Jurnalismul de Investigatie
INTRODUCERE
Prin lucrarea de față urmărim patru obiective principale ale căror rezolvări încercăm să le atingem în cele patru capitole, vom încerca să arătăm că jurnalismul de investigație ajută la combaterea corupției, vom arăta că există jurnaliști competenți care pot să descopere lucruri ce alții vor să le țină ascunse. Vom aduce în discuție diferențele între ceea ce înseamnă informația „hard” și „soft”, vom încerca să delimităm conceptual jurnalismul de investigație și tot ceea ce trebuie să facă un jurnalist de investigație pentru a pune în lumină latura ascunsă a unor evenimente sau fenomene sociale pe care oficialitățile se străduiesc să le țină departe de ochii publicului.
Ne vom referi, în primul capitol la reprezentările și cosiderațiile academice si profesionale asupra jurnalismului de investigație. Informațiile acestui tip de jurnalism poate schimba sisteme. Ținta jurnalistului de investigație este de a prezenta și a transpune oamenilor comportamentul imoral și ilegal al unor indivizi, infracțiuni economice, abuzuri de putere, fraude, crime și alte nelegiuiri. Considerăm că principalele motive ale jurnalistului de investigație sunt lupta pentru dreptate și adevăr. Mai mult decât atât, ne vom referi la ceea ce înseamnă munca de investigație, dar mai ales vom vedea de unde poate porni investigația jurnalistică. Un alt punct important pe care îl vom dezbate va fi jurnalismul de investigație în România.
În cel de-al doilea capitol vom trata problema documentării și a surselor, sub titlul: „Planificarea investigației jurnalistice”. Printre altele vom face distincția dintre informația primară și știre, despre ceea ce înseamnă informatițe hard și informatițe soft. Mereu jurnaliștii trebuie să aducă informații proaspete aflate sau de importanță semnificativă, mai ales despre evenimente recente. O parte foarte importantă a celui de-al doilea capitol o constituie atât prezentarea etapelor către o investigație reușită, astfel vom vorbi despre predocumentare, documentare și surse, dar și despre plasarea investigației în context.
Documentarea este, în meseria de jurnalist, cea mai dificilă sarcină: necesită muncă minuțioasă, răbdare și ambiție. Informațiile strânse de jurnalist trebuie să fie adevărate, veridicitatea lor este vitală, în funcție de ele ziaristul decide dacă va începe sau nu investigația propriu-zisă. O dată cu informațiile despre problema în sine, jurnalistul adună și alte informații pe care le poate folosi în cazul în care aprofundează investigația. Tot aici amintim că a avea un ochi atent la detalii și alte capacități de observație este la fel de important pentru un bun jurnalist, precum capacitățile analitice (concentrate asupra faptelor, doar pe fapte și asupra tuturor faptelor), precum erudiția și inteligența nativă a jurnalistului sau modul precis, articulat și elegant de prezentare. Când vorbim de documentare, vorbim și despre surse. Un reporter este cu atât mai bine pregătit și își face cu atât mai bine meseria, cu cât stăpânește mai multe surse, deci mai multe modalități de a obține informații. Este evident că sursele sunt extrem de importante în documentarea care stă la baza realității pe care jurnalistul de investigație o construiește și o oferă publicului, dar dacă se va pleaca de la o sursă greșită, întregul edificiu va suferi fisuri.
Cel de-al treilea capitol se numește „Lupta pentru informații” și prezintă subcapitolele „Etica în relațiile cu sursa”, „Campania de presă” și „Jurnaliști în fața justiției”. Vom încerca să reliefăm faptul că jurnalistul caută să informeze prin articolele sale. Prin tot ceea ce publică, ziaristul nu are alt deziderat decât informarea promptă și onestă, în interesul publicului.
Vom face cunoscute deontologia și etica oamenilor de presă și legile după care ei acționează. Vom aduce în discuție legile care reglementează acțiunile jurnalistului de investigație.
În subcapitolul „Etica în relațiile cu sursa”, vom face cunoscute reglementările eticii, care se bazează pe două noțiuni: libertatea jurnalistului și responsabilitatea lui. Nu trebuie să uităm că un jurnalist, oricât de supărat ar fi sau oricât de deranjat se arată de cele întâmplate nu trebuie să delibereze și nici nu condamne. Un alt lucru important pe care nu trebuie să-l scăpăm din vedere este protejarea surselor. Orice om din presă trebuie să-și respecte sursele, atunci când sursele sunt în pericol de a fi deconspirate nu trebuie abandonate. Jurnalistul trebuie să le ajute. În afară de etica în relațiile cu sursele, jurnalistul trebuie să țină cont și de modul în care se comportă cu ținta. Oricât de supărătoare ar fi informația dezvăluită de ziaristul de investigație, este obligatorie prezentarea punctului de vedere al țintei.
În lucrarea vom aminti că există și campanii de presă, în contextul jurnalistului de investigație sunt formate dintr-o serie de articole sau emisiuni de investigație, difuzate cu regularitate, de-a lungul unei perioade de timp, pe parcursul căreia autorul dezvăluie subiectul urmărit.
Vom aminti și faptul că există și campanii de presă care ridică probleme de etică și pot fi false campanii de presă pentru că nu urmăresc informarea promptă și obiectivă a receptorului, ci, dimpotrivă, au drept scop principal, crearea unei presiuni mediatice menite să servească unor cercuri de interese. În continuarea lucrării vom face referire și la jurnaliștii care au ajuns în fața instanței. Cel mai des ei sunt acuzați de insultă și calomnie. Nimeni nu are cum să evite un proces de presă dacă cineva consideră că jurnalistul l-a jignit și a încercat să-i facă rău.
Studiul de caz are la bază emisiunea România te iubesc, realizată la postul de televiziune PRO TV. Vom vorbi despre investigația făcută de Alex Dima și anume „Marea defrișare”. Pentru aceasta i-am luat interviu jurnalistului, ne-a povestit experiența și trăirile din teren, cum a început să se documenteze, cum și-a dat seama că defrișarea reprezintă o problemă majoră. Reporterul ne-a dezvăluit că au existat și presiuni și ne-a mai spus că de-a lungul investigației au fost destule piedici de trecut pentru că au existat foarte multe capcane și oameni care nu au vrut să vorbească.
Vom comenta emisiunea și vom vedea că fenomenul numit corupție începe de la oamenii de jos și duce pe culmile cele mai înalte. Vom vedea ce înseamnă să fii jurnalist documentat, să știi când ceilalți vor să te mintă, să știi să îi contrazici aducând argumente și probe.
Vom încerca să demonstrăm ce înseamnă și ce presupune cu adevărat jurnalismul hard, jurnalismul de investigație. O să diferențiem jurnalismul soft de hard, vom vedea că un jurnalist de investigație trebuie să dispună de curaj, promptitudine și timp pentru a vedea, mirosi și asculta întreg fenomenul ce se vrea a fi ținut ascuns.
Capitolul I
Considerații generale ale jurnalismului de investigație
Jurnalismul de investigație poate fi considerat marcă identitară pentru ceea ce este jurnalismul deoarece își exercită cel mai limpede misiunea de câine de pază al democrației, pentru că informația produsă nu este doar constructție exclusiv jurnalistică, dar poate schimba sisteme. Implică o durată mai îndelungat și multe resurse financiare. Jurnalismul de investigație se individualizează de celelalte ramuri ale jurnalismului pentru că jurnalistul de investigație trebuie să pună în lumină latura ascunsă a unor evenimente sau lucruri pe care oficialitățile și subiecții încercă să le țină ascunse de ochii publicului.
1.1 Investigația jurnalistică- particularități
De-a lungul timpului mai mulți cercetători au încercat să definească jurnalismul de investigație și să găsească diverse particularități care să-l deosebească de celelalte tipuri de jurnalism. David Randall credea că jurnalismul de investigație se diferențiază prin cercetarea originală și eshaustivă și e de datoria jurnalistului să găsească subiectul, ce implică nereguli despre care cineva vrea să nu se știe nimic.
Cristian Grosu și Liviu Avram în lucrarea Jurnalismul de investigație, consideră că jurnalismul de investigație are o definire mai riguroasă cu atât mai mult cu cât, în presa din România a ultimilor zece ani, jurnalismul de investigație face obiectul mai multor confuzii. Ei consideră că jurnalismul de investigație satisface patru mari cerințe: „Este rezultatul inițiativei proprii a ziaristului, care, în baza documentării personale, oferă o perspectivă susținută cu probe asupra unui subiect”. Acest paragraf se explică prin faptul că jurnalistul trebuie să găsească subiecte acolo unde nimeni nu a mai găsit, trebuie să fie destul de inteligent să caute ce alții nu au mai căutat, să aibă mereu simțurile în alertă pentru a găsi un adevăr de unde să înceapă să își construiască articolul.
Punctul doi subliniază faptul că: „Subiectul este de mare interes public, iar abordarea gazetarului merge de la dezvăluirea cazurilor concrete până la conexiuni care să denunțe un fenomen”. Astfel atunci când găsește un subiect de interes public jurnalistul caută informații până la eshaustiv, se documentează și face conexiuni, care uneori duc la dezvăluirea unor adevăruri, care se voiau a fi ținute ascunse. În următorul punct Cristian Grosu și Avram Liviu ne arată că jurnalismul de investigație vizează carențe din viața comunității ─ corupție, abuzuri, erori ale sistemului social, administrativ: „În accepțiunea noastră, persoanele, instituțiile, organizațiile etc. care stau la baza acestor carențe se numesc ținte și sunt subiectul pe care ziaristul de investigație îl urmărește de-alungul anchetei sale”.
Ultima cerință pe care jurnalismul de investigație o satisface este abordarea chestiunilor pe care autoritățile, instituțiile sau persoanele interesate se străduiesc să le ascundă publicului. „Din acest punct de vedere, ziaristul de investigație oferă întotdeauna o versiune opusă celei oficiale”. Întotdeauna jurnalistul va căuta numai adevărul și va încerca să găsească tot ceea ce alții vor să țină ascuns.
Jurnalistul de investigație trebuie să aibă perspicacitatea și simțul de orientare rapid într-o situație mai dificilă pentru a găsi un subiect pe care mecanismul oficial se străduiește să-l țină ascuns și departe de privirile opiniei publice. Ziaristul trebuie să facă publică perspectiva sa în interesul legitim al comunității, trebuie să efectueze o cercetare mai mult sau mai puțin profundă pentru a fabrica un produs mass-media de calitate.
Termenul de „investigație”, cel care, de altfel, i-a dat nume jurnalismului de investigație are mai multe sensuri. Cel de „cercetare”, pentru a descoperi un lucru sau un adevăr necunoscut. Dar și cel de „anchetă” pentru a găsi persoanele care s-au făcut vinovate de săvârșirea unei fărădelegi. Și Dicționarul explicativ al limbii române îi atribuie cuvântului „investigație” mai multe sensuri. Unul ar fi „o cercetare sistematică și amănunțită pentru a descoperi și a afla ceva. Acest gen de investigație îl practică experții și specialiștii din diferite domenii, dar și oamenii de știință. Alt sens ar fi investigația ca anchetă judecătorească efectuată pentru „stabilirea cirmumstanțelor și autorului unei infracțiuni”. Tocmai asta îl deosebește pe jurnalistul de investigație de ceilalți jurnaliști. Spre deosebire de colegii săi, acesta intră în pielea unui anchetator, adică își asumă în bună parte riscul unei anchete pentru a descoperi, a scoate la iveală și a da în vileag niște fapte pe care anumite instituții sau persoane vor să le țină ascunse. În mare parte, metodele de investigație sunt asemănătoare sau chiar identice cu cele ale polițiștilor.
Mereu jurnaliștii lucrează sub presiunea timpului, și nu reușesc să întoarcă o informație pe toate părțile, de aceea ei au de prea puține ori timpul și disponibilitatea de a verifica și de a „mirosi” un eveniment despre care tocmai relatează.
În lucrarea lui Cristian Grosu și Liviu Avram, aflăm că evenimentele ce se petrec în jurul nostru au o dimensiune pe care oficialitățile care le gestionează preferă să o țină departe de ochii publicului. Astfel cartea aduce în atenție diviziunea muncii într-o redacție, conturând trei tipuri de jurnalism, fiecare cu rolul și importanța lui: „jurnalismul de reflectare, jurnalismul de cercetare, jurnalismul de investigație”.
În jurnalismul de reflectare este vorba despre știriștii din televiziune, radio și presa scrisă. Misiunea lor este de a reflecta informația așa cum emană aceasta de la surse. Întrebările la care jurnaliștii trebuie să răspundă sub presiunea timpului sunt: „Cine?”, „Ce?”, „Unde?”, „Când?”, rareori „Cum?” . Mai rămâne o întrebare fundamentală, la care uneori interesul public vrea un răspuns: „De ce?”. Găsirea răspunsului la ultima întrebare cade în sarcina ziariștilor de investigație, care au nevoie de ceva mai mult timp, surse și experiență.
Jurnalismul de cercetare presupune o abordare mai profundă. Cel care cercetează trebuie să privească, să înțeleagă subiectul în profunzime, să găsească mai multe unghiuri. Tot în lucrarea Jurnalismul de investigație, ne este precizat că „documentarul și analiza sunt produsele clasice ale jurnalismului de cercetare”.
Cel de-al treilea tip este chiar jurnalismul de investigații. Termenul de „jurnalism de investigație” a fost contestat de mai mulți teoreticieni în materie de informație, dar și de reprezentanți ai mass-media. Motivul invocate era faptul că orice text jurnalistic poate fi până la urmă rezultatul unei activități investigative. „Unele aspecte ale jurnalistului, scrie David Randall, presupun investigarea doar în sensul ei cel mai elementar. Acestea sunt echivalentul jurnalistic al creaturilor unicelulare și au tot atât legătură cu investigația jurnalistică câtă are amibași omul”. Tehnicile cu care lucrează un jurnalist de investigație, modul în care abordează subiectul, sursele și documentarea pe care o folosește, rezultatele care caută să le găsească sunt diferite de cele ale colegilor din alte departamente ale redacție.
În redacțiile media jurnalismul de investigație e separat de celelalte tipuri de presă. Practic, în toate publicațiile mari, dar și în televiziuni, există reporteri pe ai căror umeri este pusă sarcina de a desfășura diverse anchete, de a descifra niște „enigme” legate de corupție, spălări de bani, abuz de putere etc.
Pentru prima oară o atare caracterizare a jurnalismului de investigație a propus-o, după scandalosul caz Watergate, Robert W.Green, fost redactor-șef adjunct al publicației americane NewsDay. Potrivit lui, investigația jurnalistică este, de regulă, un produs „a muncii și inițiativei proprii a ziaristului, pe o temă importantă pe care anumite persoane sau organizații ar dori să o tăinuiască”.
Profesorul Michael J. Berlin, consideră că o investigație jurnalistică nu are cum să apară fără îndemnul personal, ideile și eforturile ziaristului. Cercetătorul american crede că investigația se întemeiază întotdeauna pe o multitudine de surse – oameni, documente și observații personale. Uneori articolele de investigație conțin informații care vin nemijlocit de la reprezentanții puterii. Totuși, potrivit școlilor europene și americane de jurnalism, datele parvenite, într-un fel sau altul, de la autorități nu înlocuiesc, ci doar completează probele obținute de jurnalist în urma unei cercetări originale.
Același RobertW. Green distinge trei elemente de bază ale jurnalismului de investigație:
– jurnalistul efectuează o investigație care nu a fost realizată de nimeni altul (inclusiv, investigația primară);
– tema articolului este destul de importantă pentru cititor sau telespectatori este prezumtiv legată de afaceri dubioase sau de nereguli, dar dovezi privind acest fapt nu există;
– alții încearcă să ascundă publicului faptele care au fost elucidate pe parcursul investigației.
Și David Randall face o clasificare în care evidențiază caracteristicile indispensabile ale jurnalismului de investigație:
-cercetarea originală;
-subiectul implică potențiale nereguli;
– neglijențe despre care nu există dovezi;
-cineva încearcă să țină informațiile secrete.
Dacă punem cap la cap toate definițiile de până acum putem trage câteva concluzii asupra jurnalismului de investigație. Investigația jurnalistică este întotdeauna rodul nu numai a inițiativei proprii, ci și a efortului personal depus de ziarist. O investigație jurnalistică abordează neapărat o problemă pe care autoritățile sau unele persoane încearcă să o țină ascunsă. Având în vedere acest fapt, în cazul unei anchete reușite, ziaristul intră în coliziune cu poziția oficială a puterii.
1.2. Munca de investigație și dosarul prefabricat
Dacă investigația jurnalistică este rezultatul inițiativei și muncii proprii ale jurnalistului de a-și verifica perspectiva asupra subiectului și de a proba, există totuși o serie de confuzii, care asimilează investigației jurnalistice și simpla relatare brută din diferite surse scrise, cum ar fi diverse dosare, mai ales când aceste surse fac dezvăluiri ce se referă la un interes public. De foarte multe ori jurnalismul de investigație este confundat cu simpla conspectare a unui dosar. Fie că e vorba de dosare doar prăfuite sau oricare alte acte care scot la iveală nereguli, nu întotdeauna simpla dezgropare a acestora înseamnă jurnalism de investigație.
Cristinan Grosu și Liviu Avram conchid faptul că „lucrul cu dosarul” ridică uneori grave probleme de etică. Astfel aceștia spun că ar fi nedrept să așezăm în rândul jurnaliștilor de investigație ─ care lucrează uneori sub presiune și sunt pândiți tot mai des de reale pericole ─ pe simplii compilatori ai unor documente.
