Jurnalismul. Functia Esentiala, Cautarea Si Apararea Adevarului
Funcția esențială a jurnalismului. Cautarea si apărarea adevărului
INTRODUCERE
Posibilitatea de a transmite informația în rândul maselor a crescut fantastic în ultima sută de ani. Mijloacele de comunicare în masă moderne permit nu numai influențarea unui mare număr de indivizi, ci și de difuzare a unor știri proaspete din cele mai diferite domenii și arii geografice.
Primele trei locuri în ceea ce privește informarea sunt deținute de radio, televiziune și presa scrisă. Aceste suporturi ale informației se diferențiază între ele prin mai multe elemente cum ar fi: publicul care nu este comun decât în parte, precum și modul de difuzare al știrilor, însă toate aceste mijloace de informare își asumă aceeași sarcină : a informa, a forma și a distra. Nici un om nu poate avea cunoștințe directe despre lume în ansamblul ei, iar mulți dintre noi nu avem decât o experiență limitată. Ceea ce știm despre restul lumii știm în primul rând datorită mijloacelor de comunicare în masă. Unele dintre mijloacele de comunicare în masă, joacă cu precădere rolul de a oferi cetățeanului informații și idei venite din alte părți, îl ajută dă dobândească o viziune globală asupra lumii în general, conținutul informațional al oricărui canal de comunicare, având rolul de a transmite cunoștințe, adâncind conștiința de sine a fiecăruia dintre noi prezentând alți oameni, alte idei și alte tipuri de comportament.
În mass- media, activitatea se desfășoară sub acțiunea și presiunea timpului ducând astfe, uneori, la o abordare simplistă a informațiilor. În consecință mass-media poate utiliza în diferite cazuri miturile, stereotipurile prezentând uneori imagini incomplete și adesea diferite față de lume.
După cum titlul lucrării de față îl definește pe jurnalist drept veșnic căutător și apărător al adevărului, vom încerca pe parcursul lucrării să analizăm etapele prin care jurnalistul caută să descopere și apoi să apere adevărul informațiilor pe care le oferă publicului. Adevărul în jurnalistică a ridicat și ridică încă multe controverse atât în rândul profesioniștilor din mass-media cât și al oamenilor. Mulți dintre cei care fac parte din rândul cititorilor, auditorilor și telespectatorilor își pun chiar problema existenței adevărului în jurnalistică. Bineînțeles că există adevăr în jurnalistică, adevărul având în societate o valoare fundamentală, iar pentru jurnaliști respectarea adevărului ține de normele și principiile etice ale meseriei; de aceea el trebuie să fie respectat și promovat în totalitate. După cum vom vedea pe parcursul lucrării, jurnalistul caută întotdeauna să pătrundă în inima adevărului și să îl redea cetățeanului destinatar exact în forma brută în care l-a primit, fără exagerări sau disimulări. Desigur, nu toți cei care se dedică profesiunii de jurnalist știu să aprecieze valoarea de adevăra unei informații, prin urmare există și cazuri în care unii neprofesioniști nu redau adevărul decât în anumite limite, încărcându-l cu anumite interpretări și conotații personale.
În primul capitol, “Adevărul jurnalistic ca specie a adevărului cunoașterii comune”, vom analiza amănunțit adevărul și vom vedea că singura concluzie este aceea că în nici un domeniu nu există doar adevăruri absolute – evident nici în jurnalistică – acest lucru neînsemnând însă că nu există adevăr absolut.
În societatea actuală, mijloacele de comunicare sunt singurele capabile să ne ofere repede un raport complet asupra evenimentelor care se petrec în jurul nostru .Rolul presei este să obțină informația, să o prelucreze pentru ca apoi să o facă să circule. De asemenea, rolul presei este și acela de a veghea asupra celor trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească lucru despre care vom vorbi în capitolul “Jurnalistul între independență și angajare politică.”Pentru ca jurnalistul să poată înțelege informațiile care îi parvin, pentru a le reda pe înțelesul tuturor, jurnalistul care se vrea profesionist ar trebui să fie câte puțin din toate: istoric, pedagog, politician, jurist, inginer, economist, etc.
Oricât de pregătit ar fi și oricât de temeinice i-ar fi cunoștințele jurnalistul trebuie să fie conștient de rolul său, de sarcina de a primi mesajele de a le filtra și a le prelucra pentru a le transmite pe canalele mass-media cu onestitate, fără a se abate de la principiile meseriei.
Capitolul I
ADEVĂRUL JURNALISTIC
SPECIE A ADEVĂRULUI CUNOAȘTERII COMUNE
Adevărul jurnalistic subiectul propus spre abordare, pune în cale multe obstacole, greu de depășit. Gazetarii și teoreticienii care meditează pe marginea profesiei lor, politicienii și scriitorii emit, din foarte diverse unghiuri de interese, o serie de idei potrivit cărora ADEVĂRUL ar fi piatra de încercare a seriozității jurnalistice, adevăr de care depinde adevărata valoare a presei, precum și credibilitatea de care ar trebui să beneficieze orice instituție de presă care se respectă.
Jurnaliștii lucrează pentru public și este evident că omul nu așteaptă de la mediile de informare minciuni, fantezii sau orientări frauduloase în raport cu realitatea; publicul vrea de la presă adevărul și numai adevărul, pentru că vrea să cunoască toate dedesubturile, mai ales, în ceea ce privește politica și în ceea ce îioprivește pe cei care ne conduc. Adevărul jurnalistic însă, nu este ușor de definit. Adevărul pretins presei este privit ca un certificat de bună purtare în estimarea calității mijloacelor de comunicare în masă. Adevărul jurnalistic nu trebuie privit ca un concept diferit față de noțiunea obișnuită cunoscută de noi toți; adevărul este în principiu același, indiferent de perspectiva din care este privit.
Asupra tipului de adevăr pe care presa ar trebui să-l respecte părerile sunt împărțite existând multe contradicții cu privire la ce tip de adevăr ar fi specific presei. Partizanii scrisului artistic, ca specie a literaturii, văd în el un derivat al adevărului artistic. Comentatorii de sorginte filosofică l-ar vrea mai aproape de un adevăr existențial. Exacerbarea subiectivismului și labilitatea atitudinală la unele caegorii de ziariști și publicații din perioade revolute, ca și predominanța spiritului științific, instaurate pe la mijlocul secolului XX au determinat pentru presă exigența adevărului obiectiv, de tip științific dacă nu în sensul tare al științelor exacte cel puțin în sensul științelor sociale, cu deosebire al sociologiei – știința care se ocupă cu faptul social.1
Pentru o abordare mai simplistă a acestei teme, trebuie să vedem mai întâi CE ESTE ADEVĂRUL? pentru a ne putea da seama în ce categorie am putea introduce noțiunea de adevăr jurnalistic. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, noțiunea de adevăr este definită astfel: adevărul presupune oglindirea fidelă a realității obiective în gândire, o concordanță între cunoștințele noastre și realitate. Adevărul atribuit presei trebuie să respecte întocmai această definiție, să reflecte realitatea exact așa cum este, să se opună vehement minciunii.
Nu se știe însă dacă, după câteva secole de meditație asupra cunoașterii, omenirea este capabilă să înțeleagă corect noțiunea de adevăr. Interpretările sunt diverse și variază de la persoană la persoană.Un concept apropiat de stilul cunoașterii comune a fost enunțat încă din antichitate de către Aristotel, care îl sintetizează foarte simplu: „o enunțare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este”.2 După câteva secole,Toma d’Aquino îl enunță lapidar:” veritas est adaequatio rei et intelectus”- adevărul este adecvarea lucrurilor și intelectului,- formulă care stă la baza majorității teoriilor formulate ulterior.3
Clasificate după modalitățile fundamentale ale cunoașterii conceptele de adevăr disociază câteva categorii mari precum adevărul științific, adevărul cunoașterii comune, adevărul artistic și adevărul filosofic.
Jurnalisticii nu i-ar fi propriu nici un tip de adevăr dacă ea nu ar fi creat un alt mod de cunoaștere, demonstrând uneori că adevărul poate ieși oricând la iveală, că adevărul poate avea mai multe fețe și că poate fi interpretat de către public, în mod diferit. Dacă adevărul jurnalistic ar fi rămas la stadiul de cunoaștere comună sau simplă expresie a ei, atunci nu ar fi avut identitate. Dacă s-ar fi oprit la adevărurile științei, artei sau filosofiei, ar fi fost o palidă anexă a acestora nedepășind condiția unui buletin informativ de ramură sau de disciplină.
Jurnalistica însă a conștientizat faptul că trebuie să evolueze și să caute adevărul inclusiv acolo unde se pare că nu ar exista, să caute un adevăr valabil tuturor, să-l furnizeze apoi publicului larg și să-l explice în consecință. Uneori ne punem întrebarea firească dacă există adevăr în presă. Acest adevăr există, bineînțeles, iar căutarea și apărarea lui sunt imperativele fundamentale ale presei fără de care domeniul jurnalistic nu ar exista pentru că nu i s-ar acorda nici o valoare. Adevărul presei se inspiră din fapte și evenimente concrete, evenimente petrecute în realitatea fiecărei zile și datoria jurnalistului este aceea de a le reda cu acuratețe, obiectivitate și exactitate, respectând astfel așteptările publicului, câștigându-și în acest fel credibilitea de care depind financiar majoritatea instituțiilor de presă. Adevărul jurnalistic nu caută să confere noi valențe ale noțiunii de adevăr, să-l examineze și să comenteze asupra lui așa cum se întâmplă în domeniul filosofic, spre exemplu; adevărul jurnalistic nu face altceva decât să reflecte realitatea înconjurătoare.
Pentru ca adevărul jurnalistic să îmbrace forma corectă, a fost nevoie să se analizeze mai întâi celelalte tipuri de adevăr din care derivă adevărul presei. Știința care are adevărul drept valoare fundamentală, ca și presa de altfel, are la rândul ei câteva tipuri de adevăr: adevărul factual, adevărul analitic, cel sintetic, factual, logic, matematic etc. Adevărul formal de mare generalitate caracteristic teoriilor care nu au o referință reală cum ar fi logica sau matematica, este în afara obișnuințelor presei .
Adevărul factual însă, ar putea fi atribuit presei. Acest tip de adevăr reprezintă o relație între enunțuri și referenții lor. Adevărul factual este valabil pentru un domeniu limitat, ceea ce face ca enunțurile teoretice emise pe baza lui să fie numai parțial adevărate. Spre deosebire de adevărul formal care dispune de o procedură de decizie, adevărul factual se bizuie doar pe criterii specifice pentru estimarea valorilor de adevăr, parțial prin observație deci empiric contingente. 4
Presa după cum bine știm, operează cu fapte și cu explicațiile acestora. Ceea ce, ar însemna ca adevărul pretins presei ar trebui să rezide numai în virtutea respectului pentru fapt și nimic mai mult, în corespondența relatării cu împrejurarea dată. Este evident totuși că adevărul faptelor se desfășoară pe un domeniu limitat al observației, așadar nu poate să aibă parte de o mare generalitate. Concretul este ceva unic și infailibil, care stă sub legea individuației: acest obiect, din acest loc, în acest moment. Din acest punct de vedere trebuie să opereze și presa în prezentarea realității. Ne aflăm deci pe teritoriul percepției empirice, procedura de decizie nu dispune de un tribunal axiologic înalt al gândirii abstracte așa cum se întâmplă în categoria adevărului formal atât de propriu enunțurilor teoretice de generalitate.
Analizând aceste fapte, este firesc să ne punem întrebarea următoare: este simpla raportare la fapt o garanție a adevărului? Evident că nu. Teoria relativității nu ar fi fost descoperită dacă Einstein ar fi rămas robul faptelor imediat controlabile. Verificarea factuală a venit ulterior ideii sale creeatoare, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria științei când ideea a premers și chiar a contrazis practica curentă.5 Așadar, putem concluziona că și în presă adevărul poate să reiasă din pure întâmplări, iar verificarea ulterioară să dovedească acest lucru. Oare faptul, eșalonat drept cărămidă a realității nu poate fi el însușiie numai parțial adevărate. Spre deosebire de adevărul formal care dispune de o procedură de decizie, adevărul factual se bizuie doar pe criterii specifice pentru estimarea valorilor de adevăr, parțial prin observație deci empiric contingente. 4
Presa după cum bine știm, operează cu fapte și cu explicațiile acestora. Ceea ce, ar însemna ca adevărul pretins presei ar trebui să rezide numai în virtutea respectului pentru fapt și nimic mai mult, în corespondența relatării cu împrejurarea dată. Este evident totuși că adevărul faptelor se desfășoară pe un domeniu limitat al observației, așadar nu poate să aibă parte de o mare generalitate. Concretul este ceva unic și infailibil, care stă sub legea individuației: acest obiect, din acest loc, în acest moment. Din acest punct de vedere trebuie să opereze și presa în prezentarea realității. Ne aflăm deci pe teritoriul percepției empirice, procedura de decizie nu dispune de un tribunal axiologic înalt al gândirii abstracte așa cum se întâmplă în categoria adevărului formal atât de propriu enunțurilor teoretice de generalitate.
Analizând aceste fapte, este firesc să ne punem întrebarea următoare: este simpla raportare la fapt o garanție a adevărului? Evident că nu. Teoria relativității nu ar fi fost descoperită dacă Einstein ar fi rămas robul faptelor imediat controlabile. Verificarea factuală a venit ulterior ideii sale creeatoare, cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria științei când ideea a premers și chiar a contrazis practica curentă.5 Așadar, putem concluziona că și în presă adevărul poate să reiasă din pure întâmplări, iar verificarea ulterioară să dovedească acest lucru. Oare faptul, eșalonat drept cărămidă a realității nu poate fi el însuși sursa unei erori?
Înserierea, conexiunea unor fapte produce automat idei sau explicații adevărate, dar în același timp pot genera și falsuri, iluzii pentru escamotarea adevărului. Unele fapte petrecute, pe care le credem drept adevăruri sigure, pot fi foarte ușor mușamalizări pentru ascunderea altor fapte care sub nici o formă nu trebuie să fie descoperite.Ce vină are atunci jurnalistul, atunci când unele fapte se prezintă ca fiind adevărate fiind foarte credibile ca apoi să se descopere că nu au fost decât frauduloase mușamalizări. De cele mai multe ori mușamalizările sunt cauzate de persoane care încearcă să manipuleze presa prin informații incorecte despre diverse fapte sau lucruri. Ar putea să fie acuzat el atunci de minciună? Aceasta ar trebui să fie într-adevăr o temă de reflecție pentru că mulți ziariști au fost aduși în fața justiției sub acuzația de minciună din cauza unor asemenea neînțelegeri.
Experiența aduce în mod sigur verificarea adevărului sau poate să înșele pur și simplu căutările spiritului uman în domeniul cunoașterii? Asemenea grăunte de îndoială, specifică atitudinii filosofice, îndreaptă atenția spre întrebările și răspunsurile filosofiei atât de deosebite și atât de divergente.Tabloul general creează impresia că adevărul ar fi o convenție între factorul subiectiv cunoscător –omul – și realitatea pe care o sondează, deci cu un anumit grad de relativitate. Gândirea filosofică materialistă susține că adevărul desemnează concordanța cunoștințelor cu obiectul cunoașterii, iar falsul ar fi oglindirea denaturată a realității. Descoperirea adevărului este deci un proces dialectic activ, continuu și nelimitat, exprimând parțial realitatea, mult mai largă și mult mai complexă decât posibilitatea umană de a cunoașterii. Întotdeauna mai este de descoperit ceva în orice domeniu al cunoașterii. Adevărurile valabile astăzi, sunt devansate de alte tipuri de adevăruri, există un proces continuu de perimare, înlocuire adăugire și îmbogățire a adevărurilor.
Adecvarea cunoștințelor la o realitate independentă de subiectul cunoscător duce la formularea adevărului obiectiv, verificabil.
Prin urmare, deși au un conținut obiectiv, adevărurile au totuși un caracter relativ fiind limitate istoricește, reflectând parțial realitatea în continuă schimbare. Dacă omenirea ar ajunge vreodată să opereze numai cu adevăruri eterne cu rezultate ale gândirii care au o valabilitate suverană și pot pretinde că reprezintă în mod necondiționat adevărul, atunci ar însemna că ea a ajuns la punctul în care infinitul lumii intelectuale ar fi fost epuizat real și ca potențial înfăptuindu-se astfel faimoasa minune a infinitului nenumărat.6
Se consideră că elementele adevărului absolut sunt conținute în adevăruri relative și obiective, încurajând astfel demersul cognitiv uman în propensiunea lui. Nivelul de relativitate al adevărului este delimitat de limitele subiectului cunoscător, de condițiile epocii în care îsi desfășoară travaliul,de natura obiectului cunoașterii și de gradul de dezvoltare al practicii sociale care instituie verificarea .
În viziunea materialistă, adevărul exprimă concordanța dintre ideile și judecățile subiectului cunoscător cu obiectul exterior la care se raportează.Adevărul jurnalistic se referă atât la adevărul faptelor cât și la adevărul ideilor din perspectiva diverselor ideologii. Adevărul presei privind faptele naturale este aproape total dependent de sursele de informare din lumea științei.
