Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie
LUCRARE DE LICENȚĂ
JURISPRUDENȚA CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE
ÎN DOMENIUL DELIMITĂRII SPAȚIILOR MARITIME
CUPRINS
Capitolul I: Considerații introductive
1.1. Crearea Curții Internaționale de Justiție.
1.2. Statutul și regulile Curții Internaționale de Justiție.
1.3. Organizarea și funcționarea Curții Internaționale de Justiție
1.3.1. Competența jurisdicțională a Curții Internaționale de Justiție.
1.3.2. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție.
1.3.3. Activitatea consultativă a Curții Internaționale de Justiție.
Capitolul II: Contribuția curții internaționale de justiție
la interpretarea și aplicarea dreptului mării
2.1. Aspecte generale privind dreptul mării și contribuția Curții Internaționale de Justiție la dezvoltarea dreptului mării.
2.2. Delimitări conceptuale.
2.3. Izvoarele dreptului mării.
Capitolul III: jurisprudența curții internaționale de justiție în ceea ce privește apele interioare, băile istorice și golfurile
3.1. Aspecte generale.
3.2. Jurisprudență.
a. Hotărârea pronunțată la 18 decembrie 1951 în „Afacerea pescăriilor anglo-norvegiene”.
b. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 1984 pronunțată în „Afacerea Golfului ”.
c. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 11 septembrie 1992, în „Afacerea privind frontiera terestră, insulară și maritimă dintre El Salvador și Honduras”.
Capitolul iV: Strâmtorile internaționale în jurisprudența curții internaționale de justiție
4.1. Noțiunea și regimul juridic al strâmtorilor internaționale.
4.2. Jurisprudență.
a. Afacerea Strâmtorii Corfu.
b. Strâmtorile daneze supuse jurisdicției Curții Internaționale de Justiție.
Capitolul V: Jurisprudența curții internaționale de justiție priVind marea teritorială, platoul continental, zona economică exclusivă și marea liberă
5.1. Marea teritorială.
a. Conceptul de mare teritorială.
b. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție privind marea teritorială.
5.2. Platoul continental.
a. Noțiune.
b. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție privind platoul continental.
5.3. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție privind delimitarea spațiilor maritime între România și Ucraina.
5.4. Zona economică exclusivă în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție.
5.5. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție privind marea liberă.
Capitolul VI: concluzii
bibliografie
Capitolul I
Considerații introductive
1.1. Crearea Curții Internaționale de Justiție
Pentru prima dată, cu prilejul Conferinței de la Haga din 1907, ideea creării unei structuri judiciare permanente pentru soluționarea diferendelor internaționale a fost evocată de secretarul de stat american Elihu Root, când a propus constituirea unui tribunal internațional permanent, compus din magistrați de renume, cărora să li se încredințeze examinarea și judecarea problemelor internaționale, potrivit metodei judiciare. Datorită lipsei consensului asupra formulei de desemnare a judecătorilor ca membri ai tribunalului permanent, ideea n-a fost reținută de Conferință.
Martora primei experiențe internaționale reale a unui sistem judiciar permanent este Comunitatea Internațională, prin constituirea Curții Permanente de Justiție Internațională (C.P.J.I.), prevăzută a lua ființă, de articolul 14 al Pactului Societății Națiunilor.
După întrunirea ratificărilor necesare, Statutul Curții a fost adoptat în unanimitate de Adunarea Generală a Societății Națiunilor în decembrie 1920 și a intrat în vigoare în 1921.
Din anul 1922, Curtea a avut sediul la Haga, și a funcționat timp de 18 ani, timp în care a emis 88 de decizii, dintre care 31 sentințe, 27 avize consultative și 30 de ordonanțe.
Cu toate acestea, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a funcționat în afara acestei organizații deși a fost prevăzută în Pactul Societății Națiunilor fiind înființată în virtutea acestuia și ca urmare a voinței statelor membre ale Societății Națiunilor.
Capitolul XIV al Cartei O.N.U., consacrat Curții Internaționale de Justiție, dispune că toți membrii Națiunilor Unite sunt ipso facto părți la statutul acesteia. Statele care nu sunt membre O.N.U. pot deveni, la recomandarea Consiliului de Securitate, părți la Statut, în condiții determinate în fiecare caz de Adunarea Generală.
1.2. Statutul și regulile Curții Internaționale de Justiție
Statutul Curții Internaționale de Justiție a elaborat anumite principii generale care se regăsesc în Capitolul XIV al Cartei, statut ce nu este încorporat în aceasta ci pur și simplu anexat.
Scopul acestuia a fost de a nu strica echilibrul articolelor Cartei prin adăugarea celor 70 ale Statutului și de a facilita accesul la Curte pentru statele care nu sunt membre ale Națiunilor Unite. Statutul Curții Internaționale de Justiție este împărțit în cinci capitole, cuprinse între articolele 1-70, articole care se referă la organizare, competența, procedură, avize consultative și amendamente.
Statutul putea fi amendat prin votul a 2/3 din membrii Adunării Generale și ratificarea a 2/3 din numărul statelor, incluzând membrii permanenți în Consiliul de Securitate, așa cum a fost amendată și Carta. Singura diferență a fost aceea că, fără a fi membre ale Națiunilor Unite, statele părți semnatare ale Statutului, aveau dreptul de a participa la votul efectuat în Adunarea Generală. În cazul în care, Curtea Internațională de Justiție considera necesar ca Statutul să fie amendat, propunerea făcută trebuia să fie supusă Adunării Generale, în scris, fiind adresată Secretarului General. Cu toate acestea, nu se știe despre existența vreunui amendament adus Statutului Curții Internaționale de Justiție.
Curtea Internațională de Justiție, conform puterilor conferite prin Statut, a trasat propriile sale Reguli, cu scopul de a completa regulile generale înfățișate în Statut și de a descrie amănunțit etapele ce trebuie parcurse pentru respectarea lor. Datorită faptului că, Regulile au fost trasate conform Statutului, nu puteau să conțină prevederi în contradicție cu acesta, prin care să se confere Curții puteri mai mari decât cele specificate în Statut. Regulile Curții întăresc astfel prevederile din Statut care privesc procedura Curții sau lucrările Curții sau ale Registraturii, așa încât, în anumite privințe, este necesar să fie cercetate ambele documente. Curtea Internațională de Justiție este îndreptățită să amendeze Regulile Curții, putând astfel să înglobeze în ele dispoziții la care s-a ajuns prin practica sa, așa cum a evoluat aceasta. La data de 5 mai 1946 s-au admis Reguli care se fondau în ansamblu pe cea din urmă versiune a regulilor Curții Permanente de Justiție Internațională și care erau puse la dispoziție, din anul 1936.
În anul 1967, în lumina deprinderilor acumulate și a nevoii de a adecva Regulile la schimbările care au avut loc în lume, s-a hotărât reexaminarea Regulilor și s-a întemeiat un comitet care să înfăptuiască această misiune. La data de 10 mai 1972 au fost adoptate anumite amendamente care au intrat în vigoare pe 1 septembrie același an, iar în 14 aprilie 1978, Curtea a adoptat un set reexaminat de Reguli care au intrat în vigoare la 1 iulie același an. La momentul la care activitatea Curții scăzuse fără îndoială, ținta schimbărilor a fost de a mări flexibilitatea procedurilor, făcându-le atât de simple și rapide cât era posibil și de a ajuta reducerea costurilor părților, în măsura în care acest lucru depindea de Curte.
Între anii 1946-1966, Curtea s-a confruntat cu 47 de cazuri între state și a emis 61 de hotărâri precum și 23 de avize facultative. După o perioadă primordială de nesiguranță care a dus la o Rezoluție a Adunării Generale din 1947 privind nevoia de a se folosi mai mult serviciile Curții, lucrările acesteia au cunoscut un ritm comparabil cu acela al Curții Permanente de Justiție Internațională. Începând cu anul 1962, toate semnele defineau faptul că statele care creaseră Curtea Internațională de Justiție oscilau în a supune controversele lor Curții. Numărul cazurilor aduse în fața Curții a scăzut în fiecare an. Totodată, trebuie amintit faptul că între anii 1962-1967 nu a fost prezentat niciun caz nou, aceeași situație fiind întâlnită între februarie 1967 până în august 1971.
În anul 1970, timp în care stadiul activității Curții se afla în continuă decădere, Secretarul General, în introducerea făcută în raportul său anual, a simțit nevoia de a reaminti importanța rezolvării conflictelor pe cale judiciară, unele state sugerând întocmirea unui studiu referitor la înlăturarea obstacolelor. Adunarea Generală a înregistrat pe agenda sa observarea rolului Curții și, după mai multe runde de tratative și observații, la data de 12 noiembrie 1974 a adoptat o nouă decizie în ceea ce privește Curtea Internațională de Justiție.
Începând cu anul 1972, numărul noilor cazuri aduse în fața Curții a crescut semnificativ, iar între anii 1972-1985 se înregistrau pregnant cazuri noi. Deasemenea, din anul 1986, Curtea a cunoscut o creștere semnificativă a numărului cazurilor pe care trebuia să le rezolve. Pe o perioadă de aproximativ 10 ani, a fost solicitată să rezolve 19 cazuri și să dea 4 avize consultative. Până în a doua jumătate a anului 1996, 9 cazuri se aflau pe rolul instanței internaționale. Adunarea Generală, în hotărârea nr. 44/23 din 17 noiembrie 1989, a declarat perioada 1990-1999 ca decada națiunilor Unite a Dreptului Internațional și a considerat că ar trebui să se aibă în vedere ca principal obiectiv în această perioadă „promovarea căilor și metodelor pentru înțelegeri pașnice în cazul disputelor dintre state, incluzându-se modalitatea de a se apela la serviciile oferite de Curtea Internațională de Justiție și să i se dea acesteia tot respectul cuvenit”.
1.3. Organizarea și funcționarea Curții Internaționale de Justiție
1.3.1. Competența jurisdicțională a Curții Internaționale de Justiție
După cum este prevăzută în literatura de specialitate, competența jurisdicțională a Curții Internaționale de Justiție poate fi privită din două puncte de vedere:
al subiectelor de drept internațional care se pot prezenta în fața sa – ratione personae;
al diferendelor care i se supun – ratione materiae.
Prin urmare, doar statele, ca subiecte primare de drept internațional, au calitatea de se prezenta în fața Curții. Se face referire în primul rând la toate statele membre O.N.U. care, sunt automat și membre ale Statutului Curții, dar și de statele care nu aparțin O.N.U. devenind părți la Statut, în condițiile fixate de Adunarea Generală și la recomandarea Consiliului de Securitate.
Potrivit art. 35 alin. 2, Consiliul de Securitate poate stabili condițiile accesului la Curte și pentru statele care nu sunt nici membre O.N.U. și nici părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție.
Persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicția Curții Internaționale de Justiție, interesele acestora, implicate într-un diferend, putând fi susținute în fața Curții, de statele lor naționale, prin intermediul protecției diplomatice.
Organizațiile internaționale nu se pot prezenta în calitate de părți în fața Curții, dar pot fi însă împuternicite de Adunarea Generală a O.N.U. să ceară Curții avize consultative, și, la cererea acesteia, poate da informații privind problemele pe care ea le studiază.
Referitor la competența ratione materiae, conform art. 36, al. 1 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, în competența acesteia intră două categorii de cauze:
a. cele pe care i le supun părțile;
b. “toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare”.
În ceea ce privesc cauzele supuse Curții de către părți, în art. 36 alin. 2 se fac următoarele precizări:
Statele părți la prezentul Statut vor putea oricând să afirme că admit ca obligatorie ipso facto și fără un acord special, în raport cu orice alt stat care acceptă aceeași obligație, jurisdicția Curții pentru toate neînțelegerile de ordin juridic se dea acesteia tot respectul cuvenit”.
1.3. Organizarea și funcționarea Curții Internaționale de Justiție
1.3.1. Competența jurisdicțională a Curții Internaționale de Justiție
După cum este prevăzută în literatura de specialitate, competența jurisdicțională a Curții Internaționale de Justiție poate fi privită din două puncte de vedere:
al subiectelor de drept internațional care se pot prezenta în fața sa – ratione personae;
al diferendelor care i se supun – ratione materiae.
Prin urmare, doar statele, ca subiecte primare de drept internațional, au calitatea de se prezenta în fața Curții. Se face referire în primul rând la toate statele membre O.N.U. care, sunt automat și membre ale Statutului Curții, dar și de statele care nu aparțin O.N.U. devenind părți la Statut, în condițiile fixate de Adunarea Generală și la recomandarea Consiliului de Securitate.
Potrivit art. 35 alin. 2, Consiliul de Securitate poate stabili condițiile accesului la Curte și pentru statele care nu sunt nici membre O.N.U. și nici părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție.
Persoanele fizice sau juridice nu au acces la jurisdicția Curții Internaționale de Justiție, interesele acestora, implicate într-un diferend, putând fi susținute în fața Curții, de statele lor naționale, prin intermediul protecției diplomatice.
Organizațiile internaționale nu se pot prezenta în calitate de părți în fața Curții, dar pot fi însă împuternicite de Adunarea Generală a O.N.U. să ceară Curții avize consultative, și, la cererea acesteia, poate da informații privind problemele pe care ea le studiază.
Referitor la competența ratione materiae, conform art. 36, al. 1 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, în competența acesteia intră două categorii de cauze:
a. cele pe care i le supun părțile;
b. “toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare”.
În ceea ce privesc cauzele supuse Curții de către părți, în art. 36 alin. 2 se fac următoarele precizări:
Statele părți la prezentul Statut vor putea oricând să afirme că admit ca obligatorie ipso facto și fără un acord special, în raport cu orice alt stat care acceptă aceeași obligație, jurisdicția Curții pentru toate neînțelegerile de ordin juridic având ca obiect lămurirea unui tratat, o chestiune de drept internațional, prezența oricărui fapt care ar însemna nesocotirea unei obligații internaționale.
În puterea libertății de voință a statelor în clarificarea neînțelegerilor internaționale, jurisdicția Curții Internaționale de Justiție se bazează pe încuviințarea statelor părți la litigiul cu care este sesizată.
Expunerea acestui acord poate avea loc a priori, însemnând înainte și indiferent de producerea vreunui diferend, sau a posteriori, în cazul și pentru soluționarea unui anumit diferend.
Recunoașterea a priori se poate face prin două procedee diferite:
a. Printr-o afirmație unilaterală, supranumită și “clauză facultativă”, care se depune la Secretarul General al O.N.U. și care conține îndatorirea unui stat de a expune jurisdicției Curții toate diferendele juridice care s-ar ivi în raporturile cu un alt stat, care acceptă aceeași obligație.
O asemenea afirmație se poate face și necondiționat sau poate privi doar o perioadă determinată de timp. Aceste afirmații unilaterale înlesnesc și simplifică îndatorirea Curții de a-și stabili calitatea într-un anumit diferend. Cu toate acestea, în multe cazuri, aceste afirmații sunt afectate, de rezerve prin care statele recunosc și sustrag anumite categorii de litigii de sub jurisdicția Curții, cum ar fi, de exemplu, cele privind probleme ce țin de “competența exclusivă a statelor”, “apărarea națională”, “integritatea teritorială” sau evenimente petrecute anterior unei anumite date.
b. Recunoașterea a priori a jurisdicției Curții Internaționale de Justiție mai poate să decurgă din anumite acorduri bilaterale sau multilaterale, privind rezolvarea echilibrată a diferendelor, care stabilesc competența Curții Internaționale de Justiție.
Mai poate exista și situația, mult mai frecvent întâlnită în practica convențională mai recentă, în care statele părți la un tratat, având ca obiect un anumit domeniu al cooperării dintre ele, includ în cuprinsul acestuia o clauză compromisorie, prin care acceptă să supună jurisdicției Curții Internaționale de Justiție eventualele diferende apărute între ele în cursul aplicării tratatului respectiv.
După apariția între două state a unui diferend, recunoașterea jurisdicției Curții a posteriori, se face printr-un acord special care se produce între aceste state. Acordul poartă denumirea de compromis și în cuprinsul lui statele stabilesc obiectul diferendului, respectiv problemele asupra cărora doresc să se pronunțe Curtea. Cum Curtea este o instituție permanentă, compromisul nu cuprinde, ca în cazul compromisului la arbitraj, dispoziții privind compoziția tribunalului sau procedura de urmat, care sunt stabilite prin Statutul Curții. Părțile pot prezenta însă anumite precizări în legătură cu dreptul aplicabil, de care Curtea poate ține seama, dacă nu contravin prevederilor statului său în acest domeniu.
În ceea ce privește dreptul aplicabil, așa cum rezultă din art. 38 al statutului Curții, se pot enumera:
convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
sub rezerva dispozițiilor articolului 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept internațional ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. În împrejurările în care părțile sunt de acord, Curtea are dreptul de a soluționa o cauză ex aequo et bono, aplicând deci echitatea.
Ca o concluzie, se poate afirma că, aplicând dreptul internațional, Curtea Internațională de Justiție trebuie să judece litigiile ce-i sunt supuse.
În ceea ce privește procedura, spre deosebire de arbitraj, unde statele părți la un diferend au un cuvânt de spus în stabilirea regulilor de procedură, în conformitate cu prevederile art. 30 al Statutului său, Curtea este autorizată să-și elaboreze propriile sale reguli de procedură.
Desfășurarea procesului în fața Curții este astfel concepută încât să permită părților să-și prezinte toate argumentele, de drept și de fapt, să asigure contradictorialitatea, în urma căreia toate problemele pe care le ridică speța să poată fi clarificate.
Procedura admite, ca faze distincte, administrarea de probe scrise (memorii, contra-memorii; răspuns, contra-răspuns) și dezbateri orale. Este un sistem suplu, care permițând combinarea procedurii scrise cu cea orală și expunerile în contradictoriu urmărește să asigure o deplină egalitate între pledanți. În cursul desfășurării procesului, Curtea poate decide efectuarea unor anchete sau expertize.
