Jurisprudența Cedo ÎN Materie Contravențională

Universitatea de Vest din Timișoara

Facultatea de Drept

JURISPRUDENȚA CEDO ÎN MATERIE CONTRAVENȚIONALĂ

Coordonator: Masterand:

Conf. Univ. Dr. Cristian CLIPA Dragos-Daniel TATU

Masterat Contencios Administrativ și Fiscal Timișoara, 2016

” Unde se aplică legea, numai acolo se face dreptate ”

” Ubi jus, ibi remeium”

INTRODUCERE

Capitolul I.

SCURTE CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA REGIMUL CONTRAVENȚIONAL ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

Capitolul II

APLICAREA DISPOZIȚIILOR CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN MATERIE CONTRAVENȚIONALĂ

Capitolul III.

INCIDENȚA ART. 4 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

Capitolul IV.

INCIDENȚA ART. 6 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

Capitolul V.

INCIDENȚA ART. 7 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

Capitolul VI .

INCIDENȚA ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

Capitolul VII .

INCIDENȚA ART. 4 DIN PROTOCOLUL NR. 7 LA CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

INTRODUCERE

Deși în doctrina românească se recunoaște, în mod unanim, existența dreptului contravențional ca ramură distinctă de drept, nu același lucru se poate afirma cu privire la legislația națională, în cuprinsul căreia nu se regăsește legiferat un așa-zis cod contravențional.

În prezent, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor constituie principalul act normativ prin care este reglementat domeniul contravențional. Trebuie precizat, însă, că acest act normativ nu oferă o reglementare exhaustivă a dreptului contravențional, dat fiind faptul că în cuprinsul ordonanței se prevede că aceasta se completează cu alte dispoziții din Codul penal sau Codul de procedură civilă.

Lipsa unei reglementării proprii, specifice domeniului contravențional a “obligat” instanțele naționale pe rolul cărora se desfășura o procedură contravențională să invoce dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituția României conform căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, pentru a aplica în mod direct Convenția europenă a drepturilor omului.

În cuprinsul acestei lucrări voi încerca să scot în evidență problemele cu care s-au confruntat instanțele de judecată naționale ca urmare a faptului că domeniul contravențional nu se bucură de o legiferare proprie, precum și modul în care jurisprudența CEDO s-a reflectat în procedura contravențională românească.

Capitolul I.

SCURTE CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA REGIMUL CONTRAVENȚIONAL ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

Contravențiile și infracțiunile sunt singurele fapte ilicite ce aduc atingere unor valori sociale care privesc întreaga colectivitate. Respectarea valorilor sociale reprezintă o condiție esențială pentru dezvoltarea și bunul mers al unei comunității.

Conform legislației în vigoare, scopul legii contravenționale este acela de a apăra valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală . Pornind de la această prevedere, putem afirma că dreptul contravențional prezintă un caracter de subsidiaritate în raport de dreptul penal, în sensul că incriminările de natură contravențională vor interveni doar în măsura în care nu există o faptă penală cu același conținut .

Inițial, răspunderea contravențională nu s-a bucurat de o reglementare separată, fiind inclusă în sfera ilicitului penal, Codul penal de la 1865 prevedea o împărțire trihotomică a ilicitului penal în crime, delicte și contravenții, reglementare păstrată și de Codul Penal de la 1936.

O schimbare importantă a intervenit odată cu adoptarea Decretului nr. 184/1954 privind reglementarea sancționării contravențiilor, moment în care răspunderea contravențională a fost scoasă din sfera ilicitului penal. Prin acest act normativ contravențiile au fost dezincriminate , fiind calificate drept abateri administrative.

Decretul nr. 184/1954 definea contravențiile ca fiind acele fapte care prin gradul lor mai redus de pericol social nu constituie infracțiuni și sunt sancționate prin acte normative ale sfaturilor populare sau ale organelor centrale ori locale ale administrației de stat.

O altă etapă importantă în procesul legislativ românesc în ceea ce privește regimul juridic al contravențiilor o reprezintă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, act normativ care determina regulile generale în baza cărora anumite abateri de la normele de drept pot fi considerate contravenții, stabilind, totodată, natura și limitele constrângerii de stat ce poate fi folosită pentru sancționarea și prevenirea lor.

Legea nr. 32/1968 definea contravenția drept fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate în legea de față .

Astfel, pentru o perioadă îndelungată de timp, Legea nr. 32/1968 a constituit dreptul comun în materie contravențională, producând efecte până la data de 12 iulie 2001 când a fost abrogată expres prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravențiilor.

În prezent, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravențiilor reprezintă dreptul comun în materia contravențiilor, articolul 1 din lege definiind contravenția drept “ fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărârea Guvernului sau, dupa caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București ” .

În esență, comparativ cu Legea 32/1968 ce făcea referire și la pericolul social mai redus în comparație cu infracțiunea, în contextul actualei reglementări, răspunderea juridică pentru contravenții își are temeiul în săvârșirea cu vinovăție a unei fapte contravenționale, prin vinovăție înțelegându-se intenție direct, indirectă, culpă cu prevedere și cea fără prevedere.

Astfel, pornind de la definiția oferită de O.G. 2/2001 privind regimul contravențiilor, doctrina românească consideră că trăsăturile contravenției sunt:

Tipicitatea – corespondența dintre fapta concretă comisă de contravenient și modelul abstract descris prin norma de incriminare a contravenției.

Antijuridicitate – caracteristica unei fapte de a contraveni ordinii juridice existente.

Vinovăția – acea trăsătură a contravenției ce constă în capacitatea persoanei care a comis o faptă contravențională tipică de a fi acționat în mod liber, voluntar, și de a percepe actele și consecințele lor.

Legalitatea – trăsătura conravenției de a fi prevăzută de lege.

În ceea ce privește sancțiunile contravenționale ce pot fi aplicate, art. 5 din O.G. 2/2001 privind regimul contravențiilor prevede că sancțiunile contravenționale sunt principale și complementare.

La rândul său sancțiunile contravenționale principale sunt de 3 feluri:

avertismentul;

amenda contravențională;

prestarea unei activități în folosul comunității.

Conform aliniatului 3 al aceluiași articol sancțiunile contravenționale complementare sunt de mai multe feluri, respectiv:

confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții;

suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități;

închiderea unității;

blocarea contului bancar;

suspendarea activității agentului economic;

retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv;

desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.

Această enumerare a sancțiunilor principale și complementare nu este însă exhaustivă, prin legi speciale putând fi stabilite și alte sancțiuni principale sau complementare , însă, așa cum pevede expres art. 5 alin. 7 din O.G. 2/2001, pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe sancțiuni complementare.

În concluzie, dacă infracțiunea lezează valorile sociale esențiale, contravenția va avea ca obiect social-juridic generic acele valori sociale de interes general, dar care sunt situate din punct de vedere al importanței imediat după cele apărate prin legea penală. Tocmai pentru a evita controversele, legislația actuală a preferat soluția stabilirii obiectului social generic al contravenției în raport cu cel al infracțiunii, lăsând să se subînțeleagă că ilicitul contravențional este de un pericol social mai redus decât cel penal.

De fapt, dreptul penal împrumută dreptului contravențional principiile și unele instituții ale sale, lucru explicabil dacă avem în vedere natura comună a celor două forme de illicit (contravenția și infracțiunea) .

Capitolul II

APLICAREA DISPOZIȚIILOR CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN MATERIE CONTRAVENȚIONALĂ

Domeniul contravențional în România constituie, fără îndoială, un domeniu cu aplicații dintre cele mai profunde și mai complexe din viața de zi cu zi a cetățenilor și, implicit, în practica administrativă a autorităților cu atribuții în materie.

Contravențiile sunt fapte ilicite a căror natură juridică se apropie foarte mult de infracțiuni, iar în lipsa unei omogenități juridice a sistemelor de drept cu privire la calificarea jurdidică a faptelor contravenționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost nevoită să stabilească, în jurisprudența sa, criterii în baza cărora să se determine faptele ilicite care intră în sfera noțiunii de acuzație în materie penală.

Instanța Europeană a decis că articolul 6 par. 1 nu face distincție între fapte pedepsite de legea penală și fapte care, dată fiind lipsa lor de pericol social, nu sunt pedepsite de o asemenea lege, el se aplică oricărei acuzații în materie penală.

Curtea, fiind obligată să verifice respectarea prevederilor Convenției în sisteme de drept ce prezintă o mare diversitate, operează în jurisprudența sa cu anumite noțiuni autonome, care nu au acceași accepțiune în dreptul intern al statelor membere ale Consiliului Europei. Aceasta, deoarece există anumite noțiuni care primesc calificări diferite în multitudinea sistemelor juridice europene .

Acuzația penală fiind un concept autonom, judecătorii europeni nu sunt ținuți de definițiile naționale. Prin urmare, dacă faptele sunt calificate de dreptul intern drept infracțiuni penale, nu va exista nici o dificultate și art. 6 va fi aplicabil. În schimb, dacă nu este vorba de acest caz, judecătorii europeni își păstrează libertatea de apreciere: astfel, infracțiuni apreciate a fi de natură administrativă, disciplinară sau fiscală de către sistemele juridice naționale pot fi considerate a fi infracțiuni penale din perspectiva dreptului european

În acest sens, Curtea a oferit o definiție autonomă noțiunii de acuzație în materie penală, afirmând că “dacă statele contractante ar putea, prin voință proprie, să califice o faptă ca fiind de natură administrativă, și nu penală, iar astfel să înlăture aplicabilitatea drepturilor fundamentale prevăzute în art. 6 și 7, ar însemna ca aplicarea acestora să fie subordonată voinței lor suverane “ , ceea ce ar duce la rezultate incomptibile cu obiectul și scopul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În jurisprudența sa, Curtea a extins calificarea de „materie penală” și la categoriile de sancțiuni extrapenale atunci când sunt întrunite anumite criterii. Astfel, pentru a stabili dacă o anumită sancțiune contravențională intră în sfera unei acuzații în materie penală, CEDO aplică așa-numitele criterii statuate de aceasta în Cauza Engel c. Olandei, respectiv: calificarea faptei în dreptul intern, natura faptei și natura sau severitatea sancțiunii care poate fi aplicată. În măsura în care, în urma aplicării acestor criterii, fapta contravețională analizată întrunește cel puțin un criteriu stabilit de Curte, nefiind necesară întrunirea lor cumulativă, atunci acea contravenție cade în sfera „acuzației în materie penală” și devin aplicabile toate garanțiile prevăzute de Convenție în materie penală.