Și din acest unghi de interpretare poate să derive relativitatea adevărului jurnalistic. După cum jurnaliștii depind de sursele de informare așa și adevărul depinde de surse, iar interpretarea lui depinde de modul în care a fost interptetat în primul rând de surse.
Responsabilitatea presei este mult mai mare atunci când se referă la faptele din domeniul social domeniu care reprezintă “pâinea cea de toate zilele a jurnalisticii”.Gazetarii sunt mai direct implicați în prezentarea faptului social ca eveniment acesta reprezentând conținutul cotidianului care este valoarea fundamentală a presei.
Adevărul ideilor vehiculate prin presă are un grad mai mare de relativitate decât adevărul factual, sociologic, verificabil în practica social – istorică. Veridicitatea unei idei este dependentă de domeniul spiritual din care provine: politică, economie, știință, cultură, sau cunoaștere comună și de asemenea de ideologia sub tutela căreia se află ideea .
Să vedem însă în ce măsură concepțiile epistemologice privind natura și structura adevărului pot da unele indicații cu privire la adevărul factual și cel de idei al presei. Teoria corespondenței, cea mai larg dezvoltată și acceptată, spune că „adevărul desemnează acordul dintre cunoștințelor cu realitatea sau faptul la care aceasta se referă.„7 Acordul cunoașterii cu obiectul, dă automat un concept al adevărului utilizabil în aprecierea rezultatelor concrete ale cunoașterii de diferite tipuri.
Enunțurile-arăta Mario Bunge- nu pot fi comparate și confruntate cu faptele. Enunțurile pot fi comparate cu alte enunțuri și faptetele numai cu faptele.8 Prezentând fapte, presa nu se poate erija în garant al adevărului. Corespondența relatării ziaristicie cu autenticitatea, cu empiria faptelor, produce doar corectitudine în înfățișarea faptelor, a experienței, dar nu și validarea automată a adevărului. Multitudinea faptelor, țesătura lor, armonia sau discordanța ce le caracterizează, compun relații și inspiră judecăți de valoare. Ideea este un rezultat al relaționării, al ridicării gândirii de la particular la general, al detașării esenței de elementele lipsite de relevanță. De aceasta treaptă în alchimia adevărului se ocupă teoria coerenței potrivit căreia adevărul desemneaza concordanța reciprocă a ideilor, coerența formală a cunoașterii. Gradul de adevăr ar fi dat de gradul de sistemicitate atins de adevăr.Potrivit acestei teorii se presupune că nu poate fi cunoscut adevărul unei propoziții luate în completă izolare.
O altă treaptă în analiza adevărului jurnalistic o constituie opinia publică de care depinde înțelegerea corectă a mesajului furnizat prin intermediul presei. După cum bine,știm presa are capacitatea de a influența opinia publică. Acum 60 de ani Cezar Petrescu explica această idee într-un cotidian bucureștean;- referindu-se la timpul său -, care nu este foarte diferit totuși de ceea ce se întâmplă acum în lume el compara opinia publică cu sclavii care deși erau obligați sa slujească, aveau totuși destul prestigiu și îndemânare ca să-și conduca stăpânul.
Creditul acordat opiniei în parte implicit și opiniei publice, din perspectiva exigențelor adevărului,trebuie limitat, ținându-se seama de faptul că locul lor se situează în rândul cunoștințelor empirice dar vital necesare în procesul cunoașterii.”Opinia, – susține Kant – poate fi considerată o judecată provizorie, de care nu se poate scăpa ușor! Trebuie să opinăm înainte de a admite și afirma dar, cu această ocazie trebuie să nu considerăm o părere ca fiind mai mult decât o simplă părere. Opinia este de cele mai multe ori punctul de plecare pentru toate cunoștințele noastre. Câteodată avem o presimțire vagă despre adevăr; despre un lucru ni se pare că ar conține note ale adevărului, îi presimțim deja adevărul încă înainte de a-l cunoaște cu o anumită certitudine. ”9
Și ziariștii pot intra în categoria opiniei publice. Ei pot să exprime o opinie, referitor la o idee despre care au auzit ceva și ei pot presimți dacă există un sâmbure de adevăr în acea idee, ca apoi documentarea și verificarea să dovedească acest lucru.
Adevărul mai este explicat prin evidență, adică prin cunoașterea lui ca adevărat sau prin trăirea subiectivă a opiniei ca certitudine. O asemenea perspectivă se apropie mai mult de adevărul specific presei, care implică mai mult subiectivul, sensibilul în tipul de raționalitate practicat.
Deseori ziariștii iau opinia drept adevăr, susținând că ea își află izvorul într-o experiență de trăire umană întrucât presa preferă adevărurile utilitare în care se pune accent pe caracterul instrumental activ al cunoașterii umane.
Părinții pragmatismului, C.S.Pierce și W.James oferă câteva referiri interesante și pentru tipologia adevărului ziaristic. Pierce susține că opinia, sortită să fie în final acceptată de toți cei care cercetează,ar fi ceea ce înțeleg oamenii prin adevăr , iar obiectul reprezentat în această opinie ar fi realul. James vede adevărul cunoașterii ca un proces, ca o devenire, o valoare efectivă în cadrul experienței. Adevărul unei idei se produce, ea devine adevărată, este făcută adevărată de evenimente; adevărul ei este un fapt, un eveniment un proces și anume procesul autoverificării; verificarea,validitatea ei este procesul valorii ei.
Teza pragmatismului după care ceea ce este util este adevărat reprezintă o eroare preluată în diferite domenii printre care și o parte a presei .
Exagerând una din dimensiunile adevărului epistemologic,s-a elaborat o concepție sintetică asupra adevărului și a evaluării teoretice a cunoașterii. Această concepție înțelege adevărul ca o structură complexă, într-o viziune unificată asupra semnificației și structurii adevărului, plecând de la ideea de bază a corespondenței, fără adevăruri conceptuale, propunând un echilibru .
Încercarea de a desprinde unele semnificații ale adevărului jurnalistic prin glisarea unor concepții epistemologice, se dovedește a fi numai parțial profitabilă. Domeniile de comparație sunt considerabil diferite după cum ele ar fi fost în comparație cu arta sau cu filosofia. Tentația unei apropieri de asemenea moduri de cunoaștere provine din frecventa lor incidență cu paginile presei ca și din ambivalența rațional-sensibilă a mesajului jurnalistic.
Lumea de astăzi, suprasaturată de arme auto-distrugătoare, bântuită de crize de tot felul, nu-și poate găsi echilibrul și securitatea decât, punând tot atâta preț pe înțelepciune cât pe știință, îmbinând rațiunea cu morala. Un gânditor contemporan,Richard M.. Hare observă că pentru a-i face pe oameni să gândească moral este nevoie să îi faci sa îsi dorească acest lucru, nu numai să le arăți cum să facă acest lucru. Aici –crede Hare- trebuie să intervină politicienii luminați, ziariștii, romancierii, toți cei care au o influență asupra opiniei publice și o pot face în bine.
Oare de ce forță secretă trebuie să beneficieze ziariștii pentru a avea o asemenea influență în bine , acționând simultan asupra cugetului și simțirii? Este clar că de ceva în plus deci față de argumentația și exemplele aflate la îndemâna tuturor. Cuminecarea e de subânțelesuri – afirmă C. Noica în eseurile sale despre limbă- extraordinarele noastre mijloace de comunicare, începând cu tiparul apoi cu radioul și televiziunea, tind să fie tot atâtea feluri de a cumineca. Teritoriul „ subânțelesurilor „ne aduce în preajma unei noi explicații posibile pentru tipologia adevărului jurnalistic, a enigmaticei sale percutanțe a forței de impresie a presei și anume, MITUL.
Construcție spirituală arhietipală, sincretică și imaginară, operând cu necunoscutul lumii concrete pentru a explica o idee de generalitate mitul arhaic reprezenta antropomorfic evenimentele naturii prin elemente de experiență vitalizată. Epoca contemporană, caracterizată printr-o accentuată solicitare a rațiunii, a spiritului științific, nu a adus cu sine scăderea nevoii de mit, ci doar o rafinare a lui în sfera literaturii, a artelor, a presei scrise și audiovizuale în planul mai larg al atitudinilor spirituale. Din perspectiva gnoseologică este de observat că miturile duc până la urmă la adevăr pe o cale specifică, subiectivă, înfățișând realitatea în forme și categorii simbolice. Să nu uităm aici legendele despre care se spune că ar conține un sâmbure de adevăr; iar oamenii de ce ar continua să fie superstițioși în ceea ce le privește dacă acestea nu s-ar fi dovedit în timp a fi adevărate? Făcându-l pe individ coparticipant la descoperirea adevărului pe calea simțirii umane, trezindu-i admirația și solidaritatea cu anumite prezențe,coordonate și valori, mitul are un rol social integrator și dezalienator important și actual. Și miturile presei îndeplinesc o funcție compensatorie, atenuând înstrăinarea omului în societatea de consum. Mitologia modernă a cinematografului, televiziunii a presei scrise și a radioului reduce impactul tehnicinismului și uscăciunea civilizației de tip industrial care distanțează individul de mediul natural și uman tradițional.
Mitologia presei cu eroi, evenimente și situații concrete, interesează, aprinde dorințe și elanuri mută zarea lumii, dând fiecăruia prins în joc, sentimentul participării la aventura umană, dându-i calitatea de martor, judecător, opinent. O trimitere la pragmatica mitului o face presa prin opera ei de decodificare a abstractului într-o concretizare expresivă , nu imaginară ca în arhaica povestire, ci ruptă dintr-o realitate tangibilă. Oricât de izbutite mitopoetic și legitimate în substanța valorică ce o propun, miturile operează cu deformarea realului. Atractivitatea și instrumentalitatea pragmatică le mențin totuși în arsenalul spiritual. Atractivitatea derivă din afinitatea efectivă cu structurile mitice ale gândirii, iar rezonanța lor profundă în spiritul omului se explică prin vechimea milenară a eposului mitologic. Instrumentalitatea pragmatică vine din decodificarea abstractului în concretul mai accesibil înțelegerii,din comunicarea ideii cu căldură umană.
Presa scrisă și mai ales cea audiovizuală desfășoară o activitate simbolizantă care crează adevăratele intenții ale societății.
După încercările de a-l singulariza în raport cu alte tipuri de adevăr consacrate cunoașterii, adevărul jurnalistic ne apare ca o emanație a adevărului cunoașterii comune, elaborat intelectual, așezat la un punct de intersecție între simțul comun și adevărurile artei, științei, filosofiei și politicii. Este un adevăr preponderent factual, deseori transpus în modele de activare și conduită umană, forjând sensibilitatea pentru a face accesibilă ideea. Este un adevăr relațional, căutând coerența faptelor, întâmplărilor și evenimentelor,având în acest plan informațional un rol sistematizator.
Este un adevăr intențional, instrumental, pragmatic,urmărind fățiș sau persuasiv scopuri acționale, finalități practice. Este un adevăr încărcat de subiectivitatea opiniei dar și de forța ei emoțională, capabilă să însuflețească voința, să integreze social individul, să-i stimuleze participare, să solidarizeze mase de oameni.14 Este un adevăr care iși trage permanent seva din morală, din spiritul justițiar al opiniei publice. Este un adevăr izvorât din plăcerea de a ști și a colporta ce anume se întâmplă în lume.
Receptarea, înțelegerea nuanțată a realității ne pune prin urmare în fața mai multor tipuri de adevăr, deși pentru același fapt ar părea firesc ca adevărul să fie în esență unul singur, indiferent din ce perspectivă este privit.
CAPITOLUL I
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1 . BOTEZ, VICTOR – Comnicare și Valoare în Presă; Ed. Acadeimei, București; – p. 69;
2 – ibidem 1
3 . ARISTOTEL – Metafizica, 7, 101b în vol. Comunicare și Valoare în Presă.
4 – ibidem 3
5 . BOTEZ, V – p.69; 3. ibidem 1, p. 70;
6 . MARIO BUNDGE – Treatise On Basic Philosophiy – vol II, Semantics, Interpretation Of Truth, Dordreht, Reides, 1974 P. 8, în vol. Comunicare si valoare in presă, p. 70;
7 . – Ibidem 1, p . 71;
8.ENGELS, FR. – Anti – Duhring, în K. Marx, FR. ENGELS, Opere, vol. 20, București, 1964, p. 86.
9. – ibidem5
Capitolul II
JURNALISTUL
ÎN SLUJBA ADEVĂRULUI
Comunicarea instantanee a devenit o realitate care s-a întrupat sub ochii noștri, mai ales în ultimul deceniu, aproape fără să băgăm de seamă, căpătând valori economice, răsturnând toate reprezentările noastre cu privire la propria noastră existență, de la problemele muncii cotidiene la cele ale familiei, relațiilor de integrare și ierarhiilor ori la cele ale proprietății. Rolul presei devine pe zi ce trece tot mai important, lucru ce se petrece odată cu conștientizarea individului că fără mijloacele de comunicare în masă, realitatea nu ar mai fi aceeași.
Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi lumea fără multimedia? Cum s-ar putea informa individul cu privire la evenimentele ce se petrec în diferitele colțuri ale lumii, cum s-ar putea îmbunătății relațiile interumane, cum s-ar putea ameliora unele situații de criză prin care trece un stat sau altul la un moment dat, dacă nu ar exista mijloacele de comunicare în masă?
Dacă altă dată cea mai mare parte a oamenilor ignorau efectiv presa, acum se resimte nevoia acută a existenței mijloacelor de comunicare de calitate. Acest lucru, nu poate fi asigurat, decât prin intermediul unei democrații solide, iar pentru că democrația nu poate supraviețui fără cetățeni civilizați și informați, implicit nu există nici cetățeni bine informați fără mijloace de comunicare de calitate.
Mass-media întreține neîntrerupte relațiile cu lumea întreagă și fac ca dialogul între oameni să fie posibil, ca mesajele transmise de toată lumea să fie auzite. Receptarea mesajelor presei este, în sistemul democratic, una liberă și selectivă. Sistemele mediatice sunt investite cu un grad de încredere în care orice suspiciune nu discreditează numai emițătorul, ci sădește sâmburele îndoielii chiar în ceea ce privește articulația sistemului. Dintr-o asemenea perspectivă se nasc întrebările cu pricire la bunele raporturi în ceea ce privește credibilitatea și onestitatea presei. Prima vocație a profesionistului din mass-media este aceea de a promova libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu privire la observațiile sale asupra lumii înconjurătoare. Această libertate este unul din drepturile umane numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Țelul mass-media
nu poate fi doar acela de a câștiga bani. Nici acela de a fi libere: libertatea este o condiție necesară, dar nu și suficientă. Scopul este acela de a avea media care să se pună în slujba cetățenilor. În mai toate codurile deontologice, elaborate și adoptate de state din toată lumea, se menționează că jurnalistul trebuie să se afle într-un proces continuu de CĂUTARE ȘI APĂRARE A ADEVĂRULUI. Adevărul este piatra de încercare a meseriei de ziarist. Dar de ce este atât de important ca jurnalistul să respecte adevărul? Astăzi, mai mult decât altă dată, ziaristul este primul factor care promovează dreptul la comunicare.
Preocuparea sa esențială este aceea de a căuta informația optimă și de a o transmite cât mai exact și veridic publicului. Termenul optim este luat în sensul de „adevărat” și nu cel mai bun. Aceasta nu înseamnă că informația nu are și înțelesuri morale, nu numai epistemice, după cum și adevărul are numeroase aspecte morale, pe lângă funcția sa de valoare fundamentală a cunoașterii omenești. Mijloacele de comunicare au, indiscutabil o influență considerabilă, furnizând informația și stabilind ierarhii ale evenimentelor care dintre ele sunt importante și care nu. Se spune că fiecare om dorește adevărul despre lumea în care trăiește, precum și despre sine, dar nu toți oamenii reușesc să îndeplinească total autonomi această năzuință. Fiecare dintre noi dorește să cunoască adevărul în realul său înțeles însă întotdeauna mai rămâne un sâmbure de îndoială cu privire la adevărata lui valoare. Vorbind mai realist, se poate spune că nici un om nu știe și nu poate numai de unul singur să recunoască adevărul, căci acesta poate lua mai multe fațete și poate avea multe interpretări.
Omul își formează ideea de adevăr sprijinindu-se pe nenumărate mijloace printre care și cele specifice comunicării în forme moderne (mass-media). Nimeni nu posedă o cunoaștere directă a întregului glob. Dincolo de experiența sa personală, ceea ce cunoaște fiecare provine din școală, conversații, dar mai ales de la mijloacele de comunicare. Pentru omul obișnuit cea mai mare parte a regiunilor, a oamenilor, a subiectelor despre care mijloacele de comunicare nu vorbesc nu există.
Până la apariția marilor cotidaene, regionale și naționale, apoi a mijloacelor audio-vizuale care produc imagini vorbite și imagini transmise instantaneu pe tot globul , ziaristul era un “ sub-gen „ al omului de litere (după o expresie disprețuitoare a lui Balzac) pentru că el se ocupa cu elaborarea știrilor și articolelor zilnice și nu cu scrierea unor opere menite să străbată secole culturale.