O altă întrebare la care mulți vor să afle răspunsul este „Ce nu e investigația jurnalistică?”. Nu este investigație jurnalistică un material realizat la comandă, indiferent de calitatea faptelor, documentelor și surselor. Nu este investigație jurnalistică publicarea unor informații sau documente decupate dintr-o anchetă oficială a autorităților ─ Procuratură, Poliție, Serviciul de Informații și Securitate, Curtea de Conturi, Centrul de Combatere a Corupției și Crime Organizate etc. Nu este investigație jurnalistică simpla prezentare a unor informații compromițătoare sau dosare prefabricate, scurse spre mass-media dinspre niște persoane, organizații sau instituții care își propun ori să șantajeze ori să exercite presiune mediatică asupra unor elemente indezirabile din spațiul public, asupra unor concurenți din lumea afacerilor. Nu este investigație jurnalistică reproducerea în totalitate a unor dosare necunoscute publicului, care au zăcut ani de zile în arhivele Procuraturii, serviciilor secrete sau poliției și dezgropate pentru a detona niște bombe de presă.
De-a lungul anilor au fost foarte multe cazuri cotate ca fiind produsul unui reportaj de investigație, chiar dacă până la urmă nu a fost deloc așa și au fost rezultatul unor studieri riguroase ale unor dosare îngropate de ani de zile. În cartea celor doi autori amintiți mai sus găsim câteva exemple: „Presa a relatat în luna mai 2004 despre așa numitul «caz Țundrea» – cetățeanul eliberat după ce a stat vreme de 12 ani în închisoare pentru un viol cu omor, pe care nu le-a comis, dar pe care procurorii, superficiali i le-au «probat» la începutul anilor ’90. Te și îngrozești la gândul că, la acea vreme, ar fi existat jurnaliști de la secțiile de investigație care să compileze declarațiile din dosar și eventual să ceară, cu îndreptățit «civism» pedepsirea exemplară a «infractorului»”. În acest caz articolul nu este însă mai mult decât o reflectare a unor fapte pe care reporterul nu a putut să le verifice. Incompetența sau reaua credință a autorităților care anchetează duc la erori sau abuzuri ce pot compromite chiar și credibilitatea jurnalistului care își asumă acel dosar.
La acest subcapitol mai putem aminti și cazul procurorului orădean Alexandru Lele, cel care în anul 2002, l-a arestat, pentru o mare evaziune fiscală, pe fiul prefectului de Bihor. „Au urmat presiuni politice imense asupra procurorului, iar ele au culminat cu dezgroparea unui dosar vechi de 10 ani: un accident rutier pe care procurorul îl comisese în 1992 și din care acesta fusese scos basma curate cu o suspect rapiditate. Ultimii «ziariști de investigație» s-au grăbit să publice dosarul acelui accident și s-au rezmat doar la a «dezvălui» mușamalizarea petrecută în urmă cu 10 ani. Curând însă atât accidentul cât și evaziunea fiscală aveau să devină amănunte: povestea a căpătat conotații tragice o data cu sinuciderea, sub presiune politică, a procurorului Cristian Panait, trimis să-l ancheteze și să-l înfrunte cu orice preț pe procurorul Alexandru Lele”.
Nici acest caz nu este produsul unei investigații jurnalistice pentru că ziaristul de investigație trebuie să încerce să înțeleagă mecanismul, să prezinte intrigile întregii povești din perspectiva interesului civic și să găsească ceea ce trebuie pentru a face lumină. Jurnalistul nu trebuie să se rezume la simpla publicare a unui dosar.
1.3 Primele minute ale investigației jurnalistice
Primul pas spre a porni o investigație jurnalistică este reprezentat de disponibilitatea continuă a jurnalistului de a vedea dincolo de evenimentul propriu-zis, de a căuta mai departe de informația aridă, care se găsește în paginile ziarului sau în știrile audiovizuale. „De multe ori, cele mai bune articole au fost făcute în cadrul activităților de rutină ale reporterilor”. Reporterii pot să facă niște articole interesante după mai multe discuții cu oamenii, după aflarea unor evenimente mai puțin obișnuite, după urmărirea unor banale știri, și apoi din investigarea dacă același lucru s-a mai întâmplat și cu alte ocazii. Lucinda Flesson amintește în Revista 10 pași spre jurnalismul de investigație că „este nevoie de un reporter care să facă cercetări, care să devină expert într-un anumit subiect, căruia să nu-i fie teamă să întrebe sursele, în activitatea normală, ce consideră acestea că sunt cele mai mari probleme ale lor”. Jurnaliștii trebuie să se specializeze pe un domeniu, să întrebe necontenit ceea ce îi interesează chiar dacă deranjază cu întrebările. Rolul jurnalistului e să întrebe, să fie mereu în căutare de nou.
Întrebarea „de ce?” trebuie să fie o întrebaree normală și de nelipsit pentru fiecare jurnalist pentru a afla ce se întâmplă. Niciodată el nu trebuie să ia ca răspunsuri valabile tot ceea ce aude de la ceilalți, ci trebuie să verifice spusele și demonstrațiile altora prin forțele proprii: „Ideea se naște de la sine numai dacă jurnalistul se întreabă necontenit «de ce» se petrece un fapt oarecare și «cum anume» s-a ajuns la acest fapt care constituie un eveniment de presă”. Tot timpul jurnalistul trebuie să privească dincolo de obișnuit, de informațiile care le găsește. Mereu trebuie să fie în căutare de inedit, trebuie să găsească nefirescul lucrurilor. Trebuie să gândească îndrăzneț. Șirul întrebărilor pe care trebuie să și le pună jurnaliștii de investigație este nesfârșit, totul trebuie gândit până la eshaustiv, așa cum spune și Cristian Grosu și Liviu Avram: „Fii mereu sceptic în privința versiunii oficiale a unei informații, păstrează-ți urechea sensibilă la orice zvon, fii cu ochii-n patru la punctele nevralgice ale sistemului, luând de bune doar detaliile pe care le verifici personal”. Mereu trebuie să verifici ceea ce auzi, nu trebuie nimic luat „de bun”, totul trebuie filtrat și analizat. Multe informații oficiale nu fac nimic altceva decât să inducă în eroare, să conducă pe alte piste. Toate detaliile trebuie verificate personal. Acest sfat sau această regulă duce la dezvoltarea perspicacității jurnalistului, el trebuie să fie ager în observație.
Un jurnalist de investigație trebuie „să-și creeze contacte, să știe ce zvonuri circulă și să cunoască persoanele de influență”, remarcă Richard Keeble în lucrarea Presa scrisă. O introducere în critică, coordonatorul crede că reporterii trebuie să fie ochi și urechi, trebuie să observe totul chiar și blocajele din trafic și clădirile în curs de demolare.
Sursele cultivate de-a lungul timpului sau sursele în care jurnalistul are cea mai mare încredere pot fi un alt punct de plecare într-o investigație. În această situație jurnalistul poate primi detalii importante pe lângă informația primară. Dacă primele verificări nu duc la hotărârea de a declanșa o investigație, aceste informații trebuie păstrate. Toate informațiile pot fi folosite altă dată, atunci când jurnalistul face legături sau îl pot ajuta să înteleagă lucrurile și să pună idei cap la cap.
Un jurnalist de investigație trebuie să-și clădească un plan de ipoteze și să se gândească la formularea problemei. Mereu jurnalistul trebuie să se întrebe ce se întâmplă, pentru că o dată închegată ideea ziaristul începe să caute. Ținta sa este neclară, nelămurită, nesigură, la fel ca și formularea unei probleme. Alături de informația neprelucrată, ziaristul așează una după alta supozițiile și presupunerile sale, astfel se configurează planul de ipoteze. O serie de întrebări trebuie să fie în mintea celui care începe cercetarea: de ce toată lumea încearcă să țină chestiunea departe de ochii publicului, ce interes se află dincolo de informația banală, cine are de câștigat din asta, dar mai ales ce are de câștigat, cum ar trebui să funcționeze sistemul conform regulamentelor și legii și cum funcționează în realitate.
Planul de ipoteze, construit în jurul informației primare, sau al simplei idei arată punctul de vedere pe care jurnalistul de investigație încearcă să îl probeze. Obiect al investigației poate fi oricine, dar și orice lucru nelalocul lui, este preferabil ca acesta să răspundă la unele rigori: „să fie actual, să fie tipic, să presupună un impact sesizabil drept consecință a publicării ori difuzării investigației”. Așadar, fenomenul trebuie să existe realmente, are importanță în acest moment și afectează viața oamenilor trezindu-le totodată și interesul. Obiectul inestigației trebuie să fie tipic, ceea ce ar însemna că deși fenomenul se referă la un domeniu concret sau la o anumită zonă geografică, el ar putea să aibă loc în alte domenii sau zone geografice. Există multe exemple de obiecte ale investigațiilor jurnalistice. Ziarista Nellie Bly, pseudonim ales de Elizabeth Cochrane, angajata cotidianului The New York World, editat de Joseph Pulitzer, a simulat demența pentru a pătrunde într-un sanatoriu pentru demenți. De acolo a scris materialul „Zece zile într-o casă de nebuni”, care a șocat foarte mulți oameni. „După zece zile, Bly a fost externată din ospiciu, la cererea ziarului la care lucra. Experiența ei, publicată ulterior sub forma unei cărți, a produs senzație și a făcut-o celebră. În timp ce medicii puși în lumina reflectoarelor se străduiau să explice cum de au putut fi păcăliți atâția profesioniști, un juriu a deschis o anchetă asupra condițiilor din ospiciu, invitând-o pe Bly să asiste. Relatarea juriului a recomandat schimbările propuse de ea, și cererile de creștere a fondurilor pentru îngrijirea bolnavilor mintal au dus la mărirea bugetului Departamentului de Îngrijire Publică și Corecții cu 850.000 de dolari. Juriul s-a asigurat că toate examinările se fac mai atent pentru ca doar cei cu adevărat nebuni să fie trimiși în ospiciu”.
Un alt caz este cel al lui Carl Bernstein și Robert Woodwar care au investigat afacerea „Watergate” și au dovedit că președintele american este corupt. „Afacerea Watergate” este denumirea generică atribuită unui scandal politic și al unui succes mediatic al anilor 1970 din Statele Unite care a dus la o criză politică majoră care a culminat cu demisia președintelui Richard Nixton. Ziarul Washington Post și reporterii Bob Woodward și Carl Bernstein au primit premiul Pulitzer pentru ancheta desfășurată. Există foarte multe subiecte care pot genera o investigație jurnalistică.
O dată închegate presupunerile jurnalistului și o dată formulată problema, urmează predocumentarea investigației, în care datele și probele aflate până atunci trebuie să confirme măcar o parte din suspiciunile acestuia. Odată cu predocumentarea ziaristul de investigație poate descoperi lucruri mult mai interesante și spectaculoase decât crezuse la început.
1.4 Jurnalismul de investigație în România
Evoluția ascendentă a corupției din România dezvăluie faptul că există multe persoane care fac lucrurile după bunul plac, personae care vor să țină ascunse diverse secrete, care nu țin seama de legi și reguli.
Impactul jurnalismului de investigație este apreciat drept pozitiv și foarte bun de către politicieni și oamenii de afaceri, culmea ironiei tocmai ei fiind oamenii care înceracă să păcălească la sensul conotativ, dar și denotative, jurnaliștii de investigații.
Jurnaliștii români de investigație se pot lovi și de obstacole în cercetarea lor. Chiar dacă au acces liber la informație, de foarte multe ori ziariștii nu primesc niciun răspuns, astfel nu le rămâne decât să se oprească. Și interesele politice sau economice ale patronilor semnalează situații de blocare ale investigațiilor jurnalistice. Un factor important și de luat în calcul sunt și presiunile externe din partea autorităților politico-administrative, care tind să influențeze publicarea investigațiilor.
De-a lungul timpului în țara noastră s-au format centre de jurnalism de investigație tocmai pentru a îmbunătăți calitatea jurnalismului de învestigație, pentru a pregăți mai bine oamenii de presă.
Un astfel de centru este Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI), care a fost înființat în 2001. Acesta caută să sprijine jurnaliștii și să ofere un centru de resurse membrilor. În ultimii ani cei de la CRJI au consolidat un centru de investigație, independent de surse locale de finanțare.
Aflăm de pe pagina de contact că au reprezentanți răspândiți în zece orașe din țară și colaborează cu peste treizeci de jurnaliști români, „în toate proiectele care sunt implicați, membrii asociației respectă standardele și deontologia jurnalismului de investigație european”. Cei de la centru mai încearcă să introducă noi tegnologii în procesul de investigație, tehnologii care țin de arhivare și vizualizarea informației.
În pagina de pe site-ul lor cei de la CRJI povestesc că în România jurnalistul de investigație încă nu și-a consolidat poziția, ei spun că o cauză principală o reprezintă lipsa de experiență a jurnalistului, „jurnalismul de investigație se rezumă de multe ori numai la articole de senzație, fără conținut și impact”.
RISE Project este o altă comunitate de jurnaliști, activiști și programatori, care investighează corupția, crimele și lucrurile ce se vor ținute ascunse de mafie. Această comunitate încearcă să apere țara și țările de lângă noi. Mai exact jurnaliștii de aici dezvăluie conexiuni ascunse dintre diferite organizații. „Obținem documente din zone offshore și analizăm volume mari de informație. Apoi, creăm baze de dateși punem cap la cap puzzle-ul pe care ei vor să-l ascundă”.
RISE Project mai poate fi văzut și ca un program de vizualizare interactivă a intereselor nevăzute din România. Echipa încearcă să scoată la lumină rețelele subterane, tertipurile și formele, mijloacele prin care organizațiile criminale, afaceriștii, politicienii și nu numai încearcă să păcălească oamenii.
CAPITOLUL II
Planificarea investigației jurnalistice
Fiecare jurnalist își elaborează un stil al său, o tehnologie de a obține materialul factologic, o planificare a investigației. Paul Williams amintea despre căutarea subiectelor de investigație că sunt fără sfârșit. Ideile pot veni de oriunde. Colectarea de date necesare jurnalistului care desfășoară o investigație jurnalistică este un proces stabilit de un șir de factori obiectivi și subiectivi.
2.1 Informația primară și știrea
Nu putem să ne imaginăm presa scrisă, radio sau TV fără informație. Fără știre nici un alt gen jurnalistic nu ar putea fi posibil. La baza oricărui discurs jurnalistic se află o știre generatoare de curiozitate. Știrea poate fi răspunsul la întrebarea „știi ce s-a întâmplat?”.
În orice dicționar, știrea se rezumă la sinonimele: veste, noutate. În Micul dicționar de jurnalism (1998) definiția mai amintea și de calitățile știrii: respectarea legilor proximității și a interesului uman, conflictul (războaie, lupte politice, întreceri sportive etc.), numărul persoanelor implicate în eveniment, deopotrivă cu numărul persoanelor care suportă consecințele evenimentului. Trăsăturile definitorii care dau valoarea de știre a unui fapt sunt: faptul trebuie să fie nou, să intereseze cât mai multă lume, și mai ales să fie recent. Cel mai important amănunt care trebuie adus în discuție este că faptul trebuie să fie real și verificabil.
Richard Keeble definește știrea ca fiind „o informație proaspăt aflată sau de importanță semnificativă, mai ales despre evenimente recente”, astfel știrile reprezintă faptele și incidentele care afectează într-un fel sau altul viața oamenilor.
În general, în lume se întâmplă mult mai multe lucruri decât ar putea vreodată o publicație să dea de știre, prin urmare publicațiile trebuie să facă o selecție a evenimentelor care interesează o arie cât mai largă de oameni. Ca să dea dovadă de varietate, știrile trebuie să reflecte diverse evenimente.
Jurnalistul poate acționa ca un povestitor, adică trebuie să selecteze și să repovestească evenimentul care în cele din urmă îl transformă în știre. Philip Knightley, un reporter cu vechime și autor al unui text despre istoria corespondenților de război preciza că prima condiție ca să fii un bun reporter este să fii capabil să recunoști o știre. În acest caz, știrea ar putea fi o prezentare a unor fapte noi și relevante într-o ordine și un limbaj cât mai adecvat. Informația trebuie să trezească interesul.
Doi cercetători scandinavi, Johan Galturg și Mari Holmboe Ruge au făcut un studiu în ceea ce privește elementele care constituie o știre, astfel au identificat doisprezece factori recurenți, considerând că aceștia ar putea indica un tipar al predictibilității evenimentelor cu cel mai mare potențial de a deveni știri. „Frecvența, pragul de pornire, claritatea, însemnătatea, consonanța, inpredictibilitatea, continuitatea, compoziția, referirea la națiunile de elită, referirea la persoanele de elită, referirea la persoane și referirea la lucrurile negative”, acestea sunt criteriile de selecție a știrilor după părerea celor doi cercetători.
Jurnalismul de investigație spre deosebire de jurnalismul de informare (știrea) are niște „ținte” pe când, jurnalistul de știri are un „scop”– informația în exclusivitate, bombă. Sorin Preda preciza că în zilele de azi este greu ca un jurnalist să fie primul care dă o informatie în exclusivitate pentru că tehnologizarea a ajuns la un nivel foarte înalt. „Să fim realiști, într-o lume hipertehnologizată, în care totul este la vedere și transmiterea știrii se face aproape concomitent cu producerea evenimentului, nimeni nu poate fi cu adevărat primul, nimănui nu i se recunoaște acest drept.”
De-a lungul timpului, americanii au realizat distincții între știrile puternice și știrile slabe. Ken Metzler propune în cartea sa, Newsgathering, o tipologizare a știrii, realizând astfel cinci tipuri de știri:
Hard news conțin evenimente foarte importante. Sunt știri sobre și grave, fără elemente de senzațional.
Soft news sunt știri mai interesante, dar mai puțin importante. Evocă aspecte care privesc viața intimă a unei personalități, incidente sau curiozități.
Straight news prezintă faptele așa cum sunt, fără elemente de culoare, ce țin de interesul uman, de divertisment.
Spot news evocă întâmplări neașteptate: accidente, procese celebre.
Feature news prezintă subiecte abordate cu intenția să distreze. Faptele sunt prezentate mai pe ocolite, însă nu fără o anume nuanță ironică.
Și Barbie Zelizer aduce în discuție investigațiile de tip hard în cartea Despre jurnalism la modul serios. „Materialele de presă caracterizate de o proximitate temporală și impact mare social”, așa desemnează autorul materialele grave, foarte serioase.