Odată stabilite aceste criterii, este necesară precizarea conținutului fiecărui criteriu, a posibilității lor de combinare și a pragului de la care pornind să fie reținută calificarea de „materie penală”, adică pragul de la care pornind sancțiunile extrapenale vor fi asimilate categoriei penale (în ceea ce privește garanțiile procesuale). Plecând de la premisa caracterului „autonom” al noțiunii de „materie penală”, s-a realizat o recompunere a câmpului penal a cărei complexitate este determinată de criterii, subcriterii, elemente de referință, pentru a determina pragul de la care pornind va fi reținută calificarea de „materie penală”.

Instanța Europeană a precizat că aceste criterii sunt alternative, nu cumulative. Pentru ca art.6 parag.1 să se aplice “unei acuzații în materie penală, este suficient ca infracțiunea în cauză să fie, prin natura ei penală, prin raportare la dispozițiile Convenției, sau să fi expus pe autor unei sancțiuni ce poate primi calificarea de sancțiune penală; aceasta nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative, dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite a se ajunge la o concluzie clară privitoare la existența unei “acuzații în materie penală”.

Calificarea faptei în dreptul intern

Pentru a stabili daca o faptă contravențională poate fi calificata drept o acuzație în materie penală în sensul prevederilor Conventiei, în primul rând trebuie determinat daca textul normei de drept care definește contravenția aparține sferei penale în sistemul legislativ al statului reclamat.

În ceea ce privește analiza pe care o face, Curtea nu este ținută de calificarea dată faptei în discuție de dreptul național al statului în cauză, calificarea internă fiind un simplu punct de plecare în vederea propriei analize, cu o valoare relativă, care va conduce la propria calificare oferită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Conform acestui criteriu, Curtea va cerceta, în primul rând dacă textul care sancționează fapta ilicită face parte din dreptul penal al statului în cauză; dacă răspunsul este pozitiv va califica fapta ca aparținând “materiei penale”. În ipoteza unui răspuns negativ va utiliza următoarele două criterii .

Natura faptei

După analizarea primului criteriu, în cazul în care fapta contravențională nu este drept o faptă penală în dreptul intern, se va proceda la analizarea faptei în discuție prin prisma celui de-al doilea criteriu, respective natura faptei imputate.

Potrivit acestui criteriu, urmează să se determine cui se adresează norma sancționatorie, dacă aceasta are un caracter general, fiind aplicabilă întregii populații, atunci este vorba de o normă cu caracter penal, iar dacă aceasta se adresează doar unei anumite categorii de persoane, atunci este vorba de o normă ce aparține dreptului disciplinar, ce nu poate fi inclusă în noțiunea de acuzație în materie penală.

Întrucât există în dreptul intern al statelor numeroase infracțiunii care au un subiect activ special acest criteriu nu rezolvă întotdeauna problema calificării faptei fiind nevoie să se ia în calcul și gravitatea faptei comise și să stabilească natura interesului protejat prin norma încălcată .

Prin urmare, este necesar de a examina abaterea în lumina celui de-al doilea și al treilea criteriu menționate mai sus. În acest sens, Curtea reamintește că aceste criterii sunt alternative, și nu cumulative: pentru ca articolul 6 să devină aplicabil, este suficient ca abaterea în cauză să fie, prin natura sa, „penală” din punctul de vedere al Convenției sau ar trebui să facă persoana în cauză pasibilă de o sancțiune care, datorită naturii sale și gradului de severitate, ține, de obicei, de domeniul „penal” .

Natura sau severitatea sancțiunii care poate fi aplicată

Acesta este cel mai important criteriu stabilit și folosit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele aflate pe rolul său în care este nevoită să determină dacă o faptă poate fi încadrată în sfera acuzațiilor în materie penală.

În ceea ce privește natura și severitatea măsurii luate împotriva unei personae pe planul dreptului penal, potrivit sensului normal al termenilor, aparțin dreptului penal, în general, faptele ale căror autori se expun la pedepse destinate, în special, să exercite un efect disuasiv și care consistă, de regulă, în măsuri privative de libertate și în amenzi, „cu excepția celor care, prin natura, durata și modalitățile de executare, nu cauzează un prejudiciu important" .

Criteriul scopului și severității sancțiunii aplicate impinge în noțiunea de “materie penală” acele fapte în cazul cărora scopul și gravitatea sancțiunii sunt apropiate de dreptul penal clasic. Astfel, dacă scopul sancțiunii aplicate este mai degrabă reparator, cauza iese din sfera dreptului penal, însă, dacă scopul acesteia are mai degrabă un caracter punitiv sau preventiv, atunci există un indiciu important al prezenței caracterului penal al faptei.

În examinarea acestor criterii, Curtea apreciază căeste suficient ca fapta să fie prin natura sa penală din punct de vedere al Convenției sau să expună persoana în speță unei sancțiuni care, prin natura sa sau prin gradul de severitate, aparține sferei penalului, pentru ca art. 6 să fie aplicabil.

De asemenea, mergând mai departe Curtea Curtea a mai făcut sublinierea că art. 6 alin.1 din Convenție nu face nici o distincție între„fapte pedepsite de legea penală” și „fapte care, dată fiind lipsa lor de pericol social, nu sunt pedepsite de legea penală”, dispozițiile acestui text fiind în egală măsură aplicabile „oricărei acuzații în materie penală ”

Faptul că în viziunea Curții noțiunea de acuzație în materie penală are un sens autonom nu împiedică statele semnatare ale Convenției să nu stabilească o distincție între dreptul penal sau dreptul disciplinar, de exemplu, sau să delimiteze, în mod distinct față de curte, răspunderea în modul penal, disiplinar sau administrative, însă în anumite condiții .

La nivel european, legislațiile statele membre prevăd sisteme diferite de sancționare a contravențiilor, dreptul de a sancționa asemenea fapte ilicite fiind conferit fie organelor judiciare, fie organelor administrative. Indiferent de sistemul adoptat, Curtea Europeană a drepturilor omului a considerat de-a lungul timpului, prin hotărârile adoptate, că aceste sancțiuni pot intra în sfera noțiunii de „acuzație penală” prevăzută de art. 6 par. 1 și de „pedeapsă” în sensul art. 7 din Convenție, pentru motivele arătate anterior.

În concluzie, acele fapte contravenționale care au o natură juridică asemănătoare unei infracțiuni, prin care se protejează o valoare socială la nivel general și a căror încălcare atrage aplicare unei sancțiuni cu caracter punitiv, cu un minim grad de severitate, sunt considerate având un caracter penal.

De altfel, deși, în prezent, în legislația românească faptele contravenționale sunt scoase din sfera ilicitului penal, fiind considerate abaterii administrative, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că anumite fapte contravenționale sancționate de legislația în vigoare, cum ar fi cele prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și de Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice intră în sfera de aplicare a noțiuni de „acuzație penală” din art. 6 al Convenției, iar garanțiile prevăzute în materie penală sunt pe deplin aplicabile .

Această concluzie fiind reținută și de Curtea Contituțională a României în jurisprudența sa care, în soluționare unei excepții de neconstituționalitate, a stabilit că „ referitor la domeniul de aplicare a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legislația contravențională din România, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale " .

Astfel, deși legiuitorul român a optat pentru scoaterea faptelor contravenționale din sfera ilicitului penal, o mare parte din contravențiile prevăzute de legislația națională pot fi clasificate cu ușurință drept “fapte de natură penală”, fie datorită similaritudini dintre fapta contravențională și fapta penală, când singura diferență dintre acestea constă în lipsa pericolului social, fie datorită faptului că unele contravenții sunt, uneori, mai aspru pedepsite decât infracțiunile.

Capitolul III.

INCIDENȚA ART. 4 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

Textul art. 4 din Convenția Europeană a Drepturlor Omului

Interzicerea sclaviei și a muncii forțate

Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.

Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.

3. Nu se consideră „muncă forțată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:

orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenție sau pe durata libertății condiționate;

orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conștiință în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața sau bunăstarea comunității;

orice muncă sau serviciu care fac parte din obligațiile civice normale .

În acest capitol referitor la articolul 4 din Convenție ne vom apleca atenția și analiza pe interdicția prevăzută la aliniatului 2 prin care nici o persoană nu poate fi contstrânsă să execute o muncă forțată sau obligatorie.

Din lecturarea art. 4 din Convenție se poate observa cu ușurință faptul că acesta tratează separat interdicția sclaviei și a aservirii de cea a muncii forțate sau obligatorii, cu privire la care prevede anumite situații în care munca prestată, aparent forțată sau obligatorie, nu are, totuși, acest caracter.

După cum s-a spus există, într-adevăr, mai întâi, o diferență ce se situează la nivelul caracteristicilor lor, între sclavie sau robie, pe de o parte și munca forțată sau obligatorie, pe de alta: în cazul sclaviei sau al robiei, o persoană apare ca aservită în totalitate față de o altă persoană, ceea ce, ca principiu, nu este cazul pentru munca forțată sau obligatorie, aservirea în această din urmă situație ținând, mai degrabă de condițiile în care se prestează activitatea concretizată într-o asemenea muncă, ea având, de regulă un caracter temporar și ocazional. În al doilea rând, între ele există o diferență prin raportare la înseși dispozițiile 4 Convenției. Astfel, potrivit art. 15 parag. 2 din Convenție, este impusă interdicția absolută a sclaviei și a robiei, neexistând posibilitatea de a deroga de la prevederile art. 4 par. 1 nici măcar în timp de război.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiindu-i solicitat să se pronunțe dacă desemnarea ca avocat stagiar din oficiu constiutie o „muncă forțată sau obligatorie", incompatibilă cu art. 4 al. 2 al Convenției, constată că acest nu oferă o definiție a noțiunii de „muncă forțată sau obligatorie". În acest sens, în cauza VAN DER MUSSELE c. BELGIEI, Curtea definește, expresia „muncă forțată sau obligatorie drept „orice muncă sau serviciu cerut unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pe care individul respectiv nu s-a oferit să o execute de bunăvoie“.

Această definiție fiind reținută și de Curtea Constituționlă a României într-o cauză în care i s-a solicitat să se pronunțe cu privire la constituționalitatea art. 9 și art. 39 ¹ din O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor .

În ceea ce privește articolul 4 par. 3 care prevede limitativ 4 situații în care munca desfășurată nu are a fi considerată forțată sau obligatorie este de menționat că acestea nu reprezintă excepții de la interdicția impusă de art. 4 par. 2.

După cum a arătat foarte exact instanța europeană, art. 4 par. 3 nu are nicicum rolul de a autoriza anumite limitări ale exercițiului dreptului garantat de art. 4 par. 2 de a nu fi supus la muncă forțată ori obligatorie, ci pe acelade a delimita conținutul aceluiași drept: el formează un tot împreună cu par. 2 și precizează ceea ce nu are a fi considerat ca asemenea muncă, adică situații care nu se subordonează acestui tip de muncă interzis de Convenție; par. 3 al textului contribuie la corecta interpretare a dispozițiilor par. 2 ale aceluiași articol 2. Curtea a adăugat că toate cele patru alineate ale par. 3 din art. 4, dincolo de diversitatea lor, pun în evidență ideea fundamentală a existenței unui interes social în desfășurarea anumitor activități de solidaritate socială și de normalitate.