Statutul jurnalistului se modifică odată cu nașterea industriei comunicării și a industriilor culturale, așa cum se schimbă și condiția scriitorului, a avocatului și a altor profesii denumite cândva liberale. Dar cu toate aceste restructurări legate de cerința ca ziaristul să fie înzestrat deopotrivă cu un larg orizont de cultură generală și cu toate mijloacele și tehnicile moderne ale scrisului, exprimării vorbite și imaginației, ziaristul, TREBUIE SĂ SLUJEASCĂ ADEVĂRUL ȘI NUMAI ADEVĂRUL.2
Din secolul al XVIII – lea se pare, de la omul politic și gânditorul englez Edmund Burke, datează enunțul: “presa este cea de-a patra putere în stat “. O formulă care poate primi mai multe interpretări, însă, dacă ținem seama că puterea include nu numai pe cei care guvernează la un moment dat, ci și ” opoziția „ adică toate puterile politice care vor schimbarea status-quo-uluui. Această sintagmă însă poate primi și sensul mai larg al presei sub toate cele trei forme ale ei: scrisă, vorbită și audiovizuală – de sursă de informații completă, exactă, adevărată despre problemele de interes general prin care guvernele, instituțiile și toți cei care dețin la un moment dat autoritatea pot fi făcuți responsabili de către public de stările de lucruri date precum și față de publicul însuși care își exprimă într-o formă sau alta nemulțumirile și speranțele.
Totodată guvernele, în general cele din regimurile autoritare, exercită un control al difuzării informațiilor, apoi și al formelor de comunicare directe prin intermediul cenzurii. Această instituție – sau doar măsuri perfide de intimidare declarate prin constituții și legi, încălcatemai mereu, de altfel, mai ales de către cei aflați la putere face ca jurnaliștii să ju fie absolut liberi să spună tot adevărul. Autocenzura reprezintă una dintre cele mai grave forme de știrbire a libertății de expresie care în cazul jurnaliștilor este mereu acompaniată cu un grad ridicat al responsabilității. Firește, adevărul complet se obține prin împletirea adevărurilor parțiale și prin criticarea neadevărurilor care au ca suport democratic dreptul de exprimare al opiniilor contrare. Riscurile și responsabilitățile meseriei de jurnalist, derivă din faptul că presa este mereu în contact cu oamenii care trebuie să fie respectați. Opiniile acestora, desfășurarea normală a activităților cotidiene, depind de modul în care presa furnizează informațiile iar dacă aceasta ar fi iresponsabilă și ar minți în mod voluntar s-ar crea atunci un haos de neînchipuit și toate activitățile ar fi îndreptate spre o direcție greșită.
De ce ar fi omul de presă dator cu o responsabilitate sporită față de actele sale profesionale? Răspunsul este simplu și caracteristic pentru toate domeniile. Atunci când îți alegi meseria de jurnalist, trebuie să știi că rolul tău este acela de acționa pentru scoaterea la iveală a adevărului, iar aceasta nu este doar o slujbă, ci are mult de-a face cu o anume vocație. Exemplul cel mai potrivit ar fi alegerea de a fi medic care presupune în primul rând o vocație, o afinitate cu respectivul domeniu și în nici un caz nivelul de salarizare. Mediile de informare au nevoie în primul rând de o libertate de comunicare, lipsită de valoare fără un suport etic stabil, deoarece ar priva însăși mediile de informare de întemeierea lor pe credibilitate și încredere din partea publicului. Numai o presă liberă, coerentă și responsabilă se poate bucura de sprijinul destinatarilor ei : cetățenii.
Funcția jurnaliștilor de A CĂUTA ȘI APĂRA ADEVĂRUL ȘI DREPTATEA este strâns legată de manifestarea dreptului de a pune în discuție activitatea deținătorilor puterii, indiferent cine sunt aceștia, dezvăluind abuzurile, incompetența, corupția și toate celelalte delicte mari și mici. Pentru aceasta ziariștii trebuie să aibă acces la cât mai multe surse de informație, dacă este posibil la orice fel de sursă. Însă, acest lucru nu este întotdeaua posibil cu toate că cei care ne conduc susțin, de cele mai multe ori, sus și tare că presa din România este sau a devenit liberă în ultimii 15 ani. Prin urmare, orice ziarist are acces la informațiile de interes public, pentru a le rede la rândul lui, publicului destinatar. Nu au fost însă, puține cazurile când activitatea și demersurile jurnalistice au fost obstrucționate de politicienii care ori vroiau să ascundă o piscină subterană destinată numai și numai demnitarilor, în care au fost investite sute de mii de euro, ori un bufet de lux, care la fel a necesitat sume importante. Însă tot legile pun anumite limite temporale asupra diferitelor genuri de arhive și la alte surse de documentare. Decupările de fapte, date și evenimente se fac atât conștient cât și inconștient, pe baza unor “ linii directoare “ asimilate în cadrul vieții de grup sau pur și simplu preluate din atmosfera epocii, de la marile agenții de presă, din concepția redacțională a ziarului, postului de radiodifuziune sau de televiziune, a studioului cinematografic de actualități.4
În activitatea sa jurnalistul are de învins numeroase obstacole obiective și subiective, trebuie să facă față multor refuzuri, amenințări ori atacuri violente .
În ultima perioadă – în lupta lor de a căuta adevărul și de a-l face public prin orice mijloace- mulți ziariști au fost atacați și chiar uciși de către persoanele a căror reputație a fost pusă în pericol. Un exemlu elocvent și de actualitate este cazul celor 3 ziariști români, răpiți în Irak. Cei 3 au plecat în tratrul de război pentru a transmite de acolo informații de interes pentru publicul din țara noastră, au plecat, în căutarea adevărului. Cei 3 jurnaliști de război au ales să se deplaseze pe front chiar dacă erau conștienți de situația din zonă, prin urmare ei riscă acum să își piardă viața,în încercarea lor de a transmite informații adevărate, chiar de la fața locului. În situația lor nu presa este cea care ascunde sau nu spune tot adevărul. Celula de criză de la Palatul Cotroceni, cea care s-a constituit imediat după ce vestea că jurnașiștii au fost răpiți gestionează situația și menține legătura cu grupul care îi ține captivi pe cei 3 care au plecat împreună cu ghidul lor. În încercarea de a tranmite rudelor, prietenilor sau tutuor cetățenilor, adânc impresionați și șocați de situația jurnaliștilor, presa a prezentat chiar și neadevăruri, manipulată fiind de persoane care nu au urmărit decât să inducă în eroare opinia publică. Din cauza lipsei informațiilor, – celula de criză transmițând doar informații vagi cu privire la soarta ostaticilor- presa a căzut în plasa manipulatorilor anunțând chiar și eliberarea acestora.
Prin urmare, meseria de jurnalist nu este deloc ușoară. Este o meserie care implică multe riscuri, o meserie cu numeroase responsabilități, o meserie în care ești conștient că poți chiar să îți pierzi viața. Cu toate acestea mulți dintre ziariști sunt atât de devotați meseriei pe care o practică, încât nu se gândesc decât la faptul că pot să relateze informații proaspete populației. Tot în încercarea de a afla adevărul, 2 tineri jurnaliști de la o televiziune națională și-au pierdut viața acum un an, la Mihăilești, în momentul încare se aflau în locul în care o autocisternă încărcată cu azotat de amoniu s-a răsturnat. Treziți în miez de noapte pentru a culege informațiile necesare, cei doi tineri au apucat să filmeze o parte din tragedia ce avea să urmeze. Autocisterna a luat foc după care a explodat, radiind totul în cale pe o suprafață de mii de metri. Pericolul nu i-a speriat pe cei 2 ziariști aflați în floarea vârstei. Ei nu s-au gândit decât să își facă cât mai biine datoria și să transmită adevărul. Oricum dacă nu ar fi existat presa care să relateze exact evenimentul de la Mihăilești, multe din cele întâmplate acolo ar fi fost mușamalizate.
Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă solicită un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni și informația exactă, pe capacitatea de a înțelege realitățile economice, sociale și politice, pe abilitatea de a reda clar concis și la timp toate aceste realități.
Jurnalistul este unic prin înțelesul său. Nu există jurnalism rusesc, polonez, jurnalism american sau jurnalism franțuzesc. Nu există jurnalism republican, liberal sau reformist, naționalist, jurnalism separatist sau materialist. Aceasta pentru că, atâta timp cât servesc vreuna dintre aceste cauze, sau oricare alta, practicienii lui nu sunt nicidecum jurnaliști ci propagandiști. Nu poate fi vorba nici de jurnalism popular, pamfletar sau jurnalism de scandal. Există doar două feluri de jurnalism : de bună și de proastă calitate. Atât jurnalismul de bună calitate cât și cel de proastă calitate nu cunosc limite și vorbesc toate limbile pământului. Fiecare cultură poate avea propriile-i tradiții, fiecare limbă – o voce diferită. Dar jurnaliștii buni, din întreaga lume,oriunde s-ar afla sau oriunde activează sunt cu toții de acord asupra rolului pe care îl au; acesta este, mai presus de toate, CĂUTAREA ȘI APĂRAREA ADEVĂRULUI .
Adevărul trebuie să fie asociat întotdeauna cu binele și cu dreptatea,iar minciuna cu răul. Când grecii antici asociau adevărul cu dreptatea și considerau adevărul însuși ca valoare morală, aveau fără îndoială în vedere tocmai prezența activă a omului ca descoperitor al adevărului și totodată ca beneficiar al său.Falsul și minciuna ne apar imorale, deoarece, ele generează răsfrângeri negative în relațiile dintre oameni afectează puterea lor de creație, gândirea și acțiunea lor.
Prima valoare pe care cel care practică meseria de jurnalist este dator moral față de societate și față de el însuși – valoare pe care trebuie să o ia în considerare în preocupările sale de descoperire a realității – este valoarea de adevăr a faptelor de cunoaștere , concordanța lor cu faptele cercetate .” Într-o lume ca a noastră, – afirma C. W. Mills – a practica știința socială, înseamnă, înainte de toate, a practica politica adevărului.”5 Acest lucru trebuie considerat ca un concept general valabil pentru întregul corp al științelor socio – umane printre care se află și jurnalistica. Adevărul reprezintă cel dintâi criteriu după care apreciem statutul și valoarea unei discipline în planul cunoașterii și al oricărui efort de cunoaștere în genere.A descoperi și a afirma adevărul dincolo de orice circumstanțe ține în primul rând de gradul de profesionalism a oricărui jurnalist .
Căutând să atingă acest obiectiv jurnaliștii pot servi societatea mai bine decât cele mai conștiincioase autorități ; aceasta pentru că trăiesc în ele. Acesta este și motivul pentru care , câteodată , guvernele încearcă să-i obstrucționeze și să-i aducă la tăcere, etichetându-i drept subversivi
Din punctul de vedere al unei prese cu adevărat libere, realitatea estr în același timp o materie primă dar și un produs finit.
Preluând din oferta haotică de fapte ale cotidianului pe acelea care par a avea consecințe sau par a răspunde curiozității epistemice a destinatarului, presa le încarcă cu semnificație și elaborează un „ real ” inteligibil mai mult sau mai puțin ordonat. Aceasta este și motivul pentru care, atunci când sunt evaluate responsabilitățile față de cetățean și față de societate, pe care se fundamentează exercițiul profesional, jurnaliștii sunt obligați să se refere mai întâi de toate la ADEVĂR.
În mod firesc, nici unul dintre noi, nu ne facem decât iluzii copilărești cu privire la nivelul reprezentărilor umane, asupra unui adevăr unic, ori a unui adevăr ultim, a unui ADEVĂR ABSOLUT. De adevărul absolut nu se mai ocupă decât religia, iar de adevărul demonstrabil ultimativ știința și justiția. Adevărul, ca măsură circumstanțială a inteligibilului,este deci, în ceea ce privește presa, o datorie fundamentală pentru un jurnalist și o garanție de credibilitate pentru destinatarul cetățean.6
Cu toată modestia asumată, practica jurnalistică, fundamentată pe însăși etica modelului democratic, nu-și poate propune să definească adevărul faptelor relatate decât ca virtualitate, ca unghi de interpretare demonstrabil, nici unic, nici infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea voluntară sau nu.
Este și motivul pentru care presa se adresează opiniei publice și opiniei individuale a cetățeanului. Ambele opinii sunt direct dependente de felul în care mesajul reușește să aproximeze corect și pe cât se poate de obiectiv realitatea, dar și de capacitatea de interpretare a mesajului, care există natural, în fiecare destinatar, fie el public, fie individual.7
Indiscutabil, mijloacele de comunicare în masă au o influență considerabilă asupra opiniei publice. Acestea furnizează în primul rând informații vitale și, în același timp, stabilesc ce evenimente și care persoane sunt importante . De multe ori, se poate întâmpla ca simpla publicare a unor informații să declanșeze o acțiune a puterilor politice, chiar înainte ca utilizatorii să reacționeze.
Incontestabil este faptul că mass-media, stabilesc și ordinea de zi a societății. Mijloacele de comunicare în masă, nu le pot dicta oamenilor cum să gândească dar în mod sigur ele
ențină în mod constant obiectivi față de realitatea înconjurătoare și să țină cont de libertatea de expresie de care beneficiază .
„Libertatea va fi cel mai bine apărată din momentul în care personalul care lucrează în presă și celelalte medii de informare se vor strădui în mod constant și voluntar să mențină un înalt simț al responsabilității .”8
Cunoașterea și stăpânirea realității sunt drumuri nu lipsite de ocolișuri sau paradoxuri, dar care pot să țină seama de măreția traseului parcurs. Atât cunoașterea teoretică cât și exercițiul practic se pot bloca la un moment dat într-un perimetru problematic, plin de ambiguități și antinomii, de scurtcircuitări între adevăr și fals, între sigur și nesigur, între certitudine și conjunctură, care asigură într-un fel, succesul căutărilor ulterioare. Adevărul nu există în sine, ci este o proprietate a unor enunțuri despre realitate și cum enunțul este realizat de om, este firesc să primească unele conotații subiective .
Trebuie să fim de acord că receptarea și transmiterea informației primesc amprenta intervenției subiectului care codează și decodează informația. Adevărul este raportat la circumstanțele emiterii și receptării acestuia .
„Dacă este adevărat –și neîndoielnic este – că puterea presei stă în însăși credibilitatea ei, atunci, pare de la sine înțeles că singurul element constant care poate întreține credibilitatea, este puterea, responsabilitatea fiecărui jurnalist față de adevărul rostit 9. Jurnalistul nu are obligații care să fie mai ferme ăi mai înrobitoare decât acelea de a rosti adevărul, adevăr pe care destinatarul îl așteaptă și de care are nevoie. Pentru a putea respecta adevărul, pentru a-l căuta și mai apoi a-l transmite mai departe, înainte de oricine altcineva, trebuie ca însuși jurnalistul să-l creadă și să fie convins că informația pe care o transmite va fi pe placul publicului .
Prin urmare, jurnalistul va refuza să mintă sau va recunoaște deschis că a dezinformat atunci când, fără voia lui a dat publicității o informație eronată.
Unul dintre dezavantajele meseriei de jurnalist este acela că ziaristul nu poate fi responsabil pentru toate informațiile pe care le transmite. Presa depinde de mai multe surse de informare. Ce se poate întâmpla, atunci când sursa nu furnizează informații exacte? Jurnalistul trebuie deci să caute surse cât mai credibile și cât mai de încredere care să nu denatureze adevărul faptelor relatate .
Adevărul jurnalistic se referă atât la adevărul faptelor cât și la adevărul ideilor din perspectiva diferitelor ideologii. Adevărul presei privind faptele naturale este aproape total dependent de sursele de informare din lumea științei. Când totuși jurnalistul are ocazia să descrie un fapt natural, îi revine o anumită răspundere pentru adevăr ca martor ocular, dar nu ca specialist, el nefiind un competent în științele naturii .
Dependența presei de alte surse de informare autorizate o scutește de răspunderea pentru eroare în prezentarea faptelor , cu condiția să fi preluat exact informația și să se menționeze sursa .
Omul de presă se află într-o poziție cheie în societate și îndeplinește un rol extrem de complex, datorită plasării sale la mijlocul distanței dintre sursele de informare și public. Dreptul publicului de a fi informat, un drept omologat și prin Constituție, presupune o relație constantă cu presa, organizată într-un sistem distinct și în cadrul căruia un rol important îi revine jurnalistului. În Declarația de la Munchen relația este stabilită astfel: În acest drept al publicului de a cunoaște faptele și părerile își au sursa toate îndatoririle și drepturile jurnaliștilor.
Deci, pe de o parte, jurnalistului îi este recunoscut dreptul general la informație pe care îl are oricum, iar pe de altă parte, dreptul social de a aduna și de a transmite informațiile cu exactitate și acuratețe, care sunt îndatoriri precise în exercitarea meseriei.
Jurnalistul culege și sintetizează informațiile pe care le publică, în condițiile responsabilității sale în raport cu publicul care are prioritate absolută.
Asemenea tuturor și ziariștii au drepturi care pot fi bine înțelese dacă se acceptă interdependența lor cu datoria și cu obligația. Unul dintre cele mai importante drepturi ale jurnalistului, este acela de a căuta și difuza informații veridice, de a transmite adevărul fără deformări sau omisiuni .
