheie a c amer ei galbene, iar călător ia
la Serampo re e inut ilă.
1970
„Te slăv esc pe Ti ne, Părinte, Doamne al cerul ui și al pământului, că ai
ascuns ac estea de cei înțelepț i si cei pricepuți și le- ai descoper it
prunc ilor."
Luca 10, 21
Primesc de la fostul meu coleg Alexandru Ciorăne scu, fruntaș
împreună cu R afael Cristescu al clas ei noastre de la Spi ru Haret, acum
profesor la universitatea din Insule le Ca nare, volumul de nuvele al lui
Mircea Eliade. Cartea e tipărită în românește la M adrid .
Din La țigănci și alte povesti ri, pusă acum în vânzar e la Bucu rești
după o așteptar e de mai bine de un an în depozite, lipsesc În strada
Mântu leasa și O fotografie veche de 14 ani . Nu e de mi rare. (Cum de-au
tipărit Adio? E o elegie legio nară.)
La țigănci, Adio, În strad a Mâ ntuleas a: trei perfecțiun i. Dar pentru
mine O fotografie exprimă m ai mult decât or icare nuvelă fanta stică a lui
M. E. adev ăruri cutremurătoar e și face l oc în cadrul literaturi i universale
viziunii românești și o rtodoxe despre viață și t ainele ce ne înco njoară. În
ea regăsesc tot ce cr ed mai intens și iubesc mai pasionat.
La prima veder e; o nuvelă de Heming way ori Aldous Huxley . Decorul
și recuzitele: un bar anglo -saxon. Un reflect or, mese din lemn vechi,
lumină indi rectă, pah are de cristal șlefuit, clinchetu l sticlel or, băuturi tari,
vremeln ica dar calda frățietate a localuri lor unde se consum ă alcool,
melod ia sfâșietor de vulgară a unei gur iste.
Surpr iză: din nuvelă lipsesc și tehnica indiană a contemplației și
motivele mitic o-ritualiste și chiar fantasticul. Fantasticu l nu apare decât
sub ip ostaza de stinu lui mereu prezent în cotid ian.
Eroul: Dumitru, românul cu nume banal (hram ul bisericii românești

din New Y ork e St. D.), care-i vorbește pa storului Dugay -Martin „cu
credința lui naiv ă, idolatră și vană" și încear că să -l exorcizeze, să-i
dovedeasc ă posib ilitatea transfigurări i și izbăvi rii. Fostul pastor -escroc
despr e Dumitru : „E mai aproape de Dumnezeul adevărat dec ât noi toți. Și
tot el ar e să-l vadă cel dintâi când Dumnezeul adev ărat își va arăta din
nou fața."
Misterul nuvelei nu-l constituie fotog rafia Theclei — pr oblemă gen
Dorian Gray — ci pute rea mântuit oare a cr edinței, care preface nuvela
într-o Mărturisi re de credi nță ort odoxă și r omanea scă, Chicago 1959 ,
următoar e Mărturisi rii ortodoxe a lui Petru Movilă, sinodulu i de la Iași din
1642 ori enciclic ii de la Const antin opol a patriar hilor ortodocși (1848).
Ce respinge Dumi tru? Respinge marile descoperiri (ori marile iluzii) ale
Occident ului: spiritul uni versal (H egel! Noica!), semiologia, zenul
(asiati smul! Eliade însuși!), televiz iunea, limba univers ală (Cioran! care
nu concepe cult uri exprima te în limbi periferice). Istoria, semantica și
socio logia (tot structuralismul!). Și cine e Dum itru? E r omânul din
Sarmația, Le pay san du Danube104, omul simplu, fiul lui Mutter Na tur105 .Nu
numai at ât, e și ad evăratul inte lectual, car e nu confundă rațiunea cu
prostia și cultu ra cu unus liber106. Nu e homo u nius libri107. E omul care
crede în Dumnezeu și în miraco le, nesofisticat și neam ăgit de pseudo –
științe cu nume sonor e, care în barul hemingway ano-huxleyan
mărturisește L ogosul, întrupa rea lui Dumnezeu și mântui rea.
Și totul cu virulența Scripturii, dar și cu ceva din Cr eangă, Car agiale și
Brătescu- Voinești.
Când Du gay-Martin afirmă (pe ur mele „teo logilor morț ii lui Dum-
nezeu": Hamilton, Von Buren, Alitzer , Robinson, Cox ori Vahanian)
moartea or i retrager ea lui Dumnezeu — („ Dumnezeu s-a retras din lume,
a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca și mort. Putem spune, fără ur mă de
nelegiu ire, că Dumnezeu a murit pur și simplu pentru că nu mai e cu noi,
nu ne m ai este a ccesibil. S-a retras, s-a a scuns undev a. Acel „undeva" nu
face parte din lumea noa stră, e ceva pe car e filosofii îl numesc
transcendent. Dar pentru no i, oamenii , transcendenț a e o formă a morții.
Dumnezeu nu intervine în lume. Aș m ai spune ceva, dar nu îndrăzne sc s-o
spun: că bine face c ă nu intervine, pentru că lunga lui abs ență, p olitica lui
de neinte rvenție în istorie, mai poate însemn a și altceva: că pur și simplu
Dumnezeu s-a retras defin itiv, adică, într -un cuvânt: a murit") — ce fac e
Dum itru? Se pornește pe contra- argumente ? Protestează? Încear că să-l
conv ingă pe inter locut or? Câtu și de puțin. În cel mai pito resc, mai cald,
mai dulce stil țărăne sc îi trânte ște un ne aștept at: Să vă de a Dumnezeu
noroc, docto re Martin. Nor oc și sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit
răspun s mai isteț, mai sfătos, mai pli n de sa voare și nici Brăte scu-Voinești
mai d rept mer gător la inimă.)
Și-i dă m ai departe: Dar dege aba încercați să mă speriați dum-
neavoa stră cum că Dumnezeu ar trage să moar ă.
Acest speriați e vrednic de toată laud a și spune mai mult decât mii de
vorbe; a înce rca să-l faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu e xistă s au
că a murit înseamn ă a voi să-l „bagi în sperieți". Și „dege aba" se
împe reche ază de minune cu „speriați", amândur ora ad ăugându- li-se
șugubățul con dițional ar ce închei e fraza cu un brio de opera bu ffa. Ar tr age
are toată faconda — ar e însă și arierp lanurile — unei înt orsături
caragiale ști — nu ține stimabi le! — căr eia i s-ar alătura și dulcea naivitate
a reacțiuni i unui personaj di n N. Gane, Em. Gârleanu, Hogaș or i Brătescu-
Voinești.

Nu m ă las eu a șa ușor păcălit, dus și îmb robodit de o trăzn aie de
intelectual țăcănit, are aerul de a spune Dumit ru cu bunul simț al
țăranului sau târ govețulu i a cărui c redință – dincol o de ist ețimea și
năstrușnic ia răspunsuri lor ce se pricepe a da — e tar e ca s tânca ( și pentru
el „ein’feste Burg ist un ser Got t108).
Că Dumnezeu nu există — n-ar exista, mai bine zis, nuanț a, modal ă,
e de imp ortanță majoră — nu poate fi în och ii unui om întreg la minte
decât o șotie, o păcăleal ă. Iată că indianistul a du s cu el la Chicago
esențele credințe i țărăne ști ce-și râde de teol ogumenele fi losofiei ateiste
și-n care mior iticul înfrânge dint r-o singură lovitu ră (ca voinicul pe spân,
pe balaur) — pe calea deriz oriului (ce spui dom’le! ia mai pleac ă cu ursu
de-aici că sperii cop iii) — vaticinațiile unui nietzsch eism de duzină. La ce-
s bune semiol ogia, soci ologia, spiritu l absolut și limba universală d acă vin
să îndruge că Dumnezeu nu e xistă și că nu face minuni?
Să fie să nătoși acolo la ei d omnii care le dau cr ezare. Iar dumitale,
domnu le doct or Martin, care mi- ai vindecat nev asta prin credința dumi-
tale și darul pe c are ți 1-a dat Dumnezeu, atât îți spun: noroc și sănătate
să-ți dea a cel Dumnezeu despr e car e încer ci să-ți bați joc de mine
spunându-mi că nu există.
Rezultatul final : Dugay-Martin se dă învins.
De ur mărit în to t cursul nuvelei vo ita simplitate sf ătoas ă și isteaț ă a
stilul ui pentru accentu area caracterului nițel naiv și nițel ridicol al er oului
(aparent naiv și ri dicol e și Mîșchin) spr e a-l identif ica personajelor
literaturii român e în car e se evidențiază tocmai sf ătoșenia, curăția
sufletea scă și o anumită istețime doved itoare a unei priceper i adânci și
unei înțelepciun i puțin po rnită să se dea în vileag.
Când Dum itru tot repetă: Venisem pentru Festival, el evocă mono –
fraza cet ățeanului turmentat, după cum to t caragiale ști sunt: Păi tocmai
asta es te… Să vedeți dumneavoa stră… Dați-mi voie să spun și eu…
Dar degeab a încercați să mă sp eriați dumneavoa stră cum că Dum –
nezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann și Cr eangă, un
Creangă de zile mari, în vreme ce r eacția omu lui pe care-i greu să-l
amăgești pentru că știe el ce știe, car e-i legat de mai str ăvechi și tainice
adev ăruri decât ale vr emeln icelor științe și filoso fii, vine de-a dreptul de la
fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de la
Cumințenia pământului.
Valorile românești și cr eștine mărturisite Occ identulu i: fără de ele
orice cultu ră și civil izație se a flă în peric ol de moarte.
Dispus s ă cred: că demonetizatul cuvânt „deșteptăciune" — at ât de
folosit în sen s peiorativ pentru a car acteriza popo rul român — e reînviat
în cel mai înalt înțeles. Și aș mer ge m ai departe, mult mai departe: aș
spune că num ai în star e de har a putut glăsui eroul cu atâta răbdar e,
bonomie, îngăduință și înțelepc iune când i s-a spus c ă nu există Dum-
nezeu și nic i minun i: nu m ă las eu păc ălit cu astfel de fleacuri ; nu cr ed că
pe lume sunt num ai escroci; nu c red că totul e fars ă și haz ard orb, idiot 's
delight109. Când Dumit ru îi răspunde lui Dugay -Martin, cel căruia nu-i vine
a crede că poț i face binele și că Dumnezeu își oc rotește făpturile, care se
îndoiește de el însuși și de toți și de toate, de bine, de nădejde și de
minun i (mai ale s), când îi răspunde noroc și să nătate să vă dea
Dumnezeu, singura concluz ie ce poate fi trasă est e citarea te xtului de la
Filipeni 4, 4: „Bucu rați-vă purur ea întru Dumnezeu. Și iarăși zic: bucurați-
vă."
— Cu c ât Dugay -Martin se recuză m ai hotărât, mai tem ător, cu cât

deznădejdea s e afir mă sfruntat mai incu rabilă, cu cât moartea lui Dum-
nezeu e înfățișat ă mai dezolant ă și mai de net ăgăduit, surâsul lu i Dum itru
— nuanțat de o foarte ușoară s upărar e — devine mai calm ant și m ai
binev oitor. Nu sunteți un es croc, îi arată Dumitr u fostulu i pastor ajuns
barman ( și i se a dresează pe un ton oarecum pater n, ca un vârstnic unu i
țânc neștiutor) : sunteți cu adevărat un om al lui Dumnezeu, lumea e cu
adev ărat a Sa, Dumnezeu e xistă, minuni le sunt r eale, bucurați- vă! Aș a
vorbeșt e un om simplu de la Dunăr e, nu e xcepțional de cult, pe car e nic i
cele mai strălucite formulăr i literare și nic i cele mai conc ludente f ormulări
filosofice nu- l pot scoate din credința sa în bi ne. El, Dumitru , românul, știe
mai mult decât toți fercheșii nietz scheeni și savanții structuraliști ai lumi i
occidentale (ș tiu nu numai cine 1-a moșit pe Mahomet, dar au și număr at
toate cuvinte le și toate lite rele din toate cărți le scrise vr eodată), știe una
și bună: că Dumnezeu există și poate luc ra prin orica re din făpturile sale,
oricât de păc ătoas ă și mișelă ar fi, dacă o alege.
Și iată că încr ederea lui e contagioas ă!
Isteț, înțelept și sfătos, Dumitru e îns ăși ortodoxia și însuși românis-
mul. Dar am gr eși fundam ental dacă a m crede că din O fotografie rezultă
vreun exclusivism geografic . Dum itru nu numai că m ărturisește pe
Dumnezeu, dar îl și revelă pe Du gay-Martin sieși. Îi dovede ște
deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut și că nu trebuie să-l renege pe
Dumnezeu pentru că — deși el, Dugay -Martin, n -o știe — Dumnezeu e cu
el, îi dă puter i, îl vrea.
O fotografie, așadar, nu înseamn ă numai Cu noi este Dum nezeu, ci și,
întru tot ul deopotr ivă, și cu voi este Dumnezeu. A tâta doar că —
deocamdat ă cel puțin — n- o știți, nu vă vine a cr ede.
Nota optimistă din încheie rea nuvelei îl îndeamnă pe citit or să vadă
că și cei de la Chicago și din alte părți — So rbona, Oxfo rd, Salam anca,
Iena, zice Sergiu Mandinescu sunt și ei de la Du năre, adică de la
Dumnezeu.
— Ce bine se potrivesc cuvintele de la Efes. 4, 13-l4 celor de mai sus:
„Până vom ajunge toți la unitate a credinței și a cunoașterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la m ăsura v ârstei deplinătății
lui Hristos.
Ca să nu mai fim cop ii și jucăria v alurilor, purtați încoace și înco lo de
orice vânt al învățăturii , prin înșelăciunea oamenilo r, prin vic leșugu l lor,
spre uneltir ea rătăciri i."
— (Spun și eu: „Dumnezeu există", deși exprimar ea este cum nu se
poate mai g reșită. Pentru a ne afir ma cr edința, n- am gă sit, noi oamenii,
nici un alt termen dec ât pe acesta, cel mai nepotriv it din toate. Am pute a
eventual spune: Dumnezeu este, dar există e de un ant ropomorfism , mai
rău, de o materialitate — choseite, Sachlichke it, reitate, estime — șocantă.
Pentru că toată lumea fo losește expresia mă pot rivesc uzului comun,
înțelegând și de aici că bieți i de no i, chiar când vr em să ne a propiem de
Creator cu bunăvoin ță și frumoase intenții , nu vădim — spre mar ea
dreptate a unui Barth, a unui Bu ltmann, a unui T illich — dec ât că ne este
imposibil s-o facem.)
— Nu le-ar pr inde rău oameni lor să-l citea scă m ai mult pe D ickens,
melod ramatic și romanți os cum e.
(Citind an de an în după-ami aza ori seara zil ei de 24 Decembrie
Colindul de Crăciun fac și eu o faptă bună — poate singura me a faptă
bună, lăs ând la o parte luar ea Sfântei împărtă șanii și cuvintele de încura-
jare spuse lui Noica în boxă. Iar de inevitabi lele și sentiment alele mele

lacrim i la sf ârșitu l lectur ii nu-mi este rușine, mă fălesc cu ele ca de o
ispravă.)
Ar vedea oric ine că pr oștii și canalii le nu t rebuie lăsați să-și facă de
cap. Răii trebuie împied icați de a face răul, iar proștilo r nu trebuie să li se
permită să facă pr ostii în locuri de conducere.
Astăzi di n neferic ire Occidentu l nu mai are încr edere în sine c a în
veacul al XI X-lea și nu mai crede în libertate, creștinism și superio ritate a
cultu rii sale, e ca și pier dut. O r fi mulți ticăloși print re albi i Occi dentului ,
dar ide ile specifice Europei — libertatea, or dinea, persoan a, drag ostea,
dreptate a — sunt no bile idei cu valoare generală. Ele sunt comp romise de
cei ce nu m ai vor să le aper e și în găduie să fie înlocuite cu invid ia,
răutate a, demența, ti rania în car e — nenorociții — văd acum aur ora ima-
culată a începutulu i și idealulu i.
— În prima zi, când au fost tran sferați de la Securitate la înch isoar e și
băgați înt r-o celulă unde erau numai pr eoți, părintele arhimandr it
Benedict Ghiuș — citându -l pe Leon Bloy — i -a spus pa storului
Wurmbrandt: „Dacă sunt mâhnit de ceva, este c ă nu suntem sfinți ."
— Iar despr e „neluarea în tragic a păcatelor". În ce sens? În sen sul că
pe diavo lul care ne batjoco rește ispitin du-ne cu iluzia poftelor, trebuie și
noi să-l batjoc orim batjocorind păcatele, adică dem ascându -le, demi s-
tificându-le și dându -le în vileag d rept ceea ce s unt: niște pr ostii ridic ole.
(Aceasta e ste și tem a Visului unei nopț i de vară de Shak espe are: ridicolul
și ner ozia patimil or trupești apar — în regia lui Peter Brook — atunci când
Titania s e îndrăgoste ște de Bottom prefăcut în măg ar; caricaturizarea
obscenității îi răpe ște diavo lului masca tragică și m antia strălucit oare a
iluzion istului, îl reduce la ipostaz a de paiaț ă caraghioas ă. Putem și noi
râde pe se ama lui Mefisto.)
1942
De la spitalul din co lț — nu sunt m ai mult de 50 de metri pân ă la noi
— doctoru l Leopold Brauchfeld vine de t rei ori pe zi să-i fac ă mamei
injecții. În faza ultimă a cancerului numai Dilaudid-At ropina, în doze
masiv e, are eficacit ate.
Mai degrabă decât a evreu mold ovean și medic, Leopold Brauchfeld
arată a cond olier italian di n secolul XIV și a erou de film. Intrăm în vorbă,
uneo ri vine și noaptea. Deși e r ezervat și reticent, nu-mi vine gr eu a
bănui, a ghici că doct orul e comun ist și c ă activeaz ă într-un fel sau altul.
Nu rezistă ispitei de a face nițică p ropagandă și si mte și el nevoia de a
vorbi. Și ce îmbietor vorbește!
Soția lu i — medic și ea la acela și spital — e o femeie de o fr umus ețe
izbitoare, trupeș ă și oach eșă; e Sulamita însă și. Amândo i muncesc de zor ,
sunt pl ini de abnegație și devotament față de pacienți, modești,
neînf ricați, pe str adă lumea se oprește să se uite la numita pereche pe
care o alcătuiesc, „el înalt și ea înaltă".
După câtv a timp nu se m ai feresc de mine, își petr ec la noi clipele de
răgaz, vin cu vio rile și ne c ântă (sunt buni muzicieni) și-mi spun multe…
Îi ascult, și o clipă, o clipă îmi pare că… „Antifascismul" lor însă —
oricât ar fi ei de curați, de cinstiți , de v rednici , de chipeși, de admirabil i —
e totuși masca sub car e stă altcev a. Supe rioritate a lor personală nu
justif ică alt fascism, mai abitir?
Atenție, să nu ne lă săm cuceriți de calitățile oam enilor spre a le
îmbrățișa idei le. Perechea Brauchfe ld nu se poate compara cu oameni i
printre care mă învârte sc, dar lumea pe c are o vor ei e și m ai rea… Una
este er oul, alta e ste ideea. Altă gâscă-n altă traistă. V orba ov reiului:

