Jurnalul Annei Frank

CUPRINS

CUPRINS

Argument

Capitolul 1

Vămile biograficului

1.1 Autobiografia și relația cu memoria

1.2 Fascinația imediatului

1.3.1 Jurnalul intim

1.3.2 Trăsăturile jurnalului intim

Capitolul 2

Jurnalul Annei Frank

2.1 Repere social, politice și bio-bibliografice

2.1.1Anne Frank

2.1.2 Contextul istoric

2.2.1 Jurnalul Annei Frank- receptarea critică

2.2.2 Jurnalul, pagini din exil

2.2.3 Condiția femeii. De la copilărie la adolescență

2.3 Jurnalul Annei Frank- confesiune sau ficțiune

Capitolul 3

Scrisori către Monica-Istoria jurnalului involuntar

3.1 Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu

3.2 Corespondența ca formă a jurnalului intim

3.3 Romanul iubirii materne

Concluzii

Bibliografie

Argument

Lucrarea de față se concentrează asupra genurilor biograficului în formele lui cele mai cunoscute: memoriile, autobiografiile și jurnalele. Din categoria jurnalelor am ales să analizez caracteristicile jurnalelor intime scrise în condiții social-istorice precare. Am folosit Jurnalul Annei Frank pentru a ilustra aceste trăsături și de asemenea volumul de corespondențe Scrisori către Monica 1947-1951 scris de Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu.

Istoria e, adesea, plină de figuri eroice, de victime inocente – femei, copii, oameni obișnuiți sacrificați pe altarul unei cauze care nu le aparținea.” De ce e Anne Frank deosebită sau, altfel spus, prin ce se justifică impactul extraordinar pe care îl are jurnalul ei în lume?” este întrebarea la care am căutat să răspund în paginile ce urmează.

Jurnalul Annei Frank este povestea unui copil care a crescut în condiții absolut neprielnice, prezintă efortul ei de a-și găsi drumul spre ea însăși și la curajul de care ai nevoie pentru a scrie despre ce te înspăimântă. Anne Frank scrie despre speranțele ei, despre cei din jur, despre ea cu o deschidere, o sinceritate și un umor care te cuceresc.

Volumul de epistole adresate Monicăi Lovinescu urmărește eșecul feminității într-un context social auster. De data aceasta avem de-a face cu o femeie matură care depășește cu mare greutate noua condiție. Odată cu plecarea fiicei la Paris, mama rămasă singură între zidurile de sticlă ale noului sistem politic va trăi drama decăderii sociale și va sfârși într-o groapă comună din penitenciarul Văcărești.

Fenomenele care mi-au atras atenția în cazul celor două cărți folosite pentru a ilustra caracterul scriiturii subiective sunt clandestinitatea, exilul, prizonieratul, universal carceral. Astfel lucrarea vrea să aducă în atenție faptul că au existat perioade istorice în care omul a fost desconsiderat în favoarea conceptelor politice, ideologiilor sau rasismului. Există și au existat întotdeauna grupuri de oameni dornici să își afirme superioritatea. Lupta pentru deținerea puterii a întunecat multe minți, fapt ce a condus la crime asupra multor națiuni.

Jacques Le Rider în Jurnale intime vieneze consideră că cele două figuri ale modernității din cultura europeană sunt femeia și evreul și că antisemitismul se afirmă în Europa odată cu modernitatea. Asistăm acum la o criză culturală și la depersonalizarea eului, la fisurarea echilibrului dintre putere și conștiință. Omul își pierde valoarea, este ierarhizat, devine un obiect în mâinle conducătorilor săi.

Din punct de vedere structural lucrarea este construită din trei capitole mari. Primul capitol stabilește clasificarea genurilor biograficului. Astfel am definit categoria memoriilor, a autobiografiilor și a jurnalelor ca în final să mă opresc asupra jurnalului intim care, asemenea spuselor lui Eugen Simion, a fost considerat mult timp un „gen minor“, cu toate acestea jurnalul tinde să se impună ca „un semn de maturitate al unei culturi“, arătând „gradul de dezvoltare al societății și al conștiinței personalității umane“. Jurnalul intim se transformă în text literar sub presiunea istoriei și a societății. Jurnalul e o scriere în acre cineva face dovada aspectelor cotidiene din interes propriu. Pentru omul modern, jurnalul intim este loc de refugiu unde se confirmă și se aprofundează sentimental identității, imaginea de sine, reprezentări și aveluări ale sinelui.

Al doilea capitol se oprește asupra jurnalului scris de adolescenta evreică, Anne Frank. Situat din punct de vedere istoric în cea mai sumbră epocă, Al doilea Război Mondial, jurnalul mi-a atras atenția prin simplitatea și naturalețea mărturisirilor. Există o tendință la nivel internațional de a căuta adevărul despre crimele holocaustului, iar jurnalul e gata să ofere informații unicat din perspectivă unei fetițe care ar fi putut să devină o mare scriitoare dacă viața ar fi fost de partea ei. Există, de asemenea, voci care susțin că jurnalul este un text ficțional scris de o persoană la maturitate. Pentru că lucrarea nu este o cercetare a faptelor și datelor istorice, am luat în considerare și ideile care pun la îndoială autenticitatea jurnalului. Este adevărat că textul prezintă câteva fapte absurde, incoerent redate, dar acestea nu fac altceva decât să întărească convingerea că Anne ar fi ajuns o mare scriitoare. Adolescenta însăși admite că textul a suferit anumite modificări, că i-au fost aduse completări pe parcursul transcrierii și este limpede că abordarea diferă în funcție de starea scriitoarei. Ca cititor, mi-am asumat și aspectele ficționale ale textului fără a contesta sinceritatea Annei, calendaritatea sau autenticitatea.

Ultimul capitol tratează fenomenul exilului dintr-o perspectivă mai puțin întâlnită. Scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu adresate fiicei ei Monica sunt dovada că nu suferă numai cel obligat să-și părăsească patria, ci și cel care rămâne captiv între zidurile comuniste.

Romanul iubirii celor două femei Lovinescu trece din punct de vedere structural în categoria jurnalelor intime. Corespondența clandestină devine o obsesie pentru Ecaterina, e notează frenetic orice gând, sentiment care o încearcă cu specificația că trebuie să fie mereu atentă la limbajul pe care îl folosește.

Volumul apărut la editura Humanitas cuprinde scrisori și cărți poștale trimise de Ecaterina în perioada 1947- 1951. Ele însumeazo o poveste cu final cunoscut, dintr-o istorie irespirabilă. Există o forță ce întreține tensiunea epistolară, acesta este speranța și așteptarea: mai întâi că fiica se poate întoarce în siguranță; apoi că mama primește pașaportul. Din păcate, au existat destule destine prinse în istoria tragică a comunismului. Ceea ce le diferențiază pe cele două Lovinescu, este dragostea care nu acceptă niciun compromis.

Capitolul 1

Vămile biograficului

Autobiografia și relația cu memoria

Desprinsă din matricea generoasă a literaturii de mărturisire, autobiografia ocupă astăzi un loc aparte, date fiind reperele, dimensiunile și paradigmele formale ale acestui tip de scriitură. “Interesul sporit față de universul interior, nedisimulat, tendința reflectării experienței unice, preocuparea pentru descoperirea propriei individualități și, prin aceasta, înțelegerea ființei umane a determinat refugierea sincerității literare în mediul său de predilecție, reprezentat, printre altele, de textul autobiografic”. În mod esențial, orice jurnal, corespondență, autobiografie, amintire constituie mărturisiri ale autorului.

Referindu-se la sursele de inspirație ale scriitorului, W. Faulkner susține: „Aș zice că scriitorul are trei surse – imaginația, observația și experiența. El însuși nu știe cât de mult folosește din una sau din cealaltă în fiecare moment dat fiindcă nici una dintre surse nu poate exista separat. Căci el scrie despre oameni și folosește material din toate trei sursele ca și un dulgher care se duce în pod și alege o bucată de lemn care i se potrivește perfect în colțul la care lucrează. Desigur, orice scriitor, ca să ne referim la el mai întâi, își scrie propria biografie – el a descoperit lumea și a mai descoperit apoi că această lume e destul de importantă, de dinamică ori de tragică pentru a merita s-o pună pe hârtie, pe note, pe pânză; și tot ce știe el e ceea ce i s-a întâmplat lui fiindcă nu și-a dezvoltat capacitatea de a observa, de a trage concluzii, de a scruta intimitatea celorlalți. Singura introspecție posibilă este în sine – totul va fi biografie fiindcă acesta e singurul etalon cu care știe măsura ceea ce a experimentat direct”.

Ca formă literară, autobiografia se impune la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar termenul propriu-zis apare înregistrat în dicționare abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Din Antichitate se păstrează puține lucrări de tip autobiografic, deoarece în perioada dată istoria și autobiografia făceau corp comun – așa cum se poate observa din Istoriile lui Herodot, din Anabasis–ul lui Xenofon sau din Comentariile lui Cezar. Deși cunoscută din antichitate, autobiografia nu devine un gen aparte decât în momentul în care individul capătă importanță și relief în ansamblul umanității. Găsindui uneori originea îndepărtată în Meditațiilelui Marc Aureliu, care datează încă din secolul al II-lea d. Ch., istoricii genului consideră în general ca primă operă autobiografică lucrarea lui Benvenutto Cellini – Viața lui Benvenuto Cellini, scrisă de el însuși (Vita di Benvenuto Cellini scritta da lui medesimo), scrisă între 1558-1566. Începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea, povestirea autobiografică va fi eclipsată de obiceiul de a ține jurnal și de a redacta memorii.

Dacă biografii folosesc documente și mărturii ale contemporanilor, autobiografii se bazează de multe ori doar pe memoria proprie. În Antichitate o asemenea operă se numea apologia, fiind în mod esențial un soi de justificare dar neavând un caracter introspectiv precum autobiografiile din prezent. Augustin a ales titlul Confesiuni pentru opera sa autobiografică iar Rousseau a ales mai apoi același titlu. Autobiografia lui Benjamin Franklin, prima de acest gen din SUA, a devenit un model pentru celelalte opere de acest gen. Una din cele mai cunoscute autobiografii din lume este Poezie și adevăr a lui Goethe.

“Memoriile sunt o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse pornind de la observații și experințe strict personale. Memoriile formează o subclasă a genului autobiografic.”

Confundate cu autobiografia, memoriile diferă de acesta prin faptul că accentul este pus pe evenimente exterioare; în vreme ce autorii de autobiografii sunt preocupați în principal de ei înșiși, își transformă biografia în element declanșator și centru al scriiturii, autorii de memorii sunt persoane care au jucat un rol în evenimente istorice și al căror scop principal este să descrie sau să interpreteze aceste evenimente. Din acest motiv memoriile pot părea mai puțin structurate și mai puțin exhaustive decât autobiografiile formale. Ele se concentrează uneori asupra unui episod punctual al vieții autorului, asupra unui eveniment istoric la care acesta a fost martor și nu narează viața în ordinea ei cronologică, așezând evenimentele într-un șir, de la naștere și până la moarte.

Spre deosebire de biografii, memoriile se referă cu precădere la evenimente politice sau istorice în care cei care le scriu au fost implicați direct sau la care au asistat ca martori oculari, și în plus tratează uneori un singur segment sau un singur eveniment, spre deosebire de romanul autobiografic în care acesta debutează cu nașterea și se apropie de perioada prezentă.

1.2 Fascinația imediatului

Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori, în ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar pentru a înregistra ceea ce s-a întîmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conține informații din domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni militare, a unei expediții, a unei călătorii pe mare (jurnal de borre au asistat ca martori oculari, și în plus tratează uneori un singur segment sau un singur eveniment, spre deosebire de romanul autobiografic în care acesta debutează cu nașterea și se apropie de perioada prezentă.

1.2 Fascinația imediatului

Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori, în ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar pentru a înregistra ceea ce s-a întîmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conține informații din domenii foarte diferite ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni militare, a unei expediții, a unei călătorii pe mare (jurnal de bord), a unor cotații bursiere, a unor evenimente climaterice sau personale.

O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori, care formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului autobiografic, o înregistrare regulată a activităților și reflecțiilor unui diarist. Dacă a fost scris doar pentru uzul scriitorului, el face acest lucru cu o sinceritate care este improbabilă în jurnalele scrise pentru publicare. “În limba română, termenul păstrează o legătură cu „jour”, în timp ce termenul englezesc "diary" are un ascendent în latinescul „diarium”, (porție zilnică) derivat din latinescul diaria, pluralul lui dies „zi”.”

Eugen Ionescu este de părere că “un jurnal este un domcument mult mai interesant, mai expresiv decât o operă de artă, care nu este decât un document ornat sau un document scos în afară de viață. De asemeni, când jurnalul aparține unei personalități publice, revelațiile vieții sale adevărate sunt mai expresive, mai semnificative decât personalitatea sa publică și mascată. (…) Omul văzut în lume nu este niciodată cel adevărat” în timp ce Radu Petrescu nu găsește nimic deosebit în scrierea unui jurnal „Jurnalul este și el o carte ca oricare alta. Și personajul din el este tot atât de fictiv ca și Grandet din romanul lui Balzac; dar trebuie înțeleasă convenția”

Fascinația literaturii pentru genul diaristic constă în mare parte în acest efect de real, prin care, cel puțin momentan, avem acces la o realitate nemediată. Contribuie la aceasta nu numai directețea jurnalului (în termenii lui Rousset, distanța minimă dintre timpul trăirii și timpul scrierii), cît mai ales temporalitatea sa.

E avantajul pe care autobiograficul și corespondența și jurnalul o au asupra literaturii. Dacă aceasta are un timp propriu, impersonal, accesul la timpul trăit, viu, real îi este blocat. Într-o bună măsură, jurnalul este, în primul rînd, un obiect ce păstrează urmele zilei și ale trecerii timpului. E vorba de o legătură fizică, în sensul cel mai banal cu putință al acestui cuvînt; o legătură bazată pe un obiect care, în mare măsură, face parte dintr-un cu totul alt spațiu temporal. Însemnarea de jurnal este, astfel, o parte din realitatea descrisă, păstrează legătura cu timpul din care a fost extrasă, pentru că, într-un mod imposibil textului literar, este elementul straniu ce vine din acel trecut. Jurnalul ideal este cel al tinerelor fete descris de Lejeune; tip de jurnal în care autorul sau, mai degrabă, „autoarea“ inserează în interiorul textului fragmente de real ce fac obiectul unei reverii asupra trecutului: poze, bilete de tren, scrisori, cărți poștale etc. Tocmai această captare directă a temporalității, ce dă jurnalului un contact direct cu realitatea, stă și la baza relației sale cu literatura.

Dialogul dintre ele se bazează pe acest avantaj, pe care un gen moale, lax, prin excelență, îl are asupra literarului. Dacă este adevărat că există o obsesie a operei la autorii de jurnal (cum este cazul lui Amiel, cum este cazul special al lui Livius Ciocârlie), nu e mai puțin adevărat că există o fascinație a captării temporalității pe care literatura o are față de acesta. Relația dintre jurnal și literatură se desenează prin aceste două coordonate ale unei fascinații reciproce. 