Există în demersul jurnalistic elemente care afectează adeseori adevărul. Lipsa de timp pentru a construi o imagine cuprinzătoare asupra realității, dificultatea sau imposibilitatea de a ajunge la timp la toate sursele și de a găsi toate informațiile și nevoia de a scrie articolul într-un spațiu limitat și adesea destul de mic, toți acești factori îl împiedică pe jurnalist să scrie un articol așa cum și-ar dori. Adesea, când scriu sau editează un articol de informare, jurnaliștii fac unele lucruri care în fapt măresc distanța dintre articolul lor și adevăr. Jurnaliștii știu ce înțeleg editorii lor prin articol de impact și scriind articolul într-un mod cât mai convingător exagerează sau ridică subiectul deasupra valorii sale reale.
Nu sunt mulți cei care înțeleg că jurnaliștii sunt ființe supuse greșelii care lucrează în birouri supraaglomerate, uneori chiar și 14 ore pe zi, și încearcă să afle ce se întâmplă în lume de la persoane care ezită să le furnizeze informații sau îi obstrucționează pur și simplu.
Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă, solicită un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni și informația exactă, pe capacitatea de a înțelege corect realitățile economice, sociale, politice, ecologice și psihologice complicate și pe abilitatea de a reda clar, concis și la timp toate aceste realități, într-un mod accesibil tuturor. În această lume complicată și confuză, talentul care te ajută să scrii frumos și agresivitatea care te ajută să obții informația la timp nu mai sunt suficiente pentru a face adevărata presă, adică acea presă responsabilă, în acord cu interesele, nevoile și cerințele publicului. Jurnalistul trebuie să înțeleagă că rostul lui este acela de a respecta publicul și în virtutea acestui lucru jurnalistul trebuie să pătrundă în inima adevărului și să îl redea așa cum este, chiar și cu riscul că acel adevăr ar putea afecta mase de oameni .
Adevărul prezent peste tot în realitatea înconjurătoare este dificil de redat în cuvinte atunci când el poate să rănească sau atunci când poate provoca stări de neliniște în sufletul destinatarului. Evenimentele care au loc zi de zi în viața noastră, stări de lucruri cauzate de sărăcie și neajunsuri, sunt camuflate uneori de către jurnaliști pentru a nu provoca panică în rândul oamenilor.Evenimente cum ar fi crime, violuri, furturi și altele care îngrozesc pur și simplu, din ce în ce mai frecvente în viața cotidiană, sunt prezentate sub o formă mai voalată. Prezentarea lor așa cum s-au petrecut cu detalii nu pot decât să stârnească repulsie și neliniște. În fața faptelor analizate și adevărurilor constatate, jurnalistul este dator moral față de regulile meseriei și față de public să ia o anumită atitudine și anume aceea de a face publice toate adevărurile obținute prin documentarea de zi cu zi . Plecând de la fapte constatate veridic jurnalistul ar putea să propună soluții, să facă demersuri în formularea unor proiecte și căi de îndreptare a societății să ia întotdeauna o atitudine deschisă însă, pentru toate acestea, jurnalistul trebuie să se întemeieze pe adevărul faptelor. Adevărul este deci punctul de plecare și temeiul oricărui jurnalist serios, adevăr pe care este dator moral să-l apere. Din valoarea numită simplu adevăr, nume sublim și simplu- după cum spunea Kant – , provine întreaga și reala noastră putere. Căci puterea durabilă, reală nu vine decât din cunoașterea obiectivă a stării de fapt a lucrurilor. Când adevărul se asociază cu binele și dreptatea puterea jurnalistului devine pe cât de mare, pe atât de valoroasă moral.
Am putea concluziona analiza cercetării jurnalistului drept căutător și apărător al adevărului, spunând că adevărul trebuie deci să constituie criteriul esențial, indiciul valoric și scopul oricărei cercetări Norma de conduită a jurnalistului ar putea fi redată sintetic,prin tradiționalul jurământ depus de martori în fața instanței juridice .
„JUR SĂ SPUN ADEVĂRUL ȘI NUMAI ADEVĂRUL”
CAPITOLUL II
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1. RUNCAN MIRUNA – Introducere în Etica și Legislația Presei, p. 127;
2. SÎRBU, TĂNASE – Introducere în Deontologia Comunicării, p. 134;
3. SÎRBU, TĂNASE – Introducere în Deontologia Comunicării, p. 135;
4. – Ibidem 3, p. 136;
5. – Ibidem 1, p. 108;
6. – Ibidem 1, p. 109;
7. BERTRAND, J. C. – Deontologia Mijloacelor De Comunicare, p 49; Extras Din Schița Internacional ONU;
8. – Ibidem 1, p. 220;
9. SZABO, L. V. – Libertate și Valoare în Presă p. 12.
Capitolul II.1
OBIECTIVITATE ȘI SUBIECTIVITATE
ÎN JURNALISTICĂ
Se poate spune că activitatea de presă are două laturi sau două coordonate: una obiectivă și una subiectivă. Pe de o parte, constatăm că în mod obiectiv jurnalistul respectă regulile ce guvernază circulația informației în sistemul sursă – ziarist – public, reguli a căror încălcare poate duce la sancțiuni stabilite de totalitatea normelor juridice aflate în vigoare într-un stat. Pe de altă parte, se poate constata că ziaristul are libertatea de a decide singur prin prisma propriei subiectivități, dacă informațiile deținute meriră sau nu să fie transmise publicului, precum și libertatea de a hotărî forma în care acetea vor fi publicate.1
Condițiile în care îi sunt prezentate publicului informațiile depind însă și de sursele și resursele de care dispune fiecare jurnalist în parte și fiecare organizație de presă în ansamblu. Relatările sunt cu atât mai obiective cu cât omul de presă se poate baza pe mai multe elemente concrete. Disponibilitățile umane, materiale și tehnice au un grad mare de contribuție la obiectivizarea activității jurnalistice. Se spune că obiectivitatea este de neatins, deoarece de la procesul de selectare a subiectului ce urmează a fi publicat până la conținutul lui sunt determinate de multe ori o serie de judecăți subiective.
Deși componenta subiectivă este inerentă, ca în orice activitate umană, sistemul presei funcționează după criterii obiective recunoscute în practică și acceptate de public, mai ales când acesta are posibilitatea de a alege, de a selecta ziarele pe care le citește, posturile de radio și televiziune ce îi satisfac preferințele. De aceea, audiența poate fi unul dintre criteriile importante ale obiectivității .
Admițând existența factorilor subiectivi și caracteristica lor utilă constatăm că traseul informațional sursă – jurnalist – public, se structurează în funcție de un principiu definit prin expresia – „un grad cât mai mare de obiectivizare”2 – principiu tradus prin formula aplicării unor norme jurnalistice general acceptate și prin care se cenzurează într-o măsură eficientă latura subiectivă.
Un grad cât mai mare de obiectivizare nu se poate obține decât prin conjugarea cu un alt principiu și anume: principiul imparțialității. Imparțialitatea însumează acele reguli jurnalistice prin a căror aplicare se asigură egalitatea de tratament; imparțialitatea trebuie să intervină atât în procesul de culegere a informațiilor brute, deci în raport cu sursele, cât și în timpul redactării articolului .
Cu privire la persoane, imparțialitatea tradusă prin egalitate de tratament, presupune ca atunci când două sau mai multe persoane sunt în raporturi contradictorii, iar subiectul articolului este legat de acest diferent, opiniile fiecăruia și probele invocate să fie prezentate cu cea mai mare grijă, fără a crea între subiecți inegalități artificiale. În context, trebuie amintit un alt principiu al jurnalisticii: cel al ascultării în mod obligatoriu și a părții adverse.
Mass-media înseamnă comunicare. În condițiile când democrația, libertatea de expresie și pluralitatea opiniilor există, influența a ceea ce se comunică este reală doar în măsura în care intereseză receptorul, ceea ce îl face pe acesta să fie atent, să se implice și să ia atitudine. Tot ceea ce trece peste acest interes trebuie să fie considerat drept un eșec al presei.
Obiectivitatea nu este întotdeauna în concordanță cu orizontul de așteptare al publicului și cu atât mai puțin concordă cu dorințele sale.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
CAPITOLUL II.2
1.SZABO, L.VASILE, :Libertate Și Comunicare În Presă, p.28
2. : ibidem1;
Capitolul II.2
ERATA –
ABATERE INVOLUNTARĂ DE LA ADEVĂR
Există în demersul jurnalistic cazuri când jurnalistul nu are intenția de a ascunde adevărul, dar se poate întâmpla să se abată totuși de la linia lui fără să îsi poată da seama pe moment. Însă în jurnalistică, atunci când te-ai abătut involuntar de la adevăr și ai comis o greșeală ea trebuie negreșit să fie reparată. Publicul destinatar va aprecia mai mult instituția de presă respectivă, atunci când aceasta recunoaște că a comis o greșeală și-i va acorda mult mai multă încredere.
Procedurile prin care ziarul, postul de radio sau de televiziune pot face ca o greșeala să nu afecteze pe nimeni, sunt diferite .
Majoritatea ziarelor au o pagină anume pentru disculpări, de obicei a doua sau a treia, unde sunt corectate toate greșelie. Acest lucru îi ajută pe cititori să le descopere mult mai repede. Niciodată, corectarea greșelii nu trebuie îngropată la sfârșitul ziarului, nu trebuie să dea impresia că aceasta s-ar vrea ascunsă.Lawrence Beaupre ne arată cum anume trebuie să procedăm atunci când greșeala comisă de jurnalist este de mari proporții .
Pentru o eroare destul de gravă, jurnalistul ar trebui să scrie un alt articol în care să recunoască greșelile pe care le-a făcut în cel inițial sau să scrie un articol în care să explice împrejurările în care s-a produs respectiva greșeală și ce consecințe a avut asupra destinatarului. O eroare majoră care a fost comisă de un ziar și care a avut grave consecințe publice poate constitui un subiect demn de a apărea în presă. După una din erorile cele mai grave comise de vreun ziar vreodată, publicarea unui articol special în care se cer scuzele de rigoare și se explică cum s-a produs eroarea aduce de la sine aprecierea pentru sinceritatea de care s-a dat dovadă. Chiar și cei despre care s-a vorbit în articolul în care s-a comis greșeala , pot aprecia sinceritatea și pot afirma că articolul a redus la minimum prejudiciul cauzat. Publicarea unui astfel de articol în care se recunoaște greșeala poate duce la creșterea credibilității.
Dacă eroarea s-a produs la un post de radio sau un post de televiziune, mecanismul este în mare același. Nu contează modalitatea prin care se recunoaște greșeala cel mai important este faptul că aceasta a fost recunoscută. La postul de radio, spre exemplu, atunci când s-a sesizat că s-a produs o greșeală, realizatorul emisiunii în care a fost strecurată eroarea poate să-și ceară scuze chiar în cadrul aceleiași emisiuni, dacă timpul îi permite și dacă greșeala a fost sesizată în timp util, sau se poate face o emisiune separată în care realizatorul poate intra în contact direct cu persoana prejudiciată, telefonic sau chiar invitând persoana respectivă în emisiune, vorbind sau chiar glumind pe seama acelei erori. Același lucru este valabil și pentru posturile de televiziune.
În cazul în care trece o perioadă de timp și greșeala nu este recunoscută și eroarea este foarte gravă, atunci instituția respectivă poate fi acuzată de către o persoană sau persoanele la adresa cărora s-au făcut unele afirmații neadevărate.
Corectarea și recunoașterea greșelii nu trebuie privită drept un gest neînsemnat, care poate să fie neglijat. Eficace pentru a restabili încrederea publicului, inserarea corectării are rarul avantaj de a nu costa nimic.
Erata sau greșeala de presă nu poate fi decât neintenționată , deoarece denaturarea sau falsificarea datelor și faptelor în mod intenționat , înseamnă încălcarea gravă, cu vinovăție a normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile intenționate îl discreditează pe autor și publicația în sine, postul de radio sau televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră sub incidența legii penale, unde sancțiunile sunt drastice ajungându-se până la pedeapsa cu privarea de libertate .
Eroarea sau greșeala neintenționată poate fi de două feluri:
eroarea de fapt, atunci când jurnalistul s-a înșelat asupra faptelor descrise, asupra persoanelor citate în articol sau atunci când s-a înșelat asupra conținutului unui document ori în priviința sensului unor cuvinte sau declarații și eroarea de drept. 1
Eroarea de fapt apare atunci când ziaristul vorbește despre arestarea unei persoane dar persoana respectivă a fost doar invitată la poliție pentru a i se lua o declarație .
Eroarea de drept care presupune încălcarea unor principii, norme și reguli jurnalistice, deoarece ziaristul nu le cunoaște. În priviința normelor de drept, lucrurile sunt complicate, deoarece fiecare om este obligat să cunoască legile și celelalte acte și normative. De aceea nu poate exista un ziarist care să nu cunoască principiile, normele și regulile specifice pentru meseria sa. În practică, întâlnim uneori situații ce dovedesc că regulile nu sunt cunoscute, oamenii de presă fiind deci autorii unor erori de drept. . Tocmai pentru faptul că o greșeală nu este privită drept un lucru făcut intenționat pentru a induce în eroare, ci ca o abatere a jurnalistului, acesta trebuie să facă tot posibilul să o repare, pentru ca publicul să-și dea seama că instituția pentru care jurnalistul lucrează este demnă de încredere.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
CAPITOLUL II.2
1.SZABO, L.VASILE, : Libertate Și Comunicare În Presă, p.28
2. : ibidem 1.
Capitolul II.3
DEZINFORMAREA
Astăzi, mai mult decât oricând omenirea se confruntă tot mai mult cu fenomenul de dezinformare. Dezinformarea reprezintă o formă a minciunii și este întâlnită adesea în presă. Amploarea acestui fenomen a luat proporții odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă, bazându-se în fapt pe ignoranță. Este necesar deci ca societatea să ia măsuri în această priviință să apere libertățile individuale, în cadrul cărora figurează în primele rânduri libertatea de a judeca în deplină cunoștință de cauză faptele și oamenii .
Dezinformarea înseamnă ocolirea realității sau, altfel spus, modificarea aparențelor. Vicleșuguri, înșelătorii, camuflări și artificii au existat întotdeauna. Fenomnul acesta de inducere în eroare apare atunci când omul atinge un anumit nivel de gândire și experiență, nivel care îi asigură posibilitatea de a-și da seama de situațiile periculoase .
Multitudinea informațiilor furnizate de numărul crescut al mijloacelor de comunicare permite exploatarea haosului din gândirea umană, facând loc astfel dezinformării .
Dezinformarea nu ar fi posibilă însă dacă documentarea s-ar face în mod corect, dacă faptele, evenimentele și ideile ar fi prezentate complet prin comentarii în care să fie exprimate pozițiile pro și contra ale diferitelor părți, prin discuții lipsite de aserțiuni ideologice, scutite de presiuni și cenzură .
Dezinformarea se bazează pe o argumentare denaturată a faptelor, voluntar travestită și falsă. Dezinformarea nu trebuie să fie confundată cu propaganda care poate să înșele câteodată cu informații exacte dar parțiale. Dezinformarea distorsionează adevărul, propunând sistematic informații inexacte, prezentând evenimentele într-o versiune trunchiată și trucată în scopul de a induce în eroare populația, obținând în acest fel unele avantaje . Totuși, acest fenomen trebuie să păstreze un anumit grad de credibilitate pentru a putea să exercite o influență asupra judecății și reacțiilor celorlalți .
Dezinformarea dă drept adevăruri niște mistificări și ea rămâne încă extrem de eficace, în ciuda progreselor tehnologice realizate în materie de difuzare a informațiilor. Este întotdeauna deliberată, iar decizia de a se recurge la acest mijloc de minciună relevă o stare de spirit ale cărei resorturi complexe nu pot fi deduse ușor.1
Dezinformarea poate fi dictată de necesitate, având în vedere amploarea mizei urmărite sau poate fi premeditateă pentru a se obține succesul, dar are un mare dezavantaj pentru societate, deoarece odată cu dezinformarea, se pierde pe nesimțite contactul cu realitatea .2 Ziarele, radioul și televiziunea, fac tot mai multe referiri la faptul că azi conceptul de dezinformare este folosit incorect si că este greșit calificată drept dezinformare orice lipsă, alterare sau manipulare a faptelor de către mijloacele de comunicare în masă.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
CAPITOLUL II.3
1.CATHALA, H. PIERRE, : Epoca Dezinformării, p32
2. : ibidem 1.
Capitolul II.4
REPERTORIUL MINCIUNII
După cum în lume nu poate exista binele fără rău, nu putem să ne referim la adevăr fără a aduce vorba și despre minciună. Apropierea de adevăr și acceptarea lui nu sunt întotdeauna facile. Asistăm câteodată la materializarea derizoriului sau accidentalului, la o trecere a acestuia în prim plan, prin consistența și frecvența pe care le dobândește în anumite împrejurări. Minciuna nu poate să apară la tot pasul pentru că există riscul de a fi descoperită într-un târziu, dar atunci când apare totuși și capătă o expresie oarecare, consecințele ei sunt deosebit de însemnate.