Este important de menționat faptul că legislația românească preia în mod automat și complet dispozițiile art. 4 par. 2 și 3 din Convenție, în cuprinsul art. 42 din Constituția României.

Cu privire la o pretinsă încălcare a interdicției muncii forțate și obligatorii prev. de art. 4 din Convenție în materie contravențională, din punct de vedere jurisprudențial a ridicat probleme posibilitatea instanțelor de judecată de a proceda la înlocuirea amenzii contravenționale cu sancțiunea prestarii unei activitați în folosul comunității.

Prestarea unei activități în folosul comunității este reglementată atât ca „sancțiune contravențională principală” de către art. 5 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, care poate fi aplicată direct de instanța de judecată la sesizarea organului de executare, cât și ca modalitate alternativă de executare a unei alte sancțiuni contravenționale principale – amenda contravențională, în condițiile art. 9 alin. (5) și,respectiv, art. 39¹ din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001.

În ceea ce privește prestarea unei activități în folosul comunității ca modalitate alternativă de executare a unei alte sancțiuni contravenționale principale – amenda contravențională, potrivit art. 9 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanța de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, ținându-se seama de partea din amendă care a fost achitată. La primul termen de judecată, instanța, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii, iar în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în acest termen instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea obligării la prestarea unei activități în folosul comunității;

Inițial, în forma modificată prin Legea nr. 352/2006 pentru completarea Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, articolul 9 alin. 5 prevedea că „în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. (4), instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea obligării la prestarea unei activități în folosul comunității, cu acordul acestuia."

Dispoziții similare ce impuneau acordul contravenientului pentru prestarea unei munci în folosul comunității se regăseau și în art. 1 alin. (3), art. 8 alin. (5) lit. b) și art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității. Aceste texte aveau următorul cuprins:

Art. 1 alin. (3): „Sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității poate fi aplicată numai dacă există consimțământul contravenientului."

Art. 8 alin. (5) lit. b): „(5) Instanța apreciază asupra legalității și temeiniciei procesului-verbal și pronunță una dintre următoarele soluții:

b) aplică sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, cu consimțământul contravenientului, dacă apreciază că aplicarea amenzii contravenționale nu este îndestulătoare ori contravenientul nu dispune de mijloace materiale și financiare pentru plata acesteia;"

Art. 13: „In toate situațiile, după luarea consimțământului contravenientului instanța, prin hotărâre, stabilește natura activităților ce vor fi prestate de acesta în folosul comunității, pe baza datelor comunicate de primarul localității în care contravenientul își are domiciliul sau reședința, ținând seama de aptitudinile sale fizice și psihice, precum și de nivelul pregătirii profesionale."

Fiindu-i cerut să se pronunțe cu privire la constituționalitatea art. 9 din O.G. 2/2001 Curtea Constituțională a constatat prin decizia nr. 1354 din 10 decembrie 2008, că sintagma „cu acordul acestuia", folosită în cuprinsul textului analizat, este neconstituțională, deoarece acest fapt este de natură a lipsi de eficiență sancțiunea aplicată pentru comiterea unei fapte antisociale, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituția României, în conformitate cu care „In România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie" .

Prin acestă decizie, Curtea Constituțională a mers și mai departe și a constatat că, și sintagmele „numai dacă există consimțământul contravenientului", „cu consimțământul contravenientului" și, respectiv, „după luarea consimțământului contravenientului "din cuprinsul art. 1 alin. (3), art. 8 alin. (5) lit. b) și art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității sunt neconstituționale.

Astfel, într-o cauză aflată pe rolul Judecătorie Târgu Neamț la data de 30.03.2010, având ca obiect cererea formulată de Instituția Orasului Tg. Neamt în contradictoriu cu paratul X., prin care au solicitat înlocuirea sancțtiunii amenzii cu sancțiunea obligarii contravenientului la prestarea unei munci în folosul comunitatii, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. 3 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, instanța de judecată a reținut faptul că munca forțată este interzisă expres prin art. 4 alin. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

În acest sens, instanța de judecată mergând mai departe cu analiza incidenței art. 4 din Convenție, reține că, potrivit CEDO, situațiile de excepție în care statul poate impune unei persoane obligația de a presta munca forțată sunt strict limitate la urmatoarele cazuri: cand persoana este supusă detenției, când persoana presteaza un serviciu cu caracter militar, un serviciu impus in situații de criză si calamități, precum și munca sau serviciul care fac parte din obligațiile civice normale.
Se observă că săvârșirea unei fapte cu caracter contravențional sau penal nu figurează printre excepțiile prevăzute de CEDO. Față de cele de mai sus, instanța reține că legea română conține dispoziții mai puțin favorabile în ceea ce privește dreptul fundamental la libertatea muncii, față de legea europeană, întrucât prevede ca sancțtiune contravențională principală și obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității [art. 5 alin. 2 lit. c) din OG 2/2001]. Față de acest aspect, instanța reține că dispozițiile legii române trebuie interpretate și aplicate numai in sensul garantării cu strictețe a celorlalte drepturi fundamentale. Acesta fiind unul din motivele pentru care instanța de judecată a respins ca nefondată cererea de înlocuire a amenzii cu munca în folosul comunității .

O viziune similară a avut-o și Tribunalul Prahova prin decizia nr. 1516 din data de 15.05.2014 prin care s-a pronunțat într-o cauză având ca obiect cererea petentul I.P. care a solicitat în contradictoriu cu contravenientul M.C. înlocuirea amenzii contravenționale cu sancțiunea obligării acestuia la prestarea unei activități în folosul comunității, având în vedere că  nu a achitat amenda în cuantum de 200 lei în termenul legal, neexistând posibilitatea executării silite cu privire la acesta.

Deși prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 1354 din 10 decembrie 2008 s-a constatat că sintagma „cu acordul acestuia", folosită în cuprinsul art. 9 din O.G. 2/2001 este neconstituțională, și drept urmare nu mai era nevoie de acordul contravenientului pentru înlocuire amenzii cu munca în folosul comunității, Tribunalul Prahova arata că, în lipsa unui acord dat de către intimat, acesta nu poate fi obligat la prestarea unei activități în folosul comunității. Necesitatea acordului intimatei nu rezultă doar din OG 2/2001 (text declarat neconstituțional), ci derivă din principiile fundamentale care guvernează materia drepturilor omului garantate de art. 42 Constituția României și art. 4 CEDO privind munca obligatorie. Această muncă la care se solicită a fi obligat intimata nu ar fi impusă unei persoane în detenție, nu constituie serviciu cu caracter militar sau alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu, nu este un serviciu impus de situații de criză sau calamități și nu se datorează nici în baza unei obligații civile normale a acestuia, în sensul de obligație derivând din contracte de muncă sau convenții civile de prestare servicii. CEDO consideră răspunderea contravențională una de natură penală, deci obligația ce derivă din aceasta nu poate fi civilă, iar potrivit legii române chiar dacă obligația ar putea fi considerată civilă nu poate fi considerată și normală. Rezultă că ar fi o muncă obligatorie sau silită în condiții nepermise de Constituția însăși .

O opinie contrară a avut însă Tribunalul Buzău în judecarea recursului formulat împotriva sentinței civile cu nr. 2969/ 24 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria Buzău prin care se respinse cererea de înlocuire a amenzii cu munca în folosul comunității ca nîntemeiată, datorită lipsei acordului contravenientului.

Astfel, prin decizia cu civilă cu nr.538 din 15 iunie 2009, instanța de recurs a considerat că, într-adevăr, potrivit art. 4 pct. 2 din Convenția europeană, este interzisă executarea unei munci forțate sau obligatorii, însă, pentru a stabili dacă munca este forțată sau obligatorie, în sensul art. 4 parag. 2 din Convenție, trebuie întrunite cumulativ condițiile:

1) este necesar nu numai ca munca să fi e efectuată de o persoană împotriva voinței sale, dar și

2) obligația de a o executa trebuie să aibă un caracter „injust” sau „agresiv” sau executarea ei trebuie să constituie „o nedreptate echitabilă”, cu alte cuvinte „să fi e inutil de dureros” sau „oarecum deranjant”.

Raportat la dispozițiile Convenției europene precizate, tribunalul a apreciat că, în speță, obligarea pârâtului la prestarea activității în folosul comunității nu reprezintă o „muncă forțată sau obligatorie” întrucât nu sunt întrunite cumulativ condițiile art. 4 parag. 2 din Convenție, examinate „în lumina noțiunilor ce prevalează” în România, ca stat democratic.

Astfel, privitor la prima condiție, instanța a constatat că, prin Decizia nr. 1354 din 10 decembrie 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „cu acordul acestuia” din art. 9 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor precum și sintagmele „numai dacă există consimțământul contravenientului”, „cu consimțământul contravenientului” și „după luarea consimțământului contravenientului ” din art. 1 alin. (3), art. 8 alin. (5) și, respectiv, art. 13 din O.G. nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității, așa cum a fost modifi cată prin O.U.G. nr. 108/2003 privind desfi ințarea închisorii contravenționale, sunt neconstituționale.

Privitor la cea de-a doua condiție, tribunalul a apreciat că nu se poate susține că prestarea activității în folosul comunității ar avea un caracter „injust” sau „agresiv”, ar fi „o nedreptate echitabilă”. Aceasta întrucât, pe de o parte, situația de fapt izvorăște din neplata de către contravenient a amenzii stabilite printr-un proces-verbal de contravenție legal și temeinic, iar, pe de altă parte, în cazul nerealizării prestației s-ar aduce prejudicii bugetului statului și nu pârâtului întrucât prin neîncasarea amenzilor s-ar realiza o diminuare a veniturilor, ca sursă a cheltuielilor bugetare.

Pentru aceste motive, Tribunalul Buzău a admis calea de atac și a dispus înlocuirea sancțiunii amezii contravenționale cu munca în folosul comunității.

În sprijinul acestei ultime practici jurisprudențiale a venit și Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 697/2014 prin care a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 și ale art. 391 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Astfel, cu ocazia analizării motivelor de neconstituționalitate invocate cu privire la dispozițiile mai sus arătate, Curtea a statuat că sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității se aplică în urma constatării încălcării unor dispoziții legale, în scopul de a sancționa și a contribui la educarea și reabilitarea contravenientului care nu are resurse bănești suficiente pentru a achita o amendă contravențională. Faptul că munca prestată în cadrul acestei pedepse are un caracter gratuit nu determină calificarea sa ca muncă forțată, ci constituie elementul de constrângere al pedepsei în cauză, prin intermediul căreia se tinde spre corectarea și reeducarea contravenientului. Tot astfel, lipsa acordului contravenientului la aplicarea acestei sancțiuni nu poate fi interpretată ca determinând calificarea ca muncă forțată a conduitei impuse prin actul de sancționare .