Materialele de presă provin dintr-o serie de surse diferite. Ideile de articole apar și prin intermediul calendarului din redacție, în care redactorii responsabili cu știrile trimit reporterii la întruniri sau la procese. Un articol poate să apară și dintr-un comunicat de presă sau în urma unui telefon dat la redacție de cineva care relatează un fapt. Jurnaliștii nu trebuie să uite de ponturi, de la astfel de informații se poate pleca pe o pistă. În general reporterii care furnizează un flux mare de informații și materiale din afara calendarului sunt foarte apreciați.
Toți jurnaliștii adună informații în mod similar, indiferent la ce publicație lucrează, ei dau telefoane, vorbesc sistematic cu oameni de afaceri, personalități și încearcă să își facă o mulțime de surse.
Una dintre calitățile esențiale ale unui jurnalist este „flerul de reporter”. Un jurnalist trebuie să aibă talentul sau flerul de a scoate la iveală o poveste bună, trebuie să aibă capacitatea de a descoperi idei de articole, să găsească neobișnuitul. Dacă știrea răspunde la întrebările: Cine? Ce? Cum? Când? Unde? De ce?, jurnalistul de investigație trebuie să se întrebe necontenit De ce? se întâmplă anumite lucruri.
Jurnalistul nu trebuie să uite că orice discuție, orice eveniment, orice investigație trebuie să plece de la un fundament, de la o știre. De foarte multe ori investigațiile mari au plecat de la o mică știre sau pur și simplu de la un zvon care s-a arătat adevărat pe parcursul investigației și care a scos la iveală lucruri nelalocul lor.
2.2 Predocumentare, documentare și surse
Pașii în documentarea unei investigații, de la ideea inițială până la prezentarea și susținerea ei în fața publicului sunt foare importanți.
Când jurnalistul decide să investigheze un caz trebuie să știe din start ce anume vrea să facă, să urmărească, să demonstreze. Totul pornește odată cu cercetarea, „nu poți să pornești la drum fără o cercetare serioasă, fără un gând decupat în zeci de nuanțe, ca un scenariu regizoral. Ești în situația unui arhitect care știe cum va arăta, încă de la planșetă, casa pe care o va ridica. Gândește-te ce vrei să spui cu proiectul tau” remarcă Lucia Hossu-Longin. Jurnalistul trebuie să verifice și să cerceteze dacă realitatea corespunde neregulilor și bănuielilor negre din planul de ipoteze.
Predocumentarea are ca punct de plecare verificarea preliminară a informațiilor. Primul pas este întocmirea unei liste cu informațiile primare de care ziaristul dispune și pe care le verifică. Această acțiune a confirmărilor separă date importante și utile în cursul investigației de simplele zvonuri și presupuneri ale jurnalistului.
Jurnalistul de investigație trebuie să filtreze informațiile, trebuie să facă o distincție clară între ceea ce știe sigur și ceea ce se presupune că știu sursele sale. Cristian Grosu și Liviu Avram amintesc că „ziariștii de investigație experimentați știu că atunci când identifică o sursă oarecum familiară câmpului de investigație, iar aceasta toarnă informații cu nemiluita și se grăbește să dea chiar detalii verosimile, trebuie tot timpul să-și țină sursa sub un adevărat tir de întrebări. Jurnalistul trebuie să afle prima dată de unde se știe acest lucru, lanțul continuă cu întrebările: „a auzit sau a văzut sursa ori a auzit de la alții?”, „de la cine a auzit, cel în cauză poate fi contactat?”, „dacă poate fi contactat cât este de cooperant?”. Peștele cel mare nu iese la suprafață întotdeauna cu ajutorul unei documentări riguroase și aprofundate. Uneori documentarea duce doar la dezvăluirea unor informații de fond despre anumite evenimente din viața de zi cu zi, despre care vor sau ar trebui să fie informați cititorii.
Paul Wiliams spunea „să nu renunțăm niciodată la ponturi fără a le verifica, astfel un pont poate fi un punct de plecare pentru un articol”. Putem căuta dovezi care să confirme cele pretinse de cel care oferă pontul, acest lucru presupune telefoane sau întâlniri cu sursele de încredere pentru a verifica dacă pontul este adevărat sau nu. Este foarte posibil ca informațiile sursei să fie foarte vagi, sau să fie proprii presupuneri, ori să fie informații deformate de exagerări, sau pur și simplu niște zvonuri. Astfel jurnalistul își dă seama că însăși sursa se pierde în declarații. Există și cazuri când tot ce părea suspect și nelalocul lui la început, să fie deslușit în urma unei verificări de rutină.
Informațiile strânse de jurnalist trebuie să fie adevărate, veridicitatea lor este vitală, în funcție de ele ziaristul decide dacă va începe sau nu investigația propriu-zisă. O dată cu informațiile despre problema în sine, jurnalistul adună și alte informații pe care le poate folosi în cazul în care aprofundează investigația.
Lucinda Flesson amintește că jurnalistul de investigație trebuie să gândească îndrăzneț. „Încorporați subiectele îndrăznețe împreună cu subiectele noi de rutină, niciodată nu considerați că documentele nu sunt disponibile; dezvoltați relațiile cu sursele și cu experții”. Cel mai important pentru atingerea scopului și pentru a informa oamenii este documentarea. Doar prin ea se poate afla ceea ce nu ar fi ieșit niciodată la lumina zilei, fără efortul depus de jurnalist.
Documentarea este, în meseria de jurnalist, cea mai dificilă sarcină: necesită muncă minuțioasă și ambiție. Importanța unei documentări corecte și solide duce la o informație bună, dar odată ce unui jurnalist i se duce vorba că nu se documentează corect, bine și suficient poate avea dificultăți până ce își va câștiga renumele. Înainte de a începe să scrie un articol, jurnalistul trebuie să se asigure că informația pe care o deține este corectă. „De asemenea, mai este nevoie de un editor, o revistă, un mediu care să fie dispus să investească timp și bani, deoarece arta de a găsi și a cerceta poate costa foarte mult timp. Chiar mai mult timp și bani poate costa redactarea și reflectarea în mod corect a informațiilor găsite, pentru a face din propriul produs jurnalistic o sursă credibilă.” Atunci când jurnalistul ajunge în faza în care știe ce vrea de la subiectul său, are un punct de plecare și are formulată problema, definește ținta (persoana, autoritatea, instituția etc.) asupra căruia își concentrează toată atenția pentru a denunța abuzul, reaua-credință, incompetența.
Cristian Grosu și Liviu Avram enumeră cele mai importante întrebări de care un jurnalist ar trebui să țină cont atunci când încep o investigație:
1. „Cât anume din punctul său de vedere va reuși să susțină?” Jurnalistul trebuie să știe să se lupte cu ceilalți pentru a dovedi ceea ce vrea, să încerce să aducă dovezi pentru ceea ce spune, să argumenteze detaliat tot ceea ce consideră în neregulă la un sistem.
2. „Care este maximul pe care în finalul investigației sale îl va obține?” Prin această întrebare, ziaristul trebuie să se gândească și să încerce să demonstreze care sunt lucrurile și secretele pe care le scoate la iveală. El poate schimba un sistem întreg, oamenii vinovați vor plăti pentru toate greșelile și mărșăvăriile lor.
3. „Care este minimul la care poate spera?” Prin această întrebare jurnalistul, poate să se gândească mereu că nu va reuși întrutotul, din anumite motive, dar lucrurile nu vor fi la fel ca la începutul investigației și un strop de lumină se va vedea totuși, chiar dacă nu se vor lămuri toate lucrurile.
4. „Va ajunge în cele din urmă la ținta sa? Și dacă nu, unde se va opri și de ce nu va putea înainta?”. În timpul unei investigații, jurnaliștii trebuie să vadă ce piedici li se pun pentru a nu continua investigația, ce presiuni se fac asupra lor, cum vrea să scape ținta lor de ei. Chiar dacă investigația nu ajunge la final, ziariștii trebuie să știe când și unde să se oprească.
Toate aceste întrebări îl ajută pe jurnalist să decidă dacă va aprofunda sau nu investigarea, aici se trasează granița între informația brută și investigația în sine. Un rol important în declanșarea investigației îl are și editorul, care de multe ori poate bloca sau respinge chiar și articole deja documentate. Editorul, prin fișa postului, are dreptul să aprecieze dacă articolul este destul de documentat. Un alt motiv din cauza căruia un editor poate bloca o investigație este miza subiectului, care poate fi nesemnificativă. Tot editorul este cel care hotărăște dacă subiectul investigației, indiferent care este miza lui, nu prezintă interes pentru oameni.
Atât teoretic, cât și practic, în jurnalism, documentarea este prima garanție pentru a oferi publicului o informație corectă. Jurnalistul are obligația, cel puțin deontologic, să își verifice informația din cel puțin trei surse.
Pentru a se documenta jurnalistul are nevoie de surse, nimeni nu se poate documenta fără o informație, fără a afla ceva de la cineva sau de undeva. „Când vorbim de documentare, vorbim despre surse”. Sursele de informație sunt un complex de potențiali furnizori de material factologic despre persoanele, faptele, evenimentele, aflate în atenția jurnalismului de investigație. Importanța surselor este stabilită în funcție de tema și amploarea investigației, de gradul de implicare directă a surselor solicitate în apariția problemei investigate.
Adrian Grosu și Liviu Avram definesc sursa ca fiind „orice mijloc prin care ziaristul află o informație”, astfel identifică trei moduri prin care jurnaliștii intră în posesia informațiilor:
Surse materiale
Surse orale
Observația personală
Sursele materiale reprezintă informațiile pe care un jurnalist le găsește pe un suport material. Documentele, paginile Web, înregistrările audio sau video pot fi surse materiale. Documentele originale oferă dovezile cele mai bune și cele mai de încredere, documentele publice obișnuite pot ascunde lucruri foarte interesante, spre exemplu registrul de documente al companiilor care poate să cuprindă data constituirii, numele și adresele directorilor, rapoartele financiare anuale. Toate aceste informații îi pot oferi jurnalistului o pistă spre țintă. Alte documente unde jurnalistul poate găsi ceea ce caută sunt: rapoartele înaintate de companiile vândute la licitație publică către autoritatea locală de securitate, broșurile și rapoartele de relații publice ale companiilor care de multe ori oferă nume, adrese. Lista poate continua cu: memorandurile la parlament, date de recensământ, fișe medicale, dosare judiciare și caziare, documente personale precum cărți de identitae, certificate de naștere și de deces, jurnale, fotografii, scrisori.
Jurnalistul de investigație trebuie să obțină cât mai multe documente și să le arhiveze, nu trebuie să arunce niciodată nimic pentru că nu se știe când vor folosi la o altă pistă. De pildă, Bernstein și Woodward, reporterii cazului Watergate, au umplut patru dulapuri de fișiere în câteva luni.
Chiar și în țările unde legea îi permite unui jurnalist accesul la informații guvernamentale, mulți reporteri își dau seama că obținerea unor astfel de documente este un proces dificil și este favorizat de o relație cu sursa binevoitoare. „În țări precum Statele Unite ale Americii, în care există baze legale precum «Freedom of Information Act»”, jurnaliștii dețin un instrument legal ce le permite să urmărească/ să cerceteze orice tip de informație guvernamentală, indiferent de nivel: local, regional, de stat sau național, cu excepția acelor informații și date ce privesc siguranța națională. Problema în jurnalismul american este faptul că, deși este permis un larg acces la astfel de informații, reportajele tind să se concentreze asupra spuselor politicienilor relative la guvern și nu asupra a ceea ce guvernul face cu adevărat. În SUA chiar și companiile private devin subiectul investigațiilor Congresului, iar rezultatele devin informații de interes public” , amintește Peter Gross.
Internetul este o altă sursă materială, care le ușurează foarte mult jurnaliștilor căutările, care înainte ar fi durat poate zile sau chiar săptămâni. Există însă și dezavantaje în folosirea paginilor Web, ce pot duce la un act jurnalistic de proastă calitate. Richard Keeoble amintea și despre arhiva de decupaje din ziare. Materialele bazate pe fragmente din alte articole, de-a lungul timpului au fost înlocuite cu arhivele online, care prin folosirea judicioasă a termenilor cheie, oferă articole vechi despre persoane, evenimente, organizații. „Un jurnalist care se documentează pentru un articol despre violența în școli poate găsi ușor informațiile legate de subiect (atât date oficiale, cât și informații diverse) pe site-urile altor publicații, pe cele oficiale sau chiar pe blogurile persoanele”. De-a lungul timpului internetul a lărgit considerabil aria de căutare.
Cunoștințele de lucru pe computer au condus la apariția jurnalismului de investigare asistat pe computer. David Randal amintește un exemplu din America. Providence Journal din Rhode Island, a comparat lista computerizată a tuturor șoferilor care aveau permise de conducere pentru autobuze de școală cu lista celor condamnați pentru infracțiuni în trafic și afaceri cu droguri. Un alt exemplu este adus din Georgia unde Atlanta Journal-Constitution a câștigat un premiu Pulizer în 1989 pentru un serial ce analiza discriminarea rasială în împrumuturile bancare. „Investigația a început de la o remarcă făcută în treacăt de un alb, constructor de locuințe. Acesta a spus că întâmpină greutăți în construirea caselor în zonele locuite de negrii din sudul Atlantei, pentru că băncile nu doresc să acorde împrumuturi acelor categorii de oameni”.
Jurnalistul Bill Dedman a discutat cu cercetătorii în domeniu, a confruntat fișierele computerizate federale cu un fișier ce cuprindea un recensământ federal și a căutat date comparative privind negrii și albii. În următoarele cinci luni, jurnalistul a verificat împrumuturile acordate de toate băncile și cooperativele din Atlanta pe o perioadă de cinci ani. Între timp a studiat și datele care priveau operațiunile bancare. Dedman a descoperit în cele din urmă că băncile acordaseră de cinci ori mai multe împrumuturi în zonele locuite de albi decât în cele ale negrilor. O altă descoperire a fost aceea că băncile nu căutau afaceri în zonele în care locuiau negrii, astfel persoanele de culoare erau nevoite să apeleze la companii ilegale sau la cămătari.
În urma investigației făcute de Bill Dedman unele instituții s-au deschis către zonele negrilor, unele bănci începând să acorde credite oamenilor de culoare.
În România cultura internetului este la început, puține informații cu adevărat utile pot fi aflate de pe site-urile autorităților centrale sau locale, dar cu toate acestea există câteva site-uri romanești care pot ușura munca jurnalistului de investigație. Poate cel mai utilizat instrument Internet în jurnalismul de investigație este serviciul Recom, adică versiunea electronică a Registrului Comerțului. De la începutul anului 2003, atât Registrul Comerțului cât și versiunea sa electronică au fost trecute în subordinea Ministerului Justiției.
Un alt site util ziariștilor de investigație este cel al Ministerului de Finanțe. Acolo pot fi aflate informații privind performanțele economice ale firmelor pe ultimii trei ani, folosind drept criterii de căutare fie Codul Unic de Identificare , fie numele firmei și județul în care aceasta a fost înființată.
Sursele orale reprezintă informațiile pe care jurnalistul le află din gura unor oameni prin interviuri. Dacă ziaristul imprimă pe suport magnetic informațiile primite, sursele orale devin surse materiale.
Autorii cărții Jurnalismul de investigație propun organizarea surselor orale pe trei niveluri în funcție de atitudinea față de subiectul documentat: „expertul, surse partizane și sursele de interes uman”.
Expertul este reprezentat de sursa cea mai credibilă. Este o persoană care nu e implicată în controversa sau în litigiul de care se ocupă jurnalistul, dar care este avizată în domeniu, adică are cunoștințe destule și poate emite o perspectivă credibilă. Jurnalistul trebuie practic să traducă limbajul pe care îl folosesc experții. Mulți ziariști nu fac acest lucru, astfel reproduc jargonul în articol, în speranța că expertul îi apreciază, dar pierd aprecierea oamenilor care caută să înțeleagă investigația.
Sursele partizane sunt reprezentate de părțile implicate în subiect și care, de fapt, îl și creează. Fără aceste surse conflictul nu există, deci subiectul nu există. Oricare dintre surse are un interes, poate chiar unul ascuns. Jurnalistul are de-a face cu două feluri de surse: sursele amabile și sursele ostile (țintele). Primele surse sunt interesate ca subiectul să fie publicat, iar țintele nu vor ca subiectul să apară. Ambele categorii trebuie evaluate cu mare atenție pentru că sunt eminamente surse subiective. „Încearcă să devii «avocatul diavolului», caută contraargumente solide ca să vezi cât sunt de sigure pe ele”. Când are de-a face cu sursele partizane, jurnalistul trebuie să confrunte permanent ce știe el cu ceea ce știu sursele, să nu le lase să manipuleze faptele.
Sursele de interes uman sunt persoanele neimplicate direct în subiect, dar care au suferit din cauza subiectului investigat. Experiența lor personală îi conferă acestuia față umană. Jurnalistul trebuie să folosească sursele de interes uman pentru a relata experiența lor personală și nu trebuie să le lase să dezvolte ceva ce nu stăpânesc sau cunosc cu adevărat.
Sunt câteva reguli de care jurnalistul trebuie să țină cont în relația cu sursele orale, el trebuie să trateze sursele cu precauție, ziaristul trebuie să se întrebe necontenit dacă sursa are un interes sau un câștig personal dacă vorbește. Motivațiile surselor trebuie verificate și la alții. Unele surse ezită să vorbească, aici este cazul țintelor, jurnalistul are menirea de a încerca să convingă sursele că este în interesul lor să vorbească sau să-și spună punctul de vedere. Niciodată nu trebuie să se dezvăluie sursele confidențiale. Jurnalistul trebuie să negocieze la sânge în sensul de a putea cita sursa cât mai mult.
Jurnalistul nu trebuie să uite și trebuie să se întrebe ce riscă un om obișnuit dacă îl citează, astfel trebuie să găsească o modalitate de a-l folosi și de a-l proteja totodată. Un lucru foarte important îl constituie răspunsul sursei la ultima întrebare a reporterului „mai aveți ceva de adăugat?”, uneori acest răspuns poate fi foarte valoros și poate ascunde ceva ce ziaristului nu-i trece prin cap, acest lucru nu este valabil doar pentru jurnalistul de investigație ci pentru toți jurnaliștii.