O minciună se poate prezenta mai întâi ca un adevăr asimilat și recunoscut de toți, după cum un adevăr poate fi receptat la început ca o falsitate sau ca o afirmație îndoielnică, până la recunoașterea valorii acestuia. De multe ori, o afirmație adevărată nu este recunoscută până ce nu se aduc dovezi și argumentări precise în favoarea ei. Nu tot adevărul se cere a fi respectat după cum nu tot ce pare a fi minciună trebuie repudiat.
În jurnalistică chiar și minciunile se cer a fi bine verificate deoarece se știe că orice minciună are un sâmbure de adevăr.
Minciuna este un fenomen amplu, reprezentat la toate nivelelurile societății. Este foarte important însă a nu confunda minciuna cu eroarea între acestea două existând diferențe majore de care trebuie să se țină cont. Eroarea se opune realității pe când minciuna se opune adevărului care din păcate, în majoritatea cazurilor nu este decât o noțiune relativă. Minciuna poate avea o gamă foarte largă de nuanțe. Dezinformatorul este destul de indiferent față de veridicitatea spuselor sale. El nu recurge la minciună decât dacă această modalitate îi permite să deformeze realitatea, ceea ce constituie țelul său principal. Prins în flagrant delict de minciună, dezinformatorul se va scuza prin încadrarea acesteia în domeniul erorilor care este o noțiune distinctă cu trimitere la exactitatea faptelor dar care permite o oarecare larghețe deoarece calomniatorul a avut grija să aleagă o temă care se raportează la fapte dificil de negat în totalitate.
În acțiunile dezinformative, există o gamă imensă de informații tendențioase cum ar fi:
– dozajul savant de jumătăți de adevăr cu jumătăți de minciună, primele determinând acceptarea celorlalte și aceasta cu atât mai ușor cu cât opinia publică este neutră sau deja partizană;
-minciuna absolută, adesea eficace, datorită enormității sale ce poate seduce spiritele paradoxale;
– contraadevărul neverificabil, datorită lipsei de martori;
– minciuna prin omisiune , în special aceea care neglijează de a prezenta informația în întreg contextul ei ;
-valorificarea accesoriilor, a faptului întâmplător în detrimentul esențialului, estompat în mod savant;
-slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persiflatoare.1
Forma superioară a minciunii rămâne însă supunerea adevărului, lăsându-se să se înțeleagă că e minciună sau negarea unei afirmații în așa fel încât interlocutorul să creadă că de fapt e o minciună. Adesea este dificil să răspundem unei minciuni. Dezmințirea chiar dacă este întotdeauna necesară nu e suficientă. După ce și-a lansat contraadevărul, mai ales dacă se poate prezenta ca fiind un simplu transmițător al unei informații venite de aiurea , minciuna nu are altceva de făcut decât să tacă și să aștepte. 2
Educația pentru adevăr se confruntă în permanență cu minciuna care se dovedește a fi întrucâtva necesară, pentru că ea aliimentează sensul vieții, minciuna reprezintă un antidot la previziunile deprimante pe care omul, vrând – nevrând le face. Ca exemplu, avem minciunile vitale care neagă realitatea bolii sau morții prin cultivarea sentimentului speranței și încrederii.3
Nefiind pregătit pentru a cunoaște consecințele adevărului, omul și-l însușește treptat, însoțit și de o doză de minciună. Din punct de vedere psiho –sociologic, minciuna este o strategie de integrare socială a individului .
Prin mass-media se constituie o specie a limbajului social, care tinde adesea să schematizeze și să îngusteze comunicarea. Prin mijloacele de comunicare și mai ales prin televiziune, se minte, spunându-se adevăruri care nu se pot controla, pentru că sunt trucate, fanteziste, imperceptibile în raport cu realitatea cât și cu deontologia profesională
O presă viabilă din punct de vedere educațional este aceea în care slujitorii ei au capacitatea de a recunoaște și de a reda adevarul.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE CAPITOULUL II.4
1. CATHALA, H. PIERRE – Epoca Dezinformării, p. 169;
2. – Ibidem 1, p. 17;
3 . SÎ RBU, TĂNASE – Introducere în Deontologia Mijloacelor De comunicare, p. 203;
Capitolul II.5
MINCIUNI MEDIATICE
Mass media este mijlocul principal prin care publicul poate recepta în pod constant realitatea. Mass-media poate fi considerată de asemenea drept principalul factor manipulator al poulației.Ea poate influența într-un timp foarte scurt mase întregi de oameni. Limbajul audiovizula actual – domeniu în care care manipularea se manifestă într-un procent mai ridicat decât în presa scrisă – predispune la un alt mod de organizare și difuzare a experienței perceptive și cognitive acumulate de omenire .”Vocile „ mass – media ne fac uneori să auzim și să vedem lucrurile altfel decât sunt în realitate, după cum ele pot ascunde sau pot pune „ în paranteze” aspecte esențiale ale acestora despre care cred că nu sunt eficiente detaliile .
„Detribalizarea” individului, realizată odată cu trecerea la scrierea alfabetică și cu părăsirea oralității, impune o redimensionare a ponderii simțurilor în perceperea realității. Totodată ea facilitează apariția unor noi tipuri de relaționări între oameni; cuvântul rostit adună ființele laolaltă și predispune la comunicare, pe când cuvântul scris dispune la izolare, la consum individualist .
Limbajul mass – media este o subspecie a limbajului social. Televiziunea este mijlocul principal prin care se poate ascunde adevărul, deoarece , televiziunea operează cu imagini.
Imaginea, prin faptul că este directă, devine activă asupra mentalului individual sau colectiv. Forma imagine, departe de a fi neutrală, modelează relieful mintal, incitându-l în cele mai inedite direcții de investigare.Iimaginea nu numai că reflectă obiectele, dar le și inventează, descoperind noi fațete ale acestora. Trecând prin sofisticate mecanisme electronice, imaginile furnizate prin mass-media dematerializează materia, îi descoperă secretele intime inaccesibile , ne solidarizează într-un fel nou cu ea. Este adevărat că imaginea descoperă realitatea, dar de multe ori o și ascunde. Ea poate perturba modul tradițional de înțelegere, reelaborând lumea upă datele ei. Imaginea poate face să dispară lucrurile în spatele unor aparențe înșelătoare. Imaginea a parcurs de-a lungul timpului trei mari etape ale schemei de prezentare :
– Dublarea realului (stadiul duplicatului, când imaginea nu este decât un artificiu al realului);
– Descoperirea realului (stadiul euristic) ;
– Invenție a realului (stadiul artificial).1
Aceste forme de prezentare cu care lucrează imaginea, prin natura lor de perturbare a realității, pot avea consecințe grave, cu implicații deosebite asupra societății. Democratizarea culturală, asigurată prin mas-media, atrage după sine atât consecințe benefice, cât și repercusiuni mai puțin fericite. Ascunderea adevărului, atunci când se face în mod voluntar, este o încălcare a principiilor etice ale meseriei de jurnalist .
A ascunde adevărul înseamnă în primul rând rând a minți iar minciuna în jurnalism nu își are locul, pentru că jurnalistica se aderesează unor mase mari de oameni.
REFERINȚE BIBIOGRAFICE
CAP.II 5
1 SZABO, L. V. – Libertatea și Comunicare în Presă, p. 72;
Capitolul III
ELEMENTE DE ETICĂ
ȘI
DEONTOLOGIE JURNALISTICĂ
Libertatea presei garantată prin Constituție, presupune interdependența și libertatea informațiilor, a exprimării opiniilor ideilor a criticilor și a doleanțelor. Lumea actuală, îndeosebi societățile occidentale, fructifică din plin noul izvor de bogăție pe care îl oferă comunicarea și informația. Progresele generate de această nouă sursă – cea a comunicării prin mijloace de informare în masă – depind însă nu numai de invențiile tehnologice ci și de conștientizarea posibilităților și nevoilor specifice de natură socială, economică, culturală și spirituală. Una dintre cele mai importante căi de realizare a acestei conștientizări este reflecția deontologică, asociată cu adoptarea unor măsuri concrete cum ar fi elaborarea unor coduri deontologice, înființarea unor organisme de implementare și control, măsuri care să ducă la diminuarea unor efecte negative cum ar fi defăimarea, minciuna, a vorbi despre drepturile,îndatoririle și responsabilitățile acestora.1 Îndatoririle implică existența drepturilor deținute de oamenii de presă, atât în calitate de simple ființe umane, cât și în calitate de practicieni ai unei meserii deosebite. Obligațiile jurnalistului constau mai ales în îndatoririle fiecărei ființe umane în parte, aplicate în domeniul presei. Jurnaliștii sunt cei care trebuie să răspundă nevoilor instinctive care par să fie resimțite de toți oamenii. Deontologia mijloacelor de comunicare presupune un ansamblu de principii și reguli, rezultate din practica profesiei, stabilite de preferință în colaborare cu utilzatorii în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii ale populației.2
Pentru o abordare mai simplă a problemei deontologiei este bine să facem căteva precizări cu privire de nevoia acută pe care o resimte domeniul jurnalisticii în adoptarea de coduri de conduită morală. Trist este însă faptul că, pentru ca omenirea să conștientizeze necesitatea adoptării și respectării codurilor etice, este nevoie ca producerea unui eveniment neplăcut să deschidă calea unui nou orizont .
Nefericitul caz al prințesei Diana a readus în actualitate necesitatea adoptării unui cod de conduită morală al ziaristului. Într-o perioadă de aproximativ 4 secole de existență a presei, începând cu descoperirea tiparului, s-au făcut demersuri în acest sens .
În unele țări, existau deja reglementări, regulamente sau diverse alte încercări de stabilire a unui cod de conduită morală care se adresează ziaristului și care încearcă să așeze pe baze cât mai corecte, exercitarea profesiunii de jurnalist.
Obligat de extraordinara dezvoltare a sistemelor mass-media, presat de două feluri de cauze, în primul rând obiective, cum ar fi concurența între gazetari, concurența între posturile de radio și de televiziunen dorința de a oferi cititorului informații cât mai senzaționale direct de la sursă și cu prioritate, și subiective, cum ar fi dorința de a obține un post cât mai bun în ierarhia intreprinderii, dorința de a fi mai bine plătit, îl fac pe jurnalistul de astăzi, chiar într-o societate dominată de legi democratice în care drepturile omului sunt respectate, să depășească marginile acestor legi și drepturi, să le nesocotească și chiar să le violenteze. Ținând seama de toate aceste realități, Asociațiile Profesioniste ale gazetarilor britanici au hotărât după o serie de discuții purtate din august până în septembrie 1999 să alcătuiască și să impună un cod de conduită obligatorie pentru toți jurnaliștii. Un asemnea cod funcționează în Franța de aproape jumăt ate de secol, fiind adoptat după al doilea război mondial. Profesionistul francez este obligat să respecte acest cod, care de altfel îl și protejează, fiindcă, datorită acestei legi unui ziarist din Franța ni i se poate impune să scrie sau să publice ceva împotriva conștiinței și convingerilor sale proprii. Americani au găsit și ei o cale de rezolvare a acestei probleme un articol al Constituției, garantând libertatea de exprimare fără nici un fel de restricții.
Trebuie să fim optimiști și să trăim cu convingera că aceste coduri se vor perfecționa de la o zi la alta și că –cel mai important lucru – ele vor fi și respectate de către cei care se vor profesioniști ai mass-media. Cel ce se dedică profesiunii de jurnalist trebuie să-și pună de la bun început o serie de întrebări care se raportează la un atare corp de reguli morale. De aceea, este firesc să începem discuția noastră pe tema responsabilității fundamentale a jurnalistului, aceea de a căuta și apăra adevărul, printr-o tentativă de a sabili elementele esențiale ale unui cod de conduită, prin care, după cum vom vedea, adevărul este cheia principală .
Vom porni această încercare de la ceea ce s-a scris în urmă cu 2000 de ani de către unul dintre părinții religiei creștine, Apostolul Pavel, pe care mulți îl consideră fondatorul meseriei de jurnalist și primul gazetar al presei creștine Pavel din Tars enunță în acest sens , 14 epistole despre care se spune că sut adevărate editoriale și articole de fond, epistole în care încearcă să definească principalele trăsături ale unui bun jurnalist. Teoreticienii actuali ai presei au putut să desprindă astfel principalele idei după care treb
e să se extindă chiar și la cei care sunt în greșeală și la dușmani.
Principiul I
Să se arate înaintea lui Dumnezeu și în raport cu conștiința sa ca un truditor care n-are nici o pricină de rușinare ori tulburare ca unul care înainte de a începe munca zilei, cere ajutorul lui Dumnezeu ca să poată trata cum se cuvine cuvântul adevărului.
Principiul II
Scriitorul sau jurnalistul trebuie să fie conștient de îndatoririle sale sfinte ce-i incumbă privitor la cititori.El trebuie să știe că pana e o armă teribilă care poate să strivească în loc de a ocroti și care poate trece marginile legitimei apărări, lovind pe cel nevinovat și lărgind rănile în loc de a le vindeca.
Principiul III
Scriitorul sau jurnalistul, trebuie să rămână neclintit în alipirea sa de adevăr, pentru că adevărul este veșnic. Pagina pe care o scrie un ziarist poate deveni altarul pe care se va consemna jertfa sa și preot fiind al cugetării, poate că-și va înroși în propriul sânge pana pusă în slujba adevărului și a credinței .
Principiul IV
Jurnalistul are obligația să nu-și pună pana în slujba minciunii ori a greșelii, indiferent de vălul sub care se vor ascunde .
Principiul V – care este considerat adevăratul discurs al apostolului.
Cel ce închide ochii în fața adevărului natural, acela umblă dibuind prin beznă ; și de se va încumeta să facă pe călăuza altora se va împlini în el și în ceilalți înfricoșatul cuvânt al Domnului ,,orb pe orb de va călăuzi , amândoi în groapă vor cădea”(Matei, XV,14)2
Și unde vom găsi o mai impresionantă confruntare decât în presa modernă și opinia publică influențată prin ea. Presa modernă, nu mai deosebește adevărul de neadevăr, justiția de injustiție, binele de rău și pe Dumnezeu de om. Nu mai are respectul cuvântului scris și nici pe acela al cuvântului rostit. Nu mai cunoaște sensul profund al fidelității față de păcatele încheiate, disprețuiește dreptul care este fundamentul indispensabil al încrederii. Adevărul și dreptatea înalță neamul omenesc iar păcatele împuținează semințele, numai că adevărul și dreptatea trebuie să fie în chip necesar întovărășite de iubire care este regina virtuților în sufletul unui creștin.Cel ce este apostol al adevărului și dreptății, înconjură cu grijă vorbăria profană și deșartă, ocolește certurile, e întotdeauna gata să instruiască, justiției îi asociază echitatea, adevărului îi asociază mila, dojenește cu modestie pe cei ce rezistă adevărului în nădejdea că Dumnezeu le va da darul cunoașterii adevărului.
Dintre toate instituțiile democratice, jurnalismul are ceva excepțional și anume puterea sa care nu se bazează pe un contract social, pe o delegare făcută de popor prin alegere sau prin numire și nici prin votarea unei legi care impune norme. Pentru a-și păstra prestigiul și independența, mijloacele de comunicare trebuie să-și asume o primă responsabilitate: să deservească corect populația.
Deontologia jurnalistică nu ține de justiție, nici chiar la limită de moralitate, dacă luăm acest termen în sensul direct. Deontologia jurnalistică nu presupune doar comunicarea onestă și politicoasă, ci și asigurarea unei funcții sociale majore, deoarece populația se bizuie pe sprijinul mass-media în înțelegerea faptelor .
Presa deține, după cum bine știm, o extraordinară putere de convingere.Ea poate fi în stare să influențeze gândirea și acțiunile unor mari mase de oameni. Mass – media pot fi considerate vinovate și în bine dar și în rău – de multe ori acestea fiind convingeri încetățenite –de numeroase demersuri pozitive sau negative, de arătare cu degetul a unor culpabili sau a unor inocenți prezentați greșit. Având în vedere aceste aspecte , este evident că jurnaliștii au nevoie mai mult decât oricine altcineva de o deontologie și un cod de conduită morală foarte bine definit .
Deotologia comunicării este o disciplină, un cadru de preocupări organizatorice pentru cele mai variate domenii de activitate care are ca scop reglarea proceselor de comunicare umană. Suportul deontologiei este procesul uimitor ce caracterizează lumea de astăzi și anume: amplificarea fără precedent a comunicării umane, ca urmare a industrializării acesteia .În toate nivelurile vieții morale, valorea ar trebui să preceadă conștiința datoriei.Elaborarea codurilor deontologice ale comunicării este în legătură directă cu mass- media. Doar în măsura în care presa, radioul și televiziunea au un sistem de organizare corect se vor avea în vedere adoptarea și perfecționarea codurilor deontologice. Este evident că o presă lipsită de etică ar fi privită drept o presă a manipulării, a înjosirii demnității umane, a cultivării minciunii care pare a face parte din cele mai grave delicte de presă. O asemenea presă nu ar avea nimic în comun cu țintele unor medii democratice, ea nu informează, ci dezinformează, ea nu lămurește realitatea, ci o ascunde, ea nu caută adevărul, ci este preocupată doar de propagarea variantelor celor care o manipulează.
