Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului In Cauzele Impotriva Romaniei

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele împotriva României

Introducere

La 12 aprilie 1989, Parlamentul European a adoptat un alt act: Declarația Drepturilor și Libertăților fundamentale. Declarația urma să devină instrumentul de referință în materie pentru întreaga Comunitate și îndeosebi pentru Curtea de Justiție, ea formulând pentru prima dată un catalog de drepturi și libertăți fundamentale.

În Preambulul său se reamintește că este indispensabil pentru Europa să reafirme existența unei comunități de drept bazată pe respectarea demnității umane și a drepturilor omului.

România a plătit în anul 2014, pentru erorile judiciare comise de magistrați, dar și din cauza condițiilor inumane în care sunt ținuți cei închiși. Numai în 2014 au fost pierdute 75 de procese, pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat țara noastră să plătească despăgubiri în valoare totală de 1,5 milioane de euro.

În jur de 40% din spețe au fost pe tema sistemului penitenciar, iar cel mai recent caz e cel al fostului primar al Clujului Sorin Apostu, care a acuzat că i s-au încălcat mai multe drepturi pe perioada arestului. Curtea Europeana a Drepturilor Omului i-a dat câștig de cauză fostului edil, însă nu s-au impus și despăgubiri, doar pentru că sesizarea a fost făcută prea târziu.

Atât documentele onusiene privind drepturile omului (Declarația Universală a Drepturilor Omului – în art. 5 – și Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice – în art. 7 –) cât și cele internaționale regionale (Convenția Europeană – în art. 3 –, Convenția Americană – în art. 5 –, Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor – în art. 5 –) conțin în catalogul lor dreptul de a nu fi supus toturii sau tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante. Deși nici unul dintre documentele menționate nu definește tortura sau tratamentele și pedepsele având această calificare termenii redactării sunt aproape aceiași: nimeni nu poate fi supus torturii pedepselor sau tratamentelor (crude), inumane ori degradante. Pactul relativ la drepturile civile și politice aduce o completare legată de interzicerea experimentelor medicale sau științifice fără consimță mântul persoanei, Convenția Americană a Drepturilor Omului își intitulează art. 5 dreptul la un tratament omenos și accentuează pe necesitatea respectului datorat persoanei pe perioada privării de libertate iar Carta Africană introduce, în același articol, interzicerea tratamentelor sau pedepselor degradante, inumane alături de dreptul de a nu fi supus sclaviei și traficului de sclavi.

Mecanismele create de documentele pe care le-am menționat sunt Comitetul Drepturilor Omului (pentru statele părți la Pactul Internațional pentru drepturi civile și politice, care pe baza dispozițiilor Protocolului facultativ poate soluționa și plângeri individuale), Curtea Europeană a drepturilor omului (pentru Convenția Europeană), Comisia și Curtea Interamericană (pentru Convenția Americană) și Comisia Africană și Curtea Africană pentru drepturile omului și popoarelor. Pe de altă parte, tortura și tratamentele inumane și degradante fiind, în principal, asociate cu privarea de libertate, în cadrul ONU au fost adoptate standarde internaționale privind tratamentul prizonierilor, privind interzicerea arestărilor și detențiilor arbitrare și principiile eticii medicale.

La 7 octombrie 1993, România a aderat la Consiliul Europei, iar la 20 iunie 1994, a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin aceasta se obliga să garanteze respectarea de catre statul român a drepturilor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se supune, astfel, jurisdicției și controlului Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea Europeană).

Dreptul la liberă exprimare – Jurisprudența C.E.D.O.

Cauza Tănăsoaica împotriva României, Decizia de inadmisibilitate din 13 decembrie 2011 – Obligația jurnaliștilor în cazul publicării informațiilor obținute de la terțe persoane.

Curtea a stabilit că protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință, în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane, presupune o mai mare rigoare și o atenție deosebită înainte de publicarea informațiilor.

Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la 13 decembrie 2011 în cauza Tănăsoaica împotriva României (cererea nr. 3466/03), Curtea Europeană a constatat neîncălcarea de către Statul român a art. 10 din Convenție, apreciind că soluția de obligare a reclamantului la plata despăgubirilor pentru daune morale nu a fost disproporționată prin raportare la scopul legitim urmărit, ingerința fiind astfel considerată ca necesară într-o societate democratică.

În cauză, Curtea a constatat, în fapt, că reclamantul, în calitate de jurnalist, a publicat într-un ziar local patru articole în care era prezentată situația creată în urma unui conflict apărut între actualul și fostul director general al unei fabrici, aceste articole fiind continuarea unui articol anterior în care reclamantul criticase modalitatea în care s-a realizat procesul de privatizare a unor întreprinderi de stat din județul Vâlcea.

La data de 29 ianuarie 2002, actualul director a formulat plângere penală împotriva reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de insultă și calomnie, constituindu-se parte civilă pentru suma de 8 miliarde de lei, reprezentând despăgubiri.

Printr-o sentință penală a Judecătoriei Vâlcea, s-a pronunțat condamnarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de insultă la pedeapsa amenzii de 7 milioane de lei, precum și obligarea reclamantului, în solidar cu redacția ziarului în care au fost publicate articolele, la plata sumei de 10 milioane cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, fiind dispusă achitarea în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de calomnie, soluție menținută și în calea de atac.

În motivare s-a arătat că, deși reclamantul a făcut dovada temeiniciei unora dintre faptele indicate în articolele sale, afirmațiile privitoare la capacitatea directorului general de a conduce activitatea desfășurată în fabrică și implicarea acestuia în plecarea fostului director au adus atingere demnității și onoarei acestuia.

Ulterior, prin decizia din 20 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, a fost soluționat recursul în anulare introdus împotriva celor două hotărâri și modificată în parte soluția dată, în sensul achitării reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de insultă, cu menținerea obligării acestuia în solidar cu redacția publicației la plata către actualul director a sumei de 10 milioane de lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, reținându-se că afirmațiile realizate de reclamant în articolele sale vizau activitatea părții civile desfășurate în cadrul fabricii, iar nu aspecte din viața sa privată. De asemenea, s-a arătat că reclamantul utilizase informații pe care le primise de la terțe persoane, în calitate de angajați ai societății comerciale, fără a avea intenția de a aduce atingere demnității și onoarei actualului director.

Prin decizia pronunțată în cauză, Curtea Europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa și aplicabile situației de fapt reținute.

Astfel, presa are obligația de comunica publicului informațiile și ideile referitoare la aspecte politice și alte subiecte de interes general, cu respectarea limitelor impuse de respectarea dreptului la reputație și a drepturilor altei persoane.

În vederea aprecierii existenței unei nevoi sociale imperioase, aptă a justifica o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, trebuie realizată o distincție între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, demonstrarea exactității judecăților de valoare poate prezenta anumite dificultăți.

Într-adevăr, atunci când este vorba despre conduita unei terțe persoane, se poate dovedi dificilă realizarea distincției dintre fapte și judecățile de valoare, acestea din urmă putând deveni excesive dacă sunt complet lipsite de bază factuală.

În acest sens, Curtea a subliniat faptul că, în ipoteza unei imputații factuale referitoare la o persoană determinată, prin indicarea numelui și a funcției acesteia, autorul trebuie să demonstreze existența unei baze factuale suficiente în cadrul procedurii declanșate împotriva sa.

Cu toate acestea, Curtea a reamintit că protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice. Mai mult, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane se impun o mai mare rigoare și o atenție deosebită înainte de publicarea acestora.

Deși nu se poate substitui jurisdicțiilor naționale competente, întrucât și-ar depăși competența, Curții îi revine sarcina de a verifica soluțiile pronunțate de către acestea sub aspectul respectării art. 10 din Convenție.

Curtea nu se poate mulțumi să verifice dacă statul a uzat de această putere cu bună-credință, cu grijă și într-o manieră rezonabilă: ea are ca rol să verifice ingerința litigioasă în lumina ansamblului cauzei, pentru a determina dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar ca pertinente și suficiente. În acest sens, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale au aplicat dispozițiile incidente în conformitate cu principiile consacrate ce decurg din art. 10 și dacă modul de aplicare se bazează pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente.