În prezent, date fiind deciziile Curții Constituționale a României prin care s-a constat neconstituționalitatea sintagmei „cu acordul acestuia" și prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 9 și ale art. 391 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, instanțele românești merg spre o unificare a practicii jurisprudențială, considerând că înlocuirea amenzii contravenționale cu sancțiunea obligării la prestarea unei activități în folosul comunității, chiar și în lipsa acordului contravenientului, nu reprezintă o muncă forțată, nefiind încălcate dispozițiile art. 4 par. 2 din Convenție .

În concluzie, înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu sancțiunea contravențională a prestării unei activități în folosul comunității, chiar și în lipsa acordului expres formulat de către contravenient nu se încadrează în sfera sintagmei "muncă forțată" și nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 4 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Capitolul IV.

INCIDENȚA ART. 6 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

Textul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului

Dreptul la un proces echitabil:

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeinicei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

Dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă, probabil, una din cele mai importante garanții oferite de Convenție, de o importanță considerabilă, constituind una dintre premisele asigurării principiului preeminenței dreptului într-un stat democratic.

Garanțiile instituite de art. 6 parag. 1 se aplică tuturor procedurilor judiciare, civile sau penale; ele impun derularea acestora în așa fel încât să fie atins obiectul și scopul pentru care au fost prevăzute: judecarea unei „contestații" privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil, precum și a oricărei acuzații penale, noțiuni autonome, specifice Convenției – să se realizeze în cadrul unui „proces echitabil" .

Una dintre cele mai importante garanții instituite de art. 6 din Convenție o reprezintă preumția de nevinovăție, conform căruia nu trebuie să existe a priori convingerea că o persoană este vinovată, înainte ca un tribunal imparțial și independent să constate acest lucru printr-o hotărâre judecătorească.

Prezumția de nevinovăție este, în principal, o regulă de probă: sarcina probei incumbă acuzării și îndoiala profită acuzatului, care trebuie, în orice ipoteză, să aibă posibilitatea de a se explica și de a furniza eventual contra probei .

Prezumția de nevinovăție constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prezumția de nevinovăție va fi respectată numai dacă acuzatului i s-au oferit toate garanțiile procedurale privind egalitatea armelor, dreptul la informare, principiul contradictorialității, dreptul la tăcere și dreptul de a nu se autoincrimina, precum și dreptul la administrarea probelor.

Prezumției de nevinovăție constituie și o garanție oferită oricărei persoane că nu va fi supusă fără temei la vreo măsură de sancționare fie ea cu caracter penal sau extrapenal (administrativ sau disciplinar) .

Dacă la origini prezumția de nevinovăție reprezenta un principiu de drept aferent procedurii penale, ulterior, sfera de aplicare a acestui principiu a fost extinsă progresiv și la alte domenii de drept, dat fiind scopul Convenției de a proteja drepturi efective și concrete, nu teoretice și iluzorii.

În timp ce aplicarea garantiilor generale prevazute de art. 6 par. 1 din Conventie, nu ridica probleme în procedura contravenționala, nu la fel se poate spune despre aplicarea garanțiilor instituite de art. 6 par. 3 în favoarea oricarei persoane asupra căreia a fost făcută o acuzație în materie penală.

Așa cum am arătat anterior, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele judicire românești, inclusiv Curtea Constituțională a României, au constatat că o mare parte dintre faptele contravenționale prevăzute de legislația românească pot fi încadrate în sfera acuzației în materie penală, fiind aplicabil în mod direct prevederile art. 6 din Convenție.

Cu privire la aplicarea prezumției de nevinovație în materie contravențională Curtea a stabilit că această prezumție nu este absolută, în fiecare sistem de drept fiind operante prezumții de drept sau de fapt, dar în materie penală obligă statele contractante să nu depășească un anumit prag. În special, art. 6 alin. 2 cere statelor să includă aceste prezumții în limite rezonabile luând în calcul gravitatea mizei și păstrând drepturile la apărare .

Conform art. 15 alin.1 din O.G. 2/2001 “contravenția se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori”. Având în vedere această dispoziție egală, procesul-verbal de contravenție reprezintă, cu excepția unor situații expres prevăzute de lege, unicul act procedural prin care se poate constata săvârșirea unei contravenții .

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor nu stabilește care este forța probantă a procesului-verbal de constatare și sancționare a faptelor contravenționale. Dat fiind faptul că procesul-verbal întocmit de agentul constator este un act administrativ , sunt aplicabile principiile generale din dreptul administrativ privind prezumția de legalitate. Totodată art. 47 din O.G. 2/2001 prevede că la soluționarea contestației formulate împotriva procesului-verbal se vor aplica regulile din procesul civil privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor.

Pentru aceste motive, inițial, în procedura contravențională, instanțele de judecată au considerat că îi revine petentului obligația de a propune și de a aduce probe care să dovedescă contrariul celor reținute în procesul verbal de constatare a contravenției, practic “contravenientul” se afla în situația în care trebuia să-și dovedească nevinovăția.

Cu titlu exemplificativ, într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei, instanța de judecată a reținut faptul că “procesul-verbal de constatare a contravenției beneficiază de forța probantă proprie în ceea ce privește constătarile personale ale agentului constatator, care sunt prezumate a fi reale cât timp procesul verbal atacat a fost întocmit cu respectarea condițiilor de forma impuse de prevederile art. 16 si 17 din O.G. nr. 2/2001 iar petentul nu face dovada existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută prin procesul verbal atacat .”

Având în vedere această viziune a instanțelor de judecată românești Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost pusă în situația de a se pronunța dacă procedura de soluționare a contestației formulate împotriva unui proces verbal de sancționare a faptelor contravenționale încalcă prevederile art. 6 din Convenție, cu referire la prezumția de legalitate a actului constatator și la obligația persoanei “acuzate” de a răsturna a ceastă prezumție, mai exact dacă s-a încălcat prezumția de nevinovăție.

Astfel, în ceea ce privește respectarea principiului prezumției de nevinovăție în jurisprudența contravențională românească, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia să analizeze acest lucru în cauza Anghel contra României, cauză în care reclamantul s-a plâns de faptul că instanțele naționale care au statuat asupra contestației sale privind procesul-verbal de contravenție nu au ținut cont de garanțiile fundamentale consacrate de art. 6 din Convenție, printre care figurează prezumția de nevinovăție, reproșând faptul că instanțele sesizate au inversat obligația de prezentare a probelor.

În cauza mai sus menționată, Curtea a considerat că a fost încălcat art. 6 din Convenție prin nerespectarea prezumției de nevinovăție cu ocazia soluționării de către instanțele de judecată a plângerii formulate împotriva procesului verbal de contravenție, proceduri care poate fi calificată drept "penală", ca urmare a nerespectării prezumției de nevinovăție. Astfel, Curtea a reținut că regimul juridic aplicabil contravențiilor era completat de dispozițiile codului de procedură civilă, reglementat în materie de probă de principiul onus probandi incumbit actori, în virtutea căruia, obligația de prezentare a probei asupra unei fapte revine celui care invocă această faptă, motiv pentru care instanțele de judecată românești au așteptat de la reclamant să inverseze prezumția de legalitate și de temeinicie a procesului-verbal în litigiu raportând proba contrarie la expunerea faptelor stabilită în procesul-verbal de contravenție, instanța de fond respingând contestația reclamantului pe motiv că acesta nu și-a putut dovedi nevinovăția prin mijloacele de probă administrate .

Așadar, împreună cu celălalte decizii pronunțate de Curte în cauzele privitoare la jurispridența contravențională românească amintite în cuprinsul prezentei lucrări, decizia pronunțată de Curte în cauza Anghel contra României a dus la schimbarea jurisprudenței naționale în materie contravențională și la aplicarea principiului prezumție de nevinovăție cu ocazia soluționării cauzelor având ca obiect contestații formulate împotriva proceselor-verbale de contravenție.

Astfel, într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva unui proces verbal de sancționare contravențională întocmit de poliția rutieră, instanța de judecată a hotărât că procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției trebuie să aibă la baza întocmirii sale mijloace de probă temeinice în ceea ce privește vinovăția petentului în săvârșirea faptei, mențiunile agentului constatator inserate în actul sancționator neputând singure servi drept temei pentru aplicarea sancțiunii contravenționale în absența altor mijloace de probă. În speță, instanța a reținut că se impune în mod necesar respectarea garanțiilor specifice recunoscute persoanei acuzate, între care și a prezumției de nevinovăție a petentului (garantată de art. 6 § 2 din CEDO – s.n.), ce privește și aspectul probațiunii în cadrul soluționării unei plângeri contravenționale, care fără îndoială profită persoanei acuzate și incumbă intimatei. Sub acest aspect, s-a subliniat că, în cauză, mențiunile procesului-verbal de contravenție nu sunt susținute de un probatoriu aferent cu privire la existența faptei contravenționale, săvârșirea faptei de către petent și vinovăția acestuia în comiterea contravenției. Apreciind că intimata nu a făcut dovada celor menționate în actul de constatare, instanța a admis plângerea contravențională formulată și, pe cale de consecință, a anulat procesul verbal ce a făcut obiectul plângerii contravenționale .

Într-o altă cauză aflată pe rolul Judecătoriei Deva, instanța a considerat că din punct de vedere al legalității procesului verbal, raportat la motivele de nulitate absolută, instanța constată că la întocmirea acestuia, au fost respectate toate dispozițiile art.16 si 17 din OG 2/2001, vizând mențiunile ce în mod obligatoriu trebuie să fie cuprinse în procesul verbal, cu privire la numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, a faptei săvârșite, a datei săvârșirii și semnătura agentului constatator, elemente pe care instanța le verifică și din oficiu.

Procedând, însă, la verificare temeiniciei procesului verbal de sancționare contravențională instanța de judecată constată că în O.G. nr. 2/2001 nu se arată în mod expres care este forța probatorie a procesului-verbal de constatare a contravenției,  în practica judiciară internă, se reține în mod constant că procesul-verbal legal întocmit face dovada până la proba contrarie, iar în temeiul art. 1169 Cod civil, sarcina probei revine celui care contestă realitatea consemnărilor din  procesul-verbal. Prin urmare, este evident că o persoană care are calitatea de contravenient, nu beneficiază de o prezumție de nevinovăție așa cum s-ar fi întâmplat dacă fapta ar fi fost calificată ca fiind penală.