În mai toate democrațiile din lume, jurnaliștii au fost printre primii cărora exercitarea meseriei le-a impus adoptarea unor coduri de etică și conduită profesională.Aeste coduri sunt documente neoficiale care exprimă în câteva fraze principiile, regulile morale și limitele profesiei.
În regimurile totalitariste, aceste coduri reprezintă un sprijin moral al ziaristului aflat sub permanenta amenințare a puterii, având rolul de a întări încrederea și solodaritatea breslei. În regimurile democratice, obiectivele codurilor jurnaliștilor vizeză îndeosebi o protecție împotriva practicilor necorespunzătoare. Au fost elaborate coduri specifice pentru presa scrisă și audiovizuală produse, fie de sindicate, fie de asociații ale profesioniștilor sau de comitete oficiale, însă mai în toate aceste coduri linia urmărită este aceeași.Jurnalistul este nevoit să caute informațiile fierbinți și să le transmită cu rapiditate din motive care vizează în primul rând concurența. În goana lui după impact, jurnalistul justifică excesele din datoria de a nu ascunde nimic din ceea ce știe sau din ceea ce a aflat. Acest lucru îl poate face răspunzător uneori pentru unele afirmații la adresa uneri persoane publice sau private, de cele mai multe ori fiind adus în fața justiției sub acuzația de calomnie sau de invadare a spațiului intim al unei persoane; de aceea adoptarea și mai ales respectarea codurilor deontologice ale jurnalismului sunt atât de imperios necesare. Suferind constrângeri extreme într-un sistem totalitar morala jurnalistică nu este deloc scutită de încălcări, nici într-o societate care beneficiază de libertatea de expresie. Fără o legislație clară în domeniu și fără o justiție dispusă să autosesizeze și să accepte corect sesizările, fiind aptă să aplice acea legislație, standardele deontologiei jurnalistice rămân la stadiul discuției subiectiv empirice .
Societatea civilă trebuie să joace rolul arbitrului sever în aprecierea prestației etic a mass – media. Chiar și acceptând sau refuzând o ofertă, ea stabilește audiența atât de necesară instituțiilor de presă.
În România nu exiată o lege a presei, adică un act legislativ cu caracter generic și integrator. În jurul necesității sau inutilității unei legi a presei precum și a diferitelor proiecte propuse s-au dus multe bătălii parlamentare și extraparlamentare .
Ca țară francofonă, România imită în mare măsură modelul Franței în deontologia comunicării. După 1989 în România au luat ființă două organizații jurnalistice: a profesionoștilor și a neprofesioniștilor.Acțiunile lor lor organizatorice sunt reduse atât prin insuficiența participării membrilor cât și prin inerția organelor conducătoare .
Se pare că în conștiința multor români acționează mitul și nu realitatea presei libere apărute după schimbarea regimului comunist. Creșterea cantitativă a tuturor formelor de presă scrisă, rostită și de televiziune nu se corelează cu un spor de calitate, un motiv al acestei realități fiind și vigilența deontologică a mijloacelor de comunicare publice și private. Adevărul obiectiv, atât de mult controversat mai așteaptă încă să fie reflectat integral, iar responsabilitatea față de cititori, ascultători și telespectatori este încă redusă.Ca și în privința eticii profesionale, în genere, și în materie de coduri deontologice părerile jurnaliștilor sunt diferite, acoperind un spectru foarte larg care merge de la acceptarea lor cu entuziasm, până la contestarea lor fățișă sau declarată. Și totuși, ziariștii de pretutindeni, membri de asociații, de sindicate sau pur și simplu angajați ai unor instituții de presă au investit și continuă să investească în codurile deontologice încredere.
Cu toate că aceste coduri deontologice există, ele nu sunt respectate întotdeauna de cei pentru care au fost elaborate.Aceste coduri exprimă elemente esențiale pe care jurnaliștii ar trebui să le respecte, însă în ziua de astăzi există mulți factori care îl îndepărtează pe jurnalist de la drumul cel bun .Iată câteva dintre ideile prezentate în codurile deontologice din țările occidentale .
În Carta de la Munchen adoptată în 1966 cu privire la libertatea presei și respectul față de adevăr, principiile sunt enunțate astfel :
Jurnalistul are datoria de a respecta adevărul oricare ar fi consecințele acestuia pentru el însuși în virtutea faptului că publicul are dreptul de a-l cunoaște;
– Jurnalistul este dator să apere libertatea de informare, a comentariului și a criticii;
– Ziaristul își revendică dreptul de deplin acces la toate sursele de informare și dreptul de a ancheta liber asupra tuturor faptelor ce condiționează viața publică.4
Și în Carta drepturilor și îndatoririlor jurnaliștilor francezi, adoptată în 1918 și revizuită în 1938, adevărul este una din îndatoririle fundamentale ale jurnalistului .
Jurnalistul profesionist are ca reguli principale scrupulul și grija faață de dreptate și adevăr.5 Societatea jurnaliștilor profesioniști Sigma Delta Chi consideră că îndatorirea jurnalistului este să slujească adevărul;
Credem în edificarea publicului ca o treaptă premergătoare dreptății precum și în numirea noastră constituțională de a căuta adevărul ca parte a publicului de a cunoaște adevărul;
Jurnaliștii trebuie să fie străini de orice fel de obligații față de orice fel de interese, altele decât dreptul publicului de a cunoaște adevărul.5
În codul deontologic al jurnaliștilor români se specifică că principiile enunțate sunt destinate pentru a prezerva morala profesională și nu constituie o constrângere juridică;Respectul față de adevăr și informare o publicului sunt imperativele supreme ale presei;
Știrile și informațiile destinate a fi publicate sub formă de texte și imagini trebuie să fie verificate cu grija cerută de circumstanțe: sensul lor adevărat nu trebuie deformat, nici falsificat prin formulare, prin titlu sau comutarea imaginilor.Documentele trebuie să rămână fidele sensului lor. Știrile, zvonurile și ipotezele neverificate trebuie să fie prezentate cu rezerva morală.6 Astăzi principalele coduri deontologice ale comunicării în masă sunt cele din presa scrisă, radiodifuziune și televiziune, precum și cele din cinematografie. Aceste coduri sunt formulate chiar de către profesioniștii respectivelor sectoare ale industriei comunicării sau sunt impuse prin decrete de stat sau legi. Principiile. codurile deontologice ale comunicării sunt: obiectivitatea, imparțialitatea, fidelitatea, libertatea innformației; care de cele mai multe ori sunt vag formulate, generând numeroase ambiguități, dar care prin dialog și dezbatere pot fi însă depășite. Normele de conduită adoptate în codurile deontologice ale comunicării se bazează pe concepții general acceptate, dar cu variații semnificative în formulări și interpretări de la un sector la altul al mediilor de informare .
Principalele concepte formulate în codurile deontologice ale comunicării sunt: apărarea libertății de informație , accesul liber la surse, obiectivitatea, exactitatea, veridicitatea și nedeformarea faptelor, responsabilitatea față de public, față de demnitatea umană, refuzul calomniei etc.
Intensificarea proceselor de comunicare în societatea contemporană, transparența activităților, în general, a celor politice, în particular, determină modificarea continuă a structurilor deontologice de cod, de discurs și dialog, de intercomunicare. Cu toate aceste schimbări continue, anumite elemente se mențin, iar dintre acestea cel mai important pare a fi respectarea demnității persoanei umane, a drepturilor omului în general de către toți cei care sunt implicați în procesele de comunicare.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
CAPITOLUL III
1.BERTRAND, J.C. – Deontologia Mijloacelor De Comunicare,
p.61;
2. – ibidem, 1 p.72;
3. – Note De Curs: Istoria Presei;
4. -ibidem, 1 p.22;
5.SZABO,L.V. -Libertatea Și Comunicare În Presă, p.72;
6. – ibidem, 5, .p
CAPITOLUL IV
JURNALISTUL INTRE INDEPENDENȚĂ ȘI ANGAJARE POLITICĂ
Rolul presei și responsabilitățile pe care le are aceasta față de societate nu pot fi insă bine înțelese fără a se face înainte câteva precizări cu privire la atributele cu care presa este identificată în societate. Tot mai frecventă este identificarea presei cu denumirea de a patra putere in stat. Se mai spune despre presă că ar fi câinele de pază al societății.1
Una dintre preocupările principale ale unui stat democratic este aceea de a împiedica o persoană sau mai multe persoane de a deține atât de multe prerogative încât să poată dicta în mod discreționar evoluția țării respective.2 Așa s-a ajuns la delimitarea puterilor în stat, constatându-se că este nevoie pe lângă cele trei puteri deja existente care realizează direct programul economic și social și de o a patra forță, necesară pentru a le monitoriza pe primele și de a crea cu ele un dialog permanent Aceasta în primul rând pentru ca celelalte puteri pragmatice să aibă parte de un feed-back, capabil să le corecteze traiectoriile de acțiune. Această a patra putere este presa și fie că este scrisă, fie audio sau vizuală, acestea toate fac parte dintr-un mare conglomerat numit multimedia și au un rol foarte bine determinat și anume acela de a informa populația în legătură cu orice tip de eveniment .
In ceea ce privește definirea presei drept cea de-a patra putere în stat, aceasta este mai degrabă o denumire populară decât una științifică. În statele cu o democrație instaurată de zeci și sute de ani, Constituția consacră drept puteri în stat doar legislativul, executivul și autoritatea judecătorească în timp ce mass – media este caracterizată din punct de vedere sociologic, dar și constituțional, drept serviciu public. Se precizează că presa trebuie să fie o contrapondere a celor trei puteri omologate. Scopul instituțiilor de presă și al jurnaliștilor este acela de a urmării activitățile legislativului, executivului și ale autorității judecătorești și in virtutea acestui scop de a furniza cetățenilor informațiile necesare cu privire la activitatea acestora.În context, rolul presei este vădit supraevaluat, pornind de la declarația încurajantă a lui Thomas Jefferson, președintele american care susținea, -’’dacă ar fi să aleg între o guvernare fără ziare și fără guvern, nu aș ezita nici o clipă în a o prefera pe cea din urmă.’’3 În România, în conformitate cu legea fundamentală a țării, atât celor trei puteri cât și presei le revin obligații importante privind informarea. Constituția precizează textual: ’’autoritățile publice, potrivitcompetențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. Mijloacele de comunicare în masa, publice sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice’’.Așadar, rolul presei ca a patra putere în stat se definește prin monitorizarea celorlalte puteri și în conformitate cu această obligație de a comenta, a relata și analiza relațiile stabilite între ele, precum și de a reda cu acuratețe evenimentele petrecute în societate în ansamblul ei. Mass- media se manifestă și se mențin drept cea de-a patra putere în stat doar în măsura în care se exprimă independent, rezistând încercărilor de a fi aservite unei alte puteri. Acest lucru nu este însă întotdeauna posibil deoarece, după cum vom vedea în cele ce urmează, sunt mulți factori care pot influența independența de care ar trebui să se bucure instituțiile de presă. Rezistența la încercările de aservire a presei de către oamenii cu bani, de către oamenii politici, concurența sau tentațiile populiste, reprezintă piatra de încercare a oricărei instituții de presă și a oricărui jurnalist.
Fenomenul care a reținut atenția de la al doilea război mondial încoace îl reprezintă, fără îndoială utilizarea tot mai frecventă a mijloacelor de comunicare în masă de către oamenii politici. Miza este într-adevăr importantă: canalele mediatice, în special posturile de televiziune îi permit cetățeanului să fie mai bine informat și prin urmare să-și perfecționeze modul de gândire. Această afirmație poate aduce după sine întrebarea dacă nu cumva presa, prin idei preconcepute ca instrumente de progress permite o mai bună circulație a informațiilor în cadrul societății. Suntem totuși forțați să admitem că această misiune esențială a presei a fost deturnată de la obiectivele ei. Prima jumătate a secolului al- XX-lea este de exemplu, o epocă în cursul căreia mijloacele de comunicare în masă au fost adesea utilizate ca mijloace de propagandă și manipulare a indivizilor .
Utilizarea presei de către politicieni diferă din mai multe puncte de vedere. Una dintre aceste diferențe este delimitată de regimurile politice. Există patru regimuri politice posibile :două dintre ele democratice, iar celelalte două care nu beneficiază de acest privilegiu .
Regimul autoritar – în acest tip de regim , care a existat până la mijlocul scolului al XIX-lea, mijloacele de comunicare erau întreprinderi private, cu scop lucrativ, întreprinderi cărora autoritățile le cenzurau cu strictețe conținutul.5
Regimul comunist – regim care a fost inaugurat în Rusia la începutul anilor 1920 și care s-a extins în Europa după 1945, în China după 1949, iar după anii 1960 într-o parte a lumii a treia.6
În acest regim, conceptul de libertate a presei nu are nici o relevanță, mediile de informare erau folosite doar pentru a difuza instrucțiuni politice și pentru a îndemna poporul să le urmeze. Funcția principală a mediilor era aceea de a minți, de a ascunde tot ceea ce nu coincidea cu interesele celor aflați la putere .
Regimul liberal – regimul în care libertatea de informare a devenit o normă internațională, datorită articolului 19 din Declarația Internațională a Drepturilor Omului, adoptată la O.N. U., în anul 1948. Conform acestei doctrine, trebuie ca toate faptele să fie în raport cu realitatea și că toate opiniile să fie plasate pe piața ideilor Doar în acest fel ființa umană este capabilă să discearnă adevărul și va tinde să se inspire din acesta în comportamentul său.7
Regimul responsabilității sociale. Conceptele specifice acestui regim le continuă pe cele liberale.Potrivit ideilor vehiculate în acesttip de regim, este preferabil ca mijloacele de comunicare în masă să nu fie în proprietatea statului și nici sub controlul acestuia să fie subordonate intereselor cetățeanului.8
În presa românească, încă în prelungită adolescență, se confundă adesea politica editorială cu înclinațiile politice ale unei instituții de presă sau ale echipei sale de conducere. Lucrul acesta este total fals și chiar periculos fiindccă,dacă privim cu atenție spre țările cu mai multă experiență democratică, vom constata că, exceptând câteva situații nu tocmai semnificative ,,presa de partid sau oficiosul’’ sunt de decenii bune în pierdere de adepți, prestigiu și de susținere economică.9 Acest lucru nu vrea să însemne desigur că toate instituțiile de presă sunt total independente și neimplicate politic; acesta reprezintă un ideal cam greu de atins, poate chiar imposibil, dar cel puțin s-ar putea încerca ca majoritatea instituțiile de presă sa-si păstreze independența obținută și așa cu mari eforturi dacă stăm să ne gândim puțin la revoluția din România din decembrie 1989 și să privim retrospectiv la cât de multe schimbări au avut loc în presă în ultimii12 ani de zile. Este un lucru clar acela că lucrurile tind să se îmbunătățească pe zi ce trece și că nu mai avem mult până ce vom atinge performanțele presei occidentale. O presă cu adevărat independentă este mult mai bine privită de către public și beneficiază de mai multe avantaje decât presa de partid. Este limpede că instituția de presă care a declarat că susține o anumită orientare politică nu mai are parte de o credibilitate suficientă care să-i poată asigura cota suficientă de cititori, auditori sau telespectatori și ca atare nu va avea nici profituri financiare pe termen lung, având mai ales în vedere situația politică actuală și alternanța partidelor politice din ultimii ani. Instituțiile de presă se împart în două mari categorii: instituțiile de presă care aparțin statului, fiind dependente financiar de stat, și instituțiile private. Între acestea două există multe deosebiri, atât în ceea ce privește componența echipei de conducere cât și modul de organizare sau grilele de programe. De asemenea putem afirma că instituțiile de presă se împart în grupuri de presă independente și grupuriconduse de către un consiliu de administrație ales printr-o procedură complicată.
Membrii acestuia sunt aleși în mod proporțional de către Parlament, Președinție și Guvern. Consiliile sunt deci alese pe criterii politice, ceea ce afectează în mod evident independența redacțiilor, acestora fiindu-le impusă sau sugerată o anumită orientare politică favorabilă partidului care deține putere politică. Mai mult, posturile de stat, depinzând de banii alocați de la buget, au tendința de a urmării linia „oficială.” Societatea Română de Televiziune, precum și cea de Radiodifuziune, funcționează în baza unor legi speciale, cum ar fi, legea pentru funcționare Societății Române deTteleviziune si legea privind funcționarea și organizarea Societății Române de Radiodifuziune. Situația este cu totul alta în ceea ce privește posturile de radio și de televiziune private. Criteriul politic are aici o importanță mai mică și în unele cazuri nu există. Membrii conducerii sunt aleși strict pe criterii economice. Posturile de radio și televiziune private, sunt organizate pe principii comerciale și funcționează în baza Legii 31/199o, Lege privind societățile comerciale, act normativ completat de prevederilor Legii audiovizualului.
