JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE [622499]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI FACULTATEA DE ȘTIINȚE
JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE
PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Îndrumător științif ic,
Conf.univ.dr. Matic Andreea -Elena

Absolvent: [anonimizat] 2019

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ
BUNA CONDUITĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

Îndrumător științific
Conf.univ.dr. Matic Andreea -Elena

Absolvent: [anonimizat] 2019

Abrevieri
nr. – numaru l
conf. – conform
art. – articolul
alin. – aline atul
vol. – volumul
ed. – ediția
p. – pagina
pct. – puctul
lit. – litetra

CUPRINS

CAPITOLUL 1 . CONSIDERA ȚII GENERALE
1.1 Noțiunea de administrație publică
1.1.1 Trăsăturile fundamentale ale administrației publice
1.1.2 Scopul și funcțiile administrației publice
1.2 Semnificația cuvântului etică
1.3 Semnificația cuvântului de morală
1.3.1 Înțelesul comun al termenilor ”morală” și ”etică”
1.4 Înțelesul actual al cuvâ ntului deontologie
1.4.1 Caracteristicile deontologiei actuale
1.4.2 Concluzii privind deontologia, în studiul său actual de devoltare
1.5 Noțiunea de funcție publică și funcționar public
CAPITOLUL 2. NORME PRIVIND BUNA CONDUITĂ A FUNCȚIONARILOR PUBLICI
2.1 Normele de conduită a funcționarilor publici
2.2 Comportamentul funcționarilor publici
2.3 Practici de imbunătătire a serviciilor publice
2.4 Aspecte concrete
CAPITOLUL 3. DEONTOLOGIA, RĂSPUNDEREA, SANCȚIUNILE ȘI METODELE DE
ÎNCETARE DIN FUNCȚIE A FUNCȚIONARILOR PUBLICI
3.1 Deontologia funcției pu blice
3.1.1 Putem vorbi despre o dentologie a funcționarilor publici ?
3.1 Răspunderea funcționarilor publici
3.2 Sancțiunile funcționarilor publici

3.3 Modal itățile de încetare din fun cție
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ
Exemple clare privind modalitățile în care se poate adopta o conduită profesională sau în care se
poate cădea sub incidența diferitelor acte normative cu caracter punitiv.
CAPITOLUL 5. CONCLUZII

2

CAPITOLUL 1 .
CONSIDERA ȚII GENERALE

1.1 Noțiunea de administratie publică

Termenul de administrație provine din drptul român ”administer” care are sensul de: a sluji,
a folosi la ceva, a ajuta, iar prefixul ”ad” care arată sensul ”la”, ”către” și arată starea de inferioritate
în comparație cu termenul ”magister” care indică supe rioritate, cel care conduce, sau cel care duce
la î ndeplinirea unei misiuni comandate. Sub același aspect, literatura de specialitate1 precizează că
termenul provine din latinescul ”minister” care înseamnă servitor, supus și astfel fiind în relație cu
cuvântul magister ce il reprezintă pe stapânul căruia i se subordonează. De aceea s -a ajuns la
concluzia ca termenul de administrație să fie înlocuitorul expresiei serviciul celui mic, a celui supus
sau activitate subordonată sub comandă2
Conform dicționarului limbii române ”a administra” înseamnă: a conduce, a cârmui, a
gospodari, iar termenul de administrație include activitatea de administrare cât și organele care
exercită o astfel de acțiune.
Î n limbajul curen t, termenul ”administrație” este utilzat în mai multe sensuri. De aceea unii
autori, înteleg , prin administrație: activitatea executivă a puterii statului, sistemul de aut orități
publice care înfaptuiește astfel puterea executivă, conducerea unui agent e onomic ori instituții social
culturale, un compartiment (biriu, secție, sector) din diferitele unități productive sau instituții social –
culturale.

1 Ioan Alexandru, Administrația publică, Ediția a III -a, Editura Lumina Lex, București, 2002, p.65.
2 A. Parlagi, Teoria administrației publice, Curs, Universitatea Nicolae Titulescu, București, 2008, p.5.

3
Toate aceste utilizări ne arată faptul că, în tot mai multe activități este nevoie de o administrare.
Î n cazul în care se urmărește realizarea unor interese private , este vorba de admin istrația particulară,
dar administrația are un caracter public doar daca are drept scop un interes general, de nivel național
sau local care urmărește satisfac erea interesului public . Astfel conceptul de administrație este mai
largă decat cea de administrație publică, ea cuprinzând de astfel și administrația particulară.
Prin sintagma administrație publică se identifică doua întelesuri, în doctrină fi ind considerate
definiții ale administarției publice.
a) din punct de vedere funcțional – material definim administrația publică ca fiind activitatea
desfășurată de autoritățile administrației publice și diverse instituții publice, în regim de
putere publică în vederea executării legilor și pentru o cât mai bună aducere la îndeplinire a
interesului public prin intermediul srviciilor publice
b) din punct de vedere organic, administrația publică este definită drept un set de autorități și
instituții publice care, în reglementare de putere publică, aduc la îndeplinire legile urmarind
satisfacerea interesului public cetățenesc.
Ca atare putem concluziona că administrația publică poate fi percepută ca o activitate, respectiv ca
un set de organe ( autorități ori instituții) care desfășoară respectiva activitate.
Definitia de referință dată administrației publice din perspectiva prevederilor Constituției reprezinta,
în principal, ansamblul activităților Președintelui României, Guvernul ui, autorităților administrati ve
autonome centrale, autonome locale si, după caz, structurilor aflate în subordinea acestora, prin care,
în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau, în condițiile legii, se prestează servicii
de interes public.3.
1.1.1 Trăsăturile funda mentale ale administrației publice

Trăsăturile fundamnetale ale administrației publice rezultă atâ t din definițiile consacrate în
literaturile de speialitate, pornind de la sensul material – funcțional și organic al
sintagmei ”administrație public” dar și din definiția de referință.