1.3.1 Jurnalul intim

Studiul asupra jurnalului intim are ca punct de plecare, pe lângă definițiile unor scriitori citați anterior, două perspective. Eugen Ionescu clasifică jurnalul intim ca fiind un gen literar preferabil romanului, tragediei sau altor forme literare pentru că este complet, adevărat și original. O altă variantă în studiul jurnalului este afirmația lui George Călinescu. El crede ca jurnalul este un lucru anost și lipsit de sens, „o debara în care sunt aruncate lucruri nefolositoare în gospodăria autorului, o improvizație care face recensământul efemerului, perisabilului, inesențialului din existență.”

Dintre genurile biograficului, jurnalul intim este cel mai des contestat. Mulți îl consideră un gen minor. Memoriile, autobiografiile și confesiunile au reușit să se impună în timp ce jurnalul încă se mai luptă pentru a fi acceptat în literatură și pentru a căpăta un statut estetic. G. Călinescu e de părere că jurnalul este o prostie. „Prostia” a produs în secolul XX câteva mari opere dovedindu-se că timp de cinzeci de ani a reprezentat un refiugiu al spiritului creator.

Jurnalul reprezintă „un semn de maturitate a culturii, și mai mult decât atât […] gradul de dezvoltare a societății și a conștiinței personalității umane. Jurnalul european apare atunci când individul ia act de prezența lui în lume și de caracterul unic și irepetabil al persoanei sale”.

         Jurnalul intim este privit drept un „contract al autorului cu sine însuși, un contract sau un pact de confidențialitate care, dacă nu este distrus la timp, devine public și forțează porțile literaturii”.

         Ficțiunea jurnalului intim reprezintă o pertinentă prezentare a aspectelor teoretice ale genului, principala preocupare fiind aceea de a-i recunoaște jurnalului intim statutul literar pe care acesta și-l revendică. Astfel, lucrarea lui Eugen Simion vizează originea, structura, funcțiile scriiturii subiective. La acestea se adaugă motivațiile pentru realizarea acestui tip de operă. Problemele pe care Eugen Simion le mai aduce în discuție sunt acelea ale conceptului de autenticitate, a relației autor-narator-personaje, statutul lectorului, tipologia scriiturii subiective, jurnalul intim și literatura, scrierea intimă privită ca „text”, „literaturizarea” acestui gen care are la bază clasica împărțire: model stendhalian și model flaubertian.

         Jurnalul intim devine „text” tocmai prin creația din interiorul său, așadar prin modul de a scrie și de a fi al celui ce face cronica vieții sale afective.

„Jurnalul este văzut ca un mijloc de perfecționare morală, poate fi pe rând un instrument de percepție a lumii exterioare, o respiratie a spiritului confesiv, o imagine a lumii exterioare.”

Asemenea lui Kafka, mulți scriitori au folosit jurnalul ca formă de cunoaștere completă a sinelui. El ține un jurnal pentru a se salva de angoasă la fel cum Anne Frank ține un jurnal pentru a se salva de uitare.

Gide este cel care reușește să aducă jurnalul la suprafața vieții literare și să-i dea acestuia statutul bine meritat de gen literar.

Jurnalul a apărut la sfârșitul sec XVIII-lea și începutul sec XIX-lea, moment marcant prin schimbarea concepției despre personalitate și rolul individului în cadrul ierarhiilor sociale. Este punctul de plecare al modernității când omul are tendința de a reflecta asupra propriei existențe iar literatura suferă o schimbare de paradigmă făcându-se trecerea de la literatura obiectivă la cea subiectivă. Eugen Simion consideră că jurnalul este o scriitură de rangul doi, nu e vitală, dar scriitorii o preferă pentru că presupune o anumită libertate, nu necesită eform, are o deschidere nelimitată, „poate culege diamantele din mormanul de gunoi al existenței” . astfel, jurnalul se naște într-un moment de criză al veritabilei creații și reprezintă „eșecul temporar al scriiturii”, e „un fel de scară de serviciu în instituția somptuoasă a literaturii.”

Primul jurnal intim în limba română este cel al lui C.A. Rosetti scris în anii 1940 ai secolului XIX. Este o scriere caracterizată de sinceritate, este haotică în același timp, teatrală și interesantă.

Așa cum observă Eugen Simion, jurnalele nu au fost și nu sunt folosite numai de scriitorii consacrați. Există în istorie numeroase exemple de oameni care au scris nu pentru a-și exersa scrisul ci pentru a face o mărturisire, pentru a lăsa în urmă un document al existenței, o poveste cu valoare istorică.

Unul dintre dezavantajele jurnalului este perisabilitatea. Roland Barthes spune că un diarist scrie ușor, cu plăcere despre orice și fără teamă în ceea ce provește limbajul, problema este, însă că scriitura intimă, sinceră și spontană își pierde valoarea imediat.

„Sinceritatea nu-i decât un imaginar de grad secund. De aceea, poate fi indentificat „în toate domeniile istoriei, în oricare fapt istoric, în orice gând și în orice acțiune“, este implicat în aventura cunoașterii, în raporturile între națiuni, între grupurile sociale și între indivizi. „El marcheaza profund legăturile noastre cu Universul, necunoscutul, timpul și spațiul“. Definind reprezentarea ca „traducere mentala a unei realității exterioare percepute“, istoricul francez leagă acest concept de procesul de abstractizare („Reprezentarea unei catedrale este ideea de catedrală“), introducand imaginarul în sfera reprezentării, ca parte nereproductivă a acestuia, și conferindu-i astfel statutul de „traducere creatoare, poetică a realității“ și nu statutul de „simplă transpunere în imagine mentală“.

1.3.2 Trăsăturile jurnalului intim

         Spontaneitatea, sinceritatea, trăsături ale jurnalului intim, sunt considerate de Barthes artificiale și mediocre într-un text nelucrat: „sinceritatea nu-i decât un imaginar grad secund”. Rezultă așadar, așa cum precizează Eugen Simion, că justificarea jurnalului, ca operă, – „nu poate fi decât literară, în sensul absolut, chiar nostalgic al cuvântului”.

         În ceea ce privește veridicitatea mărturisirii, Eugen Simion afirmă faptul că, în cazul confesiunii, adevărul se măsoară după volumul sincerității, iar în cazul operei de ficțiune, în funcție de puterea creației de a reconstitui simbolic realul.

         Așadar, în cazul operei de ficțiune e vorba de o minciună – o creație a imaginației – care spune adevărul (simbolic, general), respectând legile veridicității.

         În ceea ce privește jurnalul, putem vorbi de un adevăr subiectiv, trăit, care încearcă să devină o minciună credibilă. Putem vorbi așadar de „ficțiunea nonficțiunii”.

Jurnalul e pădurea labirint a vieții, o mărturie pentru sine sau pentru alții, un secret care necesită efort pentru a fi descifrat.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale jurnalului este oroarea de literatură. Pe lângă faptul că jurnalul nu este judecat ca literatură, el nu este citi ca literatură uneori. E bine de știut că jurnalul nu trebuie să respecte convențiile literaturii și nici să tindă să devină literatură. Scopul lui nu este să placă ci să convingă, iar pentru asta nu e nevoie de poetică ci de sinceritate și spontaneitate. Scriitorii de jurnale intime vor să facă o mărturisire, să lase în urma lor un document care să ateste istoria cumplită prin care trec sau au trecut. Atelierul de fraze este ultimul lucru la care se gândesc”

Una dintre trăsăturile jurnalului, s-a spus, ar fi continua și sîcîitoarea reflecție asupra propriului statut și, mai ales, asupra relației sale cu literatura. E un soi de criză de identitate a unui gen care, în plan literar, pare a pastișa arivismul eroilor stendhalieni. Într-un fel, originalitatea și o parte din farmecul jurnalelor lui Livius Ciocârlie vin tocmai din felul în care această autoreflexivitate e dusă la capăt. Fiecare dintre jurnalele acestuia conține și o „teorie“ a jurnalului, prezentă sub forma unor reflecții continue asupra propriei scrieri. 
banalitatea jurnalului, ceea ce Jean Rousset numește „murmurul neîntrerupt“.

Fragmentarismul

Jurnalul este un gen literar independent față de reguli fiind la bază o scriitură discontinuă, “ ca o inimă bolnavă care bate neregulat, mereu în primejdie de a se opri.” Chiar dacă ise reproșează lipsa de unitate și continuitate, jurnalul nu poate fi scos din sfera literaturii. Eugen Simion afirmă în primul volum al lucrării “ Ficțiunea jurnalului intim” că jurnalul a apărut când conștiința de sine a omului a realizat existența sa ca individ, totodată s-a născut și dorința de a se înțelege și de a se așterne pe hârtie, în clandestinitate sau în orice alte înprejurări sociale. Acest fel de autocunoaștere nu are cum să fie altfel decât provizorie și fragmentară. Fragmentarismul se traduce ca un process nesigur și provizoriu, o oglindă a eului interior care se caută pe sine și se descoperă pe bucăți.

Discontinuitatea jurnalului din punct de vedere structural oferă libertatea cititorului de a-l consuma în proporțiile dorite. Neavând subiect, intrigă, acțiune, jurnalul poate fi citit de la început sau de oriunde vrea cititorul.

Calendaritatea

Legea Blanchot subliniază ideea că jurnalul intim este liber față de forme fixe, capabil de orice libertate, aplecat asupra visului, ficțiunii, comentariilor despre sine, asupra evenimentelor importante și neimportante din zona cotidianului, el este supus unei clauze, calendarul. „A scrie jurnal intim înseamnă a te plasa într-un moment sub protecția zilelor obișnuite, a te proteja față de scriitură supunând-o acestei regularități fericite pe care te angajezi să n-o pui în pericol.”

Există și jurnale intime care exclud cronologia încă de la început ( Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt). Ele nu sunt memorii pentru că fac referire la experiențe recente, nu sunt autobiografii pentru că nu reconstituie în totalitate viața scriitorului, ele sunt cel mult jurnalele unor experiențe scrise în clandestinitate totală, oricând expuse confiscării, după cum apreciază Eugen Simion.

            Pe de altă parte, există și sentimentul diaristului actual că însemnările sale nu sunt decât oglinda deformată a timpului irosit chiar cu scrierea acestora: mărunțită pe luni și zile, dezarticulată adesea, pagina de jurnal transmite de multe ori sentimentul că e un osuar sau doar o pastă vâscoasă imposibil de integrat într-un tipar. Or, lectura unor asemenea jurnale este frustrantă și vie în aceeași măsură. Mai mult, în numeroase pagini diaristice scrise și publicate sub aceeași presiune, trăirea și mărturisirea aproape că se suprapun. Iată de ce cred că nu putem vorbi aici de o marcă de recunoaștere a jurnalului intim feminin, greu de disociat, a s t ă z i  cel puțin, de cel masculin, acesta din urmă văzut mereu, inerțial. Dușmanii calendarității sunt emoțiile interne și frica de literaturizare a emoțiilor, dar și sentimentul vidului existențial, lenea de a scris, frica de a denatura întâmplările prin simplificare sau prin intensificare.

În cazul celor două opere pe care lucrarea de față le are în vedere, principiul calendarității este respectat. Anne Frank, chiar dacă nu notează cu regularitate în jurnalul său, ea păstrează cronologia faptelor și evită infracțiunea transcrierii. Totuși, există fragmente suferă modificări în momentul transcrierii, diarista de față fiind la momentul copierii textului într-o altă dispoziție emoțională. Cât despre Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu, corespondența transformată în jurnal e indispensabilă de calendaritate. Ecaterina îi sugerează fiicei ei plecată la Paris să noteze pe fiecare scrisoare data în care a fost redactată pentru a facilita evidența scrisorilor trimise și primite. Dat fiind mediul social, corespondența va trebui să treacă de cenzură. Astfel, unele scrisori ar fi putut să se piardă între expeditor și destintar.

Sinceritatea

Sinceritatea, aspect esențial al genului biograficului dacă prin el se înțelege un jurnal intim, o carte de memorii, o autobiografie. Chiar dacă Barthes consideră sinceritatea jurnalului un imaginar de grad secund, Eugen Simon clarifică situația afirmând că în jurnalul intim sinceritatea nu e sentiment ci e o exigență, o formă de creație. „Sinceritatea nu determină valoarea unui text confesiv, dar în afara ei textul devine suspect și confesiunea incredibilă.” Pericolul sincerității stă în trascriere și completare, ea nu poate fi definită, dar i se simte prezența sau absența din text. Autorul este tentat să înfrumusețeze textul fapt ce exclude spontaneitatea și sinceritatea confesiunii. Trebuie să ținem seama și de contraargumentele aduse sincerității în materie de jurnale. Valery și Jules Renard sunt câțiva dintre cei care deconstruiesc jurnalele intime „il n`y pas de vrai en matiere de moi”, „nimeni nu spune adevărul. Nici măcar cel care scrie.”

Jean Cocteau susține că diariștii mint fără să vrea și acest lucru se datorează mecanismului scriiturii care se adaptează mereu în vederea formării unui stil propriu. Sinceritatea nu determină valoarea unui text confesiv, dar în afara ei textul devine suspect și confesiunea incredibilă. Leonid Andreev este cel care, din punctul meu de vedere, găsește argumentul perfect care suține sinceritatea, dar și trădările involuntare ale scriiturii. El e de părere că există un eu gânditor care scrie și un alt eu care controlează și critică scriitura. De asemenea trebuie luat în calcul și varianta în care istoria trăită devine istoria scrisă. Diaristul va scrie pentru sine până la un punct când însemnările sale zilnice vor fi adresate unui cititor. El declară că va scrie doar pentru sine, că va fi sincer, că va spune tot, apoi începe să se gândească la posibilitatea că însemnările până atunci secrete pot să devină publice.

Acesta este și cazul Annei Frank care scrie doar pentru sine la început, dar sfârșește prin a-și dedica însemnările celor care doresc să afle mai multe despre mutațiile emoționale produse de Holocaust.

În corespondența mamă-fiică, sinceritatea este împiedicată de legile noului Stat. Gândurile și părerile celor două vor trece prin multe filtre ale autocenzurii ceea ce dă naștere unui limbaj nou, codat, plin de aluzii. „Ecaterina va scrie nu doar cifrat, ca până atunci, dar și cu un soi de cenzură interioară a scrisului – o conștiință consacrată de curând, de departe, deși era dintotdeauna înăuntru”

Autenticitatea

Autenticitatea este o noțiune reltivă și numai narațiunea intimă poate să spună ceva la adresa ei. Eugen Simion definește autenticitatea ca fiind „o adecvare a adevărului la exigențele limbajului confesiv, iar inautenticitatea este păcatul capital al însemnărilor intime.” Acesta din urmă apare în momentul în care diaristul face exces de înfrumusețarea textului.

Autenticitatea este un efect al sincerității sau poate invers, spune Simion care acceptă că cele două concepte se condiționeză și se cheamă, deși aparțin unor planuri diferite. Sinceritatea este o însușire umană pe când autenticitatea este o însușire estetică. Aceasta se compune din trei elemente vehiculate : experiență, adevăr și trăire. E adevărat că cele trei elemente enumerate mai sus pot compune baza ficșiunii în cazul în care autorul construiște o operă în jurul unor evenimente reale. Tocmai aici apare suspiciunea. E imposibil să declarăm un text ca fiind autentic sau nu. Autenticitatea este o noțiune relativă, ceea ce denunță absența ei într-un text intim este excesul de adevăr sau excesul de înfrumusețare, afirmă Valery.