În ceea ce privește problemele procedurale ce pot interveni în soluționarea unui litigiu de către Curtea Internațională de Justiție, trebuie reținute următoarele aspecte:
a. Statul pârât poate ridica anumite obiecțiuni cu privire la competența Curții sau referitor la admisibilitatea acțiunii. În asemenea cazuri, rezolvarea acestor probleme considerate obiecțiuni sau excepții preliminare, are prioritate asupra examinării fondului. După ascultarea părților, Curtea poate accepta aceste obiecțiuni, le poate respinge ca nefondate sau poate considera că nu au un caracter preliminar și că vor fi examinate odată cu fondul litigiului. Este de subliniat că în privința competenței Curții, ea este abilitată să judece propria sa competență. Potrivit art. 36 alin. 6 al Statului său, “În caz de diferend asupra chestiunii dacă Curtea este competentă, Curtea va decide”.
b. La cererea unei părți sau din oficiu, Curtea poate dispune cu titlu provizoriu luarea unor măsuri conservatorii în situațiile în care interesele părților sau un anumit element al litigiului trebuie să fie protejat, în intervalul până la adoptarea soluției definitive. Dreptul Curții de a stabili asemenea măsuri, pe calea unor ordonanțe, și de a decide asupra oportunității instituirii lor, se manifestă atunci când iminența unui prejudiciu ireparabil sau a riscului agravării diferendului este evidentă.
c. În cazul în care una din părți nu se înfățișează sau nu își prezintă susținerile în fața Curții, aceasta nu este obligată să înceteze judecarea cauzei. Potrivit art. 53 alin. 1 din Statut, “cealaltă parte poate cere Curții să dea o soluție în favoarea sa”. Înainte însă de a da o asemenea soluție, potrivit art. 53 alin. 2, Curtea trebuie să se încredințeze “nu numai că este competentă” potrivit Statutului, dar și că judecata și concluziile sale sunt “întemeiate în fapt și în drept”.
d. Curtea nu este abilitată să răspundă unei eventuale cereri de a prezenta o judecată de valoare asupra unei norme ipotetice de drept internațional. Ea se poate pronunța numai asupra unor litigii reale, implicând conflicte de interese juridice între state; ea aplică dreptul internațional și nu creează norme de drept internațional.
1.3.2. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție
Soluționarea unui diferend care este supus Curții Internaționale de Justiție se încheie prin adoptarea unei hotărâri, precizarea fiind aceea pentru care decide majoritatea judecătorilor prezenți. Votul (poziția) Președintelui Curții va decide în cazul unei împărțiri egale între voturile judecătorilor.
Hotărârea Curții cuprinde trei părți:
Prima parte cuprinde o serie de elemente cum ar fi identificarea părților și a judecătorilor, analiza faptelor, reproducerea argumentelor juridice ale părților, care conduc la „individualizarea” diferendului.
Partea a doua a hotărârii cuprinde motivarea soluției fiind cea mai substanțială și mai amplă.
Partea a treia și anume dispozitivul, declară soluția pentru care s-au pronunțat majoritatea judecătorilor, numește care sunt aceștia, și identifică pe cei care nu au fost de acord cu soluția dată.
Se anexează la hotărârea Curții, motivarea opiniilor separate ale judecătorilor aflați în minoritate, față de cei care au decis soluția adoptată de Curte, conform unei cutume preluate din sistemul de drept englez (common law). În practica acumulată a Curții Internaționale de Justiție, odată cu trecerea timpului, opiniile separate au crescut în număr și în amploarea argumentelor pe care se întemeiază. Deasemenea, a crescut și numărul opiniilor individuale, ele fiind cele prin care se exprimă punctul de vedere al judecătorilor. Deși prin acest punct de vedere s-a împărtășit poziția majorității judecătorilor ce au determinat soluția, consideră că ar mai fi de adăugat anumite argumente proprii ori că această soluție se bazează pe un raționament diferit de acela prezentat în motivarea hotărârii.
Hotărârea Curții Internaționale de Justiție este irevocabilă și indispensabilă, bucurându-se de autoritatea lucrului judecat și fiind opozabilă numai pentru cauza pe care o soluționează și doar pentru părțile aflate în litigiu.
În art. 94 din Carta O.N.U. obligativitatea hotărârilor Curții Internaționale de Justiție este prevăzută direct, precizându-se că în orice cauză la care este parte fiecare membru al Națiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărârilor Curții Internaționale de Justiție .
În cazul în care se socotește necesar să se facă recomandări sau să se hotărască măsurile ce trebuie luate pentru îndeplinirea hotărârii, cealaltă parte se va putea adresa Consiliului de Securitate dacă, oricare dintre părțile la o cauză nu va executa obligațiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curții.
Nu a fost solicitat Consiliului de Securitate, un asemenea mecanism de impunere a hotărârilor Curții Internaționale de Justiție, până în prezent, întrucât deciziile acestei instanțe, cu foarte puține excepții, au fost respectate de statele părți.
Cu toate că, hotărârea Curții are caracter obligatoriu și definitiv, art. 60 al Statutului Curții Internaționale de Justiție admite interpretarea acesteia de către Curte la cererea oricăreia dintre părți, atunci când există o contestație asupra “înțelesului sau a întinderii dispozițiilor hotărârii”.
Tot astfel, deși în condiții foarte stricte, art. 61 admite revizuirea hotărârii.
Condițiile pe care trebuie să le întrunească o cerere de revizuire a unei hotărâri a Curții Internaționale de Justiție sunt:
să se fi descoperit un fapt nou;
acest fapt să fie de natură a exercita o influență decisivă asupra hotărârii;
să nu fi fost cunoscut Curții și părții care cere revizuirea în timpul pronunțării hotărârii;
ignorarea acestui fapt să nu se fi datorat neglijenței părții solicitante.
Curtea poate lua o decizie asupra primirii cererii de revizuire a hotărârii, decizie care deschide calea revizuirii acesteia, dacă sunt întrunite aceste condiții. De asemenea, Curtea poate să condiționeze deschiderea procedurii de revizuire, de executarea în prealabil a hotărârii. Pe lângă acest fapt, cererea de revizuire trebuie făcută în termen de șase luni de la descoperirea noului fapt și înainte de expirare unei perioade de zece ani de la data hotărârii.
Multe dintre deciziile Curții Internaționale de Justiție a Organizației Națiunilor Unite au introdus inovații în drept internațional, care ulterior au dobândit o recunoaștere generală.
1.3.3. Activitatea consultativă a Curții Internaționale de Justiție
Cu privire la soluțiile unor probleme juridice în materie consultativă, competența Curții Internaționale de Justiție este limitată la exprimarea opiniilor. Prevederile Cartei (art. 96) și ale Statutului Curții Internaționale de Justiție (art. 65) sunt în această privință precise, textele citate fiind superioare din punct de vedere al preciziei, acelora care reglementau competența Curții Permanente de Justiție Internațională.
În legătură cu principiul care circumscrie, prin mai sus-amintitele texte din Cartă și Statut, competența Curții în materie consultativă la probleme juridice, Curtea nu a mai apreciat necesar să aducă precizări prin Regulament. Cele câteva articole din regulament (art. 82-85) care se referă la materia avizelor consultative cuprind doar prevederi de ordin procedural. Conținutul noțiunii de „problemă juridică”, în materia avizelor consultative, luată în sensul Cartei și al Statului, a fost stabilit cu prilejul elaborării avizelor date atât de Curtea Permanentă de Justiție Internațională, cât și de Curtea Internațională de Justiție.
Curtea, pe lângă faptul de a da hotărâri ca o instanță judiciară, este împuternicită să emită și avize consultative, acestea putând fi cerute pentru orice problemă juridică, de Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate.
Mai pot solicita avize consultative, cu autorizarea Adunării Generale, ca și instituțiile specializate, “în probleme juridice care privesc sfera lor de activitate” și alte organe O.N.U. cum ar fi Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă etc.
Pentru motive întemeiate, Curtea poate să dea asemenea avize, dar poate și să le refuze. Până în prezent, totuși, Curtea Internațională de Justiție a acceptat cererile de avize ce i-au fost solicitate. Faptul că opinia cerută poate privi o “controversă” între două sau mai multe state, nu împiedică emiterea avizului.
Statele nu pot să ceară avizul consultativ al Curții. Cu toate acestea, atunci când avizul solicitat Curții privește relații între state, acestea, prevalându-se de art. 31 al Statutului Curții, își pot asigura susținerea intereselor proprii prin desemnarea de judecători ad-hoc.
În cazul avizelor consultative procedura este mai simplă decât procedura contencioasă. După primirea cererii de aviz, grefierul notifică sesizarea părților interesate, state sau organizații internaționale, care pot prezenta expuneri scrise sau orale și sunt admise să le confrunte. Curtea este obligată să pronunțe avizele consultative în ședință publică, cu anunțarea Secretarului General, a reprezentanților Națiunilor Unite, a statelor și organizațiilor internaționale interesate (art. 67). Având în vedere prevederile art. 68 al Statutului său, care dispun că în exercitarea atribuțiilor sale consultative Curtea Internațională de Justiție se poate inspira din dispozițiile care se aplică în materie contencioasă, de-a lungul timpului, și odată cu dezvoltarea activităților sale, Curtea a asimilat procedura de a da avize consultative cu cea urmată în cauzele contencioase.
Avizele consultative ale Curții Internaționale de Justiție nu au caracter obligatoriu, autoritatea juridică ce le este însă atribuită a impus respectarea lor. Opinia Curții, exprimată într-un aviz consultativ, este obligatorie numai în cazurile în care organul care a cerut-o, a acceptat aceasta în prealabil, altfel, avizul are un “caracter de persuasiune” și nu unul obligatoriu.
În timp, funcția consultativă a Curții a devenit o parte foarte importantă din activitatea sa și a adus o contribuție importantă la sporirea autorității Curții. Deși formal, efectele celor două forme de competență sunt diferite, o serie de avize consultative au adus contribuții importante la dezvoltarea dreptului internațional.
Cu titlu de exemplu, se pot menționa avizele consultative ale Curții Internaționale de Justiție în probleme ca: Repararea daunelor suferite în serviciul Națiunilor Unite (1949), Statutul internațional al Africii de Sud Vest (1950), Rezervele la Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid (1951), Consecințele juridice pentru state a continuării prezenței Africii de Sud în Namibia (Africa de Sud Vest), Sahara occidentală (1975).
Un rol aparte a fost atribuit avizelor consultative ale Curții privind hotărârile Tribunalelor Administrative ale Națiunilor Unite și Organizației Internaționale a Muncii. Articolul 11 al Statutului Tribunalului Administrativ al Națiunilor Unite și art. 12 al Statutului Tribunalului Administrativ al O.I.M. admit cereri de avize consultative adresate Curții Internaționale de Justiție, în cazurile în care se apreciază că hotărârile acestor tribunale se întemeiază pe “o eroare de drept sau reprezintă un exces de competență”, situații în care avizul Curții Internaționale de Justiție este decisiv. Pornindu-se de aici, s-ar putea deduce că, Curtea Internațională de Justiție ar putea avea, deși limitat, rolul unei instanțe de apel, avizul său părând obligatoriu. În realitate, respectarea avizului Curții de către cele două tribunale menționate se întemeiază mai degrabă pe probitatea analizelor și valoarea avizelor sale, decât pe un fundament juridic solid: atribuirea unui caracter obligatoriu avizelor sale consultative ar fi contrare dispozițiilor Cartei O.N.U. și Statutului Curții Internaționale de Justiție.
Capitolul II
Contribuția curții internaționale de justiție
la interpretarea și aplicarea dreptului mării
2.1. Aspecte generale privind dreptul mării și contribuția Curții Internaționale de Justiție la dezvoltarea dreptului mării
Din viziunea dreptului internațional, marea este considerată ca totalitatea spațiilor cu apă sărată, cu condiția ca acestea să aibă legătură între ele.
Mările și oceanele lumii ocupă 70,8% din suprafața globului, reprezentând 361,3 milioane km2. Spațiul marin reprezintă, așadar, cea mai mare parte a suprafeței globului terestru.
Timp de secole, marea era considerată, din punct de vedere juridic, pe de o parte, ca un spațiu de navigație, deci de legătură și comunicare și, pe de altă parte, ca spațiu de confruntare între diversele puteri maritime. Ulterior, în pas cu evoluția cunoștințelor științifice și tehnologice privind exploatarea resurselor mării‚ au evoluat și reglementările juridice care guvernează activitatea statelor în aceste spații. S-au impus astfel o serie de noi reglementări cu privire la pescuit și conservarea resurselor biologice, explorarea și extracția mai multor categorii de resurse din subsolul mării‚ cercetarea științifică, combaterea poluării, alături de completarea normelor tradiționale privind securitatea navigației, schimburile comerciale și comunicațiile. S-a dezvoltat astfel un grup unitar de norme care reglementează activitatea statelor în ansamblul spațiilor marine. Prin polivalența și tipicitatea lor, aceste norme formează o ramură diferită a dreptului internațional contemporanși anume dreptul mării.
Primele activități de codificare a dreptului mării referitoare la regulile de purtare a războiului pe mare, au fost inițiate în anul 1907, de cea de-a doua Conferință de la Haga. În perioada dintre cele două războaie mondiale, datorită multiplicării regulilor privind utilizarea diverselor spații marine, Societatea Națiunilor a inclus și această problematică pe agenda Conferinței de codificare din 1930, care nu a reușit însă să adopte o convenție în acest domeniu.
După al doilea război mondial, în urma tendințelor de extindere a competenței statelor riverane asupra unor spații marine, codificarea dreptului mării s-a impus cu și mai multă stringență. Astfel, în 1945, președintele Truman proclamă, printr-o declarație unilaterală, dreptul exclusiv al S.U.A. asupra platoului continental, iar unele state latino-americane extind lățimea mării lor teritoriale la 200 mile, pentru a-și asigura controlul asupra bogatelor bancuri de pește aduse de curentul Humboldt în dreptul coastelor lor. În fața riscului de acaparare a resurselor mării, de un număr limitat de state și a competiției care s-a născut astfel, Comisia de Drept Internațional a O.N.U. a înscris problematica codificării dreptului mării pe agenda sa încă din anul 1949.
În anul 1958, cea dintâi Conferință asupra dreptului mării, convocată sub egida O.N.U., a avut ca rezultat adoptarea a patru convenții referitoare la marea liberă, la marea teritorială, la platoul continental și la pescuitul și conservarea resurselor biologice, având ca punct de plecare proiectele de articole pregătite în cadrul Comisiei de Drept Internațional.
În anul 1960 a avut loc cea de a doua Conferință O.N.U. asupra dreptului mării, prin care nu s-a reușit echilibrarea pozițiilor statelor participante referitoare la unele aspecte, ce nu fuseseră nereglementate sau erau deja controversate, ale convențiilor din 1958, și anume lățimea mării teritoriale ori protecția unor zone de pescuit.
Adunarea Generală a O.N.U., în anul 1967, a constituit un Comitet al Spațiilor Submarine, care urma să studieze toate aspectele utilizării pașnice a acestor spații și a resurselor lor. În 1970, Comitetul a supus Adunării Generale, spre adoptare, Declarația asupra principiilor care guvernează activitatea statelor în spațiile submarine, dincolo de limitele jurisdicției naționale, prin care aceste spații și resursele lor erau declarate “patrimoniu comun al umanității”.
Cea de-a treia Conferință O.N.U. asupra dreptului mării, a cărei întrunire a fost hotărâtă încă din 1970, și-a început lucrările în 1973, cu mandatul de elabora o convenție unică, atotcuprinzătoare, plecând de la premisa că diversele probleme ale spațiului marin sunt interdependente și trebuie reglementate în ansamblu. Conferința, la care au participat peste 150 de state‚ și-a desfășurat lucrările, între anii 1973-1982, în cadrul a numeroase sesiuni, prin intermediul unor comitete și grupuri de negociere. Cel din urmă text al Convenției, în a cărei componență sunt 320 de articole și 9 anexe, a fost adoptat de Conferința de la 30 aprilie 1982 și a fost semnat, în cadrul unei sesiuni speciale, în decembrie 1982, la Montego Bay, în Jamaica. Convenția a fost semnată de 159 de state până la 9 decembrie 1984 și pentru a intra în vigoare, Convenția trebuia să aibă minim de 60 de ratificări ce s-au realizat în cursul anului 1993, astfel încât la 16 noiembrie 1994 Convenția a intrat în vigoare.
România a participat la toate fazele de negociere și emitere a textului Convenției, pe care a semnat-o la 10 decembrie 1982. România a intrat, de asemenea, în Comisia pregătitoare, creată în 1982, prin Actul final al Conferinței, (Anexa I), pentru punerea în aplicare a principalelor mecanisme prevăzute de Convenție și anume Autoritatea internațională a teritoriilor submarine și Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării.
Desfășurarea celei de-a treia Conferințe O.N.U. asupra dreptului mării și Convenția din 1982 au marcat o etapă nouă în evoluția codificării și dezvoltării progresive a dreptului internațional. Între particularitățile acestui proces normativ internațional, poate fi reținut, în primul rând, faptul că, pe lângă o serie de practici și cutume binecunoscute și larg acceptate, se formulează un important număr de norme noi în domeniul dreptului mării, cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la zona economică exclusivă, exploatarea resurselor zonei internaționale a teritoriilor submarine, combaterea poluării, cercetarea științifică etc.
În al doilea rând, diversitatea intereselor particulare ale statelor, ca și antagonismul și contradicțiile dintre țările industrializate și cele în curs de dezvoltare, care s-au manifestat pe toată durata negocierilor, nu s-ar fi putut concilia în lipsa unor reguli de procedură care au înlesnit realizarea compromisului. Recurgerea la consens ca modalitate privilegiată de adoptare a hotărârilor, a permis, în bună măsură, succesul conferinței iar recurgerea la vot s-a produs numai atunci când toate eforturile pentru obținerea consensului erau epuizate. În același spirit a acționat și alt principiu de negociere și adoptare a textelor, potrivit căruia nici o secțiune a viitoarei convenții nu era definitiv adoptată decât atunci când toate celelalte întruneau același nivel al acordului participanților.
În al treilea rând, conferința a decis crearea unei Comisii cu competența de a adopta, înainte de intrarea în vigoare a Convenției, o serie de măsuri care să pregătească funcționarea viitoarelor două principale organisme ale dreptului mării și anume Autoritatea Internațională a teritoriilor submarine și Tribunalul Internațional al Dreptului Mării. Pentru a preveni intervenții abuzive ale unor companii private în explorarea și exploatarea nodulilor polimetalici din zona internațională a spațiilor submarine, Comisia pregătitoare a fost investită chiar cu unele funcții de administrare interimară a acestei zone, cum ar fi înregistrarea “primilor investitori” („pioneer-investors”) și a zonelor ce urmează să fie explorate.
În ceea ce privește contribuția Curții Internaționale de Justiție la conturarea dreptului mării, probleme în acest sens, au fost puse în fața Curții, pentru prima dată prin Afacerea pescăriilor anglo-norvegiene din 1951. În ceea ce privește izvoarele dreptului mării amintim, cu titlu de exemplu, Afacerea Platoului continental al Mării Nordului ( vs. Danemarca și Țările de Jos), din 1969. Aceste două exemple constituie primele implicații ale Curții Internaționale de Justiție în domeniul dreptului mării, și totodată, stau la baza altor decizii importante, la care ne vom opri pe larg, la momentul oportun, pe parcursul prezentei lucrări.
2.2. Delimitări conceptuale
Dreptul mării desemnează dreptul internațional general și universal al mării, în principal dreptul codificat de cele cinci convenții internaționale generale în materie, adoptate în urma Conferințelor O.N.U. de codificare și dreptului internațional cutumiar.
Așadar, este vorba, în primul rând, despre cele patru convenții privind dreptul mării adoptate în încheierea primei Conferințe a Organizației Națiunilor Unite de codificare a dreptului mării, desfășurată la Geneva (Convenția privind marea teritorială și zona contiguă, Convenția privind marea liberă, Convenția privind exploatarea resurselor în marea liberă și Convenția privind platoul continental) și Convenția privind dreptul mării, adoptată la cea de a III-a Conferință a O.N.U. privind dreptul mării, la 10 decembrie 1982 din Jamaica (inclusiv primul Acord referitor la aplicarea Părții a XI a Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării prin Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996).