Natura și gravitatea pedepselor aplicate reprezintă elemente avute în vedere la momentul aprecierii de către Curte a proporționalității măsurii ce aduce atingere dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din Convenție.

În acest sens, în cauză s-a reținut că respectiva condamnare a reclamantului dispusă de către Curtea Supremă de Justiție la plata unei sume cu titlu de despăgubiri pentru daune morale constituie o ingerință a unei autorități publice în exercitarea dreptului său la liberă exprimare, ingerință care, în urma analizei efectuate de către Curtea Europeană, a rezultat a fi justificată prin raportare la art. 10 alin. 2 din Convenție.

Pentru a pronunța această soluție, s-a constatat că ingerința este prevăzută de lege, anume de art. 998 – art. 999 C.civ., și urmărește un scop legitim, protejarea drepturilor altei persoane, în cauză fiind vorba despre dreptul la reputație al actualului director al fabricii.

Cu privire la analiza condiției ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, Curtea a avut în vedere soluția de achitare a reclamantului pronunțată de instanța supremă națională sub aspectul săvârșirii infracțiunii de insultă, precum și faptul că acesta a fost obligat doar la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin publicarea articolelor sale.

În acest sens, s-a arătat că prejudiciul moral al actualului director al fabricii rezultă din conținutul celor patru articole și din motivarea hotărârilor instanțelor naționale care au stabilit că unele afirmații ale reclamantului, care constituiau mesajul principal al articolelor sale, nu vizau subiectul de interes general referitor la privatizarea întreprinderilor de stat, ci conflictul dintre fostul și actualul director al fabricii, precum și modalitatea în care acesta din urmă realiza administrarea societății comerciale.

De asemenea, Curtea a subliniat că unele dintre afirmațiile reclamantului reprezentau imputații factuale, care, potrivit hotărârilor instanțelor naționale, nu au putut fi dovedite de către reclamant, deși potrivit principiilor enunțate, acestuia îi revenea obligația de acorda o mai mare atenție informațiilor primite de la terțe persoane înainte de a le publica, precum și de a prezenta dovezile corespunzătoare afirmațiilor sale în cadrul procedurii inițiate împotriva sa.

În consecință, având în vedere lipsa unei baze factuale, deși articolele se circumscriau unui subiect de interes general, Curtea a apreciat că afirmațiile reclamantului nu corespundeau dozei de exagerare sau de provocare permise în desfășurarea activității jurnalistice, motivele expuse în decizia Curții Supreme de Justiție constituind astfel elemente pertinente și suficiente pentru a aprecia că reclamantul a adus atingere onoarei actualului director și poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru daune morale.

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, s-a reținut că suma la plata căreia a fost obligat reclamantul în solidar cu redacția publicației este moderată în privința cuantumului, iar din datele furnizate de către autoritățile statului român, aceasta nu fusese achitată până la momentul pronunțării deciziei de către niciunul dintre debitori.

În concluzie, având în vedere marja de apreciere de care se bucură statele contractante în asemenea situații, prin raportare la circumstanțele cauzei, Curtea a apreciat că obligarea reclamantului la plata unei sume de bani nu este disproporționată prin raportare la scopul legitim urmărit și că ingerința poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică, respingând cererea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

Dreptul la viață privată – Jurisprudența C.E.D.O.

În hotărârea din data de 10 iunie 2014 pronunțată în cauza Voicu contra României (cererea nr. 22015/10), Curtea a reținut că, în data de 10 decembrie 2009, Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru pretinsa săvârșire a infracțiunii de trafic de influență. În mod special, procurorul a susținut că: (i) reclamantul a acceptat suma de 200.000 EUR de la un om de afaceri, C.C., pentru a folosi relația sa cu judecătorul F.C. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea influențării soluției unui dosar care se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în care era implicată societatea lui C.C. și o companie de stat. (ii) că ar fi acceptat bani de la M.L., sub pretextul achitării unor consultații juridice prin cabinetul său de avocatură, în scopul de a-i facilita întâlnirea cu șeful poliției pentru a discuta o anchetă desfășurată împotriva lui M.L.