Este adevărat că nu se poate nega forța probatorie a procesului verbal de constatare a unei contravenții, acesta fiind totuși un act întocmit de cărtre un agent al statului, însă toate acestea până la limita de a-l pune pe contraventient în imposibilitate de a se apăra. Astfel, în măsura în care procesul verbal de constatare a contravenției nu este suținut de dovezile în baza cărora s-a întocmit, iar contravenientul nu are altă probă de nevinovăție, nu se mai poate susține temeinicia procesului verbal fără a se încălca prezumția de nevinovăție instituită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și recunoscută de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze referitoare la contraventii (cauza Öztürk contra Germaniei, 21 februarie 1984, cauza Ziliberberg împotriva Moldovei din 1 februarie 2005, cauza Garyfallou AEBE contra Greciei din 22 septembrie 1998, cauza Dorota Szott-Medinska și alții împotriva Poloniei din 09.10.2003, cauza Anghel contra României din octombrie 2007).

Analizând faptele și sancțiunile aplicate prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției  seria PCA nr. 3482948 din 13.01.2008, prin prisma criteriilor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în soluționarea unor plângeri formulate de persoane care fiind sancționate contravențional au sesizat Curtea cu privire la încălcarea  de către instanțele naționale a art. 6 din Convenție, prin nerespectarea garanțiilor prevăzute în acest text cu privire la „acuzațiile în materie penală”, instanța constată că în speță, normele juridice pretins a fi fost încălcate se adresează tuturor participanților la trafic, sancțiunea aplicată este amenda de 500 lei, aceasta din urmă având caracter punitiv, nu recuperator, petentei aplicându-i-se și sancțiunea complamentară constând în 7 puncte de penalizare.

În această situatie instanța apreciază că în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile art. 6  din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, cu toate garanțiile conferite de acesta, contravenientul beneficiind de prezumția de nevinovăție ( cauza Anghel contra României – octombrie 2007), sarcina probei revenenind organului constatator, cu respectarea în acest mod a principiului egalității armelor, garanție instituită tot prin articol sus-menționat din Conventia Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,  impune respectarea principiului egalității armelor, nu numai în procedura penală ci și în cea civilă (a se vedea în acest sens parag. 33 din Hotărârea Dombo Beheer B.V. contra Olandei din 27.10.1993), cu particularitatea că exigențele inerente conceptului de „proces echitabil” nu sunt în mod necesar similare în cauzele care vizeză stabilirea drepturilor și obligațiunilor cu caracter civil cu cele care vizează stabilirea unei acuzații penale. Cu respectarea principiilor prezumției de nevinovăție și a egalității armelor impuse de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare prevăzute de Codul de procedură civilă, s-a dat posibilitate ambelor părți de a propune probe, părțile folosindu-se de proba cu înscrisuri, iar petenta și de cea testimonială .

Pentru aceste motive și având în vedere prezumția de nevinovăție de care se bucură petenta potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, prezumție care poate fi răsurnată doar prin probe pertinente, instanța a dispus anularea procesului verbal de sancționare contravențional ca netemeinic.

Pe de altă parte, în soluționare recursului formulat împotriva sentinței civilă nr. 5145, pronunțată de Judecătoria Iași la data de 22.04.2008 în dosarul nr. 14708/245/2007, a fost admisă plângerea formulată de către petentul M M D în contradictoriu cu intimatul IPJ Iasi, împotriva procesului-verbal de contravenție seria PCA nr. 1065323 încheiat la data de 2.06.2007 prin care a fost sancționat petentul pentru săvârșirea contravenției prevăzută de art. 102 alin. 3 din OUG 195/2002, întrucât a condus la data de 2.06.2007 ora 19.47 autoturismul marca Opel pe DE 583, prin localitatea Budăi, cu 93 km/h, control video radar, Tribunalul Iași a admis recursul declarat de IPJ Iași și a modifica în tot sentința Judecătoriei Iași, dispunând respingerea ca neîntemeiată a plângerii contravenționale formulate de petentul M M D.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a considerat că, în speță, a fost respectată prezumția de nevinovăție a petentului-intimat, care însă, apreciază tribunalul, în mod greșit s-a reținut de către prima instanță că nu a fost răsturnată prin probatoriul administrat în cauză. Astfel, organul constatator-recurent a înaintat instanței planșele foto care surprind deplasarea autoturismului condus de petent la data de 2.06.2007, ora 19.47 cu o viteză de 93 km/h, precum și documentele atestând verificarea metrologică a autovehiculului IPJ dotat cu aparat radar și atestarea agentului constatator de operator radar. Aceste probe coroborate cu raportul agentului constatator dovedesc comiterea faptei contravenționale pe raza localității Budăi. De altfel, petentul-intimat a semnat la acel moment procesul-verbal întocmit fără a avea obiecțiuni.Invocarea de către petent în cursul judecății și reținerea de către instanță a susținerii că nu s-a făcut dovada de către organul constatator că petentul a fost surprins la controlul radar circulând cu 93 km/h în localitatea Budăi, și nu în afara acesteia, reprezintă așa cum în mod corect a învederat și organul constatator în motivele de recurs o extindere nepermisă a prezumției de nevinovăție de care trebuie să se bucure petentul. Organului constatator îi este imposibil să facă prin alte mijloace decât cele folosite în cauză (mijloace tehnice omologate) proba încălcării regimului de viteză instituit în localități ori în afara acestora de către conducătorii auto. Mai mult, în orice localitate există doar două indicatoare cuprinzând denumirea acesteia, la intrare și la ieșire, identificarea numelui localității în pozele radar făcute autovehiculelor care circulă pe drumurile publice reprezentând, opinează tribunalul, o probatio diabolica în sarcina organului constatator .

Foarte important de menționat este faptul că instanța europeană nu interzice, în principiu prezumțiile de fapt sau de drept din sistemele juridice ale statelor semnatare ale Convenției, cu singura condiție ca aceste prezumții să respecte anumite limite rezonabile în raport cu gravitatea faptei și păstrând dreptul la apărare . Totodată, Curtea a mers mai departe și a precizat că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției .

Totuși, în cazul în care, prin natura și gravitatea sancțiunii, contravenția reținută printr-un proces-verbal se circumscrie noțiunii de acuzație în materie penală, chiar dacă fapt a fost constatată personal de agentul constatator, judecătorul va trebui să dea întâietate prezumției de nevinovăție și să admită plângerea în situația în care, pe lângă constatarea sa personală, agentul constatator nu a produs probe pertinente de natură a-i susține acuzația .

Prin jurisprudența lor, instanțele naționale nu au constatat doar încălcarea art. 6 par. 2 din Convenție privind nerespectarea prezumției de nevinovăție, ci și încălcarea art. 6 par. 3 privind dreptul persoanei acuzate de a fi informată în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa.

Cu privire la încălcarea art. 6 par. 3 lit.a din Convenție este relevantă decizia civilă nr. 405/R/2009 pronunțată de Tribunalul Buzău în cauza având ca obiect recursul formulat de petentul R.G., cetățean italian împotriva sentinței pronunțate de instanta de fond care a respins plângerea contravenționala ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, petentul a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, aceasta fiind dată cu încalcarea esențială și aplicarea greșita a legii deoarece procesul verbal de contravenție contestat este afectat de nulitate absolută dat fiind faptul că, la momentul încheierii procesului verbal de contravenție, i s-a încalcat garanția prevazută la art. 6 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care, necunoscând limba română, nu i s-a asigurat un interpret spre a fi informat asupra acuzației aduse împotriva sa.

Tribunalul Buzau a admis ca întemeiat recursul declarat de petent, modificând sentința atacată în sensul admiterii plângerii și anulării procesului verbal de contravenție. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a avut în vedere că, în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, contravențiile intră în sfera acuzațiilor în materie penală, astfel că petentului îi sunt recunoscute și garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție, care face parte din dreptul intern și are prioritate, potrivit art. 11 alin. (2) si art. 20 alin. (2) din Constituția Romaniei. Conform paragrafului 3 al art. 6 din C.E.D.O. “orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o întelege și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa”. Or, în speța dedusă judecății, deși petentul nu cunoștea limba romană, astfel cum însuși agentul constatator a consemnat în cuprinsul procesului verbal, la rubrica “alte mentiuni”, acesta a fost sancționat contravențional cu încalcărea dreptului de a fi informat, într-o limbă pe care o înțelege, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa .

Pentru aceste motive, Tribunalul a considerat că petentul nu a fost informat cu privire la natura cauzei acuzației îndreptate împotriva sa fiind încălcate dispozițiile art.6 par. 3 din Convenție, procesul verbal de sancționare contravențională fiind anulat ca lovit de nulitate absolută.

Dacă, în ceea ce privește respectarea prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi informat în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o întelege și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa, jurisprudența națională în materie contravențională tinde să meargă spre o jurisprudență unitară, instanțele făcând aplicarea directă a art. 6 par. 2 și 3 lit. a din Convenție, nu la fel se poate spune de aplicarea art. 6 par. 3 lit. d ce presupune “ dreptul acuzatului să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării ”.

Relevantă în acest sens este sentința civilă nr. 708 din data de 20 octombrie 2015 pronunțată de Judecătoria Huedin prin care a fost respinsă plângerea contravențională formulată de petentul G.G. în contradictoriu cu I.P.J. Cluj.

În cauză, instanța a reținut că, „ în ceea ce privește forța probatorie a procesului-verbal de constatare a contravenției, acesta se bucură de prezumția de autenticitate și veridicitate, care însă este relativă și poate fi răsturnată prin probe de către contravenient, raportat și la dispozițiile art. 249 Cod procedură civilă. Prin urmare, toate constatările făcute de către agentul constatator inserate în procesul-verbal, în speță pe baza declarațiilor conducătorilor auto implicați în evenimentul rutier, pot fi verificate prin administrarea oricărui mijloc de probă admis de lege. Rezultă deci că cel care contestă acest act administrativ oficial trebuie să dovedească prin probe nelegalitatea sau netemeinicia lui, răsturnând prezumția de temeinicie de care se bucură procesul-verbal de contravenție. Petentul a solicitat administrarea probei testimoniale cu martora S. V.. Instanța va înlătura însă depoziția acestei martore având în vedere împrejurarea că potrivit declarații sale este concubina petentului, iar art. 315 alin. 1 pct. 2 C.P.C. prevede că nu pot fi martori soțul, fostul soț, logodnicul sau concubinul, iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin. 1 pct. 1-3. În speță, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul IPJ Cluj s-a opus administrării probei testimoniale cu vreuna dintre persoanele prevăzute la art. 315 NCPC . „

Deși art. 47 din O.G. 2/2001 consacrã aplicarea în completare a prevederilor Codului de procedurã civilã, vor putea fi ascultate ca martori persoanele indicate de art. 315 alin. 1 pct. 1 și 2 C.pr.civ., anume rudele și afinii pânã la gradul al treilea inclusiv, cât și soțul sau fostul soț, în privința persoanelor indicate la pct. 3 și 4 (interzișii și cei declarați de lege incapabili de a mărturisi; cei condamnați pentru mărturie mincinoasă) considerãm cã interdicția este absolutã, indiferent de materie .