2.3. Izvoarele dreptului mării
Între jurisprudența Curții și dreptul substanțial internațional public contemporan, studiul raporturilor și modelărilor reciproce are multiple consecințe pragmatice dar și numeroase inconveniente teoretice. Dreptul general al mării, mai mult decât în oricare altă materie a dreptului public internațional, progresează, se clarifică și se dezvoltă prin rezolvarea fiecărei dispute soluționate. Contribuția substanțială a hotărârilor Curții Internaționale de Justiție se reflectă în rezolvarea disputei, în îmbogățirea jurisprudenței proprii și în crearea unor precedente judiciare. Deasemenea se reflectă și în dezbaterile doctrinare care pregătesc, analizează și valorizează din perspectivă teoretică. Acest rol dublu prin care se ating interese vitale ale statelor lumii, de securitate, economice, comerciale este esențial în înțelegerea evoluțiilor care au avut loc în această materie codificată după al doilea război mondial.
Trebuie subliniat că problema principală a dreptului internațional modern al mării este de a ști până unde se întind efectele vecinătății și dacă acestea sunt uniforme. Dreptul mării a înregistrat extinderea continuă a noțiunii de adiacență: în deceniul al 7-lea al secolului, apelor interioare și mării teritoriale, li s-au adăugat, platoul continental și zona contiguă iar mai târziu, zona economică exclusivă și apele arhipeleagurilor. Pe de o parte, aceste spații se caracterizează prin regimul lor juridic iar pe de altă parte, prin distanța față de țărm sau, mai exact, față de “liniile de bază” care sunt trasate în apropierea țărmului și care servesc ca punct de reper pentru fixarea lărgimii fiecăreia dintre ele. Drepturile statului riveran nu sunt uniforme în niciuna dintre aceste zone, și există un adevărat degradé de capacități care se restrânge pe măsură ce ne depărtăm de liniile de bază. În materie economică statul beneficiază de competențe foarte largi în spațiile cele mai depărtate (zona economică exclusivă și platoul continental).
Ramură tradițională a disputelor și mai puțin a cooperării transfrontaliere a imperiilor, dreptul internațional al mării, este un domeniu special de grad zero al relațiilor publice dintre state.
Domeniul dreptului mării a fost vizat de O.N.U. încă de la semnarea statutului său constitutiv prin efortul de codificare și dezvoltare progresivă a dreptului internațional la care s-a angajat. Consensul politic al statelor s-a exprimat în interesul crescut și atenția acordate convocării și participării la cele trei Conferințe O.N.U. consacrate codificării dreptului mării în perioadele 1958, 1960 și 1979-1982.
Chiar dacă doar două dintre aceste conferințe s-au finalizat, adoptarea de acorduri internaționale multilaterale deschise, a facilitat colaborarea între state și a diversificat regulile desfășurării acestor relații. Codificarea regulilor cutumiare ale dreptului mării s-a realizat în etape succesive, ultima și cea mai importantă convenție multilaterală în domeniu având o istorie îndelungată de la consensul politic la realitatea juridică.
Convenția O.N.U. privind dreptul mării, adoptată la 10 decembrie 1982 în Jamaica, la Montego Bay, reflectă cel mai puternic, inovator și cuprinzător tratat multilateral privind mediul înconjurător și cu siguranță, va rămâne așa multă vreme. Încă înainte de intrarea sa în vigoare, rolul Convenției privind dreptul mării a fost recunoscut explicit, prin adaptarea legislațiilor naționale și înțelegerilor regionale și prin procedeele înrudite de luare a deciziei care au valorizat conținutul Convenției. Statele au afirmat în mod constant autoritatea Convenției privind dreptul mării ca fiind instrumentul internațional însemnat în materie. Prevederile Convenției care împiedică statele să formuleze excepții accentuează uniformizarea regulilor dreptului internațional general și universal al mării, acordând doar posibilitatea de a formula declarații, posibilitate de care statele au uzat din plin dar care nu afectează principalele norme juridice ale Convenției.
Două aspecte esențiale sunt necesare a fi clarificate:
raporturile dintre dreptul internațional general convențional și dreptul internațional cutumiar în domeniul dreptului mării.
aspectele convenționale privind neconcordanțele între diferitele norme ale Convenției și Acordului din 1994.
În ceea ce privește raporturile, răspunsul-cadru este dat de preambulul Convenției privind dreptul mării unde se precizează că „aspectele nereglementate prin convenție vor continua să fie guvernate de regulile și principiile dreptului internațional general”. Este cunoscut faptul că dreptul internațional cutumiar este materia practicii statelor și al lui opinio juris. În ceea ce privește dezvoltarea dreptului cutumiar, analiza multor specialiști internaționali a dezvăluit faptul că acest proces este opac. Spre deosebire de un proiect de lege în fața legiuitorilor, deseori această dezvoltare nu este în mod clar identificat ca fiind creator de drept. Curtea Internațională de Justiție a găsit în Afacerea pescăriilor anglo-norvegiene din 1951, nu numai că un sistem de linii drepte este permis în dreptul internațional dar a și declarat că legea a plasat limitele unor asemenea linii de bază drepte la discreția statelor de coastă. Comunitatea internațională, înainte de declarația Curții, nu a recunoscut niciuna dintre cerințele stipulate în hotărâre datorită faptului că nu au fost în mod clar și limpede expuse și, cu toate acestea, în baza autorității Curții, regulile au fost considerate a fi norme ale dreptului internațional public.
Mai mult, când autoritățile examinează dovezile necesare stabilirii dreptului cutumiar, ele iau în considerare acțiunile unui număr limitat de state, de cele mai multe ori numai pe cele mai mari, mai proeminente sau mai interesante dintre ele.
Referitor la raporturile dintre Convenție și Acord, art. 2 din Acord stipulează că acesta trebuie să fie interpretat și aplicat împreună cu Partea a XI-a a Convenției ca un instrument unic. Acordul are precădere în situația unor norme juridice contradictorii regăsite în Convenție și în primul Acord. Rațiunea acestei prevederi, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, este de ordin pragmatic: adoptarea Acordului de Aplicare a Părții a XI-a a Convenției, la 28 iulie 1994, a impulsionat hotărâtor procesul de intrare în vigoare a Convenției. Prin aceste dispoziții din Acord prin care se modifică parțial textul Convenției, s-a acordat satisfacție condițiilor repetate, formulate de către statele industrializate care frânau procesul de recunoaștere a Convenției ca instrument juridic.
Ratificarea Convenției s-a dovedit a fi un proces superior pe fond și o garantare mai valoroasă a normelor dreptului public internațional decât prin dreptul internațional cutumiar, în ciuda caracterului precumpănitor declarativ al Convenției. Convenția O.N.U. privind dreptul mării a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994 (după 12 ani de la adoptarea sa, în decembrie 1982), și a fost urmată de intrarea in vigoare, la 28 iulie 1996, a Acordului pentru aplicarea Părții a XI-a a Convenției privind dreptul mării, adoptat la 28 iulie 1994 la .
Revendicarea unilaterală a jurisdicției de către statele de coastă, în temeiul suveranității absolute, sursă reală de instabilitate în dreptul mării în trecut, a fost metoda tradițională de adaptare a dreptului internațional cutumiar al mării la noile circumstanțe și probleme speciale.
Reciproca raportare, interpretare, modelare și rafinare a dreptului mării la și prin bogata jurisprudență a Curții Internaționale de Justiție de la Haga este metoda contemporană de adaptare a dreptului convențional general și universal al mării la noile conjuncturi internaționale. În ciuda nedeterminării sale notorii, posibilitatea acordată de dreptul internațional general al mării de a se recurge la soluțiile unui terț a facilitat evoluția bogată și foarte productivă a delimitărilor granițelor marine.
Se poate spune că, în materia dreptului mării, pe primul loc în ierarhia izvoarelor de drept internațional public, stă jurisprudența internațională a cărei contribuție în clarificarea, dezvoltarea și aplicarea dreptului cutumiar și convențional al mării, este evidentă. Raporturile dintre izvoarele principale de drept internațional în dreptul mării s-au cristalizat îndeosebi în ultimele două decenii de activitate a Curții Internaționale de Justiție.
Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție este un izvor principal de drept numai în relație cu izvoarele tradiționale, cutumele și tratatele multilaterale și, cel puțin la acest moment, în mod pregnant, numai în domeniul delimitat al dreptului mării. Un argument de o factură specială este înființarea, prin Convenția din 1982, a unui Tribunal Internațional pentru Dreptul Mării.
Jurisprudența internațională din dreptul mării, ca specie bogată și larg recunoscută a jurisprudenței publice internaționale, a consacrat o nouă relație de ordine între tradiționalele universuri ale normelor juridice: cutumele generale și locale ca și tratatele multilaterale au, în dreptul mării, măsura, conținutul și sensul precizate expressis verbis în hotărârile și deciziile judecătorești.
În concluzie, trebuie reținut că rolul Curții Internaționale de Justiție poate fi considerat ca un fenomen în dezvoltare care a parcurs câteva etape până la cristalizarea și recunoașterea primordialității sale în raport de izvoarele tradiționale ale dreptului internațional public.
Capitolul III
jurisprudența cURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE în ceea ce privește apele interioare, băile istorice și golfurile
3.1. Aspecte generale
Din apele interioare ale statului fac parte și anumite ape maritime, acestea fiind reprezentate de mările interioare, apele situate între țărm și linia de la care se măsoară marea teritorială (linia de bază), cuprinzând golfuri și băi interioare, precum și apele porturilor.
Sunt considerate a fi mări interioare acele mări înconjurate de jur împrejur, de teritoriul terestru al unuia și aceluiași stat, precum și mările ale căror țărmuri și intrarea prin care comunică cu altă mare sau ocean aparțin unui singur stat.
Regimul juridic al mărilor interioare este stabilit exclusiv de statul pe teritoriul căruia sunt situate.
Apele golfurilor și ale băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat, până la linia de demarcație trasă la intrarea sau în interiorul băii, acolo unde distanța dintre țărmurile opuse nu depășește 24 de mile marine. De la această regulă fac excepție golfurile și băile „istorice”, adică acele băi și golfuri declarate de state ape interioare cu toate că, prin suprafața lor, ar trebui să aibă regim de mare teritorială sau de mare liber pe considerații de ordin istoric, bazate și pe importanța lor pentru economia națională și securitatea statului riveran.
În ceea ce privește golfurile sau băile la care sunt riverane două sau mai multe state, delimitarea spațiului acvatic și dreptul de folosință sunt reglementate, de obicei, prin acorduri între statele riverane.
În literatura de specialitate s-a susținut că, în cazul băilor și golfurilor cu mai mulți riverani, constituind căi internaționale de navigație, ar exista, în principiu, un drept de trecere inofensiv pentru navele comerciale ale statelor străine. Un asemenea drept însă, ar putea fi recunoscut numai prin convenții internaționale, întrucât și apele acestor golfuri au regimul specific al apelor interioare, în care admiterea navelor altor state este subordonată consimțământului statului riveran.
3.2. Jurisprudență
Cele mai importante hotărâri ale Curții Internaționale de Justiție care au dezbătut, în perioade diferite ale istoriei, probleme legate de apele interioare, băi istorice și golfuri au fost:
Afacerea pescăriilor anglo-norvegiene, din 1951;
Afacerea Golfului Main, din 1984 și
Delimitarea frontierei terestre, insulare și maritime dintre și , din 1992.
Hotărârea pronunțată la 18 decembrie 1951 în „Afacerea pescăriilor anglo- norvegiene”
În această Hotărâre se arată că prin “ape istorice se înțeleg, de obicei, ape care sunt tratate ca ape interioare dar care nu ar avea un asemenea caracter în afara existenței unui titlu istoric”. La acel moment, nu exista niciun instrument juridic multilateral convențional în materia dreptului mării, izvoarele fiind luate în considerare de instanță fiind de natură cutumiară.
Citatul menționat este unul dintre cele mai des citate fiind invocat de cele mai multe ori în cursul procedurilor orale cu privire la Afacerea delimitării frontaliere terestre, insulare și maritime între El Salvador și Honduras. Noul drept al mării a codificat acest obicei cutumiar și jurisprudențial prin confirmarea excepției golfurilor istorice cărora nu le-au fost convenite și codificate nici un fel de reguli generale.
Contrar cu formulările Marii Britanii, instanța a hotărât că nici metoda și nici liniile de bază în vigoare trasate prin legislația norvegiană nu contrare cu dreptul internațional cutumiar în materie datorită faptului că devierea de la direcția generală a țărmului nu era de o manieră notabilă. Norvegia folosise parțial metoda liniilor de bază drepte, prin unirea anumitor puncte avansate ale țărmului și deviind de la contururile acestuia pentru a-și asigura zone de pescuit mai întinse. Astfel, Curtea a luat în considerare și faptul că sistemul norvegian de delimitare beneficiase de acordul tacit al Marii Britanii care nu ridicase obiecții timp de peste jumătate de secol. Această soluție utilizată de Norvegia și validată de Curtea Internațională de Justiție prin Hotărârea din 1951, o regăsim codificată expres în art. 14 din Convenția de la Montego Bay care permite statului riveran, în diferite situații, să stabilească liniile de bază prin combinarea metodelor stipulate în articolele 4-13 ale Convenției.
Dacă am privi Afacerea pescăriilor în perspectiva dată de adoptarea și intrarea în vigoare a noului drept al mării, apele aflate în dispută în 1951 pot fi acum calificate „ape interioare” prin aplicarea noului concept convențional al liniilor de bază drepte în baza Convențiilor din 1958 și din 1982. În acest sens, în opinia separată a Judecătorului Oda în Afacerea pescăriilor se arată că backgroundul istoric al apelor istorice a devenit superfluu. În mod similar, revendicarea unei „băi istorice” ar fi putut fi justificată de statutul apelor sale ca „ape istorice”, precum Golful Delaware, Golful Chesapeake, Canalul Bristol sau Golful Conception. Acestea au devenit băi ordinare din cauza noii reguli a liniei de închidere de 24 de mm.
Mai mult decât atât, dezvoltările și progresele realizate prin adoptarea noului drept al mării au venit în întâmpinarea așteptărilor anumitor state insulare de o manieră cu totul nouă: anumite ape istorice aflate într-o cu totul altă situație decât cea din 1951 între Marea Britanie și Norvegia, au avut o evoluție diferită. În timpul pregătirilor pentru UNCLOS III, delegatul statului Filipine a introdus un proiect de articol referitor la „apele istorice” care preciza că, „drepturile istorice sau titlul dobândit de un stat într-o parte a mării adiacentă coastelor sale vor fi recunoscute și protejate”. Un alt proiect de articol se referea la lărgimea mării teritoriale, arătându-se că “limita maximă a mării teritoriale nu se va aplica apelor istorice deținute de orice stat în marea sa teritorială”. Aceste propuneri ale statului Filipine nu apar în niciunul dintre textele prezentate mai târziu în cadrul UNCLOS III. În fapt, apele pe care Filipine intenționa să le revendice pe temeiurile drepturilor istorice sau al titlurilor ar fi fost aduse în jurisdicția statului de coastă în termenii noului concept al apelor arhipelagurilor din Convenția de la Montego Bay, care ar fi avut un statut sui generis similar cu cel al mării teritoriale dar oricum, nu similar celui al apelor interioare. Cu alte cuvinte, conceptul „apelor istorice” a devenit irelevant în cazul statului Filipine din cauza noului concept convențional al „apelor arhipelagurilor”.
b. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 1984 pronunțată
în „Afacerea Golfului ”
În „Afacerea Golfului Maine” (Canada contra S.U.A.) din 1984, Curtea Internațională de Justiție a făcut precizări referitoare la unitatea conceptuală a drepturilor maritime, aserțiune reluată și în Hotărârea din 1985 în Afacerea platoului continental dintre Libia și Malta: drepturile maritime sunt drepturi derivate și definite în extensiunea lor spațială potrivit teoriei proiecțiilor “de coastă” și nu a proiecțiilor terestre. Ele au fost autorizate de instanță drept “accesorii automate” ale suveranității statale. Teoria franceză a semnalat deja că acest temei al jurisdicțiilor maritime naționale, altul care formulează o nouă echilibrare a cauzelor dreptului mării în defavoarea preocupărilor tradiționale respectă bine premisa egalității suverane dar nu pretinde deloc corectarea disproporțiile rezultate din istoria relațiilor internaționale.
Problemele cele mai delicate se ridică în legătură cu băile/golfurile, care, potrivit Convenției din 1982, pot fi incluse în apele interioare cu îndeplinirea cumulativă a două condiții: ca suprafața lor să fie inferioară suprafeței unui semicerc al cărui diametru să fie egal cu linia ce traversează intrarea și ca lungimea acestei linii să nu depășească 24 de mile marine. În caz contrar “este trasată o linie de 24 de mm în interiorul băii astfel încât să fie închisă întinderea apelor de la extreme”. Această prevedere se aplică numai golfurilor la care un singur stat este riveran, neexistând prevederi pentru golfurile la care sunt riverane două sau mai multe state, golfurilor istorice sau celor la care este incidentă aplicarea metodei liniilor de bază drepte. Cel puțin în primele două ipoteze, Curtea Internațională de Justiție și-a adus o contribuție remarcabilă în interpretarea sistematică a tuturor izvoarelor dreptului și în indicarea dreptului aplicabil.
În Afacerea platoului continental Tunisia contra Libia, Curtea s-a referit la excepția “băilor istorice” din definițiile băii legale prevăzute în ambele Convenții (din 1958 si din 1982) ultima dintre ele în proiect la acel moment fiind despre referințe la băile istorice sau titlurile istorice sau motivele istorice într-un mod care echivalează cu o rezervă la regulile prezentate acolo. Este evident că materia este guvernată în continuare de dreptul internațional general care nu prevede un regim unic pentru apele istorice sau pentru băile istorice ci numai un regim concret pentru fiecare caz recunoscut de ape istorice sau de băi istorice.
c. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 11 septembrie 1992, în afacerea privind frontiera terestră, insulară și maritimă dintre El Salvador și Honduras
Hotărârea din 11 septembrie 1992 reprezintă cea mai relevantă hotărâre în materie.
Statele se găsesc adesea în dezacord, cu privire la prezența caracterului istoric al unei băi, reieșind astfel că, poate fi considerată ca depinzând de suveranitatea statului de coastă iar regimul asimilat apelor interioare reprezintă consecința în plan juridic. Menționăm, ca exemple, exigențele canadiene asupra Golfului Saint Laurent sau Golfului Hudson precum și cele libiene asupra Golfului Syrta. Nu a fost consacrată până acum o soluție general recunoscută de statele interesate, în ceea ce privește problema băilor comune mai multor state, dar jurisprudența internațională în materie se sprijină pe două hotărâri cruciale, care sunt concordante în principiu, deși au fost pronunțate în conjuncturi istorice total diferite.