Pe data de 11 decembrie 2009, atunci când reclamantul se întorcea acasă cu un autovehicul aparținând Senatului, a fost oprit de către o altă mașină din care au ieșit mai multe persoane înarmate care l-au scos pe reclamant din mașină, și de față cu vecinii reclamantului și cu alți trecători, l-au încătușat și l-au dus cu mașina la sediul Direcția Națională Anticorupție, unde a fost informat de urmărirea penală desfășurată împotriva sa.

În aceeași zi, reclamantului i-a fost interzis dreptul de a părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile, iar pe data de 9 martie 2010, procurorul a solicitat Parlamentului încuviințarea arestării preventive a reclamantului.

Scurgerile în presă

Din momentul în care Direcția Națională Anticorupție a informat publicul cu privire la urmărirea penală începută față de reclamant, mass-media a arătat un interes crescut față de această cauză. Mai multe analize au fost difuzate în care jurnaliști și politicieni au comentat public despre acele fapte.

Extrase din conversațiile purtate între coinculpați, obținute prin interceptarea convorbirilor telefonice desfășurate în operațiunea de supraveghere anterioară urmăririi penale, au fost publicate în ziare înainte ca reclamantul și coinculpatul să fie trimiși în judecată. Acele extrase creau impresia că reclamantul și judecătorul F.C. au încercat să influențeze pe unii dintre judecătorii din completul care judeca dosarul comercial în care era implicat C.C., și l-ar fi ținut la curent pe acesta din urmă despre pretinsele încercări. În conversațiile purtate, reclamantul și coinculpații își manifestau dezamăgirea că soluția în cauză nu a fost favorabilă lui C.C., și făceau presupuneri dacă ceilalți judecători din complet ar fi fost influențați de către altcineva.

Transcrierile convorbirilor telefonice interceptate în timpul operațiunii de supraveghere au apărut pentru prima oară în presă între 18 și 22 martie 2010. Alte mijloace de probă din dosarul de urmărire penală au fost de asemenea publicate și comentate în presă.

Aprecierile Curții cu privire la pretinsele încălcări

Curtea a reiterat că în cauza Cășuneanu, în care a fost invocată o problemă identică, ocazie cu care Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție, având în vedere că statul pârât nu și-a îndeplinit obligația de a păstra în condiții de  confidențialitate informațiile pe care le deține în scopul protejării dreptului reclamantului la viață privată și de asemenea, nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului vreun mijloc pentru obține reparații din momentul în care i-au fost încălcate drepturile.

Curtea nu a considerat că în prezenta cauză este necesar să revină asupra acelor constatări. Prin urmare, a existat o încălcare art. 8 din Convenție.

Reclamantul a solicitat suma de 375.203 RON reprezentând daunele materiale cauzate prin încălcare art. 5 par. 3 din Convenție, 4.000.000 EUR și 25.000 EUR reprezentând daunele morale cauzate prin încălcare art. 3 și 8 din Convenție.

Curtea nu a putut stabili nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate și daunele materiale solicitate și prin urmare aceste pretenții au fost respinse. Totodată, i-a fost acordat reclamantului suma de 4.500 EUR cu titlu de daune morale.

Dreptul la propria imagine – Jurisprudența C.E.D.O.

Libertate de exprimare. încălcarea drepturilor privind imaginea, onoarea, demnitatea și viața privată. Sondaj considerat defăimător

 – septembrie 2012 – Curtea de Apel Bacău (recurs)

Pe rol fiind pronunțarea cauzei civile având ca obiect pretenții, acțiune formulată de reclamantul Sechelariu Dumitru în contradictoriu cu pârâtul Florin Popescu.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședință publică din data de 28.04.2011, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi.