Autenticitatea este conceptul fără reguli, ceea ce îl face și mai greu de definit. Poate fi doar intuit, iar pentru asta cititorul trebuie să opereze cu un alte concept la fel de relative și vaporose: verosimilitatea, spontaneitate, voința autorului de a spune adevărul. Autenticitatea (priza la real a jurnalului) nu poate fi redescoperită decît printr-o mișcare inversă, de reficționalizare, fără ca prin asta pactul autobiografic să fie rupt, în măsura în care jocul cu măști al jurnalului se bazează pe existența unei limite ce trebuie menținute. Marginalitatea jurnalului ca stare liminală nu poate apărea decît astfel: printr-un ocol prin ficțiune. Asta pentru că trebuie tratate în mod autentic și lipsa de autenticitate a jurnalului, măștile sale neintenționate. Literatura ca artă adusă de instituționalizarea genului și de ficționalizarea de zi cu zi a eului, nu poate fi tratată autentic decît prin literatură. 

Confidențialitatea

Memoriile și autobiografia sunt scrise spre sfârșitul vieții pentru a fi publicate mai târziu fiind genuri dedicate publicării, jurnalul intim este un gen secret, spune Eugen Simion, un gen imprevizibil, niciodată încheiat și rareori dedicat publicării. Certitudinea că însemnările cotidiene vor fi citite de publicul larg îl determină pe autorul lor indirect să renunțe la sinceritate, spontaneitate si implicit la secretul confesiunii.

Jurnalul intim, în special cel scris în clandestinitate, are ca scop păstrarea unui secret. Aproape toți autorii caută să sigure confidențialitatea însemnărilor intime pentru că „numai în condiții de maximă securitate, omul poate dezvălui și poate să vorbească, fără teamă, despre alții.” Confidențilitatea depinde de complicitatea unei scriituri care să dea un sens micilor evenimente din viața autorului.

Conceptul de confidențialitate e în strânsă legătură cu noțiunea de intimitate. Pentru jurnalul intim se caută ocrotirea secretului personal. Fiecare diarist are modul lui propriu de a-și ține ascunse însemnările de ochii străini. De asemenea, în jurul jurnaelor intime există povești, istorii. Otto Frank afirmă într-un interviu că nimeni din Anexă nu a știut de caietele Annei, că nimeni nu se aștepta ca o adolescentă care nu promitea prea multe din punct de vedere intelectual să fie capabilă să noteze cu atâta precizie și devotament întâmplările din ascunzătoarea familiei. În ciuda controverselor legate de jurnal, Otto pare să aibă dreptate, altfel nu s-ar putea explica paginile dedicate mamei.

Dacă jurnalul intim poate reprezenta o culpă politică, după cum constată Eugen Simion, scrisorile adresate Monicăi sunt mult mai periculoase în acest sens. Într-o perioadă în care libertatea de exprimre este atent supravegheată, scrisul, mai ales în corespondență, trebuie îmbrobodit. Pentru Monica și Ecaterina confidențialitatea e o condiție de supraviețuire, o salvare.

Mitologia jurnalului

Potrivit lui Eugen Simion, orice jurnal are la bază câteva mituri fondatoare sau imagini ale interiorității. Jurnalul este o scriitură lipsită de reguli, prin urmare, o scriitură liberă. Singura teamă a celui care scrie este descoperirea jurnalului.

Astfel, jurnalul, de orice tip ar fi el, are nevoie de o zeitate care să îl protejeze. Mitul lui Proteu invocă structura ambiguă a jurnalului, oferă caracteristica de instabilitate și metamorfoză întricât jurnalul și stilul acestuia se pot schimba în funcție de starea celui care face însemnările. Metamorfoza textului și transformările reversibile lasă urme asupra autenticității jurnalelor din care rezultă insecuritatea discursului diaristic. Sub aspect mitologic Jurnalul Annei Frank stă sub semnul lui Proteu. Stările emoționale ale fetei dau paginilor de jurnal caracterul instabil. Poate de vină e și vârsta critică a diaristei în cauză, dar acesteia i se adaugă și iscecuritatea atât la nivelul discursului diaristic, cât și la nivel existențial. Clandestinitatea joacă un rol important în abordarea realității. Trăsăturile jurnalului intim analizate mai sus, autenticitatea, sinceritatea, confidențialitatea, spontaneitatea, suferă modificări ireversibile care se datorează mediului clandestin în care este scris jurnalul.

Format pe Mitul lui Narcis, jurnalul este oglinda vieții. Narcis vrea să se cunoască pe sine și lumea în care trăiește.” Ca personaj mitologic care își contemplă figura în apă și se îndrăgostește de sine, diaristul pornește în cautarea sinelui, în analiza senzațiilor opunându-se depersonalizării eului interior într-o lume în care se acutizează criza culturală. Scriitorul se traversează pe sine în lume, se caută în oglinda scriiturii intime în fiecare zi de-a lungul unei vieți. Scriitura este adevărata imagine a naratorului, oglinda este un mit al reflectării, un simbol al salvării individuale. În cazul mitului lui Narcis, acesta este de două feluri. Întâlnim un Narcis exteriorizat care se contemplă și notează, dar și un Narcis care privește în oglinda propriei existențe, caută să înțeleagă lumea în care trăiește notând și comentând toate schimbările pe care le sesizează. Aceste tipuri de narcisism sunt evidente și în volumul Scrisori către Monica. Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu face o analiză critică a lumii socialiste în timp ce își privește copleșită de durere noul statut. Prin transcrierea realității, Ecaterina trăiește sentimentul eșecului. Realitatea de care se izbește o aruncă în infernul ființei, foarte greu de suportat de către o femeie cunoscută pentru educația aleasă și statutul social de care a beneficiat. Ecaterina este un alt fel de Narcis, ea scapă de corvoada oglinzii, a revederii cu sine.

Un alt mit fondator este Mitul lui Sisif, personajul din mitologia greacă, reprezintă o pasiune devastatoare, o condiție și tragică în spațiul de manifestare al diarismului.Prin trasformarea jurnalului în povara stâncii, a scrisului ca document, diaristul se aseamănă cu Sifif. Povara este transmisă adesea cititorului care este tratat ca un confident.

Capitolul 2

Jurnalul Annei Frank

2.1 Repere social, politice și bio-bibliografice

2.1.1Anne Frank

Annelies Marie numită „Anne” Frank s-a născut în 12 iunie 1929 la Frankfurt am Main. A fost o fată evreică germană, care și-a pierdut cetățenia germană în exilul olandez, și care a căzut victimă genocidului nazist din al Doilea Război Mondial. Este cunoscută datorită jurnalului pe care l-a ținut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată.

Jurnalul publicat după război de către tatăl ei, care supraviețuise, este considerat un document istoric al holocaustului, autoarea devenind o figură-simbol a victimelor naziștilor.

Anne a fost a doua fiică a lui Otto Frank și a lui Edith Frank. A avut o soră care era cu trei ani mai mare decât ea, Margot Frank.

Familia Frank, evrei reformați, locuia într-un cartier cu oameni de diferite credințe, Anne având prietene romano-catolice, protestante și evreice. Familia nu era strictă în ceea ce privește tradițiile religioase. Cea mai religioasă dintre ei era mama, Edith, iar Otto, care avea o bibliotecă vastă, se ocupa mai ales de educația fetelor, îndemnându-le să citească.

La început naziștii au fost mai puțin agresivi față de evreii din Olanda, dar acest lucru nu a durat mult timp. Legi antisemite au fost decretate una după alta, interzicerea evreilor de a merge la cinematograf afectând-o pe Anne cel mai tare, deoarece avea plăcerea de a colecționa fotografii ale actorilor și actrițelor de film. Totodată a fost nevoită să se transfere la o școală pentru evrei, iar puțin mai târziu toți evreii au fost obligați să poarte steaua lui David. Pentru a ocroti firmele de controlul strict nazist, Otto a predat conducerea firmelor colaboratorilor săi arieni Johannes Kleiman și Victor Kugler.

Pe data de 12 iunie 1942, cu ocazia zilei de naștere de 13 ani, Anne a primit un jurnal cu carouri alb-roșii, cu cheie. În el făcea confidențe unei prietene imaginare, Kitty, pe teme de religie, dragoste și sexualitate.

“La sugestia lui Kleiman, Otto Frank a pregătit o ascunzătoare în locuința din Prinsengracht 263, de ca. 50 m², a cărei intrare era camuflată cu o bibliotecă. Otto a rugat-o pe secretara sa, Miep Gies, să îi ajute. Cu toate că știa că riscă condamnarea la moarte dacă ar fi fost descoperiți, aceasta a acceptat imediat, ea și soțul ei, Jan Gies, plus colegii de serviciu Kluger și Kleiman, precum și un anume Bep Voskuijl ajutând familia Frank cu alimente și alte lucruri necesare tot timpul cât au stat ascunși.”

Cu toate că se consideră că cei ascunși au fost trădați de către cineva, trădătorul nu a putut fi identificat niciodată.

“Pe data de 4 august 1944, naziștii au venit la locuința din Prinsengracht după ce cineva îi trădase sunând Gestapo-ul. Kleiman și Kugler au fost arestați (primul fiind eliberat ulterior din motive de sănătate, iar celui de al doilea reușindu-i pe 28 martie 1945 să evadeze din lagărul unde era ținut). Miep Gies a folosit haosul care s-a produs în legătură cu arestarea celor ascunși și a încuiat jurnalul lui Anne într-un sertar, intenționând să i-l dea înapoi după război.

Pe 2 septembrie 1944, familiile Frank și van Apell au fost anunțate la apel că vor fi trimiși la Auschwitz. Pe 3 septembrie, a plecat ultimul tren spre Auschwitz (cu 1.019 evrei), unde a ajuns după două zile. La rampă, femeile și bărbații s-au văzut pentru ultima oară. Anne împlinise 15 ani cu trei luni înainte de sosirea la Auschwitz, scăpând astfel de o moarte imediată, deoarece 549 de pasageri, inclusiv toți cei sub vârsta de 15 ani, au fost trimiși direct la camerele de gazare.

Cei 258 de bărbați și 212 de femei care scăpaseră de prima selecție au fost dezbrăcați, dezinfectați, rași și tatuați cu un număr.

Anne, Margot și Edith Frank au fost trimise la blocul 29 din lagărul de femei Birkenau, unde au stat până pe 28 octombrie 1944, când au fost transferate la lagărul de concentrare Bergen-Belsen.”

În martie 1945 lagărul a avut o epidemie de tifos, care se pare a omorât 17.000 de prizonieri. Printre victime s-au aflat și Anne și Margot. Se pare că Margot a murit cu câteva zile înainte de Anne.

Pe 15 aprilie 1945, trupe britanice au eliberat lagărul de concentrare.

Otto Frank a fost singurul care a supraviețuit dintre cei care se ascunseseră în Prinsengracht 263. “După eliberarea pe 27 ianuarie 1945 a lagărului de la Birkenau, Otto a locuit până în 1953 la Amsterdam. După aceea, s-a mutat la Basel, Elveția, unde locuia sora sa. Acolo s-a recăsătorit cu Elfriede Markovits, care își pierduse la rândul sau soțul și fiul la Auschwitz. Până la moartea sa, pe data de 19 august 1980, Otto a locuit la Birsfelden lângă Basel, dedicându-se publicării jurnalului lui Anne.”

2.1.2 Contextul istoric

Pentru a înțelege mai bine postura Annei Frank în momentul scrierii jurnalului este necesar să ținem cont de contextul istoric. Ne aflăm la începutul celui de Al Doilea Război Mondial pe teritoriul Țărilor de Jos (Olanda), o țară neutră din punct de vedere politic. În anul 1940 Germania ocupă forțat Olanda sub conducerea lui Adolf Hitler. În ciuda rezistenței opuse, naziștii au deportat evreii în lagărele de concentrare, au raționalizat hrana și au pedepsit anumite persoane prin retragerea cartelelor de hrană. De asemenea, bărbații adulți (18 – 45 de ani) au fost forțați să lucreze în fabrici germane sau la lucrările de interes public. În cei cinci ani de ocupație, rezistența olandeză a devenit treptat mai puternică și mai bine organizată. “În Olanda, naziștii au reușit să extermine o bună parte a populației evreiești datorită unui sistem gândit de olandezi. În perioada interbelică evreilor li s-a cerut să își înregistreze religia pentru ca așa-numitele „taxe religioase” să fie distribuite corespunzător între diferitele organizații religioase. Pe 25 februarie 1941, Partidul Comunist Olandez a chemat la grevă generală, ca răspuns la razia nazistă din Amsterdam împotriva populației evreiești, dar greva olandezilor a fost înfrântă rapid. Această acțiune a fost neobișnuită pentru rezistența olandeză, care desfășura acțiuni mai discrete. Una dintre cele mai riscante activități era ascunderea și adăpostirea refugiaților și a dușmanilor regimului nazist și a familiilor evreiești, precum cea a lui Anne Frank. Acești fugari erau cunoscut cu numele colectiv de onderduikers ("oameni care se ascund")”.

Începând cu 12 iunie 1942 Anne va ține un jurnal conștientă fiind de valoarea acestuia după ce războiul se va fi terminat. Ca marturie istorică din vreme de război, jurnalul prezintă interes începând cu data de 9 iulie 1942 când Anne împreună cu familia trăiesc un ” al doilea exod”. Familia Frank simte pericolul arestării așa că ia măsuri mutându-se treptat în Anexă, adăpostul lor pentru viitorii doi ani. “De luni de zile cărasem din casă mobilier și haine cât se putuse.” În urma citațiilor primite, Otto, tatăl Annei a hotarât să grăbească plecarea cu zece zile, astfel în dimineța zilei de 9 iulie cei patru membri ai familiei Frank încărcați de haine, regrete și tesiunea unui viitor sumbru închid ușa în umra lor asemenea unui capitol al vieții pe care nu-l vor mai deschide niciodată. Capitolul în care ei aveau acces la lumea locuită, o lume în care stridența stelei galbene vorbea de la sine. “Nici un evreu în situația noastră nu ar fi îndrăznit să iasă din casă cu o vliză plină de haine” mărturisește Anne.

Anexa sau adăpostul reprezintă uneori pentru Anne un real univers carcerar “visez așa frumos aici, dar realitatea este că trebui să stăm aici până la sfârșitul războiului”. Dincolo de atitudinea negativistă, Anne este capabilă să înțeleagă că “lumea locuită” a suferit schimbări majore, că războiul nu a provocat decât mizerie și suferință “Afară e groznic. Bieții oameni sunt ridicați zi și noapte de la casele lor, neputând lua cu ei nimic altceva decât un rucsac și ceva bani. În plus, pe drum li se confiscă și astea. Se fragmentează familii, se separă bărbați, femei și copii.(…) Toți sunt cuprinși de frică. (…) Iar noi, noi o ducem bine, mai bine decât milioane de alți oameni. ”. Oscilând între două stări diametral opuse, Anne întelege că liniște interioră și calmul fac așteptarea mai ușor de suportat. “Evreii așteaptă, creștinii așteaptă, toată planeta așteaptă, iar mulți nu-și așteaptă decât moartea.”

Pe lângă subiectele superficiale “de anexă” pe care le abordează fetița de 13 ani în jurnalul său (discuțiile aprinse ale colocatarilor- familia Van Daan), se pot observa câteva pagini dedicate situației politice. Anne meditează asemenea unei persoane adulte asupra cauzelor care au declanșat războiul : ura germanilor față de evrei considerată de către Anne ca fiind cea mai mare dușmănie existentă în lume.