Independența presei, precum și apartenența acesteia la o anumită clasă politică depind însă de mai mulți factori. Este destul de greu ca o grupare de presă care se înființează pe baza unui capital privat și care se vrea independentă să-și păstreze independența. Acest lucru depinde în primul rând de mărimea capitalului cu care respectiva grupare a fost înființată și de găsirea unor mijloace prin care acest capital să crească prin alte mijloace decât intruziunea în viața politică. Jurnalismul independent, este acea categorie a jurnalismului care se păstrează mereu neutru din punct de vedere politic și i prezintă evenimentele dintr-un punct de vedere obiectiv, fără cenzură, jurnalism care prezintă un adevăr nedenaturat, valabil tuturor, care relatează realitățile vieții de zi cu zi într-un mod echidistant.
Pericolul pierderii independenței poate să apară în această ramură a mass-media datorită presiunilor făcute de proprietarul/proprietarii posturilor de radio sau de televiziune interesați doar de obținerea profitului, transformându-le în posturi care să servească intereselor personale ale patronilor, în loc să se axeze pe informarea corectă a publicului. O altă situație când instituțiile private sunt amenințate cu pierderea independenței lor, apare atunci când sunt perturbate relațiile cu instituțiile dornice de a-si face reclamă și publicitate. Se știe că o mare parte din fondurile acestora vin din contractele de publicitate, încheiate cu diverse firme. Uneori, astfel de organizații ajung să folosească într-o așa de mare măsură serviciile de publicitate ale unui post de radio sau de televiziune, iar sumele plătite să fie atât de mari încât, grupul de presă se simte obligat la autocenzură atunci când activitatea organizației ce varsă sume consistente în cont, nu mai este demnă. Acestea sunt bineînțeles excepții, dar merită a fi menționate deoarece într-un moment sau altul pot lua amploare. Pentru ca aceste instituții de presa să-și poată păstra independența este imperios necesar ca întotdeauna să se aplice soluția corectă adică de a publica articole bine închegate și bine documentate, obiective chiar cu riscul de a pierde un contract de publicitate. O abordare profesionistă a faptelor și o redare jurnalistică pertinentă, conform exigențelor meseriei, reprezintă unicul mod prin care independența poate fi păstrată. Obligația oricărui jurnalist profesionist este aceea de a prezenta orice situație sau fapt cu potențialitate contradictorie ori conflictuală din punctul de vedere al tuturor celor implicați, fără discriminări, uzând de echidistanță.10 Desigur, echidistanța nu este integral o garanție a credibilității, însă o poate menține la un nivel constant. Echidistanța presupune nu arbitrajul între două persoane, atitudini sau ideologii, ci obligația jurnalistului de a le oferi fiecăruia în parte spațiu de expresie egal. Echidistanța nu presupune nici amuțirea vocii subiective a jurnalismului în favoarea vocilor în litigiu; ea reprela care se bucur ela care se bucură de o cotă mare de credibilitate, pe care a dobândit-o în timp, printr-o abordare profesionistă, prin furnizarea de informații exacte, corecte și pur adevărate, care nu se lasă sub nici o formă copleșit de o subiectivitate impusă, care nu urmărește propaganda și nici îmbogățirea.Jurnaliștii independenți, sunt cei care se pot declara profesioniști.
Există desigur și cazuri în care unele instituții care se declară independente să nu poată face față anumitor presiuni din partea factorilor politici, treptat să nu mai fie capabile să-și respecte responsabilitățile pe care le au față de public, acționând după ideile preconcepute ale celor aflați la conducere.
Scăderea credibilității față de mijloacele de comunicare în masă este un fenomen la ordinea zilei și este generat de mulți factori, dar dintre toate cel mai important este modul cum mass-media se implica în viața politică și de felul cum activitatea oamenilor politici este prezentată apoi publicului.
De-a lungul anilor, presa românească a trecut prin mai multe etape, în încercarea de a se situa la standardele presei unui stat democratic. De abia după decembrie 1989, după căderea regimului comunist, presa românească a beneficiat de legi care să apere libertatea de exprimare, atât de necesară unei prese cu adevărat libere și independente care să nu servească interesele nimănui decât pe cele ale cetățeanului. După 12 ani de la căderea regimului comunist și instalarea celui democratic, comunicarea în masă este un domeniu despre care putem spune că a evoluat într-adevăr și continuă să evolueze.
Pentru a ne putea da seama de adevărata valoare a presei din România la ora actuală, este suficient să facem câteva referiri la modul în care a evoluat al presa, începând cu perioada capitalistă. În acea etapă, presa era aservită intereselor clasei dominante și îndrepta sensibilitatea axiologică spre valori tipic burgheze, precum exactitatea pozitivistă, utilitate pragmatică, eficiența tehnocrată, manipulând prin mijloace rafinate curente de opinie publică în favoarea scopurilor social-politice și culturale pe care le urmărea. O presă de tip nou a fost creată sub impulsul concepțiilor socialiste și comuniste, democratice și revoluționare, născute în a doua jumătate a secolului al – XX – lea, maturizate și dezvoltate, îndeosebi după formarea statelor de tip socialist, diferențiat potrivit specificului experiențelor naționale în edificarea noii orânduiri.
Presa socialistă propaga sisteme de valori vital necesare devenirii social-istorice revoluționare, contribuind la dinamizarea și coerența proceselor dezvoltării în tânăra societate, explica în mod rațional sensurile și semnificațiile realității sociale, complexitatea problemelor evoluției, anima în plan emoțional încrederea, angajarea conștientă în înfăptuirea țelurilor construcției materiale și spirituale a civilizației socialiste și comuniste.
“Rolul specific al presei din Republica Socialistă România este stabilit chiar în cadrul Programului Partidului Comunist Român, de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, program adoptat în cadrul congresului al XI-lea. Un subcapitol al programului acordă presei scrise și audiovizuale un rol de mare importanță în activitatea ideologică și educativă. Mediile de informare trebuie să promoveze neabătut, permanent,concepția înaintată a partidului despre viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoștințele științifice despre natură și societate, ele trebuie să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului ,să ajute la unirea eforturilor maselor largi populare ,în vederea înfăptuirii programului de dezvoltare multilaterală a patriei”.11
O mai mare însemnătate se acordă informării largi și operative a opiniei publice, ca și laturii formative a presei în sprijinul activității de organizare și conducere a întregii societăți. ”Presa noastră de partid,…radioul și televiziunea, trebuie să joace un rol activ în răspândirea experienței înaintate, în informarea permanentă a partidului, a opiniei publice cu problemele dezvoltării economico-sociale a țării, ceea ce trebuie făcut într-un moment sau altul. Acestea trebuie să joace un rol activ în promovarea intereselor sale, astfel încât cuvântul partidului, orientările stabilite, legile și hotărârile să ajungă în cel mai scurt timp la mase, să fie bine explicate, înțelese, și să se treacă la organizarea îndeplinirii lor. În acest sens, trebuie să înțelegem rolul important pe care îl au aceste mijloace și anume presa scrisă, radioul și televiziunea, în activitatea de conducere a tuturor sectoarelor de activitate în societatea noastră.12 Presei i se atribuie demnitatea unui constructor de civilizație socialistă, de participare la conducerea socială. Ziarele, radioul și televiziunea sunt chemate să devină tot mai mult o puternică tribună a democrației socialiste, a participării maselor la dezbaterea politicii partidului, la conducerea societății.13 Concomitent cu exercitarea primordialei sale funcții informative, presa din România epocii lui N. Ceaușescu , inaugurată la istoricul congres al- IX-lea- al partidului își amplifică funcția normativă, contribuind la făurirea omului nou, cu o personalitate multilateral dezvoltată, devotat patriei și partidului, cu o înaltă conștiință revoluționară și un orizont al cunoașterii larg deschis către cuceririle minții din epoca contemporană.
„Presei îi revine un rol sporit în formarea gândirii noi, debarasată de dogme, prejudecăți, închistări, fundamentată pe cunoașterea politică, științifică, filosofică, în aplicarea în viață a principiilor etice și echității socialiste. Presa scrisă și audiovizuală din România consacră spații ample problematicii păcii, destinderii, dezarmării, abordată prin mijloace de expresie variate, convingătoare prin argumentație și forță emoțională. Dreptul la viață, dreptul la pace incluse de N.Ceaușescu în rândul drepturilor fundamentale ale omului, sunt larg și pertinent ilustrate de mijloacele de comunicare care consacră emisiuni speciale acțiunilor de anvergură națională prin care se exprimă voința de pace a poporului român.”14
Instituțiile de presă care au apărut în România de după decembrie 1989 au înțeles în doar câțiva ani de activitate liberă că libertatea de expresie este foarte importantă într-un stat democratic și că un ziar, un post de radio sau de televiziune, pentru a avea succes, nu trebuie să fie în nici un caz instrumente ale organului central de partid, așa cum s-a întâmplat înainte de decembrie 1989. În principiu, presa trebuie să fie mai puternică decât politica. Presa, este un important instrument al scanării actulului politic, dar și al prevenirii abuzurilor făcute de către politicieni, să fie în permanență atentă la încercările de racolare a noi indivizi care să devină membrii ai unei anumite ideologii. Este un lucru știut, văzut cel puțin în ultimii ani anume acela că presa reprezintă o adevărată amenințare pentru autorități. Acesta este și motivul pentru care de multe ori autoritățile, încearcă să-i reducă la tăcere pe jurnaliștii care în goana după impact au aflat ceva ce nu trebuia să fie descoperit. Este și motivul pentru care politicienii apelează de cele mai multe ori la mită pentru ca jurnaliștii să nu dezvăluie anumite fapte.
Începând cu anii 1990, instituțiile de presă din România au adoptat o atitudine nouă, dar cu care s-au acomodat destul de repede, o atitudine independentă față de partidele politice aflate la putere, încercând să afle cât mai multe ascunzișuri din sfera politicului, furnizându-le apoi publicului larg, manifestându-și astfel dreptul la libera expresie.
Cu timpul însă, în timp ce noua putere se consolida, au apărut și primele ziare de partid, însă, spre surprinderea celor care le-au editat, acestea au avut o existență efemeră, cu excepția ziarului “ROMÂNIA MARE”. Chiar din primele luni ale anului 1990 au început să apară ziare cu caracter programatic sau de partid. Chiar și fostele organe ale P.C.R. au trecut la slujirea noii puteri, indiferent dacă aceasta se numea C.F.S.N. sau C.P.U.N.. Aceste noi formațiuni politice apărute, chiar și prin reorganizarea vechilor formațiuni politice, își recrutau jurnaliști dispuși să le popularizeze ideile. Ziarele care s-au declarat drept susținătoare ale unei anumite grupări politice nu s-au putut bucura de o credibilitate suficientă pentru a le asigura existența. Confruntându-se deci cu o rată scăzută de cititori, presa scrisă s-a ancorat definitiv în modelul liberal; majoritatea formațiunilor de presă scrisă din România se prezintă ca independente față de sursele de finanțare cu tentă politică. După 1992, ziaele de partid au pierdut orice credit, în consecință ele s-au reconvertit în publicații care, chiar dacă au preferințe politice evidente, nu se mai consideră ca fiind organe de partid. În acest peisaj, singurele care mai fac apel la finanțare guvernamentală sunt publicații ale unor ministere, cele culturale, academice și științifice sau cele pentru minoritățile naționale. Reducerea interesului pentru viața politică și implicit pentru instituțiile care promovează interesele acestora s-a produs odată cu acumularea de dezamăgiri și nemulțumiri și cu impunerea sentimentului că politicienii și instituțiile politice în general, nu sunt au capacitatea să ofere soluții concrete pentru problemele cu care omul de rând se confruntă zilnic.
Transformarea presei dintr-un organ de propagandă al partidului unic până la modelul liberal nu a fost nici ușoară, nici liniară, lucru valabil mai ales pentru instituțiile de presă finanțate de stat.15
Televiziunea română spre exemplu, obișnuită cu decenii de aservire ideologică, a avut dificultăți în adaptarea la modelul liberal, continuând un timp-după căderea regimului comunist să facă obedient jocul formațiunilor politice aflate la putere, indiferent care au fost acelea, motiv pentru care s-a văzut destul de repede că a rămas în urmă în ceea ce privește rata de audiență față de canalele private nou înființate care au adopte din mers noua programă. Nici după ce a început să funcționeze sub conducerea unui consiliu de administrație votat de Parlament,T.V.R nu a reușit să se debaraseze de aservirea față de putere.16 Cu timpul lucrurile s-au schimbat și continuă să se schimbe, datorită, în primul rând, concurenței. Canalele de televiziune private, mai mult interesate de latura economică, au primit o coloratură a opțiunilor politice mai puțin evidentă,dar prezentă totuși a venită în mare parte din perspectiva proprietarilor.
Mass-media românești au conștientizat că rolul lor este acela de a funcționa ca un filtru între putere și societate sau, și mai precis spus, înlăuntrul modelului democratic, ca o diafragmă – filtru între societatea civilă și sfera politicului în exercițiu. De elasticitatea ,de finețea acestei diafragme-filtru depinde în primul rând dialogul sănătos între instituțiile statului și societate.17
Purtătoare de mesaje dinspre clasa politică spre societatea civilă, presa este într-o covârșitoare măsură purtătoarea de mesaje a societății civile către gestionarii treburilor publice.
Presa independentă trebuie să susțină ideea pluralității opiniilor, care derivă imediat din conceptul de libertate a presei, ca garanție nu atât a libertății de exprimare cât a aflării adevărului, adevărul fiind produsul dezbaterilor libere și al confruntării ideilor într-un context fără restricții. Presa nu poate funcționa într-un mod independent atâta timp cât nu există un mediu democratic și concurențial.
Lipsa unei legislații clare în domeniul mass-media, precum și schimbările care se produc continuu, s-a resimțit și încă se resimt în presa românească. Lipsa unei legislații clare în presă este subiectul de controversă, atât al oamenilor politici cât și al jurnaliștilor. Încălcările se produc de ambele părți: pe de o parte, abuzuri împotriva unor ziariști, pe de altă parte, atacuri imorale și nefondate pe adevăr din partea unor mijloace de comunicare în masă ,precum și tolerarea unor publicații extremiste, manifest xenofobe și antisemite.18
Transformarea presei de partid în mass-media societății de consum în condițiile unei concurențe aprige a forțat o rapidă dezvoltare tehnică a bazei materiale. Presa din România perioadei de tranziție, supusă analizei de conținut, rezumă situația politică și economică a momentului, dovedind că singură libertatea de exprimare nu este suficientă unui demers coerent, caracteristic democrațiilor consolidate.
În fiecare zi găsim în mass-media articole, emisiuni, reportaje sau imagini care ar merita critici serioase. Jurnaliștii lucrează sub o foarte mare presiune, din dorința să difuzeze informațiile cele mai importante,într-un timp foarte scurt fac încercarea de a le interpreta așa cum cred ei că ar fi pe placul publicului.
Pentru că tema propusă este căutarea și apărarea adevărului, vom încerca să exemplificăm prin câteva situații din recenta perioadă pentru a vedea într-adevăr cum tratează presa evenimentele politice.
Politica folosește în mod consecvent presa, pentru a-și face auzite ideile. Această strategie este foarte utilă pentru că prin presă oamenii se informează în legătură cu evenimentele de care sunt interesați .Perioada în care presa este folosită la maximum este perioada electorală, când și instituțiile de presă își măresc cota de audiență prin prezentarea posibililor viitori conducători. Sunt organizate în acest sens emisiuni și articole speciale dedicate în totalitate politicului, emisiuni în care sunt invitați politicienii, într-o confruntare de cele mai multe ori directă pentru a da o notă mai mare de credibilitate. Se știe că în România, la ora actuală majoritatea instituțiilor de presă sunt private cu excepția Societății Națională de Radioteleviziune și Societății Naționale de Televiziune.
Este cunoscut faptul că și instituțiile private au dreptul să organizeze emisiuni cu caracter politic și chiar dacă ele sunt independente, aceasta nu înseamnă că ar susține o anumită grupare politică. Instituțiile private nu trebuie să se axeze doar pe muzică și divertisment. Cea mai importantă funcție a presei este aceea de a informa, iar informațiile vin mai ales din sfera politicului. Problema care se pune aici este aceea a delictului comis de politicieni prin intermediul presei, delict de care și presa este vinovată, dar într-o foarte mică măsură. Mai ales în campaniile electorale, se minte prin presă, fapt pentru care sunt vinovați politicienii ,dar în acest fel publicul își poate face impresia greșită că presa minte. Acest lucru este total neadevărat și pentru ca acest gen de interpretări să nu aibă loc ar însemna ca presa să nu mediatizeze în nici un fel evenimentele politice, lucru care este însă imposibil din păcate.
Tensiunea dintre cerințele unei piețe foarte competitive și cele ale jurnalismului responsabil îi pune pe oamenii de presă în imposibilitatea de a alege între conceptele etice diferite ale celor care guvernează această profesie. S-ar putea spune că viața trăită între problemele etice face parte integrantă din jurnalism, pentru că idei de fond cum sunt libertatea presei, independența ei, obiectivitatea, adevărul sau intimitatea sunt subiecte care oricând ar putea ajunge în surse de conflict. Însă ideal ar fi ca problemele de ordin etic să predomine chiar și în fața celor de audiență. Exploatarea iresponsabilă și manipularea partizană a publicului, duce, printre altele, la distorsionarea adevărului,la acțiuni extremiste. După 1989 mass-media au explodat pur și simplu. Nu numai că vechile rute convenționale s-au reconvertit , dar presa scrisă și cea audiovizuală s-a multiplicat în proporție geometrică. Schimbarea la față a împins pe fiecare ziarist la acțiuni cât mai temerare. Au apărut o serie de cotidiane naționale și locale independente mai mult sau mai puțin concentrate asupra clasei politice.