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 02.04.2010 sub nr. de dosar 5414/180/2010 reclamantul Sechelariu Dumitru a chemat în judecată pe pârâtul Florin Popescu solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pe pârât la plata sumei de 300000 lei daune morale.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în ultima perioadă de timp pârâtul i-a afectat grav imaginea, onoarea și demnitatea punând într-o postură negativă atât persoana sa cât și afacerile pe care le deține, prin susținerile sale jignitoare, neadevărate și prejudiciante afirmate în repetate rânduri în mijloacele mass-media pe care le administrează (site-ul www.superbc.ro, www.aghiuta.ro) sau la care a fost invitat (lTVBacău). Atitudinea constant jignitoare la adresa sa s-a manifestat, în primul rând, prin publicarea pe site-ul www.superbc.ro a unui material intitulat Scrisoare deschisă către Omul-Stadion‚ demers în care înțelege să comunice publicului despre părerile sale nefondate, aberante, vexatorii cu privire la activitatea sa de primar și mai apoi om de afaceri, conferind materialului un caracter evident tendențios. Exemplifică: bănuiesc și acum că ai fost condus de fosta Securitate……, ai avut probleme cu Miliția, dar n-ai făcut pușcărie…, asta înseamnă că ai fost racolat să ciripești, să colaborezi… ai dus instituția într-o zonă crepusculară… ți-ai mărit terenurile concesionate nu știu cum ai reușit să devii proprietar pe niște terenuri concesionate… ai învârtit terenuri, ai retrocedat cui ai vrut și când ai vrut, erai de capul tău…. învârteala terenurilor pentru karting și exemplele pot continua, întregul material incriminat reprezentând o mostră denumită în jurisprudență delict de presă. Fapta ilicită a pârâtului a devenit cu atât mai gravă cu cât articolul respectiv a fost preluat de nenumărate bloguri virtuale și site-uri de profil, informația calomioasă fiind cunoscută de un număr mare de persoane.

Pârâtul, care a depus întâmpinare la dosar, a solicitat respingerea cererii ca fiind nelegală și netemeinică. Consideră că afirmațiile făcute de reclamant prin  cererea de chemare în judecată sunt lipsite de temei, acesta făcând confuzie între un blog și o publicație on-line mass media), afirmând în cererea de chemare în judecată că deține mijloace mass-media.

În ceea ce privește afirmațiile din emisiunea tv invocate în cererea de chemare în judecată ce îi sunt imputate, arată că nu aparțin în totalitate, și va face proba verității cu înscrisuri pe parcursul procesului.

Mai mult decat atât, consideră că a fost chemat în fața instanței de judecată, nu atât din cauza opiniilor postate pe internet, cât pentru faptul că a fost chemat ca martor în dosarele intentate de reclamant și familia acestuia colegilor săi din presă, dosare având același obiect ca și prezentul dosar.

Acest gen este stipulat în mod expres în prevederile articolului 10 paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de a exprima opinii, de a primi sau transmite informații și idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Termenul de restrângere include orice masură prin care, în orice fel, exercițiul libertății de exprimare suferă un amestec din partea autorităților, exemplu în acest sens fiind obligarea la plata despăgubirilor civile.

Solicită să se aibă în vedere faptul că, de fiecare dată când se cere restrângerea libertății de exprimare a unei persoane, prin obligarea sa la plata de despăgubiri civile, este vizată mai mult decât persoana respectivă sau pagina de internet pe care o deține acesta, existând consecințe directe asupra libertății de exprimare în ansamblu și a rolului acesteia într-o democrație.

Fiecare persoană are dreptul de a transmite informații și idei cu privire la chestiunile de interes public, dar și opinii personale.

