Jurisprudentă și Doctrină în Materia Viciilor de Consimtământ Dolul în Reglementarea Vechiului Si Noului Cod Civil

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Specializarea Drept

Lucrare de licență

Jurisprudență și doctrină în materia viciilor de consimțământ: Dolul în reglementarea vechiului si noului Cod civil

Coordonator științific:

Prof. Univ. Dr. Sevastian CERCEL

Student:

Stănuși Eugenia Andreea

Craiova

2016

Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Lucrare de licență

Jurisprudență și doctrină în materia viciilor de consimțământ: Dolul în reglementarea vechiului si noului Cod civil

Coordonator științific:

Prof. Univ. Dr. Sevastian CERCEL

Student:

Stănuși Eugenia Andreea

Craiova

2016

Introducere 1

Capitolul 1. Noțiuni introductive 3

Secțiunea 1. Definiția actului juridic civil 3

Secțiunea 2.Condițiile de validitate ale actului juridic civil 4

Capitolul 2. Dolul în reglementarea Noului cod civil 13

Secțiunea 1. Cosimțământul 13

Secțiunea 2.Viciile de consimțământ 17

Secțiunea 3. Dolul 18

Capitolul 3. Dolul în reglementarea Vechiului cod civil 31

Secțiunea 1. Evoluția reglementării viciilor de consimțământ 31

Secțiunea 2. Viciile de consimțământ în reglementarea vechiului cod civil 37

Secțiunea 3. Dolul în reglementarea Vechiului Cod civil 39

Secțiunea 4 . Scurtă privire comparativă asupra celor două sisteme (Codul civil din 1864 și Codul civil în vigoare) 49

Capitolul 4. Studiu de caz 52

Concluzii 65

Bibliografie 67

Introducere

Prezenta lucrare cuprinde rezultatele unei cercetări aprofundate a aspectelor de ordin teoretic și practic referitoare la vicierea consimțământului prin dol, interesul pentru dezvoltarea științifică a acestuia fiind determinat în special de adoptarea Noului Cod civil care aduce modificări semnificative viciilor de consimțământ prin raportare la reglementarea acestora conform Codului civil din 1864.

Importanța studiului pe parcursul lucrării constă în prezentarea sistematică și comparativă a dolului, viciu de consimțământ din perspectiva normelor juridice corespunzătoare Codului civil din 1864, respectiv Noului Cod civil.

În acest sens, studiul debutează cu prezentarea chestiunilor generale ce privesc consimțământul și vicierea acestuia, fiind reliefate modificările aduse de dispozițiile Noului Cod civil în materia dolului.

Prin urmare, sunt evidențiate și analizate aspectele diferențiate dintre vechea și noua reglementare în materia viciilor de consimțământ, lucrarea dovedind a prezenta o importanță deosebită prin sublinierea și cercetarea aprofundată a prevederilor Noului Cod civil.

Importanța lucrării se bazează și pe modul în care a fost valorificată o vastă gamă de lucrări de specialitate din doctrina română și cea străină, evidențiindu-se cu precădere realizarea, de cele mai multe ori, a unor sublinieri conceptuale de drept comparat.

Justificarea alegerii acestei teme este determinată în primul rând de faptul că tema aleasă prezintă o relevanță teoretică și practică deosebită pentru domeniul dreptului civil.

În al doilea rând tema este una de actualitate și este întâlnită în practică de instanțele române.

Lucrarea este structurată în patru capitole, împărțite la rândul lor în secțiuni, respectiv subsecțiuni și puncte.

Primele trei capitole ale lucrării cuprind aspecte de ordin teoretic în materia viciilor de consimțământ, ultimul capitol fiind destinat studiilor de caz în materia dolului, viciu de consimțământ.

În cuprinsul capitolelor mai sus amintite nu vor fi prezentate numai aspectele teoretice conținute în doctrină, ci va exista o serie de exemple din practică de la instanțe de grade diferite.

Primul capitol “Noțiuni introductive” reprezintă o scurtă introducere în materia viciilor de consimțământ fiind prezentate în detaliu condițiile de validitate necesare actului juridic civil.

Al doilea capitol “Dolul în reglementarea Noului Cod civil” este destinat viciilor de consimțământ din perspectiva Noului Cod civil intrat în vigoare în anul 2011. În acest capitol vom prezenta cele patru vicii de consimțământ respectiv, eroarea, dolul, violența și leziunea, urmând să ne axăm pe vicierea consimțământului prin dol vorbind despre reglementarea dolului în Codul civil, structura dolului, cerințele dolului, sancțiunea dolului și proba dolului.

Capitolul intitulat “Dolul în reglementarea Vechiului Cod civil”, respective capitolul al treilea începe prin a prezenta evoluția reglementării viciilor de consimțământ pe teritoriul românesc din vechile legiuri, din perspectiva Codului civil din 1864 și până în prezent. Apoi vom vorbi despre vicierea consimțământului prin dol din perspectiva Codului Civil din 1864, în acest sens dându-ne seama de noutățile aduse de Codul civil din 2011 viciilor de consimțământ.

Ultimul capitol este destinat studiului de caz unde vom dezbate spețe de la instanțele române de grad diferit. Vom întâlni în acest capitol hotărâri ale instanțelor care au dat soluții în privința litigiilor datorate vicierii consimțământului prin dol atât pe Noul Cod civil cât și pe Vechiul Cod civil.

Capitolul 1. Noțiuni introductive

Secțiunea 1. Definiția actului juridic civil

Actul juridic civil reprezinta manifestarea de voința sau,dupa caz acordul de voințe făcut cu intenția de a produce efecte juridice,adică de a naște,de a modifica nsau de a stinge un raport juridic civil concret.

Din această definiție rezultă că elementele caracteristice ale actului juridic civil sunt următoarele:

-prezența unei manifestări de voință sau a unor manifestări de voințe concordante,din partea uneia sau mai multor persoane fizice ori persoane juridice;

-manifestarea de voință sa fie exprimată cu intenția de a produce efecte juridice civile;

-efectele juridice urmărite pot consta în nașterea,modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.

Pe plan terminologic expresia “act juridic civil” este susceptibila de o dublă semnificație, si anume:

a)într-o prima accepțiune ea desemnează manifestarea de voință exteriorizată cu intenția de a produce efecte juridice civile;pentru această accepțiune se utilizează si formula “negotium iuris”sau,pur si simplu “negotium”,cu semnificatia de operațiune juridică;

b)într-o altă accepțiune se desemnează înscrisul constatator al manifestării de voință,adică suportul material care consemnează,constată si redă manifestarea de voință exprimată;în această accepțiune se are in vedere acel mijloc de probă al izvorului raportului juridic civil concret care este inscrisul (autentic sau sub semnătură privată),e denumit si “instrumentum probationis”sau pur si simplu “instrumentum”.

Prin caracterul său volitional,actul juridic civil se deosebeste de celelalte fapte juridice(evenimente si acțiuni săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice)

Secțiunea 2.Condițiile de validitate ale actului juridic civil

Subsecțiunea 1.Noțiunea și clasificarea condițiilor actului juridic civil

1.Noțiune

Condițiile actului juridic civil reprezinta acele componente care pot sau trebuie să intre in structura actului juridic civil.

Condiții ale actului juridic civil,expresie ce desemneaza,la modul general,elementele actului juridic civil.

2.Clasificarea condițiilor actului juridic civil

a)|în funcție de aspectul la care se referă acestea :

-condiții de fond(intrinseci);

-condiții de formă(extrinseci);

b)după criteriul obligativității sau neobligativității lor:

-condiții esențiale;

-condiții neesențiale;

c)după sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării lor:

-condiții de validitate;

-condiții de eficacitate;

Condițiile de validitate esențiale ale actului juridic civil conform articolului 1179 din Noul Cod Civil ,corespunzator articolului 948 din Codul Civil din 1864,sunt:

-capacitatea parților de a încheia actul juridic civil;

-consimțământul părților ;

-obiectul actului juridic;

-cauza actului juridic;

Subsecțiunea 2-Capacitatea de a încheia actul juridic civil

1-Noțiune

Capacitatea de a încheia acte juridice civile reprezintă aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi subiective civile și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiție de fond,esențială,generală și de validitate a actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este doar o parte a capacității civile,acesta din urmă reunind în structura sa o parte din capacitatea de folosință a persoanei fizice sau juridice,precum și capacitatea de exercițiu a acesteia.

Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei fizice si persoanei juridice de a avea drepturi și obligații.

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei fizice si a persoanei juridice de a-și exercita drepturile si de a-și asuma obligațiile,încheind acte juridice civile.

În concluzie,capacitatea de a încheia acte juridice civile o au persoanele fizice si persoanele juridice cu capacitate de exercițiu.

Subsecțiunea 3-Consimțământul

1-Noțiune și aspecte generale

Consimțămăntul reprezintă exteriorizarea hotarârii de a încheia un act juridic civil.

Consimțământul este o condiție de fond,esentială si generală a actului juridic civil.

Consimțământul are doua accepțiuni:

Într-o primă accepțiune consimțământul reprezintă manifestarea de voință prin care o parte își exprimă hotarârea de a încheia un act juridic.

În a doua a accepțiune, consimțământul desemnează acordul de voințe al părților actului juridic civil.

Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit.

Manifestarea de voință este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalități de natură să o facă in mod nemijlocit cunoscută cocontractanților sau terților.

Manifestarea de voință este tacită atunci când ea se deduce.

În legătură cu exteriorizarea consimțământul se pune problema valorii juridice a tăcerii,anume dacă în dreptul civil își gasește aplicare adagiul”qui tacit consentire videtur”.În principiu răspunsul este negativ,deci tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat.

Cât privește modalitățile de exterioarizare ale consimțământului,conform art.1240 C.civ.,acesta poate fi exprimat:

-verbal;

-în scris;

-prin gesturi sau fapte concludente,adică care printr-un comportament care ,potrivit legii,convenției părților,nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.

2-Cerințele valabilitații consimțământului

2.1 Conform art.1204 Noul Cod Civil,consimțământul părților trebuie să fie serios,liber și exprimat in cunoștință de cauză.

Pentru a produce efecte,consimțământul trebuie să fie serios,adică să fie dat cu intenția de a se oblige,să fie liber,adică să nu fie viciat,și să fie exprimat în conoștință de cauză,adică să provină de la o persoană cu discernământ și după o prealabilă si minuțioasă informare asupra tuturor elementelor contractului.

O ultimă condiție de validitate a consimțământului este aceea care prevede necesitatea exteriorizarii consimțământului.

Pentru a fi valabil consimțământul trebuie sa îndeplinească următoarele condiții:

-să emane de la o persoană cu discernamânt;

-să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

-să fie liber,adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ;

2.2Consimțământul trebuie să emane de la o persoană cu discernamânt

Această cerință decurge din caracterul conștient al actului juridic civil,în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă putere de a discerne efectele ce se vor produce in baza manifestării de voință.

În prealabil,trebuie arătat că această condiție privește valabilitatea consimțământului sub aspectul desfășurării procesului psihologic,și nu exterioarizarea consimțământului ,prin formele enumerate în art.1240 C.civ.

Exprimarea în cunoștiență de cauză a consimțământului presupune ca deliberarea sau cântărirea avantajelor sau dezavantajelor operațiunii avute în vedere să nu fie deformată de o eroare spontană sau provocată de cocontractant sau de profitarea de către cocontractant de o stare particulară a părții,în caz contrar consimțământul este viciatprin eroare (art.1207-1211 .civ.);dol(art.1214-1215 C.civ.);leziune (art.1221-1222 C.civ.)

Conform art.211 din Legea nr.71/2011,lipsa discernământului înseamnă ”incompetența psihică a persoanei de a acționa critic si predictive privind consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.”

Acestă primă cerință a consimțământului nu trebuie confundată cu condiția capcității,chiar dacă între cele două există o legatură stransă.

Este de reținut că,în timp ce capacitatea constituie o stare de drept(de iure),discernământul este o stare de fapt(de facto),care se apreciază de la persoană la persoană.

Persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu se presupune că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile.

Persoana lipsită de capacitatea de exercițiu este prezumată a nu avea discernământ fie datorită unei stării de sănătate mintală, fie din cauza vârstei fragede.

Minorii între 14 și 18 ani datorită faptului că au capacitate restrânsă de exercițiu sunt considerați a avea discernământ in formare.Deci, actele încheiate de minori trebuie încuviințate,în prealabil,de reprezentantul legal.

Pentru persoanele juridice nu se pun probleme in acestă privință ,deoarece reprezentanții acestora sunt intotdeauna perooane fizice cu capacitate deplină de exercițiu.

În afară de incapacitațile legale(în care sunt incluși minorii sub 14 ani și cei puși sub interdicție judecatoarescă),există și incapacitate naturale(persoanele sunt lipsite temporar de discernământ,aflându-se într-o stare ce le pune in neputință de a-și da seama de urmările faptelor sale:ex.-beția,hipnoza,mania puternică și somnambulismul)

Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sancțiune nulitatea relativă a acelui act.

Art.1205 alin.1 C.civ.dispune că”este anulabil contractual încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia ,se afla ,fie și numai vremelnic ,într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.”

De asemenea,potrivit art.1205 alin.2 C.civ.”contractual încheiat de o persoana pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă,la momentul când ctul a fost făcut ,cauzele punerii sub interdicție existau si erau îndeobște cunoscute.”

2.3 Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice(animo contrahendi negotii)

Acestă condiție rezultă din chiar esența actului juridic civil,deoarece actul juridic civil este o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.

Consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele situații:

a)când manifestarea de voință a fost făcută in glumă(jocandi causa),din curtoazie,din prietenie sau pură complezență;

b)dacă manifestarea de voință este prea vagă;

c)când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă(art.1403 C.civ.);

d)dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mintală(reservatio mentalis),cunoscută de destinatarul acesteia-cazul actului fictiv din materia simulației;

2.4Consimțământul să fie liber,adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ

Această cerință rezultă din caracterul conștient si liber al actului juridic civil.

Necesitatea acestei condiții rezultă și din conținutul art.1206 C.civ.,potrivit căruia:”Consimțământul este viciat când este dat din eroare,suprins prin dol sau smuls prin violență.De asemenea consimțământul este viciat în caz de leziune.”

În cazul viciilor de consimțământ există manifestare de voință(există consimțământ),însă aceasta este alterată fie în conținutul său intelectual,conștient cum este in cazul erorii si a dolului,fie în caracterul său liber,ca în cazul violenței si al leziunii.

În procesul de formare al consimțământului,subiectul de drept analizează avantajele și dezavantajele încheierii actului juridic civil,selectează motivul determinant pentru încheierea actului și apoi ia hotărârea de a încheia actul juridic.

Dacă aceste premise sunt false,ca urmare a reprezentării greșite a realității percepute de subiectul de drept(eroarea),a unei erori provocate(dol) sau datpriă constrângerii la care a fost supus acesta în vederea încheierii actului juridic(violența),sau ca urmare a disproporției între prestațiile părților(leziunea),consimțământul nu este liber exprimat ci viciat prin eroare,dol,violență sau leziune(art.1206C.civ).

În situația în care consimțământul dat la încheierea unui contract este alterat de unul dintre viciile de consimțământ(eroare,dol,violență),acel contract este lovit de nulitate relativă.

Lipsa consimțământului la încheierea actului juridic atrage nulitatea absolută sau inexistența actului juridic parent,făcut fără acordul de voințe necesar.

3.Clasificarea viciilor de consimțământ

Viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient si liber al voinței de a încheia un act juridic.

S-a subliniat că,sub aspect terminologic,expresia “vicii de voință” este mai corectă si mai exacta decât cea de “vicii de consimțământ”pentru că ,pe de o parte,viciile respective alterează nu numai consimțământul ci și cauza actului juridic care alcătuiesc voința juridical iar pe de altă parte datorită faptului că consimțământul are două accepțiuni rezultă că viciile respective pot fi întâlnite și în cazul actelor unilaterale,nu doar în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale.

Pentru a atinge validitatea actului juridic,un viciu de consimțământ trebuie să aibă o oarecare gravitate.

Viciul de consimțământ trebuie să fie destul de grav pentru a-l determina pe autor să facă actul juridic ,adică viciul trebuie să fie de asa natură încât partea a cărei voință a fost viciată n-ar fi încheiat actul dacă voința sa ar fi fost netulburată.

Potrivit art.1206 C.civ.,viciile de consimțământ sunt următoarele:

-eroarea;

-dolul;

-violența;

-leziunea.

Eroarea-clasificare:

a)În funcție de consecințele care intervin:

-eroare esențială;

-eroare neesențială;

b)În funcție de natura realității fals reprezentate:

-eroare de fapt;

-eroare de drept;

c)După cum este sau nu imputabilă părții aflate în eroare:

-eroare scuzabilă;

-eroare nescuzabilă.

Violența-clasificare;

a)După natura răului cu care se amenință:

-violență fizică;

-violență morală.

3.1 Eroarea

3.1.1 Noțiune si reglementare

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.

În structura erorii-viciu de consimțământ intră un singur element(de natură psihologică)care constă în falsa reprezentare a realității.

Eroarea-viciu de consimțământ este prevazută în Codul Civil la articolul 1207.

3.2 Dolul

3.2.1 Noțiune si reglementare

Potrivit art.1214 alin(1) C.civ.:”consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos , să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

Dolul este o eroare provocată, constând în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene pentru a o determina să încheie un act juridic civil.

Adăugăm definiția dolului comis de un terț consacrată prin art. 1255 alin. (1) C.civ. în vigoare: “Partea care este victim dolului uni terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după caz ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.”

3.3 Violența

3.3.1 Noțiune si reglementare

Violența este acel viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă , fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Violența-viciu de consimțământ este prevazută în articolul 1216 C.civ.

3.4 Leziunea

3.4.1 Noțiune si reglementare

Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă în prejudiciul material suferit de una din părțile actului juridic cauzat de disproporția vădită de valoare dintre prestațiile părților.

Considerăm că definițiile date de Codul civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 viciilor de consimțământ par mai complete decât cele asigurate prin dispozițiile Codului civil din 1864.

Capitolul 2. Dolul în reglementarea Noului cod civil

Secțiunea 1. Cosimțământul

1-Noțiune

Cosimțământul reprezintă acea condiție de fond,generală,de validitate și esențială a actului juridic civil,care constă în hotărârea exteriorizată a unei persoane de a încheia un act juridic civil.

Termenul “consimțământ”(consensus,sentire cum alino) poate avea două sensuri:

Într-un prim sens, prin consimțământ se întelege manifestarea unilaterală de voință, adică voința exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau,după caz a uneia dintre părțile actului juridic bilateral sau multilateral.

În al doilea sens consimțământul desemnează în materie contractuală și acordul de voință al părților.

2-Corelația dintre consimțământ și voința juridică

Din definiția actului juridic civil rezultă că voința este un element fundamental al acestuia.

Voința ca element fundamental al actului juridic civil este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic cât și din punct de vedere juridic.

Procesul este complex din punct de vedere psihologic deoarece presupune mai multe etape pentru ca omul privit ca o persoană fizică să poată lua o hotărâre și apoi să încheie un act juridic civil.

Datorită faptului că toate fazele procesului psihologic de formare a voinței juridice au un caracter intern este necesară exteriorizarea hotărârii pentru ca aceasta să poată deveni fapt social,în sensul,de a o cunoaște și celelalte persoane.

Sub aspect juridic,voința este complexă,deoarece reunește în structura sa două elemente:consimțământul(manifestarea în exterior a hotărârii de a încheia actul juridic) și cauza(motivul determinant în luarea hotărârii).

În concluzie, consimțământul și cauza formează voința juridică.

Între consimțământ și voința juridică există o corelație de tipul întreg-parte,în sensul că voința juridică reprezintă întregul,iar consimțământul este o parte a întregului.

3.Princpiile voinței juridice în dreptul civil

Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voința juridică și anume:

-principiul libertății de voință(numit și principiul libertății actelor juridice civile sau,principiul autonomiei de voință);

-principiul voinței reale(principiul voinței interne).

3.1 Principiul libertății de voință este reglementat în ceea ce privește contractele,de art.1169 C.civ. potrivit căruia “părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora,în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.”

Principiul libertății de voință este consacrat,indirect,în art.1270 alin(1) C.civ. conform căruia”contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”,precum și în art.11 C.civ. care prevede că”nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.”

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă concluzia următoare:dacă se respectă legea și bunele moravuri(morala), subiectele de drept civil sunt libere să facă acte juridice unilaterale sau să încheie convenții.Acesta este, sintetic conținutul principiului libertății de voință.

Analitic, conținutul principiului libertății de voință poate fi exprimat astfel:

-subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu un act juridic civil;dacă încheie trebuie să respecte legea și morala;

-părțile sunt libere să stabilească, așa cum doresc, conținutul actului juridic civil;

-părțile sunt libere ca, prin acordul lor să modifice sau să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat anterior;

-subiectul de drept civil este liber să aleagă cu cine va încheia contractul,ceea ce implică posibilitatea ruperii negocierilor-art.1183 alin.(1) C.civ., precum si posibilitatea de a purta negocieri cu mai mulți parteneri, simultan) sau, dacă este cazul, cine va fi beneficiarul actului juiridic.

Din acest principiu se desprind două consecințe importante:

În primul rând, subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci și acte juridice nenumite(art.1178 C.civ.)

În al doilea rând , când legea nu prevede în mod expres altfel, părțile sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic (art.1178 C.civ.)

Limitele principiului libertății de voință rezultă cu precădere din art.11 C.civ. și art.1169 C.civ. și sunt trasate de :

-normele juridice imperative inclusiv normele care reglementeză ordinea publică;

-bunele moravuri.

În situația în care actul juridic este încheiat cu depășirea acestor limite , sancțiunea care intervine constă în nulitatea absolută sau după caz, relativă a actului respectiv.

3.2 Principiul voinței reale

Principiul voinței reale este cel de al doilea principiu care formează voința juridică.

După cum a rezultat din procesul formării voinței juridice, principiul voinței reale cuprinde un element psihologic care constă în voința internă a subiectului de drept și un element social care constă în manifestarea în exterior a voinței numită și declarație de voință.

Dacă există concordanță între voința internă și voința declarată, nu se ridică nicio problemă de determinare a principiului aplicabil, deoarece există o singură voință.

Sunt, însă, situații în care între cele două elemente nu există concordanță,punându-se astfel problema stabilirii elementului căruia unrmează să i se dea prioritate.

Soluționarea acestei probleme depinde de concepția cu privire la raportul dintre voința declarată și voința internă.

Concepția subiectivă acordă prioritate voinței interne, satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil.

Concepția obiectivă acordă prioritate voinței declarate, securitatea dinamică a circuitului civil.

Codul civil român a consacrat dar nu în mod expres principiul voinței reale.

Art.1266 alin(1) C.civ. prevede că interpretarea contractelor se realizează după “voința concordantă a părților iar nu după sensul literal al termenilor”.

Potrivit art.1289 alin.(1) C.civ. : “contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul , între succesorii lor universali sau cu titlu universal.”rezultă că în materie de simulație între părți produce efecte actul juridic secret(dacă sunt îndeplinite condițiile de valabilitate de fond-art.1289 alin.(2) C.civ.), care este real, corespunzând deci voinței reale, iar nu actul juridic public, ce corespunde voinței declarate.

Un alt argument în sprijinul existenței principiului voinței reale îl reprezintă art.1206 C.civ.,potrivit căruia consimțământul este viciat când este dat din eroare,surprins prin dol, smuls prin violență sau în caz de leziune, în sensul că din acestă dispoziție legală rezultă că manifestare de voință este producătoare de efecte juridice dacă a fost liberă și conștientă , adică reală, iar nu și atunci când a fost alterată printr-un viciu de consimțământ.

Codul Civil este cel care stabilește și unele excepții de la principiul voinței reale.

Art.1290 alin.(2) C.civ.:”terții pot invoca împotriva părților existența contractului secret, atunci când acesta le vătăma drepturile.”

Astfel,în caz de simulație terților de bună credință nu le poate fi opus actul juridic secret ci numai actul juridic aparent, întrucât numai acesta poate fi cunoscut de terți.

A doua excepție rezultă din dispozițiile art.1191 alin.(2) C.civ.din 1864, în sensul că ar fi posibil ca voința consemnată în înscris să nu fie cea reală și totuși această voință își va produce efectele, cu toate că voința reală s-ar putea stabili prin declarațiile unor martori , dar textul de lege menționat nu permite aceasta, afară de excepțiile expres prevăzute de lege.

Secțiunea 2.Viciile de consimțământ

1.Noțiune și aspecte generale

În conformitate cu dispozițiile art.1204 și art.1206, viciile de consimțământ sunt împrejurări care alterează, afectează caracterul liber și conștient al procesului psihologic de formare a consimțământului unei părți cu prilejul încheierii contractului.Neîndeplinirea ultimelor doua condiții de valabilitate sau calități juridice ale consimțământului(de a fi liber și exprimat în cunoștință de cauză) este cauzată de intervenirea viciilor de consimțământ.

Art.1206 alin.(2) Noul Cod civil reproduce art.953 Vechiul Cod civil dar într-o ordine ușor schimbată a enumerării:”consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol, sau smuls prin violență.

Noutatea este reprezentată de art.1206 alin.(2) care introduce în legislația civilă, în mod distinct de prezentarea viciilor tradiționale ale consimțământului,viciul leziunii, nereglementat ca atare în Codul civil din 1864.

În toate cazurile de viciere a consimțământului, manifestarea de voință există, însă aceasta este alterată fie de dimensiunea sa intelectuală(cazul erorii, al dolului sau al leziunii, care, implicând o falsă reprezentare a realității, determină neputința aprecierii, analizei corecte a elementelor contractului), fie în dimensiunea sa volitivă sau caracterul liber al consimțământului (cazul violenței, care limitează sau afectează libertatea decizională a părții).

Secțiunea 3. Dolul

1.Noțiune si reglementare

Art.1214.Dolul

(1)”Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.”

(2)”Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială.”

(3)”Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilate părți.”

(4)”Dolul nu se presupune”.

Legiuitorul alege să definescă de acestă data dolul, preluând definițiile consacrate de literatura de specialitate, identificând elementele materiale ale dolului ca fiind fapte pozitive(manopere frauduloase) sau fapte negative(ascunderea unor informații ce se cuveneau a fi dezvăluite, reticența).

Prin manopere dolosive înțelegem toate mașinațiunile,toate punerile în scenă, toate artificiile pe care o persoană le poate utiliza pentru a surprinde consimțământul partenerului său și a-l face să contracteze.

Dolul este o eroare provocată iar nu spontană precum eroarea propiu-zisă.Tocmai de aceea s-ar pune întrebarea dacă se justifică reglementarea dolului ca un viciu de consimțământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă; dacă eroarea spontană constituie viciu de consimțământ , a fortiori , eroarea provocată constituie și ea un viciu de consimțământ.