3 M. Elena Mihăilescu, Drept administrative, Parte generala, Caiet de seminar, Editura Universitară, București, 2016,
p. 22

4
– activitate ce se realizează în principal, de autoritățile executive și ad ministrative, denumite
autorități ale administrației publice;
Respectând ierarhia, primele autorități enunțate sunt: Președintele și Guvernul care se află în vârful
administrației publice. Următoarele autotități sunt cele catre desfășoară preponderent a ctivități de
administrație publică, fiind subiectele care desfășoară activitatea administrației publice d in cadrul
autorităților publice. Iar celelalte autorități publice care desfășoară și activități administrative sunt:
Parlamentul, Curtea Constituțional ă, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, autoritatea
judecătorească, etc. (acestea desfășoară activități suport care vin în sprijinul activităților principale ).
– este o activitate de punere î n aplicare a legii sau, dupa caz, de organizare sau realizare
efectivă a serviciilor publice;4
Autoritățile administrației publice au drept scop realizarea politicii (interne și externe) a țării, care
se realizează prin punerea în aplicare a legilor și a actelor adoptate, necesare punerii în aplicare a
legilor.
– este o activitate ce se desfășoară în regim de putere publică;
Autoritățile publice, respectiv c ele ale administrației publice au dreptul de a emit sau adoptă acte
unilaterale cu caracter obligatoriu pentru toți cei vizați și au dreptul de a apela la forța coer citivă a
statului pentru a aduce la îndeplinire atributiile ce le revin. Aceștia pun în prin plan interesul public.
Unii autori consideră că doar două elemente sunt specifice statului modern:
– Legea este formală și universală, deoarece ea se aplică tuturor cetățenilor fără vreo excepție;
– Pentru deliberare și execuție guvernul se sprijină pe administrație;
Astfel statul modern n -ar putea exista fără administrție, dar nici pură administrație nu ar putea
fi.

4 M. Elena Mihăilescu, op. cit., p.23

5

1.1.2 Scopul și funcțiile administrației publice

Scopul administrație publice îl reprezintă satisfacerea intersului public prin asigurarea bunei
funcționări a serviciilor publice. Scopul fundamnental este ”(…) acela de a asigura realizarea
interesului public exprima t de voința poporului suveran transpusă în lege”5. Un așa scop impune ca
și autoritățile administrative, să dispună de anumite mijloace pe de o parte, iar pe de altă parte, să
dețină anumite prerogative și o poziție de superioritate față de cei administraț i.
Activitățile administrației publice;
– principalul obiectiv al activității administrației publice îl reprezintă: buna gestionare,
respectiv alocarea resurselor (materiale, financiare, umane), mijloacelor puse la dispozițe de
către autoritățile adminstrați ei publice centrale și locale, pentru o cât mai bună aducere la
î ndeplinire a interesului public;
– realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau a unei colectivități, recunoscută ca
atare de către stat, valori ce se găsesc în actele elaborate de către puterea legiuitoare;
– organizarea în concret a executării legii;
– valorificarea tuturor resurselor necesare pentru punerea î n valoare a intereselor statului,
respective a unor colectivități distincte;
– realizarea anumitor valori stabilite la nivelul po liticului care exprimă interesele generale ale
societății.
Funcțiile administrației publice se pot identifica pe de o parte, de la criteriul sarcinilor
pe care le îndeplinește, de executare și elaborare, iar pe de altă parte, de la caracterist ica sa
de ”corp intermediar” între autoritățile publice și cetățeni, între planul conducerii politice și
planul unde se realizează valorile politice.6

5 E. Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 35.
6 V. Negruț, Drept administrativ, Editura Fundație Academice DANUBIUS, Galați, 2006, p.26 și urm.

6
Prin urmare, se consideră că administrația publică românească îndeplinește următoarele
funcții principale: de executie, de informare, de pregătire și de prevedere.
1. Funcția principală a administrației publice este cea de executare, si este determinată
de poziția pe care o are administrația în legătură cu puterea politică, de exemplu: de
organizare a deciziilor politice, reflectate în legi și de a asigura executare a lor, prin
convingere, iar dacă va fi nevoie, folosind forța de constrângere.
2. Funcția de informare are drept scop informarea ritmică, sistematică și completă a
puterii politice asupra mersului în ansamblu a sistemului administrației publice. Această
functie constituie un instrument important de culegere, prelucrare și difuzare a
informațiilor de la nivelul societății. De asemenea, informa țiile deținute de
administrația publică trebuie puse la dispoziția cetățenilor, conform art. 31, alin. (1 ,2)
din Constituția României, toți cetățenii au dreptul de ”a avea acces la orice informație”
autoritățile publice având obligația să ”asigure informarea corectă a cetățenilor asupra
treburilor publice”.
Administrația publică are obligația atât la nivel local, câ t și național, de a face cunoscute
toate actele care sunt emise sau adoptate de autorități, î n special cele cu caracter normativ,
asigurâ ndu -se astfel cunoașterea lor de către cei care urmează să le aplice în mod concret și
cetățeni.
3. Cea de a treia funcție este cea de pregătire sau elaborare a proiectelor de acte normative
și administrative, precum și colaborarea la adoptarea sau emiterea lor.
Pregătirea deciziilor, nu constă numai î ntr -o simplă formulare a propunerilor de acte normative.
Așadar obiceiul administrației publice de a determina o decizie politică, oferind astfel o singură
variantă de soluționare considerată ca fiind cea mai oportună. Această tendință de determinare a
deciziei publice este posibilă numai în statul de drept, unde administrația publică își are rolul bine
precizat, acela de organizator al proce sului de organizare și realizare a valorilor politice exprimate
prin lege.
4. Totodată, administrația publică are și funcția de prevedere sau prognozare a obțiunilor
pe termen scurt, mediu și lung, atât la nivelul întregii societăți, cât și la nivelul
colect ivităților locale.