Într-un mod cât se poate de direct, Anne își declară simpatia pentru Monarhie. Aceasta este preocupată atât de arbori genealogici și tabele genealogice ale familiei regale cât și de discursurile reginei aflate în exil în Anglia pe care le ascultă cu interes la Radio Oranj de câte ori i se oferă ocazia. Dincolo de istoria care se scrie printr-o fereastră parțial deschisă, Anne constată ca lumea s-a schimbat radical. Repetatele bombardamente nu au afectat numai clădirile orașului Amsterdam. Oameni cinstiți sunt nevoiți acum să fure pentru a-și asigura umila existență, mulți dintre cunoscuții locuitorilor Anexei dispar ca urmare a raziilor făcute de Gestapo, toate acestea lăsând în urmă imaginea clară a dezumanizării.

Ca document istoric jurnalul ridică multe semne de întrebare, autenticitatea lui fiind pusă la îndoială. Totuși, întâmplările relatate de micuța Anne au fundament real fiind consemnate și în documentele oficiale care fac referire la cel de Al Doilea Război Mondial. Sâmbătă, 20 iunie 1942 este ziua în care Anne nu numai ca își inaugurează iubitul jurnal ci și creionează cu o naivitate specifică vârstei o lume prinsă în pânza de paianjen al marelui război. Anne constată că începând din luna mai a anului 1940 (începutul războilui și capitularea Olandei în fața Germaniei) s-a terminat cu vremurile bune. Evreilor le este interzis acum să folosească mijloace de transport în comun, sunt nevoiți să-și facă cumpărăturile într-un anumit interval orar, le sunt intezise locurile de divertisment, de asemenea nu mai au voie să practice sport în locurile publice iar relațiile cu creștinii și implicit cu ceilalți cetățeni vor fi evitate prin înscrierea evreilor în școli speciale. Interdicțiile le vor deveni acestora atât de cunoscute încât se vor feri să mai facă ceva “de teamă să nu fie interzis”

2.2.1 Jurnalul Annei Frank- receptarea critică
Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă.
Anne Frank și jurnalul ei figurează pe mai toate listele de excelentă ale veacului XX privitoare la personalități și la cărti – Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol.
Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Țările de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 65 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare. La celebritatea Jurnalului au contribuit adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, că a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri. 
Anne Frank a lăsat, cea mai frapantă mărturie umană din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, ea a dat un chip, o voce, un nume milioanelor de victime inocente – fără chip, fără voce, fără nume – ale barbariei naziste. Anne Frank nu e o simplă autoare, împreună cu cartea ei, a devenit un simbol spune Ilya Ehrenburg. Philip Roth în The Ghost Writer afirmă ca Anne era o tânără  scriitoare minunată. El o aseamănă cu o surioară pasională a lui Kafka, este fetița lui pierdută. 

Jurnalul însuși a reușit să-și creeze propria poveste încă de la prima publicare în 1947, ca mărturie zguduitoare cântărind mai greu decât probele aduse în procesul de la Nürnberg. E impornant să reținem că au existat trei versiuni ale jurnalului: versiunea A, cu notațiile proaspete, versiunea B cuprinzând rescrierea după ce Anne a auzit la radio o declarație făcută de un ministru al guvernului olandez în exil privind importanța documentelor scrise despre experiențele trăite în timpul ocupației, paginile eliminate de tatăl fetei, unic supraviețuitor al familiei, conținând observații prea puțin măgulitoare la adresa mamei, dar, mai ales, experiențele sexuale. Celor patru caiete li se adaugă o colecție de 338 pagini din perioada 20 iunie 1942 – 29 martie 1944.

Acesta este unul dintre multele motive pentru care jurnalul a fost punctual de declanșare a unui lung șir de atacuri:” pentru început i s-a contestat autenticitatea, au urmat procese și decizii ale instanțelor cu amenzi și alte sancțiuni. Totuși jurnalul a avut un impact uriaș în America, în toată Europa, este tradus și studiat în școli, este o rămură de referință pentru multiple abordări – istorie și psihologia vârstelor și a captivității, formă de literatură confesivă”.

Datorită faimei aduse de jurnalul ei, Anne a fost invocată adesea ca o martiră a holocaustului, simbol celor 6 milioane de evrei nevinovați uciși cu o cruzime inimaginabilă. Reactiile critice au fost inevitabile. Neonaziștii au făcut eforturi pentru a demonstra că genocidul german e un concept prefabricat, inexistent și că documentele care susțin realitatea holocaustului, jurnalul în sine alături de alte mărturii și declarații ale celor care au suferit, sunt false. După cercetări asupra auenticității jurnalului, în anii ‘80 a aparut Jurnalul Annei Frank, ediția critică care caută să demonstreze că jurnalul este lipsit de autenticitate. Au urmat apoi critici care au dezbatut așa-numita mitologizare a Annei Frank. Hannah Arendt afirma în anul 1962 că adorarea Annei a fost o forma ieftină de sentimentalism pentru a consuma o mare catastrofă.

Jurnalul ei care se încheie înainte ca ea să știe sau să cunoască genocidul german. Ea și familia ei sunt printe puținii evrei care nu se conformeaza actualității istorice îngrozitoare în care milioane de evrei au fost închisi în lagare de concentrare .” Cartea ei nu ar trebui să fie numită ca fiind reprezentativă pentru holocaust. Să o consideri pe Anne un simbol al victimelor holocaustului înseamna să transformi o calamitate într-o poveste inocenta și adolescentină.” crede Lawrence Graver.

2.2.2 Jurnalul, pagini din exil

Exilul sau statutul de clandestin se materializează în diferite forme. Din punct de vedere teritorial se observă o serie de schimbări la nivel geografic. Otto Frank alege să se mute împreună cu familia din Germania în Olanda pentru a fi în siguranță, iar când Olanda devine nesigură din punct de vedere politic, acesta găsește salvarea temporară în Anexă. Imediatul este afectat când familia Frank părăsește casa. Cele câteva obiecte pe care au reușit să le salveze sunt pline de încărcătură afectivă. Cărțile, articolele vestimentare, mobilierul, toate vor păstra vie amintirea vremurilor când a fi evreu nu reprezenta o crimă.

Pentru Anne cel mai dificil moment al existenței ilegale este stabilirea limitei “în Anexă- Afară” din prisma vieții sociale. Sunt des întâlnite situațiile când Anne și familia ei sărbătoresc zile de naștere, din acest motiv nu putem afirma că în cazul ei este vorba despre prizonierat autentic. Legătura cu lumea din exterior facilitează viața în Anexă. Adevărații prizonieri evrei închiși în lagăre nu au beneficiat de cadouri oferite cu ocazia aniversărilor, nici de cărți, manuale sau cursuri prin corespondență.

Astfel, la nivel teritorial, exilul familiei Frank trebuie înțeles nu ca o privare de libertate ci ca o șansă la viață. Chiar dacă realitatea concretă se prezintă deformată prin ferestrele acoperite cu materiale diverse, aceasta e preferabilă celei cunoscute de majoritatea evreilor în acea perioadă. Totuși limitele impuse sunt greu de suportat de către toți locuitorii Anexei.

Lumea în care Anne se simțea acasă se transformă treptat într-o închisoare. Din nefericire, descoperă timpuriu semnificația termenului “clandestinitate”, statut existențial pe care și-l însușește natural, explicațiile tatălui fiind suficiente pentru a-l accepta “…după cum vezi, încă mai trăiesc, și ăsta-i lucrul cel mai impornat, spune tata. Da, într-adevăr, încă mai trăiesc, dar nu mă întreba unde și cum.”

Dezumanizarea atinge apogeul în această perioadă. Plecând de la semnificația termenului clandestin( Care există în taină; ilegal; conspirativ. Organizație ~ă. /<fr. clandestin, lat.clandestinus ), consider că este impropriu să clasezi existența unor pesoane în ilegalitate. Cei opt locatari ai anexei vor înțelege că viața în ilegalitate este asemenea unei morți lente și sufocante. Imediat după instalarea lor în ascunzătoare acestor li se aduc la cunoștință un set de reguli nescrise “bineînțeles că n-avem voie niciodată să ne uităm pe fereastră și nici să ieșim. De asemenea, trebuie să avem grijă să umblăm pe vârful picioarelor și să vorbim încet, căci nu trebuie să ne audă cineva jos, în depozit.” Au existat și zile în care n-au avut voie să vorbească sau să se miște pentru a nu atrage atenția. Absența libertății și schimbarea mediului o transformă pe Anne într-o contemplativă “Cum trec acum, după câte se pare, printr-o perioadă de reflecție și explorez toate domeniile unde există material de reflecție.” Inițial face tot posibilul să stabilească o relație de comunicare cu ceilalți, dar pentru că nu reușește se folosește de jurnal pentru a-și exterioriza gândurile și părerile referitoare la mult-așteptata debarcare a englezilor.

Jurnalul se transformă într-un al treilea cer pentru Anne, singura libertate pe care o va cunoaște de acum înainte este cea interioară.

Chiar dacă pentru cei din casă părerile unei fete de treisprezece ani sunt nepotrivite ținând cont de lipsa ei de experiență, pentru ea scrisul reprezintă singura șansă. Scrisul are caracter eliberator. Astfel, cu ajutorul prietenei închipuite, Kitty, viața în anexă prinde viață. Kitty este motivul pentru care jurnalul are sens și jurnalul este motivul pentru care Kitty există. Observăm o interdependență între nevoia Annei de socializare și dorința unui anturaj corespunzător.” Dragă Kitty,Ieri a fost o zi furtunoasă și suntem încă agitați. De fapt, ne-ai putea întreba dacă se întamplă să treaca aici vreo zi fără agitație.De dimineață, la micul dejun, a fost mai întâi o prealarma, dar nu ne-am sinchisit, fiindcă asta înseamnă că avioanele zboară deasupra litoralului. Dupa micul dejun m-am întins o oră, căci mă durea foarte tare capul, iar apoi am coborât în birou. Se făcuse aproape două. La două și jumătate, Margot și-a terminat munca de birou; nici n-a apucat să-și strângă lucrurile, că sirenele au și început să urle, așa că m-am dus cu ea din nou sus. Era și timpul, căci după cinci minute a început să se traga puternic, așa că ne-am oprit pe hol. Și, într-adevar, iată că toată casa se zguduia și cădeau bombe. Am lipit strâns de mine „geanta de fugă“, mai degrabă ca să am ceva de ținut în mână decât ca să fug, căci oricum nu putem ieși de-aici. În cel mai rău caz, strada ne primejduiește viața tot atât cât un bombardament. După o jumătate de ora, zgomotul avioanelor s-a mai atenuat, însă intensitatea activitatilor din casa a crescut. Peter a coborat de la postul lui de observație din partea din față a mansardei. Dussel era în biroul dinspre stradă, doamna Van Daan se simțea în siguranță în biroul privat, domnul Van Daan urmărise totul din pod, iar noi, de pe palier, ne împrăștiaserăm la randul nostru pentru a vedea cum se înalta coloane de fum deasupra râului IJ. Curând a început să se simtă peste tot miros de incendiu, iar afară ai fi zis că plutește o ceață deasă.”

În ciuda acestor voci răutăcioase, ea tratează cu maturitate evenimentele politice ale vremii, le analizează și le notează în propriul jurnal. Astfel de momente sunt intrarea Turciei în război- martie 1943, căderea Algerului, etc.

Tot în acest context societatea suferă mutații la nivelul conștiinței. Armata germană caută să deporteze în lagăre atât evrei cât și pe cei care îi protejează sau îi adăpostesc. Astfel, oamenii de rând care vor denunța solidaritatea sunt răsplătiți iar lumea începe să semene tot mai mult o vânătoare de sclavi. “de multe ori se dă o primă pentru fiecare personă capturată(…)seamănă cu o vânătoare de sclavi, așa cum se practica mai demult.”

În comparație cu evreii închiși în lagăre, familia Frank și familia Van Daan sunt favorizați. “ce viață ușoară avem noi aici, ușoară și liniștită” afirmă Anne într-un moment revelator.

Ca să poată suprviețui, Anne se reinventează. Chiar dacă vine în Anexă cu o atitudine critică față de tot ce o înconjoară, acestă formă de abordare a realității se îmbunătățește mereu. Ea este obsedant de atentă la fiecare sentiment care o încearcă. În ceea ce privește relația cu Peter, este analitică și hotărâtă cum rar este o fată la vârsta adolescenței. Ea stabilește limitele relației, își anunță părinții despre legătura dintre ea și vecinul de Anexă. Anne resimte înstrăinarea ca pe forță căreia nu i se poate opune, în relația cu familia, ea nu reușește să adopte o atitudine corectă. Adesea se simte în rolul de judecător, un judecător aspru cu mama și indulgent cu tata, dar în același timp, indifferent față de soră. În cele din urmă se cenzureză în speranța că va fi pe placul familiei Van Daan.

Anne se dezvoltă în umbra surorii ei Margot, cu 2-3 ani mai mare decât ea, fapt ce nu o dezavantajează deloc, chiar dacă Margot este întruchiparea perfecțiunii și a inteligenței. Se presupune că Anne ar fi trebuit să urmeze modelul primit de la sora mai mare, nimic mai greșit.

Spiritual ei liber, independent va face din Anne un autodidact. Reacțiile ei sunt diametral opuse față de ale celorlalți” nu mă potrivesc cu ei, de asta îmi dau seama mai ales în ultima vreme. Ei sunt atât de sentimentali când sunt împreună, iar eu prefer să fiu așa când sunt singură.” Vidul interior se adâncește, Anne caută momente de singurătate tocmai pentru a elucida cel mai mare mister. La întrebarea “cine sunt?” Anne ar fi capabilă să ofere mai multe răspunsuri. Ea admite că a învățat să-și fie pe rând mamă, nevoită fiind să se descurce singură, apoi soră mai mare, confesându-se unui dublului ei, Kitty.

Să crești în întuneric, să te dezvolți în lipsa factorilor vitali cum ar fi soarele, libertatea de exprimare a trăirilor, mediul social este aproape imposibil. Anne reușește chiar dacă pentru acesta trebuie să facă anumite sacrificii în ceea ce privește relaționarea permanentă cu cei mai aprigi critici. Excesele de furie se datorează dezechilibrului emoțional pe care îl resimte. “ Îmi vine să explodez de furie, dar nu pot să o arăt, aș vrea să bat din picior și încă multe altele, să țip, s-o scutur pe mama bine de tot, să plâng și încă multe altele, din pricina vorbelor răutăcioase, a privirilor batjocoritoare, a învinuirilor care mă străpung în fiecare zi iar și iar, ca niște săgeți trase dintr-un arc bine încordat și care sunt greu de scos din corpul meu(…) Aș vrea să strig:<Lăsați-mă în pace, lăsați-mă să dorm în sfârșit o noapte fără ca perna să mi se umple de lacrimi, fără să simt că-mi ard ochii și că-mi pocnește capul de durere. Lăsați-mă să plec, să las totul în urmă, să ies din lume>” Criza citată prevestește depresia pe care Anne o va recunoaște ulterior. Un factor important în suferința Annei sunt membri familiei Van Daan care o consideră victima unei educații moderne, deficitare.”..uneori mă apucă plânsul, în funcție de starea mea de spirit. Și apoi adorm cu ciudata senzație de a vrea altceva decât să fiu sau de a fi altcumva decât vreau sau, poate, de a face și altfel decât să vreau sau să fiu.”

Rămânând în sfera educației, pe Anne o definește școala, mai exact lectura. Ea caută o altă lume în interiorul coperților pe care le deschide și știe că singura ocazie de a scăpa de monotonie este să citească. De asemenea, speranța că într-o zi se va întoarce la școală o ajută să depășească obstacolele emoționale care o întâmpină pe calea adolescenței.