Cazul El Salvador/Honduras se referă la o controversă frontalieră între cele două state ale Americii Centrale precum și la statutul legal al Golfului Fonseca și al apelor adiacente din Oceanul Pacific. Cu excepția zonelor speciale din interiorul celor trei mile marine de la țărm, instanța a precizat că golful formează ape interioare istorice deținute în comun de către cele trei state de litoral (El Salvador, Honduras si Nicaragua). Curtea a concluzionat, că linia de închidere a unei băi ale cărei ape se află sub independența comună a celor trei state menționate semnifică “linia țărmului” și linia de bază a unei mări teritoriale față de care acestea dețin interese indivizibile.
Pentru a putea fi înțeles rolul jucat de Curte, în cazul prezentat, sunt necesare câteva precizări prealiminare. În primul rând trebuie precizat că, Golful Fonseca este un golf relativ mic, având o linie neregulată și dificilă în partea interioară a țărmului, un număr mare de insule, insulițe și stânci, fiind și una dintre puținele ipostaze în care linia țărmului să fie divizată între cele trei state. Pentru acestea există doar 4 canale de intrare, dintre care doar două pot fi folosite pentru nave de mare tonaj. Accesul în Golf se face între Punta Amapala (El Salvador) și Punta Cosiguina (Nicaragua). Dimensiunile geografice ale Golfului ar putea să o caracterizeze drept o baie juridică așa cum reiese din înțelesul art. 4 din Convenția privind marea teritorială și zona contiguă adoptată în 1958 și al art. 10 din Convenția privind dreptul mării adoptată în 1982. Chiar dacă niciunul dintre cele trei state de litoral nu constituie părți ale celor două convenții iar Convenția privind dreptul mării din 1982 nu era încă în vigoare, precizările referitoare la golfuri ar fi putut fi considerate ca exprimând dreptul cutumiar general. În termenii ambelor convenții, articolul care descrie baia se aplică numai “băilor ale căror țărmuri aparțin unui singur stat” și, cu atât mai mult nu se aplică așa-numitelor “băi/golfuri istorice”. După cum se poate concluziona, Golful Fonseca este un golf care nu aparține unui singur stat.
Precizând faptul că “titlurile istorice trebuie să se bucure de respect și să fie prezervate așa cum au fost dintotdeauna prin îndelungata folosință”, Curtea Internațională de Justiție a studiat istoria particulară a Golfului Fonseca în ceea ce privește regimul juridic istoric acesta fiind recunoscut prin aplicarea consecventă.
Faptul că apele Golfului care “aparțin celor trei state care îl înconjoară sunt subiectul dreptului de folosință inocentă” de care se bucură toate navele comerciale ale tuturor statelor, poate fi considerat, la prima vedere cel mai interesant aspect al acestui regim juridic, este considerat un element inconsistent al Hotărârii. Indiferent dacă apele aparțin unei băi juridice sau uneia care beneficiază de un titlu istoric, aceste drepturi de folosință inofensivă sunt suplimentare înțelegerii generale curente a statutului juridic al apelor băii. Golful Fonseca este atât golf riveran la mai multe state cât și golf istoric și beneficiază de o dublă calificare excepțională, care îl sustrage de la aplicarea normelor convenționale privind golfurile. Un argument important al Curții este precedentul judiciar dat de o hotărâre din 1917 a Curții Centrale Americane de Justiție când s-a pus problema accesului pentru navigație într-o baie aparținând mai multor state. Cu acea ocazie s-a declarat că, dacă nu sunt ape istorice într-o asemenea baie, marea teritorială urmărește sinuozitățile țărmului iar apele care rămân fac parte din marea liberă. Prin Hotărârea din 1917 s-a statuat că apele Golfului, sunt ape istorice și reprezintă obiectul unei suveranități comune a celor trei state de coastă. În cazul Golfului Fonseca aceasta soluție nu a putut fi aplicată mutatis mutandis datorită faptului că reprezintă o baie istorică și, prin aceasta, o “mare închisă”. Tot în Hotărârea din 1917 instanța a exclus din condominium apele delimitate în 1900 între și .
Prezintă interes și argumentele de natură istorică înaintate în Hotărârea Curții Internaționale de Justiție, referitoare la caracterul istoric al apelor Golfului, revendicările constante ale celor trei state de coastă precum și absența protestelor din partea altor state. Deasemenea, prezintă interes și faptul că aceste ape au fost apele unui singur stat în cea mai mare parte a istoriei lor cunoscute, dacă ne referim la caracterul drepturilor în zona Golfului. Instanța a fost mai mult preocupată de diferența fundamentală dintre zonele terestre cu care avea de a face și această zonă maritimă. Delimitarea dintre Nicaragua și Honduras în 1900, prevăzută în Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în ceea ce privește cererea de intervenție a statului Nicaraguei, văzută ca o o aplicație a metodei echidistanței, este inspirată de aplicarea principiului uti possidetis juris apelor. Astfel, Comisia Mixtă însărcinată cu delimitarea și-a bazat activitatea pe titlurile referitoare la frontiera din secolele al XVII – lea și al XVIII – lea, luând cu titlu de postulat faptul că partea din Golful sau Baia Fonseca adiacentă țărmurilor sale aparținea fiecărui stat. O succesiune comună a celor trei state la zonele maritime pare să fie, în aceste condiții, logica, continuare a principiului uti possidetis juris.
Linia de închidere, fiind baie istorică normală din punct de vedere geografic, ar putea fi pentru apele Golfului Fonseca, linia de la Punta Ampala la Punta Cosiguina. La cazul acesta s-au făcut deseori referiri în argumentările Părților și în cele ale statului intervenient iar în mod evident din punct de vedere geografic este limita exterioară a Golfului. S-a luat în considerare de către Părți și eventualitatea ca această linie să fie și linie de bază. Aceasta a mai fost definită ca fiind o simplă linie care descrie limita oceanului din Golful Fonseca care ar fi reprezentat de altfel și linia de închidere recunoscută de către cele trei state riverane în practică, fiind de asemenea și linia de închidere la care face referire Hotărârea din 1917.
Referitor la statutul juridic al apelor în interiorul liniei de închidere a Golfului, Hotărârea din 1917 nu întâmpină dificultăți în a face referiri la ele ca fiind teritoriale, prin aceasta înțelegându-se ape care erau revendicate cu titlu suveran de către cele trei state de coastă fiind considerate și ape interioare, așa cum a argumentat Honduras.
Prin instanță s-a declarat că folosirea acestui termen este dificilă pentru ipoteza unei băi istorice care aparține unui singur stat. Datorită faptului că prin experiența pe care o au cele trei state de coastă, acestea acceptă că există strâmtori maritime de litoral care fac obiectul unei singure suveranități a fiecărui stat de coastă, dar cu aceleași drepturi. Cu toate acestea trebuie să existe și drepturi de trecere prin apele care rămân în Golf, nu numai din motive memorabile dar și din cerințele practice că acele ape strâmte ale Golfului înglobează canalele utilizate de către navele care se preocupă de accesul la unul dintre cele trei state de coastă. Conform acestui argument logic, drepturile de trecere trebuie să fie puse la dispoziția navelor unui stat terț care se preocupă de accesul în porturile oricăruia dintre cele trei state de coastă, ele fiind, de altfel “comune tuturor celor 3 state riverane”. Din acest considerent, apele Golfului sunt considerate ape interioare, subiect compus din drepturi reciproce și din drepturi de trecere. Instanța a considerat că se poate ajunge astfel la părerea că apele Golfului sunt subiect al unui condominium sau al unei co-proprietăți, cu caracter sui generis. Dacă apele ar fi delimitate, fără îndoială ar deveni “ape interioare” ale fiecărui stat și ar trebui să facă obiectul unor drepturi istorice și necesare de trecere, considerate a avea un sens juridic calificat. Astfel reiese că statutul juridic al acestor ape este același cu cel al apelor interioare ele fiind revendicate cu titlu suveran și fac obiectul anumitor drepturi de trecere, nefiind considerate mare teritorială.
Datorită faptului că un stat nu poate avea două mări teritoriale de-a lungul aceluiași litoral, s-a pus problema dacă litoralul maritim cu strâmtori de o leghe marină de-a lungul țărmului Golfului pot fi considerate într-adevăr mare teritorială. În opinia Camerei Curții Internaționale de Justiție, aceste ape nu reprezintă mare teritorială. Marea teritorială are în structura sa platou continental și mare liberă sau zonă economică exclusivă. Zonele maritime din interiorul Golfului nu au în structura lor niciuna dintre aceste zone. În acest caz, linia de închidere a Golfului reprezintă “țărmul” în sensul liniei de bază a mării teritoriale, indiferent dacă apele Golfului sunt considerate ca făcând obiectul unei suveranități comune sau așa cum argumentează Honduras, că sunt ape care aparțin unor suveranități distincte dar care nu sunt delimitate. Regiunile de litoral maritime interioare pot fi considerate ca fiind ape interioare ale statului de coastă, fără a face obiectul unei suveranități comune. Chiar dacă aceste ape ar face obiectul unei suveranități comune, așa cum sunt considerate toate apele din Golf, cu drepturile la pasajul inofensiv, cu tot cu provocările și problemele sale de acces la navigație, este valabilă etichetarea de ape interioare. Nu este nicio îndoială că această lege care se aplică mărilor, platourilor mărilor și subsolului acestora dincolo de coastă, se aplică și zonei dincolo de Golful Fonseca. Astfel, întotdeauna, temeiul acestor drepturi depinde și reflectă poziția teritorială a țărmului căruia aceste drepturi sunt accesorii iar țărmul unui golf reprezintă linia de închidere a golfului, pentru apele din interior ce fac obiectul suveranității. De vreme ce situația juridică a părții dinspre pământ a liniei de închidere este cea a suveranității comune, rezultă că toate cele trei suveranități comune trebuie să fie întemeiate dincolo de linia de închidere a mării teritoriale, platoului continental și zonei economice exclusive. Acest lucru trebuie să se refere atât la drepturile platoului continental aparținând ipso jure celor trei state de coastă cât și la zona economică exclusivă care necesită revendicare. Indiferent ce situație va fi adoptată sau va fi înlocuită de împărțirea și delimitarea în trei zone separate, interiorul Golfului reprezintă o chestiune care ține de decizia celor trei state. Oricare astfel de delimitare a zonelor maritime nu va putea fi afectată de un acord în temeiul dreptului internațional.
În concluzia instanței, condominiumul apelor din Golf înseamnă prezența tripartită la linia de închidere, nefiind exclus din drepturile legate de apele oceanului dincolo de baie, fiind de departe, cel mai lung țărm din Golf și singurul care înfruntă oceanul. Dacă linia de închidere Punta Amapala – Punta Cosiguina este și linie de bază atunci nu există în Golf ape teritoriale ale celorlalte două state care ar avea rolul de a închide drumul Hondurasului înapoi în Golf. Zonele exclusive ale litoralului maritim din Golf au rămas limitate la 3 mile marine în adâncime și, așa cum amândouă Părțile au fost de acord, nu sunt mări teritoriale ci ape interioare ca obiecte ale unei singure suveranități exclusive, făcând astfel ca zona de mare de la linia de închidere a Golfului să facă posibilă existența mările teritoriale moderne. Susținând că există mări teritoriale în interiorul Golfului s-ar crea o nepotrivire cu faptul că apele Golfului formează o baie istorică, iar dacă apele interioare ale Golfului ar face obiectul unei suveranități comune, toate cele trei state de coastă ar avea dreptul la mare teritorială în afara golfului.
Pentru completarea gamei argumentelor invocate de către Curte, este de menționat că cel mai important aspect subliniat de Judecătorul Oda în opinia sa, separată la Hotărârea Curții, reprezentând și cea mai simplă dintre consecințele procesului de dezvoltare al dreptului mării este acela că nu se știe încă despre existența unui concept juridic al “băii care aparține mai multor state”, ale cărei ape să fie ape interioare.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, raționamentul Judecătorului Oda este acela că „baia istorică”, noțiune apărută la sfârșitul secolului trecut în același timp cu noul trend de a acorda importanță juridică specială noțiunii de baie, este folosit numai de la începutul acestui secol. Acest raționament nu se regăsește într-un regim care conține reguli diferite de acelea care guvernează o baie normală. Datorită lărgimii lor mari la deschidere și lipsei de pătrundere în teritoriul terestru, băile istorice sunt acele băi care nu pot fi în mod normal clasificate juridic ca fiind băi dar pot avea același statut juridic de băi. Noțiunea de baie istorică nu sugerează faptul că statutul juridic al apelor înseamnă altceva decât ape interioare ale statutului de coastă. Apele mării adiacente coastelor unui stat, în baza conceptului contemporan al dreptului mării, sunt fie mare teritorială fie ape interioare.
Nu este surprinzător că nu a apărut niciodată în dreptul internațional vreo regulă care să reglementeze băile care aparțin mai multor state (toate codificările moderne în vigoare exclud, expressis verbis, această ipoteză). Conceptul de ape interioare, care apare numai ca ape interne, din perspectiva normei juridice, în paralel cu fixarea limitei apelor teritoriale, în interiorul unei jurisdicții date, implică delimitarea sau semidelimitarea apelor corespunzătoare. Această delimitare este absentă sau dispare când țărmurile unei băi geografice sunt atât de împărțite între state încât nu se mai pot îndeplini criteriile unei băi juridice. Acest lucru este confirmat tacit de inexistența oricăror prevederi referitoare la delimitarea sau împărțirea apelor interioare atât în Convenția din 1958 cât și în cea din 1982, astfel că apele interioare ale unui stat nu se pot învecina cu apele interioare ale altui stat.
Abaterile de la criteriile geografice solicitate pentru o baie juridică au fost fundamentate pe rațiuni istorice pentru anumite trăsături topografice, dreptul contemporan al mării recunoscând în mod clar ideea de baie istorică. Nu se va aplica regimul juridic stipulat în Convențiile din 1958 și 1982 așa-numitelor „băi istorice”, cu consecința că denumesc baia unui singur stat. Din punct de vedere geografic, aceste elemente nu sunt condiții stricte ale calificării juridice a băii, însemnând că astfel se definește o baie în scopuri juridice (cum ar fi lărgimea gurii sau adâncimea penetrării în teritoriul terestru).
Pe scurt, noțiunea de “ape istorice” a devenit practic pletoric și, de aceea, nu apare în niciuna dintre convențiile din 1958 și 1982. Din acest motiv, nu este atât de mult considerată o noțiune ci o expunere pregnantă a titlului istoric în baza căreia pretenția la un statut particular poate fi fundamentată. În Afacerea pescăriilor din 1951, a fost făcută o revendicare a unei ape istorice pentru justificarea statutului apelor interioare, cu toate că o pretenție la ape istorice, pentru apele unui golf, ar putea justifica conceptul de baie istorică al apelor care sunt ape interioare. Conceptul a fost utilizat în cazul Filipinelor, numai pentru justificarea statutului de mare teritorială, care a rezultat în cazul nașterii unui nou concept sui generis de „ape ale arhipelagurilor”. De aici rezultă că, apele istorice nu au o poziție juridică diferită de cea a spețelor care au fost îndelung acceptate, adică fie ape interioare, fie mare teritorială (sau, mai nou, instituția juridică a apelor arhipelagurilor). În concluzie, ape istorice ca atare nu au existat și nu există ca instituție independentă în dreptul mării. Accentuările terminologice existente în opinia judecătorului Oda complinesc Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în care nu se regăsesc aceste elemente, tocmai când s-a pretextat în Hotărâre presupunerea că Golful Fonseca este “o baie istorică, apele lui fiind în conformitate cu aceasta, ape istorice”.
Capitolul IV
Strâmtorile internaționale în jurisprudența
CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE
4.1. Noțiunea și regimul juridic al strâmtorilor internaționale
Prin importanța deosebită pe care o au pentru dezvoltarea comerțului, a economiei mondiale, pentru extinderea comunicațiilor internaționale și realizarea unei puternice colaborări între națiuni și popoare, se explică preocuparea pentru strâmtorile internaționale care servesc navigației atât în doctrina cât și în practica de drept internațional public.
Țara noastră a fost și este interesată în menținerea și elaborarea unui statut juridic echitabil strâmtorilor care servesc navigației internaționale, interes care sporește și prin faptul că aceasta este riverană la Dunăre, stăpânind două din cele trei guri ale acestui fluviu internațional.
Strâmtori internaționale sunt considerate ca niște întinderi de apă apărute între porțiuni de uscat, formând treceri înguste pentru navigație, regimul juridic al acestora reieșind din faptul că ele permit legătura dintre două părți ale mării libere sau zone economice exclusive. Într-o definiție sintetică, strâmtorile formează o cale de comunicație naturală între două spații maritime.
Dată fiind diversitatea condițiilor de ordin geographic, economic și politic în care se desfășura navigația prin strâmtori, până la cea de-a treia Conferință a Organizației Națiunilor Unite asupra dreptului mării, nu s-a ajuns la convenirea unor reglementări general acceptate, aplicabile navigației prin strâmtori. Prin regimul navigației stabilit separat pentru fiecare strâmtoare internațională, se reflectă în moduri diferite măsura armonizării principiului libertății navigației cu drepturile statelor în marea teritorială.
În art. 34-45 din Convenția asupra dreptului mării din 1982 de la , în partea a III-a este definit statutul juridic al apelor care formează strâmtorile și sunt folosite pentru navigația internațională, respectiv dreptul de liberă trecere a navelor prin strâmtori, drepturile și obligațiile statelor riverane, precum și obligațiile vaselor în timpul trecerii acestora prin strâmtori.
Convenția reține ca principiu general, că regimul trecerii prin strâmtori nu trebuie să afecteze statutul juridic al apelor care formează aceste strâmtori și nici exercitarea de către statele riverane a suveranității și jurisdicției lor asupra acestor ape, spațiul aerian, solul și subsolul lor.
Ca o noutate în ceea ce privește trecerea prin strâmtori, în Convenția din 1982 este definită noțiunea dreptului de trecere în tranzit „ca o dezvoltare a dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială”.
În virtutea aplicării principiului libertății navigației, dreptul de trecere în tranzit prin strâmtori este acordat tuturor navelor. Acest drept este posibil dacă îndeplinește anumite condiții:
tranzitul trebuie să fie rapid și continuu, în sensul că trecerea prin strâmtori să reprezinte o parte din itinerariul normal al navei;
în exercitarea dreptului la tranzit navele trebuie să se abțină de la amenințarea cu forța sau folosirea acesteia împotriva suveranității, integrității teritoriale și independenței statelor riverane strâmtorilor, de la activitățile care ar putea stânjeni navigația;
să respecte reglementările general acceptate privind poluarea în spațiile marine.
Statele riverane la rândul lor, pentru asigurarea unui flux normal al navigației au dreptul de a adopta legi și reglementări privind desfășurarea navigației, inclusiv separarea liniilor de trafic, prevenirea și controlul poluării, în aplicarea acestor măsuri trebuind să se aplice principiul nediscriminării.