7
Administrației publice îi revine rolul de a prezenta Parlamentului, sau autorităților administrației
publice locale deliberative, posibile variante ale acestor opțiuni pentru viitorul colectivității.
Unii autori consideră ca administrației publice îi revine și alte funcții decât cele enunțate precum,
funcția de conservare a valorilor materiale și spirituale ale societății, funcție cu ajutorul căruia se
asigură continuitatea și persistența societății, dar și funcț ia de organizare și coordonare a adaptărilor
ce se impune ca urmare a transformărilor ce au loc în evoluția diferitelor comp onente ale societății
românești în special cea economică.
În concordanță cu cele prezentate mai sus, administrația se regăs ește în toate țările modern,
ajută la rezolvarea treburilor publice, este strâns legată de sistemul statal și trebuie să acționeze
întotdeauna pentru binele comun, are autoritate, trebuie sa colaboreze și cu publicul, fiind astfel
investită cu mijloace de constrângere pe care în practică le va folosi doar în situații de excepție.
Scopul administrației fiind unul altruist7, mora. Sunt cerințe vitale pentru întreaga societate,
pe care initiative private nu le poate satisfice.
Nevoile care formează interesul general, constituie domeniul propriu al administrației
publice. Interesul general diferă în raport cu formele sociale, perioadele istorice ale societății,
tehnicile etc.
1.2 Semnificația cuvântului etică

Conform dicționarului ex plicativ al limbii româ ne8, etica reprezintă știința care se ocupă cu
studiul teoretic al valorilor ș i al condiției umane, din perspectiva principiilor morale, și cu rolul
acestora în viața socială.
Etica este o ramură a filozofiei, ramură aparte a cunoașteri i datorită lui Socrate. Dar ca și
disciplină științifică ea există înca din timpul lui Aristotel.
Aceasta se reali zează cu o serie de categorii, c um ar fi: fericirea, conștiința, morala, demnitatea,
cinstea (onestitatea) ș i corectitudinea.

7 V. Negruț, op. cit., p.18.
8 https://dexonline.ro/

8
Termenului de etică î i sunt atribuite doua accepț iuni.9 Î ntr-o primă accepțiune prin etică se
înțelege materia care are drept scop studiul teoretic al valorilor și condiției umane din punct de
vedere al principiilor morale, văzute fie ca cerințe individuale, ori ca obligații ș i datorii sociale.
Etica simbolizează cuno așterea raului și a binelui. Fiecare persoană înțelege binele și raul î ntr-
un anumit fel, referindu -se astfel la conduita celorlalti, sunt lucruri care se pot face si lucruri care nu
se fac ( practică/realizează ). Este mult mai dificil să ne cunoaștem pe noi înșine decat să îi criticăm
pe ceilalț i.
Potrivit autorului francez Jean Mousse, “etica este cea care dă sens viu legilor, organizării și
activităților (…). Î n toate situaț iile legea exprimă dreptul. Ea organizează jocul relaț iilor. Etica este
cea care le da înțeles.”10

1.3 Semnificația cuvâ ntului morală

Dicționarul etimologic al limbii româ ne11 defineș te morala ca fiind ansamblul normelor de
conveț uire, de comportare a oamenilor unii fața de alții și fața de colectivitate, o formă a conștiinț ei
sociale a carei încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică . Normele morale reprezintă
obligațiile pe care oamenii le au fața de o anumită clasă sau grup social, față de instituții, stat, familie
și nu în ultimul rând unii fața de alț ii.
Morala garantează respectarea convețuirii umane, de regulă nescrise, prin forța tradiț iilor, a
educației și a opiniei publice. S pre deosebire de drept, care asigură îndeplinirea normelor juridice,
î nregistrate î n legi, p rin forța de constrâ ngere a s tatului. Pe lângă normele de convețuire , moral mai
incude de asemenea și relațiile morale car e se stabilesc î ntre oameni, care su nt concretizate acestor
norme în conduita și î n raporturile lor reciproce. Cel mai important în cadrul acestor relații sunt
moravurile, adică relaț iile morale cu caracter relativ stabil12 care descrie o clasă socială , un grup
social ori o societate. Alături de ace stea, morala cupinde și aprecierea faptelor ș i obic eiurile

9 LIVIU COMAN KUND, Deontiologia si statutul functionarilor din administratia publica , EDITURA EUROPLUS, Galati,
2007, p.3
10 Jean Mousse – Ethique des affaires: liberte,responsabilite; Le decideur face a la question ethique, Dunond , Paris,
2001, p.92.
11 https://www.dictio.ro/dex/etimologic
12 L. Coman – Kund , op. cit. , p.2.