În ciuda faptului că nu este în prim-plan, toate personajele au conștiința tragicului. Viața devine o așteptare a morții, liniștea e supărătoare ”multi nu-și așteaptă decât moartea.” Toți își alimentează speranța ca războiul se va termina prin valorificarea informațiilor primite din exterior.

Prizonieratul o aduce pe Anne în pragul depresiei, lipsa de ocupație, tensiunile dintre cei opt colocatari(certurile familiei Van Daan, divergențele în privința consumului de alimente, etc) și gândul că nu vor mai apuca finalul războiului pentru că vor fi decospirați o destabilizează pe copila care se luptă din greu pentru o viață pe care nu o dorește. Apăsătoare, somnolentă, ca de plumb e atmosfera zilelor de duminică. Anne caută în zadar antidotul pentru depresia care pare să-i dea târcole “rătăcesc dintr-o cameră în alta, cobor și urc scările ca o pasăre cântătoare căreia i s-au smuls aripile cu brutalitate și care într-un întuneric deplin se izbește în zbor de gratiile coliviei sale prea înguste”. Fragmentul reprezintă imaginea fidelă a Anexei- o închisoare în care le este permisă existența la un nivel minimal, o colivie capabilă să transforme omul într-un mecanism fără conștiință și fără sentimente, un exemplu elocvent este cazul dentistului care face reserve de hrană în timp ce salatorii lui se hranesc cu alimente alterate, menținerea tabietului de a coresponda cu soția care se află în libertate. Dacă ceilalți evrei puteau să anticipeze sfârșitul tragic ce îi aștepta- gazare, muncă silnică, Anne este condamnată să zboare fără aripi, să vadă în întuneric să se minimalizeze ca ființă în speranța că finalul conflictelor politice o vor găsi în viață. Ea întelege că nu luptă cu germanii, timpul, liniștea și frica cele care o țin departe de viață. “Afară, unde-i aer și râs” îi este interzis să iasă. Râsul este după părerea fetei singurul tratament împotriva morții. Frica poate fi controlată prin râs, constată Anne în momentul în care îi dezvăluie prietenei imaginare Kitty că urmează un tratament pe bază de valerină ca să-și poată depăși stările de depresie și frica. Efectul pastilelor e nesemnificativ pentru că ziua următoare o găsește pe Anne într-o dispoziție și mai jalnică. “Un hohot de râs pe cinste ar ajuta mai mult decât zece pastille de valerină, dar noi aproape că am uitat să râdem.” Această afirmație o califică pe Anne ca fiind cea mai matură persoană dintre cei aflați în Anexă. Felul în care analizează situația de criză în care se află, luciditatea și obiectivitatea o conduc spre revelația din noiembrie 1943 când Hanneli îi apare deodată în fața ochilor. Iadul în care i se înfățișează prietena lăsată în urmă pradă germanilor o dezarmează pe Anne. Constată acum că este neputinciosă”nu pot decât să mă uit cum alți oamni suferă și mor”spune Anne. Suferința lui Hanneli o determină pe Anne să înteleagă ireversibilitatea acțiunilor trecute. Se desprinde din ea întrebarea pe care nimeni altcineva nu îndrăznește să o pună :” De ce am fost aleasă eu să trăiesc , iar ea va trebui probabil să moară? Ce diferență era între noi? “

Empatia nu durează mult și Anne se întoarce la visurile preadolescenței. Își dorește mult să iasă în lumea pe care a părăsit-o în urmă cu un an jumate, vrea să danseze, să râdă, să facă sport chiar dacă nu este pregătită pentru o asemene revenire. Contradicțiile nu încetează. Anne suferă de dorul libertății, dorește să râdă și să plângă în același timp, vrea să trăiască și să moară deopotrivă. “..îmi este proape indifferent dacă mor sau rămîn în viață. Lumea va continua să se învârtescă și fără mine, iar eu, oricum, nu mă pot opune evenimentelor. Îmi asum riscul și nu fac altceva decât să învăț și să sper că totul se va termina cu bine.”

Caracteristicile dimensiunii moral-psihologice ale exilului sunt prezente în mare parte în Jurnalul Annei Frank. În primul rând se observă o modificare la nivelul identității. Annei îi este greu să se recunoscă. Dorința puternică de a fi mereu în centrul atenției îi este aspru pedepsită. Copila plină de umor se simte ca o intrusă în propria familie care nu găsește suficiente resurse pentru a privi cu optimism situația în care se află. Jurnalul este pentru Anne oglinda care reflectă o realitate cosmetizată, o realitate fictivă care opune rezistență realității propriu-zise. Anne se va afla mereu în conflict cu ceea ce și-ar dori să fie și ceea ce poate să fie. Dezavantajul ei major constă în refuzul innocent și nefundamentat al ideii de maturizare. Ceea ce cândva o definea pe Anne, acum îi este refuzat.

Visul, contemplația, proiecția onirică susțin efortul Annei de a supraviețui într-o lume austeră. Nevoia de afecțiune o determină pe Anne să caute compania lui Peter, colocatarul.

Ultima dimensiune a exilului se regăsește parțial în jurnalul Annei. Este imposibil să aducem în discuție problema regenerării spirituale pentru că fetei nu i se oferă o astfel de ocazie.

Asemenea mitului lui Iona, Anne trăiește speranța și nu orice fel de speranță. E crede în posibilitatea unui nou început. Ea speră că războiul va lua sfârși și că i se va permite să se întoarcă la școală.

2.2.3 Condiția femeii. De la copilărie la adolescență

Jurnalul consemnează o etapă importantă din viața Annei Frank. Acesta îi este oferit de către părinți la aniversarea vârstei de 13 ani. Fiind încă o copilă, Anne tratează subiecte de o importanță minoră cum ar fi prezentarea tuturor colegilor și a relațiilor pe care le stabilize cu aceștia. Se observă în primele pagini ale jurnalului o totală lipsă de modestie, Anne eclipsează prin simpla prezență, detaliu ce va fi desființat tocmai de către ea după mutarea în Anexă. În ciuda faptului ca avea numeroase prietene, Anne simte nevoia unei prietene de încredere, a unei personae căreia să i se confeseze. Așa se naște Kitty, jurnalul sau prietena imaginară care o va asculta cu interes pe Anne fără ca măcar o dată să o judece pentru fapte, atitudini și reacții. “nu, în aparență nu-mi lipsește nimic, în afară de o Prietenă… de aceea am acest jurnal.”

Prin Kitty, Anne își asigură posteritatea “nu vreau doar să înșir faptele în acest jurnal așa cum fac toți ceilalți, vreau ca acest jurnal să fie prietena însăși, iar această prietenă se va numi Kitty.” În plan simbolic jurnalul poate fi considerat dublul Annei. Anne este Kitty și Kitty este Anne.

Pasiunea pentru înghețată, plimbările cu fetele din Clubul “ursa mică minus două”, relațiile naïve dintre ea și băieții care insistau să o conducă spre casă, împreună compun viața “complicată” pe care Anne o trăiește. Nu face notă discordantă nici conflictul dintre Anne și profesorul de matematică, bătrânul domn Keesing. Profesorul o atenționaeză sistematic din pricină că “trăncănea fără încetare” apoi o pedepsește să scrie o compunere cu titlul “o pălăvrăgioaică”. Anne se achită destul de ușor de pedeapsa primită, aduce chiar argumente care susțin că “pălăvrăgeala ” se transmite ereditar, îl convinge pe profesor, dar nu își schimbă obiceiul motiv pentru care va mai scrie o compunere cu tema “o pălăvrăgioaică incorigibilă”. Și de data acesta reușește să-l impresioneze pe Keesing prin umorul caracteristic. Pentru încăpățânarea de care a dat dovadă, Anne va fi nevoită să mai scrie o cmpunere “mac, mac, mac și iarăși mac, spune rața neîncetat”. Fetița dă dovadă de inteligență și iscusință în elaborarea compunerii în versuri și câștigă astfel respectul profesorului său.

Din nefericire pentru Anne, viitorul se schimbă iar amintirea anului 1942 pare ireală. “Din traiul dumnezeiesc de atunci avea parte o Anne Frank cu totul diferită de cea care între timp s-a maturizat.” Admiratorii, prietenele, cunoștințele, răsfățul, dulciurile și banii rămân pentru cei mai mulți oameni un miraj al trecutului.

În seara precedentă plecării, Anne își adună parte din lucrurile pe care le va lua cu ea. Durerea cea mai mare o reprezintă pierderea pisicii Moortje pe care nu o poate păstra.

Nevoia de afecțiune e tot mai mare în fiecre zi. Faptul că nu găsește întelegere și alinare în relația cu mama o adâncește și mai mult în prietenia imaginară cu jurnalul Kitty. Pentru început tatăl îi este suficient în special când este vorba despre lecțiile la engleză și aritmetică.

Se întâmplă apoi să-l remarce pe tânărul Peter Van Daan care inițial nu-i trezește interesul, dar pe care îl va desoperi în măsura în care acesta se va lăsa descoperit. Din punct de vedere onomastic, Peter îi amintește de prima și marea ei iubire- Petel, numit așa pentru a nu fi confundat cu Peter.

O lume întreagă este redusă la tăcere, singurele care se fac auzite sunt avioanele care lansează bombe deasupra Amsterdamului și vocile soților Van Daan care par să nu mai înceteze vreodată cu cearta. Anne le dedică acestora numeroase pagini de jurnal oferindu-le amploare și importnță și considerându-le cu siguranță evenimente cotidiene. Cel care suferă cu adevărat din cauza frecventelor divergențe este Peter, băiatul de 15 ani care tânjește după afecțiune. Aflat în plin process de maturizare, Peter se interiorizează. Este de asemenea marginalizat, locul ocupat de el în anexă este impropriu. Cu toate acestea spațiul personal al lui Peter prinde viață odată cu vizitele Annei.

Jurnalul este prietena de care are atâta nevoie, dar Anne simte lipsa cuiva care să o iubească “cu toată iubirea multora din jur, un om poate să se simtă singur când nu e pentru nimeni <cel mai drag>”. Adolescenta caută acum în anexă o persoană de care să se atașeze sentimental după ce anterior a fost vizitată în vis de către zburător- Anne îl visează pe Petel, acesta o sărută. Dincolo de orice formă de mitologie la nivelul structurii jurnalului, mitul care apare aici este cel al Zburătorului. Anne trăiește experiența primului sărut la nivel oniric, ceea ce declanșează transformarea ei emoțională.

După aproape doi ani de când locuiește în Anexă, Anne recunoaște că dorința de vorbi cu cineva a atins asemenea proporții încât ar fi dispusă să-l aleagă pe Peter pentru conversație. Băiatul o acceptă la început cu amabilitate deși Anne devine agasantă în vizitele repetate prea des. Dincolo de conversații se leagă între cei doi tineri o poveste de iubire relatată în cei mai decenți termini posibili. Totul pornește de la privirile care s-au încrucișat asemenea jocurilor de cuvinte. Albastrul-închis al ochilor lui Peter o fascinează pe Anne, iar el se lasă sedus de singura persoană interesată de povestea lui”povestește-mi ceva despre tine” este îndemnul Annei care costată cu stupoare că popularitatea și debitul verbal nu-i sunt deloc utile în lumea nelocuită căreia aparține acum.

Relația de prietenie avansează treptat, Anne lămurește aparenta gelozie a surorii ei și își anunță tatăl despre apropierea care s-a produs între Peter și ea. Chiar dacă Anne afirmă ca vizitele pe care i le face lui Peter au ca scop un moment de liniște , meditația în fața ferestrei parțial deschise prin care se vedea cerul,”cand ești singur și nefericit sau trist, încearcă și tu odată, pe o vreme la fel de frumoasă, să privești din pod lumea de afară. Nu casele și acoperișurile, ci cerul. Câtă vreme te poți uita fără teamă la cer, vei ști că lăuntric ești pur și că orice-ar fi, îți vei găsi fericirea. Tot ea va recunoște că nu poate sta departe de confidentul ei, de cel pe care învățat să-l asculte și cel îi oferă siguranța emoțională,” sâmbăta nu mai este așa de tristă și monotonă..nimeni altcineva decât Peter este cauza.” în contextual în care se poate vorbi despre sigurață când hoții fac vizite tot mai dese clădirii în care se află Anexa. Peter pare să fie un remediu pentru singurătate” împreună am reuși să ne alungăm singurătatea”.

25 Martie 1944 o găsește pe Anne mai matură decât și-ar fi putut imagina ea. Constată cu uimire că s-a schimbat profund, cu totul și pe de-a-întregul. Opiniile, concepțiile, atitudinea critică, astectul exterior, trăirile interioare nu mai seamănă deloc cu ceea ce au fost înainte. Schimbarea îi aduce numai lucruri bune fiindcă acum dispune de capacitatea de a relaționa cu ceilalți fără a genera conflicte. Completarea făcută în 22 ianuarie 1944 trădează schimbările” sunt extreme de surprinsă să văd ce fetișcană inocentă am putut să fiu“

La transformarea acesta a participat și educația de care, în mod straniu, atât Anne cât și ceilalți din Anexă nu sunt privați. Protectorii acestora le procură cărți pentru studierea limbii engleze, franceze, tot ei au grijă să le alimenteze setea de cunoaștere prin cursurile de stenografie.

Anne studiază cu bucurie orice îi cade în mană, mai puțin aritmetica, este contrariată când părinții îi interzic anumite cărți motivând că nu este suficient de matură pentru asemene cărți. Speranța că într-o zi se va întoarce la școală în octombrie 1944 o determină să învețe tot ce îi propune tatăl său. E adevărat că idila cu Peter îi distrage atenția, dar dincolo de bucuria iubirii adolescentine, Anne, matură prin definiție, se folosește de compania băiatului pentru a-și fixa anumite cunoștințe.

Sunt de remarcat și hobyurile fetei printer care și pasiunea pentru scris. Ea își exprimă dorința de a deveni scriitoare imediat ce privește caietul pe care îl va transforma în jurnal.

Anne înregistrează evenimentele din familie, are ochi de observator fin, scrie despre cei de lângă ea, despre încordarea legăturii cu mama și apropierea treptată de sora mai mare, ca și despre tatăl cel grijuliu. În vremuri obișnuite ar fi devenit poate o adolescentă rebelă sau ar fi acaparat-o lecturile, dar spațiul restrâns în care trăiesc atâția oameni, presiunea psihologică a izolării, grija de a evita zgomote ce i-ar trăda, starea de alertă impregnează jurnalul cu o tensiune continuă. Anne Frank este inteligentă, matură, iscoditoare, îndrăzneață, bun psiholog, cinică, romantică, plină de har. Această fată urâțică și slăbănoagă, dar cu o forță de neimaginat de a capta în cuvinte adierea unui gest  ar fi ajuns, cu siguranță, o mare scriitoare dacă viața ar fi avut răbdare cu ea. Dorința ei nu a rămas neîmplinită “ nu vreau să fi trăit degeaba…vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit!” dovadă fiind cele 317000000 de rezultate la căutarea pe Google care fac din Anne Frank un simbol, o legendă a întregii lumi, o lecție de supraviețuire și foarte foarte mult talent.