Imposibilitatea contravenientului reclamant de a aduce ca martori soțul, soția sau alte rude ori afini pentru a clarifica circumstanțele în care a avut loc fapta este o punere exagerată în aplicare a dispozițiilor specifice procedurii civile, fapt ce încalcă încă o dată principiile fundamentale formulate sau neformulate ale Convenției ( inclusiv pe cel al egalității armelor), mai ales în situația în care singurul martor al presupusei contravenții a fost o asemenea persoană, iar reclamantul este în imposibilitate obiectivă de a aduce altfel de probe la dosar (înscrisuri sau probe testimoniale) .

Deși în procedura contravențională sunt aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă, așa cum prevede art. 34 din O.G. 2/2001, consider că în ceea ce privește dreptul acuzatului să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării, nu sunt aplicabile întocmai dispozițiile art. 315 alin. 1 pct. 1 și 2 C.P.C. care prevede că nu pot fi martori rudele și afinii pânã la gradul al treilea inclusiv, soțul, fostul soț, logodnicul sau concubinul. Având în vedere că, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele naționale în frunte cu forul constituțional, au constat că legislația contravențională existentă în România se încadrează în sfera acuzației în materie penală, opinez că sunt incidente dispozițiile art. 114 alin.1 Cod procedură penală conform cărora “ poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală ”. Această normă dispozitivă fiind completată de art. 117 alin.1 C.p.p. care prevede că “au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului.

Chiar dacă din punct de vedere procedural sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă, trebuie analizat, cu atenție, care dispoziții ale procedurii civile sunt incompatibile specificului dreptului contravențional în contextul lipsei unei dispoziții exprese derogatorii în Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, în aceste situații devenind aplicabile principii specifice procedurii penale .

În acest sens s-au pronunțat și judecătorii din circumscripția Curții de Apel Târgu Mureș cu ocazia întâlnirii trimestriale a judecătorilor, din data de 19 iunie 2015, pentru unificarea practicii judiciare și formarea profesională continuă.

Astfel, cu ocazia întrunirii, judecătorii au ajuns la concluzia că, în temeiul disp. art. 33, 34 din O.G. nr. 2/2001 și având în vedere aplicarea directă a prevederilor art. 6 par. 3 litera d din Convenție, prin raportare la disp. art. 20 alin. 2 din Constituție, proba testimonială este admisibilă atunci când martorul are una din calitățile prevăzute de art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă – petentului trebuind să i se asigure dreptul la apărare, iar eventuala sa vinovăție urmând a fi stabilită în baza unor probe administrate de instanță.

În susținerea acestei concluzii, s-a motivat că “judecătorul este ținut să stabilească adevărul, astfel că atunci când martorul propus poate relata adevărata stare de fapt nu are nicio importanță raporturile acestuia cu petentul. În acest sens, au fost reținute dispozițiile art. 33 alin.1 și ale art. 34 alin.1 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora instanța audiază petentul, persoanele indicate ca martor în procesul verbal și în plângere, precum și a orice alte persoane care pot contribui la stabilirea și aflarea adevărului. Textul de lege nu face nicio distincție cu privire la calitatea persoanelor, astfel că vor putea fi audiați și persoanele prevăzute de art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă. Această soluție se bazează pe aplicarea principiului conform căruia norma specială derogă de la cea generală.

Pe de altă parte, din moment ce contravenția intră sub incidența garanțiile recunoscute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în materie penală, petentului trebuie să i se asigure dreptul la apărare și eventuala sa vinovăție trebuie stabilită în baza unor probe administrate de instanță. Astfel, prin aplicarea directă a art. 6§3 lit. d din Convenție, raportat la art. 20 alin.2, coroborat cu art. 11 alin. 2 din Constituție, în pofida poziției procesuale a intimatului, de opunere la administrarea singurei probe ce ar putea duce la stabilirea adevărului, vor fi înlăturate de la aplicare prevederile art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă și se va încuviința proba testimonială cu cu persoane care erau rude, soț, etc., ale petentului.

Considerăm, așadar, că proba testimonială, în situația în care martorul propus avea una din calității prevăzute de art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă este admisibilă, materia contravențională beneficiind, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, de garanțiile procesuale aplicabile procesului penal – pentru a stabili dacă art. 6 C.E.D.O. este aplicabil în latura sa penală fiind suficient ca „fapta” să fie una penală din punctul de vedere al Convenției sau făptuitorul să fie expus unei sancțiuni care, prin natura ori gravitatea ei, aparține „sferei penale” (Hot. din 25 august 1987, cauza Lutz v. Germania, §55), criteriul clasificării faptei potrivit dreptului național având valoare relativă (Hot. din 8 iunie 1976, cauza Engel ș.a. v. Olanda, §81), amenda contravențională reglementată de O.G. nr. 2/2001 având, din perspectiva jurisprudenței Curții E.D.O., „caracter preventiv și sancționator”, stabilindu-se că o sancțiune de o gravitate relativă nu este de natură a înlătura aplicarea art. 6 C.E.D.O. în latura sa penală (Hot. din 21 februarie 1984, cauza Osturk v. Germania, §54).

Prin urmare, admisibilitatea probei testimoniale în situația redată are ca fundament imperativul aflării adevărului, cu atât mai mult cu cât împrejurarea care se dorește a fi dovedită este una spontană, greu sau imposibil de probat prin alte mijloace. Proba testimonială nu poate fi limitată la persoanele care nu se află în cazurile prevăzute de art. 315 pct.1 și 2 Cod procedură civilă, doar ca efect al normei speciale cuprinse în art. 47 din O.G. nr. 2/2001 – de trimitere la normele generale (Codul de procedură civilă). Desigur, la aprecierea probei, în concret și prin coroborarea cu celelalte probe administrate, în cauză, instanța poate avea în vedere elemente ținând de gradul de rudenie existent între martor și contravenient .”

Capitolul V.

INCIDENȚA ART. 7 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

Nicio pedeapsă fără lege

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate .

Garanțiile consacrate de art. 7 parag. 1 reprezintă un element esențial al preeminenței dreptului și ocupă un loc primordial în sistemul de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție, așa cum o atestă faptul că art. 15 nu autoriză nici o posibilitate de derogare pentru statele contractante de la aceste garanții, în timp de război sau în caz de existența a vreunui pericol public .

Principiul nullum crimen sine lege, nulla pona sine lege sine poena cunoscut drept și principiul legalității este considerat unanim ca unul dintre principiile fundamenale ale civilizației juridice europene, fiind inclus de multă vreme în legislația tuturor statelor europene și în tratatele internaționale în materie penală .

Acest principiu fundamental se regăsește și în Constituția României în cuprinsul art. 23 alin.2 care prevede că “nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii“. Însuși O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor consacră principiul legalității prin dispozițiile art. 1 conform căruia „ constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege ”.

Cu privire la noțiunea de lege care încriminează faptele ce constituie infracțiuni și prevede pedepsele aplicabile acestora, este de observat că art. 7 par. 1 utilizează noțiunea de „drepf' (național ori internațional). Instanța europeană a arătat că termenul „drept" („droit", „law"), folosit în art. 7 parag. 1, corespunde celui de „lege", care se regăsește și în alte dispoziții ale Convenției; el cuprinde atât normele de drept „de origine legislativă", cât și pe cele jurisprudențiale și presupune îndeplinirea unor „condiții calitative, anume cele de accesibilitate și de previzibilitate " .

Accesibilitatea legii presupune că orice persoană trebuie să poată avea acces la textul legii aplicabile pentru ca norma juridică să poată produce efecte față de aceasta , în timp ce previzibilitatea legii implică, în termeni generali, formularea acesteia în astfel de termini și condiții încât orice persoană să îi poată anticipa efectele .

Din formularea principiului și a textelor care îl reglementează, care se referă la noțiuni precum pedeapsă și condamnare, se desprinde cu evidență concluzia după care acesta este aplicabil doar în materie penală. În principiu, pentru determinarea noțiunii de pedeapsă penală trebuie făcut apel la domeniul de aplicabilitate al art. 6 din Convenție .

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, sancționarea contravențională a unei persoane este asimilată unei acuzații în materie penală, bucurându-se astfel de toate garanțiile instituite de art. 6 din Convenție în materie penală. Conform art. 20 din Constituția României, textul Convenției și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt încorporate în dreptul intern, având în același timp o forță juridică superioară legilor în materia drepturilor fundamentale ale omului. Această calificare dată materiei contravenționale atrage, în mod firesc, și aplicarea art. 7 din Convenție, care impune respectarea principiului legalității faptei contravenționale, ceea ce presupune că nu se poate aplica o sancțiune unei persoane decât dacă aceasta este prevăzută de lege .

Dat fiind că la nivel național faptele contravenționale nu sunt stabilite și sancționate doar prin legii adoptate de Parlament, existând posibilitatea conform art. 1 din O.G. 2/2001 ca acestea să fie stabilite și prin ordonanță sau hotărâre de guvern, hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București, în cauzele cu care au fost investite, instanțele naționale au constat în jurisprudența contravențională încălcării ale art. 7 din Convenție.

Astfel, într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Ploiești s-a solicitat anularea procesului verbal de sancționare contravențională prin care petenta a fost sancționată cu o amendă în cuantum de 30.000 lei pentru încălcarea art. 30, alin. (5) din aceeași lege, potrivit căruia pot presta serviciu de transport public local în regim de gestiune delegată operatorii de transport rutier prevăzuți la alin. (2) lit. a)–c) și transportatorii autorizați cu respectarea prevederilor legale privind încheierea contractului de delegare a gestiunii.

În considerentele hotărârii instanța de judecată a reținut că “ sancțiunile contravenționale, deși fac parte în dreptul intern din instituția răspunderii administrative, totuși, prin raportare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel cum acestea sunt interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acestea intră în sfera noțiunii de autonome de materie penală, fiind, mai exact, o pedeapsă în sensul Convenției, având în vedere că natura sancțiunii contravenționale este una punitivă și preventivă, care nu urmărește repararea unui prejudiciu, că sancțiunea contravențională se aduce la îndeplinire prin concursul forței publice, iar amenzile aplicate astfel sunt asimilate creanțelor bugetare, aspecte care o apropie de sancțiunile penale. Mai mult decât atât, severitatea măsurii, cel puțin în speță, unde amenda aplicată este de 30.000 de lei, este deosebit de mare, împrejurare care, iarăși, o apropie de domeniul sancțiunilor penale.

Astfel, întrucât sancțiunea aplicată în speță reprezintă o pedeapsă penală, având în vedere criteriile naturii și scopului măsurii, procedurii asociate executării ei, precum și gravitatea deosebită a acesteia, instanța amintește că, potrivit art. 7 din Convenție, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia infracțiune, potrivit dreptului național și internațional.