Toate aceste reglementări sunt precizate în Convenția din 1982 privind dreptul mării, ele neafectând regimurile juridice particulare ale unor strâmtori, stabilite anterior, în întregime sau în parte, prin intermediul unor convenții încă în vigoare.
4.2. Jurisprudență
Afacerea Strâmtorii
Prima problemă cu privire la care Curtea Internațională de Justiție ce a fost chemată să se pronunțe, a fost cunoscută sub denumirea de „Afacerea Strâmtorii Corfu”, în care R.P. Albania și Anglia figurau ca părți.
Faptele care au dat naștere diferendului dedus spre rezolvare Curții Internaționale de Justiție au fost următoarele: în ziua de 22 octombrie 1946, un grup de nave militare britanice a intrat în apele teritoriale ale R.P. Albania fără aprobarea guvernului albanez. Două contratorpilatoare britanice au lovit mine așezate în timpul celui de-al doilea război mondial și a căror existență nu era cunoscută autorităților albaneze. Ulterior, la 12 și 13 noiembrie 1946, nave militare ale Marii Britanii au pătruns din nou, de asemenea fără încuviințarea guvernului albanez, în aceleași ape teritoriale, procedând la operații de deminare.
Consiliul de Securitate a recomandat ca incidentul să fie soluționat de Curtea Internațională de Justiție, iar părțile au fost de acord. Curtea a pronunțat în această afacere trei decizii:
prima la 25 martie 1948, prin care se declară competentă să soluționeze cazul și consideră fără utilitate, în raport cu acceptarea ad-hoc de către părți a componenței Curții, examinarea cererii albaneze de a se pronunța decât Curții Internaționale de Justiție;
a doua – la 9 aprilie 1949 – asupra fondului;
a treia – la 15 decembrie 1949 – cu privire la cuantumul reparațiilor.
În fond, Curtea a fost sesizată cu două probleme: una privind răspunderea R.P. Albaneze cu privire la pagubele cauzate prin exploziile minelor, a doua privind răspunderea ce revine Marii Britanii, ca urmare a efectuării unor operații de deminare în apele teritoriale albaneze, fără încuviințarea autorității competente. Printr-un compromis încheiat anterior, părțile au fost de acord să defere Curții în acești termini, diferendumul astfel ivit.
Cu privire la primul punct al litigiului, Curtea a decis pe baza unor probe pe cât de indirecte, pe atât de discutabile că R. P. este răspunzătoare pentru pagubele pricinuite navelor engleze. După cum se subliniază pe bună dreptate în literatura de specialitate, în rezolvarea acestui aspect, Curtea a pornit de la o concepție greșită în privința trecerii inofensive a navelor de război prin strâmtori, nerecunoscând că prima pătrundere a navelor engleze în apele teritoriale albaneze, aceea din 22 octombrie 1946, constituie o încălcare a suveranității unui stat. De notat că soluția acestui prim aspect al diferendumului a fost dată cu șase opinii separate.
Cu privire la cel de-al doilea aspect al litigiului, Curtea a stabilit în unanimitate că, dată fiind poziția geografică a strâmtorii Corfu, R.P. Albania este îndreptățită să reglementeze trecerea inofensivă a navelor prin această strâmtoare. Pornind de la acest considerent, Curtea a apreciat că dacă pătrunderea în Strâmtoarea Corfu la data de 22 octombrie 1946 putea fi interpretată ca o trecere inofensivă, pătrunderile făcute în zilele de 12 și 13 noiembrie 1946 constituiau o încălcare a suveranității albaneze.
Prin decizia din 15 decembrie 1949, Curtea a acordat despăgubiri materiale Marii Britanii.
Decizia de fond, aceea din 9 aprilie 1949 nu are numai o semnificație juridică. Curtea a condamnat pătrunderile repetate de vase de război, aparținând unui stat posesor al unei mari flote militare, în marea teritorială a unui stat „care la începutul anului 1946, se proclamase republică democrat-populară și adoptase un regim care nu era pe placul cercurilor reacționare din Marea Britanie”.
Strâmtorile daneze supuse jurisdicției Curții Internaționale de Justiție
Atitudinea Curții în Afacerea privind trecerea prin Marele Belt ce a fost supusă jurisdicției Curții Internaționale de Justiție de către Finlanda la 17 mai 1991, deși ar fi putut face numeroase precizări, a fost ultrarezervată în ceea ce privește limitele întinderii drepturilor statului riveran unei strâmtori. Detalii ale poziției deosebit de critice față de instanța, care prin Ordinul din 29 iulie 1991 nu a reușit nici măcar să indice dreptul aplicabil în speță, reies din faptul că Finlanda pornește formalitățile jurisdicționale asupra Danemarcei, cu privire controversa privind pasajul prin Strâmtoarea Marele Belt (Storebelt) și la proiectul guvernului Danemarcei prin care se dorește construirea unei rute fixe de trafic, care să lege canalele de Est și de Vest ale Strâmtorii Marelui Belt atât rutier cât și pe calea ferată. Urmarea acestui proiect și, în particular, a programatelor poduri suspendate la mare înălțime peste Canalul de Est ar determina pentru navele de tracțiune de peste 65 metri înălțime, închiderea permanentă a Mării Baltice, prin aceasta fiind împiedicată trecerea platformelor de foraj și a platformelor petroliere care sunt fabricate în Finlanda și care necesită mai mult spațiu. Finlanda a solicitat Curții să judece și să statueze că:
există un drept liber de trecere prin Strâmtoarea Marele Belt de care se bucură toate navele care intră sau ies din șantierele navale din porturile finlandeze;
dreptul se extinde asupra platformelor petroliere, platformelor de foraj și oricăror alte vase;
construcția unui pod fix peste Strâmtoarea Marele Belt, poate fi incompatibilă cu exercitarea dreptului de pasaj anterior prevăzută, așa cum plănuia Danemarca;
Danemarca și Finlanda să fie obligate să înceapă negocierile, cu bună credință;
precizarea garanțiilor dreptului de trecere.
La data de 23 mai 1991 Finlanda solicită Curții dispunerea unor măsuri provizorii ce se referă la oprirea oricăror acțiuni de construcție la podul de pe Canalul de Est care ar înfrâna trecerea vapoarelor, în particular a platformelor petroliere și a platformelor de foraj între porturile și șantierele navale finlandeze ca și reținerea Danemarcei de la orice acțiune care ar putea dăuna rezultatelor procedurilor jurisdicționale deja izbucnite. Curtea precizează prin Ordinul din 29 iulie 1991 că dreptul pretextat de Finlanda este dreptul de trecere prin Strâmtoarea Marele Belt a navelor, inclusiv platformele petroliere și platformele de foraj. Canalul de Est din Strâmtoarea Marele Belt este singura cale de acces din și în Marea Baltică, pentru anumite nave. Admiterea Danemarcei că există pentru navele comerciale ale tuturor statelor, un drept liber de trecere prin strâmtorile daneze, aceasta neagă aplicarea sa și la structuri mai înalte de 170 de metri de la bază, cu specificarea că astfel de structuri nu pot fi calificate juridic drept nave. Deasemenea, Danemarca precizează că nu pot fi luate măsuri provizorii datorită faptului că acest caz nu a fost soluționat în favoarea Finlandei. Curtea consemnează că nu dreptul liber de trecere este cauza disputelor ci natura și întinderea sa, afirmând că el poate fi protejat de măsuri provizorii.
Instanța precizează că măsurile provizorii sunt justificate dacă este o urgență, în sensul că, există vreo acțiune care prejudiciază drepturile oricărei părți. Înainte de sfârșitul anului 1994, potrivit schițelor de construcție a podului din Canalul de Est, nu apărea vreo dificultate care să rețină accesul prin strâmtoare, motiv pentru care Danemarca afirma că nu era necesară menționarea unor măsuri provizorii. În afara acestui fapt, Curtea a ținut cont de asigurările Danemarcei că nu va opri în nici un fel exercitarea dreptului de trecere prin strâmtoare, inclusiv în ceea ce privește platformele petroliere sau platformele de foraj și nu va pune Finlanda, până la sfârșitul anului 1994, în situația de a-și exercita acest drept pe o rută mai puțin acceptabilă sau mai costisitoare. Proiectul danez, așa cum a susținut Finlanda, a provocat pagube intereselor sale economice, deoarece accesul navelor ar fi fost împiedicat de construcția podului peste Canalul de Est, existența proiectului având un randament negativ asupra posibililor clienți ai șantierelor finlandeze. Cu toate acestea, Curtea a arătat că Finlanda nu a adus dovezi cu privire la aceste presupuse daune.
Cererea de indicare a unor măsuri provizorii se respinge în unanimitate printr-un Ordin al Curții, în timp ce negocierile între părțile implicate cu privire la obiectul cauzei pendinte, cu scopul de a se ajunge la o înțelegere, era binevenită.
Finlanda se desistează în urma plății unei compensații financiare la 3 septembrie 1992 , și, este dispusă, prin ordinul Președintelui Curții din 10 decembrie 1992, scoaterea cauzei de pe rolul instanței.
Capitolul V
JURISPRUDENȚA CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE PRIVIND
MAREA TERITORIALĂ, PLATOUL CONTINENTAL,
ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ ȘI MAREA LIBERĂ
5.1. Marea teritorială
Conceptul de mare teritorială
Marea teritorială reprezintă partea de mare contiguă țărmului, care se extinde în mare, de regulă până la distanța de 12 mile marine și face parte din teritoriul de stat, fiind supusă suveranității statului riveran, suveranitate ce se extinde asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale și asupra solului și subsolului acesteia.
În art. 2 din Convenția din 1982 se definește prin regula suveranității, regimul juridic al mării teritoriale, pe care o specifică sub următoarele trei aspecte:
suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul său și de apele sale interioare, iar în cazul unui stat arhipelag, dincolo de apele sale arhipelagice, asupra unei zone a mării adiacente desemnate sub numele de mare teritorială;
această suveranitate se întinde asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum și asupra fundului acestei mări și subsolului ei;
suveranitatea asupra mării teritoriale se exercită în condițiile prevăzute de dispozițiile prezentei convenții și de celelalte reguli de drept internațional.
De aici reiese că sfera de aplicare a suveranității include:
spațiul acvatic;
spațiul aerian, sol și subsol;
și se exercită în condiții determinate.
Convenția din 1982, spre deosebire de Convențiile din 1958 și 1960, care nu au reușit să fixeze lățimea mării teritoriale, prevede și limitele în interiorul cărora se exercită suveranitatea, în sensul că stabilește la 12 mile lățimea mării teritoriale, prevăzând atât limita exterioară cât și liniile de bază de la care se măsoară această lățime.
Art. 3 din Convenție stipulează că orice stat are dreptul de a fixa lățimea mării sale teritoriale, lățime care nu va depăși 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază, așa cum s-a stabilit prin prezenta convenție, făcându-se următoarele două precizări:
această limită reprezintă un maximum pe care statele nu sunt obligate să-l atingă, dar pe care sunt ținute să nu-l depășească;
în anumite situații când este vorba de state cu țărmuri față în față sau limitrofe, este posibil ca limita de 12 mile pentru marea teritorială a fiecărui stat, să nu poată fi atinsă din cauza dimensiunilor reduse, în zona respectivă.
Art. 15 din Convenție dispune în astfel de cazuri că pentru rezolvarea echitabilă a unei asemenea situații niciunul dintre state nu are dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să-și extindă marea teritorială dincolo de linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază, de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăreia dintre cele două state. Prin Convenția din 1958 (art. 12) a fost prevăzută și linia echidistantă.
O altă problemă care se pune în ceea ce privește delimitarea mării teritoriale este cea referitoare la punctul de la care se pornește pentru măsurarea celor 12 mile. Răspunsul la această întrebare îl oferă Convenția din 1982 în art. 4-13.
În acest sens art. 4 prevede că limita exterioară a mării teritoriale este constituită de o linie având fiecare punct la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale din punctul cel mai apropiat al liniei de bază.
Pentru determinarea lățimii mării teritoriale se iau în considerare liniile de bază (adică limitele interioare ale mării teritoriale sau liniile spre țărm).
Stabilirea liniei de bază variază în funcție de configurația țărmului, astfel:
în cazul în care țărmul este liniar, fără sinuozități, intrânduri, eroziuni adânci sau fără insule și stânci aflate în imediata apropiere a țărmului, linia de bază coincide cu linia țărmului sau cu linia celui mai mare reflux, este deci o line de bază normală.
pentru țărmurile cu crestături și tăieturi adânci sau dacă există un șir de insule de-a lungul țărmului apropiate de acesta poate fi folosită metoda liniilor de bază drepte.
Metoda liniilor de bază drepte pentru stabilirea lățimii mării teritoriale a fost recunoscută de Curtea Internațională de Justiție, în hotărârea pronunțată la 18 decembrie 1951, privind cazul pescăriilor anglo-norvegiene, ca fiind conformă cu dreptul internațional în vigoare.
Curtea, în considerentele hotărârii, în urma examinării condițiilor geografice specifice ale coastei norvegiene, a reținut existența unui adevărat zid de stâncă cu o lungime de 1.500 km., compus din 120.000 formațiuni de insule, insulițe, stânci recife strâns legate de țărm, care formează o unitate din punct de vedere geografic.
Cu privire la liniile de bază drepte, art. 7 alin. 3-4 face referire la metoda stabilirii acestor linii, în cazul unui țărm foarte instabil datorită prezenței unei delte sau a altor condiții naturale; la faptul că traseul liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod sensibil de la direcția generală a țărmului; la faptul că liniile de bază drepte nu trebuie să fie trase spre ridicăturile fundului mării care rămân descoperite în timpul refluxului sau să se pornească de la acestea, decât atunci când pe ele sunt amplasate faruri sau instalații similare, care se află în permanență deasupra nivelului mării.
Este prevăzută o anumită limită în ceea ce privește metoda liniilor de bază drepte, în sensul că această metodă nu poate fi aplicată de către un stat în așa fel încât să taie legătura dintre marea teritorială a altui stat cu marea liberă sau cu zona economică exclusivă (art. 7 alin. 6).
Art. 9-12 au în vedere circumstanțe concrete speciale cum sunt gurile fluviilor, golfurile, porturile și radele. De exemplu, statele riverane pot trasa linia de bază de-a curmezișul gurii fluviului care se varsă direct în mare.
b. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție privind marea teritorială
Afacerea pescăriilor anglo-norvegiene, din 1951
Curtea Internațională de Justiție, a susținut referitor la acest caz, legalitatea sistemului norvegian care alesese un număr de puncte de-a lungul țărmului, și le unise prin linii drepte, cea mai lungă dintre ele fiind de 44 mile marine. În cazul Norvegiei, metoda liniilor de bază drepte a fost justificată prin caracterul foarte crestat al țărmurilor. Singura limitare a principiului discreționar al acțiunii statului de coastă, care a fost subliniată de Curte și încorporată ulterior, pe motiv cutumiar, în Convenția de la Geneva din 1958, este aceea că linia de bază trebuie să urmeze direcția generală a litoralului.
Curtea Internațională de Justiție în Hotărârea sa din 1951 a afirmat că pământul este cel care conferă statului riveran un drept asupra apelor care îi scaldă țărmurile.
Numeroase state au preferat în locul „liniei de pământ”, care este linia mării în reflux, o „linie de apă” trasată în conformitate cu metoda „liniilor de baza drepte care unesc punctele apropiate” fiind constituită din reliefurile cele mai accentuate în larg. Această soluție a fost dată de către Curtea Internațională de Justiție în 1951 în Afacerea pescăriilor anglo-norvegiene, și mai apoi reluată în Convenția din 1958 și în cea din 1982.
Disputa frontierei terestre, maritime și insulare, El Salvador contra Honduras, Nicaragua intervenient (Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 11 septembrie 1992)
Curtea Internațională de Justiție a făcut prin această speță, precizări în ceea ce privește marea teritorială: dreptul modern al mării a considerat marea teritorială de la liniile de bază, adică linia apei în reflux sau linia de închidere pretinsă în cadrul suveranității. Regimul juridic al mării teritoriale este precizat în conexiune cu celelalte zone ale mării: “o mare teritorială are, în mod normal, dincolo de ea platou continental și fie mare liberă fie (în anumite cazuri cu jurisdicția asupra unei zone contigue) zonă economică exclusivă”.
Judecătorul Oda în opinia sa separată, a evocat statutul juridic al apelor Golfului Fonseca. El a contestat și competența instanței de a delimita mările teritoriale ale celor trei state riverane în Golf. Se face referire la art. 15 din Convenția privind dreptul mării: metoda echidistanței este regulă în delimitarea mării teritoriale a statelor vecine, fie opuse, fie alăturate și forma țărmului ca linie de bază este importantă pentru măsurarea mării teritoriale. În ce privește Golful Fonseca, punctele terminus ale frontierelor terestre dintre El Salvador și Honduras și între Honduras și Nicaragua, sunt de o însemnătate crucială pentru delimitarea mărilor teritoriale respective. Prin instanță s-aa stabilit că punctul terminus al frontierei terestre dintre și este nord-vestul insulei Ramaditas în gura râului Goascoran.
Este limpede că Honduras, situată între El Salvador și Nicaragua, din punct de vedere geografic, nu este îndreptățită să pretindă nici o mare teritorială dincolo de punctul de întâlnire, aflat undeva în Golf, al mărilor teritoriale corespunzătoare celor trei state riverane.
În Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 1992, o altă chestiune clarificată este aceea a dreptului de acces la mare al statelor fără litoral. În cazul unei băi închise la care sunt riverane mai multe state, este indispensabil să se asigure că toate aceste state se bucură de drepturile de acces la ocean, mai ales deoarece este el indispensabil ca toate canalele de intrare în baie să fie disponibile uzului tuturor.
Afacerea platoului continental dintre Tunisia și Libia (Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 24 februarie 1982)
În această speță, instanța a conservat primatul principiului echidistanței și cel al liniei mediane care, în ceea ce privește marea teritorială, au meritul simplicității: “la 12 mm, distorsiunile cauzate de particularitățile unui țărm nu sunt excesiv amplificate”.