Sfera de aplicare a dolului este mai largă decât a erorii, având în vedere că art.1214 alin.(2) C.civ. dispune că” partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială.”, iar în plus, dolul poate fi probat mai ușor decât eroarea , așa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată.”

De exemplu,atunci când ceea ce l-a determinat pe Primus să cumpere un anumit lucru de la Secundus a fost credința eronată că a pierdut un lucru identic, contractul de vânzare nu poate fi anulat pentru eroare spontană, însă, dacă această eroare a fost provocată de Secundus, care a sustras ori a ascuns lucrul identic pe care îl avea Primus, pentru a-l face să creadă că l-a pierdut, atunci contractul de vânzare este lovit de nulitate relativă pentru dol.

Asemănător Codului Civil din 1864, dolul este tratat la materia viciilor de consimțământ, însă doctrina este unanimă în a susține dubla natură juridică a dolului: de viciu de consimțământ și de delict civil, cu consecințe asupra sancționării dolului inclusiv printr-o acțiune în despăgubiri , cumulativ sau alternativ cu sau față de acțiunea în anulare.

Noua reglementare a renunțat la distincția care se făcea în dreptul roman între dolul principal și dolul incident.În acest sens în noua reglementare există posibilitatea solicitării anulării actului juridic, chiar dacă eroarea în care s-a aflat cel îndreptățit nu a fost esențială,spre deosebirea de vechea reglementare, carerecunoștea dreptul la anulare doar dacă elementul asupra căruia au purtat manoperele dolosive a fost determinant, esențial pentru încheierea contractului.Deci nu se mai face distincția dintre dolul principal și dolul incident din vechea reglementare, dintre dolul esențial și cel neesențial.De exemplu, X îi vinde lui Y un software, convingându-l că este compatibil cu calculatorul acestuia, pe când nu este; în acest caz, eroarea provocată este esențială sau, de exemplu, X îi vinde lui Y o bucată de teren, convingându-l pe acesta că acesta este construibil și se află într-o poziție foarte bună față de oraș; după încheierea contractului, Y descoperă că pe terenul respectiv urmează să treacă o autostradă; în acest caz dolul este de asemenea, esențial; în absența mijloacelor viclene, Y nu ar fi încheiat contractul; dar dacă X îi vinde lui Y un autoturism și îi arată că acesta are numai 50.000 de km la bord, iar ulterior Y descoperă că are 150.000 de km, mijloacele viclene constituie un dol neesențial; fără invenția lor, Y ar fi încheiat contractul, dar ar fi plătit un preț mai mic; Y poate alege: fie introduce o acțiune în anulare pentru dol, fie, dacă nu intenționează să desființeze contarctul, introduce o acțiune în garanție(estimatorie), considerând că numărul de km de la bordul autoturismului reprezintă un viciu ascuns.

Dolul presupune manopere viclene din partea părții cu care s-a contractat, o implicare directă și determinantă a acesteia în formarea voinței părții vătămate.Impunerea unui salariat, de către conducerea societății angajatoare, de a cesiona acțiunile deținute la data încetării raporturilor de muncă nu probează intervenția dolului.Cel interesat va trebui să dovedescă modul intempestiv în care și-a dat consimțământul, ca urmare a mijloacelor viclene utilizate de partea adversă(Trib.Constanța, s.civ, dec.nr.528/2001, în V.Terzea op.cit., vol. II, 2009, p.388).

2.Structura dolului

Dolul este alcătuit din două elemente:

-un element subiectiv(intențional);

-un element obiectiv(material).

Elementul subiectiv constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic.

Elementul obiectiv constă în utilizarea de mijloace viclene(șiretenii,manopere frauduloase, mașinațiuni) pentru a induce în eroare.

Elementul obiectiv al dolului poate consta atât într-o acțiune(faptă comisivă), cât și într-o inacțiune (faptă omisivă).

De regulă, dolul se materializează în acțiuni.Astfel, autorul dolului profită de slăbiciunile fizice sau intelectuale ale unei persoane, în scopul de a o determina să încheie un act juridic.De exemplu, X îl invită pe Y la masă și îl determină să bea până ce acesta ajunge într-o stare incomplete de beție, de care X profită și îl face să semneze un contract de vânzare-cumpărare.

Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se folosește expresia dol prin reticență , acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilate părți a unei împrejurări esențiale,pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.

De exemplu,la încheierea unui contract de asigurare de viață, dacă asiguratul păstrează tăcere asupra faptului că suferă de o boală incurabilă, contractul este anulabil pentru dol prin reticență

Elementul obiectiv al dolului, ca viciu de consimțământ la încheierea convențiilor poate consta nu numai într-o acțiune pozitivă, ci și în una negativă, concretizându-se în ascunderea ori necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări ce i-ar fi trebuit făcută cunoscută.La momentul încheierii unei convenții de vânzare-cumpărare având ca obiect o locuință (în special în cazul unui apartament) se au în vedere nu numai spatiul construit, ci și facilitățile pe care le implică inclusiv încălzirea.Aceasta reprezintă o stare de normalitate, ce este în principiu prezumată de cumpărător.Lipsa unei facilități(în speța de față, încălzirea) reprezintă o abatere de la normalitate, situație ce trebuie adusă la cunoștința celui ce intenționează să achiziționeze un apartament.Or, în acest caz, din probatoriul administrat rezultă că pârâta nu l-a încunoștințat pe reclamant de faptul că apartamentul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare este debranșat de la sistemul centralizat de alimentare cu agent termic din anul 2000, fără posibilitatea de rebranșare.(C.A Ploiești, s.civ., dec.nr.1106/2006, în V.Terzea, op.cit., vol.II, 2009, p.384-385)

Noul Cod Civil reglementează în art.1214 și forma dolului prin reticență prin intermediul omisiunii frauduloase a informării cocontractantului în legătură cu împrejurări pe care ar fi trebuit să le dezvăluie.Suntem în prezența unei obligații legale generale de informare.Există obligație legală generală de informare dacă o parte contractantă cunoaște o împrejurare determinantă pentru încheierea contractului iar cealaltă parte este în imposibilitatea de a se informa ea însăși asupra acelei împrejurări.

Dolul prin reticență este emergent din obligația precontractuală de informare, a cărei nerespectare deliberată poate avea ca efect provocarea unei erori determinate pentru cealaltă parte, sub imperiul căreia s-a decis să contracteze.

De exemplu, provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie dol, însă, într-o asemenea situație , partea indusă în eroare din neglijența celelilalte părți va putea să solicite despăgubiri, dacă este cazul, iar, în măsura în care sunt îndeplinite cerințele erorii esențiale, actul juridic va putea fi desființat pentru acest viciu de consimțământ.

Dotrina și practica apreciază că dolul, atât în forma comisivă, cât și în forma omisivă, trebuie comis cu intenție, adică una dintre părți să întrebuințeze mijloace dolosive, sau să omită anumite împrejurări relevante, “în mod fraudulos”.

Prin intenție se întelege urmărirea inducerii în eroare a partenerului cu ocazia contractării și asimilează culpa gravă a dolului,prin aplicarea principiului “culpa lata dolo aequiparatur.”

3.Cerințele dolului

Dolul,ca viciu de consimțământ trebuie sa îndeplinească o condiție:să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți, sau de la un terț.

Potrivit art.1214 alin.(1):”eroarea este provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți sau de omisiunile ei frauduloase.

În noul Cod civil, grație unei mai mari cuprinderi în planul reglementării dolului, întalnim un nou criteriu clasificator, și anume cel al autorului manoperelor dolosive, frauduloase care au provocat eroarea pentru cealaltă parte.

Manoperele frauduloase constituie dol și atunci cănd nu provin direct de la una din părți sau când nu există decât o parte a actului juridic în următoarele cazuri:

-dolul provine de la reprezentantul legal sau conventional al uneia dintre părți,deși nu participă direct la dol, partea contractantă profită de încheierea contractului, pentru că efectele contractului se produc asupra ei;

-dolul provine de la gerantul afacerilor celeilalte părți, gerantul încheie acte juridice pentru gerat, care îi profită acestuia din urmă;

-dolul provine de la prepusul uneia dintre părți, prepusul lucrează în interesul comitentului, efectele actelor încheiate de prepus producându-se asupra comitentului;

-dolul provine de la un terț,când cealaltă parte a cunoscut, sa sau ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului; se poate ca terțul să fi acționat la instigarea sau cu complicitatea cocontractantului, deci cealaltă parte participă indirect la manoperele viclene;

-în cazul actelor juridice unilaterale,pentru că nu există”cealaltă parte”, mijloacele viclene pot să provină numai de la terți; potrivit art.1325 C.civ: “Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale”; de exemplu, X încheie un testament în favoarea lui Y, datorită manoperelor frauduloase folosite de Y sau de un alt terț; în materie de liberalități, dolul îmbracă forma sugestei si captației; sugestia se exercită prin mijloace ascunse și tendențioase, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului idea de a face o donație sau un testament, pe care l-ar fi făcut în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului și a înșela buna-credință a acestuia, pentru a-l determina să-i doneze un bun sau să-l gratifice prin testament.

Art.1214 alin. (2) C.civ. permite anularea actului juridic pentru dol și atunci când eroarea provocată nu a fost esențială.De aceea în actuala reglementare nu mai este necesar ca dolul să îndeplinească două cerințe respectiv:să fie determinant pentru încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte.

Prin urmare, singura cerință a dolului care se desprinde din art.1214 este ca dolul să provină de la cealaltă parte.

Cerința își are originea în dreptul roman- si nihil in ea re dolo malo auli agerii factum sit neque fiat.Deși, din acestă cerință ar rezulta că dolul este aplicabil doar actelor juridice bilaterale, deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de “cealaltă parte”, dolul sub forma captației sau sugestiei poate fi întâlnit și la actele juridice unilaterale.

În cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu este îndeplinită această cerință a dolului, actul juridic este totuși anulabil în măsura în care ar fi întrunite cerințele erorii esențiale.

Potrivit art.1215 alin. (2) C.civ. dacă nu sunt întrunite cerințele erorii esențiale, victima dolului comis de un terț are la îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al dolului nu și împotriva celeilalte părți contractante, care este străină de dolul în cauză.

Referitor la un act juridic unilateral, art.1038 alin. (2) C.civ. prevede că “ dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nu au fost cunoscute de către acesta”.

Art.1215 C.civ. Dolul comis de un terț

(1)” Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut, sau după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”.

(2)” Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.”

Articolul 1215 nu aduce propriu-zis un element de noutate, ci doar statuează ceea ce în literatura de specialitate și în jurisprudență a fost denumit “complicitatea la dol a terțului”; deci în continuare , de principiu, dolul trebuie să provină de la cocontractant.Altfel, dacă terțul acționează fără a fi în vreo legătură cu cocontractantul, cel indus în eroare nu va putea solicita anularea contractului pentru dol, ci, eventual, pentru eroare dacă sunt întrunite condițiile existenței acestui viciu de consimțământ și va avea acțiune în răspundere delictuală împotriva terțului.

Art.1215 C.civ. conscră cea de-a doua excepție de la regula potrivit căreia dolul trebuie să provină de la cealaltă parte.Spre deosebire de alin (3) al art.1214 C.civ., aplicarea acestei excepții este condiționată de faptul ca cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască săvârșirea dolului de către terț(altul decât prepusul, reprezentantul sau gerantul afacerilor sale).Partea al cărei consimțământ a fost viciat are de dovedit, pe lângă condițiile dolului precizate în art.1214, și unul din următoarele elemente în persoana cocontractantului:fie efectiva cunoaștere a dolului, fie anumite împrejurări din care să rezulte că acesta se află în situația de a cunoaște dolul.

Alineatul (2) al art.1215 prevede că autorul dolui va răspunde delictual pentru prejudiciile cauzate prin mijloacele viclene utilizate, independent de opțiunea victimei dolului pentru acțiunea în anularea contractului.Rezultă că art.1257, instituind dreptul de opțiune între acțiunea în anulare și menținerea contractului, este opozabil cocontractantului(incluisv prepusului,gerantului afacerilor sale sau reprezentantului), nu și terțului, a cărei formă de răspunderea este menționată în art.1215 alin (2) C.civ.

Dolul terțului redevine o cauză de nulitate atunci când este vorba de un act unilateral , asemenea unei renunțări la succesiune, căci nu mai există cocontractant(excepția nu este aplicabilă contractului unilateral , în care, prin definiție, există un cocontractant).

4.Sancțiune

Sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic.

Ca și în cazul erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral sau plurilateral.Dacă ar exista reciprocitate de dol, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru dol a cărei victimă este, deci, spre deosebire de dreptul pivat roman, în care se admitea compensația (dolus cum dolo compensatur or si duo dolo malo fecerint, invicem de dolo non agent- dacă doua persoane sunt de rea-credință una față de cealaltă, niciuna nu va putea să exercite acțiunea care izvorăște din dol), dolul uneia dintre părți nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părți.

Victima dolului are la îndemână două acțiuni:o acțiune în anularea actului juridic și o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate.Aceste doua acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea actului juric, cât și despăgubiri.

Existența elementului material în structura dolului justifică și exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, utilizarea de mijloace frauduloase constituind o faptă ilicită.

În acest sens art.1257 C.civ dispune că.: “în caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde,în afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit”.Victima dolului poate uza de ambele acțiuni sau se poate limita doar la acțiune în despăgubire, dacă intenționează ca actul juridic încheiat să-și producă efectele.De asemenea, victima dolului unui terț îl poate chema în judecată pe autorul dolului, solictând instanței să-l oblige la despăgubiri, în măsura în care manoperele frauduloase i-au cauzat un prejudiciu, conform art.1215 alin. (2) C.civ. Acțiunea în despăgubire este admisbilă și atunci când are loc confirmarea actului juridic anulabil.