9
respectiv deprinderile morale ale oamenilor în lumina unui sistem d e valori (ideal etic) prezentată în
judecăți și î n sentimente morale.
Sfera moralei cu prinde ș i atitudinea unei persone faț a de normele morale existente î n societate,
concordanța sau neconcordanț a atitudini sale cu acestea.
În dicționarul de neologisme care a fost editat în anul 1978, morala este definite foarte succint, ca
fiind forma conș tiinței sociale car e cuprinde anumite idei, concepț ii, convi ngeri, privind normele de
convețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate.13
Morala reprezintă ansamblu de pă reri, atitudini, sentimente care sunt exprimate și fixate în
principii, norme și reguli care stabilesc comportamentul și relațiile indivizilor între ei, precum și
raporturile dintre aceștia și colectivitate, în funcț ie de urmatoarele categorii: bine – rau și dreptate –
nedreptate a cărei respe ctare se bazează pe conștiința și opinia publică . Morala cuprinde și toate
fenomenele care țin de conștiința morală individuală14, calitățile, judecăți le, sent imentele, valorile,
moravurile și defectele morale.
În final se ajunge la concluzia că morala est e sinonimă cu etica .15
1.3.1 Înțelesu l comun al termenilor “morală ” și “etică ”

Din analiza celor preze ntate, ajungem la urmă toarele concluzii:
1. Mora la este un fenomen social, o formă a conștiinței sociale, iar etica este o știință, o ramură
a filozof iei, este doctrina despre morală .
Conform dicționarelor, cuvintele “morală” și “etică” au ș i un sen s în care sunt considerate
sinonime și așa se utilizează deseori în limbajul comun. Uneori se produce confuzii î ntre
cuvântul care precizează obiectul de studiu a l aces teia. Aceste confuzii se creează și în cazul
altor științ e. De exemplu, cuvantul “drep t” indica și ansamblul normelor juridice dar și știința
care îl studiază .

13 F. MARCU, C. MANECA, Dictionar de neologisme , editia a III -a, EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII
SOCIALISTE ROMANIA, Bucuresti – 1978, p. 705
14 Constiinta individuala este cunoasterea reflexiva pe care o are fiecare despre propria e xistenta si mediul care il
inconjoara.
15 L. Coman – Kund , ob. cit. , p.3.

10
În aceste situaț ii, context ul este cel care ne ajută să hotărâm sensul exact al cuvântului care ne
interesează. Dacă vrem să înțelegem sensul exact în care sunt utilizaț i termenii “morală” și
“etică”, doar contextul ne poate ajuta să înțelegem dacă este vorba de fenomenul morală sau de
un studiu științific despre morală, ceea ce nu este î ntotdeauna foarte clar.
2. Se consideră că morala poate fi definit ă prin urmă toarele elemente:
– este un feno men social, formă a conștiinț ei sociale;
– include ansamblul de norme care stabilește comportamentul oamenilor î n societate;
– norma morală se realizează prin educație, tradiții, opinie publică, și nu prin forța de
constrâ ngere a statului;
– morala include de asemenea ș i evaluarea moravurilor și a faptelor omenești prin raportare
la sistemul de valori s ocialmente recunoscut, exprimate în judecăți ș i sentimente morale;
– de morală mai ține și atitudinea oamenilor fața de normele existente î n societate;
– tot în cadrul morale se regăsește și relațiile morale, care cuprinde relațiile morale cu
caracter stabil care descriu un grup social, o societate sau o clasă socială.
3. Există o serie de categorii care reflectă problematica morale, ca fenomen, de uz general î n
etică. Dintre aceste categorii amintim: datoria, conștiinț a moaral a, fericirea, onoarea,
dreptatea – nedreptatea, demnitatea, virtutea, echitatea, cinstea, responsab ilitatea – indiferența,
corectitudinea, credinț a. Toate acestea rapor tate, la categoriile de referința bine și ră u.
1.4 Înțelesul actual al cuvâ ntului deontologie

Terme nul de “deontologie” se formează din cuvintele greceș ti: deon , denotos care reprezintă
ceea ce se cuvine, datorie, cee a ce trebuie făcut ș i logos care înseamnă științ a, discurs.
Cuvântul “deontologie” a fost folosit pentru prima dată de Jeremy Bentham , jurist și moralist englez,
în lucrarea sa “Deontologia sau știința moralităț ii” împărțită în do uă părți ( ”teoriei virtuții”
și ”practicii virtuții”) î n care spune că “ baza d eontologiei este principiul după care o acțiune e ste
bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituasă sau blamabilă, în raport cu tendinț a ei de a spori sau
diminua suma fericirii publice”. Concepția acestuia se înscrie și î n cadrul curentului utilitarist î n