Hotărârea pe fond a Curții în Afacerea Corfu (Marea Britanie contra ) din 4 aprilie 1949
Această hotărâre a Curții Internaționale de Justiție este cea mai explicită consacrare jurisprudențială a limitelor jurisdicției statului riveran asupra mării teritoriale. De altfel, incidentul din Strâmtoarea Corfu a marcat debutul activității jurisdicționale a Curții în disputele interstatale, provocând 3 hotărâri ale Curții Internaționale de Justiție. În temeiul administrării probelor, instanța a hotărât că poartă răspunderea pentru exploziile celor două distrugătoare sub pavilion britanic care avuseseră loc în apele albaneze și pentru toate consecințele acestora (morții și răniții înregistrați de cele două echipaje). Curtea arată că, deși nu admite concluzia că Albania ar fi amplasat direct minele sau că ar fi aprobat vreo acțiune de amplasare a acestor mine desfășurată de flota iugoslavă, acestea nu ar fi putut, totuși, fi amplasate fără știința guvernului albanez. Instanța a precizat că interiorul frontierelor, un control exagerat exercitat de un stat, poate face imposibilă furnizarea directă a dovezilor sau faptelor angajând responsabilitatea sa internațională. Pe baza unei ipotetice luări la cunoștință a guvernului albanez de amplasarea minelor în apele sale teritoriale, Curtea a precizat și că, acesta ar fi fost obligat să notifice “în beneficiul transportului maritim, în general, existența unui câmp minat în apele albaneze și să avertizeze navele de război britanice de pericolul iminent la care se expun”. Datorită faptului că această obligație nu fusese respectată de către Albania, Curtea a stabilit responsabilitatea acesteia cu 11 voturi la 5, și, și-a rezervat competența de a stabili, ulterior, cuantumul compensației, în baza compromisului britanico-albanian.
Statul riveran are astfel obligația de a nu împiedica trecerea inofensivă a navelor străine, obligație codificată ulterior nu numai în dreptul general al mării ci și în Convenția de la Londra cu privire la salvgardarea vieții omenești pe mare. Normele juridice care alcătuiesc esența dreptului de trecere (pasaj) inofensivă în marea teritorială se referă la neexercitarea vreunei discriminări de drept sau de fapt împotriva navelor unui anumit stat, la neperceperea taxelor de la navele străine pentru simpla lor trecere prin marea teritorială, la neimpunerea regulilor privitoare la concepțiunea, construcția sau echiparea navelor străine și la semnalizarea printr-o publicitate adecvată orice pericol pentru navigație în marea sa teritorială, despre care are cunoștință.
Împotriva Marii Britanii a fost depus un contramemoriu prin care Albania, a acuzat-o de violarea suveranității sale prin trimiterea navelor în apele teritoriale albaneze și prin desfășurarea operațiunilor de curățare de mine, în apele albaneze după explozii. Curtea nu a admis una dintre aceste plângeri, precizând că Marea Britanie și-a exercitat dreptul de pasaj inofensiv prin strâmtorile internaționale: “Este, în opinia Curții, general recunoscut și în concordanță cu cutuma internațională faptul că statele au, pe timp de pace, dreptul de a-și trimite navele de război prin strâmtorile servind navigației internaționale care leagă două porțiuni de mare liberă fără vreo autorizație prealabilă din partea autorităților statului de coastă, cu condiția ca pasajul să fie inofensiv. Cu excepția situațiilor când o convenție internațională stipulează altfel, nu există nici un drept al statului riveran de a interzice un astfel de pasaj prin strâmtoare pe timp de pace”. În legătură cu al doilea cap de acuzare, Curtea Internațională de Justiție a stabilit în unanimitate că operațiunile de curățare desfășurate de flota britanică în apele albaneze în noiembrie 1946 violaseră suveranitatea Albaniei deoarece nu existase acceptul guvernului albanez, și că această declarație a Curții reprezintă o satisfacție adecvată unei asemenea violări”. În particular, Curtea Internațională de Justiție nu a acceptat noțiunea de “auto-apărare” folosită de Marea Britanie în susținerea intervenției sale, și, la 15 decembrie 1949, a pronunțat o Hotărâre cu 12 voturi pentru și 2 contra, hotărâre care încheie definitiv controversa, stabilind cuantumul reparațiilor datorate Marii Britanii de către Albania la 843.947 lire sterline. Guvernul albanez nu a participat la etapă finală a procedurilor, suma datorată fiind plătită 48 de ani mai târziu.
Afacerea activităților militare și paramilitare în Nicaragua, contra S.U.A (Hotărârea pe fond din 27 iunie 1986)
Deși diferendul are ca obiect principal chestiunea responsabilității S.U.A. pentru ajutorul acordat mișcărilor opozante regimului aflat la putere în Nicaragua, există câteva mențiuni referitoare la competențele statului riveran în marea teritorială, în contextul disputelor referitoare la solicitarea adoptării de măsuri conservatorii din partea S.U.A. Potrivit opiniei Curții, statul de coastă exercită competențe exclusive din punct de vedere economic (pescuit, exploatarea resurselor minerale) și în materie de poliție.
În virtutea suveranității sale, statul de coastă poate reglementa accesul în porturile sale. Astfel, se precizează că pentru a putea fi permis accesul în porturi, navele străine au un drept cutumiar de pasaj inofensiv prin apele teritoriale cu scopul intrării sau ieșirii în și din apele interioare, iar art. 18, par. 1 (b) din Convenția O.N.U. privind dreptul mării din 10 decembrie 1982 nu face decât să codifice dreptul internațional cutumiar în această chestiune. De vreme ce libertatea de navigație este garantată, întâi în zona economică exclusivă care poate exista dincolo de apele teritoriale și, în al doilea rând, dincolo de apele teritoriale și în marea liberă (art. 87), rezultă că orice state care se bucură de dreptul de acces în porturi pentru navele sale, se bucură a fortiori și de toate libertățile necesare navigației maritime. Libertatea de comunicare și libertatea comerțului maritim este încălcată, dacă dreptul de acces în port este stingherit de amplasarea unor mine de către alt stat. Obstacolul în navigația în aceste zone prejudiciază atât suveranitatea statului de coastă asupra apelor interioare cât și dreptul de acces liber de care se bucură navele străine.
Curtea a respectat drepturile statelor care nu sunt părți la acest caz, în fața ei semnalând categoric că, întretăierea cu dreptul de acces în porturile din Nicaragua pare să aibă un efect contrar economiei Nicaraguei și relațiilor comerciale cu oricare stat, ale cărui nave se bucură de dreptul de acces în porturile sale. În conformitate cu acestea, Curtea a statuat că amplasarea minelor în porturi sau în apropierea porturilor statului Nicaragua, reprezintă o încălcare în detrimentul statului Nicaragua, a libertății de comunicare și a comerțului maritim.
Opinia diferită a Judecătorului Jennings exprimată în legătură cu această afacere, evidențiază rolul precedentului judiciar din Afacerea Corfu și al argumentului a fortiori în construirea fundamentelor de jure ale hotărârii Curții din 1986: responsabilitatea S.U.A. pentru situarea nenotificată a unor mine în porturile nicaraguaene, care în aparență s-a încheiat cu păgubirea unui număr de vase comerciale, unele aflate sub pavilioanele unor state terțe, pare să fie o problemă care nu reiese din conținutul unor tratate multilaterale și de aceea se află în jurisdicția Curții. Prin pronunțarea sa anterioară cu privire la amplasarea minelor în Afacerea Canalului Corfu, în legătură cu responsabilitatea pentru daunele provocate de mine, Curtea nu a găsit necesar să invoce prevederile Cartei Națiunilor Unite. În anul 1949, Curtea a folosit în obligația de consemnare a existenței minelor „în beneficiul navigației în general” și obligația, bazată pe anumite principii generale și bine-recunoscute, anume: considerații elementare de umanitate, chiar mai precise în timp de pace decât în timp de război, principiul libertății de comunicare maritimă și chiar obligația fiecărui stat de a nu permite folosirea propriului teritoriu pentru acte contrare drepturilor altui stat. Această normă juridică se aplică a fortiori când un stat amplasează mine în porturile altui stat sau în vecinătatea acestora, și nu notifică acest fapt. Nici dacă această concluzie se întemeiază pe art. 51 din Carta Națiunilor Unite, chiar presupunând că S.U.A. ar fi acționat în legitimă apărare, lipsa notificării navelor tot ar face ilegală amplasarea minelor.
5.2. Platoul continental
Noțiune
Platoul continental, din punct de vedere geologic, reprezintă prelungirea țărmului, care coboară sub apele mării, până la marginea continentală, unde, de regulă, marea nu atinge adâncimi mai mari de 150-200 m și se continuă cu taluzul continental abrupt, spre marile adâncimi ale mărilor și oceanelor.
Platoul continental are lățimi extrem de diferite, de-a lungul țărmurilor continentale și insulelor, acestea întinzându-se de la sute de kilometri în larg, până la doar unu sau doi kilometri, putând chiar să nu existe, din punct de vedere geologic.
Din punct de vedere al resurselor naturale, solul marin al platoului continental este bogat în resurse vegetale și animale: bureți de mare, corali, scoici, din care unele purtătoare de perle (Golful Mexic, Golful Persic, insula Sri Lanka, unele insule din Pacific). Subsolul platoului continental conține, în unele zone, importante zăcăminte de cărbune, fier, zinc, dar mai ales țiței și gaze.
Consacrarea juridică a unui asemenea spațiu marin a apărut și s-a impus, la început, pe cale cutumiară, după cel de-al doilea război mondial, în urma perfecționării mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor sale naturale. Acest proces a fost prevăzut de Declarația din 28 septembrie 1945 dată de H. Truman președintele S.U.A., prin care se revendica dreptul de jurisdicție și control asupra solului și subsolului platoului continental al coastelor S.U.A. și prin care se recunoștea, în mod expres, caracterul de “mare liberă“ al apelor de suprafață. Această declarația a fost urmată de alte asemenea declarații, din partea unor state cu litoraluri întinse, astfel că, într-un interval relativ scurt de timp, recunoașterea unor drepturi suverane asupra exploatării resurselor platoului continental a dobândit valoarea unei norme cutumiare. Convenția asupra platoului continental, încheiată la Geneva în 1958, consacră, pe cale convențională, acest nou spațiu marin, cu un regim juridic similar aceluia propus inițial, prin Declarația americană din 1945.
Articolul 76 al Convenției asupra dreptului mării din 1982 conține o definiție (delimitare) juridică a platoului continental, utilizând criterii mai precise decât acelea cuprinse în convenția din 1958. Această definiție-delimitare are în vedere o limită minimă și una maximă pentru platoul continental, utilizând criterii, uneori independente, în raport cu structura geologică a acestui spațiu. În lumina unei limite minime, convenția definește platoul continental ca fiind: “Solul și subsolul spațiilor submarine care se întinde, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru, până la limita exterioară a taluzului continental sau până la o distanță de 200 mile, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale, acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu ajunge până la o asemenea distanță”. Limita maximă a platoului continental, pentru cazurile în care prelungirea naturală a taluzului continental se întinde pe distanțe foarte mari, sub apele mării, este stabilită la cel mult 350 mile, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale sau până la 100 de mile, de la punctele unde adâncimea apei atinge 2.500 m. (art. 76, alin. 4 – 6).
Convenția din 1982 stabilește că delimitarea platoului continental, între state vecine sau ale căror țărmuri sunt situate față în față, se face prin acordul părților, care urmează să ajungă la o “soluție echitabilă”, în temeiul dreptului internațional (art. 83).
În ceea ce privește regimul juridic al platoului continental, statul riveran exercită asupra acestui spațiu “drepturi suverane de explorare și exploatare a resurselor sale naturale”. Articolul 77 al Convenției din 1982 stabilește că aceste resurse pot fi:
zăcăminte de hidrocarburi (țiței, gaze) sau de origine minerală;
specii sedentare de organisme vii care trăiesc în această zonă.
Deasemenea, statul riveran are dreptul de a construi și implanta în platoul continental, insule artificiale și alte instalații destinate explorării sau exploatării resurselor acestei zone.
Aceste drepturi trebuie însă exercitate în așa fel încât să nu stingherească regimul de mare liberă al apelor de deasupra, ca și libertatea spațiului aerian. Statul riveran nu poate împiedica alte state să instaleze și să utilizeze conducte și cabluri submarine în perimetrul platoului său continental.
b. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție privind platoul continental
Rolul Curții Internaționale de Justiție în materia platoului continental, a înregistrat o dezvoltare exponențială din două perspective complementare. Acestea se referă la precizarea, completarea și corectarea imperfecțiunilor și impreciziilor normelor juridice convenționale din noul drept al mării.
Etapele rolului Curții Internaționale de Justiție sunt perfect delimitate de următoarele hotărâri ale Curții, care vor fi dezbătute pe larg, în continuare:
Hotărârea din 1969 în Afacerea privind delimitarea platoului continental al Mării Nordului;
Hotărârea din 1982 în Afacerea privind delimitarea Platoului continental între și Libia;
Hotărârea din 1985 în Afacerea privind delimitarea platoului continental dintre Libia și ;
Hotărârea din 1993 în Afacerea privind delimitarea în regiunea situată între Groenlanda și Jan Mayen.
Delimitarea platoului continental din Marea Nordului
Ca urmare a perfecționării mijloacelor tehnice de forare submarină și de exploatare a bogățiilor naturale ce se află sub fundul mării, repartiția platoului continental al mărilor și oceanelor, prelungirea naturală submarină a teritoriului de coastă, capătă o însemnătate crescândă pentru toate statele care au frontiere maritime sau oceanice. Între Danemarca și Olanda, pe de o parte, și R.F. a Germaniei, pe de altă parte s-a ivit un diferend privind repartizarea platoului continental în Marea Nordului. La 20 februarie 1967, aceste țări au încheiat un compromis prin care, diferendul a fost transmis spre soluționare Curții Internaționale de Justiție. Prin acel compromis s-a cerut Curții să indice care sunt principiile pe baza cărora urmează să se delimiteze platoul continental al Mării Nordului, părțile convenind să delimiteze acel platou potrivit deciziei Curții.
La 20 februarie 1969, Curtea a pronunțat o interesantă decizie, cu atât mai interesantă cu cât materia în care s-a pronunțat instanța este în mare măsură, nouă și fără precedent judiciar. Prin hotărârea dată, Curtea a respins teza susținută în comun de Danemarca și Olanda, potrivit căreia, în cauză, principiul echidistanței ar trebui aplicat obligatoriu, fiind stabilit ca atare prin art. 6 al Convenției încheiate la în 1958, cu privire la platoul continental. Curtea a stabilit astfel că principiul echidistanței, deși înscris în Convenția de la Geneva ca obligatoriu pentru statele părți, nu se impune totuși ca o regulă general, ca un principiu de drept internațional unic pentru delimitarea platoului continental. Pe de altă parte, Curtea Internațională de Justiție a constatat că, aceeași convenție, deși semnată de R.F. a Germaniei, nu-i poate fi opusă acesteia deoarece ea nu a fost ratificată de acest stat.
Curtea a respins susținerile, după care, principiul în baza căruia urmează să se repartizeze platoul continental ar consta într-o distribuire a acestui teritoriu submarine, în părți juste și echitabile potrivit lungimii coastelor fiecărui stat. Curtea a considerat în esență că fiecare stat are dreptul la acele zone ale platoului continental care constituie prelungiri naturale ale teritoriului său sub mare și a căror delimitare nu trebuie să împieteze asupra unor zone asemănătoare, care constituie prelungiri naturale ale teritoriului de coastă a altui stat. Așadar, Curtea a decis că nu este vorba de împărțirea sau separația platoului continental ci de delimitarea acestuia în baza principiului prelungirii naturale, adoptat de Curte ca principiu de delimitare. Fără a exclude criteriul echidistanței, propunând în cauză aplicarea principiului recomandării naturale a teritoriului de coastă, Curtea Internațională de Justiție a sugerat ca delimitarea platoului continental din Marea Nordului să se facă pe calea unui acord între părți, acord ulterior care ar urma să țină seama de concluziile cuprinse în decizia Curții.
Analiza făcută de Curte în această materie nouă, principiile enunțate în decizie, argumentele folosite constituie o contribuție reală la îmbogățirea dreptului internațional, decizia fiind primită și examinată cu interes în cercurile politice și juridice ale majorității statelor și în primul rând ale celor ce au frontiere maritime.
Delimitarea platoului continental dintre Tunisia și Libia
În Afacerea delimitării platoului continental dintre Tunisia și Libia, Hotărârea pe fond din 24 februarie 1982 și cea privind revizuirea din 1985, Curtea a întărit, în primul rând, importanța noțiunii de adiacență, iar în al doilea rând a inserat câteva elemente interesante, care au i-au construit argumentația juridică: în primul rând a fost consfințită noua tendință prin sesiunile UNCLOS, sesiuni consacrate la acel moment de respingere a aplicării principiului prelungirii naturale a platoului continental (invocat de părți) datorită faptului că ne aflăm în prezența unui platou continental comun celor două state litigante. Prevederile cu caracter de lege ferenda la acel moment, se regăsesc codificate în art. 76, alin. 1 și art. 83, alin. 1 din Convenția de la Montego Bay și nu mai conțin referirea la prelungirea naturală a continentului în definiția platoului continental.
Pentru a ajunge la acest rezultat, în temeiul compromisului bilateral, Curtea a trebuit să aplice principiile echității, și datorită faptului că acestea nu erau general definite, instanța nu putea să se exprime limpede la acest punct. Curtea a întâmpinat dificultăți în precizarea principiilor echității care se aplică în acest caz, cu atât mai mult cu cât proiectul de art. 83 din Convenția de la Montego Bay nu indică vreun criteriu specific cu rol de ghid în cazurile de delimitări. Cum anterior instanța stabilise că factorul geografic nu putea fi luat în considerare în această situație și că nu au importanță mijloacele de obținere ci rezultatul în sine, doar aprecierea subiectivă a Curții a putut determina principiile echitabile pertinente. Prin aceasta, Curtea a estompat delimitarea dintre o decizie dată ex aequo et bono și una întemeiată pe aplicarea dreptului internațional, evaluând cu discreție totală caracterul echitabil al rezultatului.
Delimitarea platoului continental dintre Libia și Malta
În Afacerea privind delimitarea Platoului continental dintre Libia și Malta, Hotărârea pronunțată la 3 iunie 1985, Curtea și-a coordonat jurisprudența în urma modificărilor aduse de cea de a III-a Conferință O.N.U. privind dreptul mării, în ceea ce privește definirea întinderii platoului continental. Și în acest caz, Curtea a procedat în etape, în vederea desenării liniei de delimitare.
Datorită faptului că testul proporționalității se aplică frecvent de către Curte pentru verificarea echității rezultatelor, aplicarea acestuia a întâmpinat unele dificultăți iar în ceea ce privește delimitarea întregului areal, Curtea a arătat că nu s-au remarcat neconcordanțe majore care să conducă la concluzia că proporționalitatea, ca aspect al dreptății, nu ar fi fost realizată.
Două puncte principale de discuție pot fi sintetizate în raționamentul Curții:
Rolul hotărârii de neintervenție a Italiei în procedurile dintre părțile litigante este de a respecta toate pretențiile Italiei ce au avut drept rezultat o hotărâre care nu poate fi calificată drept “o rezolvare a disputei”, aduse în fața Curții. Semnificația se află în motivele insuficiente care au condus la hotărârea privind respingerea cererii de intervenție. Curtea nu a rezolvat chestiunea cererii de obținere a unei legături jurisdicționale, și chiar a împiedicat-o prin întemeierea hotărârii sale pe fundamente neconcludente și inconsistente, fiind dificil de acceptat modul în care a procedat aceasta. Legătura jurisdicțională ce reiese dintr-o hotărâre referitoare la punctul crucial al cererii de intervenție, ar fi adus transparența necesară de a aproba limitarea scopului geografic al hotărârii, existând temerea că adevăratul scop al unei asemenea abordări, probabil justificat, nu a fost rezolvat.
Cererea de intervenție reprezintă o consecință nesatisfacătoare a hotărârii care, în final, a fost respinsă, având efectul de a lămuri Curtea ca și în situația în care Italia ar fi fost acceptată ca intervenient. Această poziție a potențialului intervenient, este nepotrivirea cu motivul pentru care procedura intervenției a fost inițial concepută.
Desenarea liniei de delimitare este de criticat: rezultatul delimitării Curții Internaționale de Justiție pare greu de justificat. În unele dintre opiniile dizidente formulate de judecători din completul Curții, modificarea către nord a liniei mediane dintre Malta și Libia necesitau baze juridice. Curtea nu a explicat de ce nu a putut fi definită porțiunea de platou continental maltez, de linia mediană prin care i atribuise Maltei o porțiune relativ mică, datorită faptului că lungimile celor două coaste erau atât de diferite încât jumătatea superioară a triunghiului format de țărmuri ar fi constituit, într-un fel, o ajustare naturală a delimitării bazată pe linia mediană. Curtea declarase anterior că delimitarea nu este sinonimă cu refasonarea naturii sau cu exercitarea unei jurisdicții distributive. Prin hotărârea din 3 iunie 1985 s-a constatat că delimitarea nu este consistentă cu aceste principii fundamentale.
Ca o concluzie, putem afirma după pronunțarea acestei hotărâri, faptul că statele trebuie să accepte delimitarea în conformitate cu noul drept al mării, aceasta înseamnând găsirea unui compromis acceptabil în locul unei decizii întemeiate pe lege. Curtea, are în acest fel, sarcina delicată de a nu împiedica promptitudinea statelor, în acceptarea jurisdicției bazată într-o mare măsură pe libertatea de opțiune, prin aceasta deplasându-se dincolo de sfera judiciară de adjudecare. În opiniile dizidente formulate la această hotărâre s-a arătat că, probabil, Curtea ar trebui să se abțină de la lămuriri suplimentare regulilor și principiilor pertinente într-un anumit caz și să lase părților desenarea liniei finale de delimitare printr-un compromis care să fie acceptat prin respectarea circumstanțelor date.
Delimitarea în regiunea situată între Groenlanda și Jan Mayen
În Hotărârea pronunțată la 14 iunie 1993 privind delimitarea maritimă în regiunea situată între Groenlanda și Jan Mayen, Curtea Internațională de Justiție recunoștea fundamentele echității în noul drept al mării. În speța amintită, Curtea a avut, de altfel, pentru prima dată, ocazia să aplice prevederile Convenției din 1958 privind platoul continental.
Instanța a pornit raționamentul de la linia mediană dar nu a găsit necesar să distingă între circumstanțele speciale la care face referire Convenția de la Geneva și circumstanțele pertinente la care trimite dreptul cutumiar. Principiul afirmat de Curtea Internațională de Justiție, în ciuda precedentelor judiciare pertinente, este acela că „soluția echitabilă, ca scop al tuturor operațiilor de delimitare, reflectă exigențele dreptului cutumiar în ceea ce privește atât delimitarea platoului continental cât și a zonei economice exclusive cu care instanța a asimilat zona de pescuit”.
Curtea s-a străduit în Hotărârea din 1993, să mențină un echilibru între diferite aspecte particulare invocate de Părți. Astfel, respingând susținerea norvegiană în sensul preexistentei delimitări în regiune, Curtea a adoptat poziții diferite față de circumstanțe invocate de către Părți. În ceea ce privește disproporționalitatea dintre lungimile litoralurilor care se află față în față, Curtea a confirmat jurisprudența anterioară de considerare a acestui element, apreciind că linia finală trebuie să se situeze între linia propusă de Danemarca și linia mediană susținută de Norvegia.
Curtea a luat în considerare și problematica accesului la resursele heliomarine (îndeosebi la peștele migrator care se concentrează în partea meridională a zonei în dispută). S-a apreciat astfel că linia mediană se situează prea departe spre vest pentru ca Danemarcei să-i fie asigurat un acces echitabil la resursele de pește.
Față de problema populației și a factorilor socio-economici, răspunsul Curții a fost scurt și negativ, deși Groenlanda numără 55.000 locuitori, în timp ce insulița Jan Mayen este locuită sezonier doar de cei 25 de meteorologi din stațiunea științifică amplasată acolo.
Circumstanțele de securitate au fost abordate de către Curte în sensul “evitării dezechilibrelor” și, în consecință, linia convenită nu va trebui amplasată prea aproape de teritoriul niciunuia dintre cele două state implicate.
Nici conduita Părților, nici conduita de auto-limitare a Danemarcei și nici precedentul norvegian dintr-o înțelegere din 1980 cu Islanda, prin care îi recunoscuse acesteia o zonă economică exclusivă de 200 mile marine, în chiar zona în dispută “adică regiunile situate între Norvegia și Islanda unde distanța dintre liniile de bază este mai mică de 400 mile marine”, nu a fost calificată de Curte drept“circumstanță specială”.
Argumentația Curții este interesantă pentru faptul că nu se poate impune realizarea unei transpoziții în plan juridic, doar pe baza rolului major jucat de acordul de voințe în materie de delimitare. Curtea a exprimat excelent în acest sens, principiul subordonării metodelor scopului echitabil: “dreptul internațional nu prescrie, în vederea ajungerii la o soluție echitabilă, adoptarea unei metode unice pentru delimitarea spațiilor maritime ale tuturor țărmurilor unei insule sau pentru ansamblul fațadei litoralului unui stat ci mai curând adoptarea, dacă părțile doresc, unor diverse sisteme de delimitare pentru diferite sectoare de țărm”.
În determinarea liniei de bază, Curtea a ajuns la concluzia că trebuie să deplaseze linia mediană pentru a acorda o întindere mai mare spațiilor maritime aflate sub qvasijurisdicția daneză, să ajusteze linia platoului continental datorită disproporției țărmurilor și linia zonei de pescuit datorită cerinței realizării unui acces echitabilă la resursele de pește.
5.3. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție privind delimitarea spațiilor maritime între România și Ucraina
Obiectul unui proces îndelungat de tratative a fost stabilit de delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, în sectorul nordic al bazinului de vest al Mării Negre. Această acțiune s-a derulat între România și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice în perioada 1967-1987, fără să se ajungă la un consens. Această problematică a fost tratată în relația cu partea ucraineană după dezmembrarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.
Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și colaborare dintre România și Ucraina a fost semnat la Constanța, la data de 2 iunie 1997, ocazie cu care a fost semnat și Acordul conex Tratatului politic de bază, încheiat prin schimb de scrisori între miniștrii afacerilor externe ai celor două țări.
Acest Acord conținea precizări referitoare la obligația părților de a începe tratative în vederea încheierii unui Tratat privind regimul frontierei de stat și a unui Acord pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră, precum și o serie de norme, funcție de care, cele două părți au fost de acord să realizeze delimitarea.
Totodată, documentul conținea o clauză compromisorie care stabilea probabilitatea ca oricare din părți să poată sesiza unilateral Curtea Internațională de Justiție de la Haga, pentru soluționarea delimitării spațiilor maritime, în cazul îndeplinirii cumulativ a două condiții:
a) Tratativele cu privire la delimitarea spațiilor maritime să se fi derulat pe o perioadă mai mare de doi ani;
b) Tratatul privind regimul frontierei de stat să fi intrat în vigoare sau să se confirme faptul că acesta nu a intrat în vigoare din culpa celeilalte părți.
Astfel, negocierea Tratatului privind regimul frontierei comune și a Acordului privind delimitarea spațiilor maritime a început în paralel, în anul 1998.
La 17 iunie 2003, la Cernăuți, a fost semnat de către președinții României și Ucrainei, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea și asistența mutuală în probleme de frontieră, acest tratat intrând în vigoare în urma schimbului instrumentelor de ratificare, realizat la Mamaia, la data de 27 mai 2004.
Negocierile bilaterale desfășurate în perioada 1998-2004, cu referire la Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră, nu au condus la rezultate concrete, textul acestui document nefiind convenit.
Față de lipsa de progrese în negocierile bilaterale (24 de runde, completate de 10 alte runde la nivel de experți), România a transmis la data de 16 septembrie 2004, către Curtea Internațională de Justiție de la Haga, Cererea de inițiere a procedurilor (Application Instituting Proceedings), în vederea soluționării problematicii delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră, având în vedere faptul că ambele condiții privind sesizarea Curții Internaționale de Justiție erau îndeplinite.
Prin recurgerea la jurisdicția Curții Internaționale de Justiție s-a dobândit avantajul garantării pronunțării unei soluții echitabile, și aflate în deplină echivalență cu normele dreptului internațional.
Curtea Internațională de Justiție este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite, având o expertiză deosebită în ceea ce privește delimitarea spațiilor maritime.
Veritabile garanții în acest sens sunt competența membrilor Curții, integritatea lor dincolo de orice îndoială, precum și expertiza aparte a Curții Internaționale de Justiție în clarificarea unor astfel de litigii. De asemenea, sesizarea Curții Internaționale de Justiție oferă posibilitatea rezolvării problematicii delimitării platoului continental și zonelor economice ale României și Ucrainei în Marea Neagră într-un interval de timp de 4 ani.
Curtea Internațională de Justiție a fixat la data de 19 noiembrie 2004, printr-un Ordin, termenul de 19 august 2005 ca dată până la care putea fi depus Memoriul părții române, respectiv termenul de 19 mai 2006 pentru depunerea Contra-memoriului părții ucrainene.
Înainte de expirarea termenului fixat prin Ordinul Curții, la data de 15 august 2005, Bogdan Aurescu, agentul părții române pentru procedurile în fața Curții Internaționale de Justiție în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România v. Ucraina), a depus Memoriul României, cuprinzând fundamentarea poziției părții române, la Grefa Curții de la Haga.
Memoriul cuprindea anexe, documente și hărți ce constituiau elementele de probă pe care se fundamenta argumentația părții române.
Contra-memoriul părții ucrainene a fost depus la data de 16 mai 2006, la Grefa Curții Internaționale de Justiție, reprezentând o etapă firească în continuarea procedurilor scrise în fața acestei instanțe, a procesului aflat pe rolul Curții.
În conformitate cu Regulile de procedură ale Curții Internaționale de Justiție, partea română a decis în urma examinării acestui document, să treacă la elaborarea unei Replici, prin care să poată fi exprimată reacția față de componentele de sprijin din Contra-memoriu și de a le contra-argumenta, partea ucraineană urmând să depună, la rândul său, la Grefa Curții, o Duplică.
Astfel, din data de 3 iulie 2006, printr-un Ordin al instanței de la Haga, au fost fixate și termenele pentru depunerea Replicii părții române (22 decembrie 2006), respectiv, a Duplicii părții ucrainene (15 iunie 2007).
Replica a fost depusă la Grefa Curții Internaționale de Justiție a României la data de 19 decembrie 2006, în această speță care include contra-argumentația părții române față de susținerile părții ucrainene din Contra-memoriu, precum și o reiterare și consolidare a poziției expuse de partea română în Memoriu.
Prin ordinul din data de 8 iunie 2007, Curtea a extins termenul de depunere a Duplicii de către Ucraina până la data de 6 iulie 2007.
Conținutul actelor depuse de părți a avut caracter confidențial până la inițierea fazei orale a procedurilor, când, Curtea a decis, după consultarea părților, să le facă accesibile publicului, după cum a fost prevăzut în art. 53 alin (2) referitor la Regulie de Procedură ale Curții.
Pledoariile au decurs atât în fază scrisă cât și în fază orală, iar ulterior deliberărilor Curții Internaționale de Justiție, pronunțarea hotărârii urmând a avea loc, la începutul anului 2009.
Discuții bilaterale au avut loc în același timp cu procedurile în fața Curții Internaționale de Justiție. Patru întâlniri la nivel de experți s-au desfășurat la Kiev în perioadele 14-15 aprilie 2005 și respectiv 31 octombrie – 1 noiembrie 2005, la Constanța între 2-3 iunie 2005 și la București în perioada 28-29 martie 2006. Cele două delegații participante la negocieri și-au reafirmat încrederea în competența Curții Internaționale de Justiție de a rezolva problema delimitării spațiilor maritime ale celor două state în Marea Neagră, într-un mod just și drept și au reiterat poziția conform căreia discuțiile bilaterale nu trebuie să dăuneze în nici un fel desfășurării procedurilor în fața Curții.
Cu prilejul întâlnirii miniștrilor afacerilor externe ai celor două țări de la Odesa, ce a avut loc la data de 4 iulie 2006, s-a convenit ca în măsura în care se va considera necesar, să se desfășoare noi runde de negocieri bilaterale. Ulterior acestei decizi nu s-a mai pus problema unor noi runde de negocieri sau consultări bilaterale pe această temă.
La data de 15 ianuarie 2007, în cadrul întâlnirii prilejuite de deschiderea punctului de trecere a frontierei de la Sighetu Marmației – Solotvino s-a subliniat că, recurgerea la jurisdicția Curții Internaționale de Justiție corespunde unei relații bilaterale civilizate.
Audierile părților în procesul privind Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România v. Ucraina) au avut loc la Palatul Păcii din Haga, sediul Curții Internaționale de Justiție, în perioada 2-19 septembrie 2008, această etapă constituind faza orală a procesului și constând în prezentarea publică a pledoariilor care cuprindeau argumentația juridică a celor două părți în fața judecătorilor Curții Internaționale de Justiție.
Procedurile orale s-au derulat pe parcursul a două runde, după cum urmează: prima rundă de pledoarii în calitate de reclamant ale României a avut loc în perioada 2-5 septembrie 2008, în timp ce pentru Ucraina, prima rundă de pledoarii în calitate de pârât s-a desfășurat perioada 9-12 septembrie 2008; cea de a doua rundă de pledoarii însoțite de concluziile României cu privire la soluția de delimitare considerată justă și conformă dreptului internațional în proces, a avut loc în perioada 15-16 septembrie 2008, în timp ce pentru Ucraina, a doua rundă de pledoarii însoțită de concluziile acesteia, s-a desfășurat în perioada 18-19 septembrie 2008.
Pledoariile au fost făcute publice, la ele având acces presa scrisă, radio-TV, precum și orice persoană interesată, participare ce a avut loc cu respectarea regulilor stabilite de Curtea Internațională de Justiție în acest sens.
Procedurile în fața Curții, al căror obiect era soluționarea problemei delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră, se aflau în faza deliberării, fază care a început la 19 septembrie 2008, imediat după finalizarea fazei orale a procedurilor. Pronunțarea hotărârii a avut loc ulterior deliberării Curții, având caracter definitiv, obligatoriu și executoriu pentru părți. Într-un interval de 3 până la 6 luni de la încheierea pledoariilor, în funcție de complexitatea cazului, are loc pronunțarea unei hotărâri într-un caz supus soluționării, așa cum reiese din practica de până în prezent a Curții Internaționale de Justiție.
Curtea Internațională de Justiție s-a pronunțat la 3 februarie 2009, în litigiul cu Ucraina referitor la delimitarea spațiilor maritime ale celor două țări din Marea Neagră, România câștigând astfe,l aproape 80% din zona aflată în dispută, adică 9700 km² de platou continental și zonă exclusivă.
De remarcat este faptul că, aceasta a fost cea de-a o suta decizie luată de Curtea Internațională de Justiție fiind adoptată în unanimitate și fiind considerată un succes remarcabil pentru diplomația românească. Coordonatorul echipei României, agentul țării noastre, Bogdan Aurescu a declarat cu acest prilej: „Am mai învățat și că putem demonstra că poate fi învins sentimentul nefast că destinul românilor este să fie mereu nedreptățiți, deși au dreptate….Am învățat și că ne putem apăra interesele de stat cu capul sus, fără prejudecăți false de inferioritate, pe care mulți ar dori să continuăm a ni le cultiva în spiritul național”.
Deasemenea, se consideră că victoria obținută la Haga a contribuit la consolidarea unui profil internațional de respectare a dreptului internațional pentru țara noastră și la atingerea unui obiectiv de politică externă românească printr-un instrument foarte specializat.
Au existat temeri că decizia nu va fi respectată de părți dar este susținut faptul că hotărârile Curții Internaționale de Justiție de la Haga, sunt definitive și obligatorii. Ambele state și-au luat angajamentul că vor respecta această decizie, prin diferiți reprezentanți, inclusiv prin intermediul celor doi președinți, atât înaintea începerii procesului cât și după pronunțarea hotărârii finale.
Decizia adoptată de Curtea Internațională de Justiție a fost făcută cunoscută publicului, la data de 3 februarie 2009, de președinta acesteia, judecătoarea Rosalyn Higgins. Prin această decizie a fost efectiv stabilită, granița maritimă dintre Ucraina și România, prin indicarea coordonatelor geografice.
Aceasta a dat câștig de cauză României, care a argumentat mereu că Insula este o "stâncă", potrivit Convenției O.N.U. privind dreptul mării din 1982, neluând în considerare solicitarea Ucrainei ca Insula Șerpilor să influențeze linia de delimitare.
O zonă de 12.000 de kilometri pătrați din Marea Neagră care ar conține, potrivit estimărilor, aproximativ 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale și 10 miliarde de tone de petrol, a constituit obiectul negocierii de la Haga, dintre România și Ucraina.
Diferendul dintre România și Ucraina, pe care a trebuit să-l soluționeze Curtea Internațională de Justiție, nu s-a referit la statutul sau apartenența Insulei Șerpilor ci exclusiv la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale celor două părți din zona de nord-vest a Mării Negre.
Pe această temă au existat lucrări prin care s-a analizat statutul juridic al Insulei Șerpilor și s-au evidențiat eforturile și contribuția echipei de specialiști români care au reprezentat țara noastră în procesul de la Curtea Internațională de Justiție, reușind astfel să se elimine influențele negative pe care le-ar fi putut avea această stâncă ce „nu este propice locuirii umane sau unei vieți economice proprii” asupra delimitării spațiilor maritime în Bazinul de Vest al Mării Negre.
Curtea a avut obligația de a se pronunța asupra stabilirii exacte a suprafeței de platou continental și de zonă economică exclusivă ce urma să aparțină României și, respectiv Ucrainei, luând în calcul realitatea geografică a zonei, normele de drept internațional, precum și identificarea prin calcule matematice a unei linii clare de delimitare a acestora, cu precizarea efectivă a coordonatelor geografice concrete ale punctelor care o compun.