Observația personală este mai rar folosită în jurnalismul de investigație, dar este mai mult folosită în cazul jurnaliștilor care fac reportaje. Avantajul folosirii acestei resurse în materialele de investigație este că informațiile aflate în acest mod dau seama de faptul că ziaristul a fost la locul faptei, a fost pe teren, a văzut cu ochii lui ce s-a întâmplat și nu a făcut reportajul doar din ceea ce a găsit în documente.
Paul Williams aprecia acestă metodă în proiectul de investigație, dându-le un sfat reporterilor: „Stați și priviți zidurile și întrebați-vă ce lucruri se întâmplă în acest oraș și afectează mulți oameni, și despre ce nu se scrie niciodată. Ce instituții publice, de educație, non-profit, companie ─ reușesc să se țină departe de presă?”. Există foarte multe instituții care nu sunt cercetate și care pot ascunde foarte multe lucruri nelalocul lor. Băncile, companii de credite, companii de asigurări, firme de avocatură, spitale, sindicate și alți angajatori mari, toți se numără printre instituțiile care ascund nenumărate lucruri necurate.
Există și jurnaliști care nu se mulțumesc doar cu ce găsesc în documente și stau perioade îndelungate de timp în mijlocul celor despre care vor să scrie. De pildă, jurnalistul german Gunter Wallraff a trăit și a lucrat doi ani de zile spunând că este imigrant turc pentru a dezvălui exploatarea acestei categorii în Germania. Un alt exemplu este dat de doi ziariști americani care au pretins că sunt soț și soție vreme de aproape un an. Spunând că vor să-și deschidă un bar, au dezvăluit corupția din sistemul de autorizare. Toți funcționarii la care trebuiau să apeleze pentru aceasta le cereau mită.
Odată ce e prezent la eveniment, ziaristul se transformă într-un martor sau pur și simplu el însuși poate fi o sursă.
Peter Gross spunea că jurnaliștii au la dispoziția lor (sau ar trebui să aibă), prin alte resurse informaționale, surse umane, care sunt dispuse la:
„On the record”- sursa acceptă că toată informația poate și va fi folosită în știri, sursa fiind identificabilă.
„Off the record”- informația de la acest tip de sursă nu poate fi folosită în niciun fel.
Fără atribuire – informația poate fi folosită ca fundal, dar sursa nu va fi identificabilă.
De fundal- la fel ca și în cazul celei „fără atribuire”, unii reporteri interpretează fundalul ca abilitatea de a folosi informația cu atribuire generală, de tipul − un oficial muncipal,
De fundal îndepărtat- informația poate fi doar folosită, dar nu poate fi atribuită niciunei surse, nici măcar în termeni generali, ca în cazul „un oficial guvernamental”.
Mihai Coman împarte sursele în surse directe și surse indirecte, cele directe sunt acele surse la care ziarul, postul de radio sau de televiziune ori agenția de presă are acces „la prima mână”, adică sunt primii care află ce se întâmplă. Surse indirecte sunt „surse la mâna a doua” sau chiar a treia ori a patra. În acest caz informațiile sunt preluate de la un terț, care a avut mai întâi acces la informație și de la el au aflat-o și alții. Există și surse neidentificate, jurnalistul le va cita astfel: „din surse apropiate de; în anturajul lui; în medii apropiate de. Vorbim aici de trial baloon (balonul de încercare) – sursa dorește ca informația să fie publicată, dar fără ca ea să fie identificată. La suprafață, sursa va dezminți informația; din sursă foarte bine informată; din sursă sigură; de la persoane fizice apropiate de sursă, dacă nu chiar de la sursă; din sursă foarte bine informată; din sursă sigură; de la persoane fizice apropiate de sursă, dacă nu chiar de la sursă; observatori, experți, analiști; Se spune, se aude, majoritatea consideră că: zvon, informație neverificată, la limită. Ficțiune, manipulare, intoxicare”.
Sursele mai sunt împărțite și astfel: interne și externe. Sursele interne sunt reporterii, corespondenții și colaboratorii, care își adună informația de la fața locului de pe teren. Sursele externe sunt toate acele surse, exterioare redacției, consultate de jurnaliști.
Sursele de informație la care poate apela jurnalistul pe parcursul colectării, prelucrării sau verificării datelor într-o investigație au fost tipologizate și astfel: „surse oficiale de stat, organele de drept, surse oficiale nestatale, documentul ca sursă de informație, internetul, alte surse”.
Sursele oficiale sunt reprezentate de PR-iști și funcționarii publici. Aceștia comunică informații de obicei prin conferințe de presă, comunicate de presă, dosare de presă, marketing politic. Organele de drept reprezintă și ele o sursă oficială de informații, însă, chiar dacă dau comunicate de presă sau organizează conferințe de presă, stilul lor de comunicare poate crea impedimente jurnalistului aflat în căutare de informație. De cele mai multe ori serviciile de presă ale organelor de drept se axează mai mult pe imaginea instituției, în plus unele organe de forță își tratează serviciile de presă ca pe niște filtre de informații și chiar ajung să dezinformeze opinia publică. Astfel, din informația furnizată lipsesc detalii, care constituie defapt poate peștele cel mare. În acest caz, jurnalistul este nevoit să adune bucățică cu bucățică informația și trebuie să verifice mult mai atent informația care a primit-o pe cale oficială.
Sursele oficiale nestatale sunt reprezentate de agenții economici, organizațiile obștești, adică: sindicatele, asociațiile de profesioniști, uniunile patronatelor, organizațiile de protecție a mediului, asociațiile nonguvernamentale. Toate pot furniza un șir nebănuit de informații- advertisment pentru jurnalistul care face o investigație.
În funcție de experiența relațiilor cu jurnaliștii în faza de documentare se decelează și „surse experimentate, oficiale: vedete, personalități și surse neexperimentae, neconvenționale: martori oculari”. Sursele de informație reprezintă comoara oricărui jurnalist. Ziaristul care știe de unde sau pe cine să întrebe are un avantaj. Sursele trebuie găsite și cultivate din timp, astfel încât să fie disponibile atunci când jurnalistul are nevoie de o informație.
Utilizarea surselor anonime și protejarea identității surselor sunt noțiuni statuate și la nivel profesional sau de sindicat, dând întâietate jurnalistului. Astfel, în Codul deontologic al jurnalistului, redactat de Clubul Român de Presă (CRP), cu statut de organizație profesională, la care au aderat cei mai mulți dintre jurnaliștii români, la articolul 6 se precizează că „Jurnalistul va păstra secretul profesional privind sursele informațiilor obținute confidențial. Este la latitudinea propriei sale conștiințe să respecte confidențialitatea surselor, chiar și în fața justiției. Confidențialitatea surselor de informații este garantată de reglementările internaționale la care România este parte”. Jurnalistul trebuie să protejeze identitatea sursei, sursele pot fi citate însă cele spuse nu se pot atribui într-un mod prin care identitatea persoanelor respective să fie dezvăluite.
Foarte multe articole din presă suferă practic de o documentare incompletă, cauzată de grabă sau uneori de incultură. Documentarea este la fel de importantă, indiferent de speciile jurnalistice pe care le abordează jurnalistul. Chiar dacă face o anchetă, sau scrie un reportaj de investigație, ori face o simplă știre, ziaristul trebuie să-și procure informația din cel puțin trei surse. Ele sunt ca un instrument care deschid calea jurnalistului, dar el trebuie să aibă capacitatea de a face diferența între fapte și intenții.
2.3 Plasarea investigației în context
Dincolo de transmiterea informațiilor, jurnaliștii de investigație prin articolele pe care le scriu trebuie să facă lumină, să deslușească lucrurile ascunse, ziariștii nu povestesc un simplu fapt, ei sunt bine și din greu documentați. Cristian Grosu și Liviu Avram susțineau că „un lucru atât de grav pentru comunitatate sau pentru o parte a acesteia se poate petrece fără ca autoritățile să știe sau să reacționeze ori fără să aibă vreun interes să elimine acel rău”. Datoria jurnalistului de investigație, pe lângă a informa este să facă tot ce îi stă în putere pentru a schimba o situație și pentru a-i face să plătească pe vinovați.
Jurnalistul de investigație trebuie să-și amintească mereu că realizează articole pentru a informa cetățenii, pentru ca oamenii să știe ce se întâmplă „în spatele cortinei”, iar investigația sa, prin cazul particular pe care-l aduce în discuție trebuie să denunțe un fenomen (social, politic, economic etc.) care influentează și afectează viața comunității.
Există o serie de întrebări pe care jurnalistul de investigație le poate folosi pentru a lărgi investigația și a spori valoarea articolului:
„În ce măsură este posibil ca faptul despre care relatezi să fie petrecut?”, jurnalistul trebuie să știe ce s-a petrecut, ce s-a întâmplat, trebuie să verifice dacă informațiile care le are sunt adevărate și dacă ce crede el este cu adevărat așa.
„Care este sistemul conjunctural care favorizează astfel de fapte?”, ziaristul trebuie să își dea seama ce anume a condus la o negalitate, la o faptă de condamnat, el trebuie să știe ce anume a favorizat acest lucru.
„Mecanismul faptelor pe care le investighează jurnalistul sunt accesibile și altora decât «țintei»” lui? Cui?”, jurnalistul trebuie să fie atent mereu cum își procură informațiile, cum le verifică și trebuie să nu se lase păcălit, să fie dus pe o pistă greșită tocmai pentru a face exact ce „ținta” sa vrea pentru a nu depista greșelile.
„Cine sunt cei care suportă consecințele faptelor care sunt investigate? Cât de mulți sunt? Jurnalistul cunoaște ce li se întâmplă? Dacă da, ar fi dispuși să coopereze în extinderea investigației?”, de la început, ziaristul trebuie să știe pe cine poate afecta inegalitatea respectivă, astfel poate sta de vorbă și cu părțile care au de suferit, dar poate găsi și oameni care ar putea să coopereze și să ajute la investigație.
„Cum poate fi lărgit sistemul surselor care l-au ajutat pe jurnalist în ancheta situației particulare?”, cercul surselor poate fi lărgit pe măsură ce jurnalistul le asigură protecție și confidențialitate.
„În ce măsură legislația favorizează starea de fapt pe care o dezvăluie jurnalistul?”, jurnalistul trebuie să cunoască foarte bine sistemul legislativ ca să poată observa ce este corect și normal și ce este anormal. „Există date statistiice sau evaluări făcute de experți în care situația despre care scrie jurnalistul să se poată încadra?”, dacă aceste date nu există, jurnalistul poate apela la un expert care să-l ajute în investigație.
Acestea sunt doar câteva întrebări cu ajutorul cărora ziariștii privesc lucrurile în ansamblu, răspunsul la aceste întrebări sunt poate pista către descoperirea unui fenomen social, economic sau politic.
Următorul pas făcut de jurnalist este redactarea investigației jurnalistice, evaluarea și selectarea informației finalizează cu expunerea ei. Expunerea poate lua forma unui material pentru ziar, emisiune radiofonică sau emisiune televizată, toate fiind destinate publicării.
Articolele de investigație sunt mai dificil de redactat pentru că ziaristul deține o cantitate mare de informații care depind unele de altele, iar el trebuie să decidă ce va folosi și ce nu din toate resursele. Pe de altă parte jurnalistul trebuie să fie în permanență preocupat de limbajul pe care îl folosește adică trebuie să traducă practic eficient o situație complexă în limbajul omului obișnuit. Până a nu începe să realizeze reportajul jurnalistul trebuie să țină seama de faptul că „el nu scrie pentru sine ci pentru cititorul, ascultătorul sau telespectatorul său”.
În mod general, textul jurnalistic este compus din titlu, subtiutluri, introducere, conținut și încheiere. Aceste elemente trebuie să alcătuiască o lucrare intergră. Titlul trebuie să fie succint și sugestiv, să atragă atenția audienței. Introducerea trebuie să explice pentru ce este importantă și necesară investigația. Conținutul trebuie să cuprindă descrierea a tot ce s-a întâmplat, invocarea faptelor, argumentele, toate acestea ajutând la tragerea unor concluzii în încheiere.
Pentru ca un articol să fie convingător și lizibil, jurnalistul trebuie să țină cont de faptul că interesul pentru un articol de investigație este strâns legat de proximitatea relației dintre om și subiectul articolului. Este important ca ziaristul să lege investigația de un eveniment cât mai recent și să evite informațiile care nu au greutate în schema logică a articolului. Un articol foarte aglomerat cu date nerelevante, face textul greu de înțeles și uneori ilizibil.
Cristian Grosu și Liviu Avram amintesc că articlolul de investigație nu este un rechizitoriu, „jurnalistul trebuie să folosească cu zgârcenie formulările juridice”, faptele trebuie amintite așa cum s-au petrecut, accentuând prejudiciile de orice natură care decurg din ele. Tonul jurnalistului în articolele de investigație trebuie să fie ponderat, este bine să fie evitate întrebările retorice, insultele, indiferent cât de gravă este situația care e dezvăluită.
Realizarea articolului jurnalistic rămâne la latitudinea autorului. Jurnalistul stabilește cum va arăta varianta finală: ce titlu va purta, ce structură va avea, cum vor fi construite argumentele, ce limbaj se va adopta. Toate acestea sunt făcute cu un scop: mesajul investigației jurnalistice să ajungă la oameni și să dezvăluie lucruri care au stat ascunse și nu în cele din urmă să schimbe situații.
CAPITOLUL III
Lupta pentru informații
Înainte de toate jurnalistul caută să informeze prin articolele sale. Prin tot ceea ce publică, ziaristul nu are alt deziderat decât informarea promptă și onestă, în interesul publicului. Respectarea cadrului etico-legislativ este important, pentru că astfel se poate asigura corectitudinea comportamentului jurnalistului în procesul de colectare și de redactare a materialului jurnalistic. Prima datorie a presei este să obțină cele mai noi și corecte informații despre evenimentele care se petrec, în plus, jurnaliștii de investigație trebuie să privească dincolo de evenimente pentru a găsi tot ceea ce se vrea a fi ținut ascuns.
Una dintre legile de bază care reglementează acțiunile jurnalistului de investigație este Legea privint accesul la informație conform căreia ─ informațiile aflate în posesia și la dispoziția furnizorilor de informație, care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate și/ sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziția lor în condițiile legale de către alți subiecți de drept (art. 6), trebuie date publicității și nimeni nu poate fi pedepsit pentru că a făcut publice informații cu accesibilitate limitată, dacă dezvăluirea informațiilor nu poate să atingă un interes legitim, legat de securitatea națională, sau dacă interesul public de a cunoaște informația depășește atingerea pe care ar putea să o aducă dezvăluirea informației (art.7)
3.1 Etica în relațiile cu sursa
În jurnalismul de investigație există și situații care nu pot să fie reglementate de legislația în viguare. Un rol deosebit în acest context îi revin eticii profesionale și moralei. Reglementările eticii se bazează pe două noțiuni: libertatea jurnalistului și responsabilitatea lui.
Jurnalistul de investigație constată, nu deliberează și nici nu condamnă. Oricât de revoltătoare ar fi dezvăluirea făcută, ziaristul nu trebuie să uite că trebuie să fie onest nu doar față de publicul său și față de țintă, dar și față de surse.
Sursele trebuie mereu să fie protejate. Un jurnalist de investigație nu trebuie să atribuie niciodată sursei sale o altă calitate decât cea pe care o are și în cazul în care ziaristul cade de acord cu sursa că unele informații sunt off the record, nu trebuie să-și încalce promisiunea, „mai bine să fii precaut atunci când negociezi cu sursa decât să nu respecți înțelegerea cu aceasta”. Un alt lucru foarte important de care ziaristul trebuie să țină cont este divulgarea sursei, acesta nu trebuie să descopere niciodată numele sursei de la care a reușit să obțină informația abia după ce i-a promis anonimatul.
Atunci când sursele sunt în pericol de a fi deconspirate nu trebuie abandonate. Jurnalistul trebuie să le ajute. El poate să îi deruteze pe cei interesați să identifice sursa printr-un artificiu la redactarea materialului, adică poate să sugereze că informația vine din altă parte, din altă zonă decât cea explorată. În general autoritățile sunt mai preocupate să identifice sursa scurgerii decât să ia vreo măsură care să stopeze abuzul despre care se relatează în articolul de investigație.
Etica responsabilității vizează efectele și rezultatele investigației și presupune că jurnalistul poartă răspunderea morală pentru ceea ce face. Astfel, el nu trebuie să accepte niciodată vreun avantaj material de la sursele sale. Cristian Grosu și Liviu Avram amintesc că jurnalistul nu trebuie să îi atribuie sursei comentariile sau presupunerile sale, „fii riguros atunci când citezi, fii atent când reformulezi, atunci când rezumi afirmațiile fără ghilimele”. Cei doi consideră că nu trebuie scoase din contest afirmațiile sursei dacă acest fapt poate altera sensul declarațiilor.
Sursele confidențiale trebuie să fie ocrotite de către jurnalist, dar cel mai important trebuie ținute la distanță. „Sursa de informație trebuie să-ți fie mai mult decât prieten, însă niciodată prieten”, aceasta este poate una dintre cele mai importante reguli de securitate ale jurnalismului de investigație. Dacă redactorul îi cere jurnalistului să să dea numele sursei de informație, jurnalistul va trebui să pună la curent sursa despre această rugăminte. Dacă sursa va dori să rămână anonimă, jurnalistul, împreună cu redactorul, vor trebui să decidă dacă pot sau nu să folosească acea informație.
Claude-Jean Bertrand spunea în cartea Deontologia mijloacelor de comunicare că deontologia implică discuții despre îndatoririle jurnaliștilor. „Este adesea o tradiție nescrisă care stabilește, prin consens, ceea ce „se face” și ceea ce „nu se face”. Jurnalistul trebuie să evite orice conflict, să își protejeze cu orice preț sursa cu alte cuvinte să își respecte etica profesională.