Subliniază că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că lezarea demnității sau reputației unei persoane nu sunt caracteristici apriorice ale unei nevoi sociale presante. Libertatea de exprimare include nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență de opinia publică ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele esențiale ale pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există o societate democratică. Și acest principiu este cu atât mai important, cu cât în discuție este presa. Libertatea de exprimare protejează nu numai conținutul ideilor și al informațiilor, ci și forma în care acestea sunt exprimate. Transmiterea ideilor și a informațiilor poate fi facută și într-o manieră provocatoare, pentru a atrage atenția cititorilor. Ziaristul, prin chiar esența profesiei sale, este liber să-și exprime opiniile cu privire la orice problemă de interes general. Opiniile nu trebuie să fie cuminți, ci pot să fie șocante, dure, chiar ofensatoare, provocatoare sau exagerate. Ceea ce i se cere jurnalistului este să acționeze cu buna-credință, care se apreciază în funcție de scopul urmărit: de a atrage atenția cititorilor asupra unor chestiuni de interes public. (Cazul Dalban contra României, Hotărârea din 28 septembrie 1999, cererea nr. 28114/95).

În concluzie solicită instanței de judecată să respingă acțiunea așa cum a fost formulată ca fiind netemeinică, nefiind vorba de fapte ilicite generatoare de prejudicii morale săvârșite cu vinovație, ci doar de exercitarea dreptului la libera exprimare.

În drept, a invocat art 115 Cod procedură civilă, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 octombrie 2008, în cauza Barb împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28 septembrie 2004 în cauza Sabou și Parcalac; împotriva României.

Analizând probele administrate în cauză, instanța reține că acțiunea este întemeiată în parte pentru următoarele considerente: în fapt, la soluționarea cauzei, instanța are în vedere dispozițiile art. 30 din Constituție, potrivit căruia libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. De asemenea, potrivit art 31 din Constituție, dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Pârâtul a publicat, în cursul anilor 2009-2010 două articole de presă respectiv: Scrisoare deschisă catre Omul Stadion și Sechelariu și politica struțului falit, a postat pe site-ul pe care îl administrează www.aghiuta.ro un sondaj de opinie și a participat la o emisiune televizată, intitulată Talk show pe Bistrița găzduită de 1TV Bacău în care a făcut diferite afirmații considerate de către reclamant jignitoare, arătând că acestea i-au afectat grav imaginea, onoarea și demnitatea.

De asemenea, la soluționarea acestei cauze instanța are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului precum și dispozițiile legii interne aplicable în materie respectiv dispozitiile art 998-999 C civ.

Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe cel din a cărui greșeală s-a ocazionat, să-1 repare, iar conform art. 999 C. civ., omul este răspunzător și de prejudiciul cauzat din culpa sau imprudența sa. Legea se referă la orice fel de prejudiciu, ceea ce duce la concluzia că, indiferent de natura lui, patrimonială sau morală, poate și trebuie să fie reparat pe cale pecuniară, deoarece unde legea nu distinge, nici omul nu trebuie să distingă.

La aprecierea celor două articole de presă scrise de pârâtul Popescu Florin, precum și cu privire la emisiunea Talk show pe Bistrița găzduită de lTV Bacău la care a participat pârâtul, instanța are în vedere cele reținute în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, adică rolul indispensabil de câine de pază care revine presei într-o societate democratică. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt. Totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și  responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general. Trebuie amintită jurisprudența constantă a Curții, conform căreia, pentru aprecierea existenței unei necesități sociale imperioase care să justifice existența unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se facă distincția clară între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactității lor.

Atunci când este vorba de afirmații privind comportamentul unui terț, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincția dintre acuzații de fapt și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt. În cazul de față nu se poate reține că pârătul a depășit limitele libertății de exprimare.

Cu privire la articolul Scrisoare deschisă catre Omul Stadion, instanța are în vedere faptul că pârâtul și-a exprimat opiniile personale, arătând în mod expres de mai multe ori în cursul articolului și avertizând publicul că este vorba despre opinia sa personală, despre bănuielile sale personale și spunând acest lucru explicit de mai multe ori: e doar o banuială de-a mea,… în logica mea….. poate nu ai facut-o…..

Înfățișarea publică a unei imagini negativ deformate a unei persoane sau a întregii familii îi cauzează acesteia suferințe psihice, pe de o parte, modificări ale relațiilor sociale -nepatrimoniale – pe de altă parte, modificări producătoare, la rândul lor, de zbucium, neliniște, durere sufletească. Ca s-a produs acest rezultat și în ceea ce îl priveste pe reclamant și familia sa, rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză.