Tecuci e Tecuci și Râmnic e Râmnic.
— Domnu l le spunea fariseilo r și cărturari lor: nici pe voi nu vă
mântuiți, nici pe alții nu-i lăsați să se m ântuiasc ă (Mat. 23, 13; Luca 11,
12). În raportu rile dintr e Dumit ru și Du gay-Martin dimpot rivă, nu num ai că
pe sine se m ântuie Dumit ru pr in credință și înc redere, dar și pe Dugay –
Martin îl ajută s ă se mântuie dezvăluind u-i prezența duhul ui divin într-
însul. „Nu știți oare ai cărui duh sunteți?" (L uca 9, 55) Dumitr u știe;
Dugay -Martin nu știe; dar află.
— Hristos a înțeles că pentru a se revela oamenil or, Dumnezeu
făcându-se trup va trebui să se jert fească, și pentru ca jertfa să fie auten-
tică și buna Sa cr edință indiscutabilă, va trebui să-și dea viaț a. Numai
dându- și viața — aici e totul, orice altcev a e fleac, num ai fapta aceasta
face pr obă ab solută, numai curajul în fața morț ii nu este echiv oc și nu
poate f i bănuit ori interp retat — era în măsură a doved i că n-a venit în
lume dege aba și c ă intenții le Sale erau serioase.
— Léon Daud et: epocile istorice au bolile lor proprii. Exemple: Evul
Mediu — cium a; secolul XVI — sifilisul; secolul XIX — tub erculoz a; secolul
nostru — cancer ul.
Cred că au și p ăcatele vici ile lor specif ice. Unele, desfrânar ea; altele,
lăcomia; ori setea de cuceri ri, cruzimea etc.
În veacul al X X-lea par e să predom ine păc atul de angelism, do rința
de a r ealiza per fecțiunea ab solută. Convinge rea dețineri i unicei formule a
fericirii duce la dreptul de a o impune prin orice mijloace.
De unde: intoleranța, și dr eptul rezultat: cele mai abjecte căderi în
cele mai put rede vechitu ri. Se ur mărește noul și perfecțiunea și se r epetă
greșelile cele mai clasice și se obține putregaiul cel mai banal.
Păcatul de angelism, a cărui inevitabi lă consecință e ste int oleranța,
contrazice, terfelește es ențiala însușir e a omului : libertate a, cons acrată
de Hristos Iisus at ât cât privește r espectar ea ei de către divin itate (St au la
ușa inimii și bat), c ât și ca supr emă făgăduință (dezr obirea din păcat v ă
va face liber i).
Berdiaev : tragedia antică e ste ace ea a de stinu lui, tragedia cr eștină
este a ceea a libertății.
1965
Abatele (ulteri or cardinalu l) Daniél ou: creștinismul nu trebuie să
îmbrace neapăr at formele greco-latine. Creștinismul nu e num ai medi-
terane an, e universal, ap arține or icui în lume și se cuvine să ne obișnuim
cu ideea că se va putea înfățișa s ub aspecte difer ite de cele pe care le
cunoaște bazinul lui mare t erestrum.
Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricât de frumoase
ori de ven erabi le. Au fost și vor fi alte ceremoni i, alte deco ruri, alte
obiceiur i. S-ar putea s ă vie luc ruri (Kommende Dingen) cu totul diferi te — și
nu șade bine să ne speriem. Credința, dogmele, biserica sunt nemuritoar e
și inalterabi le; dar culor ile, melodiile, veșmintele, graiuri le, gesturile se
schimbă; au fost și vor fi alte bucur ii, alte moduri de a s ărbător i, de a
îndura. Crucea doar e pe veci. De ce ne- am mira? De ce ne-am teme de
altceva ? Nu suntem oar e mădular ele unei biseric i căreia i s-a făgăduit un
cer nou și un pământ nou?
— Până și martiri ul — nu numai modu l de înch inare — poate a vea
stilur ile lui, diverse.
Omul poate mer ge la moarte și se poate justifica pe căi proprii, egal
valabile.
Sub Henric al VIII-lea, J ohn Fisher nu st ă mult pe gândur i; stilul lui e

al rapid ității, pricepe situația din primele clipe, grăieșt e, și alege calea
directă înspr e eșafod.
Thomas Moor e, în schimb, vrea să trăia scă. Di n toată inima, dar nu
cu orice preț. (Întocmai ca și Soc rate, așa rezumă Bury atitudinea ilus-
trului acuzat: viața, da, însă num ai cum o înțelegea el.) P ână în ultima
clipă Moor e caută o soluție — cinstită, c are să nu contravină convin gerilor
sale — pentru a putea să rămână în viață. Nu se grăbeșt e să se pronunțe ;
va citi actul a cărui aprobare i se cer e când îi va fi supus și se v a pronunța
atunci. Deoar ece știe — și se știe — că nu va a ccepta orice, aștept area lui
nu are caracter infam ant. Ceea ce s-a și doved it când a r efuzat să depună
jurământul care i s-a părut că nu-l poate depune și s-a dus s ă moară, cu
sânge rece și calm deplin .
Nici Domnul n-a căutat moartea. A așt eptat- o, dar n-a forța t lucru-
rile. Mântuitoru l prin urmare nu apr obă s etea de moarte, nerăbdar ea,
sinucide rea camuflată. Aș zice că, dimp otrivă, curajul creștine sc presu-
pune dragoste a de viață, dac ă a trăi nu înse amnă a te rușin a de El și de
tine însuți. Viața e darul lui Dumnezeu, păstrar ea ei cât m ai mult se
impune. Nu îns ă cu orice preț: în orice clipă, fără grabă și fără șov ăială,
trebuie să fim gata s- o dăm pentru ce ne depă șește, pentru acel luc ru
fără de car e nu am supraviețui noi, ci cadavrul nostru viu, turcita noastră
umbră. Numai as tfel, pierzând -o, îi dăm vieții o valoar e. Parado xul acesta
— cel mai amețito r — 1-a for mulat învingăto rul însuși expressis vorbis:
cine ține la viața lui o va pier de, iar cine- și pier de viața pentru Mine o va
găsi. (A se lua a minte că pentru Mine înse amnă și pentru cei mai mici ca
El care sunt în suferință și ned reptate ori pentru o idee care se poate
prevala de a fi conf ormă cu voi a Lui.)
— Supărar ea me a pe l ordul Halifax, ministrul de e xterne al guver-
nului Neville Chamberlain, și a teoriei sale pseudo -creștine (Who am I to
judge110?), care impl ică totala ced are în fața puteri lor răului, își găs ește
conformarea (strălucită) în o bservații le lui Sainte- Beuve despre
Malesherbes: „Un om pol itic mare și ad evărat nu t rebuie să fie bun așa
cum e un particular, ci trebuie să acționeze și s ă câr muia scă în inte resul
oamenil or buni și cumsec ade; iată car e-i este morala; dar pentr u ace asta
trebuie să creadă că e xistă răul și răii, s-o creadă tar e și să se ferească
neîncetat de ei".
— Gherla, camer a 87 (după o conversație cu părintele I.P.)
Să nu cr ezi în Dumnezeu, tr eacă me argă. Nu o ricine are destulă
minte ca să-L conceap ă ori destul suflet ca să-I cunoa scă dragoste a. Dar
să nu crezi în diavo l! Asta-i de neînțe les! Pe diavol, slavă Domnu lui, avem
îndeajuns material aper ceptiv ca să-l putem simți mer eu în ju rul nostru,
mereu la pândă, foindu -se, for fotind, fâțâindu-se — waiting, ca Mr.
Micawber, for someth ing to turn up, poate pică cev a -, la dispoz iția noastră
oricând, f olosind orice pr ilej, gata la o rice chemar e, chelner atent,
cerșetor neobosit, mulțumind u-se cu or icât. Să nu se uite că princ ipala lui
tactică — știută de Thomas M ann și D ostoievs ki și toți cei ce l- au studiat
de apr oape — constă în a pr etinde că nu e xistă. L utlier, când azvârlea
călimara după el, făcea lucrul cel mai fi resc — și mai cuminte — din viața
lui.
— Carp în ziua de 1 2 februari e 1901, la Sen at.
E pus ă la vot încrederea în guver n. Se vede l impede că votul va fi
negativ dacă me mbrii guver nului nu votează și ei, confor m obice iului.
Carp interz ice miniștr ilor să voteze.
Guvernul cade.

Un domn. (Dealtfel, nesentimental: guver namentulu i cu două fețe
care declară că-și pune capul la dispoziț ia președintelui consil iului, îi
răspunde se c: „N-am ce fac e cu el”.)
— Știu și eu c ă Hristos ne-a cerut să fim bun i, mil ostivi și curați, dar
prin toată purtar ea Sa ne- a îndemnat să avem și ținută. Ț inuta nu e
apanajul exclusiv al aristocrațil or de s ânge or i al discip olilor lui Nietzsche,
Malraux, Montherlant; e și o trăs ătură esențial cr eștină și înt ru nim ic nu
ne cer e Domnu l și Dumnezeul nostru mai puțin decât cer e codul
cavalerismului să fim bravi și nobi li.
Spectacolu l englezulu i care se îmbracă în smoking pentru cină, deși
e singur sau pier dut înt r-un fund de col onie, nu e rid icol pentru că gestul
lui mino r dă viață ideii pe car e a for mulat-o Saint- Exupery și a reluat- o J.
P. Sartr e (îngrozit că s-a r putea să nu se poarte bine, dacă va fi to rturat)
în memorabilele cuvinte: „Voi fi propriul meu martor .”(Car e constituie și
textul cel mai pot rivit pentru un tort urat singur în celula sa.)
Gentlem anul se ferește s ă comită mârș ăvii pentru că se vede pe sine
însuși din afară și îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante.
Alte imp licații :
indife rență faț ă de păreri și trănc ăneli , prejudecăți și ster eotipii, dar
detașat respect datini lor și ob iceiuri lor;
purtar e față de oameni nu cum ar merita, ci în con formitate cu
gradul de distincț ie (M anole spunea on orabil itate) la care râvn ește (sf at
categoric al lui Polonius pentr u Laertes);
înțeleger ea faptulu i că pri n ținută nu înl ocuiești er oismul, dar cel
puțin te apr opii de el — e, oric um, the nex t best solution (înlocuitor ul cel
mai bun), voința de no blețe fi ind, spune Eugenio d'Ors, pr in ea îns ăși
înnobilatoar e.
1963
Ținuta în veacul nostru, veacul închisor ilor și lagăr elor, nu mai e o
problemă teo retică. Era foarte puțin probabil ca cineva să-l pălmuiasc ă pe
cardinalul -principe de Rohan când într ebării „ce veți face dac ă veți fi
pălmuit?" i-a răspuns cu vestita vorbă de duh: „știu ce ar tr ebui să fac,
dar nu știu ce voi face". Dar e foarte probabil ca un european, începând
cu a treia dec adă a s ecolu lui al XX-lea, să fie r idicat de acasă sau de pe
strad ă, închis, pălmuit, torturat, făcut de batjocură. A cestuia, înt rebarea
cum te vei purta i s-a pus stringent și imediat. Una e ste să ai un num ăr de
bacili Koch în corp și alta s ă fii bolnav de tuber culoză. E d rept că și or ice
genti lom putea fi provocat la duel la or ice co lț de stradă pentru un
scuipat sa u o căutătură. Dar gentil omii alcătuiau o categorie restrân să, de
nu profesională, educat ă și p regătită în veder ea uno r asemene a
posib ilități . Antrenată. Cop ilăria și tine rețea lor se desfă șura sub se mnul
creării reflexului instinct iv: insultei i se ră spunde cu pr ovocar ea la duel.
Altfel e pentru țăranii, funcționar ii, profesori i, preoții, liber profesioniștii
care umpl u cam erele de înch isoar e prin car e trec. Pentru ei, până mai
deunăzi, sching iuirea, băt aia, deco rul celulei erau necunoscute,
negândite. Iată de ce problema ținutei ni se pune cu toată pr ospețimea și
acuitate a — grăbită, brutală — a tot ceea ce ține de rubrica existențială.
Sibiu, 197 0
Val. Gl. mă duce pe mot ocicleta lu i cu ataș la Rășinari.
Splendoa rea satului acestuia r omânesc într eg construi t din piatră, ca
acele a săsești, cu acele ași po rți uriaș e, același aspect de pute re, belșug și
înstărir e. Septembr ie 14, ziua Cruci i. Mer gem la biserică, apoi la
mormântul lui Șagun a și la casa lui Goga. Sunt fot ografiat în fața c asei lui

Goga; sărut zidul casei. Nu-s rid icol? și melodramatic? Oi fi, dar, covârșit
de frumus ețea locu lui și de dragoste, fac ce-mi vine a fac e, nu-mi pasă de
ce s-ar putea spune. M ăcar atât drept avem pe a cest păm ânt, să nu ne
sinchisim, când suntem fer iciți, de păr erea celorlalț i.
Apoi, de la Rășinari, o întindem pe V alea Stezi i până la Cur mătură.
O fotografie o trimit la Paris, Monicăi L. și lu i Virgil I., or râde oar e și
ei?
Septembrie, 1940
Engle zii dau un examen gr eu și-l trec foarte cu bine.
Ploi de bombe cad pest e Londra, și ei se plimbă pe străzi și pe
acoperișur i și după ce s-a dat al arma. Nu le pa să. Preoții fac slujbe în
biseric ile năruite. Regele și r egina n-au pără sit capitala și nu se bag ă nici
ei în ad ăpost.
Curajul ca însușir e comună. C a luc ru de la sine înțe les. Îndărătnicia în
fața primejd iei. Calmul ca virtute. Arist ocrați e.
— Poezia înf rângerii, respectul pentru moarte și cei ce mor
transfigurați prin resemn are și simț ământul datori ei împlinit e. Japone zii,
samur aii. Miorița. (Care e și retrager e în natură: poate că păstorul nu ia
nici o măsură de ap ărare fiindcă, scârbit de invid ia și josnicia cel orlalți ,
preferă r econtopirea în natură vieții alături de doi netrebnic i.) Cazul
Codreanu: În frânger ea și moartea tragică îl trec în măr eție, îl scot din
lume și din v remelnic. Biruitor, desigur că ar fi ieșit maculat din contactul
cu politica și a ngajar ea în realitate.
— Malra ux:
Cine e cavaler? „Oricine moar e pentru ce ea ce a ales."
— Eforie Nord
Întâlni rea cu Ștefan T eodo rescu, acum pr ofesor la universitate a din
Freibur g:
Ceea ce c aracterizează popo rul român este ameni tatea.
De fapt î 1 repetă pe Alexandru Isaevici111: bunăvoința înt re oameni
este singurul lucru import ant, nimic altceva nu contează. Nu si stemul
politic sau econ omic este deter minant, ci tonul relațiilor dint re oameni.
Dacă e xistă bunăvoință ori amenitate, r estul nu contează.
— Iar Malraux: „ Jertfa singură poate priv i tortura d rept în ochi , iar
Dumnezeul lui Hristos nu ar fi Dumnezeu fără de ră stign ire."
— Valery : „La ur ma ur mei, nimeni, înaintea c reștinismului, nu
spusese c ă Dumnezeu e ste dragoste."
Septembrie 1970
Dr-ul Corneliu Ax. ne vorbește entuzia st despre biserica-cetate de la
Biertani. Suntem într-o excursie, el, soția (n ăscut ă Mar eș, e fiica
inginer ului Nicolae Mareș, mort la Sigl iet), P aul C. și eu.
De la Sigh ișoara ne a batem a colo. Și-ntr-adevar l ocul depășește
entuziast a descrie re a fostului meu coleg de școal ă.
Ne conduce o săsoaică înt re două v ârste, f oarte a mabilă, ne dă o
mulțime de am ănunte. Biserica a fost c atolică, a devenit luteran ă și
oarecare timp a fost sediu episcopal. Căl ăuza, doamna Anna Phi lp, ne
arată capela r ezervată de r eformați celo r răma și catolici; amănunt
înduioșător și nobi l.
E și o zi măreața de toamnă c aldă, cu cer senin, cu aer imobi l,
scăldată-n du lceață și inefabil . Biserica e pe o înălț ime. P rintre crenelu ri
comuna se vede pustie, pe ulițe nu t rece un singur om. Liniște a e
desăvârșită. Mir oase puter nic a fân cosit, îmbătător . Pe vechile zid uri
cenușii se caț ără grape de frunze r oșii (un roșu cu nenum ărate nuanțe).

Am, o clipă, impr esia că sunt cu adev ărat în rai, la p ropriu, că pe drumul
de la șose aua națională pân ă aici (un drum p rost) am a vut un accident,
că am murit și că am intrat în paradis. O cli pa, dar nespu s de lungă și de
conv ingătoar e, ferici rea e totală, iluz ia e a proape absolută.
N-am muri t, nu sunt în în cer, dar locul e dintre cele mai frumo ase ce
se pot închipu i și vrăji le trecutu lui și ale lui septembrie îl fac și mai
irezistibil.
Deodată încep a bate clop otele, trase de doamna Phi lp la ore fixe.
Întreaga boltă, de un albastru p reacurat, răsună.
Herr, mach uns frei112, scriu eu la sfâr șit în registrul de însemn ări al
vizitatori lor.
— Scuze, domnil or pro fesori M . Ralea, G. Călinescu și T udor Vianu, li
se pot găsi multe și cu piatra e greu să arunci. Ținută, o ricum, nu se
poate spune că vor fi avut. Talent, maeștril or T. Arghezi și M. Sadov eanu
nu li se poate contesta. De ținu tă îns ă n-au dat dovadă.
Dar n-au fost oameni politici, publi ci! N-au fost, as ta chiar spun și eu,
că n-au fost. Dar ar fi putut să fie, spun, și mă refer la o frumoas ă vorbă a
lui Mirabea u: „Orice om curajos devine un om publi c în zilele de urgi e."
— Două trăsături de caracter ale car dinalulu i de Retz:
Nu pute a înțelege cum de era cu totul lipsit de m ărinimie și suflet un
om atât de intel igent ca Ma zzarini și cum de nu pute a da crezare nimănui
(deoar ece pe toți îi bănuia as emene a sieși).
Se str ăduia să țină minte numai răul pe car e i-l făcuser ă Ana de
Austria și car dinalul , iar binele pe care i-l făcu seră să -l uite.
Jilava, sfârș it de noiembri e
Rafale de pl oaie și vânt. Urlete. Se aude cum totul, afară, geme.
Jilava și-a îmbrăcat ve șmântul ei spectral de lăc aș sinistru și solemn. Pe
coridor răsun ă ecouri prelungi. Smulse din țâțâni (or i din cârlige),
scândur ile ferestrei se prăbușe sc dezvăluin d o noapte cedat ă strig oilor.
Putem deosebi silueta gar dianului care cont rolează gratii le plim bând
peste ele, ca pe coar dele unei harfe eol iene, un drug de fier: se emit
sunete grave și lugub re.
Închisoar ea s-ar păr ea că e toată Vasul fantomă ori corabia zguduită
de valur i în actul întâi din Furtuna ori casa împ resurat ă de visco l la
Răscruce de vânturi.
Toată ace astă sinistră măr eție (zidurile își descoperă abia a cum
grosimea, celulele adâncimea, iar cor idoarele nesf ârșirea) îmi poartă —
neașteptat — gândul spre cav aleru l japonez care solicită să fie in ițiat în
secta zen și pe care maestrul îl primește izbindu -l cu pumnul în față.
Solicitantu l știe să primească: el, neîn fricatul, surâde și tace.
Mai creștinește nici că se putea.
Nirvan a nu cumv a o fi nu neantul, ci demnitate a ontologică? Dar
iarăși nu încape înd oială că infer ioritatea asiatismului în raport cu doc-
trina cr eștină pr ovine din do uă cauze: igno rarea Satanei și neputi nța de a
percepe simțul tragic al existenței.
Gherla,camera preoți lor; București,1965
Iar „limit ele" puterii lui Dumnez eu.
A fi atotputer nic înseamnă a dispune de liber tatea să faci orice,
binele sau răul. În acest înțeles Dumnezeu nu e atotpute rnic pentru că nu
face răul. Dar nu- l face nu pentru că nu poate, ci pentru că nu v rea să-l
facă.
Ceea ce a exprimat Monte squieu prin spusa lui Uzbe k: „Deși
Dumnezeu e atotputernic, el nu- și poate c ălca făgăduința și nic i nu poate