Legea care vizează confidențialitatea surselor este prezentă atât în Codul Deontologic al Ziaristului în articolul 6, cât și în Codul Deontologic Unic în articolul 15. Articolul 15.1 intitulat Protecția surselor din Codul Deontologic Unic prevede următoarele: „Jurnalistul are obligația de a păstra confidențialitatea surselor în cazul în care acesta solicită acest lucru, dar și în cazul în care dezvăluirea identității surselor le poate pune în pericol viața, integritatea fizică și psihică sau locul de muncă”.
Articolul 15.2 din Codul Deontologic Unic spune că protecția confidențialității surselor este în același timp un drept, dar și o obligație a jurnalistului. Protejarea surselor de informație ale jurnaliștilor constituie una dintre cele mai importante condiții care contribuie la etica jurnalistului de investigație.
Protecția surselor este acordată și de Jurispridența Curții Europene a Drepturilor Omului prin articolul 10 care nu protejează doar substanța și conținutul ideilor, ci și mijloacele prin care aceste idei sunt transmise. Dacă jurnaliștii de investigație nu și-ar proteja sursele oferindu-le confidențialitate, acestea nu ar mai da niciun indiciu sau informație și ar fi descurajate în a mai vorbi și dezvălui ceea ce știu. Dacă un jurnalist nu ar mai avea surse care să îl conducă pe niște piste și să îi dea informații nu ar avea cum să realizeze investigația.
Jurnaliștii de investigație au nevoie de surse pentru a prezenta „informații noi sau neașteptate, care trimit la schimbări sau care modifică percepția comună a realității”. Dezvăluirea identității surselor nu îi avantajază deloc pe ziariști, astfel ei trebuie să țină sectret numele și tot ceea ce știu legat despre surse.
În afară de etica în relațiile cu sursele, jurnalistul trebuie să țină cont și de modul în care se comportă cu ținta. Oricât de supărătoare ar fi informația dezvăluită de ziaristul de investigație, este obligatorie prezentarea punctului de vedere al țintei. Prezentarea punctului de vedere al țintei arată oamenilor atât preocuparea jurnalistului de a afla cum s-au petrecut faptele, cât și respectul pentru dreptul fiecăruia de a se apăra.
În acest subcapitol nu trebui să scăpăm din vedere nici etica investigației sub acoperire. Scopul acestei tehnici este de a-l ajuta pe jurnalist să vadă cu ochii lui ceea ce se petrece într-un loc unde el altminteri nu ar avea acces. În acest mod ziaristul încearcă să verifice pe propria piele ceea ce i-a ajuns la urechi. O astfel de încercare este reușită numai dacă el se strecoară nebăgat în seamă printre sursele sale și ajunge neobservat sau fără să i se cunoască adevărata identitate la ținta sa.
Un jurnalist de investigație sub acoperire trebuie să se asigure atunci când începe investigația că nu face nimic ilegal. Toate riscurile la care se expune ziaristul trebuie evaluate cu atenție pentru că uneori el pătrunde „într-o lume în care legea înseamnă altceva decât crede el că este, iar chipul său le va fi cunoscut celor pe care îi investighează”. Dacă jurnalistul învață bine regulile din lumea în care pătrunde nu se va deconspira ci va înțelege mai bine fenomenul. De la bun început ziaristul trebuie să știe ce vrea să facă, să încerce să anticipeze persoanele cu care va avea de-a face, dar trebuie să-și analizeze foarte bine și ținta, astfel, trebuie să se asigure că poate aduna probe sau mărturii cu care să-și susțină afirmațiile pe care le va pune în reportaj.
Documentarea sub acoperire ridică și probleme de etică, dar dacă jurnalistul nu comite el însuși o ilegalitate obținerea informației se poate face fără probleme. „Nu fi provocator”, aceasta este regula de bază în opinia lui Cristian Grosu și Liviu Avram, de care trebuie să țină cont orice jurnalist de investigație.
Există și investigații în care documentarea sub acoperire a fost singura posibilitate de a demonstra că undeva se petrece o ilegalitate chiar sub nasul autorităților. Un exemplu de acest gen ne este dat în cartea Jurnalism de investigație. Bugetul public pierdea anual sute de milioane de dolari printr-un șiretlic foarte simplu al evazioniștilor. O firmă oarecare făcea afaceri cu produse accizate, vindea o cantitate foarte mare și nu își plătea la buget accizele și TVA-ul. Patronul rula practic cantități enorme de produse până la scadența datoriilor la fisc. Uneori banii erau cheltuiți sau virați într-un cont bancar personal până a ajunge să se plătească datoriile. În cele din urmă patronul nu avea decât două posibilități: să vândă firma îngropată în datorii sau să încapă pe mâna poliției. „Industria” evaziunii începea odată cu vinderea firmei. Apăruseră filiere care produceau „cumpărători” de firme îndatorate la buget. Noii patroni erau cetățeni străini și veneau în țara noastră pentru câteva zile, cumpărau firma, luau datoria asupra lor, apoi plecau în țările lor, de obicei în țările arabe, acolo Interpolul nu avea acces. Pentru toată acțiunea, acești oameni primeau câteva mii de dolari. În urma vânzării patronii rămâneau nevinovați în fața autorițăților fiscale. Foarte mulți ani a existat acest fenomen și organele de control au fost practic nepunticioase, neavând ce să facă.
Totul a fost la fel până când a intervenit un jurnalist de investigație și a schimbat situația. El a făcut o evaluare statică a sumelor furate astfel, a aflat ce anume îi împiedică pe comisarii Gărzii Financiare să oprească fenomenul, a căutat și a găsit la mica publicitate, anunțuri apărute chiar sub nasul autorităților prin care persoane necunoscute se ofereau să cumpere „firme datoare”. Contactarea acestor persoane nu era de ajuns, ele erau foarte suspicioase și îi descopereau repede pe cei care nu erau din „branșă”. Câteva acțiuni ale poliției deja eșuaseră.
Jurnalistul trebuia să demonstreze că în numai două ore poate să scape de o datorie de la buget de un milion de dolari, bani rezultați din afaceri cu benzină și pe care, în loc să-i plătească i-a scos din societate, iar autoritățile nu îl trag la răspundere. Astfel că el s-a apucat să găsească contacte să intre pe o astfel de filieră, să studieze regulile care funcționează în această lume, a aflat care sunt șpăgile, care e mecanismul prin care se transferă responsabilitatea. A intrat în posesia numărului de telefon al celui cu care urma, sub acoperire, să se întâlnească pentru a-și vinde firma. El trebuia să joace rolul unui om de afaceri care, după ce acumulase datorii mari, voia să-și cesioneze acțiunile. Ținta era un cetățean din țările arabe (capul rețelei de intermediere) ce urma să aducă pe altcineva în țară pentru a cumpăra societate și după trebuia să dispară.
Jurnalistul s-a pregătit întru totul, a încercat să prevadă inclusiv modificarea orei și a locului de întâlnire de către capul rețelei, ca măsură de prevedere a acestuia din urmă. Acest lucru s-a și întâmplat, cu doar o jumătate de ora înaintea discuțiilor, dar s-a trecut la planul de rezervă. Timp de o oră ținta nu prea a vorbit, dar văzând că interlocutorul său știe destul de multe despre „cum merg treburile”, a încheiat afacerea cu acesta. Jurnalistul de investigație a aflat, pe lângă informațiile sale, și alte secrete despre cum funcționează filiera. S-a bătut palma pentru afacere, a doua zi urma, în doar două ore, să se facă schimbul de bani.
Publicarea investigației a trezit reacții puternice în presă, jurnalistul a declanșat o adevărată campanie de presă și autoritățile au decis să modifice legea prin care erau vândute societățile comerciale.
3.2 Campania de presă
Campania de presă în contextul jurnalistului de investigație este formată dintr-o serie de articole sau emisiuni de investigație, difuzate cu regularitate, de-a lungul unei perioade de timp, pe parcursul căreia autorul dezvăluie subiectul urmărit.
Cristian Grosu și Liviu Avram definesc campania de presă ca fiind un șir de investigații jurnalistice de-a lungul cărora ziaristul urmărește cu tenacitate un subiect pe care-l dezvoltă, astfel spre deosebire de investigarea simplă, campania de presă cere resurse de timp și efort, spațiu editorial și implicarea unui număr mai mare de oameni.
Campania de presă are foarte multe riscuri, ea nu depinde numai de reporter ci și de conducerea redacției, care poate să ia decizia de a declanșa o astfel de campanie. De obicei o astfel de acțiune solicită un buget mare pentru desfășurarea ei, fiind mai scumpă decât investigașia simplă, campania de investigație trebuie să aibă o motivație deosebită și bine întemeiată.
Există și campanii interesate, acestea ridică probleme de etică și pot fi false campanii de presă pentru că nu urmăresc informarea promptă și obiectivă a receptorului, ci, dimpotrivă, au drept scop principal, crearea unei presiuni mediatice menite să servească unor cercuri de interese. Această campanie mai este numită și campanie de presă artificială atunci când niște ziariști încercă să doboare practic anumite persoane sau instituții pentru a o descredita.
În cazul unei campanii de presă în care inițiativa nu a aparținut jurnaliștilor care fac investigațiile, după părerea autorilor cărții Jurnalism de investigație, aceștia trebuie să-și pună de la început niște întrebări:
„Acțiunea lor e în conformitate cu cu dezideratul profesiei sale de a se afla în slujba comunității?”, prin această întrebare, jurnalistul trebuie să se asigure că el este singurul care decide ce să facă, el nu trebuie să se lase păcălit sau manipulat. El trebuie să informeze oamenii corect.
„În ce măsură dezvăluirile sale răspund nevoii de informare a acesteia?”, oamenii au nevoie de informașie corectă, ea trebuie să existe și trebuie căutată nu inventată.
„Care sunt celelalte interese pe care campania sa, prin presiunea mediatică, le slujește?”, această întrebare îl pune pe ziarist să gândească ce se urmărește prin campania de presă, ce interese există, dacă există o presiune mediatică și dacă da de ce?
„Cine și ce anume are de câștigat din campania sa și cine și ce are de pierdut?”, pe lângă alte întrebări, jurnalistul, trebuie să se întrebe cine ar putea avea de câștigat de pe urma lui, ce interese ar exista, ar fi mulți oameni care ar avea de câștigat, dar ar fi și alții care ar avea de pierdut.
„Nu cumva investigația e folosită ca formă mascată de șantaj și nu cumva interesele pe care investigația sa le favorizează contravin, în final, interesului comunității?”, răspunsul acestor întrebări ar trebui să fie negativ pentru că investigația nu trebuie să fie o formă mascată de șantaj, investigația informând si putând schima chiar sisteme întregi.
Jurnalistul de investigație hotărăște dacă vrea să meargă mai departe și să caute în continuare dovezi pentru ancheta sa, fără să țină seamă dacă interesele care se ascund practic contravin intereselor comunitații. Ziaristul poate să și refuze să se implice într-o astfel de investigație.
În țările unde presa este liberă, codurile deontologice dau libertatea jurnaliștilor de a spune „nu”, aceste coduri fac referire și la editori, dar și la patronii instituțiilor media.
Cristian Grosu și Avram Liviu ne vorbesc și despre autocenzură. Ei ne amintesc că multe subiecte se evită sau sunt abandonate, dar ele sunt de importanță vitală pentru comunitate. De exemplu, jurnalistul are subiectul, a verificat tot, dar editorul refuză să publice articolul. Un alt exemplu este dat de ziariștii care au experiență, dar evită subiectele pe care editorul sau patronul nu le agrează dintr-un motiv sau altul.
3.3 Jurnaliștii în fața justiției
Jurnaliștii de investigație sunt oamenii care mereu se lovesc de procesele de presă. Cel mai des ei sunt acuzați de insultă și calomnie. Nimeni nu are cum să evite un proces de presă dacă cineva consideră că jurnalistul l-a jignit și a încercat să-i facă rău. Toate plângerile se fac direct în instanță și oricare ar fi motivul plângerii sau oricât de nefondate ar fi afirmațiile aduse împotriva ziaristului de investigație, procesul tot se va judeca. Înainte de 1990, plângerile împotriva jurnaliștilor erau adresate procurorului, care era practic un filtru ce vedea și hotăra dacă dosarul va ajunge în istanță.
Insulta este prezentă în articolul 205 din noul Cod Penal și prevede următoarele: „Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu amendă. Aceeași pedeapsă se aplică și în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”. Insulta are ca obiect exprimarea unor păreri sau opinii despre persoane sau fapte. Ca insulta să poată avea loc, opiniile sau părerile exprimate trebuie să lezeze „onoarea sau reputația unei persoane”, așa cum prevede articolul 205 din noul Cod Penal. În cazul în care există dubii cu privire la faptul că afirmațiile făcute reprezintă o insultă, aceasta nu poate fi calificată drept un act de vătămare verbală asupra persoanei în cauză. Însă, în cazul în care nu există niciun fel de îndoială cu privire la consecința ofensatoate a afirmației sau opiniei, aprecierea o face, de fiecare dată, judecătorul.
Dacă o persoană este insultată printr-un articol apărut în mass-media, în cazul acesta, insulta se pedepsește. În Ghid Juridic pentru Ziariști, Ediția a III-a ni se spune că în cazul insultei, infracțiunea se poate săvârși cu intenție directă sau indirectă. „Potrivit art.19 din codul penal, în cazul intenției directe, autorul prevede rezultatul faptei sale (atingerea adusă onoarei ori reputației) și urmărește producerea acestuia, iar în cazul intenției indirecte autorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitata producerii lui. Existența posibilității de săvârșire a infracțiunii și cu intenție indirectă permite sancționarea penală a ziaristului și în situația în care acesta și-a exprimat o opinie fără să urmărească lezarea onoarei și reputației unei persoane ci, de pildă, comentarea unei chestiuni de interes public. Posibilitatea sancționării insultei în forma intenției indirecte este contrară jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului”.
Calomnia este definită ca fiind „afirmarea ori impunerea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public”. Ca să evite calomnia, jurnalistul de investigație trebuie să se gândească foarte bine și să cântărească cunvintele. El trebuie să vadă dacă are suficiente probe ca să facă anumite afirmații sau cât din ceea ce vrea să spună poate și dovedi prin probe.
Revenind la insultă putem spune că ea poate fi ușor de evitat de către ziarist dacă acesta nu folosește adjective dure sau epitete deplasate. „O gestionare inteligentă doar a informațiilor și faptelor documentate poate face în așa fel încât cititorul să fie cel căruia îi vine să caute epitetele cuvenite”. Să nu uităm că oricât de incriminatorii sunt probele pe care jurnalistul de investigație le descoperă, el nu este în măsură să pedepsească sau să jignească. Prin articolele sale îi lasă pe oameni să gândească, să pună în balanță și să decidă gravitatea lucrurilor. Pentru a evita calomnia, dar și insulta, jurnalistul trebuie să se documenteze riguros, să aibă probe pentru ceea ce afirmă și să lase publicul să tragă concluzii cu valoare de judecată.
Un exemplu ne este evidențiat în cartea Jurnalismul de investigație a lui Liviu Avram și Cristian Grosu, cei doi autori ne descriu situații ale unui subiect care poate lua pe rând forma unei insulte, a unei calomnii și în cele din urmă a faptelor așa cum sunt ele.
Aceștia dau exemplu cazul unui jurnalist care are documente din care reiese că directorul unei bănci aflate în prag de faliment a băgat în buzunar bani din fondurile băncii pentru a-și construi o vilă. Ziaristul deține copii după dispozițiile de plată din conturile băncii în contul personal al directorului și facturi, datate din aceeași perioadă în care s-au făcut plățile pentru cele necesare vilei. Ca să aibă valoare de insultă, declarațiile jurnalistului ar fi sunat așa: „bancherul X este un hoț”, dacă declarația ar fi fost calomnie a fi sunat așa: „bancherul X a furat un milion de dolari din banca pe care o conducea ca să-și ridice o vilă”. În cele din urmă este prezentată și situația în care faptele sunt arătate fără insultă și calomnie: „în cei trei ani cât X a condus banca, din fondurile acesteia s-au făcut viramente în contul său personal în valoare de un milion de dolari , al cărui proprietar este bancherul X”.
În cazul în care directorul băncii scoate la iveală un document din care rezultă că plățile reprezentau o bonificație pe care Consiliul de Administrație i-a aprobat-o pentru îndeplinirea anumitor criterii de performanță, pe jurnaliștii care scriau prima și a doua variantă enumerată mai sus îi aștepta ori o condamnare ori un proces dificil de insultă sau calomnie.
Dacă directorul băncii demonstra că nu e hoț, iar banii reprezentau o plată normală, ziaristului care a rămas numai la fapte nu i se poate intenta niciun proces, ba mai mult își poate continua liniștit investigația incluzând și membrii Consiliului de Administrație. Și astfel șirul întrebărilor putea fi continuat, jurnalistul de investigație putea să se întrebe: de ce banca a juns în pragul falimentului? Dacă deciziile Consiliului de Administrație privind plata bonificației este doar acoperirea formală, în hârtii, a unei fraude puse la cale de toți cei care conduceau banca?
Un jurnalist de investigație trebuie să fie foarte atent în exprimări, orice acuzație nefondată se poate întoarce împotriva sa, el trebuie să știe să facă diferența între insultă, calomnie și fapta care trebuie prezentată fără acuze lipsite de probe.
Trebuie să luăm în calcul și jurisprudența europeană în ceea ce privește problematica presei, Convenția Europeană a Drepturilor Omului are caracterul unei legi, care conține un singur articol cu două alineate. Articolul 10 ne arată că „Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare”. Astfel prin aceasta se întărește libertatea de exprimare.
Al doilea paragraf din articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede următoarele: „Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru societatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. Acest paragraf reglementează condițiile în care guvernele pot interveni în restrângerea acestei libertăți. Așadar, autoritățile publice au numai posibilitatea, nu au obligația de a ordona și/sau de a aplica o măsură de restrângere sau de pedepsire a exercitării dreptului la libera exprimare.