11
etică, conform că ruia principiul fundamental al fiec ărei etici și legislații este “ cea mai mar e fericire
a celui mai mare numă r de oamenii”16
În concepț ia moralistului englez Bentham, deontologia este denumirea dată unui current al
eticii. În sensul comun indicat de dicționare, astă zi, prin deontologie se î ntelege 17”ansamblul de
reguli care precizează normele de conduit ă și obligț iile etice ale unei profesiuni, precum ș i doctrina
despre acestea”. Regulile acestora au în vedere conduit celor ce desfășoară o anumită profesiune,
atâ t î n raporturile dintre ei cât și dintre aceștia și clienț i ori cu publicul.18
În acest caz este necesar să explicăm ș i terme nul “profesiune” sau “profesie” :
Termenul “profesiune” desemnează ansamblul de cunoștințe teoretice și deprinderi practice ce
definește pregă tirea persoanelor care realizează o anumită activitate specializată19. Terme nul de
“profesiune” mai semifică ș i grupul social organizat, alcătuit din persoanele care desfășoară o
activitate specializată în care se impune necesitatea cunoașterii unui ansamblu de cunoștințe
teoretice ș i practice specific e.
Termenul de “profesionist” se folosește pentru a desemna persoana care face parte dintr -o profesiune,
în sensul de grup social organizat.
În limbajul actual, se foloseș te deseori si ntagma de “abatere deontologică” ori “ a încă lca
deontologia”, pentru a define fapte prin care s -a încalcat legea, de exemplu, plagiatul. Tocm ai din
acest motiv ar trebuie să se facă înca de la î nceput, cu noscute regulile pe care trebui să le respecte
un profesionist. Acestea reguli se î mpart î n 3 mari categorii:
1. Reguli juridice edictate de către stat pentru a se menține astfel ordinea publica și a căror
respectare este asigurată de instanțele de judecată ;
2. Reguli care au fost stabilite initial de profesiune și ulterior consecrate în dreptul pozi tiv, care
privesc anumite condiții de admitere î n profesiune dar și obligațiile de natură etică ce revin
membril or profesiunii respective, a căror respectare este asigurată de jurisdicțiile disciplinare
profesionale, cu sau fără sprijinul autorităț ilor publice;

16 B. DUTESCU, Etica profesiunii medicale , EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA, Bucuresti -1980 , p.13.
17 Dictionarul explicativ al limbii romane, editia a II -a, EDITURA UNIVERS ENCICLOPEDIC, Bucuresti – 1996, p.
278
18 Encyclopedia Universalis, vol.7, Paris – 1993, p. 188 -189.
19 B.DUTESCU, op. cit. , p.9

12
3. Reguli orale generale care pot afecta de obicei imaginea profesiunii, nepreluate î n dreptul
pozitiv, dar a că ror respectare se real izează, de asemenea, prin intervenț ia organismelor
profesiunii. Aici e ste vorba de reguli ce privesc anumite noț iuni nedeterminate, rapor tate la
profesiune, cum ar fi de exemplu: onoarea, demnitatea, î ncrederea ori corectitudinea.
Regulile juridice necesare pentru asigurarea ordinii publice au aplicabilitate general care au î n
vedere fapte ori inacțiuni a căror gravitate poate cădea sub incidența legii civile sau a legii penale.
Este foarte clar că acest ea depășesc sfera profesiunilor, m otiv pentru care nu pot face obiectul
unei deontologii.
Obiectul deontologiei î l poate forma numai regulile care sunt stabilite de profesiune pentru a se
asigura moralitatea membrilor săi, dar și obligaț iile morale generale care pot afecta imaginea
profesiunii. Prin obiectul să u de cercetare, deontologia se regăsește la interferența dintre morală
și drept.
În momentul actu al, deontologia are o semnificație restrânsă și mai concretă decâ t cea pe care
i-a atribuit -o Jeremy. Ea este etica aplicată unei profesi uni, avâ nd scopul î ndepliniri binelui
concret, î n cadrul restrâ ns al unei profesiuni.
1.4.1 Car acteristicile deontologiei actuale:

 consacrarea regulilor deontologice î n dreptul pozitiv;
Astăzi, cand vor bim despre deontologie, se are î n vedere î ndato ririle care se impun profesioniștilor
în exercitarea profesiunii lor. Î n organizarea profesiunilor, acestea iși elaborează ansamblu d e norme,
prin care se precizează și î ndatoririle membrilor lor.
Deontologia dorește să descrie, solutiile practice ș i precise ale cazurilor întalnite de către
profesioniști, î n activitatea lor, definind astfe l î ndatoririle, sancț iunile ce po t fi aplicate, de cine,
precum ș i procedura lor de aplicare.
 existența unei legislaț ii profesionale ;
Legislați a aceasta se sprijina pe principiul democratic al autonomiei profesiei.