înșela pe oameni."*
Benjamin Constant în Cursul de drept constituți onal socotește pe
Dumnezeu limitat pentr u că nu poate interve ni în treburile omene ști
decât pentru a sancționa dr eptatea. (Motiv pentru car e nu trebuie să-l
ispitim, cerându- i lucru ri pe c are știa m că nu le poate aproba.)
Dumnezeu nu- i place lui Andre Gide tocmai pentru că nu e straniu,
cinic, gratuit , pentru că nu râde; zeii antici îi sunt simpatici deoar ece nu
cunoșteau limi te morale și-și băteau joc de murit ori.
J. Chevalier : Dumnezeu e cheza șul ordinei și al moralei — puter e
nelim itată, dar puter e morală.
A. N. Whitehead: Sin gura lim ită care i se impune lui Dumnezeu este
aceea car e decur ge din bunătate a sa… Nu-i adevărat c ă Dumnezeu es te
din orice punct de veder e infinit. Dacă ar fi așa, ar fi deop otrivă de bun și
de rău… E cev a hotăr ât, și ca atare e măr ginit.
E. Bur ger: Nu in finitul este m ai adânc decât P ersoan a, ci Persoan a e
mai ad âncă decât infin itul.
Noi știm că Dumnezeu adevăr at nu e cel al panteiștilo r, totul, orice-ul
și nedefin itul; e Dumnezeul ordinei și bunătății, dragostei și dreptății.
Anatemă e ste cine spune că Dumnezeu are o pute re lim itată, dar
greșit ar fi să înțelegem că poate acționa după capric iu — ca zeii vechi.
Discutăm a stfel în celulă despr e atributele și puter ile lui Dumnezeu și
uităm că trăim v remi ale dictatur ii etatiste. V oltaire văzu se cum ave au să
stea luc rurile (Despre necesitat ea de a crede înt r-o ființă supremă ):
„Ferească-ne îns ă Dumnezeu de un ti ran m ânios și barbar care,
necrezând în Dumnezeu, și-ar fi sie însuși Dumnezeu."
Are dreptate P aul Dim. când ia ap ărarea lui Voltaire cont ra vulgulu i.
— Fericirea, zeii le-o invidiau murito rilor. Oam enii, în antichitate, se
fereau să se conside re fericiți și cu at ât mai mult nu înd răzne au s- o spun ă
de team a de a nu stârni mânia zeilo r și a fi prigoniți.
Cu Dumnezeu e altfel: nu numai că nu ne pizmuiește ferici rea, dar ne
și îndeamnă neîncetat s ă fim fericiț i, ne promite feric irea, ne-o prepară.
Avea, așadar, d reptate Saint- Just să spună c ă ferici rea e o idee nouă,
moder nă. Cât privește jertfa, Dumnezeul creștini lor e de as emeni înn oitor:
e exclusivist și mon opolist, și- o rezervă toată pentru El.
1971
Monsenio rul Helder Camarra, ar hiepiscopul orașului Recife (zis și
Pemambuco), cler ic „roșu".
Lui i se aplică Ma tei 24, 23-24:
„Atunci, de vă va zice cinev a: iată, Messia es te aici sau dinc olo să nu-
l credeți.
Căci se vor ridica hristoși mincinoși și pr ooroci mincin oși și vor da
semn e mari și chiar minun i ca s ă am ăgea scă de v a fi cu putință."
Mai cred despr e înaltu l prelat cu fl oare roșie la but onieră ca se face
vinovat de păc atul acela despr e a cărui existență sunt perfect convins:
păcatul de p rostie.
— Kiplin g. Liceele englezești. Principiile de educ ație: dormitoare
neîncălzite, băi r eci, bătăi de dim ineața pân ă seara, suferințe, umil ințe;
nedreptate. M ai ales nedr eptate. Ca s ă-i pregăte ască pentr u viață ? Desi-
gur. Dar și pentru Dumnezeu. Să învețe că Duhul suflă unde și când vr ea,
că sunte m pe acest pă mânt în surghiun și printre scârbe; și pr intre
oameni care nu ne iubesc, pe care nu-i inter esăm și care nu sunt dispuși
să ne asculte, să ne laude, să ne alinte…
27 noiembrie 1950

La birou, discutându- se pur itatea unei expresii (sunt translator),
tovarăș a Riana, șefa s ecției, ne-a r ecomandat să ascultăm glasul
poporului.
În tramvaiul 25, spre seară, aud gla sul poporulu i. Taxatoar ea,
lățoas ă, bătând înt reagă (păr, față, îmb răcăminte) în bej, strigă cât o ține
gura vorbin d cu o babă și un soldat. Baba ș ade pe banc ă, cu un pachet
enorm în poală. Soldatul, slab și foarte tân ăr, se apleac ă să răspundă în
șoapte. Susțin tustrei existenț a lui Dumnezeu s au în orice caz a unei
puter i superioa re. Prind numai glasul taxatoar ei:
… Mi- a spus c ă de ce mă închi n. Dar tu nu te închini, fa? Auzi, că de
ce mă închin. ..
Ce urmează s e pier de înt r-un uruit, apoi aud iar:
puter e… ține apa… zice că e natura. Mi- a venit să-i dau cu ceva în
cap.
Intervine baba, dar n-o aud. Și nici pe soldat nu-l aud.
Dar lățoas a cont inuă:
… Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără puter ea lui s-ar
naște co pii? Te făcea m ă-ta pe tine?
Acum toată lume a ascultă. Se la să în cuprinsul vagonu lui, întreruptă
numai de zgomo tul asur zitor produs de părțile metalice ale mijl ocului de
transport în comun, o tăcere atentă, al căr ei caracter desigur nu poate fi
decât dialectic și materialist.
Taxatoar ea, după ce rupe niște bi lete, dă să cont inue, dar sunt grăbit
și obligat să cobor . ÎI invidiez pe Leon Daudet car e povestește cum, prin s
de farmecul sintaxei folosite în conversațiile popular e, urmărea adese a pe
străzile P arisului, până departe, grupur i sau per echi vorb ind pitoresc și
miezos.
— Mircea Eliade în O fotogra fie veche de 14 ani (bucată la fel de
importantă pentru sufletu l române sc și pute rea sa tran sfigurator ie ca și
Luceaf ărul, Legenda M eșterului Manole și Miorița):
„Simți că prietenul nostru a început să se tran sfigureze, că are
Spiritul universal în el. Dar procesul de transfigura re nu e ter minat. Pentru
că, vedeți, nu izbutește să exprime mist erele. Și atunci, la ce e bună
limba univers ală, limba a ceasta am ericană, dacă nu poa te expr ima
mistere le? "
— Erezie este a s pune ca Zola: dac ă te iartă Hristos, nu te va ierta
Dumnezeu Tatăl.
Dar er ezie este și a spune c a teo logii morții lui Dumnezeu: Dum-
nezeu a murit, numai Hr istos e ste.
Căci Hristos tot la Tatăl ne duce; num ai El est e poarta, El est e
singuru l Mijlocitor, dar în final tot la Tatăl ajunge, ajungem.
Textel e, mai ales în Evanghe lia Sf. Ioan, sunt numer oase și
concludente (5, 43; 6, 38; 7, 16 și 29;' 8; 16, 28; 17, 8): „Eu a m venit în
numele Tatălui Meu…"; „Pentru că M-a m cob orât di n cer nu ca să fac voia
Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine…'; „învățătura M ea nu est e a
Mea, ci a Celui ce M-a trimis…" ; „Căci de la El sunt și El M-a trimis pe
Mine…" ; „Pentru că nu sunt singur, ci Eu și T atăl, car e M-a trim is pe
Mine…" ; „Veți cunoa ște că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a
învățat T atăl aș a vorbesc…" ; „Eu vorbesc cee a ce am v ăzut la Tatăl
Meu…"
Textul esențial este însă la 10, 9: „Eu sunt a șa; de va intra cineva
prin Mine se v a mântui; și va intra și va ieși și pă șune va afla".
De ce spune Domnu l „și va ieși"? P entru a ne ar ăta c ă nu poate fi

izolat de T atăl și de Duhul Sfânt. La Sf. Treime ajungem numai prin Hristos,
dar la S f. Treime suntem chemați să ajungem la sfârșit.
Teologii care se opresc la H ristos, se f ac așadar vin ovați de er ezie, ei
pierd din veder e existența T reimii pe car e vor s-o despartă cu toate că
știu p rea bine ca e una și nede spărțită.
1934
Convers ație cu Manole (e și Anett a prezentă; zâmbe ște și as cultă):
cum putem ieși dintr-o dilemă inextricabilă?
Mi-l citează pe K eyserlin g (deși nu- l suferă ): „Supraviețu itorii au fost
aceia care au știut și au voit să-și a sume un risc în plus."
E străveche a și profund echitabila lege a beneficiulu i legat de risc:
numai investind în plus, riscând, ești înd reptățit a câștiga. Prudenți i pier d.
Există legi în toate domeni ile. Domeniu l dilemelor tragice și le are pe ale
lui. Principala e legea „riscul în plus", un fel de lege a plus valorii, a caprei
în odaie, a voit ului adaos, a ieșirii printr-un act de nebunie (singu ra soluție
după La R ochefoucaul d pentru unele situații).
Anetta, ducându-se la o ședință literară, a citit în pauză un afiș: Bufet
pentru publ icul consum ator, i s-a părut însă în prima cli pă că stă s cris:
pentru publ icul conserv ator. Îi poveste ște lui Manole confuz ia ei. Ma nole
râde cu poftă. Anetta se înclină ușor : se simte gratificată.
— Esteticien ilor puri să le dea de gândit afor ismul lui Vauvenar gues:
„Ca să ai gust t rebuie să ai s uflet."
— Jules Romains (Le vin blanc de la Villette): Dacă n-ar fi Dumnezeu,
le-ar reveni drepților onorabila sar cină de a-l înlocu i.
1965
Cu Al. Pal.: Hristos a venit în pr imul rând c a să ne s candalizeze; să
aducă foc și dezbinar e; să laude pe Ma ria car e stă dege aba și s- o certe pe
Marta car e nu-și vede capul de atât a muncă; să se ferească de neîntinații
farisei și să caute dinadi ns tovără șia hoți lor și a fufel or; să nu piar dă nici
un prilej de a c ălca sfințenia Sâmbetei; să ne scutur e, zgâlț âie,
ameț ească, scoat ă din țâțâni, din prejudecățile cele mai on orabile și
ance strale, din rați onam entele cele m ai impecabile, din ob iceiur ile cele
mai sa ncționate de obște, din adâncur ile noastr e cele mai stratif icate; să
ne ar dă cu sa bia în roșită în foc. Pentru ca să ne poată trezi la ceva nou, la
ceva cu totu l nou, neașteptat și nebănuit: la libertate și milă. Scoțându- ne
de sub lege și din păcat, nu la o biată moralistă de virtute ne che amă, ci
la depl ina libertate, la condiț ia de onoa re. Și totodată, cum zice F ericitul
Augustin, răpindu -ne îng rijorării căreia îi cedase M arta, ne duce la
Bucu rie. („Marta tr ebăluia, iar Maria benchetuia.")
De la cond iția de sclav tr ecem la acee a de om liber . De la trudă și
agitație la li niște și la ospăț.
La onoare ne inv ită cr eștinismul, nu la on oarea de comandă și
ceremonie, ci la neînfr icata asumare a calității de om înzestrat cu duh
divin. Noble sse oblige. Frica n-ar e ce căuta în domen iul spiritulu i, nici
meschinăria. F rica nu poate fi un atribut al spiritu lui liber .
— Nici idealismul nu e o chez ășie, dacă idee a nu e s ubordonată lui
Dumnezeu.
Drieu La Roche lle: „Ideea e ahti ată de sâ nge."
Ideea poate fi tot at ât de înset ată de sâ nge ca și zeii revoluției
franceze din titlul cărți i lui Anatole France.
Nici cele mai înalte și nobi le idei nu fac e xcepție, dim potrivă. Num ai
Fiul, după trup, al celui ce a spu s „Izbăve ște-mă de văr sarea de sâ nge,
Dumnezeule, Dumnezeul mântui rii mele" îi poate feri și pe intelectuali și

pe idealiști de lo gica ispită a fol osirii oricăror mijloace pentru realizar ea
scopulu i (măr eț, desigur) și de atracți a sângelui menit să compenseze
uscata lo r viață și bicisnicul lor trup.
1945
Filmul s ovietic Trenul pleac ă spre răsărit. Dans, cântec, umo r. Pentru
cine a crezut în revoluția socială ( și mă gândesc la Bellu Z., la Siren Rab.,
la Ger mania D., la Tr. în primul rând), o singură soluție : sinucide rea.
Atâția ani de închisoar e, ocnă, e xil și deportar e în Si beria, atât ea
suferințe, jertfe și nădejd i (principes a Alexandrina K olontay : să ne culcăm
devreme, tovar ăși, mâine începe o lume nouă) pentru a se ajunge unde?
La for mele cele m ai abjecte al e operetei americane, la treptele cele mai
de jos ale a muzam entului mic-bur ghez, la ban alitățile cele mai sfâ șietoa re
ale repertoriului revuistic. Mult sub nivel ul spectacolelo r de la „Mam a":
Titi Mihăilescu și Violetta Ionescu (ac eștia lipsiț i, săr manii de ei, de orice
veleități mondial înnoi toare).
Comunismul poate socializa toate bogății le, poate întemn ița pe
oricine, ucide pe cine pof tește, dar îi stau în față — dârze, indestruc tibile
— trăin iciile: nevoia de iar maroc, clișeele, inter naționala vulgarității , a
Calului bălan.
Pierre Gaxotte striga se și el, comentând r eclamele pentru împ ru-
mutul de st at cu dobândă și pentru l oteriile de stat: păi, le ști am! Aici ne
aduceți? Păze a, oameni buni!
La toate mă a șteptam: la or ice, dar nu la apot eoza spectacolelor de
antract ale cinem atogr afelor de car tier. Bie tul no stru Iulian: sus fustel e, jos
pantalonii.
Nu er a, zău, nevoie de G.P.U., N.K.W.D., de K.G.B. o ri de Materialism
și Empir iocriticism.
— Hristos nu se arat ă idealist în grăir ile sale. L ucruri lor le spune pe
nume: curvă, curvie.. . Nici odată nu edulco rează, nu îndulcește și nu
recurge la peri fraze, la eufemisme. A devărul în toată a sprimea și
virulența lui. Ca pe m asa de operație, ca la pic ioarele eșafodulu i. Nici un
văl, nic i o iluzie, nici o cocol oșire. Pentru că numai av ând realitate a crudă
în față ne putem cutremura și o putem pără si, transfigurând- o.
— Spovedania est e un exemplu de limbaj precis .
Penitentul : Nu p rea am spu s adevărul. Duhovn icul: Vrei să spui că ai
mințit? Penitentul : Nu m- am purtat prea cor ect. Duh ovnicu l: Adică ai
furat? Etc.
— Pentru creștin totu l se petr ece ca și cum vo rbele, gândur ile și
faptele s-ar imp rima pe o trainică și per enă pelic ulă. Impu lsurile electrice
exprimă o rice fel de ener gie, iar materia e supu să princ ipiului unității.
Pelicula, aș adar, va fi probabi l una. P e ea s e înregist rează filmu l prin a
cărui derular e, la sf ârșit, tot ce a fost acoper it, as cuns, tăinuit , va ajunge
cunoscut, va veni la ar ătare, va ieși la iveală, va fi descope rit și dat pe
față; fi lmul care-l va face pe Sat ana să hohotească de râ s dacă îndurar ea
Domnului nu-i va r ezerva surpriza de a desfă șura o bobină de pe c are
căința și iertar ea vor fi șters totu l.
Dacă-i așa, ar fi de mirar e ca orice comp ortament, o ricât de neîn-
semn at, să nu ne ang ajeze în înt regime, ca orice e xemplu , oricât de
mărunt — în fundu l celule i, în beciul poliției și sub becul o rbitor al camer ei
de anchetă — s ă nu aibă o valoare absolută.
BUGHI MAMBO RAG
Preda, Radu și Stroe… Cloth os, Athr opos și Lache sis… Mă trimisese
Vaida în Portugalia să studiez constituția lui Salaz ar… Se numește

artimon … Se nume ște ax c ardanic … Se nume ște dendr ită… Se traduce
prin con diționalul trecut…
— Că arta, spre deosebire de ce crede și Nego, nu e lucru diavolesc
o dovedește const atarea c ă și ea, aidoma credin ței, e bazată pe libertate
și nu are valoare decât dac ă e un pro dus al libertăți i artistului și pr opune
ascultăto rului sau cititorului un caz de libe rtate. T eatrul, în special, nu
poate trăi decât alimentat de li bertate; constru it în lumina determin is-
mulu i, pe epicul o biectiv (Brecht) o ri pe fatalități fiziologice, e mort.
Fatalitățile fiz iologice (frig iditatea, st erilitatea, impo tența, inversiunea) —
întocmai ca bol ile cr onice — stârnesc compa siunea, dar nu interesul
artistic. Un m atch care ia sfârșit pentru că unuia din concurenți i s-a făcut
rău nu e pasionant; o ședință a unui parlament to talitar , unde se știe
dinainte cum se va vota (în unanim itate), poate fi o ceremon ie, dar nu va
avea nic iodată c aracter dram atic. Secretul oricărei drame e a bsoluta
libertate a persoanei. Susp ansul cel mai captivant provi ne din libertatea
discreți onară a individ ului -forma s a culminantă fi ind desigur concret izată
în piesa pe care o jucăm cu sufletul nostru.
— Vai de noi dac ă nu s-ar afl a în Evanghe lie parabola judecăto rului
nedrept. Ea ne pune la dispoz iție soluția — g rea, greoaie, disperat ă — a
stăruinții.
Și că nu avem de a f ace cu un judecător nedr ept și nici măcar cu
unul drept, ci cu un bo ier mărinimos ne- o arat ă altă par abolă, a lucră-
torilor tocmiți la vie. Atenție însă: sunte m ispitiți a prefera să renunțăm la
plată decât s ă primeasc ă și cel tocmit în ce asul al unsprezecele a cât
primim no i.
— Ne r evoltă, ca și pe fiul cel mar e din parabola fiu lui risipit or,
nedreptate a lui Dumnezeu față de cei drepți. Pentru fiul cel cuminte
niciodată n-a tăi at tatăl un vițel gras; pr ietenil or lui nu le-a făcut ospăț și
nu le-a d at prile j să bea și să joace. Toate cele bune numai pentru
risipitor.
Drepții, protest ând, dovedesc lectura neatent ă a te xtului. E adev ărat
că pentru ei n-a fost nici vițe l, nici ospăț, nic i joc, nici inel în deget… A
fost și este altcev a, ceva menționat la ver setul 31 al capitolului 15 din
Luca: toate ale me le sunt ale tale.
Au pri n urmare și drepții ceva, de car e nu se pot văicări că-i puțin
lucru: toate ale Tatălui.
— Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lume a în patru
categori i:
Cea a fiulu i risip itor care nu se mai înt oarce la T atăl. Sunt și dint r-
aceștia, rămân print re roșcove și porci.
Cea a fiului risipit or care se întoarce și int ră la osp ățul împărăte sc.
Cea — foarte numer oasă, poate ce a mai numer oasă — a fiulu i bun,
care e d rept și cuminte, dar e călduț și fudul și cu toate că e dr ept nu
intră la cină!
Cea — vai, rară — a fiu lui drept care nu e numai cuminte, ci e și
înflăcărat și ia parte la cina împărătea scă. P ilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion
Evanghelistul. Ei reprezintă idealu l.
(Cf. teor ia Nemo-Balotă despr e Doktor Faustus.)
— „Cân tecul omul ui"
În Vechiul Testament omul își manifestă s upremația față de r estul
creațiun ii și facultatea de a s e înălța, răspunzând — odată cu Moise,
patriar hii, drepții și proorocii — atunci când e chemat de Dumnezeu cu
vorbele: „Iată-mă, Doamne!"

