Judecata Si Indurarea In Epistola Lui Pavel Catre Romani

Introducere

În lucrarea de față se dorește a prezenta o sinteză a gândirii pauline în ceea ce privește judecata lui Dumnezeu versus îndurarea Sa, așa cum reiese din epistola lui către cei din capitala Imperiului Roman, i.e. Roma, scrisă în jurul anilor 58-59 A.D.

În lucrările diferiților comentatori ai epistolei către Romani, de foarte puține ori apare, măcar creionată, o imagine de ansamblu în ceea ce privește mânia și judecata divină predicată de Pavel, cei mai mulți mulțumindu-se în a se refugia în conceptele de dragoste, har, mântuire, Evanghelie, dreptate, în expunerea lor (Spre deosebire de ei, e.g., Pavel a afirmat că nu îi e rușine de Evanghelie, pentru ca scurt timp după aceasta să predice despre mânia lui Dumnezeu care este descoperită – 1:16-18). Nu afirmăm că aceste lucrări ar fi nevaloroase, dar atunci când Evanghelia lui Pavel, primită de la Isus Hristos, nu e explicată în întregimea ei, apare pericolul de a lua partea mai frumoasă a Veștii Bune, cea care conferă un oarecare confort lăuntric, și de a lăsa încruntarea și mânia divină pentru alții, sau pentru alte împrejurări. Iată de ce, pentru ca credinciosul să se bucure cu toată ființa de mântuirea adusă de Hristos, trebuie să priceapă mesajul crucii în întregimea lui, nu doar într-o formă “ciuntită.” Acesta include judecata prezentă, dar în mod special pe cea escatologică. Evanghelia, predicată în toate aspectele ei, capătă frumusețe și putere în a mântui pe toți cei ce cred (1:16). Doar astfel predicată și explicată Evanghelia, putem să ne descotorosim de o falsă evanghelie care predică prosperitate, har ieftin, fapte fără o răsplătire, bunătate divină ducând chiar la apocatastază, sau altceva de genul acesta.

Iată de ce încercarea de față se vrea a fi o punere laolaltă a conceptelor de judecată și îndurare, pentru a da gust și esență mesajului paulin. Se consideră că doar așa, i.e. unele (concepte) înțelese prin lumina celorlalte, se poate vorbi de claritate și temeinicie în predicarea unei Evanghelii care prezintă atât un Dumnezeu drept cât și iubitor. Evanghelia lui Dumnezeu este puterea care mântuiește cu braț tare pe păcătos din păcat (5:8), dar totodată și puterea care se dezlănțuie în judecată (2:16; 3:5)! Iar în centrul ei, i.e. a Evangheliei, inevitabil, Isus Hristos capătă locul central.

Scopul lucrării este de a vedea felul în care aceste două mari concepte generice (judecata și îndurarea) se completează reciproc și de a urmări care a fost argumentarea paulină în toată epistola, atunci când ajungea la un punct culminant sau paradoxal, și trebuia să împace, sau mai degrabă să țină în mână ambele concepte, pentru ca predicarea Evangheliei să nu sufere de ciuntire și favoritism. De asemenea, de-a lungul capitolelor, ne propunem să vedem toate oportunitățile care i se oferă omului în a răspunde cu credință la bunătatea divină necondiționată. În acest sens, întotdeauna apostolul prezintă mila ca fiind premergătoare judecății divine (de notat faptul că sunt locuri în epistolă unde Pavel prezintă Evanghelia începând cu calea negativă, în speță cap.1). Toată această bunătate e oferită cu un scop: pocăința și credința în Isus Hristos.

În ceea ce privește metodele folosite în cercetare, vom apela mai mult la comentariul de manieră exegetico-expozitivă (care cuprinde cercetare: de natură filologică, de critică literară și textuală, de urmărire a sensului cuvintelor și structura propozițiilor și a relațiilor lor în frază), folosindu-ne totodată și de comentariul de natură dogmatică (care urmărește punerea în evidență a ideilor dogmatice din textul comentat).

Lucrarea se împarte în trei capitole mari (ultima fiind un fel de concluzie, e puțin mai restrânsă). În primul capitol, se propune a se analiza o seamă de concepte/cuvinte care descriu sau arată înspre o judecată divină (ovrgh, qeou/, kri,ma, kata,krima, dikaiokrisi,aj, qumo,j , qli/yij, stenocwri,a, u`po,dikoj) și din studierea lor a se extrage o învățătură clară cu privire la judecată care se regăsește din plin, potrivit numeroaselor referințe, în proclamarea paulină. De asemenea ne va preocupa și felul în care aceste concepte au fost folosite în LXX, și să vedem care sunt moștenirile teologice vechi-testamentare pe care Pavel le adoptă, le dezvoltă sau le definește altfel. În al doilea capitol vom fi interesați în a studia trei mari concepte (avnoch. tou/ qeou/, ca,rij tou/ qeou/, e;leoj) care vorbesc despre îndurarea, bunătatea sau darul nemeritat al lui Dumnezeu. Datorită faptului că în acest capitol, concluziile pentru fiecare subcapitol sunt concludente, ne vom limita cu concluzia capitolului secund în expunerea ultimului capitol. În acest ultim capitol, vom încerca să sintetizăm, cu ajutorul câtorva versete luate special, echilibrul Evangheliei proclamate de Pavel, și anume să arătăm în ce măsură apostolul predică atât judecată cât și milă pentru neamul omenesc, indiferent de religiozitatea practicată sau lipsa de religiozitate (i.e. iudei, greci, neamuri, păgâni). În mod special, Isus Hristos e prezentat ca cel care de dragul omenirii a suferit judecata dreaptă pentru ca mânia să nu se mai reverse peste toți cei care se află evn Cristw/| VIhsou/. Pe de altă parte, moartea ispășitoare a lui Hristos Isus, este motivul suprem pentru care cei din veacul lui Pavel, și nu numai, au parte din plin de îndurare, har și de milă.

1. Judecata lui Dumnezeu. Analiza unor termeni care semnifică sau descriu judecata divină.

1.1. ovrgh. qeou/

1. Uzanța termenului în Septuaginta

Atunci când Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă, cercetătorii, pentru a reda diferitele expresii sau cuvinte care descriau mânia (@a;, hm'he, ~yIP;;a:, !Arx', @c;q;, ~[;z;) s-au folosit de cele mai multe ori de cuvintele “ovrgh,” și “qumo,j”; ambii termeni având o rată de apariție în jurul cifrei de 200.

Uzanța termenului ovrgh,, atunci când se face referire directă la mânia divină, e o problemă care necesită multă acuitate în studiul textului Septuagintei. Conceptul destăinuie ceva despre simțământul (affectus) lui Dumnezeu (vezi Ex.4:14), dar în același timp LXX vorbește despre mânie ca fiind și o activitate (effectus) divină, și anume, arată cum acționează Dumnezeu (Ex.15:7).

Termenul propriu-zis are o coloratură bogată în ceea ce privește maniera în care e folosit de autorii diferitelor cărți canonice vechi-testamentare. Fiecare autor e interesat să transmită realități crude prin această mânie care se aprinde (Ex.4:14;15:7;32:10-12), se dezlănțuie (Ex.15:7), care izbucnește (Nu.11:1,10;12:9), care urmărește pe individ (Iov16:9). Limbajul folosit în contextul apropiat al acestor texte care vorbesc de mânie este unul viu, ilustrativ, un limbaj creator de imagini foarte dramatice, pe de o parte, dar extrem de adevărate (nu fictive), pe de altă parte. În acest sens autorii, de cele mai multe ori, preiau imagini din natură și încearcă ori să personifice de multe ori forțele naturii, ori să elucideze faptul că Dumnezeu le folosește ca pe niște slujitoare aduse înspre a a împlini voia lui Yahweh. Mânia fiind una drastică, s-ar prea putea ca întâlnirea acestei mânii cu prezența omului să fie periculoasă (Gen.32:25ff.; Ex.4:24ff.; Is.6:5). Dumnezeu e văzut ca Unul care atunci când se mânie, apleacă cerurile și se coboară (de ex. Ps.18), pământul se cutremură, chiar temeliile cerurilor se mișcă (vezi 2 Sam.22), din nările Lui se ridică fum, un foc mistuitor iese din gura Lui; El călărește pe heruvimi, tună și fulgeră înaintea Lui, aruncă săgeți și îngrozește pe vrăjmași. Toată această imagine vine să inspire un sentiment de teamă, chiar de teroare. Câteva exemple sunt relevante pentru a vedea felul în care autorii scrierilor vechi-testamentare L-au văzut pe Dumnezeu acționând în ziua mâniei Sale: “mă sfâșie și mă urmărește,” Iov 16:9 (omul asemănat cu un animal sălbatic), “mă mistuie focul mâniei, mă incendiază,” Is.30:27 (ardere de tot), “mă înjunghie și mă ucide,” Plângeri. 2:21 (mielul jertfit), “mă topește în cuptor,” Ez.22:20 (metale prețioase). Toate aceste nenorociri și suferințe vin ca să se vadă măreția și atotputernicia lui Dumnezeu și micimea omului, pentru ca cel împotriva căruia Yahweh s-a mâniat, să nu mai aibă nici o replică de dat înapoi.

De notat faptul că în Pentateuh, caracterul mâniei lui Dumnezeu e unul de natură distrugătoare, nimicitoare. Cele mai multe texte, care vorbesc despre mânie, se află în Numeri (11:1; 11:10; 12:9; 16:22; 25:4) și Deuteronom (11:17; 29: 20, 23, 27, 28; 33:10). Dumnezeu, aprins de mânie, dorește de multe ori să mistuie poporul necredincios și încăpățânat (Ex.32:10; Nu.11:1, 10; 12:9; 25:4; Deut.11:17; 29:23). Mânia e năpraznică, una care se dezlănțuie împotriva celor care nesocotesc preceptele legământului. Mânia e oprită de multe ori doar din pricina unor oameni sfinți (e.g. Moise, fiii lui Levi, Iosua și Caleb). Cărțile profeților (mici), descriu o mânie divină care este la fel de năpraznică ca și în Pentateuh (Amos 4:10; Mica 5:15; Naum 1:6; Țef.1:18; 2:2; 3:8; Zah.1:2, 15; 7:12). Pe de altă parte, mânia e câteodată domolită și în același timp amestecată, sau pusă în contrast cu îndurarea divină (Osea 11:9; 14:4; Iona 3:9; Mica 7:9, 18, 19; Hab.3:2). Aceleași imagini care inspiră teamă se regăsesc și în mesajele profeților (mari). Dumnezeu incendiază și calcă în picioare atât neamurile păcătoase cât și poporul ales necredincios (Is.13:9; 30:27; 42:25; 63:6; Ier.23:19-20; Ez.5:13; 13:13; 23:25). Dumnezeu pedepsește păcatul, dar merită notat faptul că în curmarea mâniei se află doar inițiativa lui Dumnezeu. Niciodată nu-L vedem ca fiind îmbunat de vreo faptă omenească. El singur se îndură de cine vrea și când vrea (Is. 54:7-8; 57:16-18; 60:10; Dan.9:16-19).

Hahn e de părere că atunci când vorbim despre mânie în cadrul teologiei legământului, ea poate fi văzută ca și o expresie a dragostei care a fost respinsă ori rănită. Este dragostea rănită cea care stârnește mânia divină.

Chiar dacă se putea amâna izbucnirea mâniei divine sau nu, mânie care plana deasupra capului cuiva sau deasupra unei națiuni, cititorul Vechiului Testament din perioada de î.H., era sigur de un lucru: Dumnezeu nu poate fi nesocotit. Cel ce făcea parte din poporul ales de Dumnezeu, dacă auzea glasul Lui, era bine să nu-și “împietrească inima așa de tare încât să fie un diamant (Zah.7:12),” era bine să nu-L ispitească și să nu nesocotească poruncile sfinte care i-au fost date înspre împlinire. Altfel, furia, mânia, gelozia, indignarea va fi satisfăcută și împlinită în el, și acesta era un lucru pe care și l-ar fi putut dori cel mai puțin pe acest pământ (Ez.5:13).

Mânia lui Dumnezeu e întotdeauna o reacție justă împotriva violării legii Sale, în care El nu numai că răsplătește profanarea ori opoziția, ci dorește în același timp să restaureze ordinea care trebuie să existe între Sine și om. “Mânia sfântă e judecata sub care stăm atâta vreme cât nu-L iubim pe Judecător.”

1.1.2. Uzanța substantivului ovrgh, în Romani

1:18 VApokalu,ptetai ga.r ovrgh. qeou/ avpV ouvranou/ evpi. pa/san avse,beian kai. avdiki,an avnqrw,pwn tw/n th.n avlh,qeian evn avdiki,a| kateco,ntwn

Căci mânia lui Dumnezeu este descoperită din cer împotriva oricărei nelegiuri și nedreptăți a oamenilor care înăbușă adevărul în nedreptate.

1.1.2.1. Obiectul mâniei – Împotriva cui e îndreptată mânia?

Obiectul mâniei descoperite a lui Dumnezeu este omul, însă nu omul care crede în Evanghelie ca să fie drept în fața lui Dumnezeu, ci omul nedrept, omul caracterizat de avdiki,aj. Argumentarea paulină ar putea fi mai bine ilustrată prin următoarea schemă:

vv.16-17 – Evanghelia (Dumnezeu) descoperă dreptatea divină (dikaiosu,nh ga.r qeou/ evn auvtw/| avpokalu,ptetai )

v.18 – omul ascunde (înăbușă) dreptatea divină (avdiki,an avnqrw,pwn tw/n th.n avlh,qeian evn avdiki,a| kateco,ntwn)

v.18 – Dumnezeu descoperă mânia Sa (avpokalu,ptetai ga.r ovrgh. qeou/)

Versetul 18 deschide un nou paragraf în capitolul întâi, prin faptul că e primul verset din capitol și chiar din epistolacție justă împotriva violării legii Sale, în care El nu numai că răsplătește profanarea ori opoziția, ci dorește în același timp să restaureze ordinea care trebuie să existe între Sine și om. “Mânia sfântă e judecata sub care stăm atâta vreme cât nu-L iubim pe Judecător.”

1.1.2. Uzanța substantivului ovrgh, în Romani

1:18 VApokalu,ptetai ga.r ovrgh. qeou/ avpV ouvranou/ evpi. pa/san avse,beian kai. avdiki,an avnqrw,pwn tw/n th.n avlh,qeian evn avdiki,a| kateco,ntwn

Căci mânia lui Dumnezeu este descoperită din cer împotriva oricărei nelegiuri și nedreptăți a oamenilor care înăbușă adevărul în nedreptate.

1.1.2.1. Obiectul mâniei – Împotriva cui e îndreptată mânia?

Obiectul mâniei descoperite a lui Dumnezeu este omul, însă nu omul care crede în Evanghelie ca să fie drept în fața lui Dumnezeu, ci omul nedrept, omul caracterizat de avdiki,aj. Argumentarea paulină ar putea fi mai bine ilustrată prin următoarea schemă:

vv.16-17 – Evanghelia (Dumnezeu) descoperă dreptatea divină (dikaiosu,nh ga.r qeou/ evn auvtw/| avpokalu,ptetai )

v.18 – omul ascunde (înăbușă) dreptatea divină (avdiki,an avnqrw,pwn tw/n th.n avlh,qeian evn avdiki,a| kateco,ntwn)

v.18 – Dumnezeu descoperă mânia Sa (avpokalu,ptetai ga.r ovrgh. qeou/)

Versetul 18 deschide un nou paragraf în capitolul întâi, prin faptul că e primul verset din capitol și chiar din epistolă care are un caracter deosebit de negativ, unul care vestește hotărârea Dumnezeirii. Dumnezeu s-a îndurat de omenire prin trimiterea Fiului (1:3,4) și mai apoi prin vestirea acestei “bune-vestiri” întregii omeniri (1:1,2,5,6), dar acum apostolul Pavel nu mai poate să țină ascuns această mânie, care la rândul ei izbucnește, se dezlănțuie împotriva tuturor păcătoșilor.

E vorba de o mânie care nu mai poate să rămână ascunsă; e revelată, descoperită în văzul tuturor, ba mai mult, apasă sau planează asupra tuturor celor care suprimă sau înăbușă (kateco,ntwn) adevărul descoperit de Dumnezeu inimilor și minților lor (1:20,21).

1.1.2.2. Caracterul mâniei – ce fel de mânie?

Dificultatea ridicată de acest text și-a găsit rezolvare în mai multe feluri de-a lungul istoriei cercetărilor biblice. Marcion, spre exemplu, omite din traducerea (Apostolicon) sa “a lui Dumnezeu” (mânia). C.H. Dodd sugerează faptul că această mânie nu e nimic mai mult decât “un proces inevitabil al cauzei și efectului într-un univers moral.” Douglas Moo combate acest gen de rezolvare a problemei, spunând că această părere are de a face mai mult cu abstractizări filosofice grecești decât cu prezentarea unei perspective biblice a unui Dumnezeu personal și activ.

Peter Bolt, prezentând un fragment din lucrarea unui neo-platonist, afirmă că în acest sens apostolul nu aduce nimic nou, deoarece această perspectivă impersonală a mâniei era de mult prezentă în lumea greacă, iar în lumea iudaică, în special în tradițiile sapiențiale, păcatul ducea la o nebunie care inevitabil cauza nenorocire în viață.

Leon Morris interpretează conjuncția ga,r ca venind ca și o necesitate în argumentarea paulină: Evanghelia așadar e necesară pentru că există și o mânie divină; doar Evanghelia mântuirii prin har, prin credință (vv.16-17) aduce izbăvirea de mânie (v.18). În absența mâniei, Evanghelia nu are nici o relevanță.

1.1.2.3. Timpul declanșării mâniei – Când are loc?

Cu toate că desfășurarea finală și ultimă a mâniei va avea loc la sfârșitul vremurilor (2:5), Pavel sugerează că există o lucrare anticipatoare a acestei mânii, în și prin evenimentele istoriei – dovadă versetele din primul capitol care spun că Dumnezeu i-a dat pradă (pare,dwken auvtou.j o` qeo.j – v.24,26,28) căilor lor păcătoase. Aceste anomalii reprezintă, folosind limbajul vetero-testamentar, doar o picătură din cupa mare și amară a mâniei pe care Dumnezeu o va da celor nelegiuți să o soarbe până în fundul ei!

Mânia din cer reprezintă o formă de manifestare a maiestuozității unui Dumnezeu care vede totul de sus și a cărui mânie se întinde peste tot pământul; tot ce e sub cer, dar nu sub Evanghelie, e sub mânie.

2:5 kata. de. th.n sklhro,thta, sou kai. avmetano,hton kardi,an qhsauri,zeij seautw/| ovrgh.n evn h`me,ra| ovrgh/j kai. avpokalu,yewj dikaiokrisi,aj tou/ qeou/

Dar cu inima ta împietrită și nepocăită îți aduni mânie pentru ziua mâniei și descoperirii dreptei judecăți a lui Dumnezeu.

Ziua mâniei se referă strict la desfășurarea escatologică a indignării divine. Omul în versetele anterioare e prezentat ca unul care are putere de decizie în ce privește destinul ființei sale. El, împreună cu toți cei ceilalți, știe (oi;damen -v.2) că va avea loc o judecată și totuși alege să judece pe altul, să practice nelegiuirea, să se amăgească că

va scăpa nepedepsit, să neglijeze bunătatea și răbdarea divină și să-și împietrească inima. Acest om nu face altceva decât să-și adune, să-și pună deoparte (qhsauri,zeij) mânie. Astfel, el are de ales între: a se pocăi, sau a-și aduna mânie. Cel care nesocotește bunătatea, zâmbetul lui Dumnezeu, va avea de înfruntat mânia, încruntarea mâniei sfinte. Ce poate face un om ca sa atragă mânia peste sine este să nesocotească, adică să nu prețuiască mijloacele de har (2:4). Iată de ce Morris afirmă că iertarea divină nu e un gest ieftin. Iertarea este tot atât de costisitoare ca și crucea lui Hristos. Iată de ce nu se poate aduce în discuție mântuirea, dacă mai întâi nu s-a definit mânia din cer. Omul nu ar avea din ce să se mântuiască, dacă mânia ar fi o simplă amenințare fără fond, ori o simplă închipuire a lui Pavel. În economia divină nu există concepția de har ieftin, ci întotdeauna har cu un scop: pocăință și credință în Dumnezeu. Răbdarea lui Dumnezeu cu păcatul nu trebuie luat ca un semn al slăbiciunii divinității, sau că va trece cu vederea până la nesfârșit.

Pentru Barth, bogăția bunătății înseamnă a te întâlni cu harul divin; cei care văd în perspectivă sunt de fapt oamenii care trăiesc în lumea reală. În aceștia s-a produs un miracol: au întâlnit incomprehensibilitatea lui Dumnezeu fiind terifiați de nedreptatea și lipsa lor de evlavie. Întâlnirea cu acest har nu are nimic de a face cu abilitățile ori posesiunile umane. Cel care a fost ales de Dumnezeu nu poate spune că el de fapt L-a ales pe Dumnezeu. Iată bogăția bunătății!

2:8 toi/j de. evx evriqei,aj kai. avpeiqou/si th/| avlhqei,a| peiqome,noij de. th/| avdiki,a| ovrgh. kai. qumo,j.

…iar celor egoiști și celor care nu ascultă de adevăr, ci ascultă de nedreptate, “va da” mânie și indignare.

Versetele 2:6-8 sunt o reiterare a celor două categorii de oameni menționați în capitolul întâi: și anume, cei care Îl slăvesc/cinstesc pe Dumnezeu vor avea parte de viață veșnică, iar cei care sunt egoiști (se cinstesc pe ei înșiși) vor avea parte de mânie și indignare.

Pavel sugerează faptul că judecata și mânia va fi imparțială, indiferent de culoarea pielii omului sau de forma religioasă pe care o practică (e`ka,stw|). Din nou ideea de răsplătire (avpodw,sei) joacă rolul fundamental în desfășurarea mâniei sfinte. Schema următoare e simplă și relevantă:

Dumnezeu dă bogății—omul le prețuiește—rezultatul e că Dumnezeu conferă viață veșnică

Dumnezeu dă bogății—omul le nesocotește—rezultatul e mânie divină

De notat faptul că Dumnezeu e imparțial, adică nu e nedrept în darea mijloacelor de har. Fiecare beneficiază de ele (atât iudeul cât și grecul). Omul se dovedește a fi veriga slabă din schemă, el prețuiește ori nesocotește. La final Dumnezeu nu poate fi acuzat de judecată nedreaptă sau mânie nejustificată. Dumnezeu investește în om, iar dacă el nu dă randament (pocăință), răsplata îl așteaptă, și anume o răsplată pe măsura faptelor (e;rga) lui. Morris aseamănă mânia cu o tumoare sau cu o umflătură ca și a unui mugure, care își trage seva pentru ca în final să explodeze, să iasă în afară. Pentru el “ovrgh,” e un cuvânt care desemnează o mânie care purcede din natura intrinsecă a cuiva.

3:5 eiv de. h` avdiki,a h`mw/n qeou/ dikaiosu,nhn suni,sthsin( ti, evrou/menÈ mh. a;dikoj o` qeo.j o` evpife,rwn th.n ovrgh,nÈ kata. a;nqrwpon le,gw.

Dar dacă nedreptatea noastră mărturisește dreptatea lui Dumnezeu, ce vom spune? Nu cumva e nedrept Dumnezeu că aduce mânia? Vorbesc în felul omului.

Expresia “kata. a;nqrwpon le,gw” dovedește faptul că aceasta era întrebarea normală pe care omul, potrivit judecății sale omenești o punea. Pentru Lenski aceasta ar fi implicația întrebării puse: Dumnezeu se alege cu mai mult din nedreptatea noastră decât s-ar alege cu dreptatea fiecăruia, și cu toate acestea cei drepți sunt răsplătiți (pozitiv), pe când noi avem parte de mânie.

Versetul în discuție vorbește despre o indignare din partea omului, care se dovedește a fi un iudeu practicant, dar care, e uluit din pricina faptului că Dumnezeu într-o zi îl va pedepsi potrivit dreptății Sale și a nedreptății lui. Iudeul avea în încredințare oracolele sfinte (3:2), știa să deosebească lucrurile mai de folos (2:18), era învățat de lege, de ce mai e judecat ca și păcătos (vezi v.7)? Trebuie remarcat faptul că propoziția interogativă nu folosește prepoziția ouv, care indică că răspunsul dat ar fi fost: da desigur, Dumnezeu e nedrept, ci particula mh., de unde derivă că răspunsul e subînțeles (Dumnezeu nu e nedrept), fiind o întrebare retorică.

Contrastul dintre avdiki,a h`mw/n și qeou/ dikaiosu,nhn e izbitor. Iudeul în această ipostază e luat prin surprindere. El credea multe despre sine (2:17-23), avea o părere mai înaltă despre sine decât toți ceilalți, în mod mai mult sau mai puțin justificat (3:2, 9:1-5), dar a uitat că Dumnezeu va cere socoteală de orice abatere. Faptul că iudeii erau mult privilegiați, nu însemna faptul că Dumnezeu va trece cu vederea până la nesfârșit orice abatere și necredincioșie. Morris aduce perspectiva celui acuzat la o exclamație de genul: Nu e drept pentru El (Dumnezeu) să folosească păcatul meu înspre promovarea scopurilor Sale, pentru ca mai apoi pricina de slăvire (a Lui) să fie o pricină de judecată pentru mine!

Dacă El i-a îndurat până astăzi, nu însemna că nu va cere socoteală de harul dat lor. Așa că orice abatere de la dreptate mărturisea (suni,sthsin) faptul că Dumnezeu a rămas și va rămâne drept. Mânia ține de domeniul viitorului, de momentul în care El va judeca întreaga lume (v.6).

4:15 o` ga.r no,moj ovrgh.n katerga,zetai\ ou- de. ouvk e;stin no,moj ouvde. para,basij

Pentru că legea lucrează mânie. Dar acolo unde nu este lege, nu e nici călcare de lege.

În contextul apropiat, Pavel prezintă două căi prin care omul crede, cel puțin ca și posibilitate teoretică, că poate fi socotit îndreptățit (neprihănit) înaintea lui Dumnezeu, și anume: în primul rând prin dreptatea care vine în urma păzirii legii, iar în al doilea rând prin dreptatea care vine în urma credinței. Însă Pavel vrea să-i asigure pe cititorii săi că doar a doua categorie de oameni vor avea parte de moștenire, a lumii în v.13, si a făgăduințelor lui Dumnezeu în vv.20-21. Pavel dorește să scoată în evidență faptul că Avraam nu ajungea și nu putea să ajungă la dobândirea făgăduințelor divine (doar) prin păzirea poruncilor (porunci care erau date lui Avraam, în mod logic, înainte de legea mozaică; Gen.26:5), pentru că era om, supus slăbiciunii și morții (4:19); însă putea să ajungă și a ajuns tatăl multor popoare (v.18) din pricina lui Dumnezeu. El (Yahweh) a fost cel care l-a hăruit cu credință în făgăduințele sale, pentru ca făgăduința (jurământul lui Dumnezeu, vezi Evrei 6:14-17) să fie sigură pentru toată sămânța – și a celor de sub lege, și a celor asemănători cu credința lui Avraam (v.16). Cerințele legii nu puteau fi întru totul împlinite, așadar era normal să judece pe cel care nu ținea preceptele ei. Dumnezeu nu putea să rămână de rușine, El nu putea să fie mincinos sau Unul slab, neputincios în juruințele Sale (4:21).

Însă pe de altă parte, omul care a intrat în legământ cu Dumnezeu, este supus slăbiciunii și căderii. Necredincioșia lui (călcarea legii – para,basij) aducea cu sine în mod automat pedeapsa legii.

Așadar legea care este sfântă, dreaptă și bună (7:12), ca un instrument de disciplinare, întotdeauna dădea/scotea la iveală nedreptatea omului și dreptatea divină, și chiar mai mult, aducea și lucra mânie. Legea scoate la iveală neputințele și falimentele omului, dar în același timp ea ațintește privirile spre un Mântuitor, care să izbăvească omenirea de mânie. Înainte de, sau în afara legii mozaice există mânie, dar Calvin accentuează faptul că această Lege produce și mai multă mânie. În loc să-i mântuiască pe oameni de sentința judecății, le confirmă condamnarea.

James Dunn vede funcția legii ca fiind una de aducere, a celor de sub lege, la conștiența păcătoșeniei proprii, pentru ca mai apoi ea să fie indicatorul spre acea dependență necondiționată de Dumnezeu, pe care majoritatea omenirii a abandonat-o (1:19-25). Atâta vreme cât legea e ceva ce trebuie împlinit cu strictețe de către om, pentru a putea avea pretenții de la Dumnezeu (pentru a revendica har), legea nu face altceva decât să aducă mânie, și aceasta din pricina omului. Lui i se descoperă păcatul și i se dovedește a fi păcat conștient, i.e. mult mai păcătos (compară cu 3:20b; 5:20a; 7:7-13; Gal.3:19a).

5:9 pollw/| ou=n ma/llon dikaiwqe,ntej nu/n evn tw/| ai[mati auvtou/ swqhso,meqa diV auvtou/ avpo. th/j ovrgh/j

Cu cât mai mult acum fiind îndreptățiți în sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânie.

Apostolul Pavel îl prezintă pe om într-o stare deloc confortabilă pentru el: este vrăjmașul lui Dumnezeu! Însă aspectul care capătă emfază aici este că El s-a îndurat în dragostea Sa de acest vrăjmaș al Său.

Isus Hristos are rolul central în această mediere, el este “mijlocul” de împăcare (4:25-5:1) și “poarta” prin care omul acum pășește în această stare de har (5:2). Câtă vreme se îndreptățea singur prin faptele sale, era sub condamnare, sub judecată. Totodată, Pavel nu uită să sublinieze faptul că mânia este și va fi valabilă pentru toți cei care nu au pășit în această stare de har.

Versetele 8-9 vin să dea siguranță celui credincios, că odată îndreptățit prin Isus Hristos, nu mai poate avea parte de mânia viitoare (aspect escatologic).

Potrivit lui Douglas Moo, argumentul din versetele 9-10, ia forma unei secvențe logice populare, numită de rabini “rm,/Hw: lq'” (ușor și greu) sau de tradiția apuseană “a minori ad maius.” În acest caz, însă, tranziția “cu cât mai mult” folosită de Pavel, sugerează faptul că argumentul se desfășoară tocmai invers, i.e. de la major la minor. Dacă Dumnezeu deja a realizat “lucrarea (cea) mai dificilă” – reconcilierea și îndreptățirea unor păcătoși nedemni – cu cât mai mult poți să ai încredere în El că va duce la bun sfârșit “lucrarea mai ușoară” – de a salva de mânie pe cei care au fost aduși într-o relație de mântuire cu El. Așadar înainte de a lovi mânia, de mult harul lui Dumnezeu în jertfirea (paredo,qh – 4:25) Fiului a fost demonstrat! Iată mila și judecata divină, ar zice apostolul. Milă prin faptul că mânia nu a lovit omenirea și judecată în lovirea Fiului Său.

Pentru John Murray nădejdea slavei e atât negativă cât și pozitivă. Ca să fie pozitivă trebuie să nege tot ce este amprentat de păcat. Mântuirea de teroarea viitoare este un ingredient necesar al acestei nădejdi.

9:22 eiv de. qe,lwn o` qeo.j evndei,xasqai th.n ovrgh.n kai. gnwri,sai to. dunato.n auvtou/ h;negken evn pollh/| makroqumi,a| skeu,h ovrgh/j kathrtisme,na eivj avpw,leian

Și dacă Dumnezeu, voind să-Și arate mânia și să-Și descopere puterea, a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, pregătite pentru pieire.

Începutul capitolului 9 și sfârșitul lui vorbesc de faptul că Dumnezeu nu S-a lăsat fără mărturie în Israel. La începutul capitolului ni se înșiruie toate mijloacele de har descoperite lor, sunt mai apoi aduse exemple din Vechiul Legământ cu privire la niște personaje, pentru ca la sfârșitul capitolului Pavel să ajungă la o concluzie dureroasă pentru israeliți și binecuvântată pentru neamuri: Dumnezeu a inclus și neamurile, nu numai pe iudei în planul Său de îndurare.

Imaginea capitolului ca întreg ne prezintă necredința omului pusă în contrast cu credincioșia divină. Cu toate că Pavel vrea să scoată în evidență alegerea prin har a lui Dumnezeu, textele vechi-testamentare ne arată cealaltă parte a adevărului: Dumnezeu aduce respingerea (Esau), mânia sau judecata (Moise, Faraon) din pricina omului. Așa că El nu va rămâne niciodată nedrept (9:14)! El să fie găsit adevărat și toți oamenii mincinoși; Pavel e avocatul lui Dumnezeu în fața acuzațiilor nedrepte aduse de cei care caută “legea dreptății” prin fapte și nu prin credință (9:30,31).

Versetele 22-23, potrivit lui Dunn, sunt de o construcție eliptică, adică fără apodoză. Acest lucru semnifică faptul că ascultătorilor le revenea sarcina să tragă concluziile.

Verbul aflat la participiu prezent activ qe,lwn poate fi tradus: fie concesiv – cu toate că voia; cu toate că voia să arate mânie, Dumnezeu a îndurat vasele mâniei cu multă răbdare, fie cauzal – pentru că voia; … să arate atât mânie cât și milă, Dumnezeu a îndurat (a așteptat cu răbdare).

Moo are dreptate atunci când acceptă a doua interpretare ca fiind mai potrivită, datorită în primul rând contextului (vezi paralela cu vv.17-18). Atât în cazul lui Faraon cât și în cazul vaselor mâniei, Dumnezeu își amână judecata finală pentru ca gloria Sa să strălucească și mai tare.

Ambiguitatea cu privire la identitatea vaselor mâniei e rezolvată atunci când vedem că în contextul apropiat apostolul vorbește despre ambele categorii rivale: atât despre iudei cât și despre neamuri. Iată așadar două motive în plus să credem că este vorba de ambele categorii: în primul rând mai sus sunt date exemple de respingere atât față de iudei (Esau, poporul evreu) cât și față de păgâni (faraonul Egiptului); în al doilea rând mai jos în vv.23-24, Dumnezeu își descoperă bogățiile slavei atât pentru iudei cât și pentru neamuri.

Dunn înțelege construcția genitivală skeu,h ovrgh/j rezultând în două posibilități de interpretare: vase făcute în mânie, ori vase făcute să experimenteze mânia escatologică.

Pavel vrea să scoată în evidență alegerea înspre mântuire doar a câtorva. Dumnezeu nu ne datora o revelație de Sine, cu atât mai puțin o asigurare a mântuirii veșnice! Dar totuși a făcut-o prin Fiul Său, care pentru mulți a devenit o piatră de cădere (9:32-33). Cu cât mai mult acum, cunoscând pe Fiul (capitolele anterioare), Dumnezeu poate și e îndreptățit să aducă mânie peste vasele pregătite înspre a suferi mânia (se repetă ideea din 5:8-9). Dumnezeu rabdă mult (h;negken evn pollh/| makroqumi,a), dar în ziua în care a hotărât un lucru, vasul de necinste nu poate să devină unul de cinste, nici invers! Așa că numele lui Dumnezeu este vestit și când aduce mânia peste vasele mâniei (v.22), și când își arată îndurarea peste vasele îndurării (v.23). Mânia aici e de natură escatologică (pieire veșnică/finală – vezi referirea la Sodoma și Gomora, v.29).

12:19 mh. e`autou.j evkdikou/ntej( avgaphtoi,( avlla. do,te to,pon th/| ovrgh/|( ge,graptai ga,r\ evmoi. evkdi,khsij( evgw. avntapodw,sw( le,gei ku,rioj

Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri, ci lăsați loc mâniei, căci este scris: “a Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti,” zice Domnul.

Toate lucrurile și practicile înșirate de Pavel în acest capitol (vv.9-21…dragoste fără prefăcătorie, groază de rău, întâietate dată altora, lipsa leneviei, răbdare în necaz, binecuvântarea celor prigonitori, rămânere în smerenie), sunt greu de adaptat în viața unui creștin (practicile bune). De ce acest lucru? Pentru că, cu toate că ei formează un trup care are mai multe mădulare (ele la rândul lor având diferite funcții), sunt încă îmboldiți să gândească și să acționeze după standardele lumii acesteia. Nu la întâmplare capitolul începe cu o avertizare: “să nu vă conformați după chipul veacului prezent ci să fiți transformați prin înnoirea gândirii voastre!” Iar versetul care încheie capitolul deasemenea e foarte grăitor: “nu te lăsa biruit de rău ci biruiește răul prin bine.” Putem să spunem că creștinismul care trebuie practicat e unul extrem de dificil: să rabzi în necaz, să nu blestemi, să binecuvântezi pe cei ce te prigonesc, să nu întorci nimănui rău pentru rău.

Pavel îi îndeamnă pe creștini să nu se răzbune singuri; să nu încerce să-și facă singuri dreptate, pentru că nu-și vor face dreptate. Tentația răzbunării devine subtilă atunci când creștinul încearcă să vadă răzbunarea ca un mijloc drept și merituos de judecată. Poate înțelegând tăria acestei tentații, Pavel aduce aminte celor din Roma că sunt preaiubiți (avgaphtoi,), adică în mod nemeritat au experimentat harul divin. Credinciosul nu are drept să se mânie, spune Pavel, pentru că va veni o zi în care Domnul se va mânia.

Murray comentează expresia do,te to,pon în felul următor: “lasă ca locul răzbunării să fie ocupat de magistrat și nu-ți asuma ceva ce nu-ți aparține.” Cu alte cuvinte, “lasă pe Dumnezeu să șadă pe scaunul de judecată și nu te cocoța tu acolo, pentru că nu te potrivești deloc.”

Legea talionului nu-și mai are rostul aici. Ofensa adusă împotriva fratelui tău (chiar dacă mai întâi el ți-a greșit), potrivit apostolului, e o ofensă adusă împotriva Făcătorului fratelui tău.

Mânia divină în ziua răsplătirii va fi una îndreptățită; El va cere socoteală celui ce a greșit. Mânia și răzbunarea omului nu are ce căuta în această schemă. Mânia lui Dumnezeu e dreaptă, de aceea omul e mai potrivit să cadă în mâna lui Dumnezeu, decât în mâna aproapelui său. Pe de altă parte Pavel argumentează în favoarea suspendării mâniei/răzbunării omului, pentru a da loc răzbunării/mâniei escatologice a lui Dumnezeu, pentru că aceasta din urmă este veșnică.

13:4 qeou/ ga.r dia,kono,j evstin soi. eivj to. avgaqo,nÅ eva.n de. to. kako.n poih/|j( fobou/\ ouv ga.r eivkh/| th.n ma,cairan forei/\ qeou/ ga.r dia,kono,j evstin e;kdikoj eivj ovrgh.n tw/| to. kako.n pra,ssontiÅ 5 dio. avna,gkh u`pota,ssesqai( ouv mo,non dia. th.n ovrgh.n avlla. kai. dia. th.n sunei,dhsin

Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te! Căci nu degeaba poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu și răzbunătorul mâniei asupra celui care face răul. De aceea trebuie să vă supuneți, nu numai de mânie, ci și din pricina conștiinței.

Pavel își începe discuția despre autoritate, supunere și judecată cu o afirmație directă și la obiect în ceea ce privește responsabilitatea fiecărui creștin: orice suflet viu să fie supus! Nu lasă loc ambiguităților sau îndoielilor; dimpotrivă tonul său este unul clar, dârz și plin de autoritate, ca un tată care stabilește regulile în casa lui.

Apostolul vede situația astfel:

mai presus sunt mai presus e

omul (orice suflet) autoritățile Dumnezeu

rânduiesc conduita rânduiește (supune)

(exercită supunere peste)

Între om și Dumnezeu, autoritățile sunt hotărâte de sus. Ele sunt slujitoarele lui Dumnezeu, adică îndeplinesc doar ceea ce Stăpânul hotărăște. Ele sunt mijloacele prin care Dumnezeu Își face cunoscută voia și caracterul: oricine va face răul, pe care-l urăște Dumnezeu, va fi pedepsit; oricine va face binele, va primi laude.

Poate că printre creștinii romani erau unii care știind că ei aparțin nu unei ordini sau împărății lumești, în mod voit au refuzat să mai aibă vreo legătură cu legile și ordonanțele Imperiului (vezi versetele 6-7). Pavel le readuce aminte că ei încă mai aparțin de lumea aceasta și depind de lucrurile acestea; că creștinismul lor nu trebuie practicat în vid, ci în lume, printre oameni, sub stricta supraveghere a autorităților. Dacă Dumnezeu le-a lăsat (v.1- pe toate), înseamnă că ele sunt bune și au un scop. Oriunde e vorba de supunere e implicită și noțiunea de teamă. Erau unii care nu se supuneau, dar mai apoi le era teamă de judecată!

Modelul corect adus de apostol însă sună astfel: creștinul e îndemnat să socotească autoritățile ca fiind mijloacele lui Dumnezeu (bune) și ca atare să facă binele; astfel nu va avea de ce să se teamă. Dacă credinciosul se teme de Dumnezeu, făcând binele, nu o să se mai teamă de autorități care poartă sabia, și care au putere să o mânuiască și să aducă judecata asupra oricărui face răul. Când autoritatea civilă îi pedepsește pe făcătorii de rele, autoritatea, acționând ca slujitorul lui Dumnezeu, este un “instrument de răzbunare” prin care Dumnezeu își execută mânia peste păcătoșenia umană (vezi 1:18, mânie prezentă; judecată de-a lungul istoriei).

1.1.3. Uzanța lui ovrgh. qeou/ în Epistola către Romani. Concluzii.

În această sumarizare se va încerca a răspunde la câteva întrebări care, prin răspunsurile date, vor încerca să sintetizeze uzanța termenului ovrgh, în epistolă.

1.1.3.1. Când are loc declanșarea mâniei?

Cu excepția versetului 18 din capitolul 1 și a versetelor 4-5 din capitolul 13, unde e vorba de o mânie prezentă în istorie, în toate celelalte pasaje apostolul Pavel are în vedere o dezlănțuire escatologică a mâniei.

Mânia ce va să vină nu e o imaginație a lui Pavel introdusă doar să producă teamă sau manipulare. Pentru el mânia e o realitate care încă nu s-a revelat în întregimea ei! Dacă mânia din 1:18 și rezultatele ei (cap.1) sunt așa dezastruoase, se pune întrebarea: cum va fi descoperirea mâniei în întregimea ei? Cine va putea să scape de ea?

La fel ca și în Septuaginta, mânia divină e adusă peste omenire atunci când aceștia își uită Dumnezeul. Atunci când în conștiența lor îi întorc spatele lui Dumnezeu și îi disprețuiesc dragostea. Aceasta e rădăcina cea mai adâncă, sau motivul extrem datorită căreia mânia e dezlănțuită. Dragostea rănită a lui Yahweh e cea care trezește mânia.

1.1.3.2. Împotriva cui e îndreptată? Cine o aduce?

Mânia e îndreptată împotriva vicleniei oamenilor și răutății lor (1:18; 2:5-8). Istoria umană e o ordine morală, susține Dodd, în care e imposibil să păcătuiești și păcatul tău să nu aibă consecințe negative. Dezastrul care urmează e numit mânia lui Dumnezeu.

S-a presupus că Pavel îl percepe pe Dumnezeu ca fiind un despot plin de furie, care îi pedepsește pe aceia pe care nu i-a predestinat pentru glorie. Aceasta cu siguranță e o caricatură a gândirii pauline.

Merită notat faptul că sunt câteva pasaje în care mânia e impersonală. Pavel evită să îl considere pe Dumnezeu ca fiind subiectul verbului “a fi mânios.” În acest sens Pavel ne amintește faptul că alții sau alți slujitori duc la capăt executarea mâniei. De exemplu în primul capitol al epistolei, Scriptura vorbește de faptul că Dumnezeu de trei ori “i-a dat pradă,” lăsând astfel “natura umană păcătoasă să fiarbă în sucul ei propriu.” Cu toate acestea, mânia divină nu e o putere impersonală care operează independent, nici o personificare a răului care lucrează prin calamități și astfel nu mai stă sub controlul direct al lui Dumnezeu.

Richardson susține ideea că profeții și psalmiștii nu au știut nimic despre un proces impersonal al retribuției, și că în gândirea scriitorilor nou-testamentari nu este loc pentru o agenție impersonală care să acționeze independent de Dumnezeu, pentru că “toate lucrurile sunt de la El.” Whiteley vine să echilibreze situația și spune că de fapt chiar și Septuaginta folosește ovrgh, în mod impersonal (Iudita 9:9). Mânia impersonală de fapt e sub controlul unui Dumnezeu personal. Mânia lui Dumnezeu e un efect (effectus) care la rândul ei e sub controlul unui simțământ (affectus); iar acest simțământ e dragostea Sa.

Mânia nu se limitează doar la felul de trai al lumii (cauză-efect), ci își capătă originea în Dumnezeu și e o activitate a Sa. Nici legea, nici circumcizia nu servește de refugiu în calea mâniei, pentru că nu prin acestea se poate intra în grația lui Dumnezeu. Pavel e conștient de cuvintele scrise: mânia încă așteaptă, și așteaptă cu un scop. Scopul este întoarcerea păcătosului la un Dumnezeu drept, dar milos în același timp.

Mânia în nici un fel nu poate fi oprită definitv ori anulată, dar poate fi amânată prin predicarea ei. Așadar în amânarea ori reținerea mâniei, omul care aude Evanghelia predicată ar trebui să găsească o mare bucurie că nu a fost lovit și nimicit în furie, ci că dimpotrivă Hristos a murit, pentru ca toți să fie mântuiți prin El de mânie (5:8-9). “Dumnezeu poartă în Hristos, în dragoste și milă, judecata mâniei divine asupra Lui Însuși.”

1.1.3.3. În ce constă mânia? De ce o amintește?

Termenul ovrgh, folosit în Romani nu are nimic de a face cu noțiunea de malițios sau capricios. Dumnezeu când e mânios nu e caracterizat de o astfel de mânie. Orice gând al unei răzbