Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie In Domeniul Delimitarii Spatiilor Maritime
CUPRINS
TOC \o 1-1 \t "Title, 2"
INTRODUCERE PAGEREF _Toc \h 1
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL MĂRII ȘI DREPT INTERNAȚIONAL PAGEREF _Toc1 \h 4
CAPITOL II SPAȚIILE MARITIME. DELIMITAREA SPAȚIILOR MARITIME DUPĂ ÎNCHEIEREA ȘI RATIFICAREA CONVENȚIEI DE LA „MONTEGO BAY”, semnată la 10 decembrie 1982 PAGEREF _Toc2 \h 42
BIBLIOGRAFIE PAGEREF _Toc3 \h 113
INTRODUCERE
Dreptul internațional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relațiile între state sau între persoane sau entități de naționalități diferite.
Dreptul internațional a apărut și s-a dezvoltat din nevoia formulării unui cadru ordonat pentru relațiile internaționale. Pe măsura evoluției istorice, relațiile internaționale s-au dezvoltat și diversificat, rolul principal în acest proces revenind statelor. În prezent relațiile internaționale se desfășoară în toate domeniile în care interesele statelor sunt în cauză și în care își exercită voința lor.
Scopul esențial și rolul dreptului internațional sunt de a asigura funcționarea ansamblului statelor și entităților angajate în relațiile internaționale, rolul rezultând din ansamblul principiilor și normelor juridice create de către state în scopul reglementării raporturilor lor reciproce. Cu alte cuvinte, pentru apariția dreptului internațional a fost necesara apariția statelor dar și stabilirea unor raporturi între acestea, ceea ce a adus la formarea regulilor care să guverneze aceste raporturi.
Prin operele sale, îndeosebi “Marea Liberi” (Marea Liberă) și De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului și păcii), Hugo Grotius, jurist olandez (1583 – 1645), este considerat părintele științei dreptului internațional, realizând prima expunere de ansamblu și într-o anumită ordine a dreptului internațional, și astfel, încă din secolul al XVII-lea, realiza o afirmare a științei dreptului internațional.
Curtea Internațională de Justiție cu sediul la Haga, este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Principalele sale funcții fiind soluționarea litigiilor prezentate de către statele membre și de a da avizele legale cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod corespunzător internaționale, agențiilor și a Adunării Generale a ONU.
Teritoriul de stat reprezinta spatiul geografic in limitele caruia statul isi exercita suveranitatea deplina si exclusiva. Impreuna cu populatia si organele puterii, teritoriul constituie una din premisele existentei statului ca subiect al dreptului international.
Frontierele de stat sunt inviolabile, în virtutea suveranității sale. Statul, prin norme interne, stabilește regimul frontierelor de stat și ia măsuri pentru paza și protecția acestora.
Conform normelor dreptului internațional public, teritoriul se compune din spațiul terestru, spațiul acvatic și aerian. Spațiul acvatic este reprezentat de apele interioare și marea teritorială. La rândul lor, apele interioare cuprind cursuri de apă, lacurile, mările care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat, cât și apele maritime interioare.
Făcând parte din teritoriul statului, apele interioare sunt supuse suveranității sale, statul având asupra lor jurisdicție deplină. Apele maritime interioare cuprind rada portului, apa sa, golfurile, căile interioare cât și apele maritime aflate între țărm și limita interioară a mării teritoriale.
În marea teritorială, suveranitatea statului riveran se exercită în conformitate cu legislația internă și cu prevederile convențiilor internaționale la care este parte și ținând seama de principiile și normele dreptului internațional public.
Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care unește instalațiile permanente fâcnd parte integrantă din sistemul portuar și care înaintează cel mai mult spre larg. Apele portuare sunt supuse suveranității statului riveran, care stabilește regulile de intrare/ieșire a navelor străine, condițiile privind accesul/staționarea și activitea acestora în apa portului.
Marea teritorială cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului, și potrivit Convenției asupra mării teritoriale și a zonei contigue, încheiată la Geneva la 29 aprilie 1958, la care a aderat și țara noastră, are o lățime de douăsprezece mile marine măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului.
Statul riveran este statul al cărui teritoriu se află la țărmul unei mări sau a unui curs de apă internațional sau este străbătut de un asemenea curs de apă. Dreptul internațional recunoaște statului riveran deplina suveranitate asupra mării sale teritoriale, precum și asupra sectoarelor fluviale care îi aparțin în cazul unui fluviu internațional, precum și anumite drepturi dincolo de frontierele sale spre mare și spre partea cealaltă a fluviului internațional.
Conform dreptului internațional, apele teritoriale/marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul de deasupra sa reprezintă o parte a teritoriului statului riveran și este supusă legilor, regulamentelor și jurisdicției acestuia. În virtutea suveranității sale, statul riveran are dreptul să ia în interiorul apelor teritoriale orice măsuri privind: apărarea securității sale, exploatarea bogățiilor naturale ale apelor, etc. și în anumite condiții exercitarea jurisdicției penale.
Dreptul Mării este una dintre cele mai importante ramuri ale dreptului internațional, permițând soluționarea diferendelor inter-statale în conformitate cu interesele naționale ale Statelor de coasta. Astfel, dreptul mării a fost folosit din cele mai vechi timpuri pentru soluționarea statutului flotelor militare pe timp de razboi, dar și pentru soluționarea unor aspecte de interes major în domeniul pescuitului și navigației maritime comerciale, în timp de pace.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL MĂRII ȘI DREPT INTERNAȚIONAL
FORMAREA PRINCIPIILOR, A CONCEPTELOR DREPTULUI MĂRII
Dreptul mării este una dintre cele mai importante ramuri ale dreptului internațional, permitând soluționarea diferendelor inter-statale în conformitate cu interesele naționale ale Statelor de coasta. Astfel, dreptul mării a fost folosit din cele mai vechi timpuri pentru soluționarea statutului flotelor militare pe timp de razboi, dar și pentru soluționarea unor aspecte de interes major în domeniul pescuitului și navigației maritime comerciale, în timp de pace.
Dreptul mării a permis soluționarea unor problematici de mare importanță pentru umanitate, în special în ceea ce privește exploatarea și explorarea resurselor zonei maritime internaționale, considerată patrimoniu comun al umanității; ale marii teritoriale și zonei contigue; ale platoului continental; ale zonei economice exclusive; cu alte cuvinte, o serie de aspecte legate de pescuit și de conservarea resurselor vii ale mării, de protecția mediului marin și de activitățile de cercetare științifică a oceanului.
Un aspect foarte important este faptul ca dreptul mării, reglementând o serie de aspecte privind folosirea judicioasa a resurselor mărilor și oceanelor în folosul umanității, constituie o baza solidă pentru dezvoltarea socio-economica a Statelor de coasta, cu toate că în acest proces sunt implicate atât State de coasta puternic dezvoltate și industrializate cât și State mai puțin dezvoltate.
Libertatea mării, ca și concept, cât și dreptul de proprietate comună asupra resurselor pe care le găzduiește, au fost elemente acceptate de către umanitate. Însă, odată cu intensificarea exploatării și explorarii acestor resurse, au început să apară o serie de divergențe între State, în contextul în care o serie de State de coastă au început să revendice drepturi suverane asupra apelor limitrofe și a resurselor acestora.
Popoarele au intuit, dintotdeauna, necesitatea constituirii și recunoașterii unui drept la folosință egală a mării pentru toți oamenii, marea fiind „un bun de folosință comună pentru toate popoarele”.
Trecerea timpului, cât și configurarea unor condiții obiective – dezvoltarea activităților maritime, ale raporturilor dintre state în acest cadru – diferite în exploatarea și valorificare mărilor și oceanelor, au condus la conturarea unor viziuni diferite privind folosirea mărilor și oceanelor, cât și la apariția și formarea principiilor, a conceptelor și instituțiilor specific dreptului mării. În acest context au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze, ideii și opinii care au luptat pentru afirmarea sau promovarea intereselor pe care le reprezentau.
Comerțul maritim și pescuitul s-au dezvoltat încă din perioada statelor sclavagiste ale orientului antic, au luat amploare îndeosebi în Marea Mediterană cu participarea statelor grecești și a Romei, a altor state riverane, relațiile pașnice – economice și politice – sau conflictele dintre ele, desfășurându-se atât pe uscat cât și pe mare. În timp, primele informații cu privire la utilizarea mărilor și oceanelor, a resurselor acestora, provin din jurul anului 300 Î.Ch., când egiptenii stabileau prima industrie constructoare de nave maritime, folosind lemn adus din Siria și Liban.
Deși navele erau destinate navigației fluviale pe Nil, ele au fost folosite și la incursiuni în Marea Mediterană.
Fenicienii, buni constructori și navigatori, au fost inițiatorii comerțului oceanic prin schimburile de mărfuri cu India și popoarele situate la nord-est de Spania. Stabiliți la Cartagina, pe coasta Africii de nord, pentru a domina rutele maritime din Mediterana și spre Oceanul Atlantic, fenicienii au făcut din navigația maritimă un principal factor pentru propria lor dezvoltare. Ei au dezvoltat un set de reguli de navigație și pentru ambarcațiuni, considerat de către istoricii și juriștii vremii drept primul corp de reguli de drept al mării, preluat ulterior de greci și romani.
Aceste reguli, foarte simple de altfel, au fost edictate în insula Rhodos, referinduse la pedepsele ce puteau fi pronunțate împotriva unui marinar care intra în conflict alt marinar, reglementau statutul marinarilor în general. Cel mai important aspect care merită reținut de aici este faptul că nu atât dispozițiile acestor norme au fost importante, ci faptul că prin acceptatrea și aplicarea lor și de către alte popoare, s-a stabilit caracterul internațional și universal al mărilor și a oceanelor.
Juriștii romani s-au interest de îndeaproape de legile ce guvernau activitățile pe mare, clasificând întrucâtva mările și coastele acestora, stabilind și dreptul unibersal de proprietate asupra lor.
În lucrarea „Iustituta”, a lui Justinian, la anul 533, era semnalată, într-un compendiu de drept, faptul că majoritatea lucrurilor aparțin indivizilor, dar, unele sunt natural prin lege și deci commune tuturor : aerul, cursurile de apă, mările și, pe cale de consecință, coastele.
Plecând de la aceste considerente, romanii sunt cei care enunțau un principiu fundamental al dreptului mării, respective dreptul comun de proprietate asupra resurselor marine, care sunt res communis, dat fiind caracterul inițial de res nullius, ca și consecință a princiupiului libertății mării. Cu toate acestea, atunci când romanii au început exploatarea și explorarea resurselor Mării Mediterane, au fost nevoiți să dezvolte o puternică flotă maritimă, de război chiar, pentru a putea face față flotei feniciene și, după învingerea lor, pentru a o putea numi mare nostrum. Odată cu scăderea influenței romanilor în Mediterana, aceasta a fost preluată de către bizantini și ulterior, de mulsumani. La începutul Evului Mediu, țările europene erau conectate doar terestru, dat fiind faptul că navigația era periculoasă și drepturile asupra mării erau impuse prin forță.
Unii monarhi englezi au ajuns să se intituleze „guvernanți ai mării”, precum Edward al III-lea, care își obliga supușii să salute toate navele căci el era „regele mării”. În această perioadă s-a dezvoltat ideea conform căreia resursele din zonele de coastă le aparțin statelor riverane. Dezvoltarea activită „guvernanți ai mării”, precum Edward al III-lea, care își obliga supușii să salute toate navele căci el era „regele mării”. În această perioadă s-a dezvoltat ideea conform căreia resursele din zonele de coastă le aparțin statelor riverane. Dezvoltarea activităților maritime și a raporturilor dintre state în acest cadru au dus la apariția și formarea principiilor, a conceptelor și instituțiilor specifice dreptului mării. În acest domeniu au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze și ideii care să le afirme și să le promoveze.
În Evul Mediu sunt cunoscute contribuțiile în materie ale unor autori precum Bartolo da Sassoferrato și Baldus de Ubaldis și influența practicii în domeniul navigației în Anglia, Franța, Veneția, Genova, în țările asiatice, în statele scandinave și în orașele hanseatice . Astfel, în practica judiciară din Anglia sunt numeroase soluții pronunțate prin care sunt transferate în compentența Curții Amiralității cazuri privitoare la faptele săvârșite pe mare, instanță „…obligată să observe și să aplice dreptul națiunilor așa cum judecătorii Curții din Westminster sunt obligați să procedeze în concordanță cu statutele și dreptul comun”. În confruntările de interese dintre marile puteri ale vremii, între secolele XII – XIV, au fost dominante ideea și practica unui drept de proprietate cu caracter de monopol al statelor riverane mai puternice asupra unei părți a mării “adiacente” coastelor lor până la “marea adiacentă” a altor state. Astfel de monopol asupra mării privind navigația, comerțul, pescuitul care din motive de securitate au stabilit orașele state Geneva și Pisa în secolul XII, Veneția în secolul XIII în Mările Mediterană și Adriatică, urmate de Suedia și Danemarca, care permitea stăpânirea supra Mării Baltice, iar ultima și asupra Mării Nordului, ca și a unei zone a Atlanticului de Nord. Norvegia își extindea suveranitatea asupra apelor Mării Norvegiei, până la țărmurile Islandei.
În secolul al XVI-lea Anglia, Franța și Olanda, mari puteri maritime ale timpului erau exponentele libertății de navigație, comerț și pescuit.
Secolele XV și XVI reprezintă perioada în care s-au făcut cele mai mari descoperiri, fiind considerată perioada cea mai prolifică în ceea ce privește reclamarea dreptului de proprietate asupra unor întinse regiuni maritime. În anul 1493, i s-a prezentat Papei Alexandru al VI-lea o solicitare cu privire la divizarea zonelor recent descoperite în Oceanele Atlantic, Pacific și Indian. În această perioadă, cele două mari puteri mondiale în domeniul navigației, Spania și Portugalia, își împart zonele de influență asupra oceanelor, împărțindu-și sfera de putere. Prin Bula Papei Alexandru al VI-lea, din anul 1493 și prin tratatul încheiat anul următor, Portugalia primea controlul asupra coastelor Africii și Oceanului Indian, în timp ce Spaniei îi revenea coastele Americii. Totodată aceste două puteri își arogau dreptul deplin de proprietate asupra mărilor și oceanelor, asupra insulelor și pământurilor descoperite sau care vor fi descoperite, cu excluderea oricăror alte părți.
Putem considera, astfel, că aceste bule papale au reprezentat o evoluție a reglementării mărilor și oceanelor, deși nu erau recunoscute de o serie de alte puteri maritime – Anglia, Olanda și Franța s-au opus acestor pretenții, reclamând pentru navele lor libertatea de navigație, de comerț și de pescuit pe mări și oceane. În secolul XVII, Anglia, devenită cea mai mare putere maritimă revendică pentru navele sale supremația asupra mărilor și oceanelor. Această confruntare de ideii și interese în acest domeniu a generat două concepții diametral opuse fundamentate în doctrina de la începutul secolului al XVII-lea.
Secolul al XVII-lea reprezintă un punct culminant în evoluția conceptului de drept al mării, prin apariția lucrării „Mare Liberă”, în anul 1609, a juristului olandez Hugo Grotius, considerat a fi părintele dreptului internațional. El afirma că mările și oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigație, comerț și pescuit, și a demonstrat că „….marea, considerată fie în întregime, fie în principalele ei părți, nu poate constitui obiect de apreciere….”. Această concepție, formulată și publicată în lucrarea „De Jure Praedae”, stă la baza fundamentării și recunoșterii principiului actual privind libertățile mării libere.
În opoziție, britanicul John Selden, la 1635, susținea dreptul de însușire și de monopol al Marii Britanii asupra unor întinse zone maritime (Mare clausum). În argumentația sa dând curs intereselor economice și politice ale Angliei, Selden susținea că „marea poate deveni obiect al proprietății private”. Statul proprietar urmând „să ajungă la înțelegeri cu celelalte state”, care să îngăduie „libera circulație a vaselor”. Teza lui Selden cu privire la „mare clausum” n-a fost acceptată, cu toate eforturile depuse de marile puteri maritime ale vremii. Cele două concepții și-au găsit expresia în practică începând chiar din secolul al XVII-lea, în formele juridice care, departe de a se exclude, au caracter de compromis:
a) – principiul jurisdicției statului riveran asupra unei părți limitate a apelor statale în largul mării, dincolo de această limită. Olanda, promotoare a libertății mărilor, proclama în această perioadă (1610) o „mare adiacentă necomună” aflată sub jurisdicția statului riveran, iar Hugo Grotius vorbea în 1625 în lucrarea sa „De Jur Belli Ac Pacis”, despre o „parte a mării, care fiind foarte apropiată de țărm, poate fi privită ca adăugându-se acesteia”.
– principiul libertății de navigație pentru navele tuturor statelor în marea liberă.
În practica raporturilor dintre state, în secolul XVII și XIX, se consacră și se permanentizează conceptele de mare teritorială și mare liberă, fiind reglementate prin reguli și criterii de delimitare individualizate pe cale cutumiară.
Juristul olandez C.van Bynkershoek, la 1702, în lucrarea „De Dominio Mari Disertatio” susținea regula după care controlul „uscatului asupra mării”, adică lățimea mării teritoriale, se extinde până acolo unde va bate tunul, până unde va ajunge puterea armelor omului.
Bătaia tunului desemna în acea perioadă o distanță variabilă de la țărm în largul mării, fiind stabilită de la început din considerații ma ales de ordin militar, de apărare a statelor (practica Franței și Olandei în secolele XVII – XVIII). Alte state au adoptat alte criterii, cum sunt:
a) linia orizontului (line of light) = între 3(trei) și 20(douăzeci) de mile – Scoția la 1618;
b) leghea marină = 3(trei) mile (criteriul matematic). Țările scandinave care l-au adoptat, își doreau un control vamal și al pescuitului mai eficient.
Necesitatea unui criteriu matematic precis, a determinat unele puteri maritime să stabilească, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, limite invariabile de control și jurisdicție, distanța de 3(trei) mile, de la țărm, fiind considerată convențional corespunzătoare „bătăii tunului”.
Alte state au stabilit asemenea zone maritime cu lățimi mai mare de 3(trei) mile. La 1745 Danemarca își stabilea „o zonă maritimă de suveranitate” de 4(patru) mile; la 1760 Spania stabilea „o zonă vamală” de 6(șase) mile, iar Portugalia „o zonă vamală și de neutralitate” de 6(șase) mile. Treptat, această delimitare a drepturilor speciale se transformă într-o practică a statelor de frontieră, zona respectivă devenind „marea teritorială”, spațiu maritim aflat sub suveranitatea deplină a statului riveran.
În secolul XIX și începutul secolului XX asistăm la o consolidare a principiului și regimului mării teritoriale, cu păstrarea pentru neriverani a dreptului de trecere inofensivă, dar, dincolo de aceasta, „largul mării” având regim de mare liberă, unele state, îndeosebi Anglia și S.U.A., revendică zone de drepturi speciale – vamale, fiscale, control sanitar, etc., dincolo de limitele mării teritoriale.
Treptat, are loc precizarea și consolidarea regimurilor juridice diferite, aplicabile mării teritoriale și respectiv mării libere, pentru ca, în 1930, la Conferința de la Haga privind codificarea dreptului internațional, să se recunoască și conceptul de „zonă contiguă” în care statul riveran exercită drepturi speciale. Datorită intereselor divergente ale statelor, conferința de la Haga nu a reușit o codificare în materie. Deși a eșuat în încercarea de codificare, Conferința a consacrat principii și concepte juritice recunoscute în practica statelor – ape interioare sau naționale (fluviale și maritime), mare teritorială, mare liberă, zonă contiguă.
La aceasta se adaugă regimul porturilor maritime (Convenția și statutul adoptate la Geneva în anul 1923), regimurile specifice ale unor stâmtori internaționale (Gibraltar, Magellan, Bosfor, Dardanele, etc) sau cele ale unor canale maritime (Suez, Panama, Kiel) adoptate enterior. În această perioadă nu poate fi vorba de existența unei noi ramuri a dreptului internațional asemănătoare dreptului diplomatic sau al tratatelor, problematica juridică a spațiilor maritime fiind analizată, de regulă la materia „teritoriului” din dreptul internațional public. Titlurile generice utilizate de unii autori, pentru acest domeniu, sunt eterogene și fac referire la „dreptul mării” sau al „apelor teritoriale”, „dreptul internațional public al mării” sau „drept maritim internațional” – cuprinzând și definind regulile stabilite pentru reglemantarea navigației maritime în opziție cu navigația fluvială sau internă, norme de drept interne aplicabile navigației maritime internaționale sau studiind ordinea juridică care guvernează mediul marin și diferitele utilizări de care este susceptibil.
Problematica dreptului mării este repusă în discuție după al doilea război mondial, când, prin Conferința de la Geneva din anul 1958, au fost adoptate 4(patru) convenții referitoare la marea teritorială și zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice. Dar aspectele rămase nerezolvate în practica statelor – lățimea mării teritoriale, dreptul de trecere inofensivă a navelor militare, regimul golfurilor, al stâmtorilor, etc., sau tendințele noi privind, depildă, jurisdicția statului riveran asupra platformei continentale dincolo de limita mării teritoriale, cât și practica altor state (îndeosebi latino-americane), au generat necesitatea unor acțiuni de codificare și dezvoltare a dreptului internațional în acest domeniu. În această perioadă se cristalizează, teoretic și practic, dreptul internațional al mării.
Nici cea de a doua Conferință privind dreptul mării, care a avut loc la Geneva în 1961, nu și-a atins obiectivele. Prin imprecizia textelor, prin lacunele existente și reglementările insuficiente, Convențiile, departe de a armoniza interesele diferitelor state, au nemulțumit marea majoritate a statelor, satisfăcând în realitate doar interesele marilor puteri maritime.
Cadrul juridic al ordinii maritime internaționale, consacrat în 1958, este pus în discuție și chiar contestat, țările în curs de dezvoltare fiind vital interesate să aibă acces la resursele biologice, petroliere și minerale, la căile de nevigație pe mări și oceane. Dreptul mării, rămas după 1958 un „drept al comunicțiilor”, trebuia să devină „dreptul resurselor” cuprinzând reglementări care să asigure participarea echitabilă a țărilor mai puțin dezvoltate. Nevoile de dezvoltare economică și de alimentație, de asigurare a protecției mediului marin și a resurselor biologice au determinat țările în curs de dezvoltare să reclame un regim de control și jurisdicție suverană dincolo de marea teritorială, asupra zonelor maritime, adiacente litoralului lor unde marile puteri maritime, desfășurând un pescuit industrial intensiv, amenințau cu epuizarea bogățiilor piscicole ale statelor riverane.
Dezvoltarea mijloacelor tehnico-științifice de explorare și exploatare a spațiilor maritime în profunzime, cu bogatelor lor zăcăminte minerale sub forma nodulilor polimetalici, a genera un interes crescând al statelor pentru oceanul planetar și a făcut necesar un regim juridic nou și echitabil, avantajos tuturor statelor, pentru spațiile submarine aflate dincolo de limitele platoului continental.
Cercetarea științifică maritimă desfășurată până scum în cadrul libertății mării trebuia să devină obiect de reglementare juridică în strânsă legătură cu interesele economice și de dezvoltare a tuturor statelor. Intersele economice, cerințele asigurării pentru toate statele și îndeosebi pentru cele în curs de dezvoltare a accesului pe baze echitabile și egale la resursele maritime, au căpatat dimensiuni globale, ele au generat probleme și tendințe noi și au determinat un proces general de creare a unei noi opinii economice internaționale, identificarea unor soluții juridice adecvate care să-și găsească consacrarea unui nou drept internațional al mării. Negocierile în acest scop au avut loc în cadrul celei de-a treia Conferințe ONU pentru dreptul mării, desfășurate între anii 1973 – 1982, încheiată cu adoptarea unei noi convenții generale care codifică, într-o viziune de ansamblu, problematica vastă a dreptului mării.
Elaborată în procesul negocierilor depuse aproape un deceniu – textele neoficiale elaborate în cadrul celor trei Comisii principale au fost unificate în anul 1977 într-un document denumit „Text de negociere compozit”, care a devenit, cu unele amendamente în anul 1981, „Proiect (oficial) al Convenției asupra dreptului mării” – Convenția de la Montego Baj, din anul 1982, cu privire la dreptul mării este apreciată ca fiind intrumentul cel mai util în crearea unei noi ordini juridice maritime internaționale.
În literatura de specialitate este exprimată, însă, și opinia potrivit căreia Convenția a erodat libertatea mărilor, principiu fundamentat de Hugo Grotius, recunoscându-se însă că necesitățile economice ale statelor mai mici și mai slabe ai impus această erodare, zonele exclusive propuse de acestea fiind recunoscute de statele maritime puternice.
România a participat la toate fazele de pregătire și desfășurare a lucrărilor conferinței și a contribuit la elaborarea Convenției, semnată la 10 decembrie 1982 și intrând în comisia pregătitoare pentru aplicarea acesteia.
Prin Decretul numărul 492 din 10 octombrie 1996 a fost promulgată în România, Legea numărul 110 – privind ratificarea Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay/Jamaica, la 10 decembrie 1982, și aderarea la Acordul referitor la aplicarea părții a XI-a a Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la New-York la 28 iulie 1994. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial numărul 300 din 21 noiembrie 1996.
Prin regimurile juridice maritime stabilite și determinate, dreptul internațional al mării devine astfel un drept al participării egale și echitabile a statelor mai puțin dezvoltate, alături de celelalte state, la exploatarea și utilizarea resurselor oceanului mondial și, totodată, un drept al cooperării tuturor statelor pentru soluționarea în condiții reciproc avantajoase în acest domeniu a problemelor economice, politice și tehnico-științifice, a relațiilor dintre ele în procesul creării noilor principii juridice maritime internaționale.
APARIȚIA CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE
Preluând de la Curtea Centroamericană elementele fundamentale, permanență, competență, organizare, și adaptându-le la realitățile vremii, creatorii Societății Națiunilor au pus la baza Pactului, alături de conciliere și arbitraj, și principiul justiției internaționale. El a fost astfel formulat în art. 14 din Pactul Societății Națiunilor: „Consiliul este însărcinat să pregătească un proiect de Curte permanentă de justiție internațională și să-l supună membrilor societății. Această Curte va fi competentă să judece toate diferendele cu caracter internațional pe care părțile i le vor supune. Ea va da, de asemenea, avize consultative asupra oricărui conflict sau oricărui punct ce va fi trimis înaintea ei de către Consiliu sau Adunare”. La 15 februarie 1922 această curte și-a inaugurat în mod oficial lucrările. La 14 decembrie 1929 statutului i-au fost aduse câteva reforme, în special, pe linia accentuării caracterului de permanență și al incorporării regulilor referitoare la procedura consultativă. În 1939, el era semnat de 54 de state și ratificat de 50 dintre ele.
În cei 17 ani de existență efectivă – între 1922-1939, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a fost sesizată cu 83 de afaceri, dintre care 31 contencioase. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939 și-a lăsat amprenta asupra activității CPJI, care s-a întrunit pentru ultima dată în ședință publică la data de 4 decembrie 1939. După cel de-al doilea Război Mondial, a renăscut ideea înființării unei Curți Internaționale de Justiție. Astfel, în aprilie 1946 CPJI a fost oficial dizolvată, toate atribuțiile sale de până atunci fiind preluate de Curtea Internațională de Justiție, care s-a întrunit atunci pentru întâia oară.
Crearea, după cel de-al doilea Război Mondial a unei organizații mondiale – ONU – a readus în actualitate problema justiției internaționale. Discuțiile s-au purtat în jurul problemei dacă trebuie să se mențină vechea Curte sau dacă este nevoie să se creeze o alta nouă. O comisie interaliată de experți, reunită la Londra și prezidată de Sir William Malkin, a elaborat un raport în acest sens. La Conferința de la Dumbarton Oaks din 1944 s-a putut astfel prevedea constituirea unei Curți Internaționale de Justiție, ca organ judiciar principal al ONU, dotând astfel noua organizație cu competențe jurisdicționale.
Un comitet de juriști reunit la Washington, puțin înaintea conferinței de la San Francisco, în aprilie 1945, i-a definit statutul pe baza raportului lui Jules Basdevant. Statutul adoptat, fiind foarte mult inspirat de Statutul CPJI, menținându-i chiar și numerotarea articolelor, a fost anexat la Carta ONU. La 31 ianuarie 1946, judecătorii CPJI și-au prezentat oficial demisia. La prima sesiune a Adunării Generale a ONU din 6 februarie 1946 și a Consiliului de Securitate a ONU din 15 noiembrie 1946 au fost aleși primii judecători ai noii Curți. Astfel, Curtea Internațională de Justiție reprezintă etapa finală a procesului care a urmărit promovarea soluțiilor pașnice în ceea ce privește disputele internaționale, proces care a debutat din punct de vedere istoric cu medierea și arbitrajul, pentru ca ulterior să se ajungă la înțelegerea pe cale judiciară.
Este cert că pentru a soluționa cu succes un diferend internațional jurisdicția sesizată trebuie să aplice normele și principiile proprii dreptului internațional public. În primul rând, se are în vedere aici dreptul pozitiv, adică un drept preexistent, valabil și aplicabil speței la momentul sesizării. Instanța va aplica acele forme de exprimare a normelor dreptului pozitiv, ceea ce ne trimite imediat la tratate și cutuma internațională. În privința tratatului internațional, în procesul aplicării, inevitabil instanța face uz de funcția interpretării la care ne vom referi ulterior. Din partea sa, cutuma internațională, reclamă forța intelectuală a instanței de a identifica acest izvor, constatarea reflectându-se și asupra procesului de aplicare bi-sau/și multilaterală ale acesteia. Raportând sursele dreptului internațional la art. 38 al Statutului CIJ, Curtea se poate confrunta și cu alte surse determinarea cărora poate fi reclamată, cum ar fi „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate” sau principii degajate din jurisprudența internațională, ori „doctrina celor mai calificați specialiști”, ca mijloace auxiliare de determinare a normelor de drept.
Nu este de neglijat și faptul că problema lacunelor în dreptul internațional are o pondere considerabilă în procesul aplicării dreptului internațional de diverse state, organizații internaționale și jurisdicții internaționale. Acest fapt generează o atenție permanentă sporită față de lacunele dreptului internațional în doctrina juridică atât în trecut, cât și la momentul actual. Conceptul stabilirii și eliminării lacunelor dreptului internațional este cercetat în cadrul tuturor marilor sisteme de drept(chiar și cele tradiționale), inclusiv în dreptul internațional. Dezvoltarea acestuia se datorează sporirii obiective a rolului dreptului internațional în cadrul relațiilor internaționale, inovării sarcinilor în fața diplomației statelor lumii spre conturarea unei ordini juridice internaționale orientate spre securitate și democrație, precum și asigurarea eficienței acestei ordini. În această perspectivă, conceptul poate fi privit ca un rezultat concret al activității jurisdicțiilor internaționale în procesul complex de aplicare a dreptului internațional la soluționarea cauzelor cu care au fost sesizate.
Conceptul de „organ de realizare a dreptului” al CIJ se prezintă evident și logic. El se explică nemijlocit prin practica Curții, dar și prin evoluția procedurii soluționării diferendelor în general. Ideea activității de aplicare a dreptului ca o funcție fundamentală și diriguitoare a Curții Internaționale de Justiție și-a găsit reflectare și în teoria jurisprudențială. Pentru justiția internațională își păstrează forța obligatorie cunoscutul principiu res inter alios acta, ceea ce înseamnă că normele dreptului internațional sunt create nu de instanțe de judecată sau arbitraj, care sunt organe de aplicare a dreptului, dar de state, care se poziționează ca entități de elaborare a dreptuluiprin intermediul tratatelor internaționale și, în unele cazuri, sub forma cutumei internaționale. O hotărâre a jurisdicției internaționale, neaprobată de state în mod direct sau indirect, nu poate fi considerată o normă de drept internațional consensuală sau ordinară.
Doctrinele occidentale includ mai multe concepții referitoare la funcțiile instanțelor de judecată internaționale, inclusiv și CIJ, ele caracterizându-se printr-un spirit contradictoriu. Cea mai răspândită este doctrina realistă,care evaluând competența instanțelor de jurisdicție internaționale, susține ideea axării pe atribuțiile conferite de acteconstitutive și admițând devieri doar în cazuri specifice (de exemplu referindu-se la interpretarea normativă).
În măsura în care, dreptul internațional aplicabil prezintă elemente contradictorii, neconsensualitate, neclaritate sau lacună, care condiționează eficiența procedurii soluționării unei cauze supuse examinării în fața judecătorului internațional, magistratului sau arbitrului, rolul și sarcina jurisdicției sesizate și, subsecvent, a actului jurisdicțional, sunt direcționate spre rezolvarea conflictului interpretării și stabilirii sensului exact și corect al normei, și în consecință spre concretizarea dreptului. Bineînțeles, rezultatele acestei activități complementare nu pot rămâne în afara vederii subiecților principali de drept internațional –statelor, care le recunosc, evaluează și realizează.În consecință, funcția de aplicare implică determinarea normelor dreptului internațional, interpretarea lor, precum și identificarea lacunelor existente.
Reieșind din inconveniențele amintite ale cutumei internaționale de a fi un izvor nescris, jurisdicția internațională are un rol foarte important în constatarea existenței elementelor material și subiectiv și ale caracteristicelor sale, hotărârile lor devenind veritabile probe ale cutumei. Practica Curții Internaționale de Justiție oferă generos în jurisprudența sa exemple de identificare a cutumelor internaționale, atât generale, cât și bilaterale. Mai mult, după cum s-au exprimat Timcenko L. și Kononenko V., CIJ nu pur și simplu identifică existența normei cutumiare, dar și o formulează. În ceea ce privește dreptul pozitiv, CIJ, de exemplu, în hotărârea sa în cauza Platoul continental al Mării Nordului(Germania c. Olandei și Danemarcei)din 20 februarie 1969 s-a bazat „pe lucrările organismelor juridice internaționale, pe practica statelor și pe efectele atribuite însăși Convenției de la Geneva: ansamblul acestor factori ar atesta sau ar genera opinio juris sive necesitatis indispensabilă formării noilor norme de drept internațional cutumiar”.
După cum s-a exprimat Anne-Helene Beranger „nedeterminarea procesului cutumiar conferă un rol determinant judecătorului în identificarea regulilor având această natură. Totuși acesta respectă formularea strictă a unei reguli anterioare deciziei sale, fără a participa vreodată direct la formularea sa”. Ținând cont de raționamentele degajate de judecător în procesul intelectual de apreciere dacă în speță este aplicabilă sau nu o normă cutumiară preexistentă, același autor este tentat „să recunoască o putere cvasilegislativă judecătorului internațional”!
Această ultimă apreciere merită atenție mai ales în lumina jurisprudenței degajate de CIJ în cauza precitată Platoul continental al Mării Nordului(Germania c. Olandei și Danemarcei), care pe bună dreptate poate fi considerată antologie în identificarea normei cutumiare aplicabile speței. De fapt, în această hotărâre CIJ a demonstrat și a constatat inexistența unei norme cutumiare care ar lega Germania de regula echidistanței la delimitarea laterală a platoului continental în Marea Nordului între statele limitrofe vecine (Olanda și Danemarca), normă prevăzută atunci în art.6 a Convenției de la Geneva asupra platoului continental din 1958. Ea a precizat că „principiul echidistanței a fost propus (în proiectul Convenției) de CDI cu multă ezitare, mai mult cu titlu experimental și cu atât mai mult de lege ferenda, nicidecum de lege lata și nici măcar cu titlu de normă de drept internațional în curs de formare: „în mod evident acesta nu este genul de fundament pe care am putea să-l invocăm pentru a pretinde că art.6 a Convenției a consacrat sau cristalizat regula echidistanței”[15, paragraf 62].După ce Curtea s-a convins că Convenția de la Geneva nu a codificat norma cutumiară preexistentă sau în curs de formare potrivit căreia delimitarea platoului continental între statele nterpretarea dreptului internațional public.
După cum am remarcat, în sistemul aplicării dreptului internațional, Curtea Internațională de Justiție ocupă un loc distinct. Recunoașterea importanței funcției ei de interpretare își găsește reflectare în Statutul CIJ,care în art. 36 prevede că în competența Curții intră toate cauzele pe care i le supun părțile, având ca obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internațional, existența unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale precum și stabilirea naturii sau întinderii reparației datorată pentru încălcarea unei obligații internaționale
Procedura de atribuire a competenței de interpretare are loc în mare parte prin voința statelor, exprimatăîn clauzele tratatelor nemijlocite supuse examinării CIJ. În plan internațional, rezultatele de interpretare a CIJ sunt luate în considerație în normelor juridice corespunde spiritului de dezvoltare a acestora, el presupunând uneori o modificare logică și conștientă a materiei juridice cu apariția unor elemente noi în cadrul sistemului juridic internațional. Și cum demonstrează practica din istoria codificărilor și a dezvoltării progresive a dreptului internațional actual, această modificare se atinge doar prin intermediul elaborării normative, instanțele internaționale nedispunând de mijloace concrete și certe pentru aceasta.
Este clar că această „influență” ainstanțelor internaționale ca unul din factorii elaborării normativ-juridice, nu poate fi egalată cu forța voinței concordate a statelor în procesul complex al codificării dreptului internațional. Și aceasta deoarece din motivul inexistenței unei puteri poziționate asupra statelor suverane, normele de drept internațional sunt elaborate de înșiși subiecții acestui sistem de drept, în primul rând state, pe calea acordului de voință, esența căruia constă în concordarea voinței statelor sau a altor subiecți de drept internațional.
Statele sunt responsabile de exercitarea unui control specific asupra activității de realizarea dreptului din partea altor subiecți, ținând cont de independența relativă și interdependența etapelor de bază ale reglementării juridice internaționale (de elaborare și aplicare a dreptului). Dialectica interacțiunii lor se bazează pe normele juridice internaționale, principiile fundamentale ale dreptului internațional, legalitatea și ordinea de drept internațională, stabilite ca rezultat al funcționării eficiente și adecvateaacestui sistem normativ în ansamblu. Un rol important îi revine și conștiinței juridice internaționale, ca și concept specific în relațiile internaționale interstatale, care stabilește uneori limitele competențelor statelor. Categoriile enunțate, conținutul lor funcțional și diriguitor,în ansamblu,creează criteriile legalității, necesității și eficienței acțiunilor tuturor subiecților, care într-un mod sau altul participă la elaborarea și materializarea normelor juridice internaționale.
Prin urmare, în procesul clasic de interpretare anormelor dreptului internațional, jurisdicția internațională nu creează noi norme, dar ținând cont de elementele precitate, le conturează sfera și întinderea de aplicare, putându-le acorda noi dimensiuni aplicative, legate de evoluția relațiilor internaționale.
Este de remarcat faptul că în faza incipientă de apariție a jurisdicțiilor internaționale, crearea lor a fost concepută de doctrină inclusiv pentru a realiza funcția de elaborare normativă. Astăzi, CIJ și-a păstrat funcția principală de soluționarea diferendelor internaționale (conform Statutului său – toate diferende de ordin juridic, art. 36) și formulare de avize consultative pe orice chestiune juridică ca răspuns la solicitări ale Adunării Generale sau Consiliului de Securitate, precum și avize ca răspuns la solicitările altor organe și instituții specializate ale ONU, cu acordul Adunării Generale, vizând chestiuni de ordin juridic izvorâtedin domeniul lor de activitate.
Dar exercitarea acestor funcții presupune o interpretare și aplicare extensive ale dreptului internațional, cercetarea aspectelor litigioase faptice și juridice. În acest proces CIJ are menirea să soluționeze diverse chestiuni corelative de fapt și de drept prin prisma elaborării normative, inclusiv și acele legate de stabilirea lacunelor în dreptul aplicabil și evaluarea calificată a situației vizavi de fiecare lacună. Acțiunile CIJ în această direcție, cum demonstrează experiența jurisprudenței, constituie o completare logică a funcțiilor sale principale. Dintr-un alt punct de vedere, putem afirma că, datorită caracterului sistemic al relațiilor internaționale și a reglementării juridice internaționale, o hotărâre a CIJ, pronunțată în conformitate cu tendințele obiective, fundamentată corect material și procedural, obține autoritate pentru categorii similare de litigii. De aici pornește ideea apariției precedentului judiciar în domeniul stabilirii lacunelor în dreptul internațional de către CIJ.
Din această perspectivă apare o întrebare firească dacă jurisprudența internațională poate fi calificată ca un izvor de drept internațional. Pentru a răspunde la această întrebare este important a conștientiza faptul că sarcina principală pusă în fața jurisdicțiilor internaționale, fie ele arbitrale sau permanente, constă, după cum s-a exprimat Entin M, în asigurarea măsurilor juridice de protecție în scopul consolidării legalității internaționale și conservării ordinii juridice internaționale existente.
Realizarea funcției primordiale de aplicare a dreptului este corelativă funcției de stabilire a dreptului aplicabil, de concretizare a conținutului normelor juridice internaționale respective și de interpretare a lor, de definire a drepturilor și obligațiilor părților în situația concretă examinată și de emitere a unei decizii cu privire la modul și caracterul corespunzători de respectare a acestor drepturi și obligații. Realizarea acestor operațiuni reprezintă una dintre formele de influență asupra sistemului de relații juridice creat până la conferirea diferendului soluționării judiciare sau arbitrale.
O hotărâre adoptată de către jurisdicția internațională instituie noi relații între părți. În consecință, Entin M, afirmă că activitatea jurisdicțiilor internaționale nu poate să nu producă o anumită influență la crearea normelor dreptului internațional. Caracterul și nivelul participării acestor instanțe în procesul de creare normativă internațională sunt condiționate de natura suverană a statelor, de întinderea competenței conferite jurisdicției în cauză, precum și de alți factori. În cazul CIJ, acest factor constă în primul rând în declarația de recunoaștere a jurisdicției obligatorii de către părțile în diferend. Respectiv, CIJ va participa la procesul de formare a normelor dreptului internațional în măsura în care statele vor admite și recunoaște asta.
REGIMUL JURIDIC AL MĂRILOR ȘI OCEANELOR LUMII
Legile naturii au demonstrat că marile civilizații ale lumii s-au născut și au prosperat datorită exploatării pământurilor roditoare favorizate de atmosfera marină. Civilizațiile egipteană, feniciană cretană au înflorit, rând pe rănd, pe țărmurile mării. Marea, această fereastră albastră deschisă spre lume, a permis locuitorilor țărmurilor sale, să stabilească soli de punți cu alte popoare ale lumii.
Spațiile maritime și oceanice au constituit, din cele mai vechi timpuri, o mare atracție și au avut o importanță majoră pentru comunitățile umane.
Procesul „constituirii și stabilirii” unui regim juridic „democratic” al mărilor și oceanelor lumii a fost un proces istoric îndelungat, popoarele au depus eforturi consistente pentru a statornici un act de norme adecvate pentru relațiile din domeniul maritim. Utilizarea mărilor s-a realizat dintotdeauna, cert este că nu s-a stabilit, în baza unor dovezi indubitabile, când au apărut primele tranzacții comerciale maritime, dar navigația maritimă a început să cunoască o mare dezvoltare după ce egiptenii, cu două mii de ani înainte de Christos, au efectuat lucrări ample pentru a lega Nilul la Marea Roșie.
În aceeași măsură, dezvoltarea rapidă a Feniciei, ca societate umană, a fost rodul relațiilor comerciale și regimului juridic, stabilită de comunitatea feniciană.
Bun cunoscători ai mării, fenicienii au stabilit primele „trasee de navigație” din Marea Mediterană, Marea Neagră și largul coastelor Africii de Nord și de Est.
Navigația, și odată cu ea și relațiile juridice, a trecut de la „plutirea de-a lungul coastelor” la „traversarea mării” și ancorarea „pe țărmuri și maluri noi”. Ei, fenicienii, au fost cei care au înființat, cu 1800 de ani Î.Hr. „Confederația maritimă comercială a Salonului”, organism ce a durat 600 de ani. Prin instrumentele maritime utilizate, cu sporită eficiență, ei au contribuit în mod semnificativ la creșterea și afirmarea din puct de vedere social și economic, la creșterea și afirmarea statului, la construirea primelor flote de război.
Necesitatea creării și consolidării unei modalități de răspuns la amențirea imperiului asiatic, în plină ascensiune sub Xerxes și Darius, ce avea evidente tendințe de pătrundere, capturare și dominare a căilor maritime dintre Occident și Asia a impulsionat esențial, formarea și dezvoltarea civilizației elene.
Forța economică a fenicienilor și grecilor a constat în capacitatea lor de a se implica în „negoțul oceanic”, în a organiza și dezvolta comerțul maritim – important factor de progres. Din nevoia formulării unui cadru ordonat prin relațiile „pe mare”- navigație, comerț internațional, exploatarea resurselor piscicole și minerale; au apărut și s-au dezvoltat primele reglementări juridice.
Primele reguli de conduită pe mare, cu caracter internațional, s-au format pornind de la elementele disperate și de natură bilaterală. Dar de la apariția „unor reguli fragmentare” până la formarea unui set de reguli și principii care să constituie nucleul regimului juridic al mărilor și oceanelor, s-a scurs o perioadă îndelungată de timp.
Romanii au înțeles rolul și influența mării pentru dezvoltarea intereselor statului și pentru realizarea năzuințelor de dominație regională. Conducătorii politici ai Romei, înțeleg din primii ani ai nașterii politice că, pentru a domina universul, le este indispensabilă supremația Mării . Tratatele navale încheiate între Roma și Cartagena în anii 509 și 348 Î.Hr., prin care se împarte influența comercială maritimă în Marea Mediterană și în mările adiacente acesteia. Într-un moment istoric considerat ca apogeu al dezvoltării poporului cartaginez, dovedesc o politică îndrăzneață și vizionară, politică ce avea să conducă la dominarea în totalitate a Mării Mediterane. Acest spațiu maritim a devenit, în scurt timp, un loc roman în care Ostia era portul final și esențial. Jurisconsulții romani utilizau încă din acele vremuri, sintagma mare omnium commune, prin care încercau să demonstreze că mările sunt comune tuturor și că acestea „sunt dăruite de către natură și nu de stăpân, adică nu aparțin niciunui popor”.
Alți jurisconsulți romani au completat aceste abordări juridice cu teorii complementare prin care susțineau că mările și oceanele sunt „fără stăpân”, sau că acestea aparțin tututror popoarelor.
Diversele reglementări, referitoare la regimul juridic al mărilor și oceanelor, editate de romani, cetățile grecești alte puteri navale ale vremii, aveau, în acea perioadă, un caracter embrionar. La început ele s-au bazat pe ideea suveranității rasei respective și nu aveau, deci, un caracter consensual – extinderea negoțului maritim a atras atenția celor care puneau la cale jefuirea bogățiilor adunate de pe nave, astfel că romanii au emis legi care pedepseau cu severitate asemenea jafuri. În scopul garantării transporturilor s-au încheiat tratate de comerț și navigație, practica soluționând, în multe cazuri, problemele comerciale împreună cu cele de navigație.
Abia după căderea Imperiului Roman, în anul 476, vor începe să fie elaborate unele reguli de drept maritim ce vor sta la baza creării unor norme cutumiare. După căderea imperiului roman, regimul juridic al mărilor și oceanelor lumii trece printr-o perioadă de „accentuată decădere” datorită fărămițării feudale, ca urmare o destrămare a imperiului roman de apus și a creării unor noi formațiuni statale. Începerea procesului de centralizare statală, în Europa și dezvoltarea relațiilor dintre statatele centralizate, au creat condițiile pentru ca regimul juridic al mărilor și oceanelor să se dezvolte, să se perfecționeze și să-și extindă sfera de aplicare – să apară principii și instituții noi.
Preocupările pentru „un regim juridic al mărilor și oceanelor”, vor primi un impuls în urma marilor descoperiri geografice, în urma cărora începe procesul creare a imperiului colonial.
Englezii revendică încă din secolul al X-lea dreptul de control deplin asupra unor porțiuni întinse de mare și asupra căilor de comunicație maritimă cu Orientul, existând o primă înregistrare oficială a unei astfel de solicitări, când Edgar cel Pașnic și-a acordat „suveranitatea asupra Oceanului Britanic. În multiple documente ale vremii, sintagma Regele Angliei era înlocuită în mod frecvent cu expresia Regele Mărilor, ceea ce a dus la apariția în această țară a instituției Amiralității mărilor”. Intensificarea comerțului maritim duce la codificarea, prin legi interne, a unor obiceiuri internaționale în domeniu.
Cea mai reprezentativă culegere/codificare a unor obiceiuri internaționale este considerată a fi „Registrele sau Judecățile Oleronului (Legile Oleronului) care aveau ca obiect reglementarea navigației în mările din vest. Ea a constituit modelul jurisprudenței maritime care și-a găsit o strălucită expresie în vremea respectivă „Consulatul mării – consolato del mare”, care enunță pentru prima oară principiul libertății de navigație în timp de război, pentru vasele neutre. Deși regulile prevăzute în „Consulatul Mării” nu au avut o recunoaștere generală, ele au dobândit o importanță petru statele din zona Mării Mediterane, substituindu-se surselor de drept maritim al vremii cu caracter local pentru unele puteri navale ca Anglia, Spania,etc.
În secolele al XV-lea și al XVI-lea au fost întreprinse măsuri mult mai concrete în demersul de proclamare a monopolului unor state asupra unor întinse regiuni din mările și oceanele lumii, declarându-se ca parte componentă a propriului teritoriu.
La 6 ianuarie 1454, Papa Nicolae al V-lea a oferit regelui Alfonso al V-lea al Portugaliei, teritoriile descoperite sau care aveau să fie descoperite în largul coastelor Africii de Vest, iar la 1493 Papa Alexandru al VI-lea, prin Bula Papală cunoscută sub denumirea „Inter Caetera”, cât și prin Bula Papală din 24 septembrie, a împărțit Oceanul Atlantic între Spania și Portugalia. În anul 1506, Papa Julius al II-lea a reafirmat existența tratatului dintre Spania și Portugalia și a fixat limitele de demarcație între cele două zone de dominație printr-o linie situată la 10370 leghe marine (aproximativ 1109 mile marine) vest de Insulele Capului Verde.
Anglia contestă măsurile dispuse de papalitate și tendința de monopol impusă de Spania și Portugalia, prin decizii interne încurajând expedițiile maritime și punând în discuție chiar valoarea juridică a Bulei Papale.
Juriștii englezi atacă actul papal prin însăși argumentele spaniolilor pe care aceștia le-au utilizat în acțiunea împotriva Veneției. Disputele dintre adepții teoriei mărilor închise și cei care militau pentru libertatea navigației și comerțului pe toate mările și oceanele lumii s-au manifestat inițial, între statele ce controlau și utilizau frecvent rutele maritime din estul Mării Mediterane și al Mării Adriatice, acțiuni urmate de deciziile Spaniei și Portugaliei cu privire la declararea ca spații maritime închise comerțului și navigației libere în avalul Oceanului Indian. „Școala de la Salamanca”, prin Francisco de Vitoria (întemeietorul ei) care a fost urmat de Francisco Suarez, considera „jus gentium” ca un drept natural și prin operele create exprima legimitatea stabilirii dominației spaniole asupra noilor teritorii.
Numeroasele conflicte, urmare a promovării exclusivității asupra mărilor și oceanelor au determinat pe juriști să încheie tratate de navigație care să soluționeze aceste probleme. Dar rezultatele nu au fost cele scontate. Astfel, în anul 1577, are loc Conferința de la Hamburg între reprezentanții danezi, norvegieni și englezi în încercarea de a identifica o soluție comună pentru clarificarea problemei libertății mărilor. La această conferință participanții s-au pronunțat pentru prima dată că „navigațiunea în largul mării trebuie să fie liberă pentru toate popoarele”. Regina Elisabeta I-a a Angliei, criticând măsurile unilaterale dispuse de Spania și Portugalia, arăta că „folosința mării și a aerului este obștească și niciun drept asupra oceanului nu poate să aparțină vreunui popor sau unui particular oarecare”.
De multă vreme popoarele intuiseră necesitatea recunoașterii la folosință egală a mării pentru toți oamenii, pornind de la concepția mă marea este un bun de folosință comună pentru toți. În viziunea lui Paul, Ulpian și a altor jurisconsulți romani, în folosirea spațiilor maritime trebuie să se pornească de la teza că suntem în prezența a „res nullis” și „res communis”.
Secolul al XVI-lea a fost martorul apariției și a altor culegeri de norme cutumiare, însă de o mică însemnătate și cu caracter local. Printre acestea se numără „La Guidon de la Mer” – îndreptar al Mării, apărută în Franța, care reglementa, în principal, aspecte ale dreptului maritim – problema prizelor, represaliilor, scrisorilor de marcă, etc. Câteva orașe din Țările de Jos au elaborat lucrări ca „Legile de la Westcapelle”, „Cutumele de la Amsterdam”, „Legile de la Anvers”, „Dreptul maritim al lui Wisby”, ș.a. care conțineau uzanțe maritime practicate în zonele respective. Paralel, cu regulile cutumiare cuprinse în aceste documente mai apar și alte cutume, unele dintre ele devenind norme convenționale în urma lucrărilor de codificare de mai târziu.
La sfârșitul secolului al XVI-lea pot fi observate pe fondul reducerii influenței internaționale a Portugaliei, Spaniei, Norvegiei și Danemarcei, acțiuni ale Angliei, Franței și Olandei care, având la bază aceleași interese – distrugere a monopolului impus asupra mării libere de statele anterior menționate – deschid controversa juridică Grotius – Selden, ca expresie a contradicțiilor existente între aceste două grupuri de interese în folosirea spațiilor maritime, inclusiv în importanta problemă economică a pescuitului.
Principiul libertății mărilor, pe de o parte, ce începe să se cristalizeze mai limpede și diversificarea activităților în mediul maritim, pe de altă parte, vor aduce elemente noi pe planul războiului naval cum ar fi definirea drepturilor și îndatoririlor statelor neutre, reglementarea unor operațiuni și acte de război, își vor găsi expresia într-o serie de înțelegeri bilaterale.
Cel mai redutabil oponent al tezei „mării libere”, englezul John Selden, în lucrarea sa „Mare clausum”, caută să justifice dreptul statelor de a stăpâni marea liberă, combătând fondul ideilor lui Grotius și susține că „….marea nu este comună tuturor nici în virtutea dreptului natural, nici a dreptului ginților”. Selden încearcă, prin această poziție, să promoveze și să justifice dreptul discreționar exercitat de Anglia asupra unor vaste spații maritime și a căilor de navigație; să dea curs intereselor economice și politice ale acesteia susținând că „…..marea poate deveni obiect al proprietății private”, statul proprietar urmând să ajungă la înțelegeri cu celelalte state care să îngăduie „libera circulație a vaselor”.
Principiul libertății mărilor formulat și promovat de Hugo Grotius a fost acceptat și recunoscut în doctrina acelor vremuri, iar teza lui Selden nu a mai fost în mod semnificativ pusă în discuție. Scriitorul englez Filip Meadows, înțelegând absurditatea teoriilor referitoare la suveranitatea asupra mărilor, susține că această abordare „….este perimată și trebuie înlocuită cu aceea a democrației între Marea largă și Marea teritorială”.
Pentru susținerea intereselor companiei maritime olandeze, Grotius acceptă și excepțiile de la principiul libertăților mărilor, susținând că „….o parte a mării, care fiind foarte apropiată de țărm, poate fi privită ca adăugându-se acesteia”. Ideea referitoare la o „….mare adiacentă necomună”, a fost preluată în numeroase lucrări. În 1702 Cornelius van Bynkershoek, tot jurist olandez, promovează principiul conform căruia „….controlul uscatului asupra mării se extinde până acolo unde va bate tunul, până unde ajunge puterea armelor omului”. Bătaia tunului desemna în acea perioadă o distanță variabilă de la țărm în largul mării, fiind stabilită din considerații mai ales de ordin militar, de apărare. Cornelius van Bynkershoek este considerat părintele regulii celor trei mile marine pentru stabilirea limitei exterioare a mării teritoriale, ce avea să devină normă cutumiară a dreptului internațional.
În practica raporturilor dintre state, în acea perioadă, se permanentizează conceptele de mare teritorialăși mare liberă, fiind cârmuite de reguli și criterii de delimitare diferite. Astfel, Scoția a utilizat regula liniei orizontului (Line of light) estimată între 3 și 20 mile marine, iar țările scandinave au stabilit drept criteriu leghea marină.
Principiile enunțate în această perioadă vor aduce în planul războiului naval elemente noi care își vor găsi expresia într-o serie de înțelegeri bilaterale. Tot prin acorduri bilaterale se vor reglementa și alte probleme, ca libertatea pescuitului maritim, dreptul de intervenție, cabotajul, etc. Documentul clasic în materie este considerat a fi Declarația britanică din 1753, care conținea o serie de reguli ce se dezvoltaseră până atunci pe cale cutumiară, el enunțând pentru prima dată și ideea de tribunal de prize maritime. Prin Memorandumul datat 26 iulie 1778, din Franța, ca reacție la declarația britanică, instituie primele principii practice ale viitoarei legislații maritime a libertății mării („nave libere – mărfuri libere”, „nave inamice – mărfuri inamice”), precum :
pavilionul neutru acoperă marfa chiar dacă aceasta este proprietatea unui beligerant;
blocusul nu este legitim decât dacă este efectiv.
Dezvoltarea societății umane, creșterea numărului de „actori” pe scena internațională și permanenta luptă dintre națiunile puternice pentru a domina zone cât mai întinse din oceanele lumii sunt factori care au influențat și contribuit la clarificarea și fundamentarea juridică a unor concepte esențiale pentru știința dreptului internațional și regimul juridic al mărilor și oceanelor lumii.
Și Rusia a avut o importantă contribuție în acest sens edictând la 28 februarie 1780 faimoasa „Declarație referitoare la neutralitatea armată”. Se apreciază că prin aceste două acte s-a contribuit semnificativ și decisiv la contestarea suveranității asupra largului mării sau altor forme de servitute în zonele maritime internaționale. S-a produs și o clarificare conceptuală a principiului libertății mărilor cu componentele sale referitoare la libertatea de navigație.
Tot în sec. XVIII o serie de state adoptă ordonanțe asupra prizelor și reglementării navigației, care cuprind referiri și la perioada de război și se realizează o „întreagă țesătură” de acorduri bilaterale. Întrucât regulile conținute în documentele respective nu au decât o formă juridică vagă, fără un grad de generalizare, ele reprezintă mai mult o importanță istorică. De altfel, revoluția franceză de la 1789, care a zdruncinat din temelii sistemul de relații internaționale clădit pe principiile tratatelor wesphalice din februarie și noiembrie 1648, a avut o importantă influență și asupra dreptului internațional și implicit a regimului juridic al mărilor și oceanelor.
Cu timpul, toate statele europene se coalizează împotriva Franței, iar după înfrângerea acesteia, la Paris, la 26 septembrie 1815, se încheie celebrul tratat al „Sfintei Alianțe”.
Conferința de pace de la Paris din 1856 și tratatul încheiat la această reuniune au contribuit la o codificare parțială a regimului juridic al mărilor și oceanelor, cât și la extinderea principiului libertății mărilor, încălcat și nesocotit, însă, adesea de marile puteri maritime prin măsuri și acțiuni unilaterale. Acțiunile multiple ale statelor pentru promovarea pe scară largă a principiului libertății mărilor și a componentelor sale permit conturarea și implementarea conceptului de „mare teritorială”, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul al XX-lea, zonă maritimă aflată sub suveranitatea deplină a statului în care se asigură navelor statelor neriverane dreptul de a traversa inofensiv acest spațiu maritim în scopul desfășurării comerțului pe mare. Dincolo de această zonă, largul mării se prevedea a avea regim de mare liberă.
Dezvoltarea comerțului internațional și a comunicațiilor pe mare au reclamat asigurarea căilor de comunicație mondială, încheindu-se în acest scop convenții prin care Canalul de Suez, în anul 1888, și canalul Panama, în 1901, au fost declarate ca „neutru”.
Cea mai mare operă de codificare a „legilor și obiceiurilor războiului maritim” a fost întreprinsă la cele două conferințe de pace de la Haga, din 1899 și 1907, care, pornind de la situația de fapt de atunci și de la interesele puterilor navale, au căutat să reglemeteze uniform diversele aspecte ale conflictelor armate pe mare.
Primul Război Mondial a influențat în mod direct politica statelor, inclusiv în domeniul libertății mărilor, subliniind necesitatea dezvoltării regulilor aplicabile în materie de navigație maritimă și de stabilire a unui cadru legal pentru utilizarea spațiilor maritime pe baze de egalitate. Liderii marcanți ai vremii au susținut „…libertatea deplină a navigației pe mări, în afară de apele teritoriale, în timp de pace ca și în vreme de război, cu excepția mărilor care ar putea fi închise, total sau parțial printr-o acțiune internațională având ca scop executarea unor acorduri internaționale, dar tot mai multe state au început să revendice drepturi speciale în zonele situate în prelungirea mării adiacente, pentru asigurarea securității teritoriale și pentru exercitarea controlului vamal, fiscal și sanitar (îndeosebi S.U.A. și Anglia).
Un moment important în dezvoltarea și consolidarea regimului juridic al mărilor și oceanelor îl marchează tratatele de pace de la Paris din 1919 și 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles”, care au avut ca urmare înființarea Ligii Națiunilor, prin Pactul Ligii care face parte integrantă din tratatele de la Paris. După înființarea Societății Națiunilor, prima organizație internațională, au avut loc o serie de întâlniri ale statelor pentru reglementarea unora dintre problemele majore ale comunității internaționale – navigația, regimul canalelor și strâmtorilor internaționale, etc.
Au fost convenite în acest sens :
acordul marilor puteri asupra unui echilibru al forțelor navale în timp de pace;
reglementări referitoare la regimurile porturilor maritime și ale unor strâmtori (Gibraltar, Magellan, Bosfor, Dardanele, ș.a.), sau ale unor canale maritime (Suez, Panama, Kiel);
generalizarea principiului libertății mărilor și recunoașterea că orice stat poate beneficia de pavilion maritim.
Regimul juridic al mărilor și oceanelor, în această perioadă, stabilește reguli pentru navigația marimită în opoziție cu „navigația fluvială” sau internă, obiectul principal al reglementărilor fiind ordinea juridică care guvernează mediul marin și diferitele utilizări de care sunt susceptibile.
Asociația de Drept Internațional a adoptat , la Conferința de la Viena din anul 1926, un proiect intitulat „Legi privind jurisdicția maritimă în timp de pace”, în conținutul căruia sunt reiterate principii fundamentale, precum:
libertatea și egalitatea statelor privind navigația, transportul, comunicațiile, exploatarea industrială și cercetarea științifică în marea liberă;
interdicția declarării de către un stat sau grup de state a suveranității, a unor privilegii sau prerogative asupra mării libere, ori de a împiedica în orice fel folosința liberă și deplină a acesteia.
Prin Declarația adoptată la finalul lucrărilor de la Lausanne din anul 1927, Institutul de Drept Internațional a clarificat consecințele aplicării principiului libertăților mărilor. Pe parcursul lucrărilor au fost formulate și analizate numeroase și interesante opinii referitoare la:
suprapunerea juridică a expresiilor „res nullis” și „res communis” în aplicarea principiului libertății mărilor;
existența sintagmelor, anterior precizate, este în totală opoziție și necorcondanță cu conținutul juridic al principiului libertății mărilor;
teoria servituților, conform căreia marea largă este proprietatea comună a întregii omeniri;
consecințele principiului libertății mărilor, conform teoriei lui Charles Dupuis. Conform opiniilor acestuia, componentele principiului libertății mărilor sunt, în esență, următoarele:
libertatea de navigație în marea liberă, orice navă fiind subiect al controlului exclusiv din partea statului de pavilion, în lipsa unei convenții contrare;
libertate de pescuit în marea liberă, nava fiind subiect al exercitării controlului în condițiile menționate anterior;
libertatea de a monta cabluri submarine în marea liberă;
libertatea circulației aeriene deasupra mării libere.
Treptat, are loc precizarea și consolidarea regimului juridic aplicabil mării teritoriale, respectiv mării libere, pentru ca la conferința generală de codificare a dreptului internațional – Haga, 1930 – să se nască posibilitatea dezbaterii problemelor referitoare la regimul juridic al mărilor și oceanelor lumii, chiar dacă încercarea de codificare a regimului juridic al mării teritoriale a eșuat – prin Actul Final al conferinței au fost cuprinse unele rezoluții și recomandări asupra mării teritoriale, fără a fi precizată și lățimea acesteia; asupra apelor interioare sau naționale, precum și asupra mării libere și a zonei contigue.
Este pentru prima dată când se recunoaște conceptul de „zonă contiguă”, spațiu în care statul riveran exercită drepturi speciale – vamale, fiscale, de control sanitar, etc.
Prin proclamația președintelui Truman, din anul 1945, S.U.A. au stabilit unilateral jurisdicția asupra resurselor din platoul continental, precum și asupra celor piscicole situate dincolo de limita națională a apelor teritoriale. Decizii similare au fost rapid adoptate de statele riverane sud-americane, africane și din zona asiatică, precum și de statele ce dețineau o puternică flotă comercială și dominau vaste zone maritime. Toate aceste dezvoltări și eforturi ale comunității internaționale pentru stabilirea unui regim juridic pentru spațiile maritime au fost fructificate și amplificate în lucrările comisiei de drept internațional din cadrul Națiunilor Unite care a început redactarea unui proiect de convenție privind marea liberă și aspectele conexe acesteia în anul 1949. Aceste documente urmau să fie folosite ca bază de discuții la prima Conferință a Națiunilor Unite privind dreptul mării. După ce de-al doilea război mondial, la prima Conferință O.N.U. asupra dreptului mării, care a avut loc la Geneva în 1958, s-au adoptat patru convenții referitoare la marea teritorială și zona contiguă, platoul continental și marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice cuprinzându-se pe această cale toate spațiile maritime într-o concepție generală care viza atât problematica zonelor naționale, cu drepturile și obligațiile statelor riverane, precum și a celorlalte state în aceste zone, cât și ansamblul problemolor mărilor libere în care se recunoșteau libertatea de navigație, de pescuit, de survol, libertatea de a pune cabluri și conducte. Reglementările adoptate în 1958, reflectând particularitățile etapei respective, statorniceau și unele norme generale cu privire la protecția și conservarea resurselor biologice, precum și în legătură cu activitățile de pescuit. La Conferință a mai fost adoptat un protocol facultativ privind soluționarea obligatorie a diferendelor rezultate din interpretarea și aplicarea celor patru convenții internaționale adoptate. Conferința de la Geneva a adus o contribuție importană în domeniul dreptului mării, realizând codificarea unor principii și norme existente, formulând, totodată, unele noi și, deasemenea, creând o nouă instituție a dreptului mării – platoul continental, proclamat prin act unilateral, pentru prima dată de președintele Truman, al S.U.A., în 1945.
Interesele economice, necesitatea asigurării accesului pe baze egale și echitabile a tuturor statelor și în special a celor în curs de dezvoltare la resursele mărilor și oceanelor au dus la regândirea și reconstituirea regimului juridic al mărilor și oceanelor în vederea găsirii unor soluții juridice corespunzătoare unei noi structuri a societății internaționale.
În scopul începerii negocierilor pentru convocarea și pregătirea celei de treia Conferințe O.N.U. privind dreptul mării, Adunarea generală a O.N.U. a creat în anul 1968, Comitetul pentru utilizarea pașnică a solului (fundului) mărilor și oceanelor dincolo de limita jurisdicției naționale, comitet transformat în anul 1970, în Comitetul pregătitor al conferinței.
Conferința a fost precedată de o serie de reuniuni și dezbateri internaționale ale diferitelor grupuri de state, precum și de adoptarea unor documente internaționale, între care menționăm – pentru țările latino-americane, Declarația de la Montevideo din mai 1970; Declarația de la Lima din august 1970, Declarația de la Santo Domingo din iunie 1972, aceasta referindu-se la marea teritorială, zona de „mare matrimonială” și platoul continental, iar pentru țările africane, Declarația Organizației Unității Africane asupra bazelor dreptului mării. În acest context, a fost pentru prima dată discutat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite conceptul de patrimoniu comun al umanității asupra teritoriilor submarine și al subsolului acestora situate dincolo de limita jurisdicției naționale.
Un pas important pentru clarificarea și sistematizarea normelor și cutumelor existente cu privire la utilizarea spațiilor maritime dincolo de limita jurisdicției naționale a fost efectuat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, care prin adoptarea Rezoluției numărul 2749 (XXV) din 17 decembrie 1970 referitoare la Declarația asupra Principiilor care guvernează fundul mărilor și oceanelor lumii, în dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, remarcându-se în special prin:
instituirea unor spații maritime noi, plus zona economică exclusivă, zona internațională a teritoriilor submarine;
extinderea sferei reglementării juridice, într-o viziune de ansamblu, asupra vastei problematici a dreptului mării, inclusiv a strâmtorilor, a cercetării științifice marine și a protecției mediului marin;
stabilirea unor criterii precise pentru determinarea uniformă, în exterior, a zonelor maritime de sub jurisdicția națională, constând din – marea teritorială, zona economică exclusivă și platoul continental, zona contiguă;
crearea unei autorități internaționale pentru zona internațională și resursele sale.
Acordând importanța cuvenită pentru reglementarea unitară și uniformă a regimului juridic al mărilor și oceanelor lumii, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a convenit asupra necesității adoptării unor norme „pachet”, adoptate pe bază de consens și care să constituie temeiul dezbaterilor pentru lucrările unei conferințe ulterioare, ce urma să soluționeze problemele regimului juridic al mărilor și oceanelor „ca un întreg”.
Au fost analizate, în acest sens, documente relevante pentru regimul juridic al mărilor și oceanelor și au fost adoptate pe criterii generate de interesele naționale și zonele ale statelor mai multe declarații politice. Președintele Conferinței O.N.U. asupra dreptului mării, Hamilton S. Amerasinghe, sublinia că sensul major al procesului de negociere, desfășurat cu participarea a 160 de state, constă, în primul rând, în preocuparea de a identifica soluții general acceptabile în direcția valorificării echitabile a bogățiilor mărilor și oceanelor.
În cadrul oferit de Conferință, ca și în ample dezbateri științifice s-a acordat o importanță deosebită:
configurării unui regim adecvat zonelor maritime de jurisdicție națională;
continuării și precizării conceptului de zonă economică;
stipulării modalităților de exploatare și explorare a resurselor Patrimoniului comun al umanității;
cercetării științifice și ocrotirii mediului marin;
adoptării unei proceduri corespunzătoare pentru soluționarea diferendelor posibile în raporturile maritime ale statelor.
Cu prilejul abordării și dezbaterii acestor probleme au rezultat tendințe și orientări diverse, uneori contradictorii, a căror relevare este de natură să contribuie la soluționarea procesului de negociere propriuzis, la clarificarea sensurilor obiective ale evoluției sale în cpmplezul interrelațiilor subiective a poziției și intereselor fiecărui popor, în contextul dezvoltării cooperării dintre toate statele și națiunile lumii.
Au fost reluate discuțiile pe problematica limitei mării teritoriale și a zonei internaționale a teritoriilor submarine și a fost convocată Adunarea Generală a celei de a II-a Conferințe a Națiunilor Unite asupra mării – prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite, (MMDCCL) – ce a avut ca principal scop examinarea regimului aplicabil zonei internaționale a teritoriilor submarine și reanalizarea celorlalte probleme complexe privind regimul juridic aplicabil mărilor și oceanelor.
Cea de a III a Convenție asupra dreptului mării a fost adoptată prin vot la 30 aprilie 1982 și a intrat în vigoare pe data de 16 noiembrie 1994, după depunerea instrumentelor de ratificare de către un număr de 60 de state. Prin conceptele și principiile formulate, prin instituțiile create, Convenția privind dreptul mării, semnată la Montego Bay, Jamaica, este apreciată ca un instrument deosebit de util în crearea unei noi ordini juridice maritime internaționale.
JURISPRUDENȚA ÎN PROCESUL HONDURAS – EL SALVADOR DIN 11 SEPTEMBRIE 1993
Statele se găsesc frecvent în dezacord referitor la prezența caracterului istoric al unei băi care înseamnă că, în mod tradițional, este considerată ca aparținând suveranității statului de coastă. Consecința în plan juridic este regimul asimilat apelor interioare. În ceea ce privește problema băilor comune mai multor state, nu a fost consacrată până acum o soluție general recunoscută de statele interesate dar jurisprudența internațională în materie se sprijină pe două hotărâri cruciale care sunt concordante în principiu deși au fost pronunțate în conjuncturi istorice total diferite.
Cazul El Salvador/Honduras se referă la o dispută frontalieră între cele două state ale Americii Centrale și la statutul legal al Golfului Fonseca și al apelor adiacente din Oceanul Pacific. Instanța a stabilit că golful formează ape interioare istorice deținute în comun de către cele trei state de litoral (El Salvador, Honduras si Nicaragua), cu excepția zonelor speciale din interiorul celor trei mile marine de la țărm. Curtea a concluzionat, printr-o ficțiune juridică, că linia de închidere a unei băi ale cărei ape se află sub suveranitatea comună a celor trei state riverane simbolizează “linia țărmului” și linia de bază a unei mări teritoriale față de care cele trei state de coastă dețin interese indivizibile: “Deoarece există un condominium al apelor Golfului Fonseca înseamnă că există o prezență tripartită la linia de închidere și că Honduras nu poate fi privat de drepturile asupra apelor oceanului aflate dincolo de baie”.
Pentru înțelegerea corectă a rolului jucat de Curte în această speță, sunt necesare câteva precizări prealabile. Astfel, trebuie precizat, în primul rând, că Golful Fonseca este un golf relativ mic cu o linie neregulată și complicată a țărmului în partea sa interioară, cu un mare număr de insule, insulițe și stânci, fiind și una dintre puținele situații în care linia țărmului să fie împărțită între trei state. Pentru toate cele trei state există doar 4 canale de intrare, dintre care numai două pot fi folosite pentru nave de mare tonaj. Intrarea în Golf se face între Punta Amapala (El Salvador) și Punta Cosiguina (Nicaragua).
Dimensiunile geografice și proporțiile Golfului sunt astfel încât ar putea fi calificată astăzi drept o baie juridică în înțelesul art. 4 din Convenția privind marea teritorială și zona contiguă adoptata în 1958 și al art. 10 din Convenția privind dreptul mării adoptată în 1982; aceasta ar avea drept consecință, dacă ar fi un singur stat riveran Golfului că linia de închidere a sa să poată fi desenată acum iar apele sale să fie, prin aceasta, închise să fie considerate ape interioare.
Chiar dacă nici El Salvador, nici Honduras, nici chiar Nicaragua, statul intervenient, nu sunt părți la nici una dintre aceste 2 convenții iar Convenția privind dreptul mării din 1982 nu era încă în vigoare, prevederile referitoare la golfuri pot fi considerate ca exprimând dreptul cutumiar general. Oricum, în termenii ambelor convenții, articolul care descrie baia se aplică numai “băilor ale căror țărmuri aparțin unui singur stat” și, cu atât mai mult nu se aplică așa-numitelor “băi/golfuri istorice”. Golful Fonseca este, în mod evident, un golf care nu aparține unui singur stat; atât Părțile, statul intervenient, cât și comentatorii fiind, în general, de acord că este un golf istoric și că apele corespunzătoare sunt ape istorice.
CIJ a analizat istoria particulară a Golfului Fonseca cu atât mai mult cu cât regimul juridic istoric recunoscut prin practica consecventă a statelor este mai important într-o baie cu mai multe state. În speță, această baie nu beneficiază de regulile generale codificate pentru ipoteza băilor riverane unui singur stat.
Cel mai interesant aspect al acestui regim juridic, care poate fi considerat, la prima vedere, ca fiind un element inconsistent al Hotărârii, este faptul că apele Golfului care “aparțin celor trei state care îl înconjoară sunt subiectul dreptului de folosință inocentă” de care se bucură toate navele comerciale ale tuturor statelor. Aceste drepturi de folosință inofensivă sunt suplimentare înțelegerii generale curente a statutului juridic al apelor băii ca fiind “ape interioare”, indiferent dacă apele aparțin unei băi juridice sau uneia care beneficiază de un titlu istoric. Pe scurt, Golful Fonseca beneficiază de o dublă calificare excepțională care îl sustrage de la aplicarea normelor convenționale privind golfurile: este atât golf riveran la mai multe state cât și golf istoric.
Unul dintre stâlpii argumentației Curții este precedentul judiciar dat de o hotărâre din 1917 a Curții Central Americane de Justiție (într-o afacere localizată în aceeași regiune) când s-a pus problema accesului pentru navigație într-o baie aparținând mai multor state. Cu acea ocazie s-a declarat că, într-o asemenea baie, dacă nu sunt ape istorice, marea teritorială urmărește sinuozitățile țărmului iar apele care rămân fac parte din marea liberă. În Hotărârea din 1917 s-a statuat că apele Golfului, altele decât strâmtorile maritime de 3 mm, sunt ape istorice și reprezintă obiectul unei suveranități comune a celor trei state de coastă. Aceasta soluție nu a putut fi aplicată mutatis mutandis în cazul Golfului Fonseca deoarece acesta este o baie istorică și, prin aceasta, o “mare închisă”. Tot în Hotărârea din 1917 instanța a exclus din condominium apele delimitate în 1900 între Honduras și Nicaragua.
Sunt interesante și argumentele de natură istorică avansate în Hotărârea CIJ, cu privire la caracterul istoric al apelor Golfului – revendicările consecvente ale celor trei state de coastă și absența protestelor din partea altor state iar cu privire la caracterul drepturilor în zona Golfului – împrejurarea că aceste ape au fost apele unui singur stat în cea mai mare parte a istoriei lor cunoscute. Instanța a fost mai mult preocupată de diferența fundamentală dintre zonele terestre cu care avea de a face și această zonă maritimă.
Delimitarea realizată între Nicaragua și Honduras în 1900, citată în Hotărârea C.I.J. privind cererea de intervenție a statului Nicaraguei, care era, în mod substanțial, o aplicație a metodei echidistanței, nu dă nici o cheie care ar fi fost, oricum, inspirată de aplicarea principiului uti possidetis juris apelor. Așadar, Comisia Mixtă responsabilă cu delimitarea și-a întemeiat activitatea pe titlurile referitoare la frontiera din secolele al XVII – lea și al XVIII – lea, luând cu titlu de axiomă că „aparținea fiecărui stat partea din Golful sau Baia Fonseca adiacentă țărmurilor sale”. O succesiune comună a celor trei state la zonele maritime pare să fie, în aceste condiții, logica continuare a principiului uti possidetis juris.
Fiind baie istorică, linia de închidere normală din punct de vedere geografic pentru apele Golfului Fonseca ar putea fi linia de la Punta Ampala la Punta Cosiguina. La aceasta s-au făcut frecvent referiri în argumentările Părților și în cele ale statului intervenient iar din punct de vedere geografic este, în mod evident, limita exterioară a Golfului. S-a luat în considerare de către Părți și eventualitatea ca această linie să fie și linie de bază. El Salvador a definit-o ca fiind o simplă linie care descrie limita oceanului din Golful Fonseca. Aceasta pare să fi fost linia de închidere recunoscută de către cele trei state riverane în practică, fiind și linia de închidere la care face referire Hotărârea din 1917.
În ceea ce privește statutul juridic al apelor în interiorul liniei de închidere a Golfului, altele decât strâmtorile de 3 mm, Hotărârea din 1917 nu are dificultăți în a face referiri la ele ca fiind teritoriale, prin aceasta înțelegând nu mare teritorială ci ape care nu erau internaționale ci care erau revendicate pe temeiuri istorice cu titlu suveran de către cele trei state de coastă. Se poate astfel, susține, în termenii dreptului internațional modern, așa cum a argumentat Honduras, că ele sunt ape interioare.
Instanța a declarat că există câteva dificultăți în folosirea acestui termen valabil numai pentru ipoteza unei băi istorice care aparține unui singur stat. De vreme ce practica celor trei state de coastă acceptă că există strâmtori maritime de litoral care sunt subiectul unei singure suveranități a fiecărui stat de coastă, dar cu drepturi reciproce la pasaj inofensiv, trebuie să existe și drepturi de pasaj prin apele care rămân în Golf, nu numai din motive istorice dar și din necesitățile practice ale împrejurării că acele ape strâmte ale Golfului cuprind canalele utilizate de către navele care caută accesul la unul dintre cele trei state de coastă. În conformitate cu acest argument logic, drepturile de pasaj trebuie să fie puse la dispoziția navelor unui stat terț care își caută accesul în porturile oricăruia dintre cele trei state de coastă, ele fiind, în speță, “comune tuturor celor 3 state riverane”.
Astfel, apele Golfului sunt chiar ape interioare, subiect al unui regim special și particular compus dintr-o suveranitate comună și din drepturi de pasaj. Instanța a apreciat că se poate ajunge, pe această linie de argumentație, la aprecierea că apele Golfului sunt subiect al unui condominium sau al unei co-proprietăți, cu caracter sui generis. Fără îndoială, dacă apele ar fi delimitate, ar deveni “ape interioare” ale fiecărui stat; în acest caz ele ar trebui să devină subiect al unor drepturi istorice și necesare de pasaj inofensiv și deci ar fi tot ape interioare într-un sens juridic calificat. Cu toate acestea, statutul juridic esențial al acestor ape este același cu cel al apelor interioare de vreme ce sunt revendicate cu titlu suveran și, deși subiecte ale anumitor drepturi de pasaj, nu sunt mare teritorială.
În sfârșit, deoarece un stat nu poate avea două mări teritoriale de-a lungul aceluiași litoral, s-a ridicat problema dacă litoralul maritim cu zone/strâmtori de o leghe marină de-a lungul țărmului Golfului înseamnă într-adevăr mare teritorială în sensul modern al dreptului mării. În opinia Camerei CIJ, aceste ape nu reprezintă mare teritorială. O mare teritorială are, dincolo de ea, platou continental și fie mare liberă fie zonă economică exclusivă.
Zonele maritime din interiorul Golfului nu au dincolo de ele nici una dintre aceste zone. În fapt, linia de închidere a Golfului constituie “țărmul” în sensul liniei de bază a mării teritoriale; și aceasta indiferent dacă apele Golfului sunt considerate ca fiind subiectul unei suveranități comune sau într-adevăr, așa cum argumentează Honduras, ca ape aparținând unor suveranități distincte dar nedelimitate, subiect al unui interes al comunității.
Regiunile de litoral maritim interior nu sunt mare teritorială în sensul dreptului internațional modern al mării. Aceste regiuni maritime pot fi considerate, mai degrabă, ca ape interioare ale statului de coastă, fără a fi subiectul unei suveranități comune. Chiar și în ipoteza în care aceste ape ar fi subiectul unei suveranități comune, așa cum sunt într-adevăr toate apele din Golf, cu drepturile la pasajul inofensiv care își datorează originea provocărilor istoriei micului golf cu cele trei state, cu tot cu problemele sale de acces la navigație, este valabilă calificarea de ape interioare. Nu este nici o îndoială că această lege care se aplică mărilor, platourilor mărilor și subsolului acestora dincolo de coastă, se aplică și zonei dincolo de Golful Fonseca.
Astfel, întotdeauna, temeiul acestor drepturi depinde și reflectă poziția teritorială a țărmului căruia aceste drepturi sunt accesorii. Țărmul unui golf este, pentru acest scop, linia de închidere a golfului, pentru apele din interior pretinse în temeiul suveranității. De vreme ce situația juridică a părții dinspre pământ a liniei de închidere este cea a suveranității comune, rezultă că toate cele trei suveranități comune trebuie să fie întemeiate dincolo de linia de închidere a mării teritoriale, platoului continental și zonei economice exclusive.
Aceasta trebuie să fie atât referitor la drepturile platoului continental aparținând ipso jure celor trei state de coastă cât și referitor la zona economică exclusivă care necesită revendicare. Oricare dintre aceste situații va fi considerată sau va fi înlocuită de împărțirea și delimitarea în trei zone separate este, că și în interiorul Golfului, o chestiune care ține de decizia celor trei state. Oricare astfel de delimitare a zonelor maritime nu va putea fi afectată de un acord în temeiul dreptului internațional.
În concluzia instanței, condominium apelor din Golf înseamnă prezența tripartită la linia de închidere, Honduras nefiind exclus din drepturile legate de apele oceanului dincolo de baie. Aceasta pare echitabil deoarece Honduras are, de departe, cel mai lung țărm din Golf și singurul țărm care înfruntă oceanul. Dacă linia de închidere Punta Amapala – Punta Cosiguina este și linie de bază atunci nu există în Golf ape teritoriale ale celorlalte două state care ar avea rolul de a închide drumul Hondurasului înapoi în Golf.
Zonele exclusive ale litoralului maritim din Golf au rămas limitate la 3 mm în adâncime și, așa cum amândouă Părțile au fost de acord, nu sunt mări teritoriale ci ape interioare ca obiecte ale unei singure suveranități exclusive. Așadar numai zona de mare de la linia de închidere a Golfului face să existe mările teritoriale moderne. A susține acum că există mări teritoriale în interiorul Golfului ar fi incompatibil cu împrejurarea că apele Golfului formează o baie istorică. Iar dacă apele interioare ale Golfului ar fi subiectul unei suveranități comune, toate cele trei state de coastă ar fi îndreptățite la mare teritorială în afara golfului. Pentru completarea gamei argumentelor invocate de către Curte, este de menționat cel mai important aspect subliniat de Judecătorul Oda în opinia sa separată la Hotărârea Curții: cea mai simplă consecință a stadiului de dezvoltare a dreptului mării este aceea că nu a existat și nu există încă un concept juridic al “băii care aparține mai multor state”, ale cărei ape să fie ape interioare.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, raționamentul Judecătorului Oda este următorul: „baia istorică”, concept apărut la sfârșitul secolului trecut în paralel cu noul trend de a acorda semnificație juridică specială noțiunii de baie este folosit numai de la începutul acestui secol. El nu se regăsește într-un regim sui generis adică într-un regim care conține reguli diferite de acelea care guvernează o baie normală. Băile istorice sunt acele bai (în sens geografic) care, datorită lărgimii lor mari la deschidere și lipsei de pătrundere în teritoriul terestru, nu pot fi în mod normal clasificate juridic că fiind băi dar li se poate acorda, din motive istorice, același statut juridic de băi. Sintagma baie istorică nu înseamnă cu siguranță că se sugerează faptul că statutul juridic al apelor înseamnă altceva decât ape interioare ale statutului de coastă, ca în cazul unei băi ordinare (juridic). În temeiul conceptului contemporan al dreptului mării, apele mării adiacente coastelor unui stat sunt fie mare teritorială fie, altfel, ape interioare.
Nu este surprinzător că nu a apărut niciodată în dreptul internațional vreo regulă care să reglementeze băile care aparțin mai multor state (toate codificările moderne în vigoare exclud, expressis verbis, această ipoteză). Însuși conceptul de ape interioare, care apare numai ca ape interne, în paralel cu fixarea limitei apelor teritoriale implică, din perspectiva normei juridice, delimitarea sau semidelimitarea apelor corespunzătoare în interiorul unei jurisdicții date. Acest element de împrejmuire este absent sau dispare când țărmurile unei băi geografice sunt atât de împărțite între state încât nu se mai pot îndeplini criteriile unei băi juridice. Aceasta este confirmată tacit de absența oricăror prevederi referitoare la delimitarea sau împărțirea apelor interioare atât în Convenția din 1958 cât și în cea din 1982; în drept, apele interioare ale unui stat nu se pot învecina cu apele interioare ale altui stat.
Excepțiile de la criteriile geografice solicitate pentru o baie juridică au fost justificate pe temeiuri istorice pentru anumite trăsături topografice, dreptul contemporan al mării admițând expres conceptul de baie istorică. Regimul juridic stipulat în Convențiile din 1958 și 1982 cu efectul că denumesc baia unui singur stat, “nu se vor aplica” sau “nu se aplică” așa-numitelor „băi istorice”. Aceasta înseamnă sugerarea faptului că, din punct de vedere geografic, se definește o baie în scopuri juridice (cum ar fi lărgimea gurii sau adâncimea penetrării în teritoriul terestru), dar că aceste elemente nu sunt condiții stricte ale calificării juridice a băii.
În rezumat, conceptul “apelor istorice” a devenit practic supraabundent și, de aceea, nu apare în nici una dintre convențiile din 1958 și 1982. De fapt, nu este atât de mult un concept ci o descriere expresivă a titlului istoric în temeiul căruia pretenția la un statut particular poate fi întemeiată.
Prin aceasta, în primul rând în Afacerea pescăriilor din 1951, o revendicare a unei ape istorice a fost făcută pentru justificarea statutului apelor interioare, în al doilea rând o pretenție la ape istorice pentru apele unui golf ar putea justifica conceptul de baie istorică al apelor care sunt ape interioare și, în al treilea rând, în cazul Filipinelor, conceptul a fost utilizat numai pentru justificarea statutului de mare teritorială, rezultat în situația apariției unui nou concept sui generis de „ape ale arhipelagurilor”.
Rezultă că apele istorice nu au un statut juridic diferit de cel al categoriilor care au fost îndelung recunoscute, adică fie ape interioare, fie mare teritorială (sau, mai nou, instituția juridică a apelor arhipelagurilor).
În concluzie, ape istorice ca atare nu au existat și nu există ca instituție independentă în dreptul mării. În mod evident, accentuările terminologice din opinia judecătorului Oda completează Hotărârea CIJ în care pare să fi fost trecute aceste elemente cu vederea, îndeosebi când s-a invocat în Hotărâre prezumția că Golful Fonseca este “o baie istorică, apele lui fiind în conformitate cu aceasta, ape istorice”.
CAPITOL II SPAȚIILE MARITIME. DELIMITAREA SPAȚIILOR MARITIME DUPĂ ÎNCHEIEREA ȘI RATIFICAREA CONVENȚIEI DE LA „MONTEGO BAY”, semnată la 10 decembrie 1982
2.1 TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND FRONTIERELE DE STAT.
Teritoriul unui stat este reprezentat de spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și marine, din solul, subsolul și spațiul aerian asupra căruia statul ăși exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă. Reprezintă, una dintre premisele materiale naturale care condiționează existența statului.
Teritoriul, definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane. Considerăm că în determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internațional este necesar să se pornească de la faptul că acesta constituie un spațiu exclusiv, în care se exercită puterea suverană; este obiectul suveranității permanente asupra resurselor și bogățiilor naturale. O națiune, un popor nu pot exista fără teritoriu, acesta fiind expresia materială a supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care îl locuiește.
Teritoriul unui stat se compune din spațiul terestru, spațiul acvatic și spațiul aerian, fiind delimitat prin frontiere. În interiorul acestor frontiere, statul își exercită deplina sa suveranitate și acționează în vederea realizării sarcinilor și funcțiilor sale. Frontierele de stat sunt inviolabile, în virtutea suveranității sale, statul, prin normele sale interne, stabilind regimul acestora și luând măsuri pentru paza și supravegherea acestora.
Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau, după caz, de marea liberă și care se întind în înălțime până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne. Frontierele pot fi clasificate după natura lor – naturale, determinate de particularitățile geografice (râuri, munți, mări); geometrice sau convenționale, care sunt linii mai mult sau mai puțin drepte. După elementele componente ale teritoriului, frontierele pot fi terestre – care despart uscatul; fluviale – despărțind un fluviu/râu dintre state; maritime – care marchează limita exterioară a mării teritoriale și limita laterală în raport cu statele vecine; aeriene – care sunt lini ce pornesc perpendicular din frontierele de pe sol/mare până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic.
Frontierele se stabilesc prin lege internă, conform cu tratatele încheiate între state. Tratele internaționale stabilesc oprațiile de demarcare și modalitățile de rezolvare a unor evntuale diferende ce pot apare în legătură cu frontierele de stat.
Spațiul acvatic, parte a teritoriului unui stat, se compune din apele interioare, naționale și marea teritorială. La rândul lor apele interioare cuprind cursurile de apă, lacurile, mările care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat, cât și apele maritime înterioare. Apele interioare făcând parte din teritoriul statului, ca și marea teritorială, sunt supuse suveranității acestuia. Privitor la „apele de frontieră”, fiecare stat își reglementează exercitarea drepturilor sale suverane numai asupra sectorului de apă care se află pe teritoriul său, problemele care se pun în legătură cu navigația, exploatarea și utilizarea resurselor acestora fiind, de obicei, reglementate prin acorduri încheiate între statele riverane.
Apele maritime interioare cuprind apa portului, rada sa, golfurile și băile interioare, precum și apele maritime situate între țărm și limita interiaoră a mării teritoriale – în cazurile în care linia de bază a acestora nu coincide cu linia țărmului.
Marea teritorială, delimitându-se de apele maritime interioare prin linia sa de bază, face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă împreună cu resursele sale suveranității statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislația internă a statului riveran, ținându-se seama și de prevederile dreptului internațional. În știința dreptului internațional s-a pus întrebarea : care este statutul juridic al apelor teritoriale și care sunt motivele ce justifică o extinde a suveranității statului dincolo de limitele spațiului terestru. În esență, principalele motive care stau la baza recunoașterii unui regim de suveranitate a statului riveran asupra mării teritoriale și a apelor maritime interioare sunt următoarele :
necesitatea asigurării securității coastelor maritime ale statului riveran, precum și a zonei adiacente acestora;
dreptul oricăi stat riveran de a reglementa și supraveghea traficul navelor comerciale străine, în scopul protejării propriilor interese politice, comerciale, fiscale sau militare;
uzanțele locale și internaționale în materie de explorare și exploatare a resurselor maritime din aceste zone, în beneficiul exclusiv al statelor riverane.
Statul riveran exercită în marea sa teritorială, asupra solului și subsolului acestuia toate drepturile decurgând din suveranitate, cum sunt dreptul de exploatare și explorare a tuturor resurselor naturale, între care și pescuitul; reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de securitate, de protecție a mediului, de control vamal și sanitar, etc. Jurisdicția statului riveran în marea sa teritorială rezultă din suveranitatea sa asupra acestei zone. Totodată, statul de pevilion își exercită jurisdicția sa asupra navelor sale, indiferent de locul în care s-ar afla acestea. Rezultă, așadar, că în marea teritorială navele sunt supuse unei duble jurisdicții – a statului riveran și a statului de pavilion. Ca regulă generală se aplică jurisdicția statului riveran, iar cea a statului de pavilion acționează mai mult ca o regulă de curtoazie internațională.
2.2 SPAȚIILE MARITIME, POTRIVIT CONVENȚIEI DIN ANUL 1982 (MONTEGO BAY) ȘI DELIMITAREA ACESTORA.
Ulterior dezvoltării statelor moderne și clarificării conceptuale a fundamentelor juridice și politice privind sistemul administrativ al acestora, s-a pus problema drepturilor statului riveran asupra spațiilor maritime. În acest domeniu au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze și idei care să le afirme și să le promoveze. Astfel, se permanentizează, în secolele XVIII – XIX, în practica raporturilor dintre state, concepte de „mare teritorială” și „mare liberă”. Treptat, are loc precizarea și consolidarea regimurilor juridice diferite, aplicabile mării teritoriale și respectiv mării libere, pentru ca, în anul 1930 la Conferința de la Haga să se recunoască și conceptul de „zonă contiguă”, în care statul riveran își exercită drepturi speciale – vamale, fiscale, de control sanitar, etc. Conferința O.N.U. asupra dreptului mării, desfășurată după al doilea război mondial, din anul 1958, adoptă 4 (patru) convenții referitoare la „marea teritorială” și „zona contiguă”; „platoul continental”; „mare liberă”; pescuitul și conservarea resurselor biologice. Cea de a doua Conferință de la Geneva, din anul 1960, a avut o contribuție importană în codificarea unor principii și norme existente, formulând, totodată, unele noi și, deasemenea, creând o nouă instituție „platoul continental”. Criteriile imprecise, nedeterminate, pentru stabilirea platoului continental au dat naștere la extinderi neuniforme, de către diferite state, a acestei zone maritime în detrimentul zonei cu caracter internațional. Astfel de neclarități, ca și alte probleme insuficient reglementate prin convențiile anterioare, cerințele de hrană și resurse petroliere și minerale ale țărilor mai slab dezvoltate, ale țărilor nou create, urmare a destrămării imperiilor coloniale, au făcut că regimul spațiilor maritime, stabilit în 1958, să fie tot mai controversat și contestat. Interesele economice, necesitatea asigurării, pe baze echitabile și egale, a accesului tuturor statelor la resursele mărilor și oceanelor au dus la regândirea și reconsiderarea regimului juridic al spațiilor maritime. A treia Conferință O.N.U. privind dreptul mării, ale cărei licrări s-au desfășurat între anii 1973 – 1982, s-a finalizat cu adoptarea unei noi convenții (de la Montego Bay), care codifică într-o viziune de ansamblu, problematica vastă a spațiilor maritime. Conferința a marcat o cotitură radicală în dezvoltarea dreptului internațional, remarcându-se prin:
instituirea unor spații maritime noi – „zona economică exclusivă”, „zona internațională a teritoriilor submarine”;
extinderea reglementării juridice inclusiv asupra stâmtorilor, cercetării științifice marine și a protecției mediului marin;
stabilirea unor criterii precise pentru delimitarea uniformă, în exterior, a zonelor maritime – marea teritorială, zona economică exclusivă și platoul continental, zona contiguă, marea liberă și zona internațională a teritoriilor submarine;
crearea unei autorități internaționale pentru zona internațională și resursele sale. (Anexa 1)
2.2.1 MAREA TERITORIALĂ
Noțiunea de „mare teritorială” a început să se contureze din evul mediu, iar secolele XII – XIV, atât Europa nordică, cât și în Europa mediteraneană, fiind legată de dezvoltarea navigației maritime, de asigurarea securității și altor interese ale statelor riverane; odată cu aceasta s-a pus și problema întinderii mării teritoriale.
Marea teritorială, delimitându-se de apele maritime interioare prin linia sa de bază, face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă – împreună de resursele sale – suveranității naționale a statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislație internă a statului riveran, ținându-se seama și de prevederile dreptului internațional. Marea teritorială, cu solul, subsolul și spațiul aerian de deasupra sa se află sub suveranitatea statului riveran.
După cum am văzut, conceptul de „mare liberă” este atribuit, conform opiniei unora dintre autorii în domeniu, lui Alberico Gentili care, în a doua jumătate a secolului XVI-lea, afirma că „apele de coastă sunt o parte a teritoriului statului, al cărui țărm ele scaldă”. Totodată, unii autori au considerat marea teritorială ca o parte a mării libere subordonată comunității internaționale, care ar conferi statului riveran exercitarea unui ansamblu de servituți cu caracter militar, vamal și sanitar, a unui drept de poliție sau de conservare a independenței și intereselor sale.
Conferința de Haga din 1930 pentru codificarea dreptului internațional admite principiul că apele teritoriale constituie parte a teritoriului de stat (în art.1) și precizează că „marea teritorială, inclusiv solul și subsolul aferent, precum și spațiul aerian situat deasupra acesteia fac parte din teritoriul statului riveran”.
Convenția asupra mării teritoriale și zonei contigui adoptată la lucrările celei de-a II-a Conferințe a Națiunilor Unite desfășurată la Geneva, în anul 1958, stabilește că „suveranitatea statului de întinde, în afara teritoriului său și a apelor sale interioare, asupra unei zone a mării adiacentă coastelor sale, denumită mare teritorială”.
Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, semnată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982 aduce unele clarificări de esență asupra regimului juridic aplicabil spațiilor maritime, inclusiv asupra mării teritoriale. Prin conținutul art. 2.1 din Convenție, „….suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul său și de apele sale interioare, iar în cazul unui stat arhipelag, dincolo de apele sale arhipelagice, asupra unei zone a mării adiacente desemnată sub numele de mare teritorială”.
Astfel, marea teritorială este definită ca fiind acea porțiune a apelor mării sau oceanelor adiacente țărmului unui stat, care se află sub suveranitatea statului riveran.
Statul riveran are dreptul de a fixa lățimea mării teritoriale, care nu depășește 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază, stabilite în conformitate cu prevederiel Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării semnată la Monte Bay în 1982.
Convenția de la Haga din anul 1930 pentru codificarea dreptului internațional nu a putut confirma faptul că regula celor trei mile marine constituie o limită genaral acceptată pentru delimitarea mării teritoriale și a admis că delimitarea appelor teritoriale cunoaște, în continuare, o reglementare eterogenă. Comisia de Drept Internațional Public a Națiunilor Unite s-a pronunțat, în Sesiunea a VII-anul 1955 și Sesiunea a VIII-anul 1956, că nu există uniformitate în practica internațională. Convențiile de la Geneva din anul 1958 și din anul 1960 nu soluționează problema delimitării mării teritoriale.
Inexistența unor norme de drept internațional agreate de către toate statele asupra regulii celor 3 mile marine, cutumiare sau convenționale, precum și lipsa de reglementare în conținutul Convenției de la Geneva din anul 1958 cu privire la lățimea apelor teritoriale au creat premisele ca multe state să formuleze pretenții și să dispună măsuri unilaterale pentru stabilirea unor lățimi diferite pentru marea teritorială.
Totodată, o analiză ce a fost transmisă Națiunilor Unite referitoare la această problematică reliefează faptul că pe timpul lucrărilor de redactare a textului Convenției asupra dreptului mării majoritatea statelor riverane au solicitat stabilirea lățimii mării teritoriale după cum urmează : 129 de state – 12 mile marine; 6 state – (3 – 6) mile marine; 9 state au formulat cerința instituirii unei lățimi de 200 mile marine pentru apele teritoriale. Lucrările pregătitoare pentru cea de a 3-a Conferință O.N.U. asupra dreptului mării a creat un climat favorabil. După ample și complexe negocieri și armonizări a intereselor diferite ale statelor, o unificare a punctelor de vedere divergente – absolut necesară pentru stabilirea unui regim juridic echitabil pentru mările și oceanele lumii a fost posibilă prin finalizarea textului actual al Convenției din anul 1982, care a introdus și consacrat regula celor 12 mile marine. Potrivit art. 3 din Convenție – Lățimea mării teritoriale – se recunoaște dreptul inerent al statului riveran de a stabili lățimea mării sale teritoriale, care nu depășește 12 mile marine măsurate de la liniile de bază stabilite în conformitate cu prevederile Convenției.
Dar limita inferioară de la care se măsoară lățimea mării teritoriale diferă în funcție de configurația țărmului. Probleme deosebite se ridică în cazul existenței unor golfuri, insule, cât și pentru statele arhipelagice. Astfel, problematica esențială a determinării modalităților de trasare a liniilor de bază de la care se măsoară lățimea zonelor maritime, a necesitat o temeinică argumentare „de jure” și „de facto”. Au trebuit fundamentate conceptele de „linie de bază”, „linie de bază normală” sau „linie de bază dreaptă”, precum și cazurile în care acestea operează, cât și principiile de stabilire a regimului juridic al apelor aflate între țărm și linia de bază de stabilire a dreptului statelor î această zonă.
Limita interioară de la care se măsoară lățimea mării teritoriale diferă de configurația țărmului – în cazul unui țărm lin, fără crestături adânci, această limită este formată de linia de bază normală de-a lungul țărmurilor (linia refluxurilor de-a lungul țărmului, așa cum aceasta este indicată pe hărțile marine, la scară mare, recunoscute oficial de statul riveran). Când țărmul prezintă crestături adânci în uscat (de exemplu, fiorduri, ca în cazul Norvegiei) sau a unor insule de-a lungul coastei, limita interioară este constituită din liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai îndepărtate în larg, legate însă efectiv, de uscat, și urmează configurația generală a țărmului. În situația litoralului la o mare cu flux și reflux, limita interioară este linia celei mai mare reflux, linia refluxului înspre larg a recifului, așa cum este indicată pe hărțile marine recunoscute oficial de statul riveran.
În reglementarea cuprinsă în Convenția din 1958, linia de bază normală, este linia refluxului de-a lungul coastei așa cum este indicată pe hărțile marine, la scară mare, recunoscute oficial de statul riveran. În conținutul art. 5 din Convenția din anul 1982, linia de bază este definită în continuare prin linia refluxului de-a lungul coastei, dar sunt aduse și îmbunătățiri de fond pentru stabilirea liniei de bază în cazul recifelor. „În cazul părților insulare ale unei formațiuni de atoli sau al unor insule mărginite de recife dantelate, linia de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale este linia refluxului înspre larg al recifului, așa cum este indicată pe hărțile marine recunoscute oficial de statul riveran”.
Medoda liniilor de bază drepte se aplică, potrivit art. 4 din Convenția din anul 1958, în regiunile în care linia coastei prezenta crestături și sinuozități adânci, sau dacă existau grupuri de insule de-a lungul coastei, în imediata apropiere a acesteia, dar se impuneau a fi îndeplinite mai multe condiții. Traseul acestor linii de bază nu trebuie să se depărteze prea mult de direcția generală a coastei, iar porțiunile de mare situate înăuntrul acestor linii trebuie să fie suficient legate de domeniul terestru, pentru a putea fi supuse regimului apelor interioare. În aceeași idee, liniile de bază drepte nu se pot trasa spre ridicăturile de teren rămase descoperite în timpul refluxului sau să se pornească de la acestea, decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau instalații similare care sunt în permanență deasupra nivelului mării. Sistemul liniilor de bază drepte nu poate fi aplicat de către un stat, dacă aceasta întrerupe legătura dintre marea teritorială a altui stat și largul mării. La trasarea liniilor de bază drepte se putea țina seama de interesele economice specifice regiunii respective, a căror realitate și importanță erau în mod clar atestate de o folosință îndelungată.
Problemele deosebitese ridică în cazul existenței unor golfuri, insule și pentru statele arhipelagice. Apa unui golf ale cărui maluri aparțin unui singur stat, – până acolo unde distanța între cele două țărmuri naturale la intrare nu depășește 24 mile – are regim de ape maritime interioare a statului riveran. Excepție fac „golfurile istorice” – Hudson/Canada, Bristol/Anglia, Riga/Letonia, Estonia – care deși au o deschidere mai mare, pe considerente istorice bazate pe uzul continuu și pe recunoașterea statelor terțe, fac parte în întregime din apele maritime interioare ale statuluii riveran.
Varietatea și complexitatea situațiilor în care se impune stabilirea liniilor de bază impune o atentă analiză a condițiilor în care se stabilește acest reper esențial pentru delimitarea spațiilor maritime. Sintetic, cele două tipuri de linii de bază ce pot fi utilizate și sediul materiei acestora se regăsesc în Secțiunea 1, Capitolul I, Titlul II din Convenția din 1982 și sunt prezentate astfel:
linia refluxului – este linie normală fiind reglementată prin dispozițiile art. 3 din Convenția din 1958 și fiind ulterior preluată în conținutul art. 5 din Convenția de la Montego Bay (Jamaica), în 1982;
linia de bază dreaptă – ce poate fi aplicată în cazul părților insulare ale unei formațiuni de atoli sau al unor insule mărginite de recife dantelate. Nefiind reglementată în conținutul Convenției din 1958, ea nu este reglementată decât de art. 6 din Convenția de la Montego Bay, din 1982;
linia de bază dreaptă, utilizată în cazul schimbărilor geografice, climatice în zonele cu țărm foarte instabil (deltă, estuare, etc.), este reglementată prin prevederile art. 7 din Convenția din anul 1982;
linia de bază normală/dreaptă/aplicată în formă combinată pentru delimitarea spațiilor cu regim special, a zonelor polare și formațiunilor insulare ce nu sunt cuprinse în state insulare sau arhipelagice;
linii de bază arhipelagice drepte – leagă punctele extreme ale insulelor cele mai îndepărtate și ale recifelor descoperite ale arhipelagului și care nu trebuie să se îndepărteze în mod sensibil de conturul general al arhipelagului. Prin art. 47 din Convenția din anul 1982 sunt reglementate condițiile generale privind tratarea acestora. Astfel, traseul acestor linii trebuie să înglobeze insulele principale și să definească o zonă în care raportul „suprafața apelor/suprafața de uscat”, inclusiv atolurile, să fie între 1/1 și 9/1; lungimea acestor linii de bază să nu depășească 100 de mile marine, totuși 3% din numărul total al liniilor de bază ce înconjoară arhipelagul pot avea până la 125 de mile marine, iar traseul acestor linii de bază nu trebuie să fie trasat de o manieră care să conducă la „separarea” mării teritoriale, respectiv a zonei economice exclusive, a altui stat, de mare liberă. Drepturile sau interesele legitime, ale statului limitrof între ale cărui porțiuni de teritoriu se găsesc parte din apele arhipelagice ale statului arhipelag, subzistă și nu vor fi respectate, la fel și cele rezultate din acorduri.
Liniile de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod apreciabil de la direcția generală a coastei, iar întinderile de mare situate înăuntrul acestor linii trebuie să fie suficient de legate de spațiul terestru a putea fi supuse regimului apelor interioare. Conform art. 8 din Convenția din anul 1982, sub rezerva dispozițiilor părții a IV-a, apele situate între linia de bază a mării teritoriale și țărm, fac parte din apele interioare ale statului. Unele aspecte privitoare la modalitatea de stabilire și determinarea liniilor de bază în conformitate cu prevederile Convenției din anul 1982 sunt abordate în lucrările U.S. Departament of State office of Geographer, „Sovereignty of the Sea”, Geographic Bulletin no.3, 31, revizuită în ediția 1969, precum și în lucrările lui Louis B.Sohn și John E.Noyes.
Astfel trebuie reținut că prin art. 14 din Convenția din anul 1982 se permite statului riveran, în diferite situații, să stabilească liniile de bază prin combinarea metodelor stipulate în Convenție, respectiv medoda liniilor paralele, metoda curbelor tangente sau a arcurilor de cerc, metoda liniilor de bază drepte.
Analizând dispozițiile Convenției, din anul 1982, cu privire la cazurile în care liniile de bază drepte pot fi utilizate apreciem că este demn de reținut faptul că această metodă poate fi folosită și acceptată în situații de genul/tipul următor:
țărmul prezintă tăieturi și crestături adânci sau suntem în prezența unui șir de insule, dispuse în lungul țărmului și în imediată vecinătate cu aceasta;
țărmul este extrem de instabil datorită caracteristicilor naturale sau existenței unei delte;
existența/dispunerea unor faruri sau instalații similare, aflate permanent deasupra nivelului mării și situate pe ridicături ale fundului mării descoperite pe timpul refluxului sau traseul acestui tip de linii (de bază drepte) a făcut obiectul unei recunoașteri internaționale generale.
Precizăm că în conformitate cu prevederile art. 13 din Convenția din anul 1982, prin funduri marine care pot rămâne descoperite pe timpul refluxului se înțeleg acele ridicături naturale ale terenului, înconjurate de mare și neacoperite în timpul refluxului, ce pot fi considerate ca reper pentru stabilirea liniei de bază în situația în care se găsesc, total sau parțial, la o distanță de uscat sau de o insulă care nu depășește lățimea mării teritoriale (12 mile marine). În cazul în care distanța este mai mare, aceste terenuri/funduri marine care rămân descoperite pe timpul refluxului, nu au o mare teritorială proprie.
Prin excepție de la modalitățile de trasare a liniilor de bază prevăzute de Convenția de la Montego Bay (Jamaica), din anul 1982, zona de pescuit a Insulelor Falkland stabilită în anul 1986, nu este măsurată de la linia de bază normală sau de liniile drepte, ci a fost delimitată prin trasarea unui cerc cu circumferința de 150 mile marine, având centrul situat într-un punct de pe aceste insule. Problematica delimitării mării teritoriale dintre state ale căror țărmuri sunt adiacente sau situate față în față a necesitat, datorită implicațiilor majore în stabilirea frontierei maritime între acestea, ample dezbateri în cursul cărora s-au prezentat și susținut o multitudine de opinii și puncte de vedere.
Conform reglementărilor Convenției din anul 1958, niciunul dintre statele de mai sus nu are dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să-și extindă marea teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state. Dispozițiile anterior precizate nu se aplică în cazul în care, din cauza unor titluri istorice, a altor împrejurări speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod. Limita laterală a mării teritoriale în raport cu statele vecine limitrofe se stabilește pe bază de acord între statele respective. În lipsa ajungerii la un acord, niciunui stat nu-i este admis să-și extindă marea teritorială dincolo de linia mediană, așe cărei puncte sunt echidistante față de punctele cele mai apropiate de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state. Metoda liniei mediane, cât și cele două excepții – statele stabilesc prin acord comun o altă modalitate de delimitatea a mării teritoriale sau din cauza existenței unor titluri istorice/a altor împrejurări speciale, marea teritorială a celor două state a fost delimitată în alt mod – au fost menținute dispozițiile art. 15 din Convenția de la Monte Bay. Statele riverane, în cazul delimitării mării teritoriale „în alt mod”, au obligația indicării acestei delimitări pe hărți la o scară corespunzătoare, în vederea publicității, iar în lipsa hărților prevăzute, statele vor întocmi o listă a coordonatelor geografice de puncte cu datele geodezice. Hărțile sau listele de coordonate vor fi publicate și vor fi puse la Secretariatul General al Organizației Națiunulor Unite.
Un exemplu al aplicării art. 15 din Convenția din anul 1982 privind delimitarea mării teritoriale între două state limitrofe pe baza acordului între ele, îl constituie Acordul dintre Olanda și Belgia cu privire la delimitarea mării teritoriale încheiat la Bruxelles, la 18 decembrie 1996. Potrivit art. 1.1 din acest acord, limita dintre marea teritorială dintre cele două state este formată prin determinarea punctelor de coordonate rezultate prin intersecția sectoarelor de cerc trasate din reperele relevante, agreate de părți, situate pe țărmul celor două state. Linia de delimitare rezultată din unirea punctelor de coordonate este bazată pe principiul liniei de echidistanță de la liniile de bază cele mai avansate în larg. Delimitarea rezultată în baza acordului părților este prezentată în anexă. (Anexa nr.2)
2.2.2 ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ
În preocuparea lor de conservare și ocrotire a resurselor biologice, a altor interese economice, ca și pentru desfășurarea activităților de pescuit cu luarea în considerare a intereselor proprii, statele riverane au susținut, în cadrul mai multor dezbateri internaționale, elaborarea unui statut juridic specific asupra spațiilor maritime adiacente mării teritoriale, stabilirea unor zone speciale, zone exclusive de pescuit, de jurisdicție sau chiar de mare teritorială, conceptul și instituția zonei economice exclusive dobândind astfel semnificația cutumei. Promovarea unei asemenea zone a fost și continuie să fie una din cele mai complexe probleme ale dreptului mării, consecinșe deosebite pe plan economic și cu implicații însemnate în evoluția raporturilor maritime.
Începând cu anul 1945, în special după Proclamația președintelui Truman privind politica Statelor Unite ale Americii referitoare la pescuitul în anumite zone ale mării libere adiacente coastelor naționale, nr. 2668 din 28 septembrie 1945, numeroase state latino-americane au adoptat unilateral acte normative interne prin care au declarat jurisdicția sau suveranitatea unor întinse zone de pescuit din alrgul mării libere de până la 200 mile marine, cu solul și subsolul aferent, în scopul exploatării și conservării resurselor naturale.
Această zonă specială nu a fost reglementată prin documente adoptate la prima conferință asupra dreptului mării de la Geneva din 1958. De reținut, însă, că la 29 aprilie 1958, tot la Geneva, a fost adoptată Convenția cu privire la conservarea resurselor biologice în largul mării, convenție care asigură drepturi speciale, dar nu exclusive, privind pescuitul în zonele contigue statului riveran. Din păcate, însă, aceste drepturi nu au fost prevăzute și pentru alt gen de resurse marine sau pentru celelalte zone maritime adiacente coastelor statului riveran.
Nici ulterior, în cadrul celei de a II-a Conferințe asupra dreptului mării – Geneva 1960, statele participante nu au reușit să adopte reglementări care să îmbunătățească normele adoptate în 1958. Propunerea privind extinderea la 12 mile marine a jurisdicției statului riveran asupra zonelor de pescuit adiacente coastelor maritime proprii nu a fost adoptată, deși covârșitoarea majoritate a statelor participante votase „pentru”. Cu toate acestea, numeroase state au preluat propunerea și au extins, în mod unilateral, zona de exclusivitate a drepturilor de pescuit în marea liberă adiacentă țărmurilor naționale.
În anul 1964, în cadrul Convenției asupra pescuitului, a fost stabilit dreptul exclusiv al statelor riverane asupra pescuitului și jurisdicției într-o zonă adiacentă de 6 (șase) mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială. Totodată s-a reținut că practica multor state dovedea că acestea au exploatat constant resursele marine din zona situată între 6 (șase) și 12 (doisprezece) mile marine de la liniile de bază. S-a creat o atitudine aproape generalizată a statelor riverane cu privire la lățimea de 12 (doisprezece) mile marine a zonei de pescuit în care se exercită jurisdicția națională.
Și jurisprudența Curții Internaționale de Justiție în acest domeniu reiterează principiul potrivit căruia statele riverane au dreptul exclusiv de a stabili zone de pescuit în anumite limite rezonabile, fără a fi afectate drepturile altor state în apele mării libere. Curtea a luat act, totodată, că s-a cristalizat un drept internațional cutumiar în acest sens. Dar, din punct de vedere al dreptului internațional, ca știință, pot fi recunoscute și acceptate aceste „zone speciale” peste limita celor 12 mile marine.
Numeroasele lacune în reglementarea acestei zone maritime speciale, lipsa unui regim juridic echitabil, pentru toate statele, în explorarea și exploatarea resurselor maritime au motivat statele dezavantajate din punct de vedere geografic și economic în demersul lor privitor la necesitatea unui nou cadru normativ care să le asigure drepturi de exploatare a zonelor maritime adiacente mării teritoriale proprii sau, în cazul statelor fără litoral, cât și a celor dezavantajate din punct de vedere geografic, drepturi în zonele maritime ale statelor riverane învecinate.
Promovarea reglementării juridice și accesului la o asemenea zonă a fost și continuă să fie una dintre cele mai complexe probleme ale dreptului mării, cu consecințe și implicații deosebite în evoluția raporturilor maritime între statele lumii. În acest sens, multiple documente internaționale – Proiectele Comitetului special Permanent al Națiunilor Unite; Declarația de la Monte Video/8 mai 1970; Declarația de la Lima/8 august 1970; Declarația de la Santa Domingo/9 iunie 1972 cu privire la marea teritorială, marea patrimonială și platoul continental; Declarația Organizației Unității Africane asupra bazelor dreptului mării din 1974, cât și propunerile Kenyei, din anii 1971/1972 ; raportul UNCTAD al Secretarului general al O.N.U., referitor la spațiile submarine/1970; Declarația de principii a Adunării Generale a Națiunilor Unite din anul 1970, toate aceste documente s-au constituit într-o bază a conceptului de „zonă economică exclusivă”, înlocuind, treptat, denumirea de „mare patrimonială”, pentru ca împreună cu documentele adoptate de către unele state, după anul 1945, cu jurisprudența în materie a Curții Internaționale de Justiție, să realizeze „izvorul noțiunii de zonă economică exclusivă”.
Din dorința de a-și proteja resursele piscicole, cât și a altor interese economice, dezbaterile de fond, care au avut loc în cadrul sesiunii de la Caracas/1974, ale celei de a VI-a Conferințe a Națiunilor Unite asupra dreptului mării, au fost deosebit de intense și marcate de un grad înalt de dificultate. Delegațiile a peste o sută de state (printre care și România, n.n.) au subliniat necesitatea stabilirii unei zone economice exclusive, militând pentru adoptarea unor norme juridice juste și echitabile privind exploatarea resurselor maritime care să permită eliminarea inechităților existente a decalajelor între marile puteri maritime și țările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Se dorea ca prin aceste norme juridice, reglementându-se zona economică exclusivă, limita exterioară a acestui spațiu maritim să nu depășească 200 mile marine, iar statele riverane să aibă drepturi suverane asupra resurselor biologice, a explorării și exploatării zonei economice exclusive.
Raportat la natura juridică a acestei zone s-au conturat mai multe ipoteze teoretice cele mai semnificative în cadrul acestei controverse științifice fiind cele privind „continuitatea teritorială sau contiguitatea geografică”. În aceași măsură, natura juridică a acestei zone se definește prin drepturile suverane, exclusive ale statului riveran de explorare, exploatare, cercetare științifică și conservare a resurselor naturale biologice și nebiologice, precum și de protecție a mediului marin. Astfel, au fost formulate opinii prin care se argumentau drepturile exclusive ale statelor riverane asupra zonei; altele fiind axate pe „caracterul preferențial” sau „funcțional” al exercitării acestor drepturi. Au fost acceptate, fiind preluate în doctrină, cât și în prevederile Convenției, argumentațiile, bazate pe contiguitatea geografică, sau cele referitoare la caracterul exclusiv și suveran al drepturilor statelor riverane asupra zonei economice exclusive.
Potrivit art. 55 din Convenție, conceptul de zonă economică exclusivă reprezintă „….o zonă situată dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia supusă regimului juridic special stabilit prin prezenta parte în virtutea căruia drepturile și jurisdicția statului riveran și drepturile și libertățile celorlalte state sunt guvernate de dispozițiile pertinente ale Convenției”. Din analiza conceptului se reține că „zona economică exclusivă” nu face parte din teritoriul statului riveran, dar este supusă jurisdicției acestuia și drepturilor sale suverane economice, reprezentând și aspecte de mare liberă constând în libertatea de navigație, de survol și de așezare a cablurilor/conductelor submarine. Deci, zona economică exclusivă are un regim juridic mixt.
În știința dreptului internațional s-au formulat unele opinii privitoare la interacțiunea regimurilor juridice aplicabile zonei economice exclusive și mării libere.
Reprezentanții U.S.A., ai altor state au susținut că zona economică exclusivă este partea mării libere, cu distincția că aceasta este subiect al unor drepturi speciale recunoscute statului riveran. Alt grup de state a susținut că zona economică exclusivă constituie parte a apelor statului riveran, în care se recunoaște pentru celelalte state libertatea de navigație și de survol aerian. Cei mai înfocați în susținerea acestei ultime opinii au fost Argentina, Brazilia, Chile, Ecuador, El Salvador, Nicaragua, Panama, Peru și Uruguay, care la 8 mai 1970 au semnat la Montevideo o declarație comună, cu privire la dreptul mării, prin care revendicau „…suveranitatea sau drepturile exclusive ale statelor riverane asupra zonelor maritime adiacente coastelor acestora dincolo de o distanță de 200 mile marine de la liniile de bază, precum și asupra solului și subsolului aferent”.
În declarația adoptată de cele nouă state sud-americane au fost pronunțate și principiile de bază care, în viziunea acestor state, sunt aplicabile dreptului mării privind zona economică exclusivă, în speță dreptul statelor riverane de a :
exercita controlul asupra resurselor naturale situate în mările adiacente coastelor maritime, precum și din solul/subsolul acestora;
delimita suveranitatea și jurisdicția în conformitate cu caracteristicile geografice/geologice și în concordanță cu existențele resurselor maritime/cu nevoia de exploatare națională a acestora;
explora/conserva/exploata resursele piscicole situate în mările adiacente coastelor naționale și de a controla activitatea de pescuit și vânătoare maritimă;
explora/conserva/exploata resursele piscicole situate în platoul continental adiacent coastelor naționale, până la limita la care adâncimea apelor marine permite excutarea acestor activități, precum și până la distanța la care statele riverane stabilesc jurisdicția asupra apelor maritime adiacente;
stabili prin acte normative interne măsuri pentru atingerea scopurilor propuse în zonele de suveranitate și jurisdicție menționate anterior, fără a prejudicia dreptul altor state la libera navigație, tranzit și survol aerian.
Dar promovarea zonei economice exclusive de pescuit, de jurisdicție sau chiar de mare teritorială până la 200 mile marine, a fost și, continuă să fie una din cele mai complexe probleme ale dreptului mării, cu consecințe deosebite în plan economic și cu implicații deosebite în evoluția dreptului mării și a raporturilor maritime.