Art. 7 din Convenție consacră astfel principiul legalității incriminării și a pedepselor și impune statelor obligații care sunt legate de noțiunea de lege, noțiune autonomă, care este sinonim, în economia Convenției, cu acela de drept, folosit și de art. 7. În viziunea Curții de la Strasbourg, conceptul autonom de lege implică un aspect formal și unul material. În ceea ce privește aspectul formal, instanța amintește că, potrivit Curții, legea este textul în vigoare așa cum a fost interpretat de instanțele competente.

Aspectul material însă presupune îndeplinirea condițiilor de accesibilitate și previzibilitate. Accesibilitatea se realizează prin publicarea normelor juridice într-un jurnal oficial al statului sau în alte publicații accesibile oricui, iar previzibilitatea implică formularea acesteia în astfel de termeni și condiții încât orice persoană să îi poată anticipa efectele (hot. Sunday Times). Cu alte cuvinte, previzibilitatea presupune formularea legii în termeni suficienți de clari și preciși pentru ca situațiile în care se va aplica și consecințele pe care le va produce să poată fi anticipate. Gradul de previzibilitate al legii trebuie apreciat în lumina experienței judiciare ordinare, având în vedere că legea se adresează tuturor persoanelor, nu doar celor cu pregătire juridică superioară.

Totuși, Curtea a arătat că noțiunea de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului în cauză, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de calitatea destinatarilor legii. Previzibilitatea nu se opune faptului ca persoana în cauză să fie nevoită să recurgă la consiliere pentru a putea evalua consecințele unei acțiuni determinate. Aceasta este cu atât mai adevărat în cazul legilor care vizează domenii profesionale, adresându-se unor persoane obișnuite să fie prudente cu modalitatea în care își exercită profesia (hot. Cantoni).

În speță, deși norma în discuție reprezintă lege în sens formal, fiind în vigoare, și este accesibilă, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 19.04.2007, totuși, ea nu poate fi considerată ca îndeplinind exigențele convenționale de previzibilitate.

Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, din interpretarea sistematică a Legii nr. 92/2007, a Normelor de punere în aplicare a legii, adoptate prin Ordinul Ministrului nr. 353/2007 și a Ordinului ANRSC nr. 263/2007 nu se poate trage o concluzie clară dacă, în speță, pentru efectuarea transportului public județean de persoane prin curse regulate, operatorul căruia i-au fost atribuite traseele pe baza hotărârii comisiei paritare, în urma câștigării licitației electronice organizate la nivel național, și căruia i-au fost eliberate licențele de transport aferente de către Autoritatea Rutieră Română – ARR, este obligat să încheie și un contract de gestiune delegată, existând argumente pertinente pentru ambele soluții (edificator în acest sens sunt concluziile scrise depuse la dosar de părți).

Totodată, instanța nu poate trece cu vederea nici faptul că din adresa aflată la fila 10 a ANRSC reiese că această autoritate interpretează normele incidente ca făcând distincție între transportul public local și transportul public județean de persoane, astfel încât Ordinul nr. 263/2007 al ANRSC, care reglementează modul de atribuire și de încheiere al contractului de gestiune delegată nu se aplică transportului public județean de persoane, cum este cel efectuat de petentă. Împrejurarea este relevantă, întrucât intimatul s-a întemeiat pe dispozițiile Ordinului ANRSC nr. 263/2007 atunci când a invitat petenta la încheierea contractului de gestiune delegată, precum și atunci când a anulat, prin dispoziția președintelui consiliului județean, licitația electronică organizată pentru atribuirea traseelor nr. 020, 049, 143.

Nu mai puțin relevant este faptul că de la organizarea licitației și atribuirea traseelor către petentă și până la anularea acesteia pentru neîncheierea contractului de gestiune delegată au trecut 2 ani de zile, ani în care petenta a efectuat transport public județean de persoane fără a fi îngrădită. Mai mult decât atât, de la anularea licitației electronice și până la sancționarea contravențională a petentei au mai trecut 2 ani de zile. Astfel din 2008 până în 2012 petenta a efectuat transport public județean de persoane prin curse regulate fără să fie sancționată de către intimat. Ba mai mult, în tot acest timp a fost titulara licențelor de traseu aferente rutelor atribuite, licențe care nu au fost retrase de ARR, ci, din contră, chiar prelungite.

Astfel, instanța reține că atât intimatul cât și celelalte autorități ale administrației publice au creat, prin conduita lor, o puternică aparență de drept în sensul că pentru desfășurarea legală a serviciului în discuție nu mai era necesară încheierea unui contract de delegare a gestiunii.

Pentru cele ce preced instanța nu poate reține că normele în discuție au gradul de previzibilitate necesar pentru a putea fundamenta o pedeapsă în sensul Convenției, nefiind clar în ce situații este necesară încheierea contractului de delegare a gestiunii, echivoc întreținut și prin conduita autorităților administrative, al căror rol este să asigure organizarea și punerea în aplicare a legii. Chiar dacă diferendul în discuție ar fi putut fi tranșat de o instanță judecătorească, soluția pe care aceasta ar fi adoptat-o ar fi afectat doar drepturile și obligațiile cu caracter civile ale petentei și nu ar fi implicat și pedepsirea acesteia.

Astfel, în lumina experienței judiciare ordinare, dispozițiile Legii nr. 92/2007 în general, și a art. 45, alin. (7), lit. h) coroborat cu art. 30, alin. (5) din aceeași Lege, în special, nu se bucură de suficientă previzibilitate astfel încât destinatarii săi, chiar profesioniști, să-i poată anticipa atât situațiile în care se aplică, cât și consecințele pe care le produce, lipsă de previzibilitate la care au contribuit, cu succes, și autoritățile publice însărcinate tocmai cu organizarea și punerea în aplicare a legilor.

Prin urmare, instanța nu poate îngădui ca pententa să fie pedepsită în temeiul unor norme care nu se bucură de previzibilitatea necesară pentru ca destinatarii acesteia să-i poată anticipa efectele. ”

Pentru toate aceste considerente instanța de judecată a considerat că sunt incidente prevederile art. 7 din Convenție, a admis plângerea contravențională și a dispus anularea procesului-verbal de sancționare.

Deși a fost atacată cu recurs, sentința instanței de fond a fost menținută de către Tribunalul Prahova ca temeinică și legală, cu motivarea că, în mod judicios, instanța de fond a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 CEDO, asimilând această contravenție noțiunii de infracțiune, potrivit jurisprudenței CEDO. Astfel, instanța reține că potrivit jurisprudenței CEDO (Cauza Anghel c. României), deși necalificată în dreptul nostru intern ca fiind de natură penală, procedura contravențională este subsumată noțiunii de „acuzație în materie penală”, având în vedere câmpul general de aplicare al normei și preeminența caracterului represiv al sancțiunii contravenționale .

O încălcare a art. 7 din Convenție a constat și Judecătoria Bicaz cu ocazia respingerii unei cereri de înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei munci în folosul comunității.

În motivarea deciziei sale, instanța de judecată a reținut că,” potrivit normelor generale în materie contravențională, respectiv art. 5 alin. 2 lit. c) și art. 9 alin. 1 din OG 2 2001 privind regimul juridic al contravențiilor, prestarea unei activități în folosul comunității este o sancțiune contravențională principală, care poate fi stabilită numai prin lege și numai pe o durată ce nu poate depăși 300 de ore. Se observă că art. 9 alin. 1 din OG 2 2001 reprezintă o consacrare a principiului legalității sancțiunii contravenționale în ceea ce privește prestarea unei activități în folosul comunității.

Verificând condițiile de admisibilitate a cererii de înlocuire a amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, instanța constată că, pe lângă îndeplinirea condițiilor cu caracter special, prevăzute de art. 9 alin. 3 din OG 2 2001 invocat de petent și aplicabil în speță (contravenientul să nu fi achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și să nu existe posibilitatea executării silite, împrejurare de asemenea nedovedită de petent întrucât nu se arată în ce au constat măsurile efective de executare silită întreprinse împotriva contravenientului – la dosarul cauzei fiind depusă numai o adresă emisă de Primăria comunei Gura Văii prin care se învederează că intimatul nu deține bunuri urmăribile sau supuse executării), se impune și respectarea unei cerințe cu caracter general, dar esențială: ca sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității să fie stabilită prin legea care incriminează fapta pentru care s-a atras răspunderea contravenientului, alternativ cu amenda, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. 2 din OG 2 2001.

Or, în speța de față, OUG nr.195 2002 nu stabilește nici un caz în care ar putea fi aplicată sancțiunea contravențională principale a prestării unei activități în folosul comunității. Dacă instanța ar admite cererea petentului, constatând că sunt îndeplinite condițiile cu caracter special pentru înlocuirii amenzii contravenționale, s-ar încălca principiul fundamental al legalității sancțiunii în materie contravențională, care își trage sorgintea din dreptul penal, pentru că s-ar aplica pârâtului contravenient o sancțiune contravențională care nu este prevăzută de legea care a fost încălcată de acesta. De altfel, soluția respingerii cererii de înlocuire a amenzii contravenționale este rezultată din interpretarea sistemică a art. 9 alin. 3 din OG 2 2001, care reprezintă sediul materiei în prezenta cauză. Astfel, privind articolul 9 în ansamblul său, se observă că legiuitorul a instituit mai întâi principiul legalității sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității (alin. 1), apoi a edictat regula că aceasta sancțiune trebuie prevăzută în mod alternativ cu amenda, prin actul de incriminare (alin. 2). Doar după instituirea acestor principii, legiuitorul a edictat și posibilitatea înlocuirii amenzii contravenționale cu obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității (alin. 3), ceea ce denotă că această măsură poate fi luată doar după verificarea respectării cerințelor prevăzute de alin. 1 și 2. Față de cele de mai sus, instanța reține că legea română conține dispoziții mai puțin favorabile în ceea ce privește dreptul fundamental la libertatea muncii, față de legea europeană, întrucât prevede ca sancțiune contravențională principală și obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității [art. 5 alin. 2 lit. c) din OG 2 2001]. Față de acest aspect, instanța reține că dispozițiile legii române trebuie interpretate și aplicate numai în sensul garantării cu strictețe a celorlalte drepturi fundamentale. Unul dintre acestea este prevăzut expres de art. 7 din Convenție, intitulat Nici o pedeapsă fără lege. Potrivit art. 7 alin. 1 din Convenție, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii faptei. În speță, pentru fapta săvârșită de contravenient este aplicabilă doar sancțiunea amenzii contravenționale, potrivit OUG nr.195 2002.”

Trebuie precizat că această soluție pronunțată de Judecătoria Bicaz a fost considerată greșită de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia examinării recursului în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. 3-5 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 raportate la dispozițiile art. 9 alin. 1 și 2 din același act normativ și la art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității .

Astfel, în soluționarea recursului în interesul legii, judecătorii Înaltei Curții au constatat că, într-un litigiu având ca obiect cererea de înlocuire a sancțiunii amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, instanța poate dispune înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale, cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, chiar dacă această din urmă sancțiune nu este prevăzută, prin lege, alternativ cu amenda, întrucât instanța nu este învestită cu aplicarea unei sancțiuni care nu ar fi prevăzută de actul prin care este reglementată contravenția, ci, în ipoteza unui contravenient debitor insolvabil, este chemată să se pronunțe cu privire la modalitatea de executare a sancțiunii amenzii prevăzute de lege și deja aplicate contravenientului. Deci nu se poate considera, sub acest aspect, că ar fi nesocotit principiul de drept al legalității incriminării și sancțiunii ("nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege") înscris și în prevederile art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Capitolul VI .

INCIDENȚA ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIA EUROPEANĂ ÎN PROCEDURA CONTRAVENȚIONALĂ NAȚIONALĂ

Protecția proprietății

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor .

Potrivit jurisprundenței Curții Europene, art.1 din Protocolul nr. 1 include trei norme generale de protejare a dreptului de propietate: una care vizează protejarea dreptului unei persoane de a dispune de bunurile sale; una care interzice, ca și regulă, privarea de propietate asupra unui bun; una care permite, în anumite condiții, reglementarea folosinței bunurilor. Toate aceste norme fac referire la noțiunea de „bun”. Aceasta este o noțiune autonomă, care a primit în jurisprudența Curții o definiție distinctă de cea din dreptul intern al majorității statelor .

Astfel, în accepțiunea dată de Curte, noțiunea de “bun” trece dincolo de înțelesul noțiunii de lucru, desemnând nu doar bunuri corporale, ci un ansamblu de drepturi și interese ale unei personae cu valoare de active patrimoniale. Așadar, pe lângă obiectele material, care sunt calificate ca fiind bunuri după orice definiție din dreptul intern al oricărui stat, precum immobile, bunuri mobile, sume de bani etc., Curtea a considerat că intră sub protecția oferită de art.1 din Protocolul nr.1 orice drept cu valoare patrimonială asupra unor bunuri incorporale .

Pe lângă protecția pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 o instituie cu privire la dreptul de proprietate, o protecție ce nu este absolută, acesta conține și limitări ale exercițiului acestui drept, respectiv posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Instanța de contencios european al drepturilor omului nu numai că a determinat conținutul acestor limite, formulate, de altfel, destul de imprecis de Protocolul adițional, dar, pornind de la scopul general al dispozițiilor Convenției, care constă în prevenirea producerii unor ingerințe arbitrare ale autorităților statale în exercițiul drepturilor pe care ea le protejează, a consacrat și o limită jurisprudențială dată de „atingerea substanței" dreptului: proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea privește exercițiul atributelor proprietății; chiar dacă este vorba despre asigurarea realizării unui interes general, nu trebuie să se ajungă la golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului .

Ca principiu general, atingerile dreptului de proprietate care înfrâng dispozițiile de protecție instituite de art. 1 decurg din acte ale autorităților statale, oricare ar fi acestea: legislative, executive sau judecătorești. Așadar, reclamantul poate invoca o atingere ce rezultă dintr-o lege, dintr-un act al unei autorități administrative de orice nivel, dintr-o hotărâre judecătorească etc., cu condiția să fie direct afectat în privința dreptului pe care îl exercită asupra unui bun .

Din lecturarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 rezultă că privarea unei persoane fizice sau juridice de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; să fie impusă de o cauză de utilitate public și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.

Trebuie precizat că, pe lângă aceste trei condiții expres prevăzute de Convenție, Curtea prin jurisprudența sa, a mai adăugat o condiție atât în privința privării de proprietate, cât și în materia limitărilor exercițiului acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, anume orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei, respectiv să existe o proporționalitate între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului .

În procedura contravențională românească cea mai întâlnită și controversată problemă în ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a fost ridicată de lipsirea de proprietate a unei persoane de un bun ce îi aparține prin luarea față de contravenient a măsurii complementare a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții.

Cu ocazia soluționării plângerilor contravenționale formulate împotriva procesului-verbal de sancționare, instanțele de judecată au constatat că organele însărcinate să aplice sancțiunea contravențională au încălcat prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție deoarece prin luarea măsurii complementare a confiscării bunului nu s-a păstrat un just echilibru între interesul general și drepturile fundamentale ale individului.

Astfel, într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Oravița, instanța de judecată a reținut că prin procesul verbal de contravenție din data 13.02.2013 s-a aplicat contravenientei o amendă în sumă de 3.000 lei,  s-a dispus confiscarea sumei de 481 lei reprezentând contravaloarea a 287 buc. pâine, și confiscarea autoturismului Mercedes Vito, pentru comiterea contravenției prevăzută și sancționată de art.14 al.1 lit.e din O.U.G. nr. 12/2006 rep.

În fapt, instanța a reținut că, în data de 13.02.2013 a fost oprit în trafic pe DN 578B, autovehiculul Mercedes Vito aparținând petentei, transportând cantitatea de 495 bucăți pâine diverse sortimente. Urmare controlului s-a constatat faptul că pentru cantitatea de 208 bucăți pâini în valoare de 349 lei societatea e emis facturi conform normelor legale în vigoare însă pentru diferența de 287 bucăți pâine societatea de nu a emis documente justificative, respectiv facturi.

În drept, procedând la analiza procesului-verbal de contravenție în ceea ce privește temeinicia și legalitatea, instanța a constatat că în speță nu au fost respectate dispozițiile art. 5 alin.6 din OG 2/2001 privind criteriile de aplicare a sancțiunii pentru urmăroarele considerente și nici dispozițiile art.1 din protocolul nr.1 la Convenția, pentru următoarele considerente:

“ Din totalul mărfii transportate doar pentru aproximativ jumătate lipseau facturile, iar pentru un prejudiciu de 481 lei, agentul constatator a aplicat o pedeapsă principală – amendă în sumă de 3.000 lei, și două secundare – confiscarea acestei sume precum și confiscarea autovehiculului cu care marfa era transportată, valoarea de achiziție a acestuia fiind de circa 16.000 lei.

Potrivit art.21 din OG 2/2001, „sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie sa fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal”. Ori, agentul constatator nu a ținut cont de cel puțin trei criterii: împrejurarea în care a fost comisă fapta – autoturismul nu era folosit pentru fraudă sau evaziune, acesta transportând atât marfă facturată cât și nefacturată; urmarea produsă – prejudiciul de 481 lei, și circumstanțele personale ale contravenientului, în condițiile în care acesta nu a mai săvârșit o asemenea contravenție.

Pe de altă parte, art.1 din protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Dreptul de proprietate este lezat în speță în cazul săvârșirii unei contravenții sancționată cu confiscarea autoturismului a cărui valoare este de trei ori mai mare decât maximul amenzii contravenționale. Sancțiunea confiscării autoturismului este complementară sancțiunii amenzii, alături de o altă sancțiune complementară, cea a confiscării mărfii. Măsura confiscării autoturismului este apreciată astfel de către instanță ca vădit disproporționată față de scopul urmărit prin  OUG 12/2006 și față de pericolul social scăzut.”

Pentru aceste motive, instanța de judecată a admis  plângerea formulată de petentă și a dispus apare anularea procesului verbal de contravenție și a sancțiunilor complementare, cu exonerarea petentei de plata amenzii aplicate, restituirea sumei de 1.500 lei reprezentând jumătate din  minimul amenzii aplicate, restituirea sumei de 481 lei confiscate si a autoturismului marca MERCEDES VITO.

Consider cã mãsura măsura complementară a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții nu încalcã art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenþia sau TCE, atât timp cât organele constatatoare, și implicit instanțele de judecatã cu ocazia soluționării plângerilor formulate împotriva proceselor verbale de contravenție, au o marjã de apreciere în virtutea cãreia pot stabili dacã se impune o asemenea mãsurã complementarã și dacă această măsură respect un just echilibru între între interesul general al societății și dreptul de propietate al individului.

.

.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Manuale și tratate:

Ovidiu Podaru, Radu Chiriță – Regimul juridic al contravențiilor. O.G. 2 comentată, Ed. a II a. Ed. Hamangiu 2011

Mircea Ursuța – Procedura Contravențională, Ed. a-II-a, Universul Juridic 2010

M.E.Mihăilescu – Sancțiunile contravenționale. Aspecte de drept material în dreptul românesc comparat, Ed. Hamangiu 2013

Mihai Adrian Hotca, Regimul juridic al contravențiilor. Comentarii și explicații Ed. a 4 a, Ed. C.H.Beck, București 2009

Radu Chiriță – Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii și explicații, ed. a II a, Ed. C.H.Beck, București, 2008

Andrei Pap, Drept Contravențional, Culegere de hotărâri judecătorești 2007-2014, Reflectarea jurisprudenței CEDO în procedura contravențională națională, Ed. Hamangiu 2015

Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole – Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București 2005

Jean Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București 2009

Reviste și culegeri și alte surse:

Analele Universității de Vest din Timișoara, seria Drept, Numărul 2/2011, Conf. univ. dr. Florentina Olimpia Muțiu: Protecția drepturilor fundamentale ale omului. Aspecte privind infractorul și victima infracțiunii;

Revista Dreptul nr. 4/1998, Ioan Doltu: Prezumția de nevinovăție în legislația românească și în unele legislațiiale statelor europene;

Revista Forumul Judecătorilor – Nr. 3/2011, Carla Alexandra Anghelescu: Dreptul de a solicita și obține audierea martorilor ca garanție proceduralã a dreptului la un proces echitabil;

Institutul Român pentru Drepturile Omului, București 2007, Vasile Pătulea: Proces echitabil. Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului;

Dreptul nr.3/2013, Mircea Ursuța, Noul regim contravențional în contextual intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă și a Legii nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;

CURTEA DE APEL TG.-MUREȘ, Secția a II-a Civilă, C.A.F., Minuta întâlnirii trimestriale a judecătorilor, din data de 19 iunie 2015, pentru unificarea practicii judiciare și formarea profesională continuă;

Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

Decizia Curții Consituționale a României nr. 411 din 03 iulie 2014;

Decizia Curții Consituționale a României nr. 697 din 27 noiembrie 2014;

Decizia Curții Consituționale a României nr. 1354 din 10 decembrie 2008;

Decizia Curții Consituționale a României nr. 697 din 27 noiembrie 2014;

Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 7 din 20 septembrie 2010;

CEDO, Cauza Van der Mussele c. Belgiei;

CEDO, Cauza Ziliberberg c. Moldovei;

CEDO, Cauza Haiducu c. României;

CEDO, Cauza Anghel c. României;

www.lege5.ro;

www.avocatura.com;

www.infodosar.ro;

www.legex.ro;

www.csm1909.ro;

www.rolii.ro;