13
În profesiunile organizate, prin norme juridice, caracte rul democratic al legis latiei deontologice se
atenuiază, datorită controlului statal. Î n schimb , respectarea n ormelor profesiei este garantată de
stat.20
 imposibilitatea unei codifică ri complete ;
Respect area î ndator irilor necodificabile este esențială pentru o pr ofesie, aceasta este recunoscută de
codurile ș i regulamentele care stabilesc normele deontologice . Codificarea nu poate exprima î n
termini foarte preciș i exigenț ele morale care sunt importante pen tru o mai bună defașurare a
activităț ii profesionale. De aici, rezultă , axarea organelor profesionale, de a materializa adevă ratele
valori mora l, necesare pentru fiecare caz î n parte.
Alte norme nemodificate le reprezintă actele imorale. Î n cee a ce privește practica profesiei, chiar
dacă nu sunt direct legate de activitatea sa, acestea pot dezonora astfel profesionistul, î n ceea ce
priveș te exercitarea profesiei sale.
Deontologia, de asemenea mai conține și reguli care sunt menite să păstreze ordinea î n interiorul
profesiei și care prevede relați ile între profesioniști. Aceste reguli, vizează atât î ndatoriri le de natură
patrimonială cât și nepatrimonială, dar fără a se putea ajunge la nivelul codifică rii complete, din
cauza generalității și relativităț ii unor termini la care nu se poate renunț a, din sfera eticii.
 sancțiunile aplicate în cazul încălcării regulilor deontologice;
Printre sancțiunile disciplinare, se î nscrie blamul, mustrarea dar și avertismentul care mai are și un
caracter amenințător, având drept scop, î mpiedicarea încălării altor reguli de natură deontologică .
În cazul celor mai grave pedepse disciplinare se î nscriu: suspendarea ori excluderea din grupul
respectiv a profesionistului. Î n cazul profesiunilor care sunt reglementate prin lege, organele
profesiunii au competența de a in terzice, printr -o sancțiune disciplinară , exercitarea profesiunii. Dar
în cazul profesiuilor care nu sunt reglementate prin lege, e xcluderea sau suspendarea privește numai
aparența asupra grupului care a pronunț at pedeapsa.
 raporturil e dintre dreptul deontologic ș i dreptul comun.

20 L. Coman – Kund , op. cit ., p.31

14
Se numeș te drept deontolo gic ansamblul normelor de natură deontologică corelate acestora,
receptate î n dreptul pozitiv, f ie cu ajutorul codurilor deontologice adopta te în baza legii de organele
profesiunii, fie direct. Dreprul deontologic cuprinde toate reglementarile care privesc: obligațiile
deontologice, sancțiunile aplicate încălcării obligaț iilor, procedura de aplicare a sancțiunilor și
jurisdicț iile profesionale.
Dreptul deontologic are o aplicabilitate limitata, deoarece acest a, se aplică doar asupra unei
anumite profesiuni.
Dreptul deontologic este aproape independent21 de dreptul comun. De exemplu deciziile care sunt
luate d e jurisdicția disciplinară , sunt independente de deciziile luate de instanț ele de judecată civilă
sau penală , în legatură cu acelaș caz. Î n cazul î n care a u fost sesiza te atat jurisdicția disciplinară câ t
și cea penală, jurisdicț ia disciplinară nu trebuie să amâne judecata până după soluționarea problemei
de catre instanța de judecată penală, doar dacă nu există prevederi legate în acest sens.
Cu toate aces tea, achitarea sau condamnarea î n cazul jurisdicției disciplinare nu se poate întemeia
pe un fapt care nu este nerecunoscut în mod expres de instanța penală . În cazul răspunderii
disciplinare se pot sancționa fapte contra moralei și onoarei, pe care nu le definește niciun text legal,
dar aduc prejudicii demnității profesiei, pe când în dreptul penal orice pedeapsă pronunțată trebuie
sa fie expres prevazută în lege.
De exemplu se pot da două suspendarii de exercitare a profesiei, una cu titlu penal și alta cu titlu
disciplinar, care se vor aplica independent. Deci nu exista înca nicio regulă care să interz ică de astfel
aplicarea concomitentă a celor doua instanțe, atat instanța penală cât și cea disciplinară pentru aceiași
faptă săvârșită.
1.4.2 Concluzii privind deontologia, în studiul său actual de dezvoltare

În urma prezentării, caracteristicilor deontologiei actuale, reținem că:
1. Cuvântul ”deontologie” are doua înțelesuri: sensul restrâns sau strict și sens ul larg sau comun.
”Deontologie” în sens restrâns are în vedere doar regulile și principiile morale ș i disciplinare.

21 Independenta este rel ativa, pentru ca si dreptul deontologic face parte din sistemul dreptului, intrand astfel in
relatii cu alte norme juridice.

15
În sens comun, ”deontologi e” înseamnă ansamblul de reguli care precizează îndatoririle unei
anumite profesiuni22, indiferent de gradul său de organizare ș i existența sau inexistența unor
sancțiuni necesare respectării acestora.
2. Dezvoltarea și apariția deontologiei sunt definite de siguranța și prestigiul de care trebuie să
se bucure un grup profesional pentru exercitarea în bune condiții a functiei sociale. Cu
ajutorul specializării activități lor, normele deontologice diferă de cele etice general valabile,
însă nu le exclud.
3. Putem spune, că există prezența unei deontologii, în sens restrâns, atunci când se îndeplinesc
simultan urmatoarele elemente:
– profesiunea are un drept deontologic;
– organizarea profesiunii este reglementată de lege, astfel profesiunea ajungând să aibă un
drept profesional;
– le este recunoscută organelor profesiunii, competența de a hotărî normele deontologice, fie
în mod direct sau indirect, și de a sancționa încălcarea acestora;
Aceste elemente ușor observabile constituie numai latura obiectivă a deontologiei.
Latura subiectivă a deontologiei ne spune că: regulile deontologice, valorile etice apărate să intre în
conștiința colectivă a respectivei profesii. Realizarea acestei latu ri, presupune eforturi educative si
eforturi pentru menținerea unei culturi corespunzătoare.
Latura obiectivă dacă nu este însoțită de cea subiectivă devine o forma fără conținut. Întrucât
obiceiurile proofesiunii vor fi nedeontologice.
Doar daca sunt î nru dite ambele laturi ale deontologiei, suntem în prezența unei profesiuni care are
o deontologie reala.
4. Profesiunile necesită de regulă condiții specifice de acces și pretind de obicei depunerea unui
jurământ ca și garanție a respectării deontologiei. De reg ulă profesiunile care se organizează
prin lege, iși asigură sub sancțiunile legii, exclusivitatea activităților specifice.
5. Sancțiunile dis ciplinare se aplică doar membrilor profesiunii respective, sunt limitativ e și
expres prevazute, excluderea profesiona lă este cea mai gravă sancțiune.

22 V. Daghie, ”Etică și deontologie ”, EDITURA SINTEZE, Galați, 2004, p. 38

16
Cele trei categorii de valori pe care normele deontologice le sustine sunt;
– valori etice general valabile; ( ex. onestitatea, demnitatea, onoarea, sinceritatea)
– valori comune pentru mai multe profesiuni; (e x. independența p rofesională, e xluderea
caracte rului comercial al profesiunii ș i secretul profesiona l)
– valori specifice fiecă rei profesiuni î n parte; (acestea se determină în funcție de misiunea
socială a profesiei).
De reținut este faptul că deontologia fiecărei profesiuni este unică prin valorile specifice pe care le
apără, valori care se deter mina cu ajutorul misiunii care î i revine.

1.5 Noțiunea de funcție publică și funcționar public

Pentru prima dată a fost utilizată denumirea de ”Statut al funcționarilor publici” în art 8 al
Constituției din 1923, care a impus două principii importante: doar cetățenii români aveau
posibilitatea de a fi admiși în funcții publice, și necesitatea adoptă rii unor legi speciale care să
privească statutul funcționarilor publici. În lipsa altor reglementări speciale, Statutul funcționarilor
publici a reprezentat dreptul comun pentru funcționarii publici.
În baza statutului și a presiunilor venite d in partea funcționarilor publici, tot în anul 1923 a
fost adoptat și un regulament care privea regimul juridic al funcționarilor publici. Această
reglementare a suferit modificări de – a lungul timpului, iar la 8 iunie 1940 a fost adoptat Codul
funcționaril or publici, ca o reacție la disparitățile și derogările de la statut, cu intenția de a le elimina
și de a realiza o reglementare uniformă în materia funcției publice.23
În conformitate cu schimbările de la sfârșitul anului 1989, regimul juridic special aplicat
funcționarilor a fost consacrat, la nivel de principiu în Constituția din 1991, multe dintre
reglementările constituționale referindu -se la funcții și demnități publice, obligații și interdicții
pentru anumite c ategorii de funcționari și demnitari publici etc.;24

23 L. Coman – Kund, op. cit. , p. 69 .
24 M. Elena Mihăilescu, op. cit. , p. 406 .

17
Dupa 8 ani de la adoptarea Constituției, a fost adoptată și Legea – cadru nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor public25 care ulterior a suferit numeroase adoptări și modificări. Cea mai importantă
modificare a fost adusă de Legea nr. 251/200626.
Î n continuare vom prezenta constituționalitatea, legalitatea funcției publice și a funcționarului
public.
În Constituția României se regăsesc următoarele notiuni:”funcții și demnități publice” art. 16 alin.
(3), ”funcții publice” art. 54, alin, (2), ”funcții publice de autoritate” art. 71, alin. (2) precum și art.
105, alin. (1), funcționari publici: art. 40, alin. (3), art. 73, alin. (3) lit. j ). Aceste articole fac referire
la condițiile de ocupare a funcțiilor și demnit ăților publice, îndeplinirea cu credință a obligațiilor,
incompatibilitățile ( de exemplu, nu pot face parte din partidele politice unii funcționar publici și nu
pot ocupa de asemenea alte funcții publice).
Dar c um Constituția nu poate cuprinde toate aspectele necesare funcției publice și a
funcționarului public, art. 73 alin. (3) lit. j) din aceasta, prevede ca acestea să fie reglementate prin
lege organică, astfel după multe amânări și retrageri ale propunerilor de statut s-a ajuns la adoptarea
Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Atfel l iteratura de specialitate oferă o varietate de definiții funcției publice:
a) situația juridică a persoanei fizice, învestită legal, cu atribuții în realizar ea competenței unei
autorități, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul raportului
juridic complex dintre persoana respectivă și organul care a învestit -o27;
b) drepturile și obligațiile de interes general, stabilite conform legii în scopul realizării
competenței unei autorități publice de către persoane învestite legal28;
c) situația juridică , legal determinată a persoanelor fizice învestite cu prerogative în realizar ea
competenței unei autorități publice, în regim de putere publică, având drept scop realizarea
î n mod continuu a unui serviciu public29;

25 Legea – cadru cuprinde statutul general al funcționarilor din administrația publlică, pentru o serie de funcționari fiind
adoptate diferite statute speciale, cum ar fi: statutul cadrelor militare, Statutul polițistului, Statutul personalului vamal
etc.
26 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 574 din iulie 2006.
27 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2005, p. 584.
28 R. N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 519.
29 V. Vedinaș, Drept administrativ, ed. a VIII – a, Editura Universul Juridic, 2014, p. 515.