În strădania lor de a-și proteja resursele piscicole sau alte interese economice (statele riverane) sau de a le fi asigurate drepturi de explorare și exploatare a resurselor maritime în zonele maritime ale altor state riverane învecinate (statele fără litoral sau dezavantajate din punct de vedere geografic) statele trebuie să aibă permanent în atenție să:
surprindă tendințele și orientările cele mai caracteristice, privitoare la statutul „zonei economice exclusive”;
reveleze natura drepturilor, drepturile, jurisdicția și obligațiile statului riveran;
aducă în prim plan drepturile și obligațiile celorlalte state – fără litoral sau dezavantajate din punct de vedere geografic;
fie respectate normele dreptului internațional și dreptul mării privitoare la delimitarea zonei economice.
În plan convențional, zona economică exclusivă a fost consacrată pentru prima oară de Convenția din 1982 (Montego Bay/Jamaica) în art. 55-75, natura juridică a acestei zone fiind definită prin drepturile suverane, exclusive ale statului riveran, de exploatare/explorare/cercetare științifică și conservare a resurselor naturale biologice și nebiologice, precum și de protecția mediului marin. Zona economică nu face parte din teritoriul statului riveran, fiind supusă, însă, jurisdicției acestuia și drepturilor sale suverane economice. În aceași măsură zona economică exclusivă prezintă și caracteristici de „mare liberă” constând în libertatea de navigație și de survol, de așezare a cablurilor și conductelor submarine.
Concluzionând, zona economică exclusivă are un regim juridic mixt. Ea reprezintă un spațiu maritim adiacent mării teritoriale, supus unor reglementări specifice, în virtutea cărora se exercită „drepturile și jurisdicția statului riveran și drepturile și libertățile celorlalte state”. În exercitarea drepturilor sale suverane, statul riveran are drepturi în scopul exploatării, conservării și gestionării resurselor naturale și biologice sau nebiologice ale fundului mării, ale subsolului acestuia și ale apelor de deasupra, dreptul de a construi, autoriza și reglementa construirea, exploatarea și utilizarea de insule artificialeș instalații și lucrări cu scop economic și de a stabili în jurul acestora zone de securitate până la 500 m., având obligația de a nu prejudicia navigația pe căile maritime internaționale cunoscute și recunoscute.
În exercitarea drepturilor și obligațiilor pe care la are în zona economică exclusivă, statul riveran trebuie să țină seama, în mod corespunzător, și de drepturile și obligațiile celorlalte state, astfel el poate permite, prin încheierea de acorduri, în condițiile stabilite, statelor neriverane desfășurarea unor activități de pescuit, beneficiind de un regim preferențial statele fără litoral și statele dezavantajate din punct de vedere geografioc, situate în „regiunea sau subregiunea” în care se află statul riveran.
Statul riveran are dreptul de a reglementa prin legi interne exercitarea drepturilor sale suverane și a jurisdicției, stabilind, deasemenea, măsuri administrative, judiciare și de sancționare împotriva oricăror încălcări ale regimului juridic al zonei economice. Toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, în zona economică exclusivă se bucură de libertatea de navigație și survol, de libertatea de a folosi marea în scopuri licite pe plan internațional, cu deosebire „în cadrul exploatării navelor, aeronavelor și cablurilor și conductelor submarine”.
DELIMITAREA ZONEI ECONOMICE EXCLUSIVE
În perioada 1970 – 1980 o serie de state riverane au stabilit zone economice până la 200 mile, ori între 15 și 100 mile marine, iar un număr mare de state au încheiat convenții cu statele riverane pentru pescuitul în aceste zone. Așa cum au precizat, în practica statelor s-a conturat, la început, o atitudine aproape generalizată cu privire la stabilirea jurisdicției naționale a acestora pentru o lățime de 12 mile marine asupra zonelor de pescuit aferente coastelor maritime naționale.
Curtea Internațională de Justiție, prin jurisprudență, a reiterat principiul conform căruia statele riverane au dreptul exclusiv de a stabili zone de pescuit în anumite limite rezonabile, fără a fi afectate drepturile altor state în apele mării libere.
Odată cu adoptarea documentelor internaționale având ca obiect de reglementare „zonele de explorare, exploatare și de pescuit în mările adiacente statelor riverane”, cât și după soluționarea unor spețe de către Curtea Internațională de Justiție referitoare la aceste problematici, în perioada anilor 1970 – 1974, U.R.S.S. a adoptat unele măsuri provizorii pentru „….conservarea și protejarea resurselor biologice” instituind o zonă maritimă „protejată” (n.n.) cu o întindere de 200 mile marine. În aceeași perioadă, Piața Comună a decis, în mod unilateral, stabilirea unor zone de pescuit de 200 mile marine excluzând alte state și impunând condiția reciprocității, cerință imposibil de indeplinit de state fără litoral sau situate la mări sărace în resurse piscicole. În cadrul lucrărilor Comitetului de redactare a proiectului unificat de Convenție asupra dreptului mării, delegațiile celor peste o sută de state (printre care și România), au susținut permanent necesitataea stabilirii limitei/lățimii zonei economice exclusive la maximum 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară limita exterioară a mării teritoriale. Prin proiectul final, unificat, propunerea a fost agreată, astfel că a fost reflectată în dispozițiile art. 57 potrivit cărora zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.
Ulterior datei de 10 decembrie 1982, numesoase state, prin acte normative interne, au stabilit zone de protecție economică/extinse de pescuit, de 200 mile marine. Aplicând prevederile Convenției, S.U.A. au stabilit zona economică exclusivă la 200 mile marine, precizând, cu acest prilej, că prin dispozițiile Convenției sunt asigurate drepturile tradiționale ale statelor, astfel confirmindu-se existența unui drept maritim/al mării și a unei practici generalizate cu privire la respectarea principiului echității în utilizarea resurselor marine.
Curtea Internațională de Justiție, în soluționarea diferendului dintre Libia și Malta, privind delimitarea platoului continental, a reținut că „….a devenit incontestabil faptul că zona economică exclusivă este susținută prin practica statelor și că aceasta constituie parte a dreptului internațional cutumiar”.
Analizând datele, aflate în evidența O.N.U., privitoare la dreptul mării/solicitările privind delimitarea zonelor maritime, constatăm că numărul statelor s-a aflat permanet în creștere, statele stabilindu-și zone economice exclusive cu lățimea de 200 mile marine; invocând zone de protecție a pescuitului cu eceeași limită exterioară sau delimitându-și marea teritorială cu lățimea de 200 mile marine.
Delimitarea/stabilirea zonei economice exclusive s-a făcut prin linii convenționale sau prin coordonate geografice, unele țări stabilind zona prin delimitări comune(Cipru, Egipt, Georgia, Iran, Lituania, Polonia, R.D.Congo, Suedia, Turcia, Quatar – The Law of Sea, Bulletin no.54, p.132, 133). Unele state latino-americane sau africane au optat pentru varianta declarării jurisdicției asupra unei mări teritoriale cu o lățime de 200 mile marin, incluzând, astfel și suprafața zonelor economice exclusive. Alte state au apelat la procedurile prevăzute de Secțiunea XV-a din Convenție referitoare la soluționarea diferendelor – au fost delimitate prin arbitraj sau alte mijloace jurisdicționale zonele economice exclusive dintre Camerun/Nigeria și Eritrea/Yemen. Au fost folosite și alte variante, în sensul că unele state au susținut o zonă de protecție pentru pescuit sau de protecție ecologică (Belgia, Danemarca, Marea Britanie, Norvegia, Spania, au stabilit în plus și o zonă economică exclusivă „The Law of Sea, Bulletin no.44, pp.77-80).
Pentru delimitarea zonei economice exclusive între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față, tendința tuturor participanților la Conferință, pe timpul sesiunilor de lucru a fost de acceptare a principiului delimitării pe bază de acord, dar cu respectarea principiilor echității și, la nevoie, fiind utilizată metoda liniei mediane sau linia distanței egale. Facem cuvenita precizare că prin „linia mediană” sau „linia distanței egale” este definită/identificată linia de la care fiecare punct este situat la o distanță egală de punctele cele mai apropiate de liniile de bază de la care este măsurată lățimea mării teritoriale a fiecăruia din aceste state. În cazul imposibilității soluționării unui eventual conflict, într-un termen rezonabil, statele interesate pot recurge la modalitățile de soluționare a diferendelor internaționale conform procedurilor prevăzute în însăși conținutul Convenției. Realitatea a demonstrat că multe state au apelat și continuă să solicite sprijin, din parte organismelor internaționale jurisdicționale, permanente, sau organelor arbitrale pentru delimitarea spațiilor maritime între state ale căror tărmuri sunt limitrofe sau situate față în față.
Convenția stabilește posibilitatea soluționării pe bază de acord, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă. Statele, părți/actori ai conflictului, într-un spirit de întelegere și cooperare, trebuie să depună toate diligențele necesare/să facă tot posibilul pentru încheierea unor aranjamente provizorii, cu caracter practic; pentru a nu compromite sau împiedica încheierea definitivă a acordului vizat, aranjamentele provizorii neprejudiciind delimitarea finală. În condițiile existenței unui acord în vigoare între statele interesate, problemele referitoare la delimitarea zonei economice exclusive, vor fi soluționate conform prevederilor acordului particular.
Construirea insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor trebuie notificată potrivit dispozițiilor art. 60.l3 din Convenție, iar mijloacele permanente care le semnalizează prezența trebuie să fie menținute în bună stare de funcționare. În scopul asigurării securității navigației, statul riveran are dreptul să stabilească „zone de securitate” cu dimensiune rezonabile în jurul acestor insule artificiale, instalații sau lucrări. Lățimea zonelor de securitate este stabilită de către statul riveran, ținând seama de normele internaționale aplicabile. Zonele de securitate nu pot depăși o distanță de 500 metri în jurul insulelor artificiale, instalații și lucrări; distanță măsurată de la fiecare punct al marginii lor exterioare, excepție făcând cazurile de derogare autorizată de la normele internaționale general acceptate sau recomendate de organizația internațională competentă. Întinderea zonelor de securitate va fi notificată corespunzător. În exercitarea drepturilor recunoscute de Convenție și aplicarea dispozițiilor acesteia, statele riverane au obligația de a acționa cu bună credință și în conformitate cu prevederile dreptului internațional contemporan. Posibilele diferende apărute între interesele statului riveran și cele ale unuia/unora din statele din subregiune, regiune, în zona economică exclusivă, sunt/trebuie soluționate, conform Convenției, prin dispozițiile art. 59.
În considerarea celor prezentate, privitor la această zonă maritimă/economică exclusivă, revenim cu precizările referitoare utilitatea acestei zone maritime pentru dezvoltarea economică a statului riveran, fapt ce a determinat stabilirea zonei economice exclusive de către un număr mare de state. Totuși, mai suntem încă în prezența unor state cu o poziție geografică avantajoasă, cu coaste maritime întinse sau cu teritorii situate la distanțe mari față de statul de origine care au invocatși stabilit suprafețe întinse pentru propriile zone economice exclusive, ignorând dispozițiile Convenției și principiile de fond ale acesteia referitoare la exploatarea echitabilă a oceanului planetar și în beneficiul tutror statelor, inclusiv al celor fără litoral.
2.2.3 ZONA CONTIGUĂ
Dreptul internațional, pentru anumite spații maritime în care statele au unele drepturi mai restrânse decât în apele teritoriale, privind cercetarea și conservarea resurselor biologice, precum și pentru exercitarea activităților de pescuit, utilizează noțiunea de „zone speciale”.
În speță, crearea acestor zone speciale a fost impusă de necesitatea apărării intereselor vamale – control vamal, fiscal, sanitar, trecerea frontierei de stat – a prevenirii sau reprimării încălcărilor legilor și regulamentelor, a infracțiunilor comise pe teritoriul sau în marea teritorială. Din analiza practicii diferitelor instanțe maritime, doctrina curentă precizează că „în zonele adiacente țărmului statul riveran poate dispune măsuri de control vamal, fiscal și de protecție a propriei securități și că regimul juridic stabilit pentru aceste zone trebuie să fie în consonanță cu dreptul națiunilor privind libertatea de navigație, orice restrângeri a acestor drepturi neputând fi decât rezultatul unor înțelegeri între statele, măsurile discreționare fiind sancționate”.
Zona contiguă reprezintă fâșia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre largul mării până la o distanță ce nu poate depăși 24 mile, măsurată de la linia de bază de la care se măsoară matea teritorială. În această zonă, statul riveran exercită jurisdicția și controlul, având o serie de drepturi speciale, constând în drepturi de control vamal, fiscal, sanitar, al trecerii frontierei de stat, etc., totul cu scopul prevenirii încălcării legilor și reglementărilor sale, al reprimării încălcărilor legilor și reglementărilor sale naționale pe teritoriul său, sau în marea teritorială. În acest scop statul riveran poate exercita dreptul la urmărire împotriva navei subiect activ al infracțiunii comise.
Conform opiniilor, unor teoreticieni, ideea unei „zone contigue” sau „de protecție a frontierei maritime” a fost expusă de Gilbert Gidel, specialist francez care, în cadrul discuțiilor purtate la Conferința de la Haga din anul 1930, a fundamentat și prezentat acest concept și limitele acestuia. A subliniat, de asemenea, necesitatea de a fi delimitat regimul de suveranitate asupra mării teritoriale, de regimul aplicabil zonei contigue, spațiu în care statul riveran exercită numai anumite drepturi speciale.
Ulterior acestei conferințe, în documentele de drept internațional, în lucrările comisiilor de specialitate ale O.N.U., până la cele două Conferințe asupra dreptului mării au fost utilizate pentru această parte a mării libere, conceptele de „zone speciale”, „zone intermediare”, „zone adiacente”, „zone contigui”, și altele. În timpul primei Conferințe asupra dreptului mării – Geneva, 1958 – termenul agreat, regăsit și în cuprinsul Convenției, este „zona contiguă”.
Potrivit opiniilor exprimate în doctrina de la acea vreme, această zonă era stabilită, de obicei, de statele care aveau ape teritoriale cu o lățime mai mică de 12 mile marine.
Convenția asupra dreptului mării adoptată la Montego Bay, în anul 1982 redefinește zona contiguă în sensul că spre deosebire de (art. 24.1) Convenția asupra mării teritoriale și a zonei contigui – Geneva, 1958 – care o definea ca „zonă a mării libere”, acum o definește ca fiind „zonă adiacentă a mării teritoriale”, această nouă exprimare schimbând definitoriu regimul juridic al fâșiei de mare care se extinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale. Din analiza definiției date zonei contigue în cadrul Convenției din anul 1958, a punctelor de vedere exprimate anterior și al art. 33.1 din Convenția din anul 1982, se poate concluziona că, actualmente, noțiunea de „zonă contiguă” este mult mai complexă și completă, chiar dacă nu diferă din punct de vedere al redactării, de definiția din 1958. Conform prevederilor art. 86 din Convenția din anul 1982, dispozițiile privind marea liberă se aplică tuturor părților mării care nu sunt cuprinse nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale unui stat arhipelagic.
Într-o altă opinie, se apreciază că există o diferență de fond între noțiunea de „zonă contiguă” din anul 1958 și cea din anul 1982. Zona contiguă nu mai este parte a mării libere ci a zonei economice exclusive, ceea ce conduce la aplicarea unui alt regim (fundamental diferit) juridic. În argumentație se face trimitere la art. 55 din Convenție care definește zona economică exclusivă, ca zonă situată dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia.
LĂȚIMEA ZONEI CONTIGUE
Inițial zonele speciale adiacente mării teritoriale au fost stabilite, prin legislația internă, de statele riverane interesate în prelungirea influenței și zonei de control în largul mării. Au existat, însă, și situații când această „zonă specială” a fost stabilită prin acorduri, între statele riverane din zonă, sau prin convenții internaționale. Astfel, prin Declarația de la Panama au fost instituite, în anul 1939, în apele Oceanului Atlantic de statele din emisfera vestică, zone extinse de neutralitate în care navele militare/acțiuni militare ale statelor europene nu erau acceptate.
Ulterior, în anul 1941, prin Carta Atlanticului, și în anul 1945, prin Proclamația președintelui american, au fost create zone speciale sau zone de protecție a pescuitului, spații maritime în care Statele Unite ale Americii își exercitau sfera de control în prelungirea mării teritoriale.
Atât Convenția din 1958 cât și cea 1982 au avut ca obiect și reglementarea uniformă, privind delimitarea, a acestei zone speciale. Conform propunerilor făcute de Comisia de Drept Internațional a O.N.U., Convenția din 1958 a stabilit că „….lățimea zonei contigue nu poate depăși 24 mile marine de la linia de bază care servește ca punct de plecare pentru măsurarea lășimii mării teritoriale”. Ulterior, prin Convenția din 1982 (Montego Bay) sunt reluate prevederile primelor duoă alineate ale art. 24.2 din textul Convenției din 1958 și completate ținându-se cont de propunerile/opiniile statelor participante la lucrările conferinței. Astfel, se instituie, printr-o nouă reglementare, o lățime a zonei contigue de până la 24 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.
Raportat la prevederile celor două convenții, statele membre O.N.U., funcție de interese, au pretins/solicitat recunoașterea limitelor zonei contigue cu o lățime de 24 mile marine sau mai mică, un singur stat pretinzând o dimensiune mai mare. Republica Populară Democrată Coreană a stabilit la 01 august 1977, printr-un act de comandament militar, o „zonă militară” de 50 mile marine, nefiind semnatara niciuneia din cele două convenții.
Unele state – Albania, Algeria, Congo, El Salvador, Ecuador, Liberia, Peru, Somalia – nu au stabilit zone contigui, dar au delimitat marea teritorială la 200 mile marine (Congo, El Salvador, Ecuador, Liberia, Peru, Somalia), sau au delimitat o zonă economică exclusivă și/sau zonă de pescuit.
Unele state, datorită nesoluționării încă a diferendelor de către instanțele internaționale, ori a divizării/reorganizării administrativ-teritoriale, nu au situația clarificată cu privire la delimitarea zonelor maritime.
În situația particulară a statelor riverane ale căror țărmuri sunt adiacente sau situate față în față, Convenția din anul 1958 impunea regula conform căreia „…. niciunul dintre eceste două state nu va avea dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să-și extindă zona contiguă peste linia mediană având fiecare punct la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care este măsurată lățimea mării teritoriale a fiecăruia din aceste state”. Convenția din 1982 nu face nici o precizare expresă referitor la această situație particulară, astfel că, în lipsa de prevedere contrară, ne raliem și noi, la opinia acelor specialiști în domeniu care apreciază că „…. statele părți la Convenția din 1982 vor putea aplica mutatis mutandis aceleași prevederi din Convenția din 1958”. În sprijinul acestei interpretări vin și dispozițiile similare privind delimitarea zonelor maritime pentru statele ale căror țărmuri sunt adiacente/situate față în față, referitor la marea teritorială, dispoziții cuprinse de art. 15 din Convenția din anul 1982. Așa cum precizam anterior, modalitățile de delimitare pot fi regăsite și în legislația națională a unor state parte la Convenție. Astfel, prin „Actul referitor la apele teritoriale și zona contiguă ale Norvegiei – 27 iunie 2003”, se stabilește că „….delimitarea zonei contigue a Norvegiei în raport cu jurisdicția altui stat în acel spațiu maritim se realizează prin acord, linia de demarcare va fi determinată prin linia mediană în raport cu acel stat”. Documentul mai precizează că stabilirea zonei contigue nu aduce nicio schimbare regulilor ce se aplică în zona economică exclusivă sau în platoul continental.
Dorim, deasemenea, să facem câteva precizări privitoare la aplicarea Convenției și limitele acesteia, în viziunea Statelor unite ale Americii care au instituit printre alte măsuri de reglementare a unei „zone de Identificare și Apărare Aeriană”, astfel încât orice aparat de zbor trebuie să se identifice, chiar dacă este situat în afara mării teritoriale, în scopul obținerii aprobării de survol a apelor teritoriale. Alte restricții impuse de administrația americană, și mult criticate în doctrină, au fost cele privitoare la delimitarea spațiilor maritime cunoscute sub denumirea de „zone maritime de apărare”. Cu toată critica adusă administrației americane pentru instituirea acestor zone, sub aspectul nerespectării dreptului internațional și al dreptului statelor la liberă navigație și survol, 11 astfel de zone mai există încă. Evenimentele din 11 septembrie 2001, au fost adoptate și implementate reglementări privind „….stabilirea unor măsuri de securitate în apele aflate sub jurisdicția Statelor Unite”, astfel de zone fiind instituite inclusiv în toate porturile americane.
2.2.4. PLATOUL CONTINENTAL
Conceptual, din punct de vedere geologic, platoul continental reprezintă prelungirea țărmului statului riveran într-o pantă ușor înclinată, iar în unele cazuri abruptă, sub apele mărilor și oceanelor până la marginea continentală unde acestea au adâncimi cuprinse, de regulă, între 150-200 m, limită dincolo de care începe panta continentală și zona marilor adâncimi. Unii autori utilizează pentru acest concept sintagma „platformă continentală” ce reprezintă, în sens larg, continuarea sub apă a teritoriului continental. Sub aspect juridic, definițiile date diferă în funcție de dicționarele de specialitate, doctrină sau convențiile internaționale care reglementează regimul juridic al acestei zone.
Comune acestor definiții sunt referirile la platforma continentală, ușor înclinată, situată în prelungirea porțiunii de scoarță terestră ce se întinde sub marea teritorială, până la adâncimea de circa 200 metri (în proclamația președintelui Truman este indicată adâncimea de 100 fathoms (600 feet), iar președintele Republicii Chile, la 23 iunie 1947, proclama suveranitatea supra apelor maritime, a solului și subsolului situat sub acestea până la 200 mile marine de țărm, indiferent de adâncimea apelor mării în interiorul acestei limite). Alte definiții, din perioada postbelică, făceau referire la apartenența acestei zone a mării cu un regim juridic special, denumită „marea epicontinentală”. În opinia noastră, sub aspect juridic, platoul continental reprezintă fundul mărilor și oceanelor, cât și subsolul acestora, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg, până la o distanță, de regulă, de 200 mile marine, măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale, spațiu asupra căruia statul riveran au și exercită drepturi suverane (nu suveranitatea n.n.), aceasta nefăcând parte din teritoriul național ci reprezentând o prelungire naturală a acestui teritoriu. Astfel, platoul continental are de-a lungul țărmurilor și insulelor lățimi diferite – de la sute de kilometri în larg, cum ar fi de exemplu coastele Guyanei până la unu sau doi kilometri. El chiar să nu existe din punct de vedere geologic, cum este, de exemplu, țărmul vestic al insulei Corsica ori Alpii maritimi. Consacrarea juridică a unui asemenea spațiu marin a apărut și s-a impus, la început, pe cale cutumiară, după cel de-al doilea război mondial, în urma perfecționării mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor sale naturale.
Marile dicționare de specialitate definesc platoul continental ca fiind „…un termen geografic care desemnează platforma submarină, ușor înclinată, mărginind continentele, dincolo de care începe o cădere rapidă către marile adâncimi, această cădere producându-se la o adâncime de circa 200 metri de la suprafața mării”.
Identificarea, la începutul secolului XX, resurselor minerale și piscicole staționare pe fundul mărilor și oceanelor și în apropierea țărmului statelor riverane a condus la o mai atentă analiză a posibilităților și probabilității de explorare și exploatare a zonei de dispunere a resurselor, inclusiv prin adoptarea unor norme juridice interne de protejare a acestora.
Anul 1910 a fost anul de debut, Portugalia pronunțându-se, printr-un decret intern, asupra constituirii propriului platou continental și a exploatării acestuia. Apar și primele considerații științifice pe marginea acestui subiect, astfel în anul 1923 este publicat un articol, pe această temă a platoului/platformei continentale, considerat pionerat în domeniu, care se referă la jurisdicția asupra fundului mărilor și oceanelor lumii, autorul subliniind că statul riveran are posibilitatea invocării dreptului de proprietate asupra platoului continental adiacent coastelor naționale, în condițiile în care se probează o posesie efectivă și continuă asupra acestuia pentru o perioadă lungă de timp (principiul uzucapiunii de lungă durată din dreptul civil romano-germanic a fost luat și traspus și pentru spațiile maritime, n.n.). interesul pentru aceste spații a cunoscut o creștere continuă din partea statelor riverane, exploatarea platoului continental suscitând o atenție din ce în ce mai mare pentru statele dezvoltate economic sau cu acces la mările și oceanele a căror adâncime nu depășea 200 metri, pe distanțe foarte întense spre larg.
La 26 septembrie 1942, marea britani și Venezuela au încheiat un acord privitor la împărțirea și utilizarea solului și subsolului Golfului Paria (Golful Paria, denumit inițial de către descoperitorul său, Christopher Columbus, Golful Balenei are o întindere de aproximativ 7800 kilometri pătrați fiind situat între Republica Trinidad-Tobago (Insula Trinidad) și coasta de vest a Venezuelei).
În primăvara/vara anului 1945, S.U.A. a contactat Canada, Mexicul, Marea Britanie și U.R.S.S. pentru a ajunge la un punct de vedere comun, privind viitoarele propuneri privind regimul platoului continental și al zonelor de pescuit, dar nu s-a reușit o înțelegere unanimă, rezultatele nefiind unele notabile. Necesitatea unei reglementaări juridice precise asupra platoului continenntal a apărut urmare a faptului că S.U.A., Argentina, Chile, Peru și ulterior Ecuador, India, Australia, Arabia Saudită, etc., și-au proclamat suveranitatea asupra platoului continental adiacent, declarând că acesta trece sub controlul și jurisdicția lor. „Guvernul S.U.A. consideră resursele naturale de pe solul și din subsolul platoului continental, situat sub marea liberă, dar contiguă coastelor statului american, ca aparținând S.U.A., fiind sub jurisdicția și controlul acestora”. În aceeași zi, 28 septembrie 1945, președintele Truman adoptă și comunică Proclamația nr. 2666 referitoare la reglementarea activităților de pescuit în apele mării contigue coastelor statului american și la expansiunea asupra acestor zone. Chile a proclamat suveranitatea asupra platoului continental submarin, la 23 iunie 1947, iar la 1 august 1947 și Peru își proclamă suveranitatea asupra platoului submarin. Neavând „stricto sensu” un platou continental pe care să îl revendice, Chile și Peru au instituit suveranitatea asupra apelor maritime, solului și subsolului fundului Oceanului Pacific, până la o distanță de 200 mile marine de țărm. Începând cu anul 1949, problema definirii platoului continental și a stabilirii regimului juridic aplicabil acestuia intră în atenția Comisiei de Drept Internațional din cadrul O.N.U. care a întocmit , în acest sens, mai multe variante ale convenției ce urma să fie supusă dezbaterii la viitoarea conferință asupra dreptului mării. Comisia a început dezbaterile efective pe textele propuse de către statele membre în anul 1951. În speță, au fost validate principiile și regulile generale care să fie propuse a fi acceptate de către state pentru stabilirea regimului juridic al platoului continental:
statul riveran are drepturi suverane în explorarea și exploatarea resurselor minerale și piscicole de pe fundul mărilor și oceanelor;
se repinge orice cerere/proclamație de suveranitate sau jurisdicție asupra apelor subiancente ale largului mării;
nu se va aduce nicio atingere/limitare libertății de navigație aeriană deasupra acestor ape, precum și libertății de a așeza cabluri telegrafice submarine:
delimitarea platformei continentale să fie făcută pe linia exterioară a apelor teritoriale, până la o adâncime de 200 metri adâncime la care, de obicei, platforma devine un povârniș abrupt al fundului mării ori prin limita uzuală de exploatare a resurselor minerale.
Reglementările diferite referitoare la limitele și drepturile statelor riverane asupra platoului continental și inexitența unei doctrine internaționale asupra acestei problematici a fost reflectată și în decizia arbitrală dintre Petroleum Development (Trucial states) Ltd. U.S. Abu Dabhi (1952), în care arbitrul desemnat a subliniat că în acest domeniu sunt atâtea lacune în reglementare și neuniformități practice, încât nu se poate susține că o doctrină asupra platoului continental există și a fost asumată ori că un regim definitiv stabilit prin aceasta este consacrat în dreptul internațional.
Necesitatea unei reglemetări juridice precise asupra platoului continental, evoluția conceptelor „suveranitate”, „teritoriu național” și „drepturi suverane”, a făcut ca în cadrul dezbaterilor primei Conferințe O.N.U. asupra Dreptului mării de la Geneva, în 1958, să fie pusă în discuție și această problemă „a reglementării juridice a platoului continental”.
În lumina celor rezultate, în urma dezbaterilor, s-a adoptat Convenția cu privire la platoul continental, în temeiul proiectului elaborat de Comisia de drept Internațional a Organizației Națiunilor Unite. În textul adoptat la prima Conferință a O.N.U. asupra dreptului mării, prin semnarea la 29 aprilie 1958 a Convenției asupra platoului continental, expresia „platou continental” a fost desemnată pentru a defini spațiile reprezentate de:
fundul mării și subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială până la o adâncime de 200 metri sau dincolo de această limită, până la punctul unde adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni;
fundul mării și subsolul regiunilor submarine similare care sunt adiacente coastelor insulelor.
După măsurile adoptate în anii 1945-1947 și, îndeosebi, după adoptarea Convenției, în 1958, s-a dezvoltat o întreagă doctrină asupra platoului continental; caracterizată prin preocuparea de a defini „platoul”, a preciza drepturile statului riveran asupra acestuia sau de a explica necesitatea stipulării drepturilor altor state; de a stabili limita exterioară a platoului, cât și modalitățile de efectuare a delimitării; de a defini/preciza/explica condițiile realizării unor activități de cercetare, precum și statutul insulelor artificiale, instalațiilor și dispozitivelor.
Convenția asupra Dreptului mării/Geneva 1958, stabilea/preciza că „….platoul continental al unui stat cuprinde fundul mării și subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritorială terestru al acestui stat, până la o distanță de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanță inferioară”. În cazul statelor ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față, delimitarea platoului continental „….se efectuează pe bază de acord între ele, potrivit dreptului internațional, așa cum este indicat în articolul 38 al Statulului Curții Internaționale de Justiție, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă”.
În cazul în care nu era posibilă ajungerea la un acord „într-un termen rezonabil”, statele interesate „….vor recurge la procedurile” prevăzute pentru rezolvarea diferendelor. Convenția preciza că, până la ajungerea la un acord, statelor vor face tot posibilul, în spirit de înțelegere și colaborare, să încheie „angajamente practice provizorii”, care să nu prejudicieze reglementerea finală.
În perioada imediat următoare Convenției O.N.U. asupra Dreptului Mării/Geneva, 1958, concomitent cu dezvoltarea doctrinară, jurisprudența internațională, având în vedere dispozițiile convenției și aplicarea acestor prevederi convenționale, a scos în evidență ambiguitățile în reglementare sau absența unor norme în conținutul acesteia. „Drepturile statului riveran cu privire la suprafața platoului continental ce constituie o prelungire a scoarței terestre în și sub apele mării există ipso facto și ab initio, în virtutea suveranității sale asupra acestui teritoriu și este o extensie a acesteia pentru exercitarea drepturilor suverane în scopul explorării fundului mării și exploatării resurselor sale naturale. În esență este vorba despre un drept inerent. Caracterul inerent al drepturilor statului riveran decurge din faptul că acestea sunt independente de ocuparea fictivă sau efectivă, ca și de orice proclamație expresă”.
Pe timpul lucrărilor Comitetului special desemnat pentru redactarea unui nou proiect de convenție asupra dreptului mării, au avut loc numeroase și ample dezbateri privind eliminarea ambiguităților din reglementarea din anul 1958, precum și pentru amendamentele necesar a fi aduse, în concordanță cu interesele generale ale tuturor statelor membre O.N.U. Noile reglementări juridice ale Convenției din anul 1982/Monte Bay (Jamaica) au făcut posibilă clarificarea și definirea regimului juridic al platoului continental. În acest sens, art. 76 din Convenție definește platoul continental al unui stat riveran, stabilind că acesta „….cuprinde fundul mării și subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanță de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanță inferioară”.
În consecință, platoul continental este acel teritoriu care nu se situează sub suveranitatea statului riveran, dar în care acesta exercită drepturi suverane privind explorarea, conservarea și exploatarea resurselor biologice și de altă natură din zonă. Întrucât la Conferința din 1982 de codificare, în definirea platoului continental se prevede o limită exterioară de 200 mile marine de la liniile de bază utilizate pentru stabilirea lățimii mării teritoriale s-au ridicat problemele drepturilor pe care le-ar avea statele riverane al cărui platou continental se întinde dincolo de această distanță, deoarece se cunoaște faptul că din punct de vedere geografico-geologic uneori platoul continental se întinde dincolo de această limită.
În această idee s-a avansat propunerea ca statele riverane să aibă recunoscute drepturile de exploatare pentru care în compensație vor achita taxe cu titlu de exploatare către Autoritatea internațională a fondurilor maritime considerate ca zonă a „patrimoniului comun al umanității”.
Autoritatea internațională ar urma să stabileaască modalitățile de efectuare a plăților și contribuțiilor convenite pentru fiecare caz într-o înțelegere încheiată de aceasta cu statul riveran în cauză.
Convenției îi revine nu numai meritul de a fi reușit să codifice o parte atât de vastă și de importantă a dreptului internațional, aceea legată de regiunile mării, care de-a lungul secolelor se cristalizase printr-o practică generală, dar și cel de a fi elaborat, în același timp, prima reglementare, pe plan internațional unanim acceptată, a platoului continental. Concepția platoului continental, recunoscută prin Convenție, nu apare incompatibilă cu principiul libertății mărilor, chiar dacă aplicarea ei atrage unele repercursiuni aasupra acestei libertăți. Ea corespunde nevoilor actuale ale tuturor națiunilor și consacrarea ei în Convenție trebuie privită ca o contribuție la dezvoltarea dreptului internațional, recomandată și recunoscută prin prevederile art. 13 din Carta O.N.U.
DELIMITAREA PLATOULUI CONTINENTAL
Pe durata lucrărilor comitetului desemnat pentru redactarea unui proiect de convenție asupra dreptului mării aspectele privitoare la limitele platoului continental au generat ample și numeroase dezbateri pe teme privind:
identificarea criteriilor pe baza cărora să fie delimitată limita exterioară a platoului continental;
delimitarea platoului continental pentru statele ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față;
stabilirea condițiilor în care limita exterioarăa platoului continental pentru statele ale căror țărmuri poate fi extinsă peste distanța propusă de 200 mile marine, fără a fi efectate drepturile celorlalte state privind navigația, explorarea și exploatarea mării libere, ș.a.
Convenția din anul 1958 stabilea drept criterii fizice pentru delimitarea platoului continental regula limitei externe a marginii continentale sau adâncimea de 200 metri și posibilitatea tehnică de exploatare, ultimul criteriu generând incertitudini și inechități.
Observăm, astfel, că sunt utilizate ca metodă de delimitare:
criteriul fizic = adâncimea;
criteriul exploatabilității = posibilitățile tehnice de exploatare.
În cazul în care același platou continental este adiacent teritoriilor a două sau mai multe state ale căror coaste sunt față în față, Convenția din anul 1958 prevedea, în lipsa unui acord echitabil între acestea, utilizarea metodei liniei echidistante sau a liniei mediane. Metodele prevăzute prin Convenția din anul 1958 au fost reconsiderate ulterior în soluțiile pronunțate de către Curtea Internațională de Justiție în soluționarea unor diferende între state cu privire la delimitarea platoului continental.
În ce privește limita exterioară a platoului continental, prin acte unilaterale sau prin aplicarea unor norme invocate drept cutume locale, unele state au extins limita peste linia marcată de izobata de 200 metri. În unele cazuri această limită a fost arbitrar extinsă până la distanța de 350 mile marine măsurate de la liniile de bază.
Pentru că exista probabilitatea și posibilitatea, crescută, să se ajungă la situații injuste și inechitabile, mai multe state (Austria, Japonia, Paraguay, ș.a.) au solicitat reexaminarea dispozițiilor adoptate în anul 1958, considerându-se că regulile și criteriile introduse pentru delimitarea platoului continental au devenit, în fapt, incompatibile, demonstrându-se că limitele propuse prin textele de la Geneva nu pot fi considerate rezonabile afectând în mod evident patrimoniul comun al umanității și contravenind principiilor echității internaționale.
Dezbateri intense au fost generate și pentru clarificarea sintagmelor „platformă continentală” și „margine continentală”, cea de-a doua sintagmă fiind adoptată și utilizată în conținutul Conveției din anul 1982. Unele dicționare de specialitate definesc platforma continentală, sub aspect geologic, ca fiind acea unitate structurală veche a scoarței pământului cu fundamentul cutat, peste care sunt depuse depozite sedimentare aproape orizontale. Marginea continentală reprezintă punctul în care scoarța terestră submarină coboară accentuat spre marile adâncuri. Convenția de la Montego Bay/Jamaica, 1982, este mult mai riguroasă în acest sens și definește această sintagmă prin dispozițiile art. 76.3 potrivit cărora marginea continentală este „….prelungirea sub apă a masei terestre a statului riveran, constituită din fundul mării corespunzător platoului, pantei și povârnișului, ca și din subsolul acestora, fără a cuprinde nici marile funduri oceanice, cu dorsalele lor, nici subsolul lor”.
Spre deosebire de Convenția din 1958, cea din 1982 prevede stabilirea limitelor platoului continental după criterii precise și anume: platoul continental se întinde pe o distanță de 200 mile marine în larg măsurate de la linia de bază a mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanță inferioară. Cu caracter de excepție, art. 76.4 – 76.6 din Convenție stabilește și alte metode de delimitare a limitei exterioare a platoului continental, atunci când acesta se întinde dincolo de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale, respectiv:
printr-o linie trasată prin unirea punctelor fixe extreme în care grosimea rocilor sedimentare este egală cu cel puțin o sutime din distanța cea mai scurtă între punctul respectiv și piciorul pantei continentale;
printr-o linie trasată prin unirea punctelor fixe situate la maximum 60 mile marine față de piciorul pantei continentale (în lipsa unei dovezi contrare, piciorul pantei continentale coincide cu ruptura de versant maximă la baza pantei). Aceste puncte fixe care definesc linia ce marchează, pe fundul mării, limita exterioară a platoului continental, trasată potrivit metodelor menționate anterior sunt situate fie, la o distanță care nu va depăși 350 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale, fie la o distanță care nu va depăși 100 mile marine de la izobata de 2500 metri, care este linia ce leagă punctele de 2500 metri adâncime (Această soluție oferă posibilitatea unor state să-și extindă drepturile exclusive de exploatare în larg asupra unor suprafețe din zona internațională și deci în detrimentul celorlalte state și îndeosebi a celor aclavate/lipsite de ieșire la mare).
Pentru delimitarea delimitarea platoului continental între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față, Convenția din 1982 a renunțat la linia echidistantă, consacrată în Convenția din 1958, stipulând că delimitarea platoului între state cu țărmuri limitrofe sau față în față se face prin acord între statele interesate pe baza dreptului internațional și au în vedere ajungerea la soluții ecitabile. În concepția Curții Internaționale de Justiție , exprimată în decizia sa din 1985 privind delimitarea platoului între Libia și Malta, o soluție echitabilă trebuie să se bazeze pe principiile și normele dreptului internațional ținând seama de toate împrejurările pertinente, cum sunt:
situarea coastelor celor două state față în față/linia generală a coastelor maritime, opoziția și relația dintre acestea în contextul geografic general;
lungimea diferită a țărmurilor/raportul lungime – distanță dintre țărmuri;
evitarea unor disproporții excesive între întinderea platoului și lungimea părții aferente a litoralului statului riveran între dimensiunea platoului continental și a coastelor relevante ale fiecărui stat, măsurate în direcția liniei generale a țărmurilor;
trasarea unei liniei mediane pentru un rezultat echitabil între linia refluxului de pe țărmul relevant al Maltei, fără Insula Filfla și linia refluxului de pe țărmul relevant al Libiei.
Pentru ajustarea liniei mediane, astfel încât să rezulte o delimitate echitabilă, Curte a luat în considerare diferențele dintre lungimea coastelor maritime și distanța dintre acestea, contextul geografic general și echidistanța dintre o ipotetică delimitare pe baza acestui principiu.
Dacă nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil, statele interesate vor recurge la procedurile referitoare la rezolvarea diferendelor. Operațiunea de delimitare a platoului continental pe baza acordului comun al părților interesate este relativ frecventă în practica statelor, difersitatea de situații fiind numitorul comun al acestor practici.
Astfel, unele state riverane au stabilit limita platoului continental în golfuri sau băi internaționale, prin negocieri bilaterale, luând în considerare unele circumstanțe speciale care au condus la necesitatea delimitării limitei exterioare a platoului continental chiar în cazurile în care zona de delimitat s-a situat dincolo de 200 mile marine de la liniile de bază.
La cea de-a III-a Conferință a O.N.U. asupra dreptului mării, România și alte state au susținut necesitatea delimitării echitabile a platoului continental adiacent teritoriilor unor state că țărmurile situate față în față sau limitrofe prin acordurile între părți, ținând seama de toate circumstanțele ce afectează zona maritimă sau oceanică și factorii specifici de natură geografică, geologică, precum și de alți factori.
În aceeași măsură, reprezentanții României au subliniat că insulele situate în zonele de delimitare vor fi luate în considerare în lumina mărimii lor, populației sau absenței acesteia și configurării geografice și a altor factori relevanți.
Delimitarea platoului continental ridică probleme deosebite în cazul existenței unor insule. Insulele situate în apropierea litoralului fac parte din teritoriul de stat și în astfel de situații delimitarea în exterior a platoului se face de la linia de bază trasată de-a lungul litoralului. În acest fel s-a procedat în acordurile dintre Yugoslavia și Italia (1968), privind insulele adiacente coastei Yugoslaviei; U.R.S.S. și Finlanda (1957) în legătură cu insulele din golful Finic. Porivit art. 121 al Convenției din 1982 „…platoul continental al unei insule este determinat conform prezentei convenții aplicabilă altor întinderi terestre”, dar cu rezerva că „….stâncile care nu sunt proprice locuirii umane sau unei vieți economice proprii nu au platoul continental”.
Pe platoul continental, statul riveran are dreptul exclusiv de a proceda la construirea și de a autoriza și reglementa construirea, exploatarea și utilizarea de insule artificiale; instalații și dispozive utilizate în scopurile prevazute de art. 56 din Convenție sau în alte scopuri economice; instalații și lucrări care pot împiedica exercitarea drepturilor statului riveran în zonă. Statul riveran poate, dacă va fi necesar, să stabilească în jurul acestor insule artificiale, instalații sau lucrări, zone de securitate de dimensiuni rezonabile. Lățimea zonelor de securitaste este stabilită de statul riveran, ținând seama de normele internaționale aplicabile. Aceste zone de securitate sunt concepute astfel încât să răspundă în mod convenabil naturii și funcțiilor insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor, măsurată pornind de la fiecare punct al marginilor exterioare, cu excepția unei derogări autorizate de normele internaționale general acceptate sau recomandate de către organizația internațională competentă.
Insulele artificiale, instalațiile și lucrările nu au statul de insule. Ele nu au mare teritorială care să le fie proprie, iar prezența lor nu are incidență asupra delimitării platoului continental.
Incidența noilor dispoziții ale Convenției privind dreptul mării, asupra platoului continental a fost apreciată, per ansamblu, ca pozitivă de majoritatea statelor. În acest context s-a apreciat că adoptarea ei în 1982 a deschis o perioadă de stabilitate reletivă în privința regulilor care guvernează spațiile maritime aflate sub jurisdicție națională, incluzând în special platoul continental. Reglementările din Convenție în această materie sunt rezultatul unui compromis, unele dintre ele fiind contestabile, imprecise, în special cele privind delimitarea platoului continental între state învecinate și în special în cazul insulelor.
Pentru a se elimina pe cât posibil dezavantajele create prin reglementările Convenție pentru statele cu un platou continental redus ca dimensiune, în Actul final al Conferinței, semnat la 10 decembrie 1982, a fost inclusă „Declarația referitoare la metoda specifică a fi utilizată în stabilirea limitei exterioare a marginii platoului continental”.
Conform conținutului acestei declarații, în cazul statelor riverane al căror platou continental nu depășește 20 mile marine la adâncimea de 200 metri, iar proporția straturilor sedimentare ar crea un dezavantaj evident prin aplicarea art. 76 din Convenție, limita exterioară a platoului continental nu se va situa sub distanța de 3,5 kilometri.
2.2.5. MAREA LIBERĂ
Evoluțiile conceptelor referitoare la „mările înalte” s-au întins pe mari perioade de timp. Sintetizând opiniile unor autori avizați în domeniu subliniem, în cele ce urmează, cele mai importante momente:
Imperiul roman „…. înțelege din primii ani ai nașterii politice că, pentru a domina universul, le este indispensabilă Supremația Mării”. Împărații romani considerau Marea Mediterană un lac interior al imperiului, iar jurisconsulții romani apreciau că mările și oceanele lumii au regim de „mare omnium commune”, deoarece acestea „….sunt dăruite de către natură și nu au stăpân, adică nu aparțin niciunui popor”;
Marile puteri ale Evului Mediu – Veneția, Spania, Portugalia, Suedia, Danemarca, Anglia – își arogau, contrar susținerilor romanilor, drept de proprietate asupra mărilor și oceanelor. Secolul al XVII-lea este marcat de confruntarea conceptuală „mare liberum – mare clausum”, diferent concretizat, începând cu secolul următor, prin recunoașterea tot mai largă a principiului libertății mărilor;
Marile puteri navale recunosc regimul liberei navigații în mările și oceanele lumii, în zonele în care nu se află sub jurisdicția unui stat, dar deseori acestea nu îl respectă (la 8 ianuarie 1918, președintele american Wilson, în cadrul unei declarații, proclamă cele 14 (paisprezece) principii fundamentale ale păcii, printre care și „…deplina libertate de navigație în afară de apele teritoriale”).
Dorim deasemenea, să readucem în atenție faptul că la Conferința generală de unificare a dreptului internațional/Haga din anul 1930, au avut loc ample dezbateri și pe problematica dreptului mării, inclusiv cu privire la marea liberă.
În concluzie, în decursul anilor s-au înregistrat poziții și orientări diferite – adesea contradictorii, asupra „libertății” mării. O primă reglementare convențională a regimului juridic al măriil libere s-a realizat la finalul Conferinței O.N.U. asupra dreptului mării, desfășurată la Geneva în anul 1958, prin adoptarea „ Convenției asupra mării libere”. Potrivit Convenției din 1958, care a codificat în mare parte regulile cutumiare, „marea liberă”, era definită ca acea „parte a mării” care nu aparține mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat (art. 1), deci ca zonă marină situată în afara suveranității naționale, fiind deschisă efectiv pentru toate națiunile și statele lumii. Totodată, convenția preciza că niciun stat nu poate să pretindă în mod legitim supunerea unei părți oarecare din marea liberă suveranității sale. Această definiție reprezintă, în fapt, dreptul cutumiar în materie existent la data adoptării convenției.
Statele riverane și cele neriverane pot exercita în marea liberă, mai ales, următoarele libertăți:
navigația;
pescuitul;
punerea de cabluri și conducte petroliere și conducte submarine;
libertatea de survol.
Convenția asupra dreptului mării din 1982 are reconsiderat o serie de aspecte juridice privind marea liberă, cum sunt cele referitoare la:
delimitarea zonei;
precizarea libertăților/și a obligațiilor;
pretecția mediului.
Astfel, conform acestei convenții, regimul de mare liberă se aplică apelor mărilor și oceanelor situate în afara sferei zonei economice exclusive, a mării teritoriale, a apelor interioare și a apelor arhipelagice ale statelor. Teritoriile submarine aflate sub apele mării libere constituie zona internațională.
Din analiza acestor prevederi se poate observa că au fost aduse substanțiale dezvoltări ale definiției „mării libere” din 1956, prin includerea sintagmelor referitoare la zona economică exclusivă și la statele arhipelagice, rațiuni ce au caracter de noutate în Convenție.
În cadrul lucrărilor celei de a III-a Conferințe a O.N.U. asupra dreptului mării s-au conturat orientări principale în stabilirea statutului mării libere atât sub aspectul întinderii cât și sub aspectul libertăților pe care le presupune. Reprezentanții mai multor state au susținut necesitatea ca marea liberă să fie considerată că se situează de zona economică exclusivă, iar alte delegații au propus să fie menținute prevederile Convenției din anul 1958, potrivit cărora toate spațiile maritime situate dincolo de marea teritorială să aparțină mării libere. O altă opinie, considerată mai realistă, a fost aceea de a se recunoaște un regim juridic mixt în zona economică exclusivă, fiind menționate expres și libertățile consacrate pentru marea liberă.
Pentru a susține această propunere, unele delegații au numit zona economică exclusivă ca fiind „un spațiu maritim sui generis”, situat între marea teritorială și marea liberă. După multiple analize și argumentate dezbateri, s-au acceptat ca la stabilirea regimului juridic al mării libere să fie avute în vedere libertățile caracteristice acestui spațiu maritim, precum și particularitățile administrării acestei zone. Statutul zonei a fost completat totodată prin stabilirea expresă a obligațiilor statelor în marea liberă, în scopul protecției acesteia în interesul întregii comunități internaționale.
Dezvoltări importante ale regimului juridic aplicabil mării libere sunt aduse prin noua Convenție și prin reiterarea unei norme fundamentale pentru protejarea libertăților mărilor: situarea mării libere în afara suveranității naționale a statelor riverane sau neriverane.
Referitor la acest aspect, Convenția stipulează în mod expres, în cuprinsul art. 89, că „….niciun stat nu poate pretinde în mod legitim să supună o parte oarecare a mării libere suveranității sale”.
Apreciem că opinia exprimată de Malcom N. Shaw în lucrarea International Law, Fifth Edition, University-Press, Cambridge, 2006, p. 543, care apreciază că regula cuprinsă în art. 89 din Convenție, este una cu caracter general ce constituie subiectul unor recunoașteri doctrinare, fiind acceptată de către statele la limita apelor teritoriale ale unor state riverane pot fi considerate subiect al suveranității statului respectiv. Precizând că art. 89 din Convenție stabilește inadmisibilitatea revendicărilor de suveranitate asupra mării libere, astfel că nicio altă abordare ce ar contraveni acestor dispoziții nu ar avea un suport legal.
Libertatea mării a constituit din cele mai vechi timpuri o condiție a dezvoltării, a progresului economic și social, a extinderii schimburilor de mărfuri și serviii, o premisă a ridicării gradului de cultură și civilizație al tuturor popoarelor.
2.2.6. ZONA INTERNAȚIONALĂ A TERITORIILOR SUBMARINE
Fiind o instituție nouă în dreptul maritim și în general, în dreptul internațional, această zonă, declarată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite „….patrimoniul comun al întregii umanități”, a suscitat și suscită un interes deosebit în gândirea juridică, implicațiile sale politice, social-economice și instituționale fiind examinate multilateral în preocuparea de a se găsi soluțiile normative cele mai potrivite.
Multă vreme în gândirea și practica juridică internațională, a dreptului mării, a dăinuit conceptul „res nullis” atât cu privire la coloana de apă cât și cu privire la solul și subsolul marin, în zonele situate dincolo de limitele jurisdicției naționale, ceea ce – de jure – însemna că bogățiile existente revin primului descoperitor. Treptat, un nou concept și-a făcut loc în gândirea și practica internațională potrivit căruia „zona și resursele sale sunt Patrimoniul comun al întregii umanități”. Trebuie, de asemenea, ținut cont că pe plan conceptual „zona și resursele sale constituie Patrimoniul comun al întregii umanități, care depășește, în mod inerent, opoziția dintre doctrinel „res nullis” și „res cammunis”.
În anul 1956, comisia de Drept Internațional a reținut, din analiza propunerilor privind libertățile mării liber, că „…nu au fost formulate mențiuni specifice cu privire la libertatea de exploatare sau explorare a solului și subsolului, de sub marea liberă” și a subliniat că spre deosebire de platoul continental „…exploatarea acestei zone nu a devenit încă de o importanță practică semnificativă pentru a necesita adoptarea unor reglementări speciale”.
Treptat, un nou concept și-a făcut loc în gândirea și practica internațională: conceptul potrivit căruia „zona și resursele sale sunt Patrimoniul comun al întregii umanități”.
Unul din promotorii ai acestui nou concept a fost reprezentantul permanent al Maltei la Națiunnile Unite, ambasadorul Arvid Pardo. Încă din prima sa declarație, făcută în Comisia I-a a Adunării Generale O.N.U., referindu-se la faptul că Proclamația Preșendintelui Truman, de extindere a platoului continental, însemna „….respingerea totală a conceptului platoului continental ca res omnium communis, un punct asupra căruia a existat o dispută considerabilă între experții juridici, care și-au formulat aserțiunea juridică pe teoria terra nullis ocupării și acapărării teritoriului” a demonstrat că teritoriile submarine situate dincolo de limitele jurisdicției naționale „….nu sunt subiect al apropierii naționale în nicio formă”. „Teritoriile submarine situate dincolo de limitele jurisdicției naționale, trebuie să fie rezervate, după cum argumentau Pardo, exclusiv pentru scopuri pașnice”. „Cercetarea științifică care vizează adâncul mărilor și oceanelor și care nu este direct legată de apărare trebuie să fie liberă, iar rezultatele sale să fie la îndemâna tuturor”.
Ulterior, aceste teze au fost reluate la lucrările conferințelor internaționale, au fost pe larg analizate în doctrina dreptului internațional și au generat adoptarea unor rezoluții în sesiunile de lucru ale Adunării Generale a Națiunilor Unite, configurând principiile generale pentru reglementările referitoare la dreptul măriice urmau să fie puse în discuție.
Lucrările pregătitoare a celei de a III-a Conferințe a Națiunilor Unite asupra dreptului mării au asigurat cadrul necesar pentru dezbaterea problemelor complexe pe care le ridica noul concept și regimul juridic propus pentru explorarea și exploatarea zonei internaționale a teritoriilor submarine în beneficiul umanității.
Definind zona și resursele sale„Patrimoniul comun al umanității”, Convenția din 1982 precizează că „….niciun stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitatea sau drepturi suverane asupra unei părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale; niciun stat și nicio persoană fizică sau juridică nu poate să-și însușească vreo parte oarecare a zonei sau a resurselor sale”. În 1994, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat un Acord – Rezoluția no. 48/263 și Acordul privind zona internațională a teritoriilor submarine au fost adoptate în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Generale – prin care s-a modificat Partea a XI-a a Conferinței referitoare la zona internațională a teritoriilor submarine, preîntâmpinând obiecțiile statelor industrializate. Astfel Convenția a intrat în vigoare în noiembrie 1994.
Conform Convenției (1982), fundul mărilor și oceanelor și subsolul acestora situat dincolo de limitele exterioare a platoului continental – dincolo de jurisdicția națională – constituie ceea ce convenția denumește, într-un cuvânt, „zona”, considerată ca fiind „patrimoniu comun al omenirii”, exploatarea și explorarea zonei și resurselor sale urmând a se face cu participarea și în beneficiul tuturor statelor și popoarelor. Zona și resursele sale nu pot fi supuse suveranității naționale și nici drepturile de proprietate al vreunui stat, persoane fizice sau juridice.
Definirea limitei exterioare a platoului continental sau validitatea acordurilor referitoare la delimitarea între statele ale căror țărmuri sunt limitrofe sau se află față în față nu sunt afectate prin dispozițiile Convenției. Totodată, conform art. 135 din Convenție, drepturile care sunt acordate sau sunt exercitate în conformitate cu aceasta nu afectează regimul juridic al apelor maritime de deasupra zonei sau al spațiului aerian situat deasupra acestor ape.
2.3.ALTE SPAȚII MARITIME REGLEMENTATE PRIN DISPOZIȚIILE CONVENȚIEI PRIVIND DREPTUL MĂRII
Convențiile de la Geneva din anul 1958 nu au reglementat regimul juridic aplicabil unor zone maritime – strâmtori care servesc navigației internaționale; state arhipelag și ape arhipelagice; mări închise sau semiînchise sau al statelor fără litoral/al celor dezavantajate geografic.
2.3.1. MĂRILE ÎNCHISE ȘI SEMIÎNCHISE
Regimul juridic al mărilor închise și semiînchise a suscitat intense dezbateri, deseori contradictorii, în cadrul lucrărilor Conferinței. La a-III-a Conferință O.N.U. asupra Dreptului mării – în dezbateri succesive, s-au exprimat opinii contradictorii cu privire la coordonatele statutului juridic al acestor spații maritime. A fost deasemenea subliniată, deasemenea, nenesitatea elaborării conceptului de mări închise și semiînchise, care nu mai fusese abordat în convenții internaționale, multilaterale anterioare. Astfel, s-a adus în atenția participanților la conferință că „…problemele ridicate de mările semiînchise cu privire la administrarea resurselor lor, cu privire la navigația internațională și protecția mediului marini au justificat acordarea unui statut specific, care să facă excepție de la regulile generale”.
La Conferință s-a demonstrat că pentru mările închise și semiînchise, „trebuie rezervat un regim special”, argumentându-se că „…..aplicarea regulilor generale la mările închise și semiînchise poate avea efect dăunător”. Totodată s-a subliniat că fiecare mare închisă are „problemele ei particulare și fiecare caz necesită soluții specifice, în condițiile în care cele mai multe țări riverane la mări închise și semiînchise au anumite probleme comune”. În contradictoriu cu aceste opinii, s-a atras atenția că a face din aceste spații maritime subiect al unor reglementări speciale ar însemna să se reînvie formula romană „mare nostrum”, cu riscul, în consecință, de a se institui o „mare clausum”. Regimul juridic al acestor spații maritime va trebui să țină cont de interesele întregii comunități a statelor în menținerea libertăților mării libere și a altor libertăți, regulile generale urmând a se aplica în mările semiînchise într-o manieră consistentă, cu echitate.
De o largă adeziune s-a bucurat propunerea ca statele riverane să identifice cele mai optime soluții pentru realizarea cooperării regionale pe bază de consultare între părți, prin înțelegeri și acorduri bilaterale și multilaterale, cooperare având la bază principiile dreptului mării, potrivit cărora în exteriorul apelor teritoriale mările trebuie să fie deschise în mod egal tuturor țărilor riverane.
În spiritul acestor dezbateri și cristalizări conceptuale, Convenția stabilește prin dispozițiile art. 12.2 că prin expresia „Mare închisă/sau semiînchisă”, se înțelege un golf, un bazin sau o mare, înconjurată de mai multe state și legate de o altă mare sau de ocean printr-un pasj îngust sau format, în întregime sau în principal, de mările teritoriale și zonele economice exclusive ala mai multor state.
Preocuparea deosebită manifestată în legătură cu mările închise și semiînchise este rezultatul faptului că totalitatea zonei mărilor semiînchise se află deasupra platoului continental al statelor riverane, ceea ce justifică elaborarea unui regim special.
Totodată, în scopul distincției între mările închise și semiînchise, s-a propus a fi acceptat că „….din punct de vedere juridic, mările închise sunt comparativ mici, neavând ieșire la ocean și nu pot servi drept căi navigabile internaționale în sens larg”. Pe de altă parte, mările semiînchise „…sunt largi bazine de apă cu câteva ieșiri care trec căile maritime internaționale”. S-a subliniat, în cadrul Convenției, că măsurile adoptate în cadrul cooperării statelor riverane nu trebuie să afecteze interesele altor state, fără a prejudicia interesele legitime ale altor țări ale lumii.
În acest sens, s-a propus ca statele riverane să acționeze în așa fel încât să nu contravină normelor internaționale de drept maritim, iar – la rândul lor – noile texte de drept maritim să nu afecteze „acordurile regionale deja existente între statele riverane la mări închise și semiînchise”.
2.3.2. STATELE ARHIPELAG ȘI APELE ARHIPELAGICE
Un stat arhipelagic este un stat constituit în întregime de unul sau mai multe arhipelaguri și eventual din alte insule; arhipelagul fiind un ansamblu de insule inclusiv de părți de insule, apele înconjurătoare și alte elemente naturale care eu unele cu altele raporturi atât de strânse încât aceste insule, ape și alte elemente naturale formează în mod intrisec un tot geografic, economic și politic, sau au fost în mod istoric considerate astfel.
Conceptul de stat arhipelagic a fost introdus în textul Convenției pentru a reglementa regimuljuridic al apelor care înconjoară insulele statelor aarhipelag și au fost propuse metode specifice pentru stabilirea liniilor de bază arhipelagice, fiind asigurat, totodată, pasajul inofensiv în interiorul acestor linii arhipelagice.
Potrivit dispozițiilor art. 49 din Convenție, prin ape arhipelagice sunt desemnate apele situate în interiorul liniilor de bază arhipelagice independent de adâncimea lor sau de distanța dintre ele și țărm. Statul arhipelag exercită suveranitatea asupra apelor arhipelagice. Un stat arhipelagic poate trage linii de bază arhipelagice drepte care leagă punctele extreme ale insulelor celor mai îndepărtate și ale stâncilor descoperite de arhipelag sub rezerva că aceste linii de bază înglobează insulele principale și o asemenea zonă încât raportul suprafeței apelor la cea a pământurilor, inclusiv atolurile, se situează între 1/1 (unu la unu) și 9/1 (nouă la unu). Lungimea acestor linii de bază nu trebuie să fie mai mare de 100 mile nautice (marine), cu excepția doar că până la 3% din numărul total de linii de bază ce înglobează un arhipelag oarecare pot depăși această lungime până la concurența de maximum 125 mile nautice. Traseul acestor linii de bază nu trebuie să se îndepărteze în mod apreciabil de conturul general al arhipelagului, aceste linii de bază nu sunt trase spre/sau de la ridicăturile descoperite, în afară doar de cazul în care faruri sau instalații similare care se află în permanență deasupra nivelului mării nu au fost constituite sau dacă una din aceste ridicături nu este în întregime sau în parte situată la o distanță de insula cea mai apropiată nedepășind lățimea mării teritoriale. Sistemul acestor linii de bază nu poate fi aplicat de un stat arhipelagic în așa fel încât să separe de marea liberă sau de zona economică exclusivă marea teritorială a unui alt stat. Din analiza celor anterior menționate și a dispozițiilor art. 50 din Convenție, rezultă că apele arhipelagice nu se identifică cu apele interioare ale unui stat arhipelag, care poate trasa linii de închidere pentru delimitarea acestor ape interioare. Atât liniile de închidere cât și liniile de bază arhipelagice nu pot fi trasate într-un asemenea mod încât să taie marea liberă sau de zona economică exclusivă, marea teritorială a unui alt stat.