Și țara noastră este semnatară a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), asta înseamnă că ea prevalează asupra legislației naționale în cazul în care apar contradicții.
CEDO stabilește diferite grade de protecție față de intervenția presei pentru persoanele publice. În general politicienii sunt mai puțin protejați pentru că ei sunt cei care își aleg cariera și singuri se expun opiniei publice. Și funcționarii publici se bucură de protecție, dar spre deosebire de politicieni, ei au nevoie de încrederea opiniei publice. Magistrații sunt o altă categorie de oameni care sunt protejați de CEDO pentru că prin poziția pe care o au în societate, acționează discret ceea ce îi împiedică să comenteze asupra treburilor politice și să răspundă criticilor care li se aduc. Un magistrat nu poate riposta la atacuri.
Cetățeanul simplu, care nu are nicio funcție publică este cel mai protejat în fața intervenției presei pentru că viața sa nu reclamă un interes public. Spre exemplu dacă presa afirmă ceva despre un politician și același lucru îl afirmă și despre un cetățean obișnuit, CEDO va considera că în cazul omului oarecare presa a comis un abuz, iar în cazul politicianului se va crede că dezvăluirile sunt justificate și legitime.
Într-o altă ordine de idei aducem în discuție și sfidarea Curții. Richard Keeble amintea în Presa scrisă. O introducere critică că jurnaliștii nu trebuie să influențeze procedurile Curții sau să se amestece în treaba justiției.
Autorul enumeră câteva cazuri în care jurnaliștii s-au făcut vinovați de sfidarea Curții: în anul 1949, editorul Daily Mail a relatat informații înainte de proces despre un faimos caz de crimă în care afirma că ucigașul se află în închisoare și nu va putea să mai facă acte criminale îngrozitoare. În articol mai erau publicate și detalii din mărturiile suspectului. După toate acestea, editorul a fost închis fiind găsit vinovat de sfidare a justiției, dar și ziarul a primit o amendă usturătoare.
Un alt exemplu ne este dat de cazul în care o asistentă de la Grantham, Beverly Allitt a fost găsită vinovată de două crime, dar jurații vroiau să ia în discuție și alte aspecte. Pentru aceasta judecătorul a dat ordin presei să nu publice nimic și să nu relateze nimic din ce auziseră la tribunal. Ziua următoare, într-un ziar național a apărut un editorial în care acuzata era numită „psihopată”. Judecătorul a emis un avertisment redacțiilor de știri, dar fără rezultat pentru că s-a continuat să se publice și să se difuzeze materiale care ar fi putut să influențeze deciziile juraților în timp ce deliberau verdictele. Mai multe ziare au fost chemate să dea explicații despre articolele publicate în timp ce juriu delibera verdicte multiple. Jurnaliștii s-au făcut vinovați de sfidarea justiției.
Prin sentințele pe care le pronunță, Curtea arată diferența dintre adevărul jurnalistic și adevărul judiciar, arată diferența dintre mijloacele de care dispun jurnaliștii pentru aflarea adevărului și cele de care dispun organele judiciare.
3.4 Ancheta jurnalistică
Ancheta de presă este genul jurnalistic care, în parte, justifică trăsătura jurnalismului de watch-dog. Ancheta înseamnă publicarea unei cercetări făcută de obicei de o echipă de jurnaliști într-o perioadă de timp îndelungată (de la câteva săptămâni, la câteva luni). Spre deosebire de reportaj în care reporterul scrie ce a văzut, a auzit sau a simțit el, în anchetă reporterul caută nu numai să prezinte faptele, problemele ci și să le rezolve. Așa cum spunea și Michel Voirol: „Dacă reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este un spectacol. Subiectul anchetei este o problemă”.
Pentru a realiza anchete este nevoie ca jurnalistul să dobândească o bogată experiență în domeniu. Curajul, dinamismul, rapiditatea în mișcare, spiritul acut de observație sunt calitățile care nu trebuie să lipsească unui ziarist de investigație. Sorin Preda credea că investigația e o problemă de îndrăzneală și de temperament, „lucru care nu e la îndemâna oricui”.
Ancheta este un text jurnalistic care se concentrează în bună măsură pe întrebarea de ce?, fără ca această particularitate să însemne excluderea celorlalte întrebări. Întotdeauna jurnalistul care vrea să facă o anchetă trebuie să lucreze pe etape. Întâi, își va stabili ferm câmpul tematic.
Școala franceză de jurnalism consideră că planul anchetei presupune în primă instanță consultarea informatorilor, a „surselor periferice”, adică jurnalistul trebuie să se predocumenteze. După această fază, ziaristul trebuie să planifice ordinea celorlalte întâlniri. Aici el poate folosi tehnica interviului. Vor urma evaluările intermediare și scrierea.
În ceea ce privește intervievarea surselor, recomandabilă este abordarea acestora în spirală sau zig-zag, precaută. O abordare frontală intimidează sursele și avertizează persoanele implicate. Mai mult decât în cazul interviului ca gen, interviul de documentare și de investigare necesită o pregătire și o abordare aparte. Se recomandă ca întrebările să aibă o gravitate ascendentă, iar întrebarea cea mai importantă să fie pusă la final. Grație efectului de surpriză, sursa își poate trăda disimularea.
Scriitura este ultima etapă a procesului și trebuie să respectele exigențele cunoscute ale comunicării mass-media. Schema clasică a anchetei este: problemă – ipoteză – verificare – concluzie. Sorin Preda spunea în cartea sa că cititorul trebuie să știe de la început despre ce e vorba, care este miza anchetei, „atacul să fie în forță, incisiv și cu primele informații de bază”. Restul textului trebuie să fie prezentat pe etape sau părți, astfel trebuie să fie descrise faptele, opiniile părților, un mic istoric și în ultimul rând concluzia. Toată ancheta ar trebui să fie dinamică, faptele ar trebui prezentate cât mai clar, fără foarte multe elemente de prisos pentru că jurnalistul nu trebuie să uite că se află în zona jurnalismului hard.
Pluralitatea vocilor oferă jurnalistului de investigație mai multe păreri despre același lucru, „în ceea ce privește intervievarea surselor, recomandabilă este abordarea acestora în spirală sau zig-zag, precaută”. O abordare frontală intimidează sursele și avertizează persoanele implicate. Mai mult decât în cazul interviului ca gen, interviul de documentare și de investigare necesită o pregătire și o abordare aparte. Jurnalistul trebuie să își construiască întrebările în așa fel încât să aibă o gravitate ascendentă, iar întrebarea cea mai importantă să fie pusă la final. În acest mod sursa își poate trăda disimularea.
Jacques Mouriquand decelează patru tipuri de anchetă:
Ancheta de actualitate – stă sub semnul evenimentului, fiind întâlnită în cazul cotidienelor naționale. În acest caz, jurnalistul investigator va trebui să acționeze cu rapiditate, să pună întrebări și să releveze amănunte (gesturi, reacții, ezitări) pe care doar presa serioasă le poate releva. Niciodată jurnalistul nu trebuie să uite că în acest tip de anchetă nu trebuie să lipsească opinii contradictorii și persoane implicate în acțiune.
Ancheta de fapt divers – metodologic și structural este similară anchetei de actualitate și anchetei polițiste. Are tangențe cu o anchetă judecătorească, dar nu trebuie confundată cu aceasta. Diferența este dată de subiect (amploare, caracteristicile persoanelor implicate, biografia unei persoane).
Ancheta magazin – structural și metodologic, acest tip de anchetă are mai multe similitudini cu ancheta sociologică, și mai puțin cu investigația propriu-zisă și apare de regulă în publicațiile de specialitate (în presa magazinistică). Ancheta magazin scoate la iveală probleme tip de anchetă convinge prin unghiul de abordare, prin originalitate.
Ancheta de investigație – folosește tehnica reportajului, a interviului și a cercetării detectivistice. Pentru acest tip de anchetă jurnalistul trebuie să fie foarte bine informat, trebuie să știe cum să-și trateze sursele și nu în ultimul rând trebuie să aibă curaj și uneori să reziste presiunilor. Sprijinul și acordul coordonatorilor publicației este foarte important pentru ca jurnalistul să-și poată publica cercetarea. De asemenea, ziaristul, va trebui să prezinte un buget al investigației: deplasări, lucru în arhive, cheltuieli personale, fonduri pentru achizița de documente relevante, logistică.
Pe lângă aceste tipuri de anchetă mai există ancheta de opinie și raidul de anchetă. Primul termen se referă la un text în care jurnalistul tratează un anumit subiect pornind de la o întrebare inedită. Sorin Preda numea acest tip și „anchetă interpretativă”, pentru că vizează sensul și nu evenimentul. Raidul anchetă – reunește acele materiale realizate cu ajutorul camerei ascunse. De cele mai multe ori acest tip de anchetă ridică și probleme deontologice.
Un alt tip de anchetă poate fi și portretul. Poate fi considerat gen de anchetă numai dacă subiectul sau ținta sunt prezentate din mai multe perspective așa cum sunt văzuți de prieteni, dușmani, vecini, colegi sau alți oameni care îi cunosc.
CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ
EMISIUNEA ROMÂNIA, TE IUBESC! ─ EPISOADELE ÎN CARE ESTE PREZENTATĂ TĂIEREA ILEGALĂ A PĂDURILOR
România te iubesc! este o emisiune de televiziune din țara noastră, difuzată pe postul Pro TV, lansată în septembrie 2008. Cu fiecare ediție, echipa emisiunii își propune să facă descoperiri remarcabile și să prezinte oamenilor realitatea care nu se vede cu ochiul liber. Să demonstreze că există inegalități, lucruri ce se vrea a fi ținute secrete și corupție.
În fiecare duminică de la ora 18:00, Cristian Leonte și invitații săi, corespondenții Știrilor Pro TV, Anca Nastasi, Paula Herlo, Alex Dima, Cosmin Savu, Rareș Năstase aduc publicului subiecte interesante și importante. Din echipă mai fac parte și operatorii de imagine: Sergiu Matei, Cristian Corchiș, Dalila Dulgheru, Ioan Bucșa, Cristian Iordache. Acestora li se adaugă și editorii de montaj: Eduard Tarna, Cristian Mertic, Marius Ivan, Alexandru Morariu și Alex Rogoza. Elena Bagescu este documentaristul emisiunii.
Paula Herlo și Alex Dima sunt producătorii program și Albert Vladoianu producător executiv.
În emisiune se pot vedea anchete, investigații și reportaje. Toată munca depusă de echipa care scoate la iveală lucrurile ce nu se văd cu ochiul liber a fost răsplătită de-a lungul vremii prin diferite premii, astfel emisiunea România te iubesc! a primit:
2014 – Premiul Radar de Media pentru Cea mai bună Emisiune Informativă
2013 – Nominalizare International Emmy Award
2013 – Premiul Radar de Media pentru cea mai bună Emisiune Informativă
2012 – Premiul pentru Cea mai bună Emisiune de Reportaje, TV Mania, România
2012 – Premiul Radar de Media pentru Cea mai bună Emisiune Informativă
2011 – Premiile VIP, România
2011 – Premiul de Excelență în Jurnalism acordat de International Advertising Association.
Ancheta realizată de Alex Dima dezvăluie dezastrul din pădurile din țara noastră. În ultima perioadă s-au tăiat copaci fară milă, ce e cel mai important, s-a defrișat ilegal, viteza cu care s-a ras totul a fost de 3 ha/ h. „Totul s-a întâmplat cu acordul și complicitatea politicienilor și a silvicultorilor”, precizează Alex Dima. Cei care se ocupau cu paza pădurilor au fost convinși să vorbească despre șpăgile și banii care circulau în sistemul silvic.
Jurnalistul a căutat să schimbe sistemul, să găsească vinovații, dar cel mai important să înăsprească pedepsele pentru cei care taie lemne ilegal, intrând astfeli în Parlament, trăgându-i la răspundere pe toți cei care aveau legătură cu această problemă. „Am intrat în Parlament pentru a le cere politicienilor să introducă în lege faptul că tăierea unei cantități mari de pădure sau defrișarea unor suprafețe extinse reprezintă un atentat la siguranța națională, la dreptul nostru, la aer și la mediu sănătos”. Jurnalistul și-a dat seama că defrișarea este o problemă majoră atunci când vizitând țară a văzut dezastrul care rămâne în urma celor care taie lemne: „Mergând prin țară și văzând dezastrul care rămâne în urma unor semeni de-ai noștri. Defrișarea se vede de oriunde. Din satelit, din mașină, de pe vârful munților. Toată lumea vorbește de încalzirea globală, despre inundații, despre dezastre. Am început această poveste însă în 2008, cu o campanie care s-a chemat „Marea defrișare”, care a fost premiată la Las Vegas. Defrișările masive din ultimii ani sunt cauza pentru multe nenoriciri care s-au abătut și se abat asupra noastră. Cei care taie ne iau dreptul la aer curat si mediu sănătos. Iar că asta e o problemă majoră este puțin spus”.
În emisiunea realizată în 2013, prezentatorul Cristian Leonte afirma că dezastrul din păduri este „un atentat la adresa aerului curat și sănătos”. Jurnalistul îmbrăcat în sacou de culoare deschisă, ținea niște foi în mână, sta în picioare lângă pupitrul transparent și atrăgea atenția prin ton, mimică și gesturi.
În 2008 o campanie a știrilor Pro TV a atras atenția asupra pericolului defrișărilor și a cerut înăsprirea și mai ales aplicarea legii, în 2013 echipa de la România te iubesc s-a întors în păduri să vadă care este situația.
Maramureș, Suceava, Neamț, Bacău, Vrancea, Buzău, Văile Argeșului, Munții Apuseni sunt locuri din care s-a tăiat și se taie fără nicio restricție. Această informație le este dată oamenilor în timpul emisiunii arătându-li-se o hartă în care sunt șatirate cu roșu zonele în care au loc defrișări ilegale. În perioada 1990- 2011, în țara noastră au dispărut ilegal trei hectare de pădure în fiecare oră, iar paguba depășește cinci miliarde de euro. Sunt peste optzeci de milioane metrii cubi de lemne tăiate ilegal, toate acestea sunt date oficiale. Într-un tir intră treizeci și cinci metrii cubi de lemne, asta înseamnă că rețeaua națională de drumuri a țării, care are șaisprezece mii de kilometri, ar putea fi ocupată pe ambele părți de tiruri cu lemn furat.
În 2013, Ministerul din România spunea că există 6.500.000 de hectare de pădure, adică 27% din suprafața țării, intrau în calcul și locurile în care există doar arbuști și vegetație forestieră, în timp ce Uniunea Europeană cere României să acopere cu pădure 32% din suprafața țării.
Reportajul video descoperă imagini devastatoare, pădurile sunt practic rase de pe pământ, se văd doar buturugile rămase în sol, câteva crengi și frunze uscate. Zeci de mii de kilometri au rămas decopertați. Editorul de imagine, Marius Ivan încearcă să ne ducă acolo prin imaginile triste, lipsite de verdele viu al unei păduri sănătoase, ne ține simțurile în alertă prin alternanța sunetului amenințător de pe fundal cu vâjăitul vântului.
Tonul jurnalistului este grav, dar nu la fel de grav precum faptele politicienilor și oamenilor care trebuiau să aibă grijă de pădure, dar din dorința de înavuțire au uitat cu desăvârșire de etică, deontologie și cel mai important de omenie. Politicienii și silvicultorii sunt principalii vinovați pentru ceea ce se întâmplă acum în țară.
Echipa emisiunii România te iubesc le-a cerut politicienilor să introducă în legislație faptul că tăierea din pădure este un atentat la siguranța tuturor. În decembrie 2011, jurnalistul Alex Dima sta de vorbă cu Laszlo Borbely, fost ministru al Mediului, acesta promitea atunci că în două luni vor introduce o nouă legislație. A rămas doar promisiunea. În aprilie 2013, Alex Dima îi face o vizită Luciei Varga, ministrului Pădurilor, care spunea atunci că s-a făcut o propunere în Codul Silvic și se va discuta în guvern. Nici de această dată nu s-a întâmplat nimic.
Jurnalistul pleacă pe teren și ajunge în județul Alba, Valea Dornei. Reporterul exclamă deodată „uite ce-i aici, în fața noastră!”, imaginile completând parcă nemulțumirea din vocea omului de televiziune. Copaci căzuți la pământ formând parcă un covor din culori pământii, ici și colo câte un pom uscat rămas în picioare poate că a avut norocul să fie mai mic și deasta a scăpat netăiat. Imaginile sunt desprinde parcă dintr-un film apocaliptic. Echipa ajunge pe munte unde, departe de civilizație este construit un sătuc din câțiva oameni, care practic toacă lemne. Alex Dima încearcă să stea de vorbă cu cineva de acolo, dar nu are cu cine pentru că toți sunt ascunși. Toți privesc de pe la geamuri și nimeni nu vrea să vorbească de industria care funcționează în acest loc uitat parcă de vreme. Din locul în care se află reporterul se vede foarte bine cum au fost măcelărite pădurile, de la un capăt la altul. Nu e trecută cu privirea nici poluarea care e lăsată de rumegușul de la lemne. Munți de rumeguș stau lângă un pârâu, „poluare e la ea acasă”.
Despre toate aceste locuri autoritățile știu, s-au făcut controale, dar ei nu au văzut nimic, nu au sesizat nimic, toți își văd liniștiți de treabă. În cele din urmă, fiind pe teren, la locul faptei, jurnalistul arată o hârtie, care era practic un raport al corpului de control întocmit în vara anului trecut ce arăta că pe teritoriul comunei Albac, în Țara Moților, în perioada 2003-2012 s-au tăiat ilegal lemne în valoare de cinci milioane de euro, dar paguba fiind mult mai mare. Înainte de a începe acest drum, Alex Dima se documentează și odată documentat pleacă la drum: „M-am documentat citind materialele care s-au scris despre defrișări. Am luat legătura cu colegii din țară, cu specialiști din domeniul forestier. Și am mers prin păduri. Mii de kilometri. De-a lungul anilor cred ca am ajuns în aproape toate zonele în care s–a făcut defrișare masivă în Romania”.