Jurnalul îi oferă șansa regăsirii. Anna caută necontenit răspunsuri, începând cu acelea despre sine. Anna își explorează propriul corp, vorbește despre sexualitate. Anna are idei revoluționare în legătură cu statutul femeii. “Respectul față de femeie- și el trebuie să apară! În general, pe toate continentele lumii, bărbatul se bucură de multă stimă; de ce femeia n-are dreptul să beneficieze cu prioritate de o parte din stima asta? Soldații și eroii de război sunt cinstiți și sărbătoriți, exploratorii se bucură de faimă eternă, martirii sunt venerați, dar, din toată omenirea, câți sunt cei care văd și în femeie un soldat?”

Anne are umor, cinism, este verosimilă în tot ceea ce așază pe hârtia răbdătoare: “Dussel: își ia de mâncare, nu se uită, mănâncă, nu vorbește. Iar dacă nu se poate evita conversația, atunci, pentru numele lui Dumnezeu, să vorbim numai despre mâncare, așa n-o să ne certăm, doar o să facem pe grozavii. Bagă în el proporții imense și nu spune niciodată nu nici la lucrurile bune, și, deseori, nici la cele proaste. Pantaloni trași până la piept, haină roșie, papuci negri de lac și ochelari cu ramă de baga. Așa îl poți vedea la măsuță, veșnic la treabă, fără să progreseze, întrerupt doar de somnul de după-amiază, de mese și…de mersul la toaletă, locul lui favorit. De trei, patru, cinci ori pe zi, cineva așteaptă nerăbdător la ușa toaletei și strânge din fese, sare de pe un picior pe altul și abia dacă se mai poate ține. Crezi că-l deranjează? Ba bine că nu! Nicidecum. De la șapte și un sfert până la șapte și jumătate, de la douăsprezece jumătate până la unu, de la două până la două și un sfert, de la patru până la patru și un sfert, de la patru până la patru și un sfert, de la șase până la șase și un sfert și de la unsprezece și jumătate până la douăsprezece. Poți să-ți notezi, astea sunt sedințele fixe. Nu există abateri, el rămând surd la vocea rugătoare de dincolo de ușă, care avertizează asupra unei catastrofe iminenete.” De același tratament dur, dar îndreptățit beneficiază și alți adulți, locatari sărmani ai Anexei. Toți sunt observați în detaliu, analizați cu ironie, judecați rapid prin ochiul pretențios și matur al Annei. Mama este opacă la trările profunde ale fetei, în consecință stă mai tot timpul legată de stâlpul infamiei și își așteaptă execuția, doamna Van Daan, este o ipocrită, săracă în calități și mai ales inaptă în a înțelege orice. Tatăl, singurul care o alină, are parte de toată dragostea și încrederea Annei. Va fi și cel care îi va supraviețui și se va ocupa de editarea jurnalului, ca și de tot ce înseamnă astăzi Anne Franak ca simbol al opresiunii și al războiului absurd împotriva evreilor.

Adolescenta are o putere fantastică de a crea atmosfera. Iată o scenă zilnică, sacadată de gesturi monotone, aproape inutile, un bun paravan pentru a gândi, pentru a face prospecții despre sine: “Să scoți pielițele astea e o muncă din cale-afară de precisă și migăloasă, potrivită poate pentru dentiști pedanți sau comercianți de mirodenii minuțioși, dar pentru o puștoaică neliniștită ca mine este îngrozitoare. Au început la nouă și jumătate, la zece și jumătate mă așez și eu alături de ceilalți, la unsprezece mă ridic din nou în picioare, la unsprezece și jumătate mă așez iarăși. Urechile-mi bâzâie: rupe capătul, scoate pielița, trage ața, aruncă păstaia, rupe capătul, scoate pielița, trage ața, aruncă păstaia etc. etc. Totul mi se învârtește în fața ochilor: verde, verde, viermișor, ațe, păstaie putredă, verde, verde, verde. De năcuceală și ca să fac totuși ceva, povestesc toată dimineața tot felul de tâmpenii posibile și imposibile, îi fac pe toți să râdă și simt că mă sfârșesc aproape de-atâta abrutizare. Cu fiecare ață pe care o trag, sunt din ce în ce mai sigură că nu vreau să fiu niciodată, doar gospodină!”

Însemnările Annei semănă uneori cu fișe de lectură. La câteva zile de la aniversarea celor 15 ani, Anne își amintește subiectul unei cărți împrumutate de la bibliotecă “Ce părere aveți despre fata modernă?” . Autoarea critică aspru tineretul contemporan Annei, iar adolescenta se simte lezată de superficialitatea cu care sunt tratate fetele în carte. E momentul ca Anne să arunce o privire acidă în interiorul ei, să se studieze ca și cum ar fi o străină.

Capacitatea de autocunoaștere de care dispune îi este de folos atunci când se lasă pradă propriei judecăți. Se condamnă, se autoeducă prin metoda confesiunii. “Nici nu-ți poți închipui de câte ori am încercat s-o resping pe această Anne care nu este decât jumătate din cea pe care o cheamă Anne, să o schimb radical,s-o ascund.”

Maturitatea pe care Anne o dobândește până la plecarea sa din Anexă o face să se considere pregătită pentru viața de afară fiind în continuă luptă cu propria persoană. O are ca antimodel pe mama sa și știe că numai educația o poate salva de o viață mediocră și inevitabil monotonă.

Jurnalul Annei Frank- confesiune sau ficțiune

Referitor la autenticitatea jurnalului s-au pus de-a lungul timpului o serie de întrebări care pot să convingă cu ușurință pe orice cititor că autoarei i-au scăpat din vedere anumite detalii.

Primul pas în investigație a fost să determine conșitența textului. Exemplul referior la cei care se perindau prin clădirea cu anexa, la utilizarea aspiratorului, dar și interdictia de a tuși aduc cu sine incertitudinea și incoerența. Cum e posibil să fie interzis să tușești în timp ce în anexă exista aspirator pe care nimeni nu se abținea să-l folosească? Instalarea draperiilor improvizate la ferestre pare un gest absurd în situația în care locuitorii anexei nu își doreau să atragă atenția asupra lor. Anne se confesează prietenei imaginare, Kitty, că uneori trebui să stea în pat toată ziua pentru a nu fi descoperiți de către vecinii de alături. Pentru a atrage atenția asupra incoerenței la nivelul textului amintesc faptul că Anne își exprimă dezamăgirea cu privire la interdicția de a mai merge cu bicicleta deoarece evreilor li se confiscaseră de mult timp orice mijloc de transport. În cazul acesta cum se explică faptul că sora Annei pleacă de acasă în dimineața mutării pe bicicletă?

Jurnalul Annei Frank a fost descris în repetate rânduri ca fiind un flas, de fiecare dată aceste teorii au stârnit reacții agresive din partea organizațiilor evreiești. Unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai veridicității acestor scrieri este jurnalistul danez Erik Haaest. Acesta a scris și o lucrare pe această temă, catalogând Jurnalul Annei Frank ca fiind “o escrocherie”. Totuși aceste opinii sunt marginale, majoritatea istoricilor acceptând însemnările Annei ca fiind autentice.

Jurnalul Annei este poate cel mai controversat jurnal din literatură. Motivul este simplu, fata scrie doar pentru sine până în ziua în care la Radio Oranje se anunță că toate însemnările poporului neerlandez din timpul ocupației germane vor fi adunate și plubicate, însă hotărăște să își rescrie jurnalul după acestă știre. Copierea jurnalului aduce cu sine câteva modificări ale textului inițial. Anne renunță la anumite pasaje pe care le consideră lipsite de importanță, iar alte întâmplări le scrie din memorie, modificate afectiv, desigur.

Talenul și pasiunea Annei pentru scris sunt vădite pe parcursul jurnalului, fapt de care trebuie sa ținem cont în evaluarea autenticității jurnalului. Ea spera ca jurnalul să stea la baza cărții pe care dorea să o publice după război.

Transcrierea caietelor de însemnări zilnice aduce cu sine și ideea pseudonimelor. Anne dorește să păstreze intimitatea celor despre care scrie, în cazul în care jurnalul va fi publicat. Astfel, familia Van Pels este numită Van Daan, familia Frank ar fi trebuit să se numească Robin iar Fritz Pfeffer, stomatologul și colegul de cameră al Annei, primește numele Albert Dussel. Chiar daca ea a ales pseudonime pentru toti locuitorii Anexei, după război, tatal ei a hotărât să publice în jurnal numele reale ale persoanelor .

Varianta B este cu atât mai interesantă cu cât Anne face anumite completări pe care ediția tradusă în limba română la editura Humanitas le valorifică încă din primele pagini ale cărții. În cea mai recenta publicație a versiunii jurnalului, fiecare scrisoare îi este adresată lui Kitty. În jurnalul prim al Annei apar scrisori adresate unor nume ca Pop, Phien, Emmy, Marianne, Jetty, Loutje, Conny și Jackie. Se presupune că Anne a preluat numele acestea din cărțile olandeze scrise de Cissy Van Marxveldt.

Anne constată că hâtia este mai răbdătoare cu oamenii atunci când, fără motiv, se simte singură pe lume. Ea afirmă,de asemenea că nu are intenția să dea vreodată cuiva caietul cartonat cu nume pompos de “jurnal”pentru a fi citit, dar lucrurile se schimbă radical după mutarea în Anexă. Dacă atunci când trăia încă în lumea locuită Anne nici nu spera ca jurnalul să prezinte interes pentru cineva, se pare că s-a înșelat. Jurnalul este mai mult decât o cronică infantilă a războiului, e dovada talentului de scriitoare pe care copila a avut intuiția să-l pună în valoare în cele mai inedite forme (scrisorile către Kitty, povești de iubire inspirate din lectura personală “Acum câteva săptămâni am început să scriu o poveste, ceva pe de-a-ntregul inventat, și asta a ajuns să-mi placă așa de mult, încât roadele condeiului meu încep să se adune deja într-un teanc. ”- studiul amănunțit al descentenților Casei Regale).

Așa cum am afirmat anterior, Kitty este dublul Annei, este o prietenă loială, un leac împotriva uitării, o completare a ființei dispusă să țină minte toate gândurile, trăirile și întâmplările, într-un cuvănt amintirile, pentru ca Annei îi sunt mai impornate amintirile decât rochiile. Acest lucru îl devodește în seara premergătoare mutării în anexă când își pune în geantă cele mai absurde lucruri, fără să regrete totuși.

În septembrie 1942 Anne aduce o completare jurnalului “Aproape fără excepție, n-am notat până acum în jurnalul meu decât gânduri; de povești drăguțe, pe care să le pot citi cândva și altora, încă n-am avut timp. Dar voi încerca pe viitor să nu mai fiu sentimentală. Să fiu mai puțin, și să fiu mai fidelă realității.” În opinia mea acesta este fragmentul care încadrează jurnalul în literature subiectivă pe lângă celelalte caracteristici. Anne recunoaște fidelitatea redusă față de realitate și faptul că toate experiențele relatate sunt trecute prin filtrul emoțional, ceea ce degradează veridicitatea și alterează valoarea de pur document istoric a jurnalului așa cum pare să fie tratat de către unii critici literari.

Plină de umor, Anne atrage atenția cititorului, se observă acum dubla adresare a scrisorilor( Kitty și posibilul cititor) printr-un post scriptum că unele istorioare sunt scrise în momente de furie și că realitatea este distorsionată.

O istorioară remarcabilă este oda adusă stiloului pierdut printer resturile de cartofi “Odă stiloului meu, In memoriam”. Stiloul său, celălalt prieten a însoțit-o pe Anne în aventura vieții de la nouă ani când i-a fost dăruit. Anne își amintește că la vârsta de treisprezece ani și-a adus în Anexă stiloul prețios cu care a parcurs nenumărate jurnale si caiete. Pe lângă caracterul sentimental al textului, merită observat un detaliu “nenumărate jurnale si caiete” care demitizează emblematicul caiet cu carouri albe și roșii. Caietul pe care Anne l-a primit de ziua ei a ramas în mintea cititorilor ca fiind unicul, dar este greșit să credem ca Anne a scris într-un singur caiet. Pentru că era o scriitoare în devenire cu siguranța a avut nevoie de câteva caiete. Astfel au fost găsite înca două caiete și cercetătorii au certitudinea că a mai existat un caiet care s-a pierdut la momentul arestării, acesta din urmă ar conține însemnările din anul 1943.

Scrisul e pentru Anne un antidot pentru stările de tulburări de moarte ”acum gata. Scriind, am scăpat un pic de zu Tode betrubt-ul meu!”. Tulburările amintite în treacăt sunt de fapt începutul unei grave depresii. În același timp jurnalul este un refugiu pentru tânăra scriitoare. Ea obișnuiește să-l răsfoiască sub forma unei analize introspective la adesa propriei personae. Îi este simplu să observe că adesea este copleșită de furie și că termenii în care tratează tema “mamei” sunt prea violenți și încărcați cu ură. De vină sunt stările sufletești care au ținut-o “la modul figurat, cu capul sub apă ”și au făcut-o să vadă lucrurile doar subiectiv.

Fenomenul ciudat despre care vorbește Anne este firesc. Jurnalul înregistrează asemenea unui reportofon glasul interior al copilei aflate în perioada de tranziție. Felul în care Anne a pășit în Anexă nu seamănă deloc cu cel în care va părăsi adăpostul. Schimbările care se produc pe parcursul celor doi ani o determină să se înstrăineze de Anne copilul răsfățat, mereu în centrul atenției. “Se întâmplă uneori un fenomen ciudat: mă văd prin ochii altcuiva. Mă aplec pe îndelete asupra istoriilor numitei Anne Frank și răsfoiesc cartea propriei mele vieți ca și cum ar fi a unei străine” Similară este și discuția cu Peter despre lupta oricărui adolescent. Anne abordează teme precum voința, jurnalul și singurătatea, diferența dintre omul exterior și cel interior, despre masca pe care o poartă, inevitabil, fiecare dintre ei.

Anne își exprimă dorința de a-și asigura posteritatea prin scris prietenului Peter “chiar dacă nu voi fi scriitoare, vreau, pe lângă slujba mea ori alte îndeletniciri, să nu neglijez niciodată scrisul.”spune ea într-un dintre scrisorile adresate prietenei imaginare. A scrie înseamnă eliberare de tot, risipirea tristeții și renașterea curajului, este calea spre un destin plin de culoare, total diferit de cel al femeilor din jurul ei.

La întrebarea pe care și-o adresează, Anne va primi răspuns abia peste aproximativ 30 de ani de la moarte “voi deveni vreodată jurnalistă sau scriitoare?”. Anne a fost și a rămas în conștiința cititorilor o scriitoare care nu a avut șansa să evolueze. Dacă ar fi trăit, Anne ar fi ajuns o scriitoare faimoasă fiind capabilă să abordeze tematici diferite. ”până în prezent nu duc lipsă de subiecte.” afirma Anne chiar în anul arestării ei. Povestea lui Cady și Hans ne este relatată sumar cu specificația că nu este o prostie sentimentală, ci este povestea de viață a tatălui ei. Cei doi protagoniști ai Annei trăiesc o iubire imposibilă. Viața le separă drumurile, motiv pentru care fiecare își va găsi liniștea lângă altă persoană.

În ciuda tuturor discuțiile referitoare la autenticitatea cărții, ea rămâne o valoare . Jurnalul în sine este un testament al delicatelor observații și poate servi ca o aducere aminte la ceea ce a spus Philip Roth “the millions of unlived years robbed from the murdered Jews." Milioanele de ani netraiti furati de la evreii ucisi.