18
Dar și funcționarului public:
a) o persoană care este numită legal de o autoritate competentă sau aleasă în conformitate c u
legea și învestită într -o funcție publică devine funcționar public;
b) persoana fizică care a respectat condițiile cerute de lege, a fost învestită într -o funcție publică,
pentru a desfășura o activitate contiună și ritmică, contra unui salariu, în scopul î ndepliniri
atribuțiilor ce îi revin;
c) persona numită în condițiile legii, într -o funcție publică30.
Deci î ntotdeauna au existat opinii diferite, î n ceea ce priveste definirea functionarului public dar
și a funcției publice. Caracterul legal al acestor noțiuni ne sunt mai bine precizate î n Legea
nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Conform art.2 al.1 funcția publică reprezintă ” ansamblul atribuțiilor si responsabilitaților,
stabilite î n temeiul legii, î n scopul realiză rii prerogativelor de putere publică de către administrația
publică centrală, administrația publică locală ș i autorităț ile administrative autonome”.31 Putem
observa că legiuitorul apelează la definirea conceptului de funcție publică, la termenul de ”atribuții ”
care presupune sarcinile pe care organul public are misiunea, să le pună în practică, cât și la cel
de ”responsabilități ” care include î ndatoririle or ganelor publice față de intersul public.
Sublin iem faptul că această definiție dat ă de legiuitor precizează că atribuțiile ș i
responsabilitățile se stabilesc conform legii, l egalitatea competenței este dată de faptul că, statul prin
organele sale nu pot acționa dupa bunul plac, activitatea lor fiind limitată de lege.
Alineatul 2 al aceluiași articol pr ecizează că: ” Functionarul public este persoana numită, în
condițiile legii, î ntr-o funcț ie publică . Persoana care a fos t eliberată din funcția publică și se află în
corpul de rezervă al funcționarilor publici iși păstrează calitatea de funcț ionar public ”. 32
Activitățile desfașurate de funcționarii publici care implică exercitarea prerogativelor de putere
publică sunt:
 Consilierea, contro lul și auditul public intern;
 Punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

30 Art. 2 alin. (2) din Legea 188/1999.
31
32

19
 Elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specific autorității ori
instituției publice, precum ș i asigurarea avizării acestora;
 Colectarea creanțelor bugetare;
 Gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
În baza aceleiași legi se mai precizează ca în cazul exercitării funcției publice stau următoarele
principii: 33
 Transparența
 Eficiență si eficacitate
 Orientare către cetățean
 Subordonarea ierarhică
 Stabilitate în exercitarea funcției publice
 Legalitate, imparțialitate și obiectivitate
Conform lui Antonie Iorgovan 34care susține ca, responsabilitatea pentru funcționarul public
trebuie să fie o prioritate în fața răspunder ii. El trebuie să ducă la îndeplinire atribuțiile de serviciu,
din datorie, convingere și reprezentare ca acesta este scopul lui și nu din teama c a va fi tras la
raspundere în cazul că nu va face acest lucru.
Jean Vermeulen 35consideră că trebuie să existe doua elemente esențiale pentru a ne putea afla î n
prezența unui funcționar public respectiv: colaborarea la un sereviciu public , î ntr -o funcție
permanentă .

33 V. Daghie, ”Etică și deontologie”, EDITURA SINTEZE, Galați, 2004, p. 76
34 A. IORGOVAN, Tratat de drept administrativ , EDITURA ALL BECK, București, 2002, vol. I, p. 613
35 Jean Mousse – Ethique des affaires: liberte,responsabilite; Le decideur face a la question ethique , Dunond, Paris,
2001, p.92.

20

Bibliografie
 Liviu Coman Kund, Deontologia și statutul funcț ionaril or din administratia publică , Editura
Didactică și pedagogică, București, 2005
 Liviu Coman Kund, Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică , Editura
Europlus, Galați, 2007
 Corina Rădulescu, Deontologia funcției publice , Editura Universității din București, 2006
 Marius Profiroiu, Anton Palagi, Eugen Crai, Etică și corupție în administrația publică ,
Editura Economică ,1999
 Codul funcț ionarilor publici, Legea nr 7/ 2004.
 Armenia Androniceanu, Management public , Editura Economic ă, București,1999
 Viorel Daghie, Doina Mihailă, Elisabeta Slabu, Etică și deontologie , Editura Sinteze, Galați,
2004
 Ion Petrescu, Emanoil Muscalu, Tratat de management public , Editura Universitatii “Lucian
Blaga” din Sibiu
 Bertcu Angela, Marketing public , Editura Eftimie M urgu Re șița, 2011
 B. DUTESCU, Etica profesiunii medicale , EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA,
Bucuresti -1980
 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , Editura All Beck, București,2002
 Ioan Alexandru, Administrația publică, Ediția a III -a, Editura Lumina Lex, București, 2002
 M. Preda, Drept administrativ. Parte generală, ed. a 4 -a, Editura Lumina Lex, București,
2006
 M. Elena Mihăilescu, Drept administrative, Parte generala, Caiet de seminar, Editura
Universitară, București, 2016
 E. Bălan, Instituții administrative, Editura C.H. Beck, Bucureșt i
 V. Negruț, Drept administrativ, Editura Fundație Academice DANUBIUS, Galați, 2006
 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2005
 R. N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009.

21
 V. Vedinaș, Drept administrativ, ed. a VIII – a, Editura Universul Juridic, 2014.