Tot pe teren reporterul este pus în fața faptului împlinit dând nas în nas cu hoții de lemne. Îi pândește cum își aleg pomul pe care vor să îl taie, îi așteaptă să treacă la acțiune și după aceea se duce la ei, moment în care totul devine o aventură pentru că hoții o iau la fugă. Jurnalistul nu se lasă și aleargă după ei, cu tot cu cameraman. În cele din urmă hoții se îndepărtează și Alex Dima se întoarce la locul unde vinovații tăiau lemnele. Le găsește bagajele și caută prin ele, dar nu are cum să-i identifice pentru că nu găsește nimic care să folosească la prinderea lor. În scurt timp în pădure se aude un zgomot ca de sirenă, hoții dau alarma celorlalți să nu mai taie. Toată valea care leagă Albacul de Cluj e practic măcelărită pe zeci de kilometri. Vom face referire la faptul că reporterul i-a prins pe hoți în pădure și aflăm că atunci când e pus în fața faptului împlinit jurnalistul nu trebuie să se lase păcălit: „Iți spun că niciodată nu trebuie sa ajungi în teren fără documentare. Asta înseamnă de multe ori, mii de pagini. Teancuri de dosare. Altfel nu întelegi despre ce este vorba și nu reușești să îi prinzi pe cei pe care îi cauți. Îți vor vinde gogoși”.
Jurnalistul pleacă de la Valea Dornei și ajunge la Măguri în Cluj. Un sat înconjurat de cioate și mult rumeguș, și aici este același peisaj lipsit de culoare, o imagine parcă după război. Aici aproape fiecare casă are un motor de tăiat lemne. Un control făcut la începutul anului 2013 a scos la iveală că au fost defrișate ilegal în jur de cinci mii de hectare de pădure, iar paguba ajunge la douăzeci și nouă milione de lei.
Zona aparține de Ocolul Silvic, Someșul Rece, iar pe lista de dezastru apare șeful de ocol, Vasile Vesa. Reporterul îi face și lui o vizită la birou, dar acesta refuză să vorbească. Nu vrea să dea informații nici on the record, nici off the record, ba mai mult se ascunde în baie și stă o bună vreme acolo. În acest timp Alex Dima ne prezintă raportul corpului de control în care în dreptul numelui fostului șef de ocol Vasile Vesa apare o listă întreagă cu nereguli și inegalități cum ar fi: nu a efectuat verificarea anuală cu privire la starea tehnică a dispozitivelor speciale de marcat, nu a vizat și a probat controale de fond anuale întocmite de personalul silvic din cadrul ocolului, nu a delegat în toate cazurile personal silvic asistent la toate controalele de fond efectuate, nu a luat măsuri de achiziționare de armament pentru dotarea personalului ocolului, și cel mai grav, a tolerat, a închis ochii la dispariția a zeci de mii de metri cubi de lemne.
După câteva zeci de minute bune, fostul șef al ocolului a ieșit din baie. Echima România te iubesc îl aștepta. În cele din urmă, acesta nu mai are cum să refuze și acceptă să stea de vorbă cu Alex Dima în birou unde, reporterul îi arată toate actele care îl incriminează.
Pentru dezastrul din pădure, Vasile Vesa a fost mutat practic de pe un scaun pe altul. Opt ani a fost șeful pădurilor, acum e inginer și se ocupă de cultura pădurii. La întrebarea lui Dima, dacă are ceva să-și reproșeze în legătură cu ceea ce îl incriminează, inginerul se fâstâcește, devine agitat și începe să gesticuleze spunând că îi pare rău. Întrebat dacă știa că se fură lemne, Vasile Vesa se încurcă în răspunsuri, repetă cuvintele de mai multe ori, ba chiar se și îneacă, la un moment dat se contrazice singur. La întrebarea „de ce nu v-ați dat demisia când ați văzut că nu faceți față și vă depășește situația?”, răspunsul a început cu o pauză lungă și a urmat cu „am făcut tot ce mi-a stat în putință”. În actul de control se subliniază faptul că fostul șef cunoștea bine faptul că pădurea se tăia ilegal, că totul devenea o problemă gravă, ba mai mult nu a luat în seamă controalele care vorbeau despre dispariția pădurii.
Un alt factor pe care reporterul îl descoperă este darea de mită. „Șpaga” este cuvântul des întâlnit în lumea pădurarilor deoarece ei au nevoie să dea șpagă pentru a-și păstra funcția. Jurnalistul reușește să convingă un pădurar să vorbescă despre sistemul și modalitățile dării de șpagă. În Romsilva, o instituție a statului, care ar trebui să îngrijască pădurile, mita este un lucru obișnuit. Angajații plătesc pentru a-și păstra locul de muncă, banii merg mai departe la director și de acolo la alții cu funcții mai înalte, totul formând un adevărat lanț al corupției.
L-am întrebat pe reporter care este sistemul conjunctural care favoriza faptele celor care vindeau lemne, iar răspunsul uluitor nu a întârziat să apară: „Banii obținuți din vânzarea lemnului sunt foarte mulți. Și vin foarte repede și ușor. Sunt zone în care aproape toată lumea este implicată în tăierea ilegală. De la cel care ține drujba în mână până la primar, polițist, uneori și preotul satului, și ajunge până la conducerea județului și la București, la ministere. E o caracatiță uriașă. Și ani de zile, nimeni nu i-a pedepsit. Toate acestea au favorizat tăierea ilegala”.
Voicu Tomoș este pădurar peste pădurile de la Măguri din Cluj, angajat al statului și este și șef al composesoratului Măguri, Asociația de proprietari de pădure din zonă, având în subordine în total de 2150 de hectare. Acesta mărturisește în cele din urmă că din toate hectarele pe care le-a avut în subordine mai este pădure doar pe 150 de hectare, în rest s-a defrișat tot.
Șeful direct al lui Voicu Tomoș este Călin Bâlc, numele lui apare în rapoartele de control, și el este găsit cu nenumărate nereguli, fiind părtaș la distrugerea pădurilor. Reporterul îl caută și încercă să stea de vorbă cu el, nu înainte de a arăta un întreg dosar cu probe, care îl incriminează. Pentru a ne capta atenția jurnalistul subliniază cu un marker cifre și probe din dosar.
Ani la rând șeful lui Cătălin Bâlc a fost Vasile Vesa, iar șeful cel mare era Traian Mariș. Alex Dima face rost de o înregistrare cu Traian Mariș în care acesta vorbea relaxat despre păduri, „muntele și natura în special ne ajută, pădurea se regenerează în ani de zile”, spunea fostul șef al Direcției Silvice Cluj. Jurnalistul a ales această filmare tocmai pentru a scoate la iveală ipocrizia, minciuna și importanța scăzută vizavi de păduri. În înregistrare omul scoate la iveală că a început să recurgă la controale. Pentru a scăpa basma curată, Cătălin Bâlc și Voicu Tomoș trebuiau să dea șpagă lui Traian Mariș zece mii de lei. „Acești bani erau ca s-o dăm la pace”, sunt spusele pădurarului în reportaj. Banii erau duși printr-un intermediar, adică un alt coleg. Voicu Tomoș se prezintă la poliție și îl denunță pe Traian Mariș. În cele din urmă șeful lor este arestat, în rechizitoriu vorbindu-se de sume imense care au fost adunate de el.
Acum Tomoș Voicu spune că se teme pentru viața sa și a familiei sale. Mărturiile sale sunt uluitoare. Bărbatul povestește că în sistem era o cotizație anuală care trebuia plătită pentru a nu avea nimeni probleme. Cotizațiile se făceau la inspecții. Cea anuală era de zece mii de euro. Pădurarul recunoște că timp de patru ani a dat acești bani drept cotizație. Alți bani se dădeau și la inspecții, aici sumele ajungeau la 150 euro numai pentru un control. Lucrul cel mai grav este că inspectorii veneau pe teren, vedeau dezastrul, dar pur și simplu închideau ochii. Luau banii și plecau.
La întrebarea jurnalistului „de unde luați acești bani?”, pădurarul răspunde senin că „din pădure”. Totul funcționează ca un sistem piramidal: cetățenii din zonă merg la pădurar, el îi lasă în pădure. Uneori este legal, alteori nu. Când e ilegal, banii merg la cotizații. Nu se dau acte, lemenele din pădure nu sunt marcate.
În momentul în care echipa Pro TV realiza ancheta, Traian Mariș mai era încă angajat. Acesta a fost condamnat cu suspendare. Reporterul i-a făcut o vizită și l-a găsit acasă, „sunt în concediu fără plată și stau acasă, nu vreau să discut această problemă, nu e adevărat nimic”, se disculpa Mariș în filmarea cu camera ascunsă realizată pentru emisiune. Nici Vasile Vesa nu recunoaște că se dau șpăgi și spune că nu știe nimic. Dar pădurarul îi incriminează pe toți susținând că toată lumea face parte din „această caracatiță”.
Ancheta merge mai departe și reporterul ajunge la București la Romsilva la șeful Regiei Naționale a pădurilor. Adam Crăciunescu, pus în funcție în 2012, cu susținere PSD se lasă cu greu intervievat de jurnalist pentru că știe prea bine situația în care au ajuns pădurile. Șeful pădurilor susține că oamenii care au furat din pădurile Apusenilor au avut susținerea și acordul politicienilor. „Afirm cu tărie că ce s-a întâmplat la Cluj, la Alba sub domonația culorii portocali. Politicienii au asigurat protecție oamenilor care au fost puși să aibă grijă de păduri”, erau spusele lui Adam Crăciunescu în interviul luat atunci pentru realizarea reportajului. În tot timpul interviului omul nu a făcut altceva decât să dea vina pe politicieni pentru cele întâmplate.
Toți șefii pădurilor dețin funcții și sunt puși în scaun de politicieni, cine are în grijă pădurile știe și controlează tot ce se întâmplă în păduri. Un alt lucru foarte grav de care vorbesc oamenii este șpaga. Mita ajunge în mâinile politicienilor în special în campaniile electorale.
În 2011 Alex Dima a încercat să-i arate fostului premier, Emil Boc un cd cu devezi ale dezastrului și jafului din pădurile României, dar acesta a fugit practic la propriu de reporter, nici măcar nu a vrut să audă despre ce e vorba. Emil Boc este clujan și știe prea bine despre ce e vorba, dar nu a luat nicio măsură.
Un alt om la care jurnalistul ajunge este Florin Stamatian, fost prefect al Clujului între 2008 și 2012. Acesta mărturisește că știe că defrișarea este o problemă majoră, ba mai mult își amintește că a fost și a văzut chiar o coastă de pădure defrișată complet, dar credea că este urmarea unei furtuni. Timp de patru ani fostul prefect niciodată nu și-a pus problema cum de furtuna dobora numai arborii înalți și buni. Surse din rândul silvicultorilor spun că fostul prefect știa ce se întâmplă, dar nu a făcut nimic pentru a opri ceea ce se întâmplă sau a pedepsi vinovații. Rechizitoriul întocmit de procurori arată că sistemul șpăgilor la Cluj funcționează de ani de zile și nimeni nu a făcut nimic pentru a opri această procedură.
Mecanismul în care se dă șpaga este piramidal: pădurarul îi dă șefului de district, șeful de district dă banii mai departe altui șef și tot așa. Toată lumea își trage câte puțin din ei, până ajung sus. Direcția Națională Anticorupție, procuratură, poliție, minister, nimeni nu știa nimic, nimeni nu întreba ce se întâmplă, de ce pădurile dispar pur și simplu.
Pădurarul Tomoș Voicu povestește în reportaj că el a încercat sa pună capăt acestor dezastre, deaia a și fost la poliție, dar nu o să se întâmple nimic, ba mai mult nimeni nu o să pună capăt vreodată acestor probleme.
De-a lungul timpului teancuri de dosare s-au întocmit despre jafurile din păduri, se cunosc făptașii, se știu locurile de unde se taie, se știe cine e implicat, dar nimeni nu e pedepsit. În rechizitoriul procurorilor apare și numele celui care a condus Direcția Silvică Cluj înaintea lui Traian Mariș, timp de opt ani, Ioan Morar. Și el este răspunzător pentru miile de hectare de pădure care nu mai sunt pentru că și pe timpul lui se dădea mită și se adunau bani. Și el își vede liniștit de treabă pentru că a fost schimbat de pe un scaun pe altul. Corespondentul Pro TV ajunge și la el pentru a-l întreba de pădurile defrișate. Ion Morar nu vrea să vorbească cu camera video deschisă și își dă cuvântul că el nu a avut habar ce s-a întâmplat în teren, „eu nu sunt în teren ca să știu ce e acolo”, îi spunea acesta jurnalistului.
Rapoartele oficiale vorbesc despre tranzacții fictive și împrumuturi pe care șefii pădurilor le făceau. Un exemplu ne este dat în 2010 când Direcția Silvică Cluj cumpără cu o sută zece mii euro, o sută de tone de melci. În realitate tranzacția nu a existat niciodată, melcii au fost cumpărați în luna mai de la o firmă privată și au fost vânduți tot către aceeași firmă privată în luna octombrie. Surse din cadrul Direcției Silvice spun au fost bani folosiți în campanii electorale și că defapt nu a existat nicio tranzacție din care s-au cumpărat melci. Alex Dima spune că „oamenii aceștia chiar nu se temeau de nimic”.
Lucia Varga spune că nu poate să facă nimic, chiar dacă știe ce se întâmplă. Ministrul pădurilor povestea că a fost în teren, a văzut ce se întâmplă, s-au găsit vinovații, dar legislația spune doar faptul că trebuie să li se taie 30% din salarii. Culmea ironiei legi există, dar nu sunt aplicate. În codul muncii se arată că „angajatorul poate dispune concedierea (…) în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii sau de la cele stabilite prin contractul de muncă”. Nu se face nimic pentru că aproape toată lumea fură. Cei care jefuiesc practic pădurea se află în sistem, e o imensă caracatiță. Cei care greșesc sunt cunoscuți, dar au susținerea politicienilor și nu pățesc nimic.
Dosarele despre dezastrul din Munții Apuseni se plimbă de la o instituție a statului la alta. Prima oprire poliția Cluj. Reporterul ajunge la comisarul Ioan Deac, care se ocupă de furtul din păduri. Comisarul povestește că poliția face numai activități specifice poliției: audierea persoanelor, solicitarea unor documente de la Direcția Silvică. Însă dosarele se analizează cu o viteză puțin peste a melcului, această viteză măsurându-se chiar și în ani. Până atunci în păduri fiecare ia ce apucă, defrișându-se la maxim.
Când dosarele nu sunt de competența poliției ele ajung la Direcția Națională Anticorupție (DNA). Reprezentanții DNA nu au vrut să vorbească în fața camerei, dar au spus că dosarele sunt prost întocmite și nu sunt de competența lor. În plus au mai zis că nu au oameni suficienți pentru a-i trimite să cerceteze ce se întâmplă. Cel mai sigur lucru până acum este că nicio instituție a statului nu anchetează jaful din pădurile țării.
În acest moment România are puțin sub șapte miliarde hectare de pădure, mai mult de jumătate sunt retrocedate către moștenitori, șase sute șaizeci de hectare au fost retrocedate proprietarilor cu încălcarea legii, iar cinci sute de mii de hectare împărțite în mici proprietăți sunt neadministrate. Acolo e doar pământul, pădurea a fost tăiată. Acum prin codul silvic se dorește ca și prin cele cinci sute de mii de hectare să treacă în administrarea statului.
În interviul pe care ni l-a acordat, Alex Dima povestea că este mulțumit că a reușit să întoarcă câteva mii de hectare de pădure înapoi la stat și că cei de la DNA încep să-și facă treaba: „Eu sper ca am schimbat într-o oarecare măsură mentalități. Sunt mulți oameni care au prins curaj în urma materialelor. Ne sesizează nouă cazuri, merg la poliție, la DNA, iar lucrurile se schimbă. Nu atât de repede pe cat îmi doresc eu, dar se schimbă. Aproape după fiecare investigație, materialele au fost cerute și de DNA. S-au făcut anchete, arestari, încercăm să schimbăm legi. După fiecare material organele statului au fost în zonă. Cel puțin, o vreme după ce noi ajungem în zonă, din pădure nu se mai taie. Și fiecare copac contează pentru noi. Am reușit după un singur material să reântorc la stat peste douăzeci de mii de hectare de pădure. Și asta îmi dă convingerea că suntem pe calea cea bună”.
Ani de zile s-a tot vorbit despre jaful din pădurile private și mai puțin de cele din Romsilva, asta pentru că instituția statului este un sistem închis, cu peste optsprezece mii de angajați, așa cum remarcă și reporterul „un adevărat stat în stat”.
Nici directorul Romsilva nu a vrut să vorbească și să dea prea multe informații. Reporterul l-a întrebat despre unele investiții făcute de instituția pe care o conduce, acesta a devenit agitat, nervos și răspunsul ironic nu a întârziat să apară: „s-au cheltuit niște bani și cei cu asta? Care e interesul Pro TV-ului pentru treaba asta?”.
Acum în Parlament este în dezbatere noul cod silvic și ministrul pădurilor este convins că schimbările propuse îi vor veni de hac furtului și dezastrului din pădure. În emisiune se amintea că noul cod va introduce obligativitatea deținerii de către silvicultori autorizații de liberă practică. Asta înseamnă că dacă silvicultorul încalcă legea, autorizația se suspendă și numai are voie să intre în pădure. În interviul acordat nouă, jurnalistul spunea că în curând va face o vizită la Parlament să vadă ce se mai aude cu această lege: „Investigația nu s-a încheiat. Și nu cred că se va închide vreodată. Mâine (luni, 16 iunie 2014) merg la Parlament unde se discută codul silvic. Din țară îmi vin multe informații despre locurile în care se taie. Furtul de lemn este o afacere care se va opri cu greu. Pentru că la mijloc sunt foarte mulți bani, bani care se obțin foarte ușor. Eu o să mă întorc într-o bună zi în pădure”.