5.4. Zona economică exclusivă în jurisprudența Curții Internaționale de Justiție
Prin dreptul contemporan al mării a fost recunoscut platoul continental, ca fiind prelungirea dincolo de marea teritorială, aparținând statului de coastă și conferind acestuia dreptul de a pretinde o zonă economică exclusivă, întinsă până la 200 de mile de la liniile de bază ale mării teritoriale. Dacă noțiunea de platou continental este în primul rând de natură geofizică, prin opoziție, noțiunea de zonă economică exclusivă a fost „inventată”. Codificarea acestei zone reprezintă una dintre cele mai marcante inovații ale Convenției de la Montego Bay. În perioada anterioară codificării, practica statelor de consacrare unilaterală a zonei economice exclusive a jucat un rol major. Rolul Curții Internaționale de Justiție s-a manifestat ezitant la jumătatea deceniului VII al secolului dar a revenit, prin recunoașterea frecventă a caracterului cutumiar al normelor care reglementează această zonă.
Situată dincolo de marea teritorială, zona economică exclusivă este o porțiune a mării libere, adiacentă acesteia și este supusă unui regim juridic special.
Conceptul inedit de zonă economică exclusivă are o istorie relativ scurtă. Declarațiile cele mai importante ale practicii statelor în acest domeniu sunt: Declarațiile solemne de la Santiago de Chile din 1947 ale statelor Chile si Peru și cele din 1952 Chile, Peru și Ecuador prin care aceste state latino-americane anunțau decizia lor de a-și lărgi limitele mărilor teritoriale la 200 mile marine de la liniile de bază. Acestei revendicări i s-au alăturat state africane dar i s-au opus, în prima etapă, marile puteri maritime S.U.A., Marea Britanie, Franța care preferau principiul unei mări teritoriale mai puțin întinse. În a doua etapă, fără a-și extinde limitele mării teritoriale, alte state și-au creat propriile zone întinse de pescuit, dincolo de limitele apelor teritoriale. În același timp cu acțiunea de intrare în vigoare a dreptului de la Geneva, a fost semnată în 1964 o convenție internațională între 13 state din Europa de Vest, fără participarea Norvegiei și Islandei care extindea drepturile exclusive de pescuit ale statelor riverane la 12 mile marine, într-un moment în care mările teritoriale consacrate ale acestor state depășeau rareori limita de 3 mile marine. În completare, statele recent decolonizate în deceniile 5-8 ale secolului, în dezvoltare și dependente de resursele de pește, au împins limitele drepturilor economice dincolo de limita europeană acceptată de 12 mile marine. Pe aceeași linie calificată drept opinio juris, Islanda a stabilit la 1 septembrie 1972 întinderea competențelor sale privind drepturile exclusive de pescuit până la 50 mile marine de țărmuri. Acesta este, de altfel, și momentul de la care Curtea Internațională de Justiție joacă un rol fundamental. Astfel, în continuare, vom avea în vedere câteva dintre cele mai importante hotărâri în domeniu, și anume cea referitoare Afacerea privind competența în materie de pescuit: R.F. Germania, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord vs. Islanda.
Astfel, în Hotărârile sale din 25 iulie 1974, Curtea Internațională de Justiție, având grija de a nu anticipa evoluțiile în desfășurare, a făcut dovada unei prudențe foarte mari: a recunoscut Islandei dreptul de a rezerva cetățenilor săi o zonă exclusivă de pescuit întinsă până la 12 mile marine de la liniile de bază dar fără a condamna ideea unei zone preferențiale în favoarea statelor care se găsesc ”într-o situație de dependență specială în ceea ce privește pescăriile de coastă”.
Instanța a apreciat că dincolo de 12 mile marine drepturile istorice ale statelor terțe trebuie să fie păstrate și să facă obiectul unui acord încheiat între statele interesate. Poziția Curții, în contextul epocii, a fost inspirată din ideologia de dezvoltare și din prevederile favorabile recunoașterii drepturilor preferențiale de pescuit ce au fost întemeiate pe inegalitatea de fapt a statelor care urmăreau compensarea și de care trebuiau să beneficieze doar statele defavorizate. Ideea „compensării” nu a dispărut datorită invocării de către statele industrializate a principiului egalității ci mai degrabă datorită presiunilor egoismelor naționale cu apariția ideii și gestiunii comune a mediteranelor, conceptul mării patrimoniale fiind abandonat după anul 1974, în profitul noțiunii de zonă economică exclusivă. Fără să țină cont de decizia instanței internaționale care hotăra că limita de 50 mile marine nu poate fi opusă R.F. Germania sau Marii Britanii, Islanda și-a întins noua sa zonă de pescuit la 200 mile marine în octombrie 1975, atitudine ce a declanșat cel de-al doilea conflict cu Marea Britanie prin care s-a finalizat ruperea relațiilor diplomatice între cele două state.
Noțiunea juridică pe de o parte este estompată de legătura strânsă stabilită cu dreptul la dezvoltare iar idealul solidarității internaționale care a animat anumiți participanți la reformă a fost evacuat aproape în totalitate, în debutul lucrărilor UNCLOS III. Chiar dacă extinderea competențelor naționale nu echivalează cu o lărgire a mării teritoriale, expresia utilizată arată că este vorba doar despre o simplă zonă de pescuit și că drepturile exclusive ale statului de coastă se întind asupra ansamblului resurselor zonei.
Conceptul de zonă economică exclusivă a dobândit o valoare cutumiară prin practica statelor. După practica islandeză mai multe state, deși reticente la început, și-au întins zonele de pescuit exclusiv la 200 mile marine. În 1977 și C.E.E. și-a proclamat această zonă în Marea Nordului față de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.
În plan jurisdicțional, au devenit din ce în ce mai frecvente trimiterile la conceptul în formare al zee, marcând adaptarea jurisprudenței la această opinio juris, deosebit de insistentă a statelor.
La data de 24 februarie 1982, Hotărârea Curții Internaționale de Justiție, referitor la delimitarea platoului continental dintre Tunisia și Libia, a calificat zona economică exclusivă ca “făcând parte din dreptul internațional modern”.
În Hotărârea pronunțată la 12 octombrie 1984 în Afacerea delimitării frontierei maritime în regiunea Golfului , Curtea a arătat că regula conținută în art. 74, par. 1 din Convenția de la este „în conformitate, în prezent, cu dreptul internațional general în materie”.
După revendicările qvasiuniforme ale statelor consacrate în ultimele două decenii și consfințirea conținutului acestei noțiuni de către Curte, codificarea universală a zonei economice exclusive prin Convenția de la Montego Bay a apărut ca o consecință firească. Statele industrializate au folosit astfel recunoașterea conversională a zonei economice exclusive drept monedă de schimb contra unor concesii acordate de statele în dezvoltare: acceptarea de către acestea din urmă a unei extinderi limitată de zonele aflate sub jurisdicția statului riveran (marea teritorială și zona contiguă), trecând, prin cumul de la 12 la 24 mile marine, acceptarea dreptului de liber pasaj în tranzit prin strâmtorile și apele arhipelagice etc.
5.5. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție privind marea liberă
În prezent, se pune cu deosebită particularitate, problema compatibilității anumitor utilizări private ale mării libere, cu libertățile recunoscute ansamblului statelor, în ceea ce privește experiențele nucleare care conduc la delimitarea unui perimetru interzis navigării. Curtea Internațională de Justiție s-a abținut să tranșeze chestiunea în Hotărârea sa din 20 decembrie 1974 în Afacerea privind experiențele nucleare franceze în Pacific, Australia contra Franța, Noua Zeelandă contra Franța, soluția fiind incertă: afectarea mării libere în scopuri pașnice poate da un argument partizanilor tezei ilicității experiențelor, cu atât mai mult cu cât se poate susține că o experiență nu este, în sine, ne-pașnică. În revanșă, crearea unei zone interzise, în perioada experienței, este cu siguranță contrară principiilor libertății de navigație și de survol.
Una dintre chestiunile abordate în jurisprudența Curții a fost și reglementarea și respectarea regimului juridic al navelor în marea liberă.
Anterior, afirmarea principiului exclusivității jurisdicției statului de pavilion a fost consacrată prin Hotărârea Curții Permanente de Justiție Internațională din 7 septembrie 1927 în Afacerea Lotus.
Noul drept al mării conține codificarea acestui principiu în art. 97 al Convenției de la Montego Bay, evitând, cu multă precauție, consacrarea vreunui fundament teoretic al acestuia.
Rolul Curții Internaționale de Justiție s-a manifestat îndeosebi și în recunoașterea acordată excepțiilor de la principiul exclusivității jurisdicției statului de pavilion, îndeosebi excepției universale a luptei împotriva pirateriei.
Delegații statelor, în timpul desfășurării lucrărilor UNCLOS III, au fost deosebit de sensibili în ceea ce privește chestiunile legate de pirateria maritimă și aeriană în contextul particular al deturnării navelor și aeronavelor, incidente frecvente în deceniile 6 – 8 ale secolului. Deși nu a condus la un contencios al Curții, incidentul din 7 octombrie 1985 datorat deturnării unui pachebot italian de croazieră în marea liberă, a permis S.U.A. avansarea unor teorii calificate, în final, ca nepotrivite, invocând masiv condițiile pirateriei moderne așa cum sunt ele stipulate în textul Convenției de la Montego Bay, adoptată deja la acel moment. În urma acestui diferend a fost adoptată de către 23 de state, la 10 martie 1988, Convenția de la Roma privind reprimarea actelor ilicite contra securității navigației maritime. Această convenție, intrată în vigoare în iunie același an, confirmă asimilarea pirateriei aeriene cu cea tradițională, maritimă și, deci, extinderea dispozițiilor universale din Convenția de la Montego Bay, la noțiunea apreciată, degradată de piraterie aeriană.
Capitolul VI
concluzii
Apariția dreptului mării a fost determinată, de-a lungul timpului, de interesele – sub aspect economic, de navigație, comunicație și apărare ale statelor și a evoluat odată cu dezvoltarea societății internaționale. Astfel, de la celebrul Consolato del Mare (secolul XIV-lea), care a codificat o serie de norme cutumiare, enunțând pentru prima oară principiul libertății de navigație, în timp de război, pentru vasele neutre, până la veritabila Convenție de la Montego Bay din 1982, reglementările privind regimul juridic al spațiilor maritime și al solului și subsolului acestora s-au extins și diversificat, dobândind dimensiuni și valențe noi.
Dezvoltarea dreptului mării a fost influențată și de frecventele confruntări între interesele anumitor state și grupuri de state. Astfel că disputa apărută, la începutul secolului XVII în doctrină, între susținătorii teoriei „mării deschise" și cei ai „mării închise" reprezenta, de fapt, conflictul de interese între statele dezvoltate care doreau să-și însușească zone întinse din spațiile marine și alte state care militau pentru folosirea mării libere de către toate statele.
În timp, interesele divergente ale statelor s-au accentuat; unele state riverane pledând pentru extinderea mării teritoriale în detrimentul mării libere, în timp ce alte state pentru limitarea și stoparea dreptului statelor de a revendica noi zone marine, lăsând spațiu larg de acțiune principiului libertății mării libere. După cel de-al doilea război mondial a început o adevărată „ofensivă” a unor state riverane asupra spațiilor maritime, unele dintre acestea dependente în grad înalt de resursele mării, marcate de extinderi ale mării teritoriale de la 3 mile la 6 ori la 12 mile sau chiar la 200 de mile de către unele state latino americane.
Într-un asemenea context, a avut loc o primă etapă a codificării dreptului mării în cadrul a patru convenții adoptate, la Geneva în 1958, urmată de o nouă etapă care pe parcursul unor negocieri susținute și îndelungate a reușit să „producă” un nou drept al mării, consacrat într-o singură convenție, adoptată la Montego Bay în 1982 și considerată „Constituția Oceanelor”.
Pe parcursul lucrării am avut în vedere, în mod special, unele aspecte în domeniul dreptului mării și mai ales asupra zonelor de jurisdicție națională care, cum este și firesc, au fost cele mai sensibile și susceptibile zone în procesul de extindere graduală a suveranității ori a unor drepturi suverane ale statelor asupra unor spații întinse ale mării libere.
În prezent, când dreptul mării nu numai că tinde să devină o ramură a dreptului internațional într-o serie de domenii conexe, unele chiar tehnice, abordarea zonelor marine de jurisdicție națională presupune, mai mult ca oricând, profesionalism, cunoștințe temeinice în materie, precum și cunoștințe de geografie economică, de biologie maritimă, geologice și morfologice, indispensabile pentru înțelegerea problemelor generate de delimitarea diferitelor spații marine, ca și de explorarea, conservarea și exploatarea resurselor acestor zone și de protecția mediului marin.
În lucrarea de față, având în vedere titlul temei, ne-am oprit în mod special asupra soluțiilor de jurisprudență reținute de Curtea Internațională de Justiție, în materia dreptului mării. De altfel, din cele avute în vedere pe parcursul lucrării se poate vedea rolul covârșitor pe care l-a avut Curtea Internațională de Justiție în conturarea unui adevărat „Drept al mării”.
În concluzie, rolul necontestat și influența covârșitoare a jurisprudenței Curții Internaționale de Justiție de la Haga în această materie dar și interesele în creștere ale statelor în privința reglementării și recunoașterii tuturor revendicărilor maritime în temeiul noului drept al mării, pun într-o perspectivă nouă pentru dreptul internațional, rolul reglementării jurisdicționale a diferendelor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Michael Akehurst, „A Modern Introduction To International Law”, Second Edition, George Allen and Unwin Ltd., London, 1971.
Bogdan Aurescu, Avanscena și culisele procesului de la Haga, Memoriile unui tânăr diplomat, Monitorul Oficial, București, 2009, p. 251
Raluca Miga-Beșteliu, „Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”, Editura All, București, 1998.
Raluca Miga-Beșteliu, „Organizații internaționale interguvernamen-tale”, Editura All Beck, București, 2000.
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, „Drept internațional contemporan”, Editura All Beck, București, 2000.
Gheorghe Carp, Victor Aelenei, Gabriel Dârmon, Bogdan Țonea, “Dreptul frontierei de stat”, Vol. II, Editura Ministerului de Interne, București, 1999.
Jonathan I. Charney, „Law of the Sea Forum: the 1994 Agreement on Implementation of the Seabed Provision of the Convention on the Law of the Sea”, în AJIL, Vol. 88,1994.
C. John Columbus, “Le droit international de la mer”, Paris, 1952.
Ovidiu Crauciuc, “Zona economică exclusivă a R. S. România”, în RRSJ nr. 4/1988.
Vasile Crețu, „Drept internațional public”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.
Pierre-Marie Dupui, „Droit international public”, Editura Dalloz, 1998.
George Elian, „Curtea Internațională de Justiție”, Editura Științifică, București, 1970.
Grigore Geamănu, „Drept internațional contemporan”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, 1981.
G. Gidel, “Le droit international de la mer”, vol. III, Paris, 1952.
Marian Ilie, “Drept internațional public“, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011.
Marian Ilie, “Dreptul mării – delimitarea spațiilor maritime“, Editura Universul Juridic, București, 2011.
Dumitru Mazilu, “Dreptul Mării”, Editura Academiei, București, 1980 și Ediție revizuită în 2002.
G. Meitani, „Curs de drept internațional public”, Editura Al. T. Doicescu, București, 1930.
Gh. Moca, Mariana Drăghici, „Documente de drept internațional public”, Vol. I, Centru de multiplicare al Universității din București, 1972.
Riccardo Monaco, „Manuale di diritto internazionale pubblico”, Torino, 1960.
Marțian I. Niciu și colab., „Culegere de documente de drept internațional public”, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1997.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, „Drept Internațional Public”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1994.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, „Drept internațional public”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1997.
Mircea I. Popescu I., “Dreptul mării. Zone de jurisdicție națională”, Editura Artprint, București, 2000.
Aurel Preda, Nineta Bărbulescu, “Curtea Internațională de Justiție și Dreptul Mării”, Editura FinMedia, București, 1999.
A. Raestad, “La mer territoriale”, Etudes historigues et iuridigues, Paris, 1913.
Grigore Stamate, “Frontiera de stat a României”, Editura Militară, București, 1997.
John R. Stevenson, Bernard H. Oxman, „The Future of the Existing United Nations Convention on the Law of the Sea”, în AJIL, iulie 1994, vol. 88, nr. 3.
Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuța, „Curți internaționale de justiție”, Editura All Beck, București, 2000.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Michael Akehurst, „A Modern Introduction To International Law”, Second Edition, George Allen and Unwin Ltd., London, 1971.
Bogdan Aurescu, Avanscena și culisele procesului de la Haga, Memoriile unui tânăr diplomat, Monitorul Oficial, București, 2009, p. 251
Raluca Miga-Beșteliu, „Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”, Editura All, București, 1998.
Raluca Miga-Beșteliu, „Organizații internaționale interguvernamen-tale”, Editura All Beck, București, 2000.
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, „Drept internațional contemporan”, Editura All Beck, București, 2000.
Gheorghe Carp, Victor Aelenei, Gabriel Dârmon, Bogdan Țonea, “Dreptul frontierei de stat”, Vol. II, Editura Ministerului de Interne, București, 1999.
Jonathan I. Charney, „Law of the Sea Forum: the 1994 Agreement on Implementation of the Seabed Provision of the Convention on the Law of the Sea”, în AJIL, Vol. 88,1994.
C. John Columbus, “Le droit international de la mer”, Paris, 1952.
Ovidiu Crauciuc, “Zona economică exclusivă a R. S. România”, în RRSJ nr. 4/1988.
Vasile Crețu, „Drept internațional public”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.
Pierre-Marie Dupui, „Droit international public”, Editura Dalloz, 1998.
George Elian, „Curtea Internațională de Justiție”, Editura Științifică, București, 1970.
Grigore Geamănu, „Drept internațional contemporan”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, 1981.
G. Gidel, “Le droit international de la mer”, vol. III, Paris, 1952.
Marian Ilie, “Drept internațional public“, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011.
Marian Ilie, “Dreptul mării – delimitarea spațiilor maritime“, Editura Universul Juridic, București, 2011.
Dumitru Mazilu, “Dreptul Mării”, Editura Academiei, București, 1980 și Ediție revizuită în 2002.
G. Meitani, „Curs de drept internațional public”, Editura Al. T. Doicescu, București, 1930.
Gh. Moca, Mariana Drăghici, „Documente de drept internațional public”, Vol. I, Centru de multiplicare al Universității din București, 1972.
Riccardo Monaco, „Manuale di diritto internazionale pubblico”, Torino, 1960.
Marțian I. Niciu și colab., „Culegere de documente de drept internațional public”, Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1997.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, „Drept Internațional Public”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1994.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, „Drept internațional public”, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1997.
Mircea I. Popescu I., “Dreptul mării. Zone de jurisdicție națională”, Editura Artprint, București, 2000.
Aurel Preda, Nineta Bărbulescu, “Curtea Internațională de Justiție și Dreptul Mării”, Editura FinMedia, București, 1999.
A. Raestad, “La mer territoriale”, Etudes historigues et iuridigues, Paris, 1913.
Grigore Stamate, “Frontiera de stat a României”, Editura Militară, București, 1997.
John R. Stevenson, Bernard H. Oxman, „The Future of the Existing United Nations Convention on the Law of the Sea”, în AJIL, iulie 1994, vol. 88, nr. 3.
Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuța, „Curți internaționale de justiție”, Editura All Beck, București, 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie (ID: 128379)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.