Statele arhipelag beneficiază de dreptul de a avea mare teritorială, zonă contiguă, zonă economică exclusivă și platou continental. Lățimea acestora se măsoară de la liniile de bază arhipelagice trasate potrivit dispozițiilor Convenției.
În interiorul apelor arhipelagice, statul arhipelagic poate trasa linii de închidere pentru a delimita apele interioare conform dispozițiilor în vigoare ale dreptului maritim. În dezbaterile Convenției s-a relevat faptul că statele arhipelagice sunt obligate să respecte acordurile în vigoare cu alte state și să recunoască drepturile tradiționale și alte activități legitime exercitate de statele vecine imediat limitrofe în anumite zone care fac parte din apele arhipelagice. Delimitarea zonelor în care ele se exercită este, la cerea unuia din statele interesate, definită pe cale de acord bilateral încheiat între aceste state. Aceste drepturi nu pot face obiectul vreunui trasfer sau partaj în beneficiul statelor terțe sau al cetățenilor lor.
2.3.3. STRÂMTORILE INTERNAȚIONALE
Strâmtorile sunt căi de comunicație naturale, care fac legătura între două spații maritime. În doctrină se face distincție între strâmtori care constituie căi de navigație internațională și cele care nu sunt afectate acestui scop.
Strâmtorile care nu au o utilizare internațională sunt asimilate, din punct de vedere juridic, apelor interioare sau mării teritoriale, în funcție de dimensiunea acestora. Comitetul pentru redactarea proiectului Convenției (1982) au acordat atenția cuvenită regimului juridic aplicabil strâmtorilor internaționale și au propus un set de norme general valabile pentru toate acestea, chiar dacă statutul acestora este stabilit prin convenții speciale.
Curtea Internațională de Justiție a definit strâmtoarea ca fiind „pasajul între două porțiuni de uscat aparținând la două state riverane, sau chiar unuia singur, către una și aceași porțiune de mare liberă”. Strâmtorile care servesc navigației internaționale sunt deschise navigației tuturor statelor, în baza reglementărilor bilaterale/multilaterale încheiate.
Potrivit art. 34 din Convenție, regimul trecerii prin strâmtorile care servesc navigației internaționale nu afectează din niciun alt punct de vedere regimul juridic al apelor acestor strâmtori, nici exercitarea, de către statele riverane, a suveranității sau jurisdicției lor asupra acestor ape, a fundurilor marine corespunzătoare și a subsolului lor, precum și a spațiului aerian de deasupra.
Prin tratat au fost stabilite regimuri speciale de navigație internațională pentru Strâmtoarea Gibraltar, Magellan, pentru Strâmtoarea Sund, Beltul Mic și Beltul Mare, Bosfor și Dardanele.
Statele riverane au obligația să asigure publicitatea corespunzătoare reglementărilor interne aplicabile strâmtorii și a potențialelor pericole pentru navigație.
Conform art. 35 din Convenție niciuna din dispozițiile secțiunii privind „strâmtorile servind navigației internaționale” nu afectează:
„…apele interioare care fac parte dintr-o strâmtoare, cu excepția cazului în care traaseul unei linii de bază drepte stabilită conform metodei liniilor de bază drepte (art. 7) include în apele interioare ape care nu erau considerate ca atare”;
„….regimul juridic al apelor situate dincolo de marea teritorială a statelor riverane la strâmtori, fie că fac parte din zona economică exclusivă sau din marea liberă”;
„….regimul juridic al strâmtorilor în care trecera este reglemenatată, în totalitate sau în parte, prin convenții internaționale existente de mult timp, încă în vigoare și care le vizează anume”.
Normele juridice se aplică strâmtorilor care servesc navigației internaționale într-o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă și o altă parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă.
Prin Convenție, s-a stabilit ca regimul strâmtorilor, pentru care există vechi convenții internaționale care le vizează în mod expres, să rămână neschimbate. Confruntările de interese, dezbaterile și evoluțiile normative demonstrează că strâmtorile internaționale au reprezentat un subiect deosebit de discutat, al dreptului maritim, suscitând interesante analize juridice și determinând soluții adecvate de drept internațional.
CAPITOLUL III. DELIMITAREA SPAȚIILOR MARITIME
AFLATE SUB JURISDICȚIA ROMÂNIEI
3.1 TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL. COMPONENȚA TERITORIULUI DE STAT
Teritoriul de stat este spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre, acvatice si marine, din solul, subsolul si spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale care condiționează existenta statului. Teritoriul definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane constituind astfel o noțiune politico-juridică. Teritoriul se compune din: spațiul terestru, spațiul acvatic și spațiul aerian.
A. SPAȚIUL TERESTRU. Aceasta cuprinde partea uscată (sol și subsol) și poate fi formată dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărțite de ape maritime, care formează un stat arhipelag (de exemplu, Indonezia).
B. SPAȚIUL ACVATIC. Acesta este reprezentat de apele interioare (naționale) și marea teritorială. La rândul lor, apele interioare cuprind: cursuri de apă (fluvii, râuri, canale) lacuri, mări care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat, precum și apele maritime interioare. În ce privește cursurile de apă, în afara celor situate în întregime pe teritoriul unui stat, există și cursuri de apă care formează frontiera de stat între două sau mai multe state (denumite și continue) și cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state (denumite si succesive).
Făcând parte din teritoriul statului, apele interioare sunt supuse suveranității sale, ceea ce înseamnă ca statul exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa, prin legi interne, navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsurile de protecție a mediului înconjurător, de protecție împotriva inundațiilor, etc.
Cât privește apele de frontieră fiecare stat exercită drepturile sale suverane numai asupra sectorului de apă care se află pe teritoriul său, problemele care se pun în legătură cu navigația, cu exploatația si utilizarea resurselor acestora fiind, de obicei, reglementate prin acorduri încheiate între statele riverane. Apele maritime interioare cuprind: apa portului, rada sa, golfurile și băile interioare, precum și apele maritime situate între țărm și limita interioară a mării teritoriale (în cazurile în care linia de bază a acestora nu coincide cu linia țărmului). În conformitate cu Legea 17 / 1990 republicată sunt stabilite urmatoarele :
– Apele maritime interioare ale României sunt suprafețele de apă situate între țărmul mării si liniile de bază. Marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacent țărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază (limita exterioară a mării teritoriale este linia care are fiecare punct situat la o distanță de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază). Zona contiguă a României este fâșia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanța de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază stabilite.
Zona economică exclusivă a României este instituită în spațiul marin al țărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale și adiacent acestora, în care România își exercită drepturi suverane si jurisdicția asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia și coloanei de apă de deasupra, precum și în ceea ce privește diferitele activități legate de explorarea, exploatarea, protecția, conservarea mediului și gestionarea acestora. În condițiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se stabilește prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față cu litoralul românesc al Mării Negre, ținându-se seama de faptul că lățimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază prevazute la art. 2. Delimitarea se face în conformitate cu principiile general recunoscute de dreptul internațional și cu respectarea legislației române, prin aplicarea, în funcție de circumsțantele specifice din fiecare sector de delimitat, a principiilor și criteriilor de delimitare general recunoscute, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă. Poliția de Frontieră Română execută , în zona de competență, supravegherea și controlul la trecerea frontierei maritime de stat a României, previne și combate migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră precum și orice încălcare a regimului juridic al frontierei maritime de stat.
C. APELE PORTURILOR
Apele porturilor sunt considerate ape maritime înterioare până la linia care unește instalațiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar și care înaintează cel mai mult spre larg. Apele portuare fiind supuse suveranității statului riveran, acesta stabilește regulile de intrare și ieșire a navelor străine, condițiile privind accesul, staționarea și activitatea acestora în apa portului și, de asemenea, poate institui anumite interdicții. Statul riveran are dreptul să permită sau să interzică accesul navelor străine în porturile sale și să stabilească porturile deschise pentru navele străine.
De regulă, porturile militare sunt porturi închise iar celelalte porturi sunt de obicei deschise navelor comerciale străine, în conformitate cu tratatele bilaterale de comerț și navigație, iar în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate, în cadrul Convenției multilaterale de la Geneva din 1923 referitoare la regimul internațional al porturilor sau a dreptului internațional cutumiar. Referitor la statutul navelor și echipajelor în apele porturilor străine, regula generală este cea conform căreia aceste nave sunt obligate să respecte toate legile și regulamentele statului riveran. Regulile aplicabile navelor străine sunt însă diferite, după cum nava străină este militară (de razboi) sau comercială ori nave de stat afectate unor scopuri necomerciale. Navele militare sunt acelea care aparțin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un echipaj militar din forțele armate ale statului căruia îi aparțin, echipaj care este supus disciplinei militare și este subordonat unui comandant cu grad militar. Navele comerciale sunt cele care aparțin fie unui stat, fie unor resortisanți, persoane juridice sau fizice și care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse marine. Navele de stat sunt destinate unor scopuri necomerciale cum sunt, de exemplu, navele de cercetare științifică, de poștă, control sanitar, vamal, pentru salvarea naufragiaților, etc.
În scopul asigurării securității statului riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua numai pe bază unei autorizații prealabile din partea acelui stat (care poate impune anumite restricții, atât în legatură cu numărul navelor, cât și cu durata staționării lor în apele sale portuare), ori a unei notificări prealabile. În caz de forță majoră, (furtuni, avarii, etc.) navele de război pot intra într-un port străin fără autorizație. În ultimii ani, o serie de state, între care și România, au interzis prin legi interne, accesul în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturi a oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice ori alte arme de distrugere în masă. Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 17/1990, în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturile României este interzis accesul oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice ori alte arme de distrugere în masă, sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României. Navele străine cu propulsie nucleară pot intra în rade sau în porturi numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente, care va fi solicitată cu cel putin 30 de zile înainte de data intrării. Nava de război care se află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală si civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau rechizitionată. De același regim beneficiază și navele de stat afectate unor scopuri necomerciale. Dacă nava încalcă legile si reglementările statului riveran și nu ține seama de avertismentul dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială, iar în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate aceasta atrage răspunderea statului de pavilion. În apele portuare, nava comercială este supusă unei duble jurisdicții: a statului de pavilion și a statului riveran. Jurisdicția penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit între ei membrii echipajului, ca și faptelor care privesc disciplina internă a navei. Jurisdicția penală a statului riveran se aplică când infracțiunea a fost comisă:
a) la bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparține echipajului;
b) pe uscat, de către membrii echipajului și a avut ca rezultat tulburarea ordinii publice a statului riveran;
c) atunci când, deși fapta a fost săvârșită la bordul navei, capitanul acesteia solicită sprijinul autorităților locale.
Dacă problema este altfel reglementată prin tratatele încheiate de statele în cauză, vor avea prevalența prevederilor acelor tratate. Jurisdicția civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executării obligațiilor contractate de nava respectivă în timp ce se află în apele maritime interioare sau în marea teritorială, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație care au avut ca urmare avarii asupra navei ori încărcăturii, ca și pentru despăgubiri și taxe. În astfel de împrejurări, nava poate fi reținută sau sechestrată, împotriva acesteia putându-se lua măsuri de executare silită.
3.2 CARACTERISTICILE MĂRII TERITORIALE ROMÂNE
Statul român a reglementat regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării interioare și zonei contigue odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 17 din 7 august 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 99 din 9 august 1990 care a abrogat Decretul nr. 39/1956 pentru reglementarea regimului apelor teritoriale, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 28 ianuarie 1956. Legea prevede la art. 1 că marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente. Coordonatele geografice ale punctelor între care sunt trasate liniile de bază drepte sunt prevăzute în anexa legii. Limita exterioară a mării teritoriale este linia care are fiecare punct la o distanță de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază. România ca stat riveran al Mării Negre, se bucură de înzestrarea oferită de natură și istorie prin exercitarea puterii suverane asupra mării teritoriale cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
Ca orice zonă maritimă specifică unei mări închise, cu mai mulți riverani, marea teritorială a României are sau ar trebui să aibă o limită de bază determinată de la care începe măsurătoarea către larg, o limită exterioară în larg, o limită la dreapta și alta la stânga. Limita de bază este dată, fie de linia de bază normală, raspectiv linia refluxului de-a lungul coastei, așa cum este indicată pe hărțile marine, recunoscută oficial de statul în cauză, fie de liniile de bază drepte, care unesc punctele apropiate ale coastei ce prezintă crestături și sinuozitățile adânci sau extremitățile dinpre larg ale insulelor din apropierea acesteia. Linia de bază, normală sau dreaptă nu se confundă cu linia de coastă. Dacă aceasta este extrem de instabilă datorită prezenței unei delte (Delta Dunării), unde depunerile aluvionare fac ca uscatul să inainteze către mare și a altor condiții naturale, punctele corespunzătoare pot fi alese de-a lungul limitei externe a liniei refluxului și aceste linii de bază rămân în vigoare până la modificarea lor de către statul român potrivit normelor de drept internațional în domeniul mării.
Liniile de bază drepte nu pot fi trasate spre ridicături de teren ce rămân descoperite în timpul refluxului sau să pornească de la acestea, decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau alte instalații similare, care se află permanent deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul liniilor de bază n-a făcut obiectul unei recunoașteri generale. În nici o situație, liniile de bază nu pot fi aplicate de un stat în așa fel încât să întrerupă legătura între marea teritorială a altui stat și largul mării sau zona sa economică exclusivă. În delimitarea limitei de bază, România a uzitat și metoda liniei celui mai mare reflux și metoda liniilor drepte, potrivit propriului interes și în consens cu practica în materie. Coordonatele punctelor celor mai avansate sunt stabilite prin lege, fiind determinate în stabilirea limitei exterioare a mării teritoriale și a zonei contigue. Modificarea lor nu poate fi făcută decât tot prin lege. Stabilirea puctelor în cauză nu este arbitrară ci are la bază calcule recunoscute și apreciate de specialiști și jurisprudență. Odată stabilite punctele, segmentele și limita de bază în ansamblul lor este stabilită și limita de bază a mării teritoriale și corespondentele înspre larg, dintre care interesează doar limita exterioară a mării teritoriale care nu este altceva decât linia având fiecare punct aflat la o distanță egală cu lățimea acesteia, măsurată din punctul cel mai apropiat al liniei de bază. De fapt și de drept această limită sau linie nu reprezintă altceva decât traseul înspre larg al frontierei de stat.
Marea Neagră este o mare intercontinentală închisă cu riverani în jurul ei, are o limită de bază de unde începe stabilirea lățimii mărilor teritoriale către larg, o limită exterioară în larg, o limită la dreapta și alta la stânga între vecini. În ceea ce privește limitele laterale ale mării teritoriale, nu s-a ajuns încă la stabilirea unor reguli convenționale uniforme, consacrate în înțelegeri internaționale. Art. 12 din Convenția de la Geneva – 1958 și art. 15 din Convenția de la Montego-Bay din 1982, stipulează următoarele considerente : „ în cazul în care coastele a doua state sunt limitrofe, nici unul dintre aceste state nu are dreptul, în lipsa unui accord contrar între ele, să își extindă marea sa teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecaruia dintre cele 2 state".
Ținând cont de aceste reguli internaționale, România, prin Legea 17/1990, stabilește că: „marea teritorială se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegerea cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional". După anul 1990 nu s-a ajuns la înțelegeri cu statele vecine în ceea ce privește stabilirea limitelor laterale, rămănând valabile cele existente până în prezent. Marea teritorială a României se desparte la nord de apele teritoriale ale Ucrainei conform liniei convenționale stabilite cu fosta U.R.S.S. prin Protocolul romano – sovietic, semnat la Moscova în 1948, având la bază Tratatul de pace de la Paris din 1947. În mai 1948, comisia mixtă sovieto-română a trecut la demarcarea frontierei maritime, stabilind traseul liniei de frontieră în prelungirea canalului Musura către sud-est la 750 metri ( linie dreaptă cu orientarea pe 162° și 40') de stâlpul de frontieră 1437/1 unde s-a plantat semnul de frontieră 1438 (geamandură). De la semnul de frontieră 1438 linia de frontieră este dreaptă, parcurgând o distanță de 21750 metri până la semnul de frontieră 1439 (baliză).
De la acest semn de frontieră, traseul liniei de frontieră româno – fost sovietice parcurge un itinerar circular al limitei mării teritoriale post sovietice de 9950 metri spre direcția sud-est, după care revine coincidența limitei exterioare a propriei mări teritoriale, în punctul de unde, perpendicular pe linia de bază are o distanță de 22.224 metri (dar totalul lungimii frontierei cu Ucraina este de 31700 metri). Frontiera în sine este în prezent în discuție cu Ucraina. La sud, frontiera maritimă româno – bulgară nu a fost niciodată limitată și demarcată. Privind modul de cercetare și rezolvare a unor probleme de frontieră, la art. 4 se arată că: „linia de frontieră se prelungește, în continuare de la punctul de frontieră, (bornele 2 și 1) de pe uscat ce atinge țărmul Mării Negre, până la limita exterioară a mării teritoriale". Legiuitorul bulgar în legea din 1947, stipulează ca modalitate de delimitare a frontierei maritime metoda paralelei geografice, pe când legiuitorul român, în baza Legii 17/1990 republicată, precizează că stabilirea să se facă pe cale amiabilă, prin înțelegere. Ca urmare a acestei prevederi românești, părțile s-au întâlnit la Sofia în 1993 pentru a negocia delimitarea și demarcarea frontierei maritime. La aceste înțelegeri partea bulgară a propus metoda paralelei geografice din punctul în care a fost plantată geamandura în 1956.
Partea română a susținut și argumentat metoda perpendicularei pe linia generală a țărmului, metodă recunoscută de dreptul internațional și practicată de unele state. Deoarece părțile nu au căzut de acord, la metoda valabilă pentru delimitarea și demarcarea frontierei maritime.
3.2.1 LIMITELE LATERALE ALE MĂRII TERITORIALE ROMÂNE
Legea 17 din1990 prevede la articolele 2 și 3 următoarele:
Marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegeri cu fiecare din aceste state, în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional;
Limitele exterioare și laterale ale mării teritoriale, stabilite conform prevederilor articolelor 1 și 2, constituie frontiera de stat maritimă a României.
Toate normele juridice cu caracter intern referitoare la marea teritorială au la bază convențiile internaționale. Importanța acestor convenții este legată de o serie de aspecte referitoare la definirea statutului juridic al mării teritoriale și a modalităților de efectuare a delimitării precum și cu privire la pasajul inofensiv în marea teritorială. Principalele Convenții internaționale referitoare la marea teritorială au fost: Conferința de la Haga din 1930, Convențiile de la Geneva din 1958 și 1960 succedate de Convenția de la Montego Bay din 1982. Această ultimă convenție are o mai mare însemnătate deoarece este de dată relativ recentă, un număr mare de state aderând la ea. Convenția din 1982 reglementează vechile instituții ale dreptului mării precum și noi instituții ale sale.
Este recunoscută suveranitatea statului riveran (a statului român) dincolo de teritoriul lui terestru și apele interioare precum și asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, asupra solului și subsolului său. Lățimea mării teritoriale este fixată la 12 mile marine, nici un stat semnatar al convenției neputând depăși această limită acceptată. Referitor la metodele de determinare la care un stat trebuie să opereze în delimitarea liniei de bază, art.14 al Convenției de la Montego Bay dispune că: „statul riveran poate determina liniile de bază, în mod alternativ, prin oricare din metodele menționate, după împrejurări”.
FRONTIERA MARITIMĂ A ROMÂNIEI CU UCRAINA.
Până în perioada postbelică, cu excepția nereușitei încercări de delimitare de după divergențele româno-bulgare din 1913, statul român n-a procedat niciodată la stabilirea de comun acord cu vecinii a limitelor mării teritoriale, a traseului maritim al frontierei de stat cu atât mai mult la fixarea acestuia în teren. Fosta frontieră româno-sovietică din sectorul maritim al Mării Negre are la momentul actual traseul stabilit și acceptat. Astfel, la 29 septembrie 1949 s-a delimitat și demarcat frontiera de stat româno-sovietică. Lungimea totală a tronsonului de frontieră româno-sovietic între semnul de frontieră 1438 (geamandură) și 1439 (baliză) din sectorul maritim s-a fixat la 21,750 km. În martie, Comisia mixtă sovietico-română invocând Acordul sovietico-român din 28 iunie 1940, Acordul sovietico-german din 29 iunie 1945, Tratatul de pace de la Paris din 1947 și Protocolul sovietico-român din 1948, trece la demarcarea frontierei de stat. În sectorul maritim operațiunea este mult simplificată prin acapararea de către U.R.S.S., în mai 1948, a Insulei Șerpilor situată în Marea Neagră la 45˚ 15΄ 18˝ latitudine nordică și 30˚ 19΄ 15˝ longitudine estică. Așadar, la circa 750 de metri de stâlpul de frontieră 1337/1, în prelungirea Canalului Musura, către sud-est a fost plantată, în virtutea unor norme arbitrare în materie, geamandura care avea să desemneze semnul de frontieră 1439, materializat prin singura baliză de pe frontiera maritimă de stat, ulterior fixată. (Anexa nr.3)
La acea dată, zona maritimă a României se limita la lățimea de 6 mile marine a mării teritoriale, iar după 1956, când prin Decretul nr. 39 și ca urmare a aderării la Convenția de la Geneva din 1958 se trece la 12 mile marine, din punctul de vedere al sovieticilor chestiunea era depășită și neavenită. Ca urmare, de la impactul celor 21,750 km până la realizarea celor 12 mile marine cât reprezintă lățimea mării teritoriale a României, traseul liniei de frontieră româno-sovietică a urmat traseul circular al limitei mării teritoriale sovietice, încă 9,950 km, către sud-est, după care devine coincidentă limitei exterioare a propriei mări teritoriale. Încercări de rectificare au fost fără succes însă, elocvente fiind în acest sens, lucrările Comisiei mixte româno-sovietice de verificare a traseului frontierei de stat în perioada anilor 1970 și 1980, îndeosebi față de care pozițiile sovieticilor au fost deosebit de dure. Referitor la Insula Șerpilor, delimitarea și demarcarea din anii 1948, 1949 nu i-au afectat în nici un fel apartenența, ci dimpotrivă. Odată cu destrămarea fostei U.R.S.S., o nouă delimitare a traseului frontierei de stat româno-ucrainiene se impunea cu necesitate.
FRONTIERA MARITIMĂ A ROMÂNIEI CU BULGARIA.
Delimitarea și demarcarea frontierei româno-bulgare nu s-a executat niciodată. Nici după 1913, nici după 1947, nici un document convențional în vigoare nu reține o asemenea eventualitate. Convenția privind modul de cercetare și rezolvare a unor probleme la frontiera de stat româno-bulgară din 1973, în art. 4, evidențiază că „sectorul 3 se prelungește în continuare de la punctul frontierei de uscat care atinge țărmul mării Negre, până la limita exterioară a mării teritoriale…”. Drept urmare, prevederile normative ale fiecăruia dintre cele două state riverane sunt subsecvente și implicate în ceea ce privește delimitarea sectoarelor maritime dintre ele. Astfel în Legea 17/1990, se consfințește că: „marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional”, iar legiuitorul bulgar, prin legea din 1987 reține ca modalitate de delimitare metoda paralelei geografice, metodă acceptată de România, anterior, prin fostul Decret nr. 39/1956, cum o acceptase și Bulgaria prin Decretul din 1951. După eșuarea negocierilor din 1980 și 1983 și încercările nefinalizate din perioada 1987-1990, la 24 februarie 1992 s-a încheiat protocolul privind colaborarea între Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Bulgaria, care la punctul XVII, are inclusă și o prevedere referitoare la clasificarea problemelor în legătură cu delimitarea spațiilor maritime a celor două state în Marea Neagră.
La exact un an de zile, în perioada 23-24 februarie 1993, s-a desfășurat la Sofia întâlnirea asupra problematicii sus menționate. Cu acest prilej, delegațiile în privința delimitării mării teritoriale, nu au ajuns la o înțelegere fermă întrucât metodele de delimitare nu au coincis. Partea română a susținut și argumentat varianta perpendicularei pe linia generală a țărmului, iar partea bulgară a susținut varianta paralelei geografice, cu un amendament deloc neglijabil. Este vorba de repunerea în discuție a aspectelor invocate în cadrul celor două runde de consultări din 1980 și 1983 și anume: partea bulgară și-a manifestat dorința ca delimitarea să se facă, fie în direcția prelungirii frontierei terestre, fie pe paralela geografică a geamandurii plantată în mare în 1956. În prima variantă, se prezumă continuarea liniei de frontieră maritimă în direcția asigurată de traseul liniei de frontieră terestră la bornele de uscat nr. 2 și nr. 1, a căror dispunere permite depărtarea față de paralela geografică sub un unghi de 4 grade. Această delimitare presupune o pierdere teritorială pentru România de 11 km (1100 ha) la cele 12 mile marine distanțate de țărm, iar dacă ar fi să prelungim și peste limitele mării teritoriale, situația ar deveni îngrijorătoare. În varianta a doua, se revine la metoda paralelei geografice, dar nu din punctul de contact al frontierei de uscat cu coasta mării, cum prevăd propriile reglementări bulgare, ci din punctul în care a fost plantată geamandura din 1956. În această variantă pierderea teritorială pentru statul român ar fi mai mică, dar tot pierdere ar fi. Potrivit Convenției de frontieră din 1950, o comisie mixtă româno-bulgară a executat în cursul anului 1956 lucrări pentru protecția, conservarea, reconstituirea și repararea bornelor de frontieră în sectorul de uscat, drept pentru care, conform uzanțelor, au încheiat un proces verbal final în care au evidențiat rezultatele muncii comune.
Cu acest prilej, depășindu-se mandatul de competență, în scopul prevenirii repetatelor încălcări din partea pescarilor, cele două delegații au introdus în respectivul document și faptul că „s-a fixat o geamandură între apele teritoriale ale R.P.România și R.P.Bulgaria la 2 mile marine departe de mal, în prelungirea aliniamentelor bornelor nr. 2 și nr. 1” și că aceasta „pe viitor va fi întreținută de către R.P.Bulgaria în al cărei sector se găsește”. Și tot potrivit Convenției, procesul-verbal respectiv a fost ratificat de cele două guverne. Prezumându-se buna-credință a părților, la acea dată, în sensul că aceasta nu are valoarea unei demarcări în sectorul maritim, nici una dintre ele nu a dat prea multă atenție faptului că respectiva geamandură nu mai există, rezumându-se să consemneze doar necesitatea replantării ei. Ulterior nici un proces-verbal nu mai reține o asemenea obligație. În plus, Convenția din 1950 fiind abrogată în 1978, prin voința ambelor părți, fără să se rețină în vreun fel clauze referitoare la geamandura în cauză, pe cale de consecință, toate documentele încheiate pe baza acesteia, inclusiv procesele-verbale din 1956 și 1962, au devenit de la sine caduce. Începând cu 1980, 1983 și 1990, chiar partea bulgară repune în discuție chestiunea în cauză propunând drept punct de plecare, în delimitare, locul în care a fost fixată geamandura din 1956. Așadar, cu ocazia primei runde de consultări pe această temă de la Sofia, din iarna lui 1993, delegațiile au convenit să studieze propunerile celeilalte părți, astfel încât nici una dintre ele să nu fie prejudiciată teritorial, iar negocierile propriu-zise să aibă loc în cursul aceluiași an. Totodată s-a căzut de acord ca, o dată cu delimitarea spațiilor maritime să fie repusă în discuție și delimitarea frontierei de stat în plan vertical. Tratativele au continuat ulterior, alternativ, ce-i drept după nici un an. Astfel, prin voința părților, de comun acord, se poate găsi cea mai echitabilă metodă, chiar fără precedent, îmbunătățindu-se jurisprudența și practica internațională. (Anexa nr.4)
3.3 ZONA CONTIGUĂ
Reprezintă fâșia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre largul mării pâna la distanța de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale (art. 6 din Legea nr. 17/1990). În această zonă, România exercită jurisdicția și controlul pentru prevenirea și reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, ale legilor și reglementărilor sale, având o serie de drepturi speciale, constând în dreptul de control vamal, fiscal, sanitar și al trecerii frontierei de stat. Statul riveran are dreptul de a preveni și reprima în zonă infracțiunile comise pe teritoriul său ori în marea sa teritorială, exercitând în acest scop dreptul de urmărire împotriva navei respective. În zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea și reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, a legilor și reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar și al trecerii frontierei de stat. (Anexa nr. 5)
3.4. ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ
România a adoptat Decretul nr. 142/1986 privind instituirea zonei economice exclusive a țării noastre în Marea Neagră. Acest act normativ stipulează drepturile suverane și jurisdicția României în zonă asupra activităților de exploatare și protecție a resurselor biologice și mediului marin, de cercetare științifică marină precum și sancțiunile ce urmează a fi aplicate în caz de încălcare a acestor reguli. Se stabileăte lățimea zonei (până la o distanță de 200 mile marine) și delimitarea pe cale de negocieri încheierea de acorduri cu statele riverane având țărmurile limitrofe ori față în față.
Zona economică exclusivă a României în Marea Neagră este instituită în spațiul marin al țărmului românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale și adiacent acestora, în care România își exercită drepturi suverane și jurisdicția asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia și coloanei de apă de deasupra, precum și în ceea ce privește diferitele activități legate de explorarea, exploatarea, protecția, conservarea mediului și gestionarea acestora. În condițiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive a României se stabilește prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față cu litoralul românesc al Mării Negre, ținându-se seama de faptul că lățimea maximă a zonei economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine măsurate de la liniile de bază prevazute la art. 11. Delimitarea se face în conformitate cu principiile general recunoscute de dreptul internațional și cu respectarea legislației române, prin aplicarea, în funcție de circumstanțele specifice din fiecare sector de delimitat, a principiilor și criteriilor de delimitare general recunoscute, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă.
România nu are încheiate acte bilaterale cu statele vecine în ceea ce privește marea teritorială, din această situație decurgând următoarele: frontiera maritimă cu Ucraina a rămas cea stabilită cu fosta U.R.S.S. în 1948, acum acceptându-se (în lipsa unui acord ferm) mai mult o linie de demarcare respectată de comun acord; la frontiera cu Bulgaria nu există o linie asupra căreia să se fi căzut de acord, vechea demarcație făcută de Legea nr. 39/1956 nemaifiind aplicabilă deoarece a fost abrogată prin Legea nr. 17/1990 care, însă, nu mai prevede nimic în această materie. În absența oricărei înțelegeri bilaterale problema a rămas nesoluționată. Partea română a încercat în mod repetat angajarea discuțiilor în această privință, însă toate s-au soldat cu refuzuri, invocându-se motivul că este vorba de o problemă legată de teritoriu și de suveranitatea națională. Problema este cu atât mai gravă, cu cât conform prevederilor Convenției de la Montego-Bay din 1982 „în cazul în care coastele a două state sunt așezate față în față sau limitrofe nici unul dintre acest state nu are dreptul în lipsa unui acord contrar între ele, să-și extindă marea sa teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state". Ținând cont de faptul că România, precum și Bulgaria, consideră că linia de frontieră maritimă este situată pe o axă care încalcă teritoriul celeilalte, ar fi trebuit să se ia măsuri pentru reglementarea acestei situații.