Desfășurarea vieții omenești într-un cadru social implică o serie de relații cu semenii, bazate nu numai pe interese materiale, dar și pe un complex de sentimente, aprecieri, opinii ale unora la adresa altora, din împletirea cărora se naște și se conservă considerația reciprocă, respectul, prietenia, prețuirea fiecăruia de către cei din jur, un complex de raporturi care se situează în domeniul legăturilor sufletești, nepatrimoniale dintre oameni. Agresarea acestor legături prin difuzarea, într-un mediu social de o anumită amploare, a unor date false și denigratoare privind caracteristicile morale ale unei persoane, desfigurează imaginea socială a acesteia și atrage, de multe ori, o modificare a considerației de care se bucură persoana respectivă. Totodată îi creează acesteia suferința fizică derivată prin înjosire socială, batjocură publică care i-au atras desconsiderarea nemeritat a celor din jur.

Onoarea reprezintă sentimentul respectului de sine și conștiința fiecăruia printre ceilalți oameni.

Făcând practic acele afirmații despre întraga familie Sechelariu, noțiunea de familie incluzând în intelesul general părinții dar și copiii familiei, în speță copiii familiei Sechelariu, s-a adus atingere vieții private a reclamantului.

În consecință, instanța urmează a admite în parte acțiunea.

Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei 5000 lei reprezentând daune morale.

Art. 281 Cod penal

Tratamentele inumane sunt acele acte prin care se provoacă leziuni sau vii suferințe fizice sau morale, susceptibile de a produce puternice tulburări psihice, săvârșite cu intenția de a provoca dureri intense victimei. Tratamentele sunt degradante atunci când creează persoanei sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi și, eventual, de a-i înfrânge în acest fel rezistența fizică sau morală

Statul este obligat, în ciuda problemelor logistice și financiare, să-și organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității umane. Acest lucru poate implica obligația statului de a lua măsuri pentru a proteja un deținut împotriva efectelor nocive ale tabagismului pasiv, în cazul în care, ținând seama de examenele medicale și recomandările medicilor curanți, starea sa de sănătate impune acest lucru (cauza Păvălache contra României, Hotărârea din 18 octombrie 2011).

Jurisprudență C.E.D.O.

Pe 24 martie 2015, România a fost condamnată, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru lipsa unei anchete efective în cazul decesului unui deținut cu probleme psihice care acuza că era agresat de gardieni și își bătea cuie în cap, cazul fiind semnalat de APADOR-CH(Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat, România în cazul Ionel Garcea, un deținut care a murit în penitenciar în 2007, pentru moartea căruia nu s-a facut o anchetă efectivă, potrivit unui comunicat al ONG-ului.

Cazul lui Garcea, care nu avea rude, a fost susținut atât în instanțele interne, cât și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de APADOR-CH. Ionel Garcea s-a născut în 1973 și a murit la 19 iulie 2007 la Spitalul Penitenciar Rahova. Condamnat, în 2002, la șapte ani închisoare pentru un viol pe care nu l-a recunoscut niciodată, Garcea a fost diagnosticat cu o boală psihică, precum și cu alte probleme de sănătate, fiind deseori internat în secția de psihiatrie a spitalului penitenciar.

A avut, de asemenea, câteva tentative de suicid, a refuzat să ia medicamente și de trei ori a fost dus la spital pentru o intervenție chirurgicală, după ce și-a bătut un cui în frunte. Garcea s-a adresat APADOR-CH încă din momentul arestării, apoi din penitenciar, de nenumărate ori, spunând că a fost bătut de gardienii închisorii în mai multe rânduri, într-o astfel de ocazie fiind internat în stare de inconștiență.

Conducerea penitenciarului a negat întotdeauna acuzațiile lui Garcea, susținând că măsurile luate împotriva lui au fost necesare pentru protecția deținutului.