Prezent, drepț i, gata la or dine, oricând disponib il și dispu s,
neșovăitor, prompt. Se împl ineșt e, înduhov nicește și îndumnezeiește
îndep linind vo ia creatoru lui.
În Noul Testament treapta cea m ai ridicată pe car e o poate atinge
creatura este indicată de D omnul prin cele spu se lui Toma Necr edinci osul:
Fericiți cei ce au văzut și au cr ezut; dar mai feric iți cei ce au cr ezut fără să
vadă.
A crede fără d ovezi palpabile și făr ă înscrisuri. Fără zapisuri și
ispisoace. Su rete și izvoade. Lucrul cel mai puțin neguțăto resc ce poate fi.
Cel mai nob il. Să ai încr edere. Să nu te îndo iești. Să primești adevărul —
întocmai ca emoția artistică a lui N. Schoffer — fără s ă mai tr eacă pe
calea ocolită a rațiun ii corte xului. A crede pe cuvânt, cuvântul Domnu lui
Hristos c are El însuși nu- i decât Cuv ântul.
1971
„Până când, proștil or, veți iub i prostia?"
(Pilde 1, 22)
Tinerii, astăzi, caut ă puritatea, e xorcisarea, liberar ea de orori, pe
întreita cale: a sexualități i, muzic ii și stupefiantel or. Ororile de car e le este
scârbă sunt de adevăr at oribile: războiu l, fățăr nicia, minciuna, ura.
Rămâne numai de văzut dac ă idealul spre care tânjesc le va oferi
altceva.
Rămâne numai de văzut dac ă mijloacele pe care le-au ale s se vor
doved i eficace.
Le-aș atrage atenția as upra ur mătoar elor puncte:
a) Dacă nu-s cu des ăvârșir e proști ar tr ebui să nu piardă din vedere
că există o forță — cu două fețe — care se uită la ei și-i poate vindeca de
orice alean răpindu- le orice mij loace de evaziune. F orța e una, fețele sunt
două: a lui Brejnev, a lui Mao;
b) Mijloacel e la care au recurs sunt aleatorii. Nu numai stupefiantului
greu de p rocurat, dar și se xului și muzic ii regimur ile totalitar e se pricep a
le da caracter de inaccesibil itate. P entru a le îndulci amarul și a lecui
deznădejdea m ai accesibilă rămâne cr edința. Mai ale s că devenind și ea
inaccesibilă în mult râvnite le regimuri, prezintă a vantajul de a putea fi
găsită în locu ri mai greu de et atizat.
— Don Quijo te…
Putem și noi oricând — dint r-o clipă înt r-alta — prin voința și cap aci-
tatea noastră de feric ire, dacă înfrână m imperialismul indivi dual (numai
eu am dr eptate și d reptur i, numai eu nu sunt nebun, numai mie mi se
cuvine), dacă ne însușim în cât de mică măsură simțul relativ ității și al
ridicolului certur ilor, ambiți ilor, resentimentelor ; dacă s tăruim asupra
defin iției date lui Iisus Hristos de pastorul Dietrich Bonhoe ffer: Cel car e
există numai pentru alți i — nur fur andere d a ist – ; dacă înțelegem câtuși
de puț in toată mizeria invidiei și mâniei, rușin osul, sfâșieto r de rușin osul
și jalnicu l ridicol al geloziei, invidiei și răut ății așa cum tr ebuie să pară
văzute de pe cruce și cum de sigur par văzute din închisoar e sau de pe
patul de moarte, putem, zic, înt r-o clipită să tran sformăm cârciuma în
castel, celula, spitalul, strada, mah alaua, bi roul în salon- salon de
marchiză f ranceză din secolul XVIII, de prinț al Renașterii, de conac englez
în mijlocul unui parc cu gazon centenar; sau chiar în col ț de rai, în camera
de ospăț în casa din Betania.
Scriptura ne ar ată c ă și crucea — instrument de chin, batjocură și
blestem — poate deveni instantaneu — pentru cine știe să se poarte pe
ea — făg ăduință de m ântui re și prag de paradis.

— După felu l cum vo rbim și ne purtăm s-ar zice că sunte m posturi de
radio emițătoar e, hotărâte s ă emită f ără înt rerupere și să bruieze o rice alt
post.
1971
Nemo — de față fiind și And rei Brz. — osândeșt e sentința Amicus
Plato, sed mag is amica ver itas113 o consideră văditoar e de răutat e și
îngustime de minte. Mai prețios ne este prietenul ori vecinul decât un
așa-zis adev ăr despre care nu știm cât va fi valabil. Dragostea de
aproapele nostru e adevăr ata noastră d atorie, aproapelui se cuvine să-i
sărim în ajutor; pe când, în numele unor nesigur e și vr emelnice adevăruri ,
conști incioși i sunt mer eu gata să -și persecute și denunțe semenii. Adevă-
rata veritas se che amă caritas.
Poporul român mereu așa a procedat, a pus caritatea de asupra
„adev ărurilor" momentane, pe vecin și prieten mult mai sus decât gla-
ciala ob iectivitate.
(Mi se conf irmă as tfel teoria mea din Secretul scrisorii pierdut e.) — Ce-i
dau oam enii lui Du mnez eu când lui Dumn ezeu îi este sete ? Oțet și fie re.
Paris, iulie 1936
Piața Concor diei. Loc magic și pr ivileg iat al frumuseții. Centru al
Europei. Pavilionu l din stânga (st ând cu faț a spr e Arcul de Triumf) al
grădin ii Tuileriilor. Zi de vară cop leșitor de c aldă, văzduhul vibrează de
arșiță. P avilionul însă e răcor os și pustiu. Mă plimb îndelung printre nuferii
lui Monet. Senzație de zăduf, de străfunduri acvatice și înalte presiuni, de
clipocit al fântânii peste car e se a pleacă M elisand a, în car e se ogl indește
fata de împărat.
Farmecul neîntr ecut al pictu rii impr esioniste, cea m ai producătoar e
de evane scență. Venve ile doch, du bist s o schon114. Senz ație de umbr e
colorate, de clipi ri și unde.
Leon Daudet e cel care a scos în evidență umbr ele colorate al e
impresioniști lor. Cât îl iubea mama! Și pentru că er a lacom, scrise se
despr e o mătu șă a sa: „Timp de douăzeci de ani a cunoscut nea semuita
fericire de a fi patroana celei mai gr ozave bucăt ărese din Franța, o femeie
care fu pentru bucătărie ceea ce a fost Baudelair e în poezie, R embrandt
în pictură și Wagner în muzică."
Dincolo de ap ă, pe cheiul Bourb on, o cafene a cu m ăsuțe pe tr otuar,
sub o tentă albastr ă.
Senz ație de a cută fer icire.
Repede sf âșiată de gândul la guver nul Blum, instalat cu pompă, un
minister uriaș, împărțit pe se cții, car e își ia sarcina de a ferici pe toți în cel
mai curat stil conu Leonida: lege de murături și pensia după legea veche,
statul să plătea scă, d'ai a e stat. Și dreptul pentru toți francezii de a-și v ârî
capul în nisip. Et un Pernod pour Arthur115
A! explicația istor iei nu o dă nic i materialismul, nici teoria
providențială, nici nimic altcev a. Sin gura e xplicație rațională a căderi i
statelor și prăbu șirii civilizațiil or e cea dat ă de romani : Quos Iupiter
perdere vult… 116
— Durkheim e marele vinova t. El e teoreticianul St atului — Du m-
nezeu.
Orice formă de stat îngrădit nu e posib ilă decât înt r-o societate car e
crede în Dumnezeu. Dacă nu, st atul ia locu l divinității și nu mai poate f i
limitat.
Puterea regelui Ludovic al XIV-lea era ab solută — și desigur că a și
abuzat de e a. (Revocar ea edictu lui din Nantes etc.) Dar o mărgineau

parlamentele p rovinc iale, d reptul de critică din partea a cestor
parlamente, biserica, dreptur ile tradiționale ale provinciilor, ale „st ărilor",
ale „st ărilor" sociale — „constituția regatului". Regele se tem ea de
puterea divină, de confesori i lui și de gura lumii. Iar în materie de
literatură declara c ă „domnul Despreaux s e pricepe mai bine ca mine".
Puterea ab solută a Regelu i-Soare se pr ofilează nulă în comparație cu
a dictatoru lui ateu contemporan, căruia cu ad evărat i se aplică spu sa
lordului Acton: puter ea ab solută corupe absolut.
E prea puțin . Puterea absolută devine neapărat demenț ă.
— Împot riva teor iei (lui Sart re și altora) după car e semnele nu po t fi
interpretate (Nu exist ă semne!) și nimic în lume nu chez ășuieșt e pe
Dumnezeu, aceste cuvinte ale lui Tocquevi lle: „Nu-i nevoie ca Dum nezeu
să vorbească el însuși pentru ca să descope rim semne sigur e ale vo inței
sale."
Orice încer care de cartezian ă plecar e de la o presupus posibi lă tabula
rasa e fățărnicie pentru că nu ne putem p reface că nu știm.
— Două precizări cu priv ire la ră stign ire:
a) vinovații
Nu num ai saducheii, fariseii și autoritățile romane, ci fiecar e dintre
noi.
Rugăciune a din ziua de vineri: „Mărturisesc înaint ea ta, întru ace astă
zi a răstigni rii tale, întru care ai pătimit și ai luat moarte, pentr u păc atele
noastr e, pe cruce, că eu sunt cel car e te-am răstignit cu păc atele mele
cele multe și cu fărădelegile mele cele r ele.”
b) Nu e un fapt isto ric petrecut acum două mii de ani, ci un
eveniment car e se repetă de- a pururi și în f iecare ceas, se r epetă
neîncetat și dac ă ochii noștri ar ști să vad ă ar putea o ricând ave a în față
îngrozito rul spectacol înzestr at cu per enitate și ubicuitate.
Ceea ce, în La mort d'A tahua lpa, Valery Larbaud își închipuie cu pr ivire
la executar ea regelu i incaș — ea ar e loc fără întrerupere într-o cameră
orbitor luminat ă a hotel ului Sonora P alace (De nu ar greși cinea uș a!) —
este a devărat pentru răstigni rea Domnu lui, pe car e veșnic o înno im.
1969
Casa ingin erului I. Pete. — din at ât de respect abila str adă „ Dim.
Onciul" — nu e p rea m are, dă îns ă o certă impr esie de soliditate grădina
din față, bine îng rijită, ac areturi în fund, ferestre cu geamuri bombate,
strălucitoa re și per dele cu falduri , de un alb de săvârșit.
În inte rior famil ia celui car e-mi ceda bucățica lui săptămân ală de
pâine, când eram în criză și car e nic i măc ar odată nu s-a răstit la cineva,
e alcătuită din oameni care nu se poate să nu-ți mear gă drept la inimă:
toți muncesc or i studiaz ă, se respectă într e ei, se poartă frum os cu
slujnica (sunt în câmpul muncii , își pot îngădu i s-o țină), sunt bucur oși de
oaspeți: nimic forțat, nici un vicleșug, nim ic distonant ori straniu. Cinste,
virtute neostentativă, cr edință moderat ă, bunăt ate fi rească, genti lețe din
belșug.
Majoritatea tăcută. R evăd cu ochi i vechiul meu ideal, strada Ar me-
nească și c asa Șeteanu și ca sa Boe rescu și toat ă lume a acee a pe car e
nesăbuiț ii și imbecili i s-au grăbit s-o dărâme pentru ca apoi (dar și
Galsworthy în Forsyte Saga a pățit la fel, la sfârșit î l reabiliteaz ă pe
proprietarul Soame s) să jinduiasc ă după ea și s ă caute s-o refacă în
apartamentele l or de două or i trei camer e din blocuri le proprietate per-
sonală construite după nor mă (conf ortul unu sporit) ori să se ducă s- o
caute — cu 70 kg — în Israel.

Interviu cu dramatur gul Franz Molnar : „Mi se pare că princi piile car e
deter minau acum un sfert de s ecol succe sul unei piese sunt a stăzi
comp let schimbate. P e atunci viața era liniștită. Societate a era bogată, se
trăia bine și făr ă enervar e, era a proape pl ictisito r."
(Criminalei doctrine a plictiseli i, expusă de L amartine în vremea
domn iei lui Ludov ic-Filip — Franța s e plictiseșt e, domni lor — i s-au adus
atâtea hos anale și i s-au dat at âtea sa tisfacții, încât cele mai plate și
mărunte idealur i „mic burgheze" au ajuns a fi aureolate de nostalgie și
înconjurate de s trăluc itoare lumină. Crapă cu toți i acum după ele, to ți
umblă cu limba scoa să după simplele comp onente ale vieții burgheze
dinainte. Cum le mai las ă gura apă — și bale — după o locui nță, hran ă și
puțină liniște!)
— Ritualu l rugăciun ii.
Obiceiu l de a folosi textele rugăciuni lor de obște este criticat ca
dovadă de f ormalism și ne sincer itate.
Sinceră e numai rugăciunea izvorâtă din cuget și inimă, nu textul
gata for mulat pe c are-l citim din carte ca pe o rețetă: (L a capătul per i-
colului stă râșnița de rugăciuni a Tibetani lor.)
Poate c ă soluția cea mai nimer ită ar fi: a) recitar ea rugăciun ilor de
obște pentr u a se crea o atmo sferă de liniște și r eculeger e, aceasta
însemnând faz a de pregătir e, de punere în situația orato rie; b) rugăciunea
propriu-zisă, făuri tă de fiecar e, imnul de slavă și mulțumir e, apoi (sau m ai
întâi, e firesc, nu-i cu sup ărare) spune rea păsului — inima r evărsat ă; c)
după car e s-ar cuveni să urmeze partea ce a mai însemn ată, faza
ascultări i în care următor vorb irii — și era oar e nevoie să spunem ce ne
doare și ce dor im, ca și cum nu s-ar ști? — suntem atenți să desprindem
îndemnu rile care ni se dau; in ima a cum e pe recepț ie.
— Discuție, la Jilava (în 1961 , cred) cu pr ofesoru l Vasile Barbu și cu
tânărul Gheor ghe M., admiratoru l înflăcărat al L egiun ii (deși mult prea
tânăr ca să fi putut face parte din Mișcare). Le invoc mai ale s cazul
Stelescu.
Legionarii , ce-i drept, omo rau. Dar executanții (desemnați după ce se
pronunța sentința unui tribu nal de Sf . Vehme ) mergeau și ei la moarte
sigură, căci erau obligați să se predea. Nu fugeau după ce ucideau, știau
că vor muri și ei, as tfel încât se încadrau în defin iția lu i Camus: revoltat
autentic nu e cel car e trimite la moarte stând în biroul lui, ci „d reptul "
care pie re o dată cu victima.
— Microsemnal ele
Ororile regimuri lor totali tare nu pot fi în gener al detect ate decât dac ă
regimul respectiv practică o brutalitate simplistă (exemple: tiranii din
vechime și evul mediu, mongol ii, Timurlenk, nazismul…). Deîndată îns ă ce
avem de a face cu sisteme s ubtile și gr ijulii de salvar ea aparențel or —
unde se luc rează sist ematic și sa vant — depistar ea est e incomparabil mai
grea și în fața istoricu lui se ivește pr oblema crimei perfecte. Aflarea
adev ărului în ace st caz a înfrânt mulț i specialiști și detectiv i de se amă.
Istoricul sau cer cetător ul, acum, trebuie să dea dovad ă de însu șiri
neob ișnuite și să nu ezite a se referi la metode aparent străine de știința
istoriei și disciplina politicii. El trebuie să nu se fer ească de a r ecurge la
metode proprii detectivi lor și medici lor. Vreau să vorbesc de micro-
semnalele care, singure, de obicei , îngăduie străpunge rea stratulu i de vid
înapo ia căruia este izo lată crima perfectă.
Regimuril e totalitare au gri jă să ia toate mă surile nece sare —
mergând f oarte departe — pentru acoperirea adevărului . Nu deci prin

simptome a căror examin are stă la îndemâna or icui se va pute a rezolva
misterul. Num ai micr osemnalele — acele am ănunte infime o ri efecte
secund are ori imp revizibile consecințe datorate evoluț iei creatoar e pe
care nic i criminalul cel mai prudent și m ai organizat nu le poate p revede a
și evita – sunt în măsură să arunce lumină asupra a cestor „afaceri
tenebr oase". (Numai crima absurdă și gratuită — a m aniacil or, bunăoară
— ar putea să pară înzestrat ă ca o forță absolut sfidătoar e. Dar absurdul
e și el absurd, nu e pr evizibil — și- n momentul în car e te încrezi în absurd
și haz ard dai dovadă de o credință rațională în absurd și hazard, credință
inconsecventă, absur dă!)
Intuiț ia clinic ianului este și ea întemeiat ă pe astfel de mic rosemnale
pe car e numai deprinde rea specialistulu i de bună credință și inte ligent le
percepe, deîndată. A cestea sunt cele car e nu- l pot amăgi, oricât de
ticluite, derutante ar fi simptomele. B oala și minciuna (bol ile mint și ele,
— %i iMiufkaz â) sunt depistate de fulge rătoar ea sensibil itate la
microsemn ale a specialistului ori cercetă- torulu i cinstit care nu se
mărginește s ă analizeze ceea ce vinovatul — boala sa u tiranul — îi
prezintă cu fățar nică obiect ivitate spr e analiză.
Medicu l specialist s au cer cetător ul serios, dintr -o lovitură de m ână
aruncă-ncol o vraful de p robe adunate metodic și-și alege el calea s pre
adev ăr, oprindu- se asupra acelor amănunte izv orâte din comple xitatea
vieții — care-i prea fertilă și încâlcită spr e a putea fi în întregime p revă-
zută de r egizorul crimei perfect e — care-i vorbe sc lui.
— în l’Interdiction a lui Balzac, numele judecătoru lui Jean- Jules
Popinot e vădit ale s cu intenți i ironice. F amilia P opinot aparține taber ei
ostile convin gerilor autorului. Un văr al ju decătorului ajunge min istru al
comerțu lui și conte sub hul ita monar hie din Iu lie. Dar Balzac e ste un
scriit or prea autentic și un om pr ea cinstit ca să nu poată vede a și la
personajele care nu-i sunt simpatice trăsăturile bune; și- l prezintă pe zisul
Popinot ca pe un judecător integr u și intel igent asupra c ăruia un dosar
prea bine pus la punct nu ar e influența s contată. Popinot este un
judecăto r care ia aminte la mic rosemn ale — și află lucrur i nea șteptate.
Nu pe el l- ar fi dus cu zăhărelul impunătoa rele vo lume publ icate de
ministeru l de justiț ie al U.R .S.S sub titl ul de Procesul troțch iștilor și al
dreptei, unde sub o mec anică per fectă se ascund prestidig itația și m as-
carad a.
August 1964
Hristos ne conferă calitate a de oameni liber i, adică de no bili. Dar ne
cere efortu l păstrării noii noastre stări, efortul — ar spune e xistențialiști i
— de a fi ceea ce suntem. Galat. 5, 1: „Stați deci tari în libertate a cu care
Hristos ne-a făcut liber i."
Robul se cunoaște de îndată și de departe, î l trădeaz ă am ănuntele:
nelin iștea, pofta, tr emurul mâinii, susceptibilitatea… Și cu atât mai mult îl
cunoaște Dumnezeu car e — tot Galat. 6, 7 -: „nu vă amăgiți, nu se lasă
batjoc orit."
Dostoie vski în Frații Karamazov reia tem a lui Cervante s, Maricel
(fratele lu i Zossima) s punând și el că viața e un rai, num ai că noi nu vr em
să știm (că sunte m în rai), căci dacă a m vrea să știm, chiar mâine s-ar
întinde raiul peste toți.
— Clipel e de fericir e a căror prezență o pă străm vie sunt supuse unei
selecțiuni care ne sc apă cu totu l și folosește criteri i ciudate. Se cr ede că
ne rămân cele de bucur ie intensă, or i legate de însemnat e evenimente
favorabi le. Nu. Sup raviețuiesc inst antanee lipsite de orice semnif icație.