Referindu-ne la zonele economice exclusive, se poate ușor observa că acestea se suprapun pe suprafețe foarte mari și pe lângă suprapunerile zonelor statelor din bazinul de sud și sud-vest, apare în plus suprapunerea cu zonele exclusive ale României și Ucrainei. Cum aminteam mai sus, ultimul punct al liniei de separare bilaterale turco-ucrainiene, turco-ruse și turco-georgiene în sub-bazinul de nord-est și de est este situat în porțiunea de suprapunere maximă a zonelor statelor din partea de vest. În partea de nord-vest a Mării Negre platoul continental este o continuare a litoralului român spre sud și est și o continuare a litoralului ucrainean spre sud și sud-vest, depășind cu mult limita apelor teritoriale.
Frontiera de stat (pe uscat și pe apă) dintre România și Ucraina la momentul de față a fost soluționată potrivit deciziei Curții Internaționale de Justiție, după ce România a sesizat Curtea de la Haga și după eșecul negocierilor cu Ucraina, desfășurate între anii 1998 – 2004. Astfel România a primit 9.700 de kilometric pătrați din platforma maritimă, iar Insulei Șerpilor i s-a atribuit o mare teritorială de maximum 12 mile marine. În zona economică exclusivă România exercită:
drepturi suverane de explorare și exploatare, protecție, conservare și gestionare a tuturor resurselor naturale biologice și/sau nebiologice și a altor resurse care se află pe fundul mării, în subsolul acestuia, în coloana de apă, în spațiul aerian de deasupra acestuia;
drepturi suverane privind alte activități legate de explorarea și exploatarea zonei în scopuri economice, cum sunt producerea de energie cu ajutorul apei, a curenților și a vânturilor;
drepturi exclusive privind amplasarea și folosirea de insule artificiale, de instalații și lucrări destinate cercetării științifice, explorării și exploatării resurselor naturale din această zonă sau în alte scopuri economice;
Jurisdicție privind:
amplasarea și folosirea de insule artificiale, de instalații și lucrări;
cercetarea științifică marină;
protecția și conservarea mediului marin și a faunei marine;
alte drepturi prevăzute în prezenta lege sau în alte acte normative ale României și de normele general recunoscute ale dreptului internațional.
Drepturile suverane și jurisdicția prevăzute la alin. 1 se realizează în conformitate cu legislația României. România poate coopera în zona sa economică exclusivă, prin organele sale competente, cu celelalte state riverane la Marea Neagră, pentru asigurarea conservării, explorării și exploatării raționale a resurselor biologice, protecției și apărării mediului marin, îndeosebi în sectoarele direct învecinate cu această zonă, ținându-se seama de caracteristicile specifice ale Mării Negre ca mare semiînchisă și cu potențial biologic redus. În zona economică exclusivă a României toate statele, riverane sau fără litoral, se bucură, în conformitate cu normele general recunoscute ale dreptului internațional, de libertățile de navigație, de survol și de a instala cabluri și conducte submarine, precum și de libertatea de a utiliza marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea acestor libertăți, în condițiile respectării prevederilor prezentei legi și ale altor acte normative ale României. Pe axul traseului cablurilor și conductelor montate în mare se instituie zone de securitate și protecție, care se întind până la 1000 de metri de o parte și de alta a acestuia.
România are interese prioritare în legatură cu stocurile de pești anadromi care se reproduc în apele sale și are răspunderea principală pentru aceste specii, exercitându-și în consecință drepturile cu privire la ele. Organele competente române iau măsuri pentru a asigura conservarea stocurilor acestor specii de pești anadromi prin acțiuni corespunzătoare și stabilirea de norme privind reglementarea pescuitului lor, inclusiv stabilirea capturii totale autorizate, și cooperează în acest scop cu organele altor state interesate, în cazul în care speciile menționate migrează dincolo de limitele zonei economice exclusive a României.
România asigură utilizarea optimă a resurselor piscicole și a altor resurse biologice, prin luarea măsurilor tehnice sau de altă natură ce se impun cu privire la conservarea și gestionarea lor în toate apele situate în interiorul limitelor exterioare ale zonei sale economice exclusive, cu luarea în considerare a celor mai sigure date științifice, iar în cazurile în care consideră necesar, în colaborare cu organizațiile internaționale având competența în acest domeniu și la care România este sau nu este membră. În acest scop organele competente române stabilesc anual volumul total autorizat al capturilor pentru fiecare specie de pește și alte resurse biologice, adoptă măsuri tehnice și de altă natură pentru a asigura un pescuit rațional și conservarea, protecția și regenerarea resurselor biologice, asigurând respectarea legislației române în materie privind monitorizarea prin satelit a navelor de pescuit, inclusiv inspecția, reținerea, sechestrarea și urmărirea judiciară a navelor de pescuit care încalcă drepturile suverane ale statului român. Stocurile de pești anadromi care se reproduc în cursurile de apă ale României nu pot fi pescuite decât în apele situate în interiorul limitelor zonei sale economice exclusive.
În ceea ce privește respectarea reglementărilor privind stocurile de pești ce habitează sau traversează ape situate în zonele economice exclusive ale altor state ori migrează în apele internaționale, cooperarea României va fi asigurată prin acorduri specifice, în vederea conservării și gestiunii acestor stocuri, și ținând seama, în mod corespunzător, de interesele și de responsabilitățile sale. Organele competente române pot permite accesul navelor de pescuit ale altor state în zona economică exclusivă a României, pe bază de acorduri, în condiții de reciprocitate, cu respectarea legilor și a reglementărilor române, precum și a normelor general recunoscute ale dreptului internațional, în scopul exploatării unui eventual excedent al volumului total autorizat al capturilor.
Statele care participă, pe bază de acord cu România, la măsuri care urmăresc reînnoirea stocurilor de pești anadromi și la refacerea resurselor piscicole și a altor resurse biologice din zona sa economică exclusivă, îndeosebi prin finanțarea acestor măsuri, sunt luate în considerare cu prioritate la realizarea prevederilor alin. 1. În zona sa economică România are jurisdicție exclusivă asupra insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor, inclusiv dreptul de a exercita controlul pentru prevenirea infracțiunilor și a altor încălcări privind legile și reglementările sale în domeniul vamal, fiscal, sanitar și al imigrației, precum și în legatură cu legile și regulamentele privind securitatea. În jurul insulelor artificiale, al instalațiilor și lucrărilor din zona economică exclusivă a României se instituie zone de securitate si protecție care se întind până la 500 de metri de la fiecare punct al limitelor lor exterioare, în afară de cazurile în care se prevede altfel prin norme internaționale general recunoscute.
Organele române competente stabilesc și instituie în aceste zone măsurile care se impun pentru asigurarea securității si protecției atât a navigației, cât și a insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor. Organizațiile, companiile, persoanele fizice și juridice, române și străine, care au dreptul să amplaseze, să mențină și să exploateze insulele artificiale, instalațiile și lucrările sus-menționate, sunt obligate să asigure și să mențină în stare de funcționare mijloacele permanente de avertizare asupra existenței acestora. Instalarea de insule artificiale, amplasarea de instalații și lucrări, instituirea în jurul lor a zonelor de securitate și protecție, precum și desființarea completă sau parțială a acestor instalații și lucrări se comunică prin avize pentru navigatori emise de autoritățile române competente, împreună cu toate datele necesare identificării acestora. (Anexa nr.6)
3.5 REGIMUL JURIDIC AL STRÂMTORILOR MĂRII NEGRE. PREVEDERILE CONVENȚIEI DE LA MONTREUX, 1936
Regimul juridic al acestor strâmtori este stabilit prin Convenția de la Montreux din 1936, care prevede principiul libertății de trecere a navelor comerciale în timp de pace și de război, dacă Turcia nu este parte beligerantă. Turcia are dreptul de control sanitar asupra navelor și de a percepe taxe. În timp de război, dacă Turcia este parte beligerantă, este interzisă trecerea navelor comerciale ale statelor inamice Turciei. Pentru navele neutre trecerea este liberă cu condiția de a nu ajuta inamicul. Pentru navele militare Convenția are dispoziții restrictive referitoare la trecerea navelor statelor neriverane în raport cu ale riveranilor. Astfel, navele militare ale riveranilor au nevoie de un preaviz de 8 zile, iar ale neriveranelor de 15 zile. Mai sunt restricții cu privire la timpul de staționare, la tonaj. Evoluția și dezvoltarea unor noi tipuri de nave militare și de armate ale acestora, neprevăzute în Convenția din 1936 a dat naștere la diferende în legătură cu dreptul de trecere prin strâmtorile Mării Negre.
3.6 PLATOUL CONTINENTAL AL ROMÂNIEI
Delimitarea inițială a platourilor continentale și apoi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră trebuie să aibă în vedere particularitățile acesteia, principiile echității și circumstanțele generate de situațiile concrete ce apar în zonele de vecinătate ale statelor riverane, luând în considerație:
împărțirea echitabilă și evitarea disproporțiilor excesive între zonele de platou continental/zonele economice exclusive aparținând statelor riverane (Anexa 1);
configurația generală a coastelor statelor riverane, poziția coastelor limitrofe/alăturate, față în față și parțial în față;
lungimea coastelor țărilor riverane;
caracteristicile zonei (structură geologică, insule, configurația geomorfologică a fundului mării, dispunerea izobatelor, etc);
situația delimitării frontierei pe uscat și locul de intersecție al acesteia cu coasta;
considerente de ordin istoric și economic.
Delimitarea platoului continental și implicit a zonei economice exclusive pornește în primul rând de la direcția în care se continuă frontierele de stat pe mare, până la limita apelor teritoriale între statele limitrofe, situație care în Marea Neagră este rezolvată numai parțial, cel puțin în partea de vest și nord-vest neajungându-se la o înțelegere finală. În continuare delimitarea celor două instituții să se facă pe baza principiilor stabilite de dreptul mării și a arbitrajului internațional, România înaintând la Curtea Internațională de Justiție de la Haga cererea de soluționare a disputei cu Ucraina în toamna anului 2004. Până în prezent, delimitarea platoului continental și a zonelor economice s-a realizat parțial în sub-bazinul de est al Mării Negre, între Turcia pe de o parte, Georgia, Rusia și Ucraina de cealaltă parte, dar trebuie remarcat faptul că ultimul punct al liniei de separare a acestor zone stabilite bilateral, intră în zonele de 200 mile marine ale celorlalte două state riverane: Bulgaria și România.
Având în vedere întregul set de probleme ce decurg din particularitățile fizico-geografice ale sub-bazinului de vest al Mării Negre și, în special a părții de nord-vest a acestuia, mă voi opri asupra unor considerații privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive între statele riverane. În partea de sud-vest a Mării Negre platoul continental este în continuarea litoralului bulgar și turc. Panta continentală începe la distanțe de 20-30 mile marine, cu mult dincolo de limita exterioară a apelor teritoriale. Delimitarea platoului continental nu comportă probleme deosebite, putându-se realiza prin înțelegeri bilaterale (bulgaro-turce și bulgaro-române) problema de bază fiind stabilirea limitelor adiacente ale apelor teritoriale. Din analiza dispunerii platoului continental/zonei economice exclusive de-a lungul coastei Mării Negre, configurației litoralului și distanțelor dintre coastele opuse, se pot evidenția unele elemente caracteristice:
În partea de est a mării:
delimitarea platoului continental nu ridică probleme deosebite, fiindcă acesta în majoritatea cazurilor nu depășește lățimea apelor teritoriale ale țărilor riverane, urmând ca discuțiile să fie purtate numai pentru delimitarea zonei economice exclusive;
delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive între două state se poate face pentru situația dispunerii litoralului față în față și parțial limitrof.
În partea de vest a mării:
delimitarea platoului continental/zonei economice exclusive, care în cele mai multe situații depășește lățimea apelor teritoriale, comportă rezolvarea unor probleme mai complexe care presupun negocieri bilaterale sau multilaterale;
în bazinul de nord- vest configurația coastelor și orientarea lor este atipică în raport cu restul mării, delimitarea urmând să se facă între două state care au litoralul dispus atât limitrof cât și față în față.
Pornind de la faptul că din start statele riverane prin legislație internă și-au declarat zonele lor economice exclusive cu extindere până la 200 mile marine se ridică problema delimitării acestor zone prin negocieri bilaterale și multilaterale, întrucât zonele respective se suprapun evident către limitele exterioare.
Delimitarea platoului continental și implicit a zonei economice exclusive pornește în primul rând de la direcția în care se continuă frontierele de stat pe mare, până la limita apelor teritoriale între statele limitrofe, situație care în Marea Neagră este rezolvată numai parțial, cel puțin în partea de vest și nord-vest neajungându-se la o înțelegere finală.
În continuare delimitarea celor două instituții urmează să se facă pe baza principiilor stabilite de dreptul mării și a arbitrajului internațional, România înaintând Curții Internaționale de Justiție de la Haga cererea de arbitraj a disputei cu Ucraina în toamna anului 2004.
La data de 3 februarie 2009, Curte Internațională de Justiție, prin Hotărârea numărul 100, a pronunțat hotărârea privind delimitarea maritimă în Marea Neagră, prin care se recunoaște jurisdicția suverană și drepturile suverane ale României – în principal de exploatare a resurselor – pentru o suprafață de 9700 km² de platou continental și zonă economică exclusivă, adică 79,34% din zona de 12.200 km².
CONCLUZII
Apariția dreptului mării a fost determinată, de-a lungul timpului, de interesele – sub aspect economic, de navigație, comunicație și apărare – ale statelor și a evoluat odată cu dezvoltarea societății internaționale. Astfel, de la celebrul Consolato del Mare (secolul XIV-lea), care a codificat o serie de norme cutumiare, enunțând pentru prima oară principiul libertății de navigație, în timp de război, pentru vasele neutre, până la veritabila Convenție de la Montego Bay din 1982, reglementările privind regimul juridic al spațiilor maritime și al solului și subsolului acestora s-au extins și diversificat, dobândind dimensiuni și valențe noi.
Dezvoltarea dreptului mării a fost influențată și de frecventele confruntări între interesele anumitor state și grupuri de state. Astfel că disputa apărută, la începutul secolului XVII-lea, în doctrină, între susținătorii teoriei ‚‚mării deschise’’ și cei ai „mării închise” reprezenta, de fapt, conflictul de interese între statele dezvoltate care doreau să-și însușească zone întinse din spațiile marine și alte state care militau pentru folosirea mării libere de către toate statele. În timp, interesele divergente ale statelor s-au accentuat; unele state riverane pledând pentru extinderea mării teritoriale în detrimentul mării libere, în timp ce alte state pentru limitarea și stoparea dreptului statelor de a revendica noi zone marine, lăsând spațiu larg de acțiune principiului libertății mării libere. După cel de-al doilea război mondial a început o adevărată „ofensivă” a unor state riverane asupra spațiilor maritime – unele dintre acestea dependente în grad înalt de resursele mării – marcată de extinderi ale mării teritoriale de la 3 mile la 6 ori la 12 mile sau chiar la 200 de mile de către unele state latino americane.
Într-un asemenea context, a avut loc o primă etapă a codificării dreptului mării în cadrul a patru convenții adoptate, la Geneva în 1958, urmată de o nouă etapă care pe parcursul unor negocieri susținute și îndelungate a reușit să „producă” un nou drept al mării, consacrat într-o singură convenție, adoptată la Montego Bay în 1982 și considerată „Constituția Oceanelor”. Pentru România – respectarea riguroasă a dreptului internațional reprezintă însuși fundamentul, nucleul esențial al politicii noastre externe. Dreptul internațional este, pentru un stat european de talia României, instrumentul cel mai eficace pentru a obține soluții echitabile pentru diferendele internaționale. La rândul său, România se dedică aplicării eficace și perspicace a dreptului internațional, pentru stabilirea durabilă a legalității și ordinii publice internaționale.
Această constantă a politicii externe își află rădăcinile în contribuția românească la dezvoltarea dreptului internațional și a justiției internaționale. Școala română de drept internațional a dat, printre altele, un judecător în cadrul Curții Permanente de Justiție Internațională pentru întreaga perioadă de activitate a acesteia – Demetru Negulescu, care a abordat cu mare autoritate științifică subiectul avizelor consultative, precum și pe unul dintre principalii fondatori ai conceptelor de drept internațional penal și curte penală internațională – Vespasian Pella – pentru a nu menționa decât două exemple. Aceste două exemple se adaugă contribuției lui Nicolae Titulescu, fost ministru al afacerilor externe și președinte (în două rânduri) al Adunării Societății Națiunilor, unul dintre autorii definiției agresiunii cuprinse în Convențiile de la Londra din 1933 (Convențiile „Titulescu-Litvinov”) și promotor vizionar al conceptului de „spiritualitate a frontierelor” (care anunța deja principiile Schengen) și de al organizațiilor internaționale regionale.
În ceea ce privește dreptul mării, lucrările pregătitoare ale Convenției de la Montego Bay din 1982 demonstrează contribuția substanțială a României, propunerile sale fiind reținute, în foarte mare parte, în litera sau spiritul lor, în textul Convenției, inclusiv în articolul 121 asupra regimului insulelor și mai ales în alineatul 3 al acestui articol.
Pe parcursul lucrării am avut în vedere, în mod special, unele aspecte în domeniul dreptului mării și mai ales asupra zonelor de jurisdicție națională care – cum este și firesc – au fost cele mai sensibile și susceptibile zone în procesul de extindere graduală a suveranității ori a unor drepturi suverane ale statelor asupra unor spații întinse ale mării libere. În prezent, când dreptul mării nu numai că tinde să devină o ramură a dreptului internațional într-o serie de domenii conexe, unele chiar tehnice, abordarea zonelor marine de jurisdicție națională presupune, mai mult ca oricând, profesionalism, cunoștințe temeinice în materie, precum și cunoștințe de geografie economică, de biologie maritimă, geologice și morfologice indispensabile pentru înțelegerea problemelor generate de delimitarea diferitelor spații marine, ca și de explorarea, conservarea și exploatarea resurselor acestor zone și de protecția mediului marin. În lucrarea de față, având în vedere titlul temei, ne-am oprit în mod special asupra doctrinei și a opiniilor/punctelor de vedere ale teoreticienilor și mai puțin pe soluțiile Curții Internaționale de Justiție, în materia dreptului mării. De altfel, din cele avute în vedere pe parcursul lucrării se poate vedea rolul covârșitor pe care l-a avut Curtea Internațională de Justiție în conturarea unui adevărat „Drept al mării”.
În concluzie, rolul necontestat și influența covârșitoare a jurisprudenței Curții Internaționale de Justiție de la Haga în această materie dar și interesele în creștere ale statelor în privința reglementării și recunoașterii tuturor revendicărilor maritime în temeiul noului drept al mării, pun într-o perspectivă nouă pentru dreptul internațional rolul reglementării jurisdicționale a diferendelor. O analiza a cazurilor de delimitare maritimă soluționate până în prezent de Curtea Internațională de la Haga arată că metoda folosită este, preponderent, cea propusă de România în procesul cu Ucraina și ca formațiuni precum Insula Șerpilor au un efect foarte redus sau chiar nul în delimitare. Începand cu 1967, Curtea Internațională de Justiție de la Haga a rezolvat peste 50 de cazuri de delimitare maritimă. Dintre acestea, opt ar trebui să reprezinte un interes deosebit pentru România pentru că situațiile se aseamănă și pentru că judecătorii ar putea folosi aceste cazuri drept precedent pentru luarea deciziei în cazul României contra Ucrainei privind delimitarea maritimă în Marea Neagră.
În mai mult de jumătate dintre cazurile de delimitare maritimă prezentate, Curtea Internațională de Justiție a luat decizii în favoarea reclamantului, iar majoritatea deciziilor se bazează pe metoda „echidistanță/mediană – circumstanțe speciale/relevante", susținută și de România. Metoda constă în trasarea unei linii situate la egală distanță de țărmurile relevante ale statelor între care se realizează delimitarea, urmată de analizarea factorilor care ar justifica ajustarea liniei astfel trasate. În plus, din cazurile analizate mai reiese că insulelor de mici dimensiuni, cu populație redusă și lipsite de importanță economică sau care, prin poziția lor geografică, au potențialul de a distorsiona linia de delimitare, li se acordă efect foarte redus sau chiar nul în ceea ce privește delimitare.
Astfel că Hotărârea cu numărul 100 a Curții Internaționale de Justiție de la Haga, pronunțată pe data de 3 februarie 2009, nu putea decât să recunoască jurisdicția și drepturile suverane ale României pe mai mult de 79% din suprafața de 12.200 km2 de platou continental și zonă economică exclusivă aflați în dispută între România și Ucraina. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție trasează o linie de delimitare, definită strict prin coordonate geografice, între zonele de jurisdicție exclusivă ale României și Ucrainei în Marea Neagră.
Cele două state au, de la data pronunțării Hotărârii CIJ drepturi depline asupra exploatării resurselor economice din aceste zone. Linia de delimitare a fost trasată conform metodei bazate pe dreptul internațional, dezvoltată de Curtea Internațională de Justiție în judecarea cazurilor similare, de-a lungul celor peste 60 de ani de activitate. Tocmai de aceea, rezolvarea în acest fel a pretențiilor concurente ale României și Ucrainei la platou continental și zone economice exclusive în bazinul de Nord-Vest al Mării Negre este o victorie a dreptului internațional.
BIBLIOGRAFIE
R.M. Beșteliu – „Drept internațional – Introducere în dreptul internațional public”, Editura All Educational, București, 1971.
AL. Bolintineanu – „Marea teritorială”, Editura Științifică, București, 1960.
Gr. Geamănu – „Drept internațional public”, vol. 1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.
Marian Ilie – „Dreptul mării – Delimitarea spațiilor maritime”, Editura Universul juridic; București; 2011;
Dumitra Popescu, Adrian Năstase – „Drept internațional public”, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București 1997.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – „Drept internațional public”, Editura „Șansa” SRL, București, 1994.
D. Mazilu – „Dreptul mării”, Editura Academiei, București, 1980.
J. Brownlie – „Public International Law”, London, 1991.
O. Schachter – „International Law in Theory and Practice”, New York, 1991.
M. Sahovic, W. Bishop – „The Authority of State: its Rang within Respect to Persons and Places”, in Manual of Public International Law, New York, 1968.
M. Bedjaoui, Editor general, Editions, A. Padone, UNESCO, Paris, 1991.
Hall, „International Law”.
M. Sorensens – „Manual of Public International Law”, New York, 1968.
Ph. Jessup – „Law of Territorial Waters”, London, 1960.
P. Fanchille – „Traité de droit international public”, Paris, 1925.
P. Guggnheim – „Traité de droit international public”, Geneva, 1953.
O. Connelle – „The International Law of the Sea”, vol. 1, Oxford, 1982.
Convenția de la Geneva – 1958 – privind marea teritorială și zona contiguă.
Convenția de la Montego Bay – 1982 – privind dreptul mării.
Convenția de la Bruxelles – 10 mai 1952 – privind competența penală în materie de abordaj și alte evenimente ale navigației.
Statutul de la Barcelona – 21 octombrie 1921 – asupra libertății tranzitului.
Proiectul Conferinței de Codificare de la Haga – 1930.
Convenția de la Viena – 1963 – cu privire la relațiile consulare.
Troisieme conference des Nations Unies sur le droit de la mer, Documents offisiels, vol. XVI – 1962.
Legea nr. 17/7 august 1990 – privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue aparținând României.
Ordonanța de Urgență nr. 105/27.06.2001 – privind frontiera de stat a României.
The Law of the Sea, Baselines: Legislations with Illustrative Maps, Office for Ocean Affairs and the Law of the Sea; United Nations, New York, 1989.
The Law of the Sea, United Nation Convention on the Law of the Sea with Index and Final Act of the Conference, United Nations, New York – 1983.
Territorial Waters Jurisdictions Act – august 1978.
Alexandru Bolintineanu, „Marea teritorială”, Editura Științifică, București, 1960.
Gheorghe Carp, Victor Aelenei, Gabriel Dârmon, Bogdan Țonea, „Dreptul frontierei de stat”, Vol. II, Editura Ministerului de Interne, București, 1999.
Jean Charpentier, „Institutions internationales”, Ed. Dalloz, 1991.
C. J. Colombos, „Le droit international de la mer”, Paris, 1952.
Ovidiu Crauciuc, „Zona economică exclusivă a R. S. România”, în RRSJ nr. 4/1988.
G. Gidel, „Le droit international de la mer”, vol. III, Paris, 1952.
Pierre-Marie Dupui, „Droit international public”, Editura Dalloz, 1998.
George Elian, „Curtea Internațională de justiție”, Editura Științifică, București, 1970.
Grigore Geamănu, „Drept internațional contemporan”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, 1981.
Marțian I. Niciu și colaboratorii, „Culegere de documente de drept internațional public”, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1997.
Dumitru Mazilu, „Dreptul Mării”, Editura Academiei, București, 1980.
G. Meitani, „Curs de drept internațional public”, Editura Al. T. Doicescu, București, 1931.
Gh. Moca, Mariana Drăghici, „Documente de drept internațional public”, Vol. I, Centru de multiplicare al Universității din București, 1972.
Riccardo Monaco, „Manuale di diritto internazionale pubblico”, Torino.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, „Drept Internațional Public”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1994.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, „Drept internațional public”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1997.
Popescu I. Mircea, „Dreptul mării. Zone de jurisdicție națională”, Editura Artprint, București, 2000.
Aurel Preda, Nineta Bărbulescu, „Curtea Internațională de Justiție și Dreptul Mării”, Editura FinMedia, București, 1999.
A. Raestad, „La mer territoriale”, Etudes historigues et iuridigues, Paris, 1913.
Grigore Stamate, „Frontiera de stat a României”, Editura Militară, București, 1997.
Aurelian Teodorescu, „Insula Șerpilor – între forța dreptului și dreptul forței”, 1999.
Site-ul Comisiei de drept internațional: www.un.org.
ANEXE
Anexa nr. 1
Pag. 31
Anexa nr. 2
Pag. 38
Anexa nr. 3
Pag. 78
Anexa nr.4
Pag. 80
REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE
Anexa nr. 5
Pag. 85
Anexa nr. 6
Pag. 90
BIBLIOGRAFIE
R.M. Beșteliu – „Drept internațional – Introducere în dreptul internațional public”, Editura All Educational, București, 1971.
AL. Bolintineanu – „Marea teritorială”, Editura Științifică, București, 1960.
Gr. Geamănu – „Drept internațional public”, vol. 1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.
Marian Ilie – „Dreptul mării – Delimitarea spațiilor maritime”, Editura Universul juridic; București; 2011;
Dumitra Popescu, Adrian Năstase – „Drept internațional public”, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București 1997.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – „Drept internațional public”, Editura „Șansa” SRL, București, 1994.
D. Mazilu – „Dreptul mării”, Editura Academiei, București, 1980.
J. Brownlie – „Public International Law”, London, 1991.
O. Schachter – „International Law in Theory and Practice”, New York, 1991.
M. Sahovic, W. Bishop – „The Authority of State: its Rang within Respect to Persons and Places”, in Manual of Public International Law, New York, 1968.
M. Bedjaoui, Editor general, Editions, A. Padone, UNESCO, Paris, 1991.
Hall, „International Law”.
M. Sorensens – „Manual of Public International Law”, New York, 1968.
Ph. Jessup – „Law of Territorial Waters”, London, 1960.
P. Fanchille – „Traité de droit international public”, Paris, 1925.
P. Guggnheim – „Traité de droit international public”, Geneva, 1953.
O. Connelle – „The International Law of the Sea”, vol. 1, Oxford, 1982.
Convenția de la Geneva – 1958 – privind marea teritorială și zona contiguă.
Convenția de la Montego Bay – 1982 – privind dreptul mării.
Convenția de la Bruxelles – 10 mai 1952 – privind competența penală în materie de abordaj și alte evenimente ale navigației.
Statutul de la Barcelona – 21 octombrie 1921 – asupra libertății tranzitului.
Proiectul Conferinței de Codificare de la Haga – 1930.
Convenția de la Viena – 1963 – cu privire la relațiile consulare.
Troisieme conference des Nations Unies sur le droit de la mer, Documents offisiels, vol. XVI – 1962.
Legea nr. 17/7 august 1990 – privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue aparținând României.
Ordonanța de Urgență nr. 105/27.06.2001 – privind frontiera de stat a României.
The Law of the Sea, Baselines: Legislations with Illustrative Maps, Office for Ocean Affairs and the Law of the Sea; United Nations, New York, 1989.
The Law of the Sea, United Nation Convention on the Law of the Sea with Index and Final Act of the Conference, United Nations, New York – 1983.
Territorial Waters Jurisdictions Act – august 1978.
Alexandru Bolintineanu, „Marea teritorială”, Editura Științifică, București, 1960.
Gheorghe Carp, Victor Aelenei, Gabriel Dârmon, Bogdan Țonea, „Dreptul frontierei de stat”, Vol. II, Editura Ministerului de Interne, București, 1999.
Jean Charpentier, „Institutions internationales”, Ed. Dalloz, 1991.
C. J. Colombos, „Le droit international de la mer”, Paris, 1952.
Ovidiu Crauciuc, „Zona economică exclusivă a R. S. România”, în RRSJ nr. 4/1988.
G. Gidel, „Le droit international de la mer”, vol. III, Paris, 1952.
Pierre-Marie Dupui, „Droit international public”, Editura Dalloz, 1998.
George Elian, „Curtea Internațională de justiție”, Editura Științifică, București, 1970.
Grigore Geamănu, „Drept internațional contemporan”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, 1981.
Marțian I. Niciu și colaboratorii, „Culegere de documente de drept internațional public”, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1997.
Dumitru Mazilu, „Dreptul Mării”, Editura Academiei, București, 1980.
G. Meitani, „Curs de drept internațional public”, Editura Al. T. Doicescu, București, 1931.
Gh. Moca, Mariana Drăghici, „Documente de drept internațional public”, Vol. I, Centru de multiplicare al Universității din București, 1972.
Riccardo Monaco, „Manuale di diritto internazionale pubblico”, Torino.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, „Drept Internațional Public”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1994.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, „Drept internațional public”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1997.
Popescu I. Mircea, „Dreptul mării. Zone de jurisdicție națională”, Editura Artprint, București, 2000.
Aurel Preda, Nineta Bărbulescu, „Curtea Internațională de Justiție și Dreptul Mării”, Editura FinMedia, București, 1999.
A. Raestad, „La mer territoriale”, Etudes historigues et iuridigues, Paris, 1913.
Grigore Stamate, „Frontiera de stat a României”, Editura Militară, București, 1997.
Aurelian Teodorescu, „Insula Șerpilor – între forța dreptului și dreptul forței”, 1999.
Site-ul Comisiei de drept internațional: www.un.org.
ANEXE
Anexa nr. 1
Pag. 31
Anexa nr. 2
Pag. 38
Anexa nr. 3
Pag. 78
Anexa nr.4
Pag. 80
REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE
Anexa nr. 5
Pag. 85
Anexa nr. 6
Pag. 90
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie In Domeniul Delimitarii Spatiilor Maritime (ID: 128380)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.