În 2007, aflat la Spitalul Penitenciar Jilava, Garcea și-a mai bătut un cui în cap. El a fost operat într-un spital civil și trimis apoi la Spitalul Penitenciar Rahova, cu simptome post-operatorii, sepsis și bronhopneumonie acută. Garcea a murit în spitalul Rahova la o lună după operație. Investigațiile oficiale ca urmare a decesului lui sunt încă în curs și la această dată.

APADOR-CH a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Ionel Garcea, invocând încălcarea articolelor 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante) și articolul 13 (dreptul la un recurs efectiv). Garcea nu a beneficiat în închisoare de un tratament medical corespunzător stării sale de sănătate mintală și fizică, iar investigațiile administrative și penale făcute după moartea sa nu au fost satisfăcătoare.

Curtea a decis, în cazul Garcea a fost încălcat articolul 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că autoritățile nu au desfășurat o anchetă efectivă privind decesul acestuia din cauza lipsei îngrijirilor medicale corespunzătoare. În opinia Curții, faptul că durata anchetei penale a depășit cinci ani face ca aceasta să nu aibă un caracter efectiv.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai precizat că o organizație neguvernamentală poate formula plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numele unei persoane decedate, atunci când este vorba despre o culpă a statului, dacă între respectiva organizație neguvernamentală și decedat au existat relații de colaborare anterioare – ceea ce a fost și cazul APADOR-CH-Garcea.

APADOR-CH nu a cerut daune materiale pentru cazul Garcea.

Comunicatul dat de APADOR-CH este această hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omuli reafirmă un principiu elementar, ignorat uneori de către stat: chiar și în cazul în care victima unor abuzuri ale agenților statului decedează și nu are aparținători, statul trebuie să desfășoare o anchetă rapidă și efectivă pentru tragerea la răspundere a celor vinovați de comiterea abuzurilor. Pentru sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, lipsa familiei celui decedat poate fi suplinită de o organizație neguvernamentală care s-a aflat, anterior, în relații de colaborare cu victima abuzului".

Art. 282 – Tortura – Jurisprudență C.E.D.O.

De-a lungul celor 15 ani de activitate, Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului a asistat persoane a căror drepturi au fost încalcate. Cel mai recent caz de acest gen este cel al deținutului care a murit în condiții suspecte în penitenciarul Galați (2010); 55.000 de euro pentru moartea unui deținut, 55.000 de euro este suma cerută de familia deținutului decedat în urma cu aproape un an în condiții suspecte în penitenciarul Galați.

La data de 1 iunie 2010, Sandu Constantin a fost depus la sediul penitenciarului Galați pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat. După trei zile, medicii de la Unitatea de Primire a Urgențelor de la Spitalul Județean Galați au constatat decesul acestuia. Condițiile în care deținutul a murit nu au fost clare.

Administrația Națională a Penitenciarelor a demarat o anchetă internă în acest caz. Despre moartea deținutului au fost informați judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, procurorul de serviciu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați și angajații Inspectoratului Județean de Poliție Galați.

Moartea lui Sandu Constantin a declanșat, la acea vreme, un scandal în sistemul penitenciar românesc. Angajați ai penitenciarului Galați au fost anchetați în acest caz.
După aproape un an de la incident procesul este încă în derulare cu 13 inculpați din care 5 sunt arestați preventiv.

Părinții deținutului au cerut daune morale și materiale în valoare de 35.000 de euro. Fosta soție a acestuia a cerut 20.000 de euro și o pensie lunară în valoare de 300 de lei pentru următorii 3 ani care să-i revină fiului deținutului în vârstă de 15 ani.

În cazul deținutului mort în penitenciarul Galați se pune problema încălcării dreptului la viață, aplicarea torturii și a tratamentelor inumane și degradante.

Toader, Tudorel – Noul Cod penal, Noul Cod de procedură penală, Edit. Hamangiu, Ed. 2014, București

*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 364, 2000

*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C/389 din 30.03.2010

*** Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Explicații cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, C 303/02, 14.12.2007

www.csm1909.ro