Principala modificare adusă de noul cod silvic se referă la comercializarea lemnului care nu se va mai „vinde ca lemn pe picior”, aceasta începând cu 01.01.2014, iar camioanele nu mai au voie noaptea să circule pe drumurile forestiere.
Cătălin Tobescu este liderul unei federații a proprietarilor de păduri și nu crede în schimbările aduse de noul cod silvic. Furturile se vor opri numai atunci când cei care păzesc pădurea își vor face treaba. Cătălin Tobesc îi povestește jurnalistului că se știe cine taie și cine vinde lemne și mai mult la ce firme sunt vândute lemnele, dar nimeni nu face nimic pentru a schimba asta. Bărbatul mai povestește că trebuie ca toate instituțiile care sunt însărcinate cu ocrotirea și paza, protecția pădurii să-și facă treaba.
În emisiune ni se aduce la cunoștiință că în noul cod silvic, la capitolul pedepse se prevede că orice rupere, tăiere sau scoatere din rădăcini, fără drept, a unui arbore constituie o infracțiune. Teoretic cei care fac asta sunt pedepsiți cu închisoarea, practic nu se întâmplă nimic. Culmea ironiei, deși în ultimii ani s-a ajuns ca pădurile să fie măcelărite definitiv nimeni nu a făcut pușcărie, nimeni nu a fost pedepsit pentru așa ceva.
În noul cod silvic nu apare nicăieri vreo informație despre prejudiciul de mediu, despre atentatul care se săvârșește asupra naturii prin defrișările ilegale. Legislația gândită incorect de până acum i-a scos pe hoți nevinivați și nu i-a pedepsit. Reporterul i-a sugerat ministrului să introducă în legislație că tăierea ilegală din pădure reprezintă un atentat la securitatea tuturor și prin urmare toți oaamenii sunt parte vătămată, iar instituțiile statului ar trebui să apere aceste drepturi.
Alex Dima a prezentat această propunere și reprezentanțiilor Academiei Române, care sunt de acord cu modificarea legislației. Academicianul Victor Giurgiu a adus în plus și câteva argumente și a povestit că arborele matur produce de la cinci până la zece kilograme de oxigen pe an, iar un hectar de pădure între una și două tone de oxigen. Arborele care dă oxigenul absoarbe și dioxidul de carbon. Prin tăierea arborilor, fără plantarea altora are loc o dezechilibrare a compoziției atmosferei astfel ajungându-se la efectul de seră care duce la încălzirea climei. Mai grave sunt tăierile rase care duc la alunecări de teren, inundații.
În cele din urmă, jurnalistul a ajuns iar la Parlament, de această dată a vorbit și cu Valeriu Zgonea, președintele Camerei Deputaților care este de acord cu modificările propuse, ba mai mult a cerut toate informațiile pe care le avea reporterul disponibile.
În anul 2008 silvicultorii ar fi putut să aibă o gestiune clară depre lemnul care se tăia, dar ministerul pădurilor are un sistem informatic numit sumal în care este ținută gestiunea tăierilor din pădure și traseul lemnului până la vânzare. Un raport al Curții de Conturi arată că sistemul are multe disfuncționalități și are nevoie de îmbunătățiri. În 2008 Romsilva a semnat un contract cu o firmă, Total Soft pentru achiziționarea unui sistem integral care ar fi îmbunătățit funcționarea sumalului. Romsilva a plătit peste trei milioane treisute de mii, iar programul trebuia să fie pus în funcțiune la sfârșitul anului 2008. Traseul lemnului putea fi urmărit din pădure și până la cumpărare. Dacă programul ar fi fost pus în funcțiune, cu siguranță, se reducea furtul din pădure.
În 2012 directorul Adam Crăciunescu încerca să rezolve problema, dar nu a pus în aplicare nimic motivând că și-a pirdut încrederea. În emisiune ni se amintea că Romsilva se judecă cu Total Soft și cerea un milion de euro prejudiciu plus daune. Dar în raportul Curții de Conturi se arată că Romsilva a acționat iresponsabil atunci când a cheltuit banii fără să testeze sistemul.
Un alt nume aflat pe lista vinovaților este Gabriela Gâțu, directorul economic al lui Romsilva, cea care a aruncat banii pe alte sisteme asemânătoare cu firma Total Soft. Echipa a încercat să o găsească, dar deja directoarea plecase în concediu. Tot Gabriela Gâțu împreună cu Dan Dumitrescu, director Direcția Silvică au mai achiziționat o casă în 2006 în mijlocul unui câmp la Giurgiu. Acum locul e pustiu și nu stă nimeni în casă. În contractul de vânzare-cumpărare prețul plătit de Romsilva este de peste un milion jumate de lei. Aceasta este o altă sumă aruncată în aer, fără rost de Romsilva.
Fiind întrebat de reporter de ce era nevoie în zonă de o asemenea casă Dan Dumitrescu a menționat că nu exista în zonă o clădire de administrație, dar la data achiziției pădurea era de stat și între timp s-a privatizat, deci casa nu mai este folosită de cei de la administrație. Defapt terenul fusese cumpărat pentru a fi ridicat un complex de vânătoare, dar nimic nu a fost respectat. O altă neregulă o repezintă ridicarea vilei fără autorizație de construcție. Vânzătorul casei este senatorul Cătălin Voicu, arestat pentru trafic de influență. În acte apar însă părinții săi.
Afacerea nu s-a oprit aici. Direcția Silvică a mai plătit alți bani pentru patruzeci și nouă de hectare de pădure. În raportul Curții de Conturi se arată că pădurea există pe nouăsprezece hectare și nu e pădure ci plantație de salcâmi, iar restul de hectare e teren pustiu, nicidecum pădure. Direcția Silvică a aruncat cu banii neinteresând pe nimeni ce se cumpără și ce se investește.
Echipa emisiunii i-a căutat și pe pădurarii care au tăiat ilegal și în Comana, dar nu au avut curajul să apară în fața camerelor de filmat. Toți sun oameni îmbrăcați în verde, care ar trebui să ocrotească pădurea, au descoperit însă că pot face bani din asta. În urma lor rămân munți întregi fără pădure. Se vede un dezastru pentru care până acum nimeni nu a fost pedepsit. Până acum nimeni nu a tras pe nimeni la răspundere pentru afacerile dubioase făcute.
Pe masa parlamentarilor se află acum un nou cod silvic, măsurile cuprinse în el ar trebui să aducă mai multă liniște și pădurea ar trebui lăsată să crească. Parlamentarii au promis că tăierea ilegală a arborilor va fi considerat un atentat la siguranța oamenilor și cei care fac asemenea ilegalități vor fi pedepsiți ca atare.
Alex Dima ne-a mai declarat în interviu că pentru a realiza reportaje și anchete, un jurnalist de investigație are nevoie de curaj: „Curaj, voință și timp. Îți mai trebuie informații, multe surse, o documentare pe care trebuie să o stăpânești foarte bine, bocanci si haine impermeabile”, a povestit reporterul zâmbind. Cât despre piedicile care s-au pus în calea lui în timpul anchetării acesta a amintit că au fost destule: „Bariere sunt multe atunci când faci reportaj de investigație. Autoritățile nu vor să ofere date pentru că, dacă ar face-o, și-ar recunoște vinovația, lipsa de acțiune, și de multe ori, părtașia la aceste dezastre. Urmează barierele din teren. Oamenii nu sunt fericiți atunci când le demaști afacerile ilegale, sursa din care câștigă foarte mulți bani. Și toată lumea încearcă să te oprească, să te abată din drum”.
Cum a trecut peste aceste bariere ne-a spus tot jurnalistul, „Cu convingerea că acest dezastru trebuie să fie văzut, iar vinovații cunoscuți și pedepsiți”. Cât despre presiunile care au existat ne-a povestit că oamenii încearcă să se apere atunci când se simt amenințați. „În Vrancea, de exemplu, am stat la o investigație vreo cinci zile. Aproape tot timpul am avut o mașină care ne-a urmărit. Iar șefii de la județ au tot încercat sa ne abată din drum și să îi convingă pe subalternii din teren sa nu colaboreze cu noi. Acolo a ieșit unul dintre cele mai bune materiale. Iar în urma materialului am recuperat multă pădure retrocedată ilegal unor indivizi”, ne-a povestit jurnalistul.
Așadar, curajul, voința, documentarea minușioasă, promptitudinea și observația atentă sunt calitățiile unui jurnalist de investigație. Prin ele omul de presă dă jos măștile celor vinovați, dezvăluie corupția, ajunge chiar să schimbe sisteme întregi.
CONCLUZII
Am încercat, prin lucrarea de față să vorbim despre investigația jurnalistică, despre ceea ce înseamnă jurnalismul hard și soft. Să facem diferențieri între ceea ce este jurnalism grav și partea mai ușoară a jurnalismului. Am discutat despre jurnalismul de investigație, care este marcă pentru tot ceea ce înseamnă jurnalism întrucât își exercită misiunea de câine de pază al democrației.
Și totuși considerăm că principalele motive ale jurnalistului de investigație este lupta pentru dreptate și adevăr. Mai mult decât atât, am vorbit despre ceea ce înseamnă munca de investigație, dar mai ales am văzut de unde poate porni investigația jurnalistică. Totul poate începe cu un zvon, o idee care îi trece jurnalistului prin cap într-o frântură de clipă, o întâmplare care poate la prima vedere poate fi privită ca fiind banală. Am văzut că de la toate acestea poate porni o anchetă.
Ne-am referit, totodată, la problema documentării și a surselor. Pașii în documentarea unei investigații, de la ideea inițială până la prezentarea și susținerea ei în fața publicului sunt foare importanți. Am văzut că predocumentarea are ca punct de plecare verificarea preliminară a informațiilor. Primul pas a fost întocmirea unei liste cu informațiile primare de care ziaristul dispune și pe care le verifică. A urmat să vorbim de documentare, astfel ne-am dat seama că documentarea este, în meseria de jurnalist, cea mai dificilă sarcină: necesită muncă minuțioasă și ambiție. Importanța unei documentări corecte și solide duce la o informație bună, dar odată ce unui jurnalist i se duce vorba că nu se documentează corect, bine și suficient poate avea dificultăți până ce își va câștiga renumele.
Sursele de informație sunt un complex de potențiali furnizori de material factologic despre persoanele, faptele, evenimentele, aflate în atenția jurnalismului de investigație. Importanța surselor este stabilită în funcție de tema și amploarea investigației, de gradul de implicare directă a surselor solicitate în apariția problemei investigate.
Am vorbit și despre plasarea investigației în context și am văzut că dincolo de transmiterea informațiilor, jurnaliștii de investigație prin articolele pe care le alcătuiesc trebuie să facă lumină, să deslușească lucrurile ascunse, ziariștii nu povestesc un simplu fapt, ei sunt bine și din greu documentați.
Înainte de toate jurnalistul caută să informeze prin articolele sale. Prin tot ceea ce publică, ziaristul nu are alt deziderat decât informarea promptă și onestă, în interesul publicului.
Ne-am raportat și la etica în relațiile cu sursa și am observat că în jurnalismul de investigație există și situații care nu pot să fie reglementate de legislația în viguare. Un rol deosebit în acest context îi revin eticii profesionale și moralei. Reglementările eticii se bazează pe două noțiuni: libertatea jurnalistului și responsabilitatea lui. Etica responsabilității vizează efectele și rezultatele investigației și presupune că jurnalistul poartă răspunderea morală pentru ceea ce face.
Nu am scăpat din vedere nici etica investigației sub acoperire. Scopul acestei tehnici este de a-l ajuta pe jurnalist să vadă cu ochii lui ceea ce se petrece într-un loc unde el altminteri nu ar avea acces. În acest mod ziaristul încearcă să verifice pe propria piele ceea ce i-a ajuns la urechi.
Am făcut referire și la campaniile de presă, care, spre deosebire de investigarea simplă, cer resurse de timp și efort, spațiu editorial și implicarea unui număr mai mare de oameni. Campania de presă are foarte multe riscuri, ea nu depinde numai de reporter ci și de conducerea redacției, care poate să ia decizia de a declanșa o astfel de campanie. De obicei o astfel de acțiune solicită un buget mare pentru desfășurarea ei, fiind mai scumpă decât investigașia simplă, campania de investigație trebuie să aibă o motivație deosebită și bine întemeiată.
Există și campanii interesate, acestea ridică probleme de etică și pot fi false campanii de presă pentru că nu urmăresc informarea promptă și obiectivă a receptorului, ci, dimpotrivă, au drept scop principal, crearea unei presiuni mediatice menite să servească unor cercuri de interese. Această campanie mai este numită și campanie de presă artificială atunci când niște ziariști încercă să doboare practic anumite persoane sau instituții pentru a o descredita.
Ca studiu de caz, ne-am referit la emisiunea România, te iubesc! difuzată în fiecare duminică de la ora 18:00 pe postul de televiziune Pro TV. Am pus în discuție episoadele în care se vorbește despre defrișarea din păduri. Între timp aceast fenomen a devenit campanie a știrilor Pro TV și s-a numit „Marea defrișare”.
Am comentat întreaga emisiune, dar am luat și interviu reporterului Alex Dima, cel care a mers în pădurile României pentru a vedea dezastrul rămas în urma cărora defapt ar trebui să apere pădurea nu să o taie.
Întregul reportaj de investigație descoperă lucruri înfiorătoare, imagini apocaliptice, șpăgile care se dădeau pentru ca oamenii să rămână în sistem erau imense. Toată această problemă majoră reprezintă și astăzi un pericol pentru noi.
Prin reportajul de investigație realizat, jurnalistul Alex Dima a reușit să aducă aducă înapoi statului douăzeci de mii de hectare de pădure, i-a făcut pe parlamentari să discute schimbarea legii și a scos la iveală toată această caracatiță uriașă care funcționa pentru a face bani nemunciți.
În interviul pe care ni l-a acordat, jurnalistul ne mărturisește că mereu există piedici, presiuni și oameni care încearcă să împiedice cu orice preț investigația, dar cu voință, curaj și documentare investigașia va duce acolo unde trebuie și cei care sunt vinovați vor fi pedepsiți.
Concluzionând, considerăm că jurnalismul de investigație este marcă pentru tot ceea ce înseamnă jurnalism. Pentru a fi jurnalist de investigație și a ști ce înseamnă jurnalism hard este nevoie de curaj, o documentare bună și multă voință.
BIBLIOGRAFIE
Bertrand, Jean- Claude, Deontologia mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iași, 2000.
Codul deontologic al ziaristului, Clubul Român de presă.
Codul muncii, articolul 61.
Fleeson, Lucinda, S. Revista, Investigați și țintiți cât mai sus.
Fleeson, Lucinda, S. Revista, 10 pași spre jurnalismul de investigație.
Grosu, Cristian și Avram, Liviu, Jurnalismul de investigație. Ghid practic, Editura Polirom, Iași, 2004.
Macovei, Monica, Drăgăliță, Adriana, Mihai, Dan, Ghid juridic pentru jurnaliști. Ediția a III a, București, 2009.
Marin, Constantin, Jurnalism de investigație. Manual, Editura Transparency International, Moldova, 2008.
Negrea, Xenia, Suport de curs, Investigație și anchetă jurnalistică.
Negrea, Xenia, , Suport de curs, Tehnici de redactare în presa scrisă.
Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2006.
Rad, Ilie, Documentarea în jurnalism, Editura Tritonic, București, 2011.
Randall, David, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iași, 2007.
Richard, Keeoble, Presa scrisă. O introducere în critică, Editura Polirom, Iași, 2009.
Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic, Editura Polirom, Iași, 2004.
Zelizer, Barbie, Despre jurnalism la modul serios. Știrile din perspectivă academică, Editura Polirom, Iași, 2007.
https://www.google.ro/webhp?tab=ww&ei=jD3YUvrCDsjHswa07YCoBw&ved=0CBAQ1S4#
https://www.crji.org/descriere.php
http://www.riseproject.ro/membru
http://clubulromandepresa.ro .
http://documentare.digitalarena.ro/romania-te-iubesc-marea-defrisare-2013/
https://www.facebook.com/pages/Alex-Dima/130142780387442?sk=photos_stream
BIBLIOGRAFIE
Bertrand, Jean- Claude, Deontologia mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iași, 2000.
Codul deontologic al ziaristului, Clubul Român de presă.
Codul muncii, articolul 61.
Fleeson, Lucinda, S. Revista, Investigați și țintiți cât mai sus.
Fleeson, Lucinda, S. Revista, 10 pași spre jurnalismul de investigație.
Grosu, Cristian și Avram, Liviu, Jurnalismul de investigație. Ghid practic, Editura Polirom, Iași, 2004.
Macovei, Monica, Drăgăliță, Adriana, Mihai, Dan, Ghid juridic pentru jurnaliști. Ediția a III a, București, 2009.
Marin, Constantin, Jurnalism de investigație. Manual, Editura Transparency International, Moldova, 2008.
Negrea, Xenia, Suport de curs, Investigație și anchetă jurnalistică.
Negrea, Xenia, , Suport de curs, Tehnici de redactare în presa scrisă.
Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2006.
Rad, Ilie, Documentarea în jurnalism, Editura Tritonic, București, 2011.
Randall, David, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iași, 2007.
Richard, Keeoble, Presa scrisă. O introducere în critică, Editura Polirom, Iași, 2009.
Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic, Editura Polirom, Iași, 2004.
Zelizer, Barbie, Despre jurnalism la modul serios. Știrile din perspectivă academică, Editura Polirom, Iași, 2007.
https://www.google.ro/webhp?tab=ww&ei=jD3YUvrCDsjHswa07YCoBw&ved=0CBAQ1S4#
https://www.crji.org/descriere.php
http://www.riseproject.ro/membru
http://clubulromandepresa.ro .
http://documentare.digitalarena.ro/romania-te-iubesc-marea-defrisare-2013/
https://www.facebook.com/pages/Alex-Dima/130142780387442?sk=photos_stream
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jurnalismul de Investigatie (ID: 107191)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.