Jurnalul avea să fie valorificat ca text literar și să fie publicat de însăși autoarea lui cu titlul “Anexa”. Nu putem ști dacă autoare lui ar fi avut modificări substanțiale textului, dacă ar fi avut intenția să-l ficționlizeze, cert este că jurnalul trebuia să devină baza cărții aflate în stadiul de concept.

Capitolul 3

Scrisori către Monica-Istoria jurnalului involuntar

3.1 Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu

Din punct de vedere istoric, Scrisorile către Monica atrag atenția asupra unei tragedia care nu s-a abătut numai asupra scriitorilor, ea a fost trăită de o țară întreagă. Astfel, volumul de corespondență trece ca document istoric prin prezentarea unor momente în mod inedit. După estimările istoricilor, în România, în perioada 1944-1964 au fost întemnițați, din motive politice, între 1.000.000 și 2.000.000 de oameni. Dintre ei, datorită regimului de exterminare din închisori și lagăre, au murit între 200.000 și 500.000. Cifrele oscilează în funcție de modul de calcul .

Oricum, se poate vorbi de un dezastru de mari proporții al civilizației românești. Criticul literar Alex Ștefănescu e de părere că “soarta scriitorilor impresionează în mod deosebit prin contrastul, expresiv, dintre respectul de care ei erau înconjurați prin tradiție, în România, și înjosirea de care au avut parte, în timpul comunismului, fără nici o vină reală.” 
Arestările scriitorilor s-au desfășurat fără întrerupere timp de aproximativ douăzeci de ani (1944-1964). S-au remarcat însă două "valuri" de arestări, primul între 1946 și 1953 (de la scoaterea în afara legii a PNL, adevăratul câștigător al alegerilor din 1946, și până la moartea lui Stalin), iar al doilea în anii 1956-1959 (ca reacție la revolta anticomunistă din Ungaria din 1956 și ca dovadă de fidelitate a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej față de Moscova, în împrejurările retragerii trupelor sovietice din România în 1958). 

Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu a fost una dintre peronalitățile mediului literar românesc. Asemenea scriitorilor sau altor oameni de valoare, ea a suportat cu demnitate tortura fizică, dar mai ales emoțională a regimului comunist. Scrisorile expediate de ea vor rămâne în conștiința românilor ca o mărturie care trece proba timpului. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (1887-1960), cunoscută până acum drept „soția criticului” și mama Monicăi Lovinescu trăiește doar pentru fiica ei, fapt ce reiese din scrisorile adresate acestei.

Scrisorile scrise de către fiica ei Monica sunt excepționale, atât ca document sufletesc, cât și ca valoare literară, afirma Nicolae Manolescu. Ecaterina Bălăcioiu a primit o educație îngrijită, știa, în afară de franceza studiată la Paris, greacă, latină și germană, cânta la pian, ca mai toate fetele provenite din familii bune. Tatăl era un boiernaș din Oltenia. Pe Eugen Lovinescu, Ecaterina l-a întâlnit, la Biblioteca Academiei. S-au căsătorit în 1916, au divorțat în 1934, când Ecaterina Bălăcioiu renunță la numele de Lovinescu, reluat totuși în 1943, la moartea criticului.

Inspectoare generală pe țară de franceză, va fi pensionată în 1947 iar în 1949, biblioteca, a criticului, a ei înseși și a Monicăi, va fi confiscată. ( va descoperi o bună parte din cărți Ileana Vrancea, într-un depozit aflat sub librăria bucureșteană „George Coșbuc" de pe Lipscani, care ființau încă după revoluție, și depozitul, și librăria, comentând faptul într-un cutremurător articol publicat în „România literară"). Urmărită de Securitate cu începere din 1951, când ideea de a face din Monica o colaboratoare îi trecuse cuiva prin cap, comunicând tot mai greu cu fiica ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu îi va scrie zilnic Monicăi, uneori mai multe zile la rând aceeași scrisoare, în așteptarea ocaziei de a o expedia.

Sunt de 2.500 de scrisori și cărți poștale dintre 1947 și 1958. Doi ani de referință pentru mamă, ca și pentru fiică: prima scrisoare datează din 9 septembrie 1947, a doua zi după ce Monica Lovinescu plecase cu o bursă în Franța, de unde nu mai avea să se întoarcă, presimțire care o tulbura profund pe Ecaterina Bălăcioiu, sigură că nu-și va mai revedea fiica, atunci în vârstă de 24 de ani; ultima este din 1958, anul arestării mamei, în seara zilei de 23 mai.

“ Ecaterina Bălăcioiu va muri în închisoare, foarte probabil, pe 7 iunie 1960. După cum rezultă din documentele publicate de Berindei, Dobrincu și Goșu în volumul citat, Ecaterina Bălăcioiu a fost lăsată cu bună știință să moară de către Securitate, grav bolnavă și privată de medicamentele necesare (avea 73 de ani), ca urmare a refuzului de a-i scrie fiicei ei o ultimă scrisoare în care să încerce s-o convingă să revină în țară și să colaboreze.”

Monica Lovinescu va suferi până la moarte la ideea că mama ei s-a sacrificat pentru ea. Monica s-a simțit vinovată de moartea mamei ei din clipa în care a aflat de oribilul șantaj, pus la cale de Securitate și cu sprijinul lui Ion Caraion, prieten apropiat al Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinesc și „frate" al lui Virgil Ierunca, soțul Monicăi. De altfel, chiar și în închisoare, Securitatea avea o deținută-informatoare, pe numele ei odios, Doina Stupcanu, care încercase în repetate rânduri s-o determine pe bătrâna doamnă să-și „vândă" fiica.

3.2 Corespondența ca formă a jurnalului intim

Spre deosebire de celelalte prezențe feminine ale literaturii române și universale, Ecaterina Bălăciou -Lovinescu nu scrie în scop literar, Astrid Cambose precizând că volumul Scrisori către Monica 1947-1951 este un document intim, chiar secret, ba mai mult, ea refuză să accepte orice compliment care face aluzie la talentul literar. Dacă jurnalele scriitoarelor care au apărut de-a lungul timpului în literatură au fost mai mult sau mai puțin dedicate publicării, în cazul scrisorilor adresate Monicăi există certitudinea că acestea au fost scrise într-o notă intimă, fără intenția publicării lor.

Corespondența se transformă încet în confesiune. Ecaterina scrie atât pentru a o ține la curent pe fiica ei cu tot ce se întâmpla atunci în țară, cât și pentru că scrisorile reprezentau un antidot împotriva uitării. Astfel volumul de scrisori se aseamănă cu Jurnalul Annei Frank doar că de această dată scrisorile sunt mai mult decât simple gânduri pe hârtie. Monica este o ființă reală care simte acut lipsa mamei și care răspunde în limita posibilităților scrisorilor primite în timp ce Kitty este un personaj fictiv, dator să asiste la zgomotoasele transformări care se petrec în mintea Annei, dar și în trupul ei.

Ceea ce le deosebește pe cele două expeditoare este contextul social. Anne nu este nevoită să se cenzureze în declarații, singurele modificări fiind cele survenite în urma anunțului de la Radio Oraj care spunea că toate jurnalele evreilor vor fi adunate pentru a fi publicate.

În cazul Ecaterinei situația este complet diferită. Ea stabilește un cod secret pentru a coresponda cu fiica ei. Gheorghe-Gheorghiu Dej apare cu numele de Bej, Shaga este pseudonimul pentru Dan Brătianu, la fel se întâmplă cu majoritatea intelectualilor din cercul lor de prieteni. Nu numai persoanele primesc nume de cod, ci și locuința care îi este confiscată Monicăi și pentru care Ecaterina va acționa în instanță, fără succes, din nefericire. De asemenea cei care vor adopta principiile Partidului Comunist vor fi amintiți în scrisori sub numele de Coadă de topor. „Ecaterina va scrie nu doar cifrat, ca până atunci, dar și cu un soi de cenzură interioară a scrisului – o conștiință consacrată de curând, de departe, deși era dintotdeauna înăuntru. Ly și Mimi vor fi alter-egouri în scrisori, create pentru a reuși să vorbească despre sine la persoana a treia, fără farduri și menajamente. Tot un ecou al scriitoarei ascunse. “

Exilul fiicei sale are un impact semnificativ asupra Ecaterinei. Chiar dacă din punct de vedere teritorial pentru nu poate fi vorba de un exil pentru fosta doamnă Lovinescu, cel puțin în primul volum de corespondențe, acesta se simte prizonieră în propria locuință, în orașul ei, în realitatea concretă care după plecarea Monicăi nu îi mai aparține. De remarcat este faptul că imediat după Al Doilea Război Mondial România se transformă într-o închisoare de maximă securitate. Instaurarea Partidului Comunist în conducerea țării face din fiecare cetățean un posibil deținut în funcție de clasa socială căreia aparține. Ecaterina și fiica ei se numără printre dușmanii Partidului prin simpla rezonanță a numelui Lovinescu.

Începând cu data de 9 septembrie 1947, Ecaterina este într-o continuă adaptare. Pe lângă schimbările inevitabile pe care le va suferi România, se remarcă o serie de schimbări în dreptul expeditoarei. Ea își pierde echilibrul în absența fiicei sale, singura scăpare fiind vecinătatea intimă, camera Monicăi, fostul birou împreună cu toate obiectele care i-au aparținut. Confortul amintit va lua sfârșit destul de repede. În ochii conducătorilor țării toți cei care și-au părăsit patria având diverse motivații sunt obligați să revină în țară, în caz contrar aceștia vor fi declarați criminali și toate bunurile lor vor intra automat în posesia comunității. Faptul că Monica își ascultă mama și nu se întoarce în țară o dată ce bursa de doctorat se încheie, o pune pe Ecaterina în situația de a pierde tot ceea ce constituia pentru ea echilibrul emoțional. Raționalizarea în cazul alimentelor, hainelor și inclusiv al spațiului o destabilizează pe fosta doamnă Lovinescu fiind nevoită acum să primească în casă un străin care va pângări universul sacru al celor două femei.

Locurile și oamenii își pierd importanța în ochii Ecaterinei, nimic din ceea ce știa odinioară nu mai semăna cu realitatea pe care a fost nevoită să o trăiască după plecarea definitivă. Singurătatea pe care o suportă atât de greu pare să fie autoimpusă ținând cont de faptul că Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu nu a fost privată de viața socială. Prietenii Monicăi o vizitau constant, întâlnirile cu „Sburătoriștii” nu au încetat. Cu toate acestea ea afirmă într-o scrisoare că a rămas „superb singură” încercând să își ironizeze starea.

Nostalgia e aparent inofensivă și totodată implicită. Asemenea oricărei mame, Ecaterina Lovinescu își plânge dorul de fiică într-un mod excepțional. Acesta este unul dintre principalele motive care fac volumul de scrisori să fie atât de special. Perioada istorică în care sunt redactate scrisorile ne amintește că pierderea persoanelor dragi nu era un lucru rar întâlnit. Ceea ce o scoate din anonimat pe Ecaterina Lovinescu este dragostea agape. Ea se sacrifică pentru binele fiicei ei, suferă schimbarea regimului politic cât pentru două persoane, dar cu toate acestea o imploră pe Monica să nu se mai întoarcă în România. Presentimentul care o încearcă în 8 septembrie 1947 pe Ecaterina Bășăcioiu-Lovinescu, că nu își va mai vedea fiica vreodată, se adeverește a fi real. Ea descrie situația social-politică din România din perspectiva prizonierului încă dinainte să fie arestată. Am putea spune că femeia aceasta este dotată cu puteri supranaturale în timp ce singura forță de care era capabilă se numește speranță. Încercarea ei de a păstra vie prezența Monicăi în casă nu face altceva decât să o ancoreze în cotidian. Ea știe că Monica este motivul pentru care trăiește așa că o caută mereu în vise, în amintiri în timp ce se adâncește în trecutul liber pe care îl invoca adesea.

Lanțurile regimului proaspăt instalat o leagă pe Ecaterina înainte de a fi arestată. Faptul că este obligaă să trăiască departe de fiica ei îi produce melancolie și spleen, dar gândul că nu o va mai vedea vreodată o duce la limita depresiei”viața aici mă încercuie, mă înlănțuie cu miile ei de griji mărunte, că tu ești acum pentru mine un ideal intangibil, că o știu, dar nu vreau să o simt și că mă gândesc ca un întemnițat cu nădejdea că nu mai e mult și mă voi elibera”

Durerea interioară se materializează în ziduri, depărtarea e tot mai greu de suportat pentru mama deznădăjduită „zidul nu mai e de sticlă, ci de gresie; îmi face impresia că stau îndărătul unui zid monstruos, gros de o mie de kilometri, și cu un burghiu încerc să sfredelesc să vină cel puțin gândul meu până la tine…Și nici el nu mai poate veni.” Imaginea zidului este una comună României din epoca postbelică, libertatea fiind împrejmuită și anesteziată.

Chiar dacă s-a încercat controlul maselor în cel mai inuman mod cu putință, memoria este singura care scapă intactă. Monica este adesea imaginată de mama sa care o proiectează în activitățile cotidiene. Așa se explică lungile scrisori expediate la Paris care detaliază zilele din cele mai banale „am reînnoit florile din fața fotografiei tale, iar pe cele galbene, în vasul Rosenthal cu reflexe roz-aurii, le-am așezat pe biroul tău; odaia ta e înflorită ca și când te-ar aștepta. Am vorbit despre tine.”. Totuși mama este contrariată de faptul că nu reușește să o viseze pe Monica.

Dacă în cazul Annei Frank exilul se regăsește în toate formele lui, pentru Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu definitoriu este exilul moral-psihologic. Abordat din perspectiva identității acesta are impact atât asupra mamei cât și a fiicei. Monica Lovinescu afirma „era prietena mea cea mai bună de joc și de serios, dublul meu înnobilat, conștiința mea cea mai înaltă.” Ruptura produsă între cele două dă naștere vidului interior.

Elemetul teritorial este prezent. Mama își anunță fiica cu privire la schimbările pe care Bucureștiul le suferă în speranța că aceasta nu va trăi șocul demolărilor la reîntoarcerea în țară. Scrisoarea 52/1948 este un tablou citadin al Bucureștiului care își strigă sufocat salvarea din mâinile arhitecților nebuni. „Bucureștiul se schimbă dintr-un capăt în celălalt. Am demolat un mare număr de clădiri și avem acum o Piață Roșie ( fosta Piață a Victoriei) am lărgit Bulevardul Colțea, tăind și demolând totul, încât acum se intră direct în biserică.”

Șansa pe care Ecaterina o are pe lângă corespondența cu fiica sa este lectura. Se vor regăsi în scrisori fragmente asemenea unor fișe de lectură scopul lor fiind să-i ducă Monicăi o parte din cultura română peste hotare.

Pe lângă dorul de fiica ei, teama, teroarea, continua supraveghere reușesc să o destabilizeze emoțional pe fosta doamnă Lovinecu. Ea face tot ce îi stă în putere pentru a-și păstra funcția de profesoară de franceză, acceptă să fie membră a Partidului Comunist, face propagandă, învață fără să adopte principiile comuniste, dar toate acestea îi sunt inutile în fața Comitetului de evaluare. Prin urmare, Ecaterina este pensionată pe considerentul că are rădăcini burgheze. „…minunata domnie a poporului este definitivă. Sunt ca în familie și mă simt bine; din toate părțile sunt interpelată familiar și cu sentimente de egalitate: Tovarășe B….Ambianța este plăcută și entuziastă; peste tot, portretele idolilor noștri, Karl Marx, Engels, Lenin și Stalin; apoi portrete la fel de mari ale idolilor noștri naționali: G. Dej, Ana Pauker. Am cântat Internaționala și de acum înainte ne salutăm cu pumnul ridicat și cu vorbele: Trăiască Republica Populară Română!” scrie Ecaterina în anul 1948 pe un ton ironic.