Mie, s pre pildă, ca izvo r nes ecat al senz ației de feric ire inefabilă, îm i
rămân imaginile plimbări lor pe car e le făceam cu mam a, pe jos, pân ă la
Șosea, după sf ârșitu l iernii. Trotuar ele din nou curate. Aerul iute, cerul
îndeobște alb astru. La începutu l după- amiezii , lume puțină. Mer gem
departe, ne înapoiem nițe l obosiți, luând- o pe Cale a Victoriei. Oprire la
cofetăr ia Nestor : o prăjitură compact ă, un pahar de apă rece, sorbit.
De ce atâta senin?
În zilele de set e, în zilele de zăduf, în zile le de ger, la pușc ărie, din
aminti rea clipel or acelora banale îmi scote am — ca dint r-o fântână
fermecat ă — puteri și consolări. Și mai ales puter ea de a mă concen tra ca
să mă r og.
— Virtutea personal ă a tiranului, oricât de incontestabilă, nu justifică
tirania. Calități le personale n- au la oameni de felul acesta nic i o valoare,
sunt anihilate de păcatul strigăto r la cer al de sființării liber tății omu lui, de
groaznicul păcat al p refacerii semenil or în dob itoace; dobitoace, de sigur,
de vreme ce li se răpeșt e princi pala însușire a duhului: libertatea.
Virtuți personale aveau și fariseii, ba încă multe, erau nu numai
cumsec ade, ci și rigu roși. Calvin la fel. Și sunt sigur că și C aiafa era plin
de frumoa se pu rtări și ducea o viață mode l.
BUGHI MAMBO RAG
… numai scoțieni i și românii, nu cumva cimpoiu l a fost dus de o
legiune romană transfer ată dint r-un loc în celălalt?… Jakob Fallmeraver …
hopliții… că nu-s dec ât slavi, nici urmă de sânge grecesc… sc ândur ile
stupil or trebuie să fie… Helio polis… la gruz ini și la ba sci… asta-i arta,
domn ul meu… îi spune Demetr ios lui Mar cellus…
— Ciudat a contradicție între Vechiul și Noul Testament.
În cel vechi, A totputer nicul deși se înfățișe ază c a un Dumnezeu
aspru, răzbunător până la neamul al șa ptelea și legiu itor al talion ului,
după ce î i îngăduie diavolu lui să-l înce rce pe Iov în fel și chip, intervine la
sfârșit spre a restabili dreptatea. Mult înce rcatul I ov își redobândește
sănătatea și av erile și moar e îmbelșugat, să tul de zile.
Când A vraam, dând as cultar e porunc ii divine, înalță cuțitul spre a-și
ucide fiul, apare îngeru l care oprește brațul tatălui și cruță jertfa.
Dumnezeul legii implac abile se dovedește p ână la ur mă îndu rător.
Nu tot astfel în noul legăm ânt. Aici Hristos nu este num ai încer cat, se
îngăduie să moară pe cruce și îngerii nu co boară s ă-l salveze c a pe Isaac.
Martiri i mor și ei cu toții, în chinur i ca și învăț ătorul lor. Dumnezeul a c ărui
milă a fost dezvăluită oameni lor și care-i trece pe aceștia de sub
blestemul legii la har, în mod cu to tul neașteptat se poartă ne spus mai
dur.
Explicația par e a fi una singură: înainte de întrupa re sufletele nu se
puteau mântui, mergeau toate în iad, pân ă și ale d repților. Datoar e era
prin urmare divin itatea să le răsplăte ască binele măc ar aici, pe pământ.
După ce Hristos cob oară cu sufletul în iad, situația e alta: oamenilo r li se
deschid cerurile și pot cunoa ște fer icirea veșnică. Nu mai es te neces ar ca
răsplat a să se producă pe plan material, iar gr oaznica r ealitate a
pământul ui — unde totu l e du rere, nedr eptate, suferință — poate fi
dezvăluită în toată plinătat ea ei și lăs ată să se de sfășoare pân ă la capăt,
până la capătul nopți i.
(Și mai e un motiv : odată cu veni rea Domnu lui am trecut de la
copilărie la m aturitate. Ni se poate s pune adevărul. Ni se poate vorbi pe
șleau. Ni se poate d a ca hrană c arnea, nu laptele.)
BUGHI MAMBO RAG

… Istorii ale I mper iului otoman?… Vasul căpitanului Ahab s e numea
Pequ od, p, e, q, u, o, d, aș a… Cea m ai bună e a suedezului turcit
Mouradja d'Ohsson, mai e a lui Hammer în treizeci și două de vol ume,
apoi a lui Cantemir în latinește… „La voi toți perii capului sunt num ărați"
e la Ma tei, după ce spune c ă două vrăbii se vând pe un ban… A lui Iorga e
în nemțe ște, e pub licată la Gotha… Mi ți -o înșfacă de păr pe milady de
Winter …
1955
Filmul d ocum entar Nacht und Nebel. Noapte și negură e titlul dat de
Hitler planului de nimici re a celor din lagăr e.
Trist și înfi orător .
Tr., Paul D im., Al . Pal., Mih. Răd. l- au văzut și ei. Le atrag atenția c ă
trist și înfi orător este nu num ai ce s-a întâmplat, ci și că, după ce autori i
planulu i au fost nimiciți cu p rețul morți i a zeci de mi lioane de oameni, a
nenumărate s uferințe și distruge rii unui imen s număr de bunuri, se
permite refacer ea altor lagăre, altor închiso ri, repetar ea altor nedr eptăți și
cruzimi — în număr și mai mar e.
Nu cumva abia acum e mai potrivi t decât oricând numel e de Noapte și
Negură? Nu cumv a ironia necruțătoar e a istor iei îi dă tit lului o și mai mare
putere de întunecar e și înnegura re?
— Când oameni i și-l închipu ie pe Dumnezeu, e ca în Bhaghavad G ita.
Krișna e s tăpânul, fu lgerul , puter nicul, taurul…
Când Dumnezeu se adr esează oamenilo r, le spală pici oarele.
— Boer ia Domnu lui: duhul dă făr ă măsură.
Știe să și recunoasc ă. Celui care are (are credință și fapte bune) i se
va m ai da. ( Clătinat și îndesat.) I se restituie mai mult decât a venit să
ceară. Dar și invers: celui ce nu ar e (nu ar e credință și fapte bune) i se ia
și puți nul ce i se pare că ar avea.
— Singu ra deviză ce împac ă libertate a cu ari stocrația e a Junimei; și
totodată a oricărei biserici creștine: intră cine vrea, st ă cine poate.
— Dovadă că funcți onarul nu se poate apăra zicând: am e xecutat
ordinele, că poartă o răspunder e, e faptul că în Crez se spune „în zilele lui
Ponțiu Pilat*, iar nu în zilele lui T iberius Claudius Nero Ca esar.
— Nu numai agitația ori graba s unt vrăjm așe libertăți i, ci și viteza în
sine.
Denis de R ougem ont: cele mai m ărețe sp ectacole naturale sunt
spect acole ale încetinel ii sau imob ilități i. Rapiditatea nu poate fi isprav a
unui spirit întrupat, ci numai a imaginației sale pervertite. Efectele vitezei
țin de domeniu l materiei lăsate în vo ia maniei sale de a tot cădea.
Deîndată ce spir itul intră în joc, el provoacă încetin iri și întârzier i, de unde
și pier deri de timp. Intenții le menite a le umple tr ec mereu dinc olo de
țintă. Și as tfel o eră a vitezei devine o eră în car e materia pr edomină.
Provizoriu: căci se întâmplă ceva curios, la anumite viteze foarte mari
materia începe să se spiritual izeze.
Gherla, 1964
În ultimele săptămâni, brusc, atmo sfera se destinde. La duș s untem
lăsați să ne sp ălăm; nu ni se m ai poruncește „echipa rea" îndat ă după ce
ne-am udat și să punit . Dețin uții mai acătării sunt chemați la în delungate
conciliabule cu or ganele de ad ministrație și of ițeri de s ecuritate veniți din
Bucu rești și Cluj . Li se cer e — ca dovadă de r eeducare — să dea declarații
de recunoașt ere a vinovăției, de făgăduință a unei bune purtări pe viito r,
de ata șament față de r egim. Pe un ecran impr ovizat în sala mar e de la
parter apar cartie re de bl ocuri noi în diverse oraș e. „Le recunoașt eți? le

recun oașteți? așa-i că nu?" exultă directorul închiso rii. Unii, mai ales
dintre cei de la Bot oșani, din așa-zis a cam eră a lo rzilor — numai „istor ici",
țigări fine, reviste ales e și tot felu l de farafa stâcuri -sunt luați cu m așina și
duși prin țară să vadă r ealizările. Mulți nu știu cum să procedeze în
privința declarații lor: sa le dea? să nu le de a? Să-și facă lungi
autobi ografi i — iată că so sesc cu hârzobul din cer topu ri de coli de hârtie,
cerneală, condei — în care să-și r enege originea socială, părinți i,
tinerețea, prieteni i?
Pe cine îmi cere părerea îl sfătuiesc s ă-și caute de tr eabă, e clar că ni
se pr egăteșt e eliberar ea; cu sau fără declar ații tot plecăm. Dar dacă
totuși nu va fi așa? Dac ă nu vine dec retul? Și dau oam enii declarații, se
leapăd ă de cele mai dragi ide i, de ei înșiși, scriu febril . Ai crede că vor
scrie scurt și cuprinzător . (Sau se vor referi la generalități: dați-i cu
patriotismul, mi-este s fatul, și cu pop orul.) Să vezi și să nu crezi: oameni
care scriau cu greu dobânde sc și ei cursivitate a și darul povestir ii. Efectul
declanș ator al pacientulu i întins pe c anapeau a psihan alistului. Înșir'te
mărgărite.
Se or ganizează ș edințe. La una din ele, pentru combater ea
sectanților, ia cuvântul și pastorul luteran W urmbrandt care-i beșteleșt e
pe ieh oviști. (Urât. Nu-mi place. Ieh oviștii sunt cum sunt, dar deocamdat ă
ne aflăm ca marazi de suferință. Dar nu- i adev ărat ce spune W urmbrandt?
E, adev ărul însă nu se cuvine a fi rostit oricând și or iunde. Nu e valoar e
absolută. În curtea închisor ii și-n p rezenț a administrației adev ărul despre
iehov iști nu este că s unt niște bieți nătângi, ci că s unt niște victime și
niște martir i.) Sunt cu at ât mai nelămurit cu cât despr e Wurmbrandt nu
știu și n- am aflat decât lucru ri foarte bune.
Mă pomenesc dus pe su s la o ședință a căr ei temă mar xistă e
dispariț ia treptată a statului. (Fie spu s în treacăt, pân ă una-alta ar e aerul
de a o duce foarte bine, Statul.) Participă numai deținuț i, nici un gardian,
nici un politic, nimeni . Și lucru rile totuși mer g ca pe roate, discuți ile se
desfă șoară șnur . Qui vous donne u n avan t gôut117 de ce ar e să fie afară.
La următoar ea ședință nu mă m ai înhaț ă; nu mă sile sc, sunt însă pus
să spăl și să frec sc ările celo r trei etaje ale Gherlei. Apa o scot din
cișme aua car e e în curte. Frecatul piet relor măcinate și îmbâc site nu-i
ușor. Dar nu mi-e, zău, in ima gr ea, căci nimic nu se poate as emui cu
dezo larea și puter ea emetică a unei ședințe de reeducare și teorie.
Imaginea p revestitoare e clară: mașina va funcț iona singură, singură și
foarte lin.
—Va trebui să vorbesc, măc ar puțin. Domnu l, după ce vin decă
bolnavii, îndrăciți i, păcătoa sele le spune să me argă în pace și să tacă. Au
mers în pace, dar n-au t ăcut! Cum ar fi putut oare să tacă, să nu strige ce
li s-a făcut.
Psalmul XXXIII: Bun este Domnu l, gustați și vedeți.
1967
Spre seară, la începutul toamnei, îm i sună la ușă Camil Demetr escu.
Îl poftesc, bucur os, înăuntru. Sunt grăbi t, spune, am tr ecut doar să văd ce
faci. Dar intră nițel! Se codește, îmi calcă pragul parcă stingherit și s-ar
zice, într-adev ăr, că stă pe cărbuni de nu aprinși, oricum călduți. Nu
înțeleg .
În sfârșit, mă lămur ește. Nu e singur, e însoțit de cineva, un om care
așteapt ă jos în fața ca sei. Să poftească s us, e xclam, du- te de-l cheam ă
numaidecât. — Nu înd răzne ște. — Cum adică? C e vorbă-i asta? — Da, e
Bellu Zilber, nu înd răzne ște, nu știe dacă…

Mă aflu în pijama, hal at și papuci . Îmi pun degrab ă par desiul pe
umeri și fără a-l mai lă sa pe Ca mil să-și înche ie fraza, mă năpuste sc pe
scări în jos; în dreptul ușii de int rare îl zăresc pe Bellu Z. făcând les cent
pas118, agale. Î l iau de mână, îl trag în holul bloc ului și-l îmbrățișez.
Suntem amândoi foarte emoți onați.
Misterul Timpului . Farsele pe c are ni le joacă viaț a, surprizele pe care
ni le rezervă, mereu. „De cealaltă parte a b aricadei"… Ce departe și ce
„exterioară" par e scen a: ceaiul de pri n '30 unde se lua în bețe cu Manole!
Conjunctura. Ehei. Zădărnicie a… Cine ar fi bănuit , atunci, print re cești,
sandvișur i, pahar e și citate că vom fi am ândo i clienți (el mult mai fide l) ai
pușcăriil or comuniste și că ne vom r egăsi, eu întărit în anticomun ism, el
vindecat de comunism?
Sus în camer ă nu m ai încetăm de a vorbi și povesti. Se adever ește
mai „ reacțio nar" ca mine, și tar e jenat, spășit… Ceea ce-i răpește dialec –
ticii mult din ironia ei și o co lorează în fără de sfială dui oșie omenea scă.
Iulie 1964
Până la ur mă toate s e încu rcă: poziț iile se tulbu ră, anii de temniță s e
adună în p rogresie geometr ică, c ălușeii și scrânci obul pe fiecar e îl
ameț esc. Se desprin d cu încetu l două secrete: 1) toată lumea ar e nițică
dreptate și 2) tot omul e nebun, deși c rede că num ai ceilalți sunt.
La început sioniștii și legi onarii, țăranii și inte lectualii, liberal ii și
cuziștii , comun iștii și social- democrații , carliștii și antonescienii se adul-
mecau neîncr ezător i și se priveau mirați . Cum de po ți fi Persan? Până la
urmă rodajul conviețu irii scoate din uz ochelarii ca diopt rie de îngustar e,
încep i să constați că o anumită d oză de dr eptate e în și la fieștecine și că
se pr ea poate întâmpla să fii Persan.
Explicația teor etică a lui Pierre Lasserre: lume a este mult prea
comp lexă spre a putea fi cupr insă într-o singură sistem atiza re oricât ar fi
ea de grandioas ă. Nu e xistă nici o doctri nă capabilă să dea toate
răspun surile.
Nu înse amnă c ă n-ai dr eptul să-ți formezi convinger i și să le susții.
Chesterton: de vr eme ce este păr erea me a, desigur că o socote sc dreaptă
și cred în ea, altfel aș fi necinstit.
Știu totuși că prin însăși con diția umană nu poț i crede și pr etinde a fi
găsit o formulă absolut completă. L umină și întune ric e pentru toț i și
ploaia c ade și peste buni și pe ste răi.
Nebun, e nebun. Uite-l cum m ănânc ă arpac așul, îl lasă să se
răcească și-l măn âncă r ece. — Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum
înfulecă arp acașul fierb inte, de parcă n-ar putea s ă-l lase să se răcească
nițel. Și pe ur mă se miră c ă-l apuc ă burta. — E nebun, domnule, e nebun
de legat, ține cănița în mân a stângă și se spală cu dreapta. Anor mal, să
știi că-i anor mal. — Dement, dement cu adev ărat, la ce te poți aștepta din
partea unui om — om, vorba vine — car e se s pală la fund ținând cănuț a
în dreapta și-și dă cu ap ă cu stânga. -Nebun, când î l cauți se sp ală, d'aia
n-avem pic de ap ă. — Nebun și putur os, nu se sp ală cu să ptăm ânile, l-ai
văzut vr eodată apr opiindu- se de căldar e? — Nu ți -am s pus că e nebun,
uite-l cum se culcă cu fața în sus și cu batist a pe ochi. — Da ce sunt
nebun și sminti t ca el să dorm culcat pe o parte și neacoperit pe och i să-
mi stric veder ea? — Nebun, numai un nebun mai poate admira pe
Sadoveanu și pe Ar ghez i. — Trebuie să fii nebun, or icare ar f i fost
netrebnicia atitudi nii lor politice, să nu- ți dai se ama de nepierit oarea
valoar e literară a unui Sadoveanu sau Ar ghezi. — E omul nebun și n- ai ce-
i face, învaț ă versuri de dimineață și pân ă seara. — Să ai pr ilejul de a