Potrivit art. 1265 alin. (3) C.civ.: “Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese.”

Datorită faptului că dolul este o eroare provocată, nu excludem nici aplicarea prin analogie a dispozițiilor art.1213 C.civ. referitoare la adaptarea contractului, în măsura în care împrejurările concrete ale speței permit aceasta.Opinia contrară s-ar întemeia pe idea că intenția frauduloasă a uneia dintre părți ar putea conduce la menținerea actului juridic numai dacă partea indusă în eroare acceptă aceasta; totuși mai există o situație din care rezultă că adaptarea contractului poate avea loc chiar dacă la încheierea acestuia una dintre părți a urmărit să obțină un avantaj nejustificat, în detrimentul celeilate părți(leziunea în cazul majorului-art.1221 (1) și art.1222 (3) C.civ).

Am putea concepe ca sancțiune a dolului și refuzul anulării contractului: incapabilul care a ascuns vârsta sa prin manopere dolosive nu va putea obține anularea contractului pentru incapacitate.În același sens sunt și dispozițiile art.45 C.civ.

5.Proba dolului

Din art.1214 alin.(4) C.civ. rezultă că dolul nu se presupune.

Fiind un fapt juridic strico sensu, dolul poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, inclusiv prezumții și martori.Cu referire la formele dolului, proba diferă după cum elementul material constă într-un fapt pozitiv sau într-un fapt negativ, pentru ipoteza dolului prin reticență.Pentru acest ultim caz, sarcina probei este răsturnată, în sensul că partea al cărei consimțământ a fost viciat are de dovedit doar existența informațiilor și relevanța lor pentru încheierea contractului, urmând ca pretinsul autor al dolului să dovedescă, în apărarea sa, fie comunicarea informațiilor respective, fie inexistența sau necunoașterea acestora.

Trebuie avut în vedere de ambele părți și probat, gradul de accesibilitatea sau de inaccesibilitate al informațiilor în cauză, pe temeiuri legale diferite (reclamantul în contextul art.1208, iar pârâtul în contextul art.1214 C.civ.).

Sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victim dolului; ea poate utiliza orice mijloc de probă, pentru că dolul este un fapt juridic.

Într-o speță, s-a solicitat anularea, pentru dol, a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un teren, pe motiv că vânzătorul nu l-a înștiințat pe cumpărător de existența unor magistrale de transport a gazului metan pe terenul respectiv, însă, din probele administrate nu a rezultat că vânzătorul avea cunoștință de existența acestora, iar dolul presupune un element subiectiv, anume intenția de a induce în eroare-I.C.C.J., s.civ., dec.nr 5149 din 3 decembrie 2003, www.scj.ro.

Secțiunea a III-a-Comparație între viciile de consimțământ

Principalele asemănări între viciile de consimțământ sunt:

-sancțiunea care intervine, în principiu este aceeași, anume nulitatea relativă a actului juridic;

-în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale nu este necesar ca viciul de consimțământ să fie comun;

-toate sunt împrejurări de fapt care împiedică formarea sau darea unui consimțământ liber și în deplină cunoștință de cauză;

-datorită faptului că viciul de consimțământ nu se prezumă, cel care invocă viciul de consimțământ trebuie să îl dovedească;

-viciul de consimțământ trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic.În cazul contractelor, este posibil ca acordul de voințe să se realizeze prin manifestări de voință emise la momente diferite, iar, într-o asemenea ipoteză, existența viciilor de consimțământ se apreciază prin raportare la momentul la care fiecare parte contractantă și- a exprimat voința.De exemplu, în situația contractului încheiat prin corespondență, existența viciilor de consimțământ se apreciază în ceea ce îl privește pe ofertant la momentul emiterii ofertei de a contracta, iar în privința celeilalte părți la momentul acceptării ofertei.

-în cazul în care actul juridic s-a încheiat prin procedeul reprezentării, anularea pentru vicii de consimțământ intervine, potrivit art.1299 C.Civ., atunci când consimțământul reprezentantului este viciat.Dacă însă, în cazul reprezentării convenționale , viciul de consimțământ privește elementele stabilite de reprezentat, actul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată.

Principale deosebiri între eroare, dol, violență, leziune sunt:

-existența cerințelor specifice fiecărui viciu de consimțământ;

-temerea insuflată în cazul violenței, respectiv împrejurarea fals reprezentată în cazul erorii esențiale trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic, în schimb, în cazul dolului nu este necesar ca acesta sa fi fost determinant pentru încheierea actului juridic;

-violența și dolul sunt alcătuite din două elemente, un element obiectiv (material) și un element subiectiv (intentional), pe când eroarea esențială presupune doar un singur element subiectiv, iar în structura leziunii intră fie un elemnt obiectiv și unul subiectiv, fie numai un element obiectiv;

-dolul, violența, eroarea esențială sunt aplicabile atât actelor juridice unilaterale cât și celor bilaterale sau plurilaterale, pe când leziunea este aplicabilă unei categorii limitate de acte juridice;

-în cazul leziunii și al erorii esențiale , legea prevede posibilitatea adaptării contractului la ințiativa celeilalte părți, iar în cazul violenței și al dolului,legea permite celui al cărui consimțământ a fost viciat să opteze pentru menținerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor; de asemena, în cazul leziunii, cel al cărui consimțământ a fost viciat poate cere reducerea sau sporirea uneia dintre prestații;

-dolul și violența , fiind și fapte ilicite(datorită existenței elementului obiectiv) pot să atragă răspunderea civilă delictuală, spre deosebire de eroarea esențială care este spontană.

Capitolul 3. Dolul în reglementarea Vechiului cod civil

Secțiunea 1. Evoluția reglementării viciilor de consimțământ

Viciile de consimțământ în dreptul roman

Și în vechiul drept roman, ca și astazi, pentru existența unui contract era necesar consimțământul părților contractante. Termenul de consimțământ, consensu, își are originea în latinescul cum sentire și presupunea o părere comună a părților, adică o manifestare de voință a unei părți în sensul dorit de cealaltă parte. Cu alte cuvinte, un acord de voință.

Cu toate acestea, în epoca Împaratului Justinian dreptul roman a cunoscut și reglementat pentru prima dată anumite cauze care conduceau fie la distrugerea consimțământului, fie la vicierea acestuia. Astfel, cauzele care atrăgeau inexistență sau lipsa totală a consimțământului erau neseriozitatea, eroarea și violența fizică, în timp ce cauze care afectau consimțământul erau considerate numai metus (teama sau violența psihică) și dolus (dolul). Elementul principal de diferențiere intre cele două tipuri de cauze consta în posibilitatea efectivă a victimei de a uza de mijloace juridice prin care sa obțină, indirect, anularea contractului.

Deși romanii tratau teama și dolul la materia delictelor private noi, iar nu la materia viciilor de consimțământ, efectele, ratiunea și evoluția reglementării lor până în prezent ne determină sa le analizăm din perspectiva viciilor de consimțământ.

Ce caracterizau cauzele de inexistență a consimțământului?

Observăm că neseriozitatea era apreciată că o cauză de lipsă totală a consimțământului, întrucât manifestarea de voință făcută în glumă, respectiv un consimțământ jocandi causa exclude, ab initio, intenția parții de a se obliga. Opinia se păstrează și în concepția legiuitorului actual.

Eroarea constituia, de asemenea, o cauză de nulitate, însă ne vom opri numai asupra erorii care purta asupra unor aspecte de interes pentru părți, adică la eroarea al carei caracter îl denumim, astazi, “esențial”.

Astfel, deosebim patru categorii ale erorii: error în negotio, error în persona, error în corpore și error în substantia.

Error în negotio marca eroarea care purta asupra naturii actului juridic încheiat de părți. Aceasta se concretiza prin convingerea unei părți că incheie un anumit act juridic, convingerea celeîlalte părți fiind că este parte la un cu totul alt act juridic. Exemplul clasic și des intalnit era reprezentat de confuzia vânzare-donație ce rezulta în manifestarea de voință a unei părți în sensul de a vinde un bun și în manifestarea de voință a celeilalte părți în sensul de a accepta bunul (pe care îl considera) donat. Un alt exemplu îl constituia confuzia vânzare – vânzare cu sarcină.

Error în personam avea loc în situația în care eroarea purta asupra identității persoanei. Partea contractează cu Tertius, deși credea că îl va avea drept cocontractant pe Secundus.

Error în corpore purta asupra identității lucrului, ceea ce înseamnă că Primus negocia asupra unui anumit bun, Secundus crezând că bunul vizat era un altul. În fine, error în substantiam (recunoscută abia în secolul al III-lea d.Hr. de către Paul și Ulpian) apărea frecvent în ipoteza în care părțile conveneau asupra unui bun despre care Secundus credea că este din aur, acesta fiind realizat, în realitate, din bronz.

Este important de mentionat că error în subsantiam era admisă de către romani și ca o eroare asupra călității în situația în care, de exemplu, cumpărătorul constata că a primit vin acru în loc de vin bun.

Violența fizică avea și ea ca rezultat inexistența consimțământului. Persoana care contracta sub imperiul violenței nu își manifesta în niciun fel voință de a contracta, singurul element care făcea ca ea sa devină parte fiind o constrângere de ordin fizic de la care nu se putea sustrage.

Ce caracterizau cauzele de viciere a consimțământului?

De cealalta parte, observăm cauzele care atrăgeau numai vicierea consimțământului, anume metus și dolus. Așa cum am precizat anterior, în cazul acestora se aprecia că existența unor mijloace indirecte care să permită anularea ulterioara a contractului atrăgea calificarea voinței astfel exprimate drept una viciată, iar nu drept una inexistentă. Principiul urmărit era acela că o vionță constrânsă este, totuși, o voință (coacta voluntas, tamen voluntas).

Inițial, aceste două cauze de viciere nu erau sancționate de dreptul civil, formalismul excesiv facând, cel puțin în cazul lui metus, cvasi-imposibilă exercitarea ei. Decăderea formalismului odată cu sfârșitul republicii a permis folosirea frecventă a violenței psihice și a manoperelor dolosive cu scopul de a determina cealaltă parte sa consimtă în condiții pe care, altfel, nu le-ar fi acceptat.

Necesitatea protejării părților contractante a atras interventia pretorului și nașterea unor mijloace procedurale arbitrarii (iudicia arbitraria) numite actio metus și exceptio metus, respectiv actio de dolo și exceptio doli. Cu ajutorul acestora, victima putea obține pe cale indirectă anularea contractului.

În ceea ce privește leziunea, trebuie precizat că ea nu a fost cunoscută în epoca clasică, perioadă în care nu existau ingradiri ale libertății de a contracta. În perioada lui Diocletian – și numai pentru imobile – s-au fixat limite minime ale prețurilor, iar în perioada lui Justinian s-a conturat noțiunea de laesio enormis, noțiune conform căreia vânzatorul putea să ceară anularea vanzarii dacă prețul primit nu reprezenta cel putin jumătate din valoarea reală.

Observăm că, spre deosebire de reglementarea actuală, leziunea vine să îl protejeze pe vanzatorul care a fost determinat sa instrăineze sub preț, iar nu și pe cumpărătorul care a achiziționat peste preț.

Am acordat o atenție sporită prezentării formelor incipiente de prevenire, protejare și sancționare a alterării consimțământului, întrucât toate reglementările ulterioare, de la sfârșitul republicii romane și până în prezent, nu reprezintă decât dezvoltări, detalieri ori fragmentări ale acestora.

Evoluția reglementării pe teritoriul românesc

Viciile de consimțământ în vechile legiuiri

Vechile legiuiri românești nu menționează expres viciile de consimțământ și nu le denumesc că atare, însă existenta reglementării lor este incontestabilă. Vorbim despre un inceput timid de reglementare în aceasta materie, însă evoluția a fost una constantă și consistentă, dovadă fiind chiar noul Cod civil.

Astfel, Codul lui Andronache Donici precizează următorul aspect: “ceea ce se dă prin greșeală și prin amăgire și prin neștiință, se cere înapoi”. În mod cert, greșeala și neștiința despre care se face vorbire în această teză fac trimitere la ceea ce noi numim eroare.

În ceea ce privește dolul, Codul specifică faptul că “tocmelele facându-se prin rea-credință, adică prin vicleșug […] nu au tărie” și continua adăugând că atunci “când se va dovedi că invoeala s-ar fi facut de frică sau prin reu vicleșug (precum am zice cu scrisori, mărturii și zapise viclene, sau prin greșeala socoatelor) poate să se miste jalobă”.

Leziunea este prezentată prin reglementarea în articolele 1251 și urmatoarele, art. 1422 și art. 1957. În plus, în articolul 1096 se face o trimitere la un caz de leziune în materie de moștenire, vorbindu-se despre “împărțeala […] foarte păgubitoare pentru unul dintre comoștenitori”.

Viciile de consimțământ în vechiul Cod civil (Codul civil 1864)

Întrucât doctrina este amplă, iar reglementările susceptibile de diverse interpretări, fie ele restrictive sau extensive, ne vom limita la a prezenta elementele de noutate care fac diferența între vechea și actuala reglementare, alături de aspectele cele mai controversate.

Sedes materiae: articolele 953-961 Codul civil din 1864

În ceea ce privește viciul erorii, vechiul Cod civil reglementează numai error in personam și error in substantiam determinând necesitatea caracterului esențial al acestora pentru că ele sa “producă nulitate”.