Speranța revederii și așteptarea devin tot mai greu de suportat în preajma sărbătorilor. În cazul adolescentei evreice, Anne Frank, acestea erau diferite doar prin absența libertății, dar pentru Ecaterina suferința e dublă. Faptul că libertatea îi este refuzată nu valorează atât de mult cât valorează absența fiicei ei.” Foarte adesea strig peste depărtări: O să ne mai revedem vreodată? Într-atât mi se pare că toate acestea sunt de durată și fără ieșire. Și uite, Mouette, se apropie sărbătorile și o să fim departe una de alta.”

Scrisorile rămân dovada vie a unei iubiri materne fără margini în timp ce despărțirea este asemănată cu un cuțit teribil de ascuțit ce se adâncește inexorabil și prinde rădăcini.

3.3 Romanul iubirii materne

În Scrisori către Monica citim “drama unei mame prinse în infern, al cărei strigăt e auzit doar de fiica prizonieră, la rându-i, în lumea nouă, însingurată și derutată peste poate. E un strigăt dublu, transformat într-unul comun.”

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu îi scrie Monicăi din prima clipă de singurătate, chiar la întoarcerea de la gară, de unde fiica urcase în trenul de Paris (septembrie 1947), către o bursă obținută cu greu. Extrem de tânără, vibrând între excitația drumului nou care se deschidea și desprinderea grea de anii cei mai frumoși de acasă, purta în mână doi trandafiri roșii, care vor reveni pe tot parcursul cărții – reprezentând sacrificiului trăit de cea rămasă pe peron. Mama îi va scrie neîntrerupt, trăind de acum sufletește numai prin intermediul scrisorilor. Gara simbolizează punctual fix, opusul trenului mereu în mișcare. Nu întâmplător Monica pornește în aventura noii vieți care își va lăsa amprenta asupra ei, în timp ce Ecaterina rămâne înmărmurită, parcă, în gara. Dimensiunea obsesiv- tragică a locului în care orice speranță se stinge. Timpul se oprește în loc pentru mama care nu mai găsește motive reale care ar putea să o determine să își reia viața.

Într-o lume a efemerului, Ecaterina realizează că numai amintirea vie a fiicei ei poate să o salveze. Scrisorile expediate sunt ecoul suferinței care răsună din adâncurile infernului feminine. Chiar dacă Monica pleacă, Ecaterina este cea pe care o vedem cumpărându-și biletul către moarte. E vorba despre o moarte lentă și crudă. Sentimental imposibilității revederii este cel care reduce șansele Ecaterinei să mai trăiască în condiții normale.

Cât de înaltă e dragostea Ecaterinei Bălăcioiu pentru fiica ei s-a scris deja, e simplu de văzut deschizând cartea la întâmplare. Din acest motiv volumul a fost numit poemul sau romanul iubirii dintre mama și fiica ei.

Încă din toamna lui ‘47, Ecaterina Bălăcioiu scrie: „Mi-e dor de tine până la amețeală și abrutizare“. „Patul tău e făcut ca și când te vei întoarce de la o cină sau un ceai… Ai luat cheia? … Cum îmi bătea inima când auziam pe sub balcon zgomotele temute; te așteptam, te bombăneam și te iubeam“ , pentru a ajunge, un an mai târziu, la: „Îți întind cu ochii umezi botul meu de câine bătrân și bătut. Mângâie-mă cu mânuța ta cu degete lungi și delicate“, sau direct:„Vai, mă strâng lângă tine duios, cu sfială și strig, speriată: scapă-mă!“. Cum va fi sunat în mintea fiicei o frază precum: „Oare am să te regăsesc peste 100 de ani? Am să te mai port o dată în pântece? (…) Noapte bună, scumpa mea Nemesis“ (1945).

Sinceritatea funcționează fără limite. Tot ce i se întâmplă Ecaterinei Bălăcioiu în acești primi ani de absență a Monicăi e scris aici, de la golul fizic lăsat de plecarea ei, trecând prin vămile tot mai triste ale sărăcirii, ale deposedării (de casa în care locuia, de slujba de profesoară de limba franceză, de minimul confort al unei vieți decente, de prietenii care dispar în închisoare) și până la prăbușirea ultimelor speranțe, odată cu primul act definitiv, prin brutalitatea fără echivoc, al coșmarului care va urma: confiscarea bibliotecii lui Lovinescu.

Scrisorile către Monica sunt o involuntară cooptare în suferință, în mortificare, tocmai a celei pe care Ecaterina Bălăcioiu voia să o salveze. Treptat, Ecaterina Bălăcioiu înțelege cum stau lucrurile, dar viața e mai puternică, așa cum i-a fost ei hărăzită, așa cum i-a fost rezervat fiicei ei să o împărtășească. Biata mamă nu face însă decât să re-developeze, prin trecerea în cuvinte, teribila penitență pe care fiica ei începuse deja să o trăiască, fără să se mai poată vreodată elibera.

„Draga mea Mica, nu sunt o mamă bună. Mă tângui și mă jelui, în loc să-ți fiu sprijin.“ …„Știu că sunt o mamă rea și că, având în vedere distanța și toate imensele și dragile tale greutăți, ar trebui să le trec sub tăcere pe ale mele“, scrie Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu în 1948. „Îmi dau seama că sunt de un egocentrism nebun, clinic: durerea mea, tristețea mea, disperarea mea, situația mea, spaima mea, singurătatea mea, părăsirea mea, frica mea, obsesia mea. Și asta fără rușine, de la un capăt la altul“ (1949). Dar nimic nu sună mai sfâșietor decât pilda ascunsă într-o amintire de familie: în februarie 1950, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu își amintește de bunica ei, Muma, care își tot jelea soțul. Până când acesta i-a apărut în vis spunându-i: „Nu mai plânge așa – nu mă lași să uit și-mi face rău“.

Monica este nu doar personajul central al scrisorilor, ci și victima lor. Reînvierea destinului mamei a pansat, probabil, cât s-a putut, rana străveche, dar cu siguranță nu a putut-o vindeca. E o explicație suplimentară pentru neobosita grijă a fiicei lui Lovinescu de a rămâne, în ochii publicului, doar călăuza severă a gândirii intelectuale libere, în România comunistă. Cu atât mai severă cu cât mai acute deveneau semnele desfigurării, în teribilul deceniu nouă al secolului trecut.

În Scrisori către Monica este copleșitoare senzația că asistăm la bătăile unei inimi comune, plumbuite în două trupuri aflate în tărâmuri diferite. În singurătatea inaugurată, două vârste trăiesc drama unui timp inegal: al mamei, care scrie obsedant într-un prezent ce devine trecut pentru fiică. Singurătățile devoratoare vor fi dublate și de teroarea contratimpului. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu găsește soluția, unica, într-o etică a morții acceptate. E și motivul care duce la alegeri pripite, dar și la gesturi eroice. Presiunea psihologică este intensă: trebuie să păstreze memoria unui soț care nu a reușit să fie până la capăt un model casnic, cu toate acestea ea preia destinul manuscriselor, riscă totul pentru a continua apoi Cenaclul, suportă cu stoicism acuzele venite de pretutindeni și își asumă tortura separării de fiică. Inițial, Monica nu înțelege destul, și, atunci când o face, plenar, devine un om care nu mai poate ierta

Scrisorile sunt pline de încărcătură emoțională și nu e de mirare ținând cont de firea protectoare a Ecaterinei Lovinescu. Aceasta afirmă că rolul scrisorilor este de a-i arăta Monicăi că în lipsa ei, mama și-a petrecut viața iubind-o. Gestul de sacrificiu o obligă pe Monica la adoptarea unei vinovății nefondate care o va urmări pe tot parcursul vieții.

Concluzii

Cele două lucrări de referință pentru literatura subiectivă, Jurnalul Annei Frank și Scrisori către Monica, deși diferite din multe puncte de vedere, au în comun eșecul feminității în confruntarea cu istoria.

Când o privim pe Anne Frank în paginile jurnalului său, se întrezăreșteparcă o moarte în direct, o moarte pe credit. Citind paginile, văzând pozele ei și ale familiei, o vezi pe fetița de 13 ani devenind scriitoare chiar sub ochii tăi. Revăzând documentarul invaziei naziste în Olanda, persecuția evreilor, vizitând online Anexa, nu ai cum să rămâi indiferent. Anne Frank este și va rămâne un simbol al toleranței și al speranței chiar dacă viața a învins-o.
Ecaterina Bălăcioiu- Lovinescu este o doamnă capabilă de sacrificiul suprem pentru binele fiicei sale preaiubite. De dragul ei a îndurat calvarul persecuțiilor, umilințelor, sărăciei, trădărilor și apoi al închisorii, până la moartea în detenție din 1960. Cu toate presiunile, călăii ei n-au reușit s-o facă să cedeze, să-și cheme înapoi în țară fiica ce irita regimul de la București spunând adevărul. Acest prim volum din scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu către fata ei este un eveniment cu valoare deopotrivă documentar-istorică, literară și mai ales omenească, relevând, prin chiar vocea ei adevărată, o eroină, o martiră a iubirii materne cum literatura de ficțiune încă nu a inventat.

Cele două cărți confirmă că jurnalul este cronica insignifiantului de zi cu zi, că scrierile adresate sieși, în cazul jurnalului intim, sau gândurile pentru Monica au același scop, acela de a retrăi și memora prin scris o viață mai mult sau mai puțin plăcută. Ambele autoare au notat întâmplări văzute și simțite de către ele dând o notă personlă și sentimentală scrierii. Cele două au strâns istorii din ceasuri de plictiseală petrecute în singurătate și le-au așternut pe hârtie fără a avea sentimentul că ar putea fi contestate. S-a spus, de asemenea că jurnalul este jocul memoriei și al întâmplării, un spațiu în care eul modern dezrărăcinat, obligat la immense compromisuri se vindecă prin scris, prin proiecții personale.

În imposibilitatea normalității, jurnalul reprezintă pentru cele două personalități feminine o altă dimensiune, un al treilea cer, o completare și o prelungire a sufletului.

Jurnalul intim este teritoriul oamenilor singuratici, revoltați, inadaptați, al oamenilor aflați pe marginea prăpastiei, la limita depresiei, foarte departe de speranța unui nou început.

Bibliografie

1.Surse critice

Ioan Holban- Literatura subiectivă, București, Editura Minerva, 1989

Le Rider, Jacques- Jurnale intime vieneze, Ed. Polirom, București, 2001

Manolescu, Florin – Enciclopedia Exilului Literar Românesc 1945-1989, Editura Compania, București, 2010

Manolescu, Nicolae – Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2007

Petraș, Irina Teoria literaturii, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002, p. 137

Rotaru, Ion – O istoria a literaturii române, Editura Minerva, București, 1971

Simuț, Ion – Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994

Simion, Eugen (coord.) – Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006

Simion, Eugen- Ficțiunea jurnalului intim, vol 1, ed. Univers Enciclopedic, București 2005

Carol Ann Lee. Anne Frank. Die Biographie. München: Piper 2000

Ștefănescu, Alex – Istoria literaturi iromâne contemporane 1941-2000, editura Mașina de scris, București, 2005

Dicționar de termeni literari (coord. Mircea Anghelescu), București, Editura Garamond

Dicționarul Explicativ al limbii române, Academia Romana, Institutul de lingvistica Iorgu Iordan

Lawrence Graver în The Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 2)

2. Opere

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu- Scrisori către Monica. 1947-1951, Ed. Humanitas, 2012

Jurnalul Annei Frank, ed. Humanitas, București,2011

3. Articole

“În marginea literaturii” de Dan Cîrjan, în Observator cultural Nr. 215 /7-13 mai 2009

“Jurnalul intim la prezent” de Mircea Muthu în Observator cultural

“Problema sincerității în literatura subiectivă” de Tudor Vianu în „Revista Fundațiilor Regale”, an XII, nr. 8, august 1945

“Despre jurnale și memorii” de Constantin Ciopraga în „Viața românească”, nr. 11, 2001,

Dan Mănucă-“ Pactul cu biografia” în http://convorbiri-literare.dntis.ro/MANUCAsep3.html

Anca Maria Criste-“Jurnalul intim sau ficțiunea nonficțiunii” în Nord Literar, nr.2 (21), februarie 2005“Scriitorul și măștile sale” de Tudorel Urian, www.romlit.ro

“Eugen Simion” de Alex. Ștefănescu, www.romlit.ro

„ Dincolo de groapa comună” de Marius Miheț în www.romlit.ro

“Scriitori arestați (1944-1964)”de Alex. Ștefănescu în www.romlit.ro

“The Netherlands and the beginning of World War II” în Marketgarden.com. 11 April 2008.

Bibliografie

1.Surse critice

Ioan Holban- Literatura subiectivă, București, Editura Minerva, 1989

Le Rider, Jacques- Jurnale intime vieneze, Ed. Polirom, București, 2001

Manolescu, Florin – Enciclopedia Exilului Literar Românesc 1945-1989, Editura Compania, București, 2010

Manolescu, Nicolae – Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2007

Petraș, Irina Teoria literaturii, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002, p. 137

Rotaru, Ion – O istoria a literaturii române, Editura Minerva, București, 1971

Simuț, Ion – Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994

Simion, Eugen (coord.) – Dicționarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006

Simion, Eugen- Ficțiunea jurnalului intim, vol 1, ed. Univers Enciclopedic, București 2005

Carol Ann Lee. Anne Frank. Die Biographie. München: Piper 2000

Ștefănescu, Alex – Istoria literaturi iromâne contemporane 1941-2000, editura Mașina de scris, București, 2005

Dicționar de termeni literari (coord. Mircea Anghelescu), București, Editura Garamond

Dicționarul Explicativ al limbii române, Academia Romana, Institutul de lingvistica Iorgu Iordan

Lawrence Graver în The Journal of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 2)

2. Opere

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu- Scrisori către Monica. 1947-1951, Ed. Humanitas, 2012

Jurnalul Annei Frank, ed. Humanitas, București,2011

3. Articole

“În marginea literaturii” de Dan Cîrjan, în Observator cultural Nr. 215 /7-13 mai 2009

“Jurnalul intim la prezent” de Mircea Muthu în Observator cultural

“Problema sincerității în literatura subiectivă” de Tudor Vianu în „Revista Fundațiilor Regale”, an XII, nr. 8, august 1945

“Despre jurnale și memorii” de Constantin Ciopraga în „Viața românească”, nr. 11, 2001,

Dan Mănucă-“ Pactul cu biografia” în http://convorbiri-literare.dntis.ro/MANUCAsep3.html

Anca Maria Criste-“Jurnalul intim sau ficțiunea nonficțiunii” în Nord Literar, nr.2 (21), februarie 2005“Scriitorul și măștile sale” de Tudorel Urian, www.romlit.ro

“Eugen Simion” de Alex. Ștefănescu, www.romlit.ro

„ Dincolo de groapa comună” de Marius Miheț în www.romlit.ro

“Scriitori arestați (1944-1964)”de Alex. Ștefănescu în www.romlit.ro

“The Netherlands and the beginning of World War II” în Marketgarden.com. 11 April 2008.