învăța poezi i așa frumoase și s ă nu- l folosești e nebunie curată. — Nu vezi
că nici nu st ă măc ar pe tun, abia se a șează c ă s-a și rid icat. -Nebun… stă
de nu se mai ter mină pe tun, oameni ca ăș tia, s- o știi, își merită
pedeapsa.
Nu e num ai războiu l tutu ror împo triva tutu ror, ci și o certificar e
generală și r eciprocă a stării de nebunie. Peste puțin timp înțelegi că
nimeni nu e nebun ori, și mai bine, că toată lumea e nițel nebună.
Aparatul nostru de emi sie-recepție e acordat îndeobște pe o singură
lungime de undă și ni se par e — iluz ie audio -vizuală — c ă orice altă
lungime e aberant ă.
Din obiceiu l, mania, caprici ul sau pr eferința sa , face fiecar e o regulă
principială pe care o socotește universal valabilă, aidoma pr incipiulu i
moral al lui Kant. Spune Kant să ne purtăm în aș a fel încât s ă putem
deveni pildă pentru toți, iar noi am tradus ca o ma șină elect ronică
neperfecț ionată: or icine nu face întocmai ca mine, nu se spală, nu ține
cănița, nu bea, nu doarme, nu- și face nevoi le ca mine e nebun și vr ednic
de orice năpastă.
Nițică dr eptate au toț i. Până și sectanții scot la ive ală unele lipsuri ale
maril or culte, nu spun numai copilăr ii. Până și social-democ rații r ostesc
uneo ri înțelepciun i. Până și… Uite, bunăoară, I orga. Asa sinat mișele ște,
apostolu l neamului, savantul , scriit orul, marele ziarist, muncito rul
fenomenal, geniul. A fost filmată e xpunerea leșuril or legionar e pe
caldarâmul Cot roceni lor după omo rârea lui Armand Călinescu. Pelicula îi
arată pe Iorga și Ar getoianu veniț i la spect acol. Cu vârful ghetei Iorga
împinge un cadavru. Așa cel puțin îmi poveste sc legi onarii . Mai s unt și
vindictele lu i împ otriva oricu i îl criticase, dar ea af ară di n slujbă, scoater ea
din pâine… Purtar ea lui neiertătoar e până la sf ârșit fața de E. Lovine scu și
Mircea Eliade, care formulaseră observații moderate, r espectuoas e.
Dar nici odată turpitu dinea victimei nu scuz ă pe uciga ș. Nu încape
deci scuză pentru cele petr ecute în pădur ea de la Stâlpnicul, ci numai —
pentru noi, nu pentru ucigaș — înc redințar ea că dr eptul și nedreptul ,
lumina și întunericu l, binele și răul sunt distribu ite în mod mai pestriț
decât bănuiam.
Lui Iorga, dealtfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre
abatele de R ance: c'est un hom me con tre le quel on ne sa urait avoir raiso n119.
E atât de m are încât nu po ți avea dreptate împot riva lu i.
Oricu m, de câte ori aud e nebu n, surâd și mă scutur, cu toate ca văd
că nici o conv ingere nu- i mai bine ancorată decât a ceasta: toț i ceilalț i
sunt nebuni, numai eu sunt nor mal. Omul superior , zice docto rul Al-G.,
este cel car e-și conso lideaz ă lungimea de undă personală de emisie și
totodată își lăr gește neîncet at gama de r ecepț ie.
— Despr e nebun ie am m ai învăț at ceva: că princ ipalul — în închi-
soare ori în situații- limită — este să nu înnebunești. Geor ge Orwe ll (1984):
nu izbutind să te faci auzit, ci rămân ând zdrav ăn la minte duce ai mai
departe moșteni rea omului .
De ce? P entru că nebunia este contagioas ă și pentru că or ice regim
totalitar est e și nebun.
Este. Dar pe de altă p arte, dialectica: mulți s-au ținut tari numai
pentru că er au nebuni. Nebunia a fundamentat numer oase c azuri de
păstrare a demnității. Poate fiindcă insul st ăpânit de o mon omanie
disprețuiește m ai ușor decât alții ispita bunuri lor.
Nebun. Am și eu o reputație de nebun bine stabilită, m ai ales printre
amicii evrei. Ce bine mi- a prins nebunia ace asta în ultim ii douăzeci și cinci

de ani. Ce mă făce am dac ă nu era m nebun? Înnebuneai! îmi răspunde
rațiunea.
BUGHI MAMBO RAG
… Singurii cob orâtor i direcți din Bas arabi, Brădești… îi spune
Marc ellus lui Demetrios…
— Până la ur mă ce răm âne? Răm ân versur ile pe care ni le citează
inginerul Radu R osetti, bun pove stitor de roman e și mai ales de nuvele de
Kipling și care ne d ă și interesante amănunte de spre misiunea într eprinsă
în martie 19 18 din or dinul perechii regale și al guver nului de la Iași, de
către bunicu- său, col onelul Radu Rosetti, pentru a explica puterilor aliate
— la L ondra și la P aris — semnar ea păcii de la Bucu rești. Versuri le sunt
simple:
Life is mostly froth and bubb le. Two things stand like sto ne: K indne ss in
another' s troubl e Courage in your o wn. 120
Simple, dar idealul lor — genti lețea în necazul altuia, curajul în al tău
— e mai puț in modest decât par e.
1967
Ceva as emănător la Henry James: „ Trei sunt în viața omene ască
lucrurile impo rtante. P rimul este să fii amabil. Al doilea e ste să fii amabil.
Și-al treilea e ste să fii amabil."
James înt rebuințează cuv ântul Kind, care înseamnă nu numai am abil,
ci și îndator itor, plin de bunăvo ință, drăguț, griju liu de binele al tuia, bun ,
gentil.
Dacă dragostea de apr oapele nostru ne este inacce sibilă în esența
ei, măcar sub fo rma amabilități i o putem manife sta relațional.
— Cu Flo riana despre ceea ce ea nume ște esh atologia lui
Marmeladov .
Dumnezeu, la sfâr șit, îi va chem a în rai și pe toț i păcătoșii: Hai intrați
și voi porcilor, și voi bețivi lor…
Pentru că nu s-au înc rezut.
Ceea ce e ir emediabi l de antipatic și respingător la farisei este
necur mata conștiință a pr opriei valor i și dreptăți; ispita de înfumu rare a
omului drept.
Pe ne-cr eștini tocmai iertar ea păcătoșil or și a bețivi lor îi jignește (e o
greșeală pe undeva în evidența contabi lă, nu iese soldul). Dar creștinii
știu mai mult : că păc atul trufie i e mai grav decât darul beției.
(Zice: porcilor, dar nu zice: sadicilor, torționaril or, denunțătorilor… )
1932
Sus pe s trada T raian, la un număr mar e, e o casă simplă d ar nu fără
confort: o grădină cu globu ri de sticlă colorată, patru camer e spațioase în
jurul unui ho l, cu mobile vechi; doar în odaia fetelo r sunt două divan e
moder ne, joase, capitonate în albastru. În ca sa aceasta socotită — ca
așezare, construc ție și împărțeală — d rept cu totul confo rmă onorabi lității
de cătr e Manole, locuiește familia ingineru lui Sorin, famil ie unită și
fericită. Părinț ii trăie sc doar pentru a le fac e fetelor toate plăcerile. Și sunt
fete bune, dealtfel, studente am ândouă, nu li psesc de la nic i un curs,
semin ar, piesă de te atru, film. Citesc toate c ărțile noi, sunt veșnic ocu-
pate și vine la ele toată lumea, studenți, elevi, verișori din provincie și
capitală, scriit ori debutanți, poeți moder niști, intelectuali de st ânga.
Aceștia pr edom ină.
Într-una din camer e e bibl ioteca, mar e, cu volume și broșate, și
legate în piele; în ho l e patefonu l, în sufragerie d oamna So rin pregăte ște
tratații.

Sevastia și Silv ia scriu uneor i mici artico le în revistele de e xtremă
stângă, Si lvia a deținut câtva timp o cronică cinematog rafică, dar nu ele
sunt centrul preocupăril or literar e din strada T raian, ci câțiva tineri poeți
foarte avangar diști și câțiva ziariști specializați în reportaje. Verișoara
fetelor Sorin , Sirena R abinovici, e sufletul salonu lui acestuia literar și
politic, o fată cu părul cât o claie, negru și creț; fostă studentă în medi-
cină (acum ur mează fi losofia), e bună și tandră cu cei pe car e-i susține,
care dau dovadă de activism (ac esta-i cuvântul pe c are-l folosește), dar și
capabilă să arunce priv iri ucigătoar e și vorbe tăioase celo rlalți.
Cu toate c ă domnul Sorin, car e e inginer, se scoală devr eme,
reuniunile du rează pân ă foarte târziu într-o ambianță de o mare anim ație.
Mă surprinde, intrând (e o zi de început de noiembr ie) faptul că
Seva stia poartă mănuși negr e, mănu și pe jumăt ate, car e nu cuprin d
degetele în înt regime, denumite mitene, cum fol oseau elegantele de pe
vremuri, ceva très fin de siecle121. Silvia, bucur oasă că tot ce st ă în
legătură cu sora ei este remar cat și produce se nzație, îmi arat ă că le
poartă f iindcă înt r-o carte de curând ap ărută despr e Andr é Gide a citit că
marele scriitor îmbrăca în tinerețea lui asemenea mănu și. Silvia, cu ochi i
înlăcrimați, surâde: „Nu- i așa că are gust intelectual?"
În vreme ce, în odaia fetelor, Seva stia aș ezată pe divan, cu mâinile
prinse de genunchi, recită p oezii și apoi toți discută con junctura po litică și
se strecoară aluzii la partidul clasei muncit oare și sunt r idicați în slăvi
câțiva tineri care s-au foto grafiat în pielea goală și i- au trimis pozele lui
Iorga ac asă, eu trec în dormitorul soți lor Sorin, unde nu e nimeni . E un
dormitor de modă vech e cu două paturi de lemn încăr cate cu multe
înflorituri, pernele și plăpumile sunt adunate la mij loc, mai e un dulap
mare cu oglin dă, pe toț i pereții fotog rafii de familie. Perdelele nu sunt
trase, prin ferestre se vede curtea până-n strad ă, plouă încet, felinar ele
sunt aprinse. Deasupra p aturilor sunt chi purile a doi bătrâni, probabil
părinț ii domnulu i Sorin. Bătrânul Si lberherz poartă favoriț i lungi și oche-
lari, în odaia fetelor discuții le sunt aprinse. În jurul Seva stiei, pe divan, s-
au str âns fete și băieți, grăm adă. T ema discuțiil or e viito rul, un vi itor
strălucit pe c are sunt feric iți că-l presimt și pe care făgăduiesc să-l
distribuie tutur or, fără e xcepție, și lumii întregi. Am impr esia că-i văd nu
adunați laolaltă, ci aliniați pe un raf t și supuși cer cetări i zâmbitoar e,
condescente a lui Manole.
Ce-o să rămână din scrisor ile (își scriu mult), articolașele și discuții le
lor? P oate, pr in biblioteci, la secția peri odice, câteva numer e răzlețe al e
unor reviste literar e uitate, figu rând doar în note le și ap aratul documentar
al uno r lucrări, unde numele lo r ade seori ciudate, ostent ative, zbur dalnice
vor da citit orilor de mai târziu simț ăminte de nost algie.
BUGHI MAMBO RAG
… Tigrul, Eufratul, Fison și Gihon… Sadrac, Me șac și Abed-Nego…
Decembrie 1971
Seară pet recută, în cer c restrâns, la M agdalena S. A flu de la unul din
musafiri detalii despr e surorile Sorin și obișnuiț ii casei lo r și despr e alte
saloan e literar e — m ă rog — cu tendințe analoage — de pe vr emur i —
mai ale s despre al unei famil ii Rudich.
M-am înșelat pr ofund . De pe ur ma oa spețil or care frecventau ca sele
de negustor i și liber-profesion iști evr ei de pr in cartie re semicentrale n-au
răma s numai note în subsolul manu alelor de istorie literară; au răma s
amintir i mai palpabile.
Cei mai mulți, ascultând — ca și ur mașii lui Goethe din discursul de

recepț ie al lui Ollănescu-Ascanio — de îndemnu rile Sirenelor Rabinovici,
au activ at după 23 August și n-au răm as necunoscuți: au izbutit, unii, să
se afir me și tot odată, cred, să confi rme cât eva din teori ile advers arilor lor
nu numai moderați, ci și e xtremiști. Dint re oaspeții familiei Sorin câțiva s-
au rid icat su s. (Unul, săracul, s-a sinucis în plină as censiune.) Iar di ntre
tinerii fotografiați în pielea goală, unul cel puțin e bine știut și acum sub
numele de Aur el Barang a.
După o perioadă de conști incioz itate intransigentă (F elicia Brey., fiică
de mar e bancher, fostă elev ă a liceu lui Regina M aria, solic itată prin 1948
de o colegă de clasă în veder ea unei referințe pentru ocupar ea unui post
de muncit oare, o denunță în scris ca pe o fiică de moșier, fascist ă, rasistă,
exploatatoar e, iar soțul Feliciei, îmbrăc at în unif ormă de of ițer de
securitate, cu iuțeala schimbării decoru lui pe o scen ă turnantă, se
dovedește un apărător vajnic al cucerir ilor aceleia și clase muncit oare
odinioară preamărită în ca sa inginer ului Sorin) a ur mat una de nu mai
puțin totală dezam ăgire. Soțul Feliciei Brey. — tată a doi copii numiți
Vladimi r și L enina — nu mai poartă unifo rma s a de maior . O mulțime de
cadre de conduce re nu po t îndu ra valurile succesive de r etrogradări. Așa
încât tablo ul din nou s-a schimbat. Nu mai sunt conști incioși. Acum cei
mai mulți s-au zburăt ăcit peste întreg pământul (în Noua Zeeland ă, în
Brazilia, în Olanda, în Spania, în Can ada — ba și în Israel). Sevastia Sori n
e în Argentina, Silvia a murit în Australia, după ce fus ese c ăsătorită cu un
mare negustor de diamante. Alți i, răma și în țară, se zbat să obțină pensii
cât mai m ari și alocații speciale ca vechi ilegaliști. Au dif icultăți cu noi le
servicii de cadre — a! cât îi cred și-i înțeleg — și cu noul aparat de st at
care, inexplicabil , îi privește cu nepăsare ori chiar cu lipsă de simp atie.
Gazda noastră din ast ă seară nu mai e p reședintă la Tribunalul
Suprem: după ce a fost simplă judecătoar e la un tribunal raional, e acum
pensionară.
Princi pala lor distracție a cum e povestir ea de anecdote (împ otriva
regimulu i), din care știu puzder ii — nu însă a tât de multe încât s ă nu fie
nevoi ți să le r epete. Sunt pr ins și eu, mut, într-o avalan șă de glume
dinadins povestite — o, surpriză! — cu un ușor accent evr eiesc.
Conversația ajunge un fel de orato riu alcătuit din recitative unde fiecar e,
pe rând, își aduce contr ibuția de amărăciune rostind câte o anecdotă
după ce ar e să într ebe — schițându-și team a cu un gest dubitativ al
mâinii și o mișcare de încrețire a sprâncenelor — dac ă nu e știută. Este
(căci mulțimea anec dotel or nu alc ătuiește o serie care să tindă spr e
infinit), dar în temeiul aplicări i unei convenții tacite (de ajutor reciproc și
îngădui nță colectivă) toț i cei prezenți se declară neștiutor i și gata s ă
asculte. Efectul este de o monot onie r itualistă, qua si-totemică.
Avea așadar dr eptate Sainte- Beuve c ând a spus: Il %/; V a que de
vivre; on vo it tout e t le contra ire de tou t122.
Iată că oaspeții famil iilor Sorin și R udich sunt a cum jigniț i și
decepți onați. Mistica s-a transfor mat în politică și po litica în r esentiment.
BUGHI MAMBO RAG
… să ai gi ijă să torni sosul de cioc olată fierb inte peste grișul care
trebu ie să se fi răcit…
„Și iată că de-acum înco lo te vezi os ândit să strig i «Eu, eu, eu» în
gol, și la asta nu încape ră spuns. "
Saint Exupery
— Dar nu num ai foștii oaspeți ai familii lor Sorin, Rudich și altele.
Resentimentu l e general. Anecdotele bântuiesc peste tot locul . Sunt toți

dezam ăgiți, de ei înșiși și unul de altul, vestitorii lumi i fericite. Sunt acriți
de servici ile de pașapoarte, de noi le formular e, de reintrarea în rându rile
masselor . Demisionați, pensionați, trecuți în retrager e, transferați, obosiț i,
plictisiți, sătui de invid ie și ambiție, nu mai jindu iesc dec ât după frigidere
de mar e capacitate, ap artamente în centru , mașini din impor t, cont uri la
Cec, șunc ă proaspătă de P raga, mușchi de vacă făr ă oase și e xcursii
individuale.
A trecut vremea entuzia stă și mărinimoas ă de pe la 194 6 când
doamna Neum an, soție de mar e negustor și bogăta ș, luând parte în
societate la un j oc de cana stă pe cocoșei — parcă banii mai au vr eo
valoar e? — lăcrimează în plină partidă (deși nu pierde, în fața ei se înalță
mormane de piese de aur) și răspunde discr etei întrebări a celorlalte
jucătoar e: nu, nu mă doar e nimic , dar mi-e gândul la co piii vietnam ezi.
De atunci a cunoscut alte gr iji, mai apr opiate: gi nerele ei, însuși
casieru l general al partidulu i, a tr ecut prin pușc ărie; în Vietnam s-a
încheiat pacea, au m ai fost și cop iii coreeni, s-a încheiat ar mistițiu și-n
Coreea, pe Calmanovici l-au împușc at, Stelu ti s-a sinucis când i- au arestat
băiatul, și câte și câte nu s-au m ai petrecut.
— Sunt toți sătui până pe ste cap unii de alții — iată, toți — da, toț i —
prietenii și colegi i i-au dez amăgit, recunoscător nu e nimeni, totul e
sluțenie, plictiseală, vid. Avântul ui, nădejd ii în minunata zi de mâine,
credinței în partid le-a luat l ocul pragul bătrâneții acre.
Dar nu- i oare asemenea și-n rândur ile foștilo r deținu ți politici?
Amint irea anilo r înch isorii s-a dus. M ai că-mi vine a-i r egreta. (Cum și
Gambett a duce a dorul Adunării naționale unde fuses e în mino ritate și
atacat, dar trăise pr intre cei mai ale și și m ai subțiri oam eni ai țării.)
Consta tarea din Imitatio Christi cu privire la caracterul inevitabil al
decepției la sf ârșitul oricărei vieți, oricăr ei aventuri, orică rei întâmplări , cu
privire la simț ământul golul ui total și al am ărăciuni i fără leac e v alabilă
pentru toți, de o rice parte ar fi. Foștii deținuț i politici s-au deza măgit și ei
reciproc: unii s-au arătat necinstiți, alții bârf itori, ingrați, ranchiunoși,
carieriști … Ceilalț i, dacă le pomenești de închisoar e, dau din umeri, te
consideră pisălog, ramol it, zaharist.
— Trixi, liberată în '62, a găsit un post de foarte mică funcționară. A
fost apoi profesoară de limb i străine occ identale la o legație popular-
democratică. Are acum o slujbă m ai bunicică, nu gr ozavă; noroc de ea că
i-a picat o moșteni re din Occident și i se îngăduie să călăto rească într –
acolo destul de ade sea.
— După 23 August, P etre Iosi f (doct orul L. Brauchfel d) a fost numit
director al Ope rei (cânta doar la vi oară); a lucrat apoi în cadrul
Comitetu lui central; dezam ăgirea 1- a făcut să ceară și obți nă un „post
ideal" : e at așat cultural la R oma.
— Fac glume, spun anecdote, se dezic. Și cred că-s izbăviți.
Numai că-i mai complicat. Nu orice păcătos ar e dreptul să se suie pe
cruce, îmi spune I on Caraion și mă lămur ește:
Ca să te poți răstigni și libe ra trebuie :
mai întâi să te căiești, să-ți mărturisești vina în publ ic, să te auto-
denunți și să recun oști: am greșit! am fost un porc!
în al do ilea rând să te cureți prin suferință autoimpusă, tr ecând pr in
faza de șertulu i, a pustnicie i, a focu lui purif icator;
abia atunci poate ur ma și tr eapta a treia, abia a tunci dobândești
dreptul, privilegi ul de a t e sui pe cruce.
Pe cruce nu te urci de la o zi la alta, hop! și s-a zis, spui o anecdotă și