Cu toate acestea, doctrina corespunzătoare reglementării anterioare deosebea eroarea obstacol (error in negotio și error in corpore), eroarea gravă (error in personam și error in substantiam) și eroarea indiferentă (neesențială). Distincția era relevantă sub aspectul sancțiunii care intervenea, respectiv nulitatea relativă sau nulitatea absolută, și a determinat o vastă analiză asupra modului în care consimțământul este afectat – simpla viciere sau lipsa totală a acestuia.

În plus, cum “convenția făcută prin eroare […] nu este nulă de drept, ci dă loc numai acțiunii în anulare”, se observă că legiuitorul a decis să lase la latitudinea victimei erorii posibilitatea de a se prevala de aceasta și de antrena raspunderea celeilalte părți.

Proiectul Codului civil redactat sub imperiul doctrinei socialiste adăuga condiția ca, în cazul unui contract cu titlu oneros, acesta să poata fi anulat numai în masura în care cealaltă parte știa sau trebuia să știe faptul asupra căruia a purtat eroarea era hotarâtor. Propunerea a fost reținută și se bucură de reglementare în cadrul actualului Cod civil.

De precizat este că eroarea-lezionară , adică eroarea care planează asupra valorii economice a prestației, nu constituie o veritabilă eroare, urmând a i se aplica regulile în materie de leziune, iar nu cele în materie de eroare.

În privința dolului, Codul preciza că acesta operează în situația în care, fără mașinațiunile întrebuințate de autorul dolului, cealaltă parte nu ar fi contractat. Art. 960 adăuga că dolul nu se presupune , aspect care confirmă regula potrvit căreia sarcina probei revine reclamantului, respectiv presupusei victime a dolului. Doctrina corespunzatoare acestei reglementari reținea și o serie de clasificări ale dolului printre care menționam distincțiile dol principal/dol incident, dolus malus/dolus bonus.

Condițiile care trebuiau indeplinite cumulativ pentru ca dolul să fie considerat a afecta consimțământul erau reprezentate atât de faptul că acesta trebuia să fie determinant, cât și de faptul că el trebuia se provină de la cealaltă parte .

Violența beneficia, în cadrul vechiului Cod, de o reglementare ceva mai amanunțită decât în cazul celorlalte vicii ale consimțământului. Astfel, spre deosebire de dol, aici nu mai inlanim condiția ca violența să provină de la cocontractant. Nu numai că violența poate proveni de la o persoană străină de contract, dar, mai mult, ea se poate răsfrânge și asupra unor terțe persoane care interesează victima violenței, respectiv soțul, soția, descendenții și ascendenții. Literatura de specialitate considera că enumerarea nu trebuie să fie una limitativă, ci să permită includerea în aceasta categorie a oricarei persoane față de care victima este legată de o temeinică afectațiune. Proiectul Codului civil vorbea chiar despre includerea acestei propuneri în reglementare prin intermediul formulei “o alta persoana apropiată”.

Se cuvine a preciza că doctrina a facut distinctie intre violența legitimă (amenințarea cu exercitarea unui drept), violență care nu conduce la anulabilitate, și cea nelegitimă (făcută fără drept) – care, evident, atrage anularea actului încheiat sub imperiul ei.

De asemenea, Codul civil reține faptul că simpla temere reverențiară nu poate conduce la anularea convenției, de unde rezultă, per a contrario, că temerea trebuie sa fie determinantă, însemnată și prezentă.

Leziunea nu a fost acceptată de Codul civil de la 1864 drept cauză de viciere a consimțământului în cazul majorilor decât în mod excepțional. Art. 1165 avea următorul conținut: “majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite acțiunea în resciziune”. S-a apreciat că modalitatea de reglementare se justifică prin aceea că actul nu urmează a fi declarat nul pentru leziune, ci pentru că se întemeiază pe o cauză imorală, sancțiunea fiind, deci, nulitatea absolută. Doctrina, însă, a alăturat viciilor de consimțământ și acest al patrulea element, definindu-l (disproporția vădită de valoare între cele două prestații, existentă chiar la momentul încheierii contractului ), înaintând propuneri de lege ferenda și obținând un rezultat mai mult decât mulțumitor odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil.

Secțiunea 2. Viciile de consimțământ în reglementarea vechiului cod civil

1.Noțiune și aspecte generale

Viciile de consimțământ reprezintă acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic.S-a subliniat că, sub aspect terminologic, expresia “vicii de voință’, este mai exacta și mai corectă decât aceea de ‘vicii de consimțământ”, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimțământul, ci și cauza actului juridic civil (care alcătuiesc voința juridică), iar pe de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, ci și în cazul actelor juridice unilaterale.

În dreptul civil, teoria viciilor de consimțământ are și un fundament moral.Se consideră că ar fi contrar morale și regulilor de conviețuiere socială ca o persoană să beneficieze de o situația de inferioritate în care s-a aflat la un moment dat autorul actului juridic, ca urmare a necunoșterii realității, a manoperelor dolosive folosite de cealaltă parte sau a constrângerii exercitate asupra sa.

2. Clasificarea viciilor de consimțământ

2.1 Eroarea

2.1.1 Noțiune și reglementare

Eroarea constă în reprezentarea greșită a realității cu prilejul încheierii actului juridic civil.

Potrivit art.954 Vechiul Cod civil:

(1)“Eroarea nu produce nulitate decât când cade asuprea substanței obiectului convenției.

(2)Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenția.”

2.2 Dolul

2.2.1 Noțiune și reglementare

Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.

Potrivit art. 960 alin. (1) Vechiul Cod civil: “Dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene întrebuințate de una din părți, sunt astfel încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat.”

2.3 Violența

2.3.1 Noțiune și reglementare

Violența constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Potrivit art. 953 Vechiul Cod civil, violența reprezintă constrângerea exercitată asupra unei persoane pentru “a-i smulge” consimțământul, o presiune căreia nu-I poate opune rezistență.

2.4 Leziunea

2.4.1 Noțiune și reglementare

Leziunea constă în paguba materială pe care o suferă una din părți din cauza disproporției vădite de valoare între contraprestații, ce există în momentul încheierii convenției.

Vechiul Cod civil conține dispoziții privind leziunea în art. 951, art. 1157-1160 și art. 1162-1165.Aceste articole trebuia să fie raportate la dispozițiile art. 25 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 32/1954, conform cărora “aplicarea dispoxzițiilor referitoare la acțiunea în anulare pentru leziune se restrănge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniți, încheie singuri, fără încuviințarea părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere și încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”.

Secțiunea 3. Dolul în reglementarea Vechiului Cod civil

1.Noțiune și reglementare

1.1Noțiunea de dol

În literatura de specialitate, dolul are două accepțiuni: o accepțiune largă și o accepțiune mai restrânsă.

Lato sensu, dolul desemnează orice manoperă săvârșită de contractant cu scopul de a-l înșela pe cocontractant, de a-l induce în eroare la executarea sau încheierea unui act juridic.Folosirea în acest sens a noțiunii de dol prezintă similitudini, dar nu se confundă cu noțiunea de fraudă, deoarece frauda reprezintă acea activitate prin care o persoană fizică sau juridică, acționând cu intenția de a-și procura un beneficiu nelegitim, își încalcă obligația contractuală sau legală.Se remarcă faptul că frauda formează conținutul actului săvârșit de cel contra căruia acționează, spre deosebire de dol, care constă în manoperele sub influența cărora a avut loc încheierea contractului.La fel ca și dolul, frauda implică reaua-credință a autorului acestuia, dar frauda nu are legătură cu exprimarea consimțământului, nu afectează valabilitatea acestuia și, ca atare a actului juridic încheiat.

Stricto sensu, dolul este viciul de consimțământ care afectează, în mod diferit față de eroare, procesul de formare a voinței juridice a persoanei care încheie un act juridic. Dacă eroarea apare în momentul formării voinței juridice spontan, în cazul dolului viciu de consimțământ, alterarea voinței juridice este determinată de utilizarea unor manopere frauduloase, dolosive de către cealaltă parte contractantă.Prin urmare, persoana care încheie actul juridic va percepe o realitate aparentă, realitate raportat la care își formează și își exprimă voința de a participa la încheierea respectivului act juridic. Pe de altă parte, la fel ca eroarea, dolul falsifică premisele operației intelectuale care precede darea consimțământului, alterând realitatea în cazul victimei.

În acest sens diferențierea, dar și asemănarea dintre dol și eroare este clar ilustrată și în practica juridică.

Într-o speță, Curtea Supremă de Justiție a arătat că, potrivit art. 953-954 C. civ, este anulabilă convenția care are la bază vicierea consimțământului prin manopere frauduloase, folosite de una dintre pârțile contractante, manopere ce au provocat celeilalte pârți eroarea asupra substanței obiectului contactului. În cauză rezultă că, pentru încheierea convenției, recurenta-pârâtă a folosit mijloace dolosive. Recurența, societatea comercială având ca obiect de activitate si efectuarea de operații de import-export de bunuri, a cumpărat, în scop de vânzare, de la o societate de transport din Germania autobuzul în discuție. Ulterior, prin publicitate, l-a oferit spre vânzare, arătând că data fabricației este anul 1986, data regăsită și în avizul de însoțire a mărfii, când, de fapt, data reală era 1976. Aceste probe, s-a arătat, învederează, fârâ echivoc, că recurenta a întrebuințat mijloace dolosive pentru a o induce în eroare pe intima cu privire la anul de fabricatie a autovehiculului. Pentru că recurenta avea în obiectul de activitate și tranzacții de import de bunuri, nu se poate susține, în mod serios, că atunci când a cumpărat autovehiculul în discuție nu a cunoscut și nici nu s-a preocupat să afle data reală de fabricație. Recurenta mai susține că data de fabricație a autovehiculului nu are o gravitate atât de mare, în cât să impună desființarea vânzării, această calitate nereferindu-se la o calitate principală pe care părțile s-o fi avut în vedere și nu este de natură a afecta valabilitatea contractului. Nici această critică nu este întemeiată deoarece eroarea asupra substanței obiectului actului juridic are în vedere acea calitate a obiectului sau alte elemente ale acestuia pe care părțile le-au luat în considerare atunci când au încheiat convenția și a căror existență presupusă sau reală le-au determinat să contracteze. În speță, data fabricației autovehiculului a constituit calitatea esențială a convenției părților, încât, dacă intimate ar fi cunoscut ca anul de fabricație este 1976, și nu 1985, este sigur că nu ar fi încheiat convenția (C.S.J., Secția Comercială, Decizia nr. 1574/1997, în Dreptul nr. 2/1998, p.130-131).

În sens restrâns dolul constituie viciu de consimțământ și pe cale de consecință, privește doar formarea actului juridic și rezidă într-o eraoare provocată intenționat de cocontractant sau, pentru actele unilaterale, de către un terț, datorită căreia victima își dă consimțământul la încheierea actului. Acesta este sensul folosit de art. 960 alin (1) Vechiul Cod civil.

1.2 Reglementarea juridică a dolului

Dolul este supus normativ prevederilor art.953 C.civ., csre îl consacră ca viciu de consimțământ [“ consimțămâtul nu este valabil când este (…) surprins prin dol”], art. 960 alin (1) C.civ., care îl definesc ca instituție juridică (”dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una dintre părți sunt astfel încât este evident că, fără aceste mașinațiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat”), art. 960 alin. (2), care obligă pe cel care afirmă că a fost indus în eroare să probeze aceasta (“dolul nu se presupune”) și art. 961 C.civ., care prevede consecințele pe care le produce dolul aspura actului juridic încheiat sub inflența sa [“ convenția făcută prin (…) dol (…) dă loc numai acțiuni de nulitate”].

În acest sens, putem vorbi despre o eroare provocată, care nu este o eroare spontană , precum eroarea propriu-zisă, ci opera celeilalte părți realizată prin mijloace înșelătoare. Această regulă a art. 960 este specială convențiilor, fiindcă numai la convenții există mai puține părți, și deci dolul unei părți împotriva unei parți împotriva celeilalte părți este posibilă. Nu se poate aplica aceeași regulă la actele unilaterale, unde există un singur autor, și unde forțat dolul ce viciază voința sa provine de la un terț. În consecință, în actele unilaterale, dolul îndreptat împotriva autorului actului este o cauză de nulitate, de la oricine ar emana. Exemplu: un moștenitor care acceptă o succesiune din cauza dolului a carui victim a căzut, poate cere anularea acceptării, oricare ar fi autorul dolului, fie el un alt moștenitor, un legatar, un creditor al succesiunii sau orice alt terț. De asemeni, când un testator face un legat în urma unui dol, moștenitorii interesați pot cere anularea legatului, oricare ar fi autorul dolului, fie el legatarul însuși chemat să beneficieze de legat, fie el orice altă persoană (Cas. I 13 martie 1915, Dr. 1915, n. 37, p. 291).

2. Structura dolului

Structura dolului ca viciu de consimțământ este formată din două elemente:

– un element subiectiv, intentional, concretizat în intenția de a induce în eroare;

– un element obiectiv, material, concretizat în mijloacele viclene folosite pentru a induce în eroare.

Elementul subiectiv constă în intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic civil.

În privința elementului subiectiv, în practică s-au făcut două precizări, și anume:

– lipsa discernămantului și dolul, sub forma captației, se exclud,

-nu există dol dacă cocontractantul cunoștea împrejurarea pretins ascunsă.

Dolul , numit și vicleșug, apare într-o accepțiune empirică, un vicleșug ce surprinde partea cocontractantă prin reprezentarea mincinoasă, falsă a realității.La baza intenției de a induce în eraore stă un scop ilicit,ceea ce determină caracterul ilegal al dolului.Inducerea în eroare și activitatea dolosivă în genere a cocontractantului constituie o manifestare a relei-credințe.