Odată depășită perioada de formare a unei prese libere, mass-media se departajează încetul cu încetul în cea serioasă și cea de bulevard, în politică și de divertisment, în centrală și de proximitate. Jurnalistul trebuie să mențină și să exploateze interesul publicului ,nu numai prin credibilitatea mesajului, ci mai mult, prin adevărul rostit cu acuratețe, prin noutate și prin modul de a răspunde la o cerință intimă.
Este evident că presa partinică nu mai beneficiază de credibilitate din partea publicului care este sătul de sloganuri și de minciuni, mult mai curios să afle informații care sunt în conformitate cu propriile sale convingeri, nu cele pe ale unui eșantion înregimentat. Comunicarea prin mass-media de partid a devenit mai mult o comunicare prin persuasiune, mesajul îmbrăcând forme mai discrete. Excesul de politizare din perioada imediat răsturnarii dictaturii comuniste a saturat multă lume de informația de partid.
Concluzia ce se poate desprinde din această analiză este aceea că presa independentă este cea care va avea șanse de reușită. Libertatea presei trebuie să fie apărată și respectată de către autorități pentrsistem politic democratic ofersistem politic democratic oferă condițiile juridice și practice ale independenței presei dar și într-un astfel de sistem ingerințele individuale sau de partid ,nerespectarea principiului separării puterilor în stat, amenință la tot pasul. Rezistența la astfel de presiuni, o dată ce cadrul legal există, depinde de conștiința fiecărui jurnalist în parte.
Șansa jurnalistului pe termen lung, este dată de rectitudinea morală, câștigată în timp, printr-o prestație constantă. Doar un asemenea model este căutat de public, ca un reper fix în nevoia de siguranță și de confirmare a eului propriu.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
CAPITOLUL IV
1.SZABO, L. V. : Libertate și Comunicare în Presă, p 26;
2.SCHWARTZ, G. : Politică Și Presă, p32;
3. BERTRAND, J. C. : O Introducere În Presa Scrisă ȘI Vorbită,
p.187;
4. : ibidem, 3,p31;
5. : ibidem, 3, p32;
6. : ibidem 3, p33;
7. : ibidem 3, p33;
8. RUNCAN, M. Introducere În Etica ^u Legislacua Presei,
p.196;
9. : ibidem,8.p.90;
10 SCHWARTZ,G : Din Programul PCR de f: Introducere În Etica Și Legislația Presei,
p.196;
9. : ibidem,8.p.90;
10 SCHWARTZ,G : Din Programul PCR de făurire a
societății
multilateral dezvoltate și înaintare
a României spre comunism, în
vol.Congresul al-XI-lea,PCR, București,
Ed. Politică,
1975, p715,în vol.Politică Și Presă,
Scwartz. G., p132;
11. SCHWARTZ, G. : N.Ceaușescu,Cuvântarea la
consfătuirea de lucru a
Comitetului Central PCR, 23 sept.1977,
în vol.
România pe drumul construirii societății
Multilateral dezvoltate ; în vol.Politică
Și Presă, p.123 ;
12.SCHWARTZ, G : N.Ceaușescu-raportul Comitetului
Central cu privire la
activitatea PCR în perioada dintre
Congresul al XI-lea și al XII-lea;în vol. Politică și Presă, p.123;
13. : ibidem,10;
14. :ibidem,2 p62;
15. :ibidem, 2 p 34;
: ibidem, 14;
16 : ibidem, 14;
17 ibidem 2 p 135
18 ibidem 5
STUDIU DE CAZ
Corupția este un fenomen prezent în mai toate domeniile de activitate ale societății noastre, fenomen care s-a amplificat pe parcursul perioadei de tranziție. Factorul principal determinant al acestui fenomen îl reprezintă dezordinea legislativă îndeosebi din sectorul administrației publice. Cu mai multă voință și preocupare din partea autorităților statale, acest fenomen ar putea să fie substanțial diminuat, dacă nu eradicat în totalitate. În ultimul deceniu însă, corupția a depășit nivelul de normali
să servească interesul general dezvăluind toate fărădelegile săvârșite în cadrul societății, divulgând toate ilegalitățile, indiferent de statutul persoanelor care le-au comis. Fenomenul de corupție care a luat amploare mai ales în ultimii ani a fost dezbătut pe larg în presă, motiv pentru care, instituțiile mass-media au fost acuzate de defăimare.
Încă de acum 12 ani, de la instaurarea regimului democratic în România, toți cei care s-au aflat la conducerea statului au promis solemn că pe parcursul mandatului lor va fi eliminată corupția și vor fi demascați toți cei implicați în cazurile de corupție.
Primul șef de stat care și-a propus acest țel fost Emil Constantinescu care din prima până în ultima zi a mandatului său a „luptat neobosit ”pentru eradicarea acestui amplu fenomen .În calitatea pe care a deținut-o de comandant suprem al forțelor angajate pe frontul anticorupție, E.Constantinescu a condus operațiunile prin declarații de presă televizate la ore de maximă audiență. Manipulând strategic mass-media, fostul șef de stat, privind populația fix în ochi prin sticla televizorului anunța,la un interval de 2-3 luni, fie declanșarea războiului total împotriva corupției,fie relansarea lui după eșecul precedentelor bătălii. Abia instalat la Cotroceni, E.Constantinescu declară pe 7 ianuarie 1996, -bineânțeles tot cu ajutorul mass-media,- încrezătoare de altfel în promisiunile președintelui de a restabili ordinea ăn țară – că lupta anticorupție a început, înființând celebra instituție CNAICCO (Consiliul Național de Acțiune Împotriva Corupției și Crimei Organizate).Toată țara era cuprinsă de frenezia luptei împotriva corupției, peste tot în presă apăreau articole în prima pagină cu titluri sugestive privitoare la corupție, emisiuni televizate și talk-shouri avându-i drept protagoniști pe politicienii care declarau că se vor implica cât mai mult în eradicara corupției. Emil Constantinescu amenința, tot pe micul ecran,că va da publicității marile cazuri de corupție precum și numele celor implicați dar tocmai atunci când populația aștepta cu sufletul la gură revelațiile…președintele declara că lupta a luat sfârșit. La un an după alegeri, timp în care pres a căutat să ajute cumva demersurile nereușite ale președintelui în elucidarea gravelor cazuri de corupție, se relansează, tot la televizor o nouă acțiune. Ducând la bun sfârșit amenințările, șeful statului acuză pe cei afllați la conducere în perioada 1992 –1996 că au jefuit țara, scoțând la iveală cazul „Țigareta II”.Presa a dezvăluit publicului larg nume de persoane importante implicate în acest caz .Au urmat anchete ample care au dus la descoperirea altor personalități politice importante implicate, anchete finalizate cu procese și arestări, apoi apele s-au mai liniștit, așteptându-se un nou apel.
Acesta a fost practic singurul și ultimul demers al lui Emil Consntinescu în încercarea de a pune capăt fenomenului de corupție.Din acest punct, credibilitatea fostului președinte ca lider al luptei anticorupție se prăbușește iremediabil; drept urmare au murit și comisiile înființate. În ultima parte a mandatului, E. Constantinescu a mai avut câteva încercări de reîncepere a luptei, acestea eșuând lamentabil ca și precedentele. Surpriza a fost rezervată către ultima parte a mandatului, mai precis în lu na iulie 2000, când președintele anunță tot televizat că nu va mai candida la președinție, pentru a se dedica în totalitate luptei anticorupție. De remarcat este faptul că lupta pe care E.Constantinescu s-a angajat să o poarte împotriva corupției s-a desfășurat numai prin intermediul presei care,-chiar dacă mai apoi a scos la iveală evenimente importante, omise de către liderul statului din acea perioadă – a fost catalogată de căre public drept cea care a indus în eroare.
Ion Iliescu predecesorul dar și succesorul lui E. Constantinescu, nu s-a lăsat nici el mai prejos, declarând că eliminarea corupției reprezintă o chestiune vitală pentru societatea noastră, deoarece acest fenomen subminează temeliile eonomiei, ale mediului social și îi pune pe fugă pe potențialii investitori și așa în scădere.Executivul, legislativul și societatea civilă – după părerea lui I.Iliescu-trebue să se implice în eliminarea corupției, a violenței și a infracționalității. Propaganda făcută prin presă cu privire la acest fenomen s-a finalizat la sfârșitul anului 2001 prin apariția pe Internet a unui articol anonim care nu făcuse altceva decât să preia unele articole deja existente în presă , potrivit cărora persoanele cele mai corupte din România ar fi chiar cele aflate la conducere, persoane care în mod normal ar trebui să combată acest fenomen și în nici un caz să contribuie la amplificarea lui mai ales prin urmărirea unor interese personale. Urmările publicării acestui articol au avut repecursiuni concretizate prin anchete minuțioase făcute la reședința lui E.Constantinescu,estimarea averilor premierului A. Năstase și a multor altor persoane aflate la conducere
Presa a scos la ivelă documente care arătau că averile polițiștilor sunt mult prea consistenteîn raport cu posibilitățile lor de câștig. Cu toate că presa a încercat să dezvăluie cât mai multe dintre abaterile politicienilor, multe dintre cazuri au fost mușamalizate sau și mai grav au fost găsiți țapi ispășitori care să-i acsundă pe adevărații corupți. Mai mult, bravii noștri conducători au descoperit de ce nu merg treburile în patrie și anume din cauza unor grupuri de interese care întinează în special prin intermediul presei, imaginea României.Altfel spus, totul e roz la noi în țară, dar nu se vede din cauza răuvoitorilor. În principiu, se impune nevoia unor acțiuni concentrate pentru o oarecare îmbunătățire. Pe de altă parte este un lucru cert că asemenea acțiuni nu vor avea sorți de izbândă dacă nu se va acționa hotărât împotriva fenomenului de corupție. Fără o solidă strategie de ieșire din criză, fără demararea unor reforme structurale reale, în absența drepturilor și libertăților fundamentale, România nu ar putea să depășească niciodată stadiul la care se aflăîn prezent.
Dar de câte ori apar în presă informații despre foste sau actuale mari afaceri de corupție, de contrabandă, hoții halucinante în care sunt implicate „nume grele”, reacția din patea autorităților nu este nici pe departe cea așteptată, adică redeschiderea sau finalizarea dosarelor pentru aflarea vinovaților și pentru aplicarea legii, ci, dimpotrivă se trece la acuzarea ziariștilor că, îndrăznind să publice respectivele dezvăluiri, afectează șansele României de integrare europeană și euroatlantică. Când în presă a apărut un articol cu privire la niște afaceri dubioase cu terenuri ale Armatei, oficialii vizați nu s-au concentrat pe deschiderea unor anchete care să ducă la soluționarea cazului, ci, dimpotrivă s-au năpustit asupra presei și de această dată vinovată.În raportul de la Strasbourg, spre exemplu, s-au scris minciuni ordinare, reprezentantul PSD recunoscându-și nonșalant vina,dar de acuzat a fost acuzată tot presa pe motiv că dezvăluind falsul nu dorește integrarea țării în Uniunea Europeană. Când membrii comisiei juridice parlamentare se asociază cu un deputat acuzat de înscenarea furtului propriei mașini pentru a încasa asigurarea, nu se trece la ridicarea imunității parlamentare a acestuia nu o m-ai folosi la acoperirea unor infracțiuni de ordin penal, se trece în schimb la repunerea pe tapet a legii presei care și așa a suferit numeroase modificări în defavoarea ei, cel puțin în ultima vreme.
Rolul presei, în acest defavorabil context nu mai este cel pe care am încercat să-l promovăm pe parcursul lucrării pentru că în aceste condinții independența presei va fi grav afectată. Politicienii vor găsi fără îndoială o sumedenie de motive care vor aduce după ele schimbări esențiale în ceea ce priveește legea presei.Dezvăluirile în ceea ce privește corupția au continuat și până în momentul în care tot prin intermediul presei a apărut un alt document ,intitulat „Armagedon I” și „Armagedon II” prin care se sesizau neregulile din cadrul Armatei, subliniindu-se în acest sens faptul că Armata romînă nu este capabilă să facă față nici unui atac.Anchete peste achete și în acest caz, dar după cum ne-am obișnuit deja – mușamalizări în masă -.
Președintele Ion Iliescu, prin declarații televizate făcute cu scopul de a câștiga simpatia electoratului, a declarat că în sfârșit corupția va fi combătută.
Mijloacele de informare în masă cât și a membrilor diferitelor partide din opoziție, care l-au numit pe Ion Iliescu „președintele corupției”.Aceștia au considerat decizia președintelui ca fiind în dezacord cu chemarea la lupta anticorupție.Gestul făcut de președinte a dus la dezamăgirea populației cinstite și a indus de asemenea sentimentul zădărniciei în rândul celor aleși să aplice legea. Lupta anticorupție ar trebui să se facă prin fapte și nu prin vorbe, a susținut presa la momentul respectiv, iar președintele ar trebui să repare cât mai repede această greșeală de a grația persoane acuzate de corupție.
Un caz elocvent, îl reprezintă faptul că, imediat după ce presa a sesizat neregulile cu privire la grațierea lui G. Tănase, președintele a fost nevoit să retragă grațierea acestuia, susținând că fapta săvârșită nu poate beneficia de clemență. Surprinzător este faptul că numai după ce presa a spus adevărul despre faptele constatate numai atunci s-au luat măsuri – în caz contrar, lucrurile ar fi rămas nerezolvate. Dacă presa nu ar fi cercetat amănunțit evenimentele, adevărul nu ar fi ieșit la iveală și în consecință nu s-ar fi luat măsuri. Un alt susținător doar cu numele al luptei împotriva corupției este premierul A. Năstase, care anunța că anul 2002 este anul unui atac frontal al luptei împotriva corupției din administrația publică centrală și locală,precizând că în acest an vor fi folosiți ofițeri care vor lucra sub acoperire, ofițeri ce se vor infiltra în structurile cele mai corupte (vamă, punctele de trecere ale frontierei), pentru că acestea au fost indicate ca fiind zonele cu cel mai mare risc de corupție.
Acestea, evident, sunt doar vorbe spuse pentru a face să crească credibilitatea.Nu este posibil ca acest fenomen să fie atât de puternic încât autoritățile să nu poată să-l combată.
Ce folos că presa încearcă prin toate mijloacele să ne facă să vedem că multe din aceste evenimente se petrec chiar sub ochii noștri dacă în consevință nu se iau măsuri, toate aceste eforturi se dovedesc a fi făcute în van. Când uriașe jafuri sunt mușamalizate la vedere, instituțiile statului nu purced la arestarea suspecților, ci se rățoiesc tot la presă pe motiv că le șifonează imaginea.În acest context, avem toate motivele să credem că strategia elaborată de autorități nu va fi în nici un caz o acțiune firească de promovare a imaginii României în lume, ci va fi numai o nouă strategie a minciunii menită să ascundă sub sloganuri perfide incapacitatea guvernului de a scoate țara din criza cu care se confruntă și să limiteze și mai mult libertatea cuvântului. Conștienți fiind de faptul că o presă liberă reprezintă cu adevărat un pericol se vor lua în mod sigur măsuri
Bibliografie
BERTRAND, JEAN-CLAUDE : – Deontologia Mijloacelor De Comunicare, Ed. Institutului European; 2000;
BERTRAND, JEAN-CLAUDE : – O Introducere în Presa Scrisă și Vorbită, Ed. Polirom, Iași, 2001;
BERTNARD, MIEDGE : – Societate Cucerită De Comunicare, Ed. Polirom, Iași, 2000;
BOARI, VASILE : – Dialectica Raportului, Conștiință-Morală, Conștiință-politică,
BOTEZ, VICTOR : – Comunicare Și Valoare În Presă, Ed.
Academiei,București, 1987;
CATHALA, H. PIERRE : – Epoca Dezinformării, trad. Din l-ba
Franceză de N. Bărbulescu, Ed.
Militară, București;
CUCOȘ, C : – Minciuna, Contraafacere Și Simulare, Ed.
Polirom, Iași, 1997;
FRIEDMAN, MITCHEL : – Libertăți Și Răspunderi Ale Ziariștilor ȘI Autorilor, trad.Humanitas, 1991;
POP, DORU : – Mass-Media Și Democrația,Ed. Polirom,
Iași, 2001;
ROȘCA, LUMINIȚA : – Formarea Identității Profesionale A
Jurnalistului, Ed:Polirom, Iași;
RUNCAN, MIRUNA : – Introducere în Etica și Legislația Presei, Polirom 2001;
SZABO,L. VASILE : – Libertate Și Comunicare În Lumea Presei
Ed. Amarcord, Timișoara1999;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jurnalismul. Functia Esentiala, Cautarea Si Apararea Adevarului (ID: 153682)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.