ai trecut vămile.
— Dacă s-au descompus a tât de viz ibil cei apă sați numai de
remușcări ori deziluzi i politice or i acriți de anchete și inter ogator ii (s-au
denunțat uni i pe alții), de co locațiune (unde s-a u exasperat și dușm ănit
unii pe alți i), de cadr e, de schimbările liniei, cum aș arăta eu cu mocir la în
urma me a, cu viaț a mea irosită și făcut ă albie de po rci? De n-aș fi creștin!
Iată însă că s unt. Clopote le acum și pe mine mă che amă prietenos,
familiar . Într-un anum e fel mă pot dezvălui și eu ca-n Caravna lui Ha uff:
ich bin d er Raeuber Orba san 123. Creștinismul mă păstr ează cu ceva
tineresc în mine și neplictisit, nedeza măgit, nescârbit, nesupărat.
Prezenței veșnic p roaspet e a lui Hristos îi datorez să nu dospesc și fer –
mentez în supărar ea pe alții și pe mine. Acesta-i no rocul meu, nefir esc,
negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu și în Hristos, cunosc ând
dealtfel ce a spus Un amuno : să crezi în Dumnezeu înseamn ă să dorești ca
El să existe și în plus să te porți ca și cum ar e xista.
Numai creștin fi ind mă vizitează — în pofida oricăr ei rațiuni — fer ici-
rea, ciudat delir . Numai datorită creștinismului nu umblu — crispat, j ignit,
pe străzile diurne, noctur ne ale orașului — spațiu p roustian descom pus de
timp — și nu ajung să fiu și eu — cum spune F rançois Mauriac în Destine
— unul din acele cadavr e pe car e le poartă, vii , apa curgătoar e a vieții și
să nu mă număr pr intre cei ce încă n-au înțeles — Fapte 20, 35 — că mai
fericit est e a da decâ t a lua.
NOTE
1 Cf. loco,, 5, 2.
2 „Nu m-ai căut a / dac ă nu m-ai fi găsit deja /" (fr.). Cf. Le My stere de
Jesus.
3 „necunoa ștere" (ser.).
4 „cunoașter e" (ser .).
5 „iluzie" (ser.).
6 „nu le-a i auzit râsul (engl).
7 „Viața me a își are secretul ei, sufletul meu, misterul său" (fr .).
8 „Tatăl meu, Parsifal, poartă o coroană / Eu sunt fiul său, cavalerul pe
nume L oheng rin" (grm.). Cf . și Richar d Wagner, Lohengrin, actul al I II-lea,
scena a III-a în volum ul Olandezul zburător , trad. Șt. O. Iosif, Editura
pentru literatură, Bucur ești, 1968, p. 26 2.
9 „călătorie pe Rin (grm.).
10 Atentatul îl viza pe Hitle r.
11 „Prag drumețu l trece lin, / împietrit prag- de dur ere / Scântei ază-n
încăper e / Brusc pe ma să… pâine, vin. " Cf. O seară de iarnă, a 2-a
variantă în G. Trakl, Poezii, trad. Mihail Nemeș, Editura „Minerva",
Bucu rești, 1988 , p. 57.
12: „Eu sânt tâlh arul Orbaz an" (grm.). Aluzie la personajul omonim din
Caravana lui Ha uff.
13 „Nădăjduiesc că mă g ăsesc pe mine însumi obscur" (engl.).
14 Hruba și pendulul.
15 „un bătrân faimos" (fr.).
16„chiar de- aș primi cincisp rezece a ni" (fr.).
17 „dar nic i o pilulă nu ne poate face inocenț i" (engl.).
18 „epoca neagră" ( ser.).
19 „cuv ânt" (grm.).
20 „vorbă (vorbărie)" (grm.).
2l„preaomen escul" (grm.), termen cons acrat de Fr. Nietzsche. — E

vorba de spre viziu nea luminii taborice pe car e Sf. Serafim de Sar ov i-o
dăruiește bi ografulu i său, Nicolae Motovi lov.
22 „ca și cum" (gr m.).
24 „înaint ea po porul ui" (lat.).
25 Aluzie la mișc area antr oposof ică inițiată de R udolf Steiner .
26 „oaspete plătit or" (engl.).
27 „Papa înse amnă bir ouri" (fr.).
28 „Să ne rugăm" (engl.).
29 „marea" (gr.).
30 Celebrul tr atat al lui Martin Heide gger.
31 Cf. Sf. Simeon Noul Teol og, Cuvântări morale, în Filocalia, vol. 6.
trad. D. Stănil oae, Editura Institutu lui Biblic și de Mi siune Ortod oxă,
Bucu rești, 1977 . pag. 1 94.
32 „Aici stau. Nimic altceva nu pot. Dumnezeu să-mi ajute. Amin"
(grm.).
33 „Dumnezeu a cr eat omul după chipu l său, care i-a binep lăcut ac es-
tuia" (fr.).
34 „/ de unde / ieșe au flăcări" (idiș). Cuvântul flacără s este for mat din
române scul „flacără" și pluralul -as din idiș.
35 „credința nor d-germană" (grm.),
36 „Dar, ca să crezi, adaug ă și asta, că păc atele pentru ace asta îți
sunt date" (lat.).
37 „Curtea miracolelor " (fr.).
38 „bunele vremuri de od inioară" (fr.).
39 „viață de fiecar e zi" (fr .).
40 „Imaculatul astăzi, frumos și- nsufleț it" (Mai multe s onete, trad. Șt.
Augustin Doinaș în Stephane M allarmé, Poezii, Editu ra „Univers",
Bucu rești, 1972 , pag. 1 05).
41 „mai mulți, mai ves eli" (engl.).
42:„conside rată ca una dint re artele frum oase" (engl.).
43 a lui Emile Bore l.
44 „miz erie" (fr.)
45 „având înc redere în arme au luptat, apoi s-au d at învinși" (lat.).
46 „La drept vo rbind nu se gă sesc / Atâția în lumea as ta car e / Să
disprețuia scă pe cei mari și care (?) / Să iubea scă înt r-atât lucru rile în car e
cred (?). / La dr ept vorb ind nu se găs esc / Decât abia do i-trei / Cav aleri ai
imposibilu lui / Melancolic i ai legi i. / La drept vorbi nd, nu se cade de loc /
Să te aș ezi în raclă de bucur ie / Căci lumea posib ilului / Se teme de ace st
fel de simț ământ." (fr .).
47 „Când la geamuri cad zăpezi, / Lung în seară clop otul sună / Și la
masă mulți se-adună / Și belșug în casă vezi" (În iarnă. O seară de iarnă.
1-a variantă, trad. M. Nemeș în G. T rakl, Poezii, Editu ra „Mine rva",
Bucu rești, 1988 , pag. 2 11).
48 „ajutorul îl urmează pe cel imp ortant" (lat.).
49 Cf. pag. 72.
50 „După mine potopu l" (fr.).
51 „part ea diavol ului" (fr.).
52„iezuit cu roba s curtă" (fr.).
53 „Trebuie să încer căm a crede " (fr.).
54 „nu poț i să-i po runcești naturii decât pentru a i te supune" (lat.).
55 Aluzie la primele semne ce însoțesc rugăciunea inimii.
56 „îl ren eg pe Dumne zeu" (fr.) .
57 „îl reneg pe Cot ton" (fr.).

58 „Oprește-te, dar" (grm.). Motivu l Clipe i din Faust I, 1 de J. W.
Goethe.
59 „Mai ales fără zel" (fr .).
60 „mai mu lt decât cer erea" (la t.).
61 „facultate c ălăuzit oare" (fr .).
62 „Și eu s unt loial regelu i" (gr m.).
63 „Alungați fi rescul, el revine în galop " (fr.).
64 „La început voi pune fapta" (Faust, 1, 1, trad. L. Blaga în J. W.
Goethe, Faust, vol. I. Editura pentru Literatură, Bucu rești, 1968 , pag. 5 9).
65 „Iată ce ea ce se cheamă a vorbi" (fr.).
66 „Strașnicul grai de altăd ată" (engl.).
67 „Strig după dracu' și el vine" (grm.).
68 stupefian t.
69 „carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul".
70 „Voi fi bună" (engl.).
71 Cf. nota 3 4.
72 „mai puțin e mai mult" (engl.).
73 „greșeal ă onorabi lă" (lat.).
74 „plutonie r" (grm.).
75 „căzut de pe cracă" (fr .).
76 „Purul plictis de a trăi" (fr .).
77 „Tatăl nostru car e ești în ceruri / Răm âi acolo / Cât ești tu de sf ânt /
Și noi o să rămânem pe păm ânt / Fiindcă păm ântul câteodată e frum os"
(Pater no ster, trad. Gellu N aum în Jaques Prevert, Poème, Editura pentra
Literatură Universală, Bucur ești, 1965, pag. 20).
78 „… cei ce crapă de pl ictis dumin ica / după- amiaz ă pentru că / văd
cum vine luni / și vine ri și sâmbătă / și dumi nică după-amiaz ă" (fr .).
79 „Drept nu e doar gândul mai înalt, ci puter ea plină de viaț ă",
(grm.).
80 „Și Dumnezeu e-n viață; / în lume-s bune toate" (Trec e Pippa, trad.
Leon Levițchi în Robert Browning , Versuri alese, Editu ra „Univers",
Bucu rești, 1972 , pag. 8 1).
81 „dragă c aracatiță" (engl.).
82 „Nou velle Rev ue Fr ançaise".
83„idolii forului, teatrului , tribului , peșterii" (lat.). Cf F r. Bacon. Novu m
Organo n.
84 „Dincolo de Bine și Rău" (gr m.).
85 „e perfect pent ru mine" ( engl.) .
86 „săvârșit în afara lucrării (divine)" (lat.).
87 „Cel care l-ai mântuit pe tâlhar / Și pe Mari a ai eliberat- o" (lat.).
88 „și chiar pe mine m-ai chemat" (lat.).
89 „plăcer ea de a trăi" (fr.).
90 „piară lumea, fie dreptate" (lat.).
91 „Viața e r eală, viața e gar anție" (engl).
92 „Trebuie să judec ăm cu multă a tenție porunc ile divine" (fr.).
93 „Adevărat a-nviat" (fr .).
94 „în căsnicie înșeală cine poate" (fr .).
95 „în așa fel incât, în tine însuți , eter nitatea te s chimbă" (fr.).
96 „Pot să plâng or icând" (fr .).
97 „(fiin ță) născut ă a doua oară" (lat.).
98„Din fericire noi avem comunismul " (fr.).
99 „Din fericir e nu cred asta " (fr.).
100 „Roma a spus- o" (la t.).

101 „marea operă" (fr.).
102 „cu inima ușoară" (fr .).
103 „ace sta ești tu" (ser.).
104 „Țăranul de la Dunăr e" (fr.).
105 „Mam a Natur ă" (grm.).
106 „o singură c arte" (lat.).
107 „omul unei singur e cărți'' (lat.).
108 „o cetate puter nică e Dumnezeul nostru" (grm.).
109 „bucu ria proștilor" (engl.).
110 „Cine sunt eu ca s ă judec?" (engl.).
111 Personaj neidentificat.
112 „Doamne, fă-ne libe ri!" (grm.).
113 „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adev ărul" (lat.).
114 „Rămâi că e ști atâta de frumoas ă" (Faust, I, 1, trad. L. Blaga în op.
cit, pag. 80). Cf. nota 57.
115 Cf. pag. 7 2.
116 „Celor pe car e Jup iter vrea să-i piardă / le răpește mai întâi minț ile
/" (lat.).
117 „Asta vă dă o idee" (fr.).
118 lit. „cei o sută de pa și" (fr.).
119 „e un om împ otriva căruia nu se cade să ai dreptate" (fr .)
120 În versiun ea a d oua a Jurna lului fericirii autorul ne oferă p ropria sa
traducer e: „Viața-i mai cu se amă s pumă și baloane de să pun / Două
lucruri stau de piatră: / îndatorința când necazu-l lovește pe altul /
Curajul, când pe tine te lovește" (engl.).
121 „ultra finețea secolulu i" (fr.).
122 „Nu trebuie decât să trăie ști; se vede totul precum și contrariu l
său" (fr.).
123 Cf. nota 12.
LISTA PRESCUR TĂRILOR ONOMAS- TICE
Al. Bile. — Alexandru Bilciu rescu
Al. El. — Alexandru Elian
(Dr.) Al-G. — Sergi u Al-Geor ge
Alecu, Al. P., Al. Pal. — Al exandru Paleologu
Alice — Alice T răilescu (n. Ell in)
Ana — An a Avramescu
Andrei Brz. — Andrei Br ezeanu
Anetta — Amelia Pav el?
B
Bellu Z. — Be llu Zilber
(Dna ) Brăilo iu — Marioara Brăi loiu
(Dna) C. — Constantin escu-Porcul
(Col.) C. L. — Constantin Luca
(Păr.) Cleopa — I lie Cleopa
Codin Mironescu — Alexandru Miro nescu
Comeliu Ax. — Com eliu Ax ene
Costică Hr. — Constantin Hristea
C-tescu-Țăranu — Ion Const antinescu- Țăranu
D
(Av.) D. P. — D. Pavel
Dinu, Ct. N., Dinu Ne. — Constantin Noica
Dinu P. — Dinu Pillat

Duțu — Ale xandru Duțu
E
Em. V. — Emanuel V idrașcu
Floriana — Floriana Avramescu
(Păr.) G. T. — Geor ge Teodorescu
Gh. de la Țară — Gheor ghe Zamfir
Gigi T z. — Gh. Tomaziu
H
(Păr.) Haral ambie V. — Haralambie Vasilache
I
I.Bod. — Ion Bodonea
(Păr.) I. P. — Ion Pop
(Ing.) I. Pete. — I. Petcul escu?
Ică — Mih ai Antonescu
Ionel Trăil. — Ion Trăilescu
Irina Ol-ky — I rina Olșevs ky
(Păr.) Iuliu — Iuliu Făgără șanu
L
Lenuța — Elena P aleolo gu
M
Manole — Em . Neuman
Marian I. — Marian Ionescu
Mariana V. — Mariana Vif oreanu
Marinică P. — Marin Popescu
Marta Const. — Marta Constantinide
(Păr.) Mihai — Mar cel A vrame scu
Mihai F. — Mih ai Făget
Mihai Răd. — Mihai Rădulescu
(Păr.) Mina — Min a Dobzeu
Mirce a M. — Mirce a Mirescu
Mirel Gab. — Mirel Gabor
Mișu At. — Mih ai Atanasiu
Moni ca L. — Mo nica Lovinescu
N
N.N.P. -N. N. P etrașcu
Nego — Ion Negoițescu
Nemo — Virgil Nemoian u
(Păr.) Nicolae — Nico lae Lupea
Paul C. — Paul Copelo vici
Paul Dim. — Paul Dimitriu
Pavel Sim., Pavlic — Paul Simionescu
Păstorel — Al. O. Teodoreanu
R
Radu Ant. — Radu Antonescu
S
S.F. — Alexandru Filipescu?
Sandu L. — Sandu Lăz ărescu
Scrima — Andrei S crima
Scurtu — Gheor ghe S curtu
Sile Căt. — V asile Cătălino iu
(Păr.) Sofian — Sof ian Boghiu
Sorin Vas. — Sorin Vasile
Streinu — Vladimir Streinu

Ș
Ștefan P op. — Ștefan P opescu
T
T. En. — Theodor Enescu
Tanya Ol-ky — T anya Olșevs ky
Todirașcu — Ștefan T odirașcu
Traugot t Br. — Traugot t Broser
V
Val. Gl. — Valen tin Gligor
Viorica — Viorica Constantinide
Virgil B., Virgil Bi t. — Virgil Bulat
Virgil Cd., Virgil Când. — Virgil Cândea Virgil I er. — Virgil Ierunca
Voicul escu — Vasile Voi culescu
Z
(Dna ) Z. — Elena P aleolo gu, recăsătorită Zari fopol
REPERE BIO-BIBLIOGRAF ICE
12 iulie 1912. Nicu-Aurelian Stein hardt se n aște în comuna
Pantelimon de lângă Bucur ești, într-o famil ie activ impl icată în viața
socială și istor ia României. T atăl său, ingine rul și arhitectu l Oscar
Steinhar dt, conducea o mică fabrică de cher estea; în primu l război
mond ial, ca of ițer în armata română, este rănit la Măr ășești și decorat cu
ordine și medalii , printre care „Virtutea mil itară". Joaca și prieteni ile din
lumea sa tului cop ilăriei, schimburi le de viz ite dint re famil ia sa și familii
aparținând aristocrației culturale și admin istrative, atmo sfera sărbători lor
creștine îl apropie pe micul Nicu- Aurelian de ort odoxie. ,, Clopotele au
fost, așadar, primul semnal, declanșatorul inițial al ursitei mele
duhovnicești. M-au atra s și m-au fermecat clo potele apropiatei biserici
«Capra» [din Pantelim on], de îndat ă ce le-am putut depr inde
individuali tatea din amalgamul zgom otulu i de f ond ce mă înco njura (…)
Pentr u mine creștinătate a se confundă cu o p oveste de dragoste: o dublă
îndrăgostire de biserica creștină și de ne amul românesc".
1919- l929. Învaț ă la școala primară „ Clemența", apoi urmeaz ă
cursuri le liceu lui „Spir u Har et". Printre colegi i mai mari de aici se numără
Constantin Noica. Între „fruntașii" clasei — Alexandru Ciorănescu (îi va
rămân e prieten), și R afael Criste scu. Acestuia din urmă, ofițe r „căzut pe
câmpul de onoar e" pentru eliberar ea Ba sarabiei de sub ocupația
sovietică, îi va dedica vo lumul Monolo gul polifonic.
1929. Își ia bacalaur eatul; în acela și an începe să frecventeze
cenaclul „Sburătoru l", al lui Eugen L ovinescu. Aici o cunoa ște pe Monica
Lovinescu, mai târziu înfiripându -se o prieten ie car e va dura toată viaț a.
1934. Își ia licența în Drept și Liter e la Universitat ea din Bucur ești.
Printre coleg ii mai apropiați — Virgil Ierunca.
1934. Publică, sub ps eudonimul ANTIS TIHUS, volumașul par odic În
genul… tinerilor (Bucu rești, Editu ra Cultura P oporului), de care se va dezice
mai târziu, ca de o e xtrav aganță a tinereții.
1935. Publică, împr eună cu prietenu l său Emanuel Neum an, Essai
sur un concep tion ca tholique du Judais me (Es eu despre o concepț ie catolică
a iudaismului — Bucur ești, f.e.). Este începutu l (și fruc tul) lun gilor
dezbateri teologale avute cu prietenul său, at ât de de s citat în Jurnalul
Fericirii sub numele de MA NOLE. Tot împ reună vor publ ica încă un volum
de acest gen în
1936, Illusions et realites ju ives (Iluzi i și realități evree ști — Paris).

1936. Își su sține la Bucur ești docto ratul în drept constituț ional. 1937-
l939. Călătorii în Elveția, la V iena (familia sa era înrudită cu aceea a
întemeiet orulu i psihanalizei, Sigmund Freud), și călăto rii de studiu la Paris
și în Anglia.
1939. Începe să lucreze ca redacto r la „ Revista F undații lor Regale",
la căldur oasa recomandar e a lui Camil P etrescu.
1940. Este în lăturat din redacția r evistei, împr eună cu Vladimir
Streniu, în cadrul acțiunii de „pur ificar e etnică", declanș ată sub
guver narea Antonescu — Hor ia Sima. Nu se va plânge de nedreptate a
suferită, așa cum nu se va plânge de pr ivațiile îndurate în perioada 19 40-
l944. Sau cum — cu e xtremă disc reție și modestie — va refuza să se
plângă de persecuții le și întemnița rea din per ioada dictaturi i comun iste.
1944- l948. Revine în redacția „ Revistei Fundații lor Regale", lucrând
până la interzice rea publicației . Este o peri oadă de intens ă activitate
publicistică și cri tică, av ând ca obiect în special oper e fundament ale ale
cultu rii noastr e clasice.
1948- l958. Structural opus o ricărei ideol ogii total itare, refuză
asemeni mult or vârfuri ale spiritualității române ști să adere la „revoluția"
comun istă din cultu ră, îndr eptată, în numele „i nternaționalismulu i",
împotriva valorilor noastre naționale.
În septembrie 1953 este invitat de Constantin Noica s ă-l viziteze la
Câmpulung, unde fil osoful se afla în domic iliu obligator iu. „După ce mă
întorc la București, începem a ne scrie unul altuia cu m are și harnică
regularitate. (…) D inu ave a să păstreze toate scrisori le mele, ca și ale lui
Mihai Rădulescu și ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică,
aveau să-mi fie puse plocon pe ma sa de anch etă (…)" (Din Jurnalul
Fericirii).
Trăiește, pân ă în 19 58, o per ioadă de privațiun i și umi lințe, des dat
afară din slujbe mărunte, consolându- se cu gândul că împărtă șește
solidar so arta prietenil or săi Constantin Noica, Dinu Pillat, Ale xandru
Paleol ogu, Păstor el Teodoreanu, Dinu Ranetti, Sergiu Al.-Geor ge, Mihai
Sora, ș. a. Este, tot odată, o peri oadă de pr ofunde frăm ântări și mut ații în
plan sufletesc:
„Din ce în ce îmi căut am mai dârz refugiu l in biserici, în cărți
creștine, în rugăciune, în nădejdi care păr ăseau meleaguri le neprecisulu i
și se conturau treptat în ferm itate. Nu ș tiu dacă aș fi avut curajul și
dezinv oltura să fac p asul decisiv — din lene ? de frică? din haos lăuntr ic?
din risip ire a cugetulu i? ca să nu sup ăr rudele și cunoscuții? — dacă Acel
ale cărui căi sunt de nepătruns, cum s pun englezii, umblă pe drumu ri
misteri oase, nu ar fi venit în ajuto rul meu prin persoan a filosofu lui și
scriit orului Constantin Noica, fost co leg de liceu. Am făcut parte din cei
care l- au vizitat la domic iliul său obli gatoriu de la Câ mpul ung, m-am
întâln it cu el când vene a (clande stin) la București, și l-am găzduit" — va
nota, mai târziu , Părinte le Nicolae De larohia.
Ianuarie 1959. Refuză presiunile securității de a fi folosit ca martor
al acuz ării împotr iva lui Constantin Noica, est e introdus în „lotu l"
filosofu lui (și al prietenil or comuni) și este condamnat la 13 ani muncă
silnică pentru „cr imă de unelti re cont ra ordinii sociale". A ceastă nouă
lovitură a sorți i se dovedește a fi hotărâtoar e, căci la
15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabe an
Mina Dobzeu îl boteaz ă întru Hristos, na ș de botez fi ind Emanuel V idrașcu
(coleg de lo t, fost șef de cabinet al m areșalului Antonescu), iar ca marto ri
ai tainei participă Ale xandru Paleologu, doi preoți catolici, doi preoți uniți

și unul protestant, „spre a da b otezului un caract er ecumenic".
August 1964. îndură, până la ac eastă dat ă (adică mai bine de 6 ani
și jumătate ), rigorile închiso rilor comuniste: insulte, bătăi, foamete, r egim
carceral. Deși e xtrem de slab, to tuși postește două zile pe s ăptăm ână, s e
roagă, fac e peste rând de servici u sau acceptă corvezi ori de câte ori un
coleg mai neputinc ios îl solici tă. Harul de povestitor , incredibila varietate
a lecturi lor și o memorie prodigioasă — toate iscusit fo losite pentr u a da
curaj și puter e sufletea scă oamenilo r — îl fac unul din intelectuali i cei mai
îndrăgiți, în special de tineri. Cu un far mec rar întâln it, povest ește cutar e
carte celebră sa u cutare film, ori ține prelege ri despre existențial ism,
teatrul absurdului, structu ralism etc. — car e pentru mulți tiner i înse amnă
un prim (și es ențial) contact cu valor ile de vârf ale ve acului .
Îndată după elibe rare, la schitul bucur eștean Darvari își
desăvârș ește taina botezulu i prin unge re cu mir și prim irea sfântei
împărtăș anii.
1964- l969. Refuză, cu rig idă intransigență, „ orice fel de colabo rare
cu comunismul". Este încăr cător-descărcător pe un camion de
„Alimentara" pân ă când este grav rănit în urma unui accident de
circulație (1968). Este spitalizat la „ Pantelimon" până în martie 19 69. La
insistențele pr ietenil or (Paleol ogu, Noica ș. a.) reintră în viața literară prin
traduceri , medalioane, mici es euri pub licate în „Secolul 20", „Viața
Românea scă" etc.
Apoi, în decursul anilo r, va publ ica un imp resionant număr de
traduceri — alegând cu gr ijă lucrăr i care dezbat p robleme morale și etic o-
religioase, sau special adresate tiner etului (cărțile lui Kipli ng). Amint im
dintre acestea:
J
— JAMES BARLOW, Personalu l de 1 și 6 (Univ ers, 1971)
— DAV ID STOREY, Viața sportivă (Univ ers, 1972)
— MAX OLIVER LACAMP , Focur ile mân iei (Univ ers, 1972)
Împr eună cu Al. Baciu, traduce din celebru l filosof francez
contemp oran AL AIN, Studii și eseuri. Păreri despre fer icire (Ed. Minerva,
Colecț ia BPT, 2 voi., 1973)
— RUDYARD KIPL ING, Stalky et comp. (Univ ers, 1977)
— GAST ON BOISSIER, Cicero și prieten ii săi (Univ ers, 1977)
— RUDYARD KIPL ING, Domni a sa, prea cinsti tul elefant (Unive rs, 1978)
— ROBE RT GRAVES , Eu, Cl audius Zeul … (Alba tros, 1979)
A mai tradus, în franțuze ște, cartea ier omonahului IOANICHIE BĂLAN,
apărută în Belg ia, la Chevetogne (unde se află un a din marile universități
catolice ale Occidentu lui și unde N. Steinhar dt a ținut cursur i), sub titl ul
Vies des moines de Moldaxi e, 1986.
1973. Constantin Noica viziteaz ă Cluju l și îl cunoaște pe episcopul
vicar, P. S. Iustin ian Chira Ma ramur eșanul, care-i vorbește despr e
mânăstirea Rohia unde fuse se apr oape tr ei decenii stareț. Atras din ce în
ce mai mult de viaț a monahală (de fapt, chiar trăia ca un călugăr), N.
Steinhar dt căut a o mânăstire. La Rohia îl duce prima oară (fără s ă-i spună
unde și de ce ) scriitorul Iordan Chimet, de conivență cu Noica. P entru N.
Steinhar dt evenimentul capătă proporții de revelație: întâlneșt e, după
multe căutări, locu l visat, și pe mă sura dragostei aparte pe car e o are
pentru tărâmur ile transilvane și oamenii lor, pentru intens a viață cultu rală
clujeană. Simpatizându- l din prima clipă, P . S. Iustinian Chira
Maramur eșanul îi va deveni pr ieten și oc rotitor.
1976. N. Steinhar dt publ ică primu l volum impo rtant de eseuri, Între

viață și c ărți (Editura Carte a Românesc ă). Deși în faz a de cor ectură I
cenzura îl reduce la jumăt ate și cartea a pare numai după ce Mih ai Gafița
„blindeaz ă" cu o prefață te xtele păstrate, crit ica o apr eciază unanim ca
pe un eveniment.
1980. Odată cu vo lumul de cr onici Incert itudini literare (Ed. Dacia),
căruia i se decer neaz ă premiul pentru critică al Asociației Scriitorilor din
Bucu rești, se poate spune că pentru N. Steinhar dt se încheie „deceniu l
traduceri lor" și începe „deceniul volumel or de autor".
16 au gust 198 0. În 1976, părintele stareț al Rohiei, Serafim Man, îi
ceruse lui N. Steinhar dt „să-i găsească un bibliotecar" care să pună în
ordine cele peste 23 .000 de vo lume adunat e la mânăstire. N. Stein hardt
începe anevoi oasa acțiune, căr eia i se va dedica abia după s tinge rea, la
90 de ani, a tatălui său, și după îmbracar ea hainei monahale. La 16
august 198 0, este c ălugărit de I. P. S.Teofil Herineanu, arhiepiscopul
Cluju lui. Ocrotitorul său de suflet, P. S. Chira Maramur eșanul, îi „dă c anon "
să continuie cu și mai multă st ăruință a ctivitatea de c reație, care acum
îmbracă un dublu aspect: ca s criitor semne ază tot N. Steinhar dt, în timp
ce predicații le și meditațiile religioase sunt s emnate „ Părintele Nicolae
Delarohia". Deceniul 1980-l989 este totodată un deceniu al pendulăril or
bianuale R ohia — Bucur ești, locuri în car e călugărul — respectiv scriitorul
— pet rece cât e jumătate de an, cu esc ale de câteva zile la Cluj în familia
prietenului (fost coleg de detenție) Virgil Bulat.
• 1982. Îi apare, la Editu ra Albat ros, eseul monografic Geo Bogza. Un
poet al Efectelor , Exalt ării, Grandiosului , Solemnității, Exuberanței și
Patetismului.
• 1983. Editura Dacia îi publ ică volumul de cr onici și es euri Critică la
persoana întâi. Cronicile elogioase, subli niind unghiul „non conformist " de
abordare a fenomenului literar contempo ran, ca și noile eseuri , publ icate
în mai toate r evistele de cultură și socoti te „p rea bătăioas e", deter mină
cenzura să „amân e" an de an apariția ur mătoar ei cărți. Așa se face că i se
publică abia în
• 1987, la „Cartea Românească", volumul Escale în spațiu și timp,
conținând în princ ipal însemn ări de călătorie, eseuri asupra un or opere
„consacrate" din literatura r omân ă sau universal ă, și m ai puține r eferiri la
fenomenu l literar contemp oran (C ărtăr escu, Grigu rcu, Buzura, Catharii de
la Păltin iș). În inte rvalul dintre aparițiile editor iale, cont inuă îns ă o intensă
activitate publ icistică, în afara „Vieții Române ști", îl publică aproape
număr de număr „Steaua", apoi „Familia", „ Vatra", „ Tribuna", „Astra". De
asemene a, impresionează (d ar nu surpri nde) fr ecvența eseuril or publicate
de revistele studențe ști „Echino x" (în special), dar și „Dialog " sau „Opinia
studențe ască". Mai departe de ochiul „vigilent" al cenzuri i, în Transilvania
își desfășoară activitatea cen aclul tiner ilor din Dej, Beclean, iar la Bistrița
au loc adevărate fe stivalu ri culturale cu expoziții de artă, r ecitaluri de
poez ie, prelegeri și dezbat eri. Partici pă la a ceste a o seamă de
bucu reșteni, pr intre care And rei Pleșu, și apr oape tot deauna vine de la
Rohia N. Steinhardt.
„Tinerețea bătrânului monah era ex emplară. Vreme a tinereț ii
generației sale nu apuse se. Se bucu ra. Toți (Paleol ogu, Noica, Stănil oaie,
Țuțea, S ora) erau încon jurați de tineri. Deveniseră un fel de m aeștri,
guru, înțelep ți. Tineri i îi alege au pe ei, ei alegeau tiner ii, nu se știe.
Important era că s e aflau și se afl ă împreună" — își aduce aminte unul din
tinerii discipo li ai lui N. Steinhar dt, poetul Ioan P intea.
Scriitorul-călugăr participă și la festivaluri le „Lucian Blaga" de la

Sebeș, unde citește comun icări, ține slujbe, după c are, cu p rofesor ul
Achim Mihu, „dă o fugă" pân ă la Pălt iniș, la Noica. Acum nu i se mai
„îngăduie", ca la începutu l deceniul ui, să plece în străinătate. L a Paris
fusese găzduit în casa lui Mircea Eliade, săn ătate a mer eu precară i- o
îngrijea doc torița M arie-France Ionesco, îl primesc prietenește și-i dăruie
cărți Monica L ovinescu, V irgil Ierunca, Eugen Ionesco, Emil Cio ran. (L a
rândul său, după eli berar ea din detenție, tr imitea mer eu pr ietenil or din
străinăt ate pachete cu cărți, pentru a-i ține la cu rent cu apariți ile mai
importante din țară.) Legăturile cu „diz idența", cu „dușmanii vânduț i
străinăt ății", nu plac, după cum nu plăce a nici modu l lui de a s crie, nic i
prezenț a sa „dubi oasă" la cen aclurile tineri lor, nici multele vizite pe care
le primea la R obia. Este pus sub ur mărir e atentă, și pe la mijlocu l anil or
'80, securitate a descinde la mânăstire procedând la o percheziț ie sev eră.
I se confiscă toate cărțile primite cu dedicație de la „tran sfugi", iar as upra
P. S. Iustinian Chira Maramureșanul se fac pr esiuni pentru a-l alunga din
cinul monahal pe călugărul care „nu-și vede de treabă" și „face politică
dușm ănoas ă". Episcopul găsește însă și tărie, și mijloace să-și a pere
protejatul, și nu cedeaz ă. Nu ținuse c ălugăru l-cărturar la universitate a
catolică de la Ch evetog ne pr elegeri reliefând virtuț ile cult urii române ști și
ale ort odoxiei? Va să zică, și acol o și la L ourdes catol icii îl invită să
rămân ă la ei, iar noi să-l alungăm ? N-ar f i bine!
1988. Un remar cabil eseu-sintez ă închinat geniul ui „Luce afărulu i" îi
apare ca pr efață la c artea doamnei Svetlan a Paleol ogu-Matta, Emine scu
și abisul ont ologic, tipărită la Aar hus, în Olanda.
1988. ,Amânându-i" în con tinuar e apariția volumulu i cu cronici și
eseuri pe teme contemp orane (car e „aștepta", period ic împ rospătat, din
1984 la Editura Dacia!), „consi liul cultur ii" permite Edituri i Eminescu s ă
tipărească volumul (cu un tit lu fer icit și semnificativ ales) Prin alții spre
sine. Și în cazul acestui volum — altfel nici că se pute a! — realizar ea se
îndepărtează de intenție. I se pub lică, în cele din urmă, nu toate, ci doar o
parte din studiile apărute odini oară în „ Revista F undații lor". Și din nou, în
a doua parte a cărții, eseuri pe teme consacr ate, și mai puțin
contemp orane.
Avea să fie ultimul vol um antum N. Steinhardt.
29 martie 1989. Inima ostenită a s criitorului-călugăr își oprește
bătăile la spitalul din Baia Mar e. Nu i- a fost dat s ă se stingă ac asă —
acasă se simțe a cu adevăr at numai la Rohia — ,ci în drum spr e Bucur ești.
Nici nu înch isese bine och ii, și la m ânăstire și-au făcut apariția niște
„tovarăși" scotoc indu- i prin puț inele luc ruri după niscai manu scrise. L e-o
luase îns ă (cu puț in) înainte Ioan P intea. În schimb, la înmor mântar e și-au
luat r evanșa: au filmat, au filmat… Și , desigur, din înalt ordin,
înmormânt area trebuia r edusă la strictul nece sar, „ fără discursuri în plus".
Care, vezi Doamne, s-ar fi putut r eferi și la dârzenia de- o viață a
dispărutulu i, la peregrinarea prin temnițele comun iste. Deci, n-a putut
vorbi nici măcar „ Conu Alecu" (Paleol ogu), cel mai bun prieten al să u.
Restricți ile au fost totuși compensate de str ălucirea solemnei slujbe
religioase oficiate de un impunător sobor de pr eoți, stareți, călugări în
frunte cu P . S. Iustinian Chira Maramureșanul. Și de cuvântul rostit din
partea Uniunii Scriitorilor de poetul (greco-catol ic! Cum le mai
orânduieșt e soarta pe toate!) A drian P opescu. Netem ător, cu demnitat e,
acesta a dat glas adev ărulu i și, recurgând la dubla par alelă Păltiniș
-Rohia, Noica — Steinhar dt, a sublin iat că ea s e impu ne de la sine, fi ind
vorba de

„ …doi intelectuali de primă magnitud ine ai lite relor române, care au
știut să ard ă gener os până la cap ăt, pentru o idee care e mai presu s de
individ și privește o țară înt reagă… "
Apariții postume
JURNALUL FERI CIRII constituie, conf orm mențiun ii înscrise pe
pachetul sigilat de autor, autenticu l Testame nt literar al lui N. Steinhardt.
Este lucrarea capitală a autoru lui, și insistenț a cu care revine asupra
ei, pe par cursul a mai bine de 12 ani, dovedește din plin acest lucru . Iată
un scurt istoric al variantelor și avatariilor cunoscute de ac estea:
— Textul originar (îl vom nota Text I) conținând cca. 57 0 pagini dactilo
a fost fi nalizat la începutul anilo r '70. La puțină vr eme, în ur ma unei
percheziții , este confiscat de securitate. Soc otindu -l definit iv pier dut,
după v reo doi ani N. Steinhar dt încear că reconstitui rea lui . Rezultă
— Textul 2, mai amplu, de cea 760 pagini dactilo, care desigur nu
putea reconstitui cu fi delitate struct ura și det aliile primulu i. Face
demersuri pe lângă Uniune a scriitorilor și, după c âțiva ani, la insistențele
președinte lui Uniunii, Dumit ru Radu P opescu. securitatea r estituie Textul I.
— Reintrat în pose sia ace stuia (și p robabil la suge stia pr ietenil or din
străinăt ate) N. Steinhar dt pune la punct o variantă pr escurtată, de cea
480 pagin i dactil o (Text 3) care ajunge în Occi dent. A cest te xt, cum arat ă
Virgil Ieru nca în r evista „Dialog" (1990) a fost trans mis, cale de aproape 2
ani (19 88-l989), de postul de radi o „Eu ropa l iberă" în emisiun ea Cartea p e
unde.
— Între timp (după 198 0), autoru l revizuiește și cor ectează at ât
Textul 1, cât și Textul 2. Pe la jumătate a deceniu lui, aflându -se la
Bucu rești, autorul este chem at la securitate „pentr u a da o declarație".
Fusese, nu cu multă v reme în ur mă, vizitat la R ohia „de patru scriit ori
bucu reșteni". Unul dintre ace știa vor bise de spre cărțile cu autograf
primite de N. Steinhar dt de la prietenii săi din străinăt ate. Evident , urma
să aibă loc o percheziție la Rohia. Textele 1 și 2, aflate acolo, erau în
peric ol. N. Steinhar dt apelează la prietenul său, V irgil Ciom oș, car e-l va
aștepta la aer oportul din Cluj pentru a-l duce în grabă, cu mașina s a, la
Rohia. Aș a au fost puse la ad ăpost (ascunse) m anuscrisele, Virgil Ciomoș
devenind astfel executor testament ar pentr u Jurna lul Fericirii.
Textul 1, în îng rijirea lu i Virgil Ciom oș, es te pub licat de „ Dacia"' în
1991. La primul Salon Național al Cărții, Marel e premi u, „Cea mai bună
carte a a nului", este decern at „Daciei " pentru Jurnalul Fericirii (în 1992).
La ora actuală (noiembr ie 19 93) cartea s e află în curs de traducer e
(în francez ă, germană) pentru a apare în câteva ț ări europene.
Monologul poli fonic (Daci a, 1991; ediție îng rijită și Cuv ânt înainte
de Virgil Bulat). Conține eseuri și cronici scrise de N. Steinhar dt înt re
1983-l989, a căror pub licare în vol um fuse se mer eu amânată. Cărții i s-a
decer nat, în 1992, premiul POES IS „Pentru cea m ai bună îngrijire de
ediție".
MONAHUL N ICOLAE DELAROH IA, Dărui nd, vei dobândi. Cuvinte de
credință (Editura Episcop iei Ortod oxe Române a Maramureșului și
Sătm arului, Baia M are, 1992). Carte a conț ine p redicile (scrise și ținute) de
monah în decursul anilor, unele ap ărute în „Telegraful român" și în alte
publicații eclesiastice.
NICOLAE STEINHARDT. MONAHUL DE L A ROH IA răspunde la 36 5 de
întrebări inc omode adresate de ZAHAR IA SÂNGEORZAN (Ed. r evistei

Literato rul, Buc, 1992). Conține reflecț ii, opin ii, răspunsuri date prin
corespondență înt rebăril or puse de Z. Sângeorzan.
N.STEINH ARDT, Primejdia mărt urisirii (Convorb iri cu Ioan P intea,
Editu ra Dacia, 199 3). Volum comple x, conținând, pe lângă convo rbirile cu
tânărul său discipol Ioan Pintea, eseul po litic Agoni a Europei , fragm ente din
proiecta tul Jurnal de la Jilava, câtev a eseuri ined ite ș. a.
Volumul în cheia, în linii mari, publica rea creației lu i N. Steinhar dt.
Dată fiin d însă pr ezența sa „de primă magnitudine" în literatura noastră,
rămân e de realizat în viito r o integ rală a operei. Care, pe lângă r eeditar ea
critică, științi fică a lucrări lor publ icate, s ă conți nă variantele rămase
inedite (de pil dă, Textul 2 din Jurna lul Fericirii) ca și un co rpus din bogata
corespondență purtată de scriit or cu at âtea din personali tățile de mar că
ale cultu rii românești din acest secol și sfârșit de milen iu.