În acest context, dolul este definit în literatura juridică drept o formă tipică a relei-credință, a lipsei de loialitate la încheierea actelor juridice.Exploatând, se poate afirma că nu este posibilă executarea cu bună-credință a unei convenții încheiate cu rea-credință, tocmai pentru faptul că în acest fel am fi în prezența încălcării unui principiu juridic fundamental.Cu alte cuvinte, voința trebuie să se formeze și să se exteriorizeze în mod liber, fără presiuni exterioare sau manopere viclene și având imaginea corectă și exactă a consecințelor juridice, respective a drepturilor dobândite și a obligațiilor asumate.

Conceptul de rea-credință este antonimul conceptului de bună-credință.Buna-credință este un principiu de ordin general, care poate fi considerat un intermediar între norma morală care trebuie să fie prezentă în toate actele și regula tehnică ce îi determină condițiile și efectele.

Deși, de regulă, în materie civilă nu are o semnificație prea mare diferențierea care se face în materie penală între diferitele forme și grade ale culpei, totuși, în materie de dol, trebuie distins între culpă și intenție, doar acțiunea dolosivă săvârșită cu intenție atrăgând răspunderea pentru dol. Aceasta înseamnă că autorul dolului în momentul acțiunii trebuie să își dea seama de urmările conduitei sale sau chiar numai posibilitatea de a se produce aceste urmări și să le lase să se producă. În ceea ce privește intenția, doar intenția directă și calificată se caracterizează prin rea-credință, intenția indirectă putând fi asimilată simplei culpe.

Jurisprudența a arătat că nu există dol dacă cealaltă parte cunoștea împrejurarea pretins ascunsă sau dacă eroarea a fost provocată dintr-o simplă neglijență, fără rea-credință.

Elementul obiectiv constă în utilizarea de mijloace viclene, respectiv manopere dolosive, mașinațiuni, artificii, afirmații mincinoase, șiretenii pentru a induce in eroare. Pentru a fi în prezența dolului, din punctual de vedere al elementului material, condiția necesară este aceea ca manoperele dolosive întrebuințate de partea contractantă să fie culpabile. Între elementul intențional și elementul material există o strânsă legătură, datorită faptului că intenția persoanei de a induce în eroare, ca act intern de voință, se exteriorizează prin elementul obiectiv al dolului-mijloacele viclene folosite pentru atingerea scopului care determină încheierea actului juridic în cauză. În acest sens, dolul este un viciu de consimțământ, deoarece libertatea voinței persoanei lezate a fost încalcată.

Jurisprudența și doctrina au arătat că mijloacele viclene pot consta în manevre(acte positive), în simple minciuni sau chiar reticențe. Elementul material poate consta într-o acțiune pozitivă (fapt comisiv), cât și într-o acțiune negativă (fapt omisiv). Inițial a fost respinsă ideea unui “dol prin reticență” (printr-un fapt omisiv) considerându-se că “cine nu vorbește nu înșeală”, însă în prezent se consideră că acesta se concretizează în ascunderea ori necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască. Spre exemplu s-a admis că este dol prin reticență dacă, la încheierea căsătoriei, unul dintre soți a ascuns celuilalt, cu bună știință, boala de care suferea ori numai amploarea și manifestările concrete ale acesteia.

3. Clasificarea dolului

3.1 În funcție de natura efectelor pe care le are asupra actului juridic civil, dolul se clasifică în dol principal ș idol incident.

Dolul principal (dolus dans causam contractus) afectează procesul de formare a voinței juridice, astfel încât exteriorizarea voinței generează un consimțământ care nu este valabil din punct de vedere juridic; acest dol atrage după sine anulabilitatea actului juridic.

Dolul incident (dolus incidentis) determină o inducere in eroare în raport cu elementele care nu sunt esențiale sau determinante pentru încheierea actului juridic respective, actul juridic perfectându-se și în lipsa manoperelor frauduloase. Sancțiunea în cazul dolului incident ar putea consta într-o reducere valorică a prestației la care persoana s-a obligat prin dol.

În funcție de producerea sau nu a unei consecințe asupra actului juridic civil, dolul poate fi clasificat în dol grav și dol tolerat sau indiferent.

Dolul grav (dolus malus) apare în procesul de formare a voinței juridice a părții contractante, produce efecte juridice, determinând modificarea efectelor pe care le-a produs sau pe care le poate produce actul juridic astfel încheiat.

Dolul indiferent (dolus bonus) nu produce efecte juridice asupra actului juridic care a luat naștere ca urmare a manifestării de voință. Dolus bonus este de cele mai multe ori, consecință a caracterului de cvasi-notorietate al manoperelor dolosive utilizate de persoana care induce în eroare. De asemenea, dolul datorat unei naivitați excesive sau a lipsei elementare de informare nu produce efecte juridice.

Clasificarea dolului în dol principal ș idol incident își are originea in dreptul roman, unde se distingea între dolus malus, când manoperele întrebuințate erau viclene sau frauduloase, și dolus bonus, când manoperele folosite exprimau o anumită istețime, condamnabilă moralmente, dar tolerată de lege, prin care cineva își apăra interesele sale legitime.

4. Condițiile dolului

Pentru a duce la anularea actului juridic, dolul trebuie să îndeplinească două condiții:

-să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

-să provină de la cealalta parte.

Prima condiție este expres prevăzută de art. 960 C. civ. în formula “mijloacele viclene sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinațiuni, cealalta parte n-ar fi contractat. Conform art. 960 C. civ. pentru a conduce la anulabilitatea actului juridic este necesar ca eroarea provocată să cadă asupra unor elemente determinante, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic respectiv, în sensul că, dacă partea aflata în eroare ar fi știu adevărul, nu ar fi încheiat acel act. Dolul trebuie sa fie determinant pentru încheierea actului juridic, conform art. 960 alin. (1) C. civ., întrucât între mijlacele viclene folosite de autorul dolului și consimțământul dat de victimă trebuie să existe un raport de cauzalitate . În concluzie nu va fi reținut ca viciu de consimțământ decat dolul determinant sau principal, nu și dolul incident, neesențial, accidental, care, fără a determina partea să încheie actul juridic, o face doar să accepte clauze mai oneroase, motiv pentru care el nu atrage anulabilitatea actului juridic.

Caracterul determinant al manoperelor dolosive pentru cealaltă parte contractantă se apreciază de la caz la caz- in concreto- instanța trebuind să țină seama de experiența de viată, pregătirea și alte date privitoare la cel ce se pretinde victim a dolului.

Cea de-a doua condiție este conținută tot în art. 960 C. civ.: “(…) mijloacele viclene intrebuințate de una dintre părti”.Articolul 960 C. civ. se referă la actele bilaterale, în care, după cum se exprimă acest text legal, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte contractantă.

Mijloacele viclene, pentru a se putea constitui în dol, trebuie să prezinte o anumită gravitate(dolus malus), ceea ce înseamnă că simpla exagerare, cu scop de publicitate, nu reprezintă dol, ci o practică îngăduită în activitatea de contractare(dolus bonus), cum poate fi cazul exagerărilor comercianților asupra calității mărfurilor, dacă nu sunt urmate de manpere frauduloase caracteristice pentru a împiedica verificarea calității mărfii.

De principiu, dacă manoperele dolosive sunt săvârșite de un terț, ele nu pot atrage anularea actului juridic.

Această condiție este îndeplinită în actele juridice bilaterale și în uramătoarele două situații:

Dolul provine de la un terț, dar cocontractantul are cunoștință de aceasta împrejurare (complicitate la dol, deoarece partea, cu intenție, a înlesnit sau a ajutat la provocarea erorii prin mijloace viclene);

Dolul a fost săvârșit de un reprezentant (de ex. mandatarul) sau de prepusul (angajatul) al celeilalte părți.

O precizare necesară, ca și în cazul erorii, este următoarea: nu se cere ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului bilateral; dacă, totuși, ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este în drept să ceară anularea actului pentru dolul al cărui victimă este.

5. Sancțiune și probă

Din construcția reglementării juridice a dolului prin dispozițiile Codului civil din 1864 acest vicu de consimțământ era sancționat cu nulitatea relativă, la cererea celui înșelat, care trebuia să administreze probele necesare, în conformitate cu art.960 alin 2 C.civ. Este vorba de dolul principal( dolus dans causam contractui), care cade asupra unor elemente determinante la încheierea actului juridic, viciind consimțământul părții.

Așa cum rezultă din art. 960 alin.(2) C. civ. “dolul nu se presupune” , ceea ce înseamnă că partea care invocă inducerea în eroare ca motiv determinant al încheieri actului juridic respectiv trebuie să dovedească acest fapt juridic. În concluzie, sarcina probei revine reclamantului, celui care, în apărarea intereselor sale legitime, invocă existenta dolului.

Dolul fiind un fapt juridic, poate fi dovedit prin orice mijloace de probă, prin prezumții simple deduse din anumite comportamente ale părțlor și prin proba testimonială. Stauările instanțelor de fond scapă, în principiu, controlului instanței de recur, deoarece este vorba de rezolvarea unei chestiuni de fapt.

Spre deosebirea de proba erorii, dovada dolului este mai usor de făcut datorita elementului său material, exterior, obiectiv. Dolul, ca viciu de consimțământ atrage nulitatea relativă a actului juridic civil, acțiunea în anulare putând fi promovată doar de victima manoperelor dolosive.

Dolul are o natură juridcă dublă, respectiv viciu de consimțământ și faptă ilicită a autorului manoperelor dolosive. Datorită naturii juridice duble a dolului, el poate constitui temei nu numai pentru acțiunea în anularea actului juridic, ci și pentru o acțiune în despăgubire.

Dolul principal, atât cel omisiv, cât și cel comisiv, ca viciu de consimțământ atrage nulitatea relativă a actului juridic, conform art. 961 C. civ., care statuează: “convenția făcută prin(…) dol (…) dă loc numai acțiunii de nulitate”. În situația dolului incidental, actul încheiat se va mențne valabil (nu se va putea cere anularea actului), sancțiunea constând în reducerea corespunzătoare a prestației.

Existența elementului material în structura dolului, justifică și o acțiune pentru răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998-999 C. civ. pe lângă acțiunea în anulare.

Sub aspectul clasificării în dolus malus și dolus bonus preluate din dreptul roman, dolul malus reprezintă dolul grav, care viciază consimțământul fiind sancționat cu nulitatea relative a actului juridic afectat, pe când dolus bonus nu dă naștere la nicio acțiune în justiție, nici în despăgubire, nici în nulitatea actului juridic, neafectând în niciun fel valabilitatea actului juridic.

Secțiunea 4 . Scurtă privire comparativă asupra celor două sisteme (Codul civil din 1864 și Codul civil în vigoare)

La o simplă observare a reglementărilor din cele două coduri se pot face următoarele precizări:

Grație lărgirii sferei de cuprindere în Noul Cod civil, reglementarea dolului se realizează în Cartea a V-a, Titlul II, Secțiunea a 3-a, paragraful 3, III, prin dispozițiile art.1206 alin. (1)- (2); art. 1214 alin. (1)-(4) și art. 1215 alin. (1)- (2), în C.civ. de la 1864 reglementarea era cuprinsă în Cartea a III-a , Titlul III, Captitolul II, Secțiunea a II-a – “Despre consimțământ”, în art. 956 și art. 960;

Art. 1206 din Codul în vigoare trece dolul pe locul al doilea în enumerarea viciilor de consimțământ, față de art. 953 din Codul de la 1864, care îl enumera pe locul al treilea;

Codul civil în vigoare asigură reglementarea expresă dolului comis de un terț prin art. 1215 alin. (1) și (2) în raport cu reglementarea veche care nu dispune astfel.

În acest sens, se remarcă abordarea aspectelor privind eroarea, dolul, violența și leziunea prin utilizarea metodei comparative în vederea sublinierii specificităților fiecărui viciu de consimțământ atât corespunzător sistemului Codului civil din 1864, cât și reglementării din Noul Cod civil. Această abordare nu reprezintă doar o prezentare a modului în care viciile de consimțământ erau interpretate în doctrină și în practica judiciară, ci, din contră, constituie o cercetare aprofundată ce evidențiază diferențele de concepții dintre cele două sisteme prin reliefarea modificărilor aduse acestor instituții de dispozițiile Codului civil din 2009, dar și implicațiile teoretice și practice ce decurg din distincțiile realizate, urmând a menționa cu titlu exemplificativ în cadrul prezentării de față numai anumite modificări introduse prin Noul Cod civil în materia viciilor de consimțământ.

În ceea ce privește dolul, se impun două sublinieri. Prima constă în aceea că, potrivit concepției instituite de prevederile Noului Cod civil, nu se mai reține diferența corespunzătoare reglementării anterioare în baza căreia se realiza distincția dintre dolul principal, a cărui incidență atrăgea nulitatea relativă a contractului, și dolul incident (secundar), care, datorită faptului că privea aspecte nedeterminante pentru încheierea contractului, nu atrăgea nevalabilitatea acestuia.

Referitor la cerințele dolului, o a doua diferențiere importantă constă în faptul că, în temeiul art. 1204 alin. (2) N.C.civ., va interveni nulitatea relativă a contractului și în ipoteza în care dolul nu este determinant pentru încheierea contractului, singura cerință fiind aceea ca dolul să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau de la un terț, însă în acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența dolului.

În ceea ce privește vicierea prin dol a consimțământului, aceasta intervine, conform art. 1214 din Noul Cod Civil, atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. O deosebire importantă față de vechiul Cod Civil este că dolul poate determina anularea contractului indiferent de elementul asupra căruia poartă și indiferent dacă elementul respectiv era determinant sau nu pentru încheierea contractului. Sub imperiul vechii reglementări, dolul nu ducea la anularea contractului decât în situația în care era decisiv pentru încheierea contractului. Astfel, în cazul în care manopere dolosive întrebuințate determinau acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puțin favorabile, nu se putea invoca nulitatea actului juridic încheiat, ci se puteau cere numai despăgubiri.

Această posibilitate, de a cere despăgubiri, este păstrată ca opțiune pentru cel al cărui consimțământ a fost viciat, care are două posibilități: de a cere anularea contractului, împreună cu daune-interese, sau de a cere menținerea acestuia și reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.

Capitolul 4. Studiu de caz

Acest capitol pune accentul pe creearea de abilități în vederea analizării și sintetizării literaturii de specialitate aferentă fiecărui studiu de caz în domeniul viciilor de consimțământ, respectiv dolul.

Vom analiza câteva spețe în material viciilor de consimțământ, respectiv anulare act pentru dol atât pe vechiul Cod civil cât și pe noul Cod civil.

Secția civilă a Curții de Apel

Decizia nr. 2185 din 5 octombrie 2000 (Cluj)

Acțiune în anularea testamentului autentificat de notarul public, captația și sugestia.

Captația și sugestia constituie cauze de nulitate a liberalităților, numai dacă mijloacele folosite sunt într-adevăr dolosive și frauduloase.

Mijloacele captatorii nu pot duce la anularea liberalității, dacă nu sunt concretizate prin dol. Prin urmare, liberalitatea poate fi anulată numai dacă manoperele fraudulase au avut ca rezultate alterarea voinței dispunătorului.

Prin sentința civilă nr. 6635 pronunțată la 8 octombrie 1999 de Judecătoria Bistrița, în dosarul nr. 6115/1998, s-a respins acțiunea civilă precizată și extinsă, formulată de reclamanții V.O., P.V., H.V.R. și P.D. împotriva pârâților M.V. și M.F. ca neîntemeiată.

S-a admis acțiunea reconvențională formulate de pârâta reclamantă reconvențională M.V. împotriva reclamanților – pârâți reconvenționali V.O., P.V., H.V.R. și P.D. și în consecință, s-a dispus anularea certificatului de moștenitor nr. 89 din 9 iunie 1998 eliberat de notarul public B.M. pârâților reconvenționali.

Au fost obligați pârâți reconvenționali să plătească reclamantei M.V. 3.053.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instant a reținut că defunctul P.I., decedat la data de 3 iunie 1998, a dobândit în timpul vieții, prin cumpărare, imobilul situate în Bistrița, str. Cerna nr.3, ap. 24, înscris în CF nr. 5529/24 Bistrița, nr. top 8253/24.

Întrucât defunctul nu a avut moștenitori rezervatari, a dispus de avutul său pentru timpul încetării sale din viață, în favoarea reclamantei reconvenționale M.V., instituind-o legatar universal prin testamentul autentificat sub nr. 1295 din 6 mai 1997 de către notarul public B.E.F.

Faptul că a instituit ca legatar universal pe reclamanta reconvențională iar nu pe propriile sale rude, s-a datorat împrejurării că beneficiară liberalității a prestart servicii de îngrijire a dispunătorului, stabilindu-se puternice sentimente de afecțiune și recunoștință.

Susținerile reclamanților că testamentul nu ar fi valabil, întrucât a fost întocmit la sugestia și captația pârâtei, care a folosit mijloace nepermise de lege și normele de morală, în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care acesta nu ar fi făcut-o din proprie initiativă, nu au fost primite, deoarece din coroborarea probatoriului administrat rezultă în mod evident că testatorul și-a dat consimțământul în mod liber, reclamanții neprobând faptul că pârâta M.V. ar fi folosit manevre dolosive pentru a-l determina s1 o instituie legatar universal, în lipsa cărora se apreciază că actul de liberalitate nu poate fi rezultatul unei activități insidioase.

Mai reține prima instanță intenția testatorului de a o gratifica pe legatară pentru întreținerea ce i-a acordat-o aceasta, și îngrijirea în caz de nevoie și nicidecum cauze imorale.

Testamentul autentic încheiat la data de 6 mai 1997, prin care testatorul P.I. a dispus în favoarea reclamatei reconvenționale M.V. instituind-o legatar universal îndeplinește toate condițiile de fond cerute de lege pentru validitatea sa, neexistând niciun motiv de nulitate sau de anulare a acestuia.

Ulterior decesului testatorului survenit la data de 3 iunie 1998 s-a eliberat reclamantei reconveționale certificatul de legatar nr. 67 din 20 iulie 1998 eliberat de notarul public B.E.F., prin care se constată calitatea acesteia de moștenitor testamentar în cotă de 1/1 parte și compunerea masei succesorale.

Urmarea transmisiunii succesorale reclamanta reconvenționlă, în calitate de proprietar al apartamentului dobândit cu titlu de moștenire testamentară, l-a înstrăinat pârâtei M.F. pentru prețul de 20.000.000 lei, fapt ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4111 din 29 iulie 1998 de către notarul pubil G.A.V.

Apelul declarat de reclamanții V.O., P.V., H.R.V. și P.D. a fost respins ca nefondat de Tribunalul Bistrița-Năsăud, prin decizia civilă nr. 320 din 31 martie 2000.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că având în vedere existența testametului instituit în favoarea pârâtei M.V., care îi conferă calitatea de legatar universal, înlăturând de la succesiune pe moștenitorii nerezervatari, în mod temeinic s-a respins acțiunea reclamanților. Concluzia că voința testatorului nu a fost influențată prin sugestie și captație de către pârâtă este judicioasă și susținută de probele dosarului.

Împotriva deciziei au declarat recur reclamanții V.O., P.V., H.V.R. și P.D., solicitând casare hotărârilor recurate și rejudecând cauza în fond să se adimtă acțiunea așa cum a fost precizată și extinsă și să se respingă ca neîntemeiată acțiunea reconvențională a pârâtei M.V. invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 11 Cod procedură civilă.

Recurenții reinterează criticile aduse în fața instanței de apel.

Recursul este neîntemeiat.

Instanțele au analizat în mod judicious probele administrate, au stability o stare de fapt reală, pronunțând hotărâri temeinice și legale, motivate amplu și foarte convingător.

Actele de dispoziție cu titlu gratuit, sunt supuse regulilor din dreptul comun în ceea ce privește viciile consimțământului. Conform art. 960 C.Civ., dolul este o cauză de nulitate a actului juridic atunci când mijloacele viclene sunt de așa natură încât este evident că fără aceste manopere, cealaltă parte nu ar fi contractat. În materie de liberalități, dolul e manifestă sub forma captației și sugestiei. Captația constă în manopere dolosive și mijloace frauduloase folosite în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului și a înșela buna lui credință pentru a-l determina să-i doneze un bun ori să fie gratificat prin testament.

Sugestia se exercită prin mjloacele ascunse și tendențioase, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului de a face o donație sau a constitui un legat pe care nu l-ar fi făcut din propria inițiativă.

Captația și sugestia constituie cauze de nulitate a liberalității numai dacă mijloacele folosite sunt într-adevăr dolosive, frauduloase. Mijloacele captatorii nu pot duce la anularea liberalității dacă nu sunt caracterizate prin dol. Prin urmare, liberalitatea poate fi anulată numai dacă manoperele frauduloase au avut ca rezultat alterarea voinței dispunătorului, în sensul că fără exercitarea lor, dispunătorul nu ar fi făcut actul de liberalitate.

În cauză, recurenții nu au făcut dovada folosirii de către pârâta M.V. a mijloacelor dolosive frauduloase, care ar fi alterat voința defunctului, în sensul că fără exercitarea lor, nu ar fi întocmit testamentul.

Majoritatea probelor administrate în cauză, confirmă împrejurarea că între pârâta M.V. și defunct a existat o relație apropiată, de afectivitate, baztă pe sinceritate și ajutor reciproc. Relațiile intime existe între testator îi pârâta M.V. nu au fost imorale, fiind firești, datorită relațiilor existente între ei.

Corect a reținut și motivate instanța de apel, că existând două certificate de moștenitor emise în favoarea unor moștenitori cu vocative legală, respective testamentară, prima instanță în mod legal a statuat că moștenitorii legali sunt înlăturați de către legatarul universal, nefiind rezervatari, ipoteză în care se impune menținerea certificatului de moștenitor emis în favoarea părții cu vocative succesorală – adică a pârâtei M.V. și anularea celuilalt certificat.

În temeiul acestor considerente, se va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

Judecătoria Pitești

Secția civilă

Sentința civilă nr. 9324

Ședința publică din data de 15.12.2015

Pe rolul soluționării cereri de chemare în judecată formulată de reclamanții B. A și R. V., în contradictoriu cu pârâții B. M și B. M., având ca obiect anulare act.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 16.07.2010, au încheiat cu pârâții un antecontract de vânzare–cumpărare, prin intermediul căruia părțile s-au obligat să încheie la data de 15.12.2014 un contract de vânzare-cumpărare cu privire la o parte din imobilul situate în Pitești.

Tot ca urmare a acestui contract, reclamanții și-au asumat obligația de a achita trei rate, ultima rată reprezentând momentul la care urma să se încheie și actul de vânzare-cumpărare, achitând inainte de încheierea acestui contract o sumă de bani cu titlu de avans din suma totală a bunului înstrăinat.

Reclamanții au arătat că au achitat suma respectivă, moment în care au aflat că bunul ce urma să fie vândut și care a fost promis prin acest antecontract avea înscrisă o ipotecă, lucru necunoscut de aceștia la momentul încheierii convenției.

Reclamanții au solicitat anularea convenției încheiate cu pârâții, ca urmare a vicierii consimțământului lor prin dol, întrucât promitenții-vânzători au ascuns faptul că bunul ce urmează a fi vândut are vreo grevare înscrisă.

Această situație de fapt rezultă din însuși antecontractul de vânzare-cumpărare, în cuprinsul căruia pârâții au declarat pe proprie răspundere “cunoscând consecințele unei astfel de declarații-imobilul pe care îl vinde este liber de orice sarcini, servituți, nu se afla în litigiu și nu a fost grevat”.

În ceea ce privește vătămarea cauzată ca și condiție de admisibilitate a unei nulități relative, reclamanții au apreciat că este lesne de înțeles ca în situația în care ar încheia contractual de vânzare-cumpărare, ar exista posibilitatea să piardă oricând imobilul ca urmare a neplății de către pârâți a creditului ce a genereat ipoteca.

În dovedire, reclamanții au depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1248 C. civ.

Pârâții au învederat că, potrivit dispozițiilor art.7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termini de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept “coroborat cu dispozițiile art. 12 din același act normativ”, “în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită”.

Prescripția dreptului la acțiune în sens procesual înseamnă, de fapt, o sancțiune stabilită prin lege, îndreptată împotriva creditorului, care timp de trei ani demonstrează nepăsare în recuperarea banilor săi, astfel încât dacă el nu dă în judecată un debitor în acest interval, se presupune că nu a fost interesat în colectarea banilor și atunci nu mai poate acționa în judecată debitorul.

Pe fondul cauzei, față de viciul de consimțământ invocat de către reclamanți, pârâții au considerat că nu poate fi invocat dolul ca și cauză de nulitate relativă a antecontractului de vânzare-cumpărare, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile legale. Astfel, apărarea reclamanților în sensul că ar fi fost induși în eroare prin mijloace viclene pentru încheierea antecontactului de vânzare-cumpărare nu are susținere, cât timp existența unei ipoteci sau a altor sarcini înscrise asupra unui imobil se pot verifica de către orice persoană prin solicitarea unui extras de carte funciară de la OCPI Argeș. Acest registru este public, iar înscrierile făcute în cadrul cărții funciare sunt opozabile terților.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material al reclamnților la acțiunea în anulare pentru dol, instanța reține următoarele:

Referitor la legea care urmează să fie aplicată în soluționarea prezentului litigiu, instanța reține că prescripțiile extinctive începute și împlinite sub imperiul reglementării anterioare nu sunt supuse dispozițiilor legii noi, întrucât ele reprezintă situații juridice trecute. În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 4 din C.civ adoptat prin Legea 287/2009, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Așadar, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, rupunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă, în speță legea aplicabilă în material prescripției fiind Decretul 167/1958.

Așadar, pentru dol, legea fixează două momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția extinctivă: fie momentul subiectiv al cunoșterii cauzei de anulare, fie momentul obiectiv al exprimării celor 18 luni de la data încheierii actului juridic- termenul de 18 luni stabilit de art. 9 din Decretul 167/1958 nefiind un termen de prescriptive extinctivă sau un termen limită până la care trebuie declanșată acțiunea, ci avân funcția de a marca momentul de la care începe să curgă prescripția pentru ipoteza în care cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută înăuntrul celor 18 luni.

Pentru aceste motive instanța admite excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocată de pârât prin întâmpinare.

Constatare nulitate act juridic

Tribunalul Prohova Secția I civilă

Decizia civilă nr. 29

Ședința publică din data de 24.04.2012

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel formulate de către apelanta-reclamantă, a dispozițiilor legale incidente, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 296. C. proc.civ., tribunalul constată că aceste motive sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin cererea indroductivă de instanță reclamanta solicitat constatarea nulității absolute parțiale Certificatului de Moștenitor nr. 1402/20.06.1991, în care se menționează că a renunțat la succesiunea defunctei, pe motiv că acordul său de voință a fost viciat, fiind indusă în eroare de cei doi pârâți, în sensul că prin această renunțare ar fi renunțat doar la cota sa din imobilul casă de locuit, nu și la terenul aferent.

Așadar, în esență, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, reclamanta susținut, în esență, faptul că, la momentul renunțării la succesiunea autorului să, consimțământul său a fost alterat printr-un viciu de consimțământ, respectiv prin dol, fapt ce a condus la lipsa unui consimțământ valabil exprimat, de natură a atrage, ca sancțiune civilă, nulitatea actului juridic de renunțare la succesiune.

Conform art. 960 C.civ., dolul reprezintă acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.

Consimțământul reprezintă unul dintre elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimă voința persoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvârșire a consimțământului este sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic. Nu aceeași este sancțiunea în cazul în care consimțământul există, dar este viciat prin dol, cum este cazul de față.

Nulitatea invocată de reclamantă, ca efect al dolului viciu de consimțământ, este nulitatea relativă, iar nu nulitate absolută cum susține reclamanta, soluție la care ajungem dacă ținem cont de natura interesului ocrotit, și anume protecția unui interes personal.

Din această perspectivă, tribunalul constată că în mod corect prima instanță a apreciat că, în cauza de față, nu ne aflăm în situația unei lipse totale a consimțământului. Din contră, se constată că reclamanta a exprimat un consimțământ care îndeplinește trei condiții de valabilitate (să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat), mai puțin cel referitor la nevicierea consimțământului.

În această situație, susținerile reclamantei din motivele de apel urmează a fi înlăturate, în sensul că pretinsul dol ar constitui o cauză de nulitate absolută.

În realitate, după cum a precizat și judecătoria în considerentele sentinței atacate, dolul, alături de celelalte vicii de consimțământ (eroarea, violența și leziunea), atrag nulitatea relativă a actului juridic.

Regimul juridic al nulității relative a actului juridic stabilește că nulitatea relativă este prescrptibilă. Cu alte cuvinte, dacă nulitatea relativă nu este invocată înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, persoana interesată pierde dreptul de a mai exercita cu succes dreptul la acțiune în justiție pentru recunoașterea sau afirmarea dreptului ori a interesului său legitim.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripție extinctivă, care, în speță, este de 3 ani potrivit art.1 alin.3 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru dol începe să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

Certificatul de moștenitor a fost emis la data de 20.06.1991 astfel că termenul de 18 luni s-a împlinit la data de 20.12.1992. În acest caz termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 20.12.1995. Acțiunea a fost introdusă în anul 2011, după împlinirea termenului de prescripție.

În raport de cele reținute mai sus, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea în nulitatea parțială a certificatului de moștenitor, ca fiind prescrisă.

Se observă, însă, că după ce a pus în vedere reclamantei să aducă noi precizări la acțiune, la termenul de judecată din data de 13.10.2011 prima instanță a pus în discuția părților natura juridică a nulității ce ar opera în prezenta cauză, după ce a stabilit, în ședință publică, faptul că în mod eronat reclamanta a susținut că sr fi aplicabile dispozițiile Noului Cod Civil care reglementează nulitatea absolută a actului juridic în caz de dol, în realitate fiind aplicabile dispozițiile Vechiului Cod Civil, care consacră nulitatea relativă a actului juridic în caz de dol.

De altfel, chiar și Noul Cod Civil, la art. 1251, prevede că un contract este anulabil (lovit de nulitate relativă) când… consimțământul uneia dintre părți a fost viciat.

Rezultă, așadar, că drepturile și garanțiile procesuale ale reclamantei au fost respectate de către prima instanță, recalificarea corectă a temeiului de drept al pretențiilor reclamantei fiind stabilită în ședință publică, după o prealabilă dezbatere asupra acestui aspect.

Prin urmare, tribunalul constată că hotărârea pronunțată de Judecătoria Ploiești este legală și temeinică, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune fiind corectă, atâta timp cât motivul invocat de reclamantă pentru desființarea acelui certificata de moștenitor constituie un caz de nulitate relativă și nu de nulitate absolută, așa cum a susținut reclamanta.

Anulare act Tribunalul Dolj

Secția I Civilă

Decizie nr. 961/2013

Ședința publică de la 22 mai 2013

Reclamantul a chemat în judecată pe pârât solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea actului juridic respectiv sentința civilă nr. 1083 din 19.06.2012 a Judecătoriei Calafat.

În fapt s-a susținut că prin sentința civila menționată anterior s-a luat act de învoiala părților privind acțiunea civilă de partaj bunuri coachizite, în sensul tranzacției care a fost consfințită.

Se solicită anularea acestei sentințe întrucât consimțământul reclamantului nu este valabil, fiind surprins prin dol.

Reclamantul a semnat tranzacția neștiind că pârâtul la indus în eroare în sensul ca a primit o suprafață mai mică de ha decât cea convenită prin tranzacție. Acest lucru s-a dovedit prin angajarea unui specialist în topemetrie în vederea cărții funciare, care a constatat că reclamantul nu a primit suprafața de 0,71 ha cât s-a consemnat în tranzacție.

În drept, din interpretarea art. 271 și art. 272 Cod procedură civilă, rezultă că hotărârea judecătorească prin care se ia act de învoiala părților reprezintă o transpunere a convenției părților, ceea ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe si finalizată prin convingerile instanței.

Ca urmare, această convenție a părților, chiar dacă este consacrată printr-o hotărâre judecătorească, este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacabilă pe calea acțiuni în anulare.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 953, 960 și 961 cod civil.

Potrivit art. 1214 C.civ, consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celelilalte părți, ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să-l informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvine sa i le dezvăluie.

Partea al cărui consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială.

Întrucât tranzacția părților s-a încheiat la 19.06.2012, instanța apreciază că acest contract este sub incidența Noului Cod civil.

Din textul legal sus-citat, a rezultat că prin dol se întelege inducerea în eroare a unei persoane prin manopere frauduloase, în scopul de a o determina să încheie actul juridic.

Dolul se compune din două elemente care trebuie întrunite cumulativ și anume: un element obiectiv, material, constând în utilizare de manopere dolosive pentru a induce în eroare și un element subectiv, intențional, constând în intenția de a induce in eroare o persoană pentru a o face să încheie un act juridic.

Din actele dosarului a rezultat că atât reclamantul cât și pârâtul au cumpărat de la un terț terenul pe care ulterior au înțeles să-l împartă. Cu ocazia ieșirii din indiviziune și implicit a încheierii contractului între părți, constând în tranzacție, s-au întocmit schițe de amplasament care presupun măsurarea terenului și fixarea limitelor hotarului dintre loturile ce se cuvin părților.

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 ind.1 C. pr. civ., Tribunalul constată că recursul este nefondat.

Astfel, se constată că în cauză instanța de fond a interpretat în mod corect probele administrate în dosar și a aplicat în mod corespunzător dispozițiile legale în materia nulității actelor juridice, reținând în mod justificat că nu poate fi primită acțiunea în anulare pentru dol formulată de reclamant atât timp acesta nu a invocat și dovedit existența unor manopere dolosive, frauduloase, din partea pârâtului la încheierea tranzacției din 19.06.2012 din dosarul de partaj al Judecătoriei Calafat. De altfel, recurentul reclamant nici nu aduce prin motivele de recurs vreun contraargument juridic față de motivele de fapt și de drept reținute de instanța de fond în pronunțarea soluției de respingere a acțiunii de anulare pentru dol.

Cum în speță este cert că în T 2, P 14 există o singură suprafață de 1,42 ha iar voința părților a fost ca aceasta sa fie împărțită între părți în două suprafețe egale, este de netăgăduit că este vorba de o eroare materială- fiind inculsă greșit încă o dată suprafața din T 2, P 14 cu o suprafață de 1,142 ha în lotul pârâtului-care poate fi îndreptată pe calea specială prevăzută de art. 281 C.pr.civ., nepunându-se problema unei cauze de nulitate a tranzacției sau hotărârii de expedient.

Concluzii

Prezenta lucrare constituie rezultatul unui demers științific aprofundat ce a urmărit, în principiu, următoarele obiective:

1. identificarea sediului materiei prin raportare la noile dispoziții ale Noului Cod civil;

2. evidențierea modificărilor aduse de prevederile Noului Cod civil prin raportare la instituțiile deja institutuite de reglementarea Codului civil din 1864;

3. reliefarea consecințelor de ordin teoretic și practic determinate de schimbările de ordin conceptual introduse de noua reglementare;

4. identificarea rolului și a importanței a noilor instituții prevăzute de Noul Cod civil și care reprezintă o noutate pentru concepția dezvoltată conform reglementării aferente Codului civil din 1864;

Astfel, în primul capitol, intitulat „Noțiuni introductive”, am prezentat condițiile de validitate ale actului juridic civil referindu-mă îndeosebi la neîndeplinirea condiției consimțământului, aceea de a fi liber și am prezentat, în mod general, viciile de consimțământ.

Al doilea capitol, „Dolul în reglementarea Noului cod civil” prezintă modificările și noutățile aduse de intrarea în vigoare a Noului cod civil, fiind analizate comparativ cu prevederile Codului civil din anul 1864.

„Dolul în reglementarea Vechiului cod civil”, al treilea capitol al prezentei lucrări cuprinde descrierea dolului ca viciu de consimțământ în vechea reglementare, importanța acestuia și modalitatea de aplicabilitate a sancțiunii juridice în cazul în care consimțământul nu era exprimat în mod liber din cauza acțiunilor de inducere în eroare a persoanei, de către cealaltă parte sau de un terț.

Ultimul capitol a fost rezervat prezentării practice a unor studii de caz pe baza vicierii consimțământului prin dol, acestea fiind preluate din jurisprudența instanțelor de judecată de grade diferite și cuprind atât modalitatea de aplicabilitate a vechii reglementări, cât și în lumina Noului cod civil.

De asemenea, la sfârșitul lucrării este prezentată în mod sistematizat bibliografia ce a constituit fundamentul cercetării științifice valorificate prin redactarea prezentei teze, fiind consultate în acest scop informațiile cuprinse în cursuri, tratate și monografii atât din doctrina română aferentă materiei, cât și din doctrina străină relevantă pentru studiul temei propuse.

Bibliografie

I. Legistlație:

1.Noul Cod civil

2.Codul civil din 1864

3.Legea nr 71/2011

II.Cursuri și tratate

Flavius-Antoniu BAIAS, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Ioan MACOVEI, Noul Cod civil, Comentarii pe articole, Ediția a II-a, Editura CH. Beck.

2. Gheorghe BELEIU, Ediția a VII-a revizuită și adaugită de: Marian NICOLAE, Petrică TRUȘCĂ, Drept civil român-Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, București, 2001.

3. Gabriel BOROI, Carla Alexandra ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea generală, Editia a II-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2012.

4. Doctorant – Ruxandra BURDESCU, Coordonator științific –Prof. Univ. Dr. Ion Dogaru, Teză de doctorat, Craiova 2003

5. Sevastian CERCEL, Introducere în dreptul civil, Editura Didactică și pedagogică, R.A.2006.

6. Dorin CLOCOTICI, Gheorghe GHEORGHIU, Dolul, frauda și evaziunea fiscal, Ed. Lumina Lex, București, 1996.

7. Aspazia COJOCARU, Drept civil. Partea generală, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2010.

8. Dr. Mircea N.COSTIN, Dr. Mircea C.COSTIN, Dictionar de drept civil, București, 2004.

9. Eduard DOGARU, Dolul. Interferențe, Editura CH.Beck, București, 2012.

10. Ion DOGARU, Sevastian CERCEL, Drept civil. Partea generală, Editura CH.Beck, București, 2007.

11. Doctorand-Cătălin DUȚĂ, Coordonator științific Gabriel BOROI, Teză de doctorat, București 2012

12. Dimitrie GHERASIM, Buna-credinta in raporturile juridice civile , Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1981

13. Constantin HAMANGIU ,I. ROSETTI-BĂLĂNESCU  , Alexandru BĂICOIANU – Tratat de drept civil român- Volumul I, Editura ALL. Beck (Juridca), Ediția a II-a, București, 2002.

14. Ada HURBEAN, Viciile de consimțământ, Editura Hamangiu, 2010.

15. Emil MOLCUȚ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011. Analele Universității “ Constantin Brâncuși ” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 1/2011.

16. Aurel POP, Gheorghe BELEIU, Drept civil. Partea generală, București, 1975

17. Liviu POP, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, 2012

18. Irina Olivia POPESCU, Drept civil-Materia pentru anul I, Editura Universul Juridic, București, 2009.

19. Matthieu POUMAREDE, Droit des obligations.Cours et travaux diriges, Montchrestien, 2010

20. Carmen Simona RICU, Gabriela Cristina FRENȚIU, Dorina ZECA, Dana Margareta CIGAN, Tudor Vlad RĂDULESCU, Carmen Tamara UNGUREANU, Gabriela RĂDUCAN, Dragoș CĂLIN, Ionică NINU, Alexandru BLEOANCĂ, Noul Cod civil-Comentarii, doctrină și jurisprudență, Volumul II, Art. 953-1649. Moșteniri și liberalități. Obligații, Editura Hamangiu, 2012

21. Ion RUCĂREANU, Tratat de drept civil.Teoria generală, vol.I, Ed. Academiei, București, 1967.

22. Constantin STĂTESCU, Corneliu BÎRSAN, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Ed. All, București, 1998.

23. Veronica STOICA, Nicolae PUȘCAȘ, Petrică TRUȘCĂ, Curs selective pentru licență, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2004.

24. Francois TERRE, Philippe SIMLER, Yves LEQUETTE, Introduction generale au droit, Dalloz, Paris, 1991

25. Carmen Tamara UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Editura Hamangiu, 2012

III.Surse internet:

1. www.juridice.ro Cornel POPA, Ruxandra FRANGETI

2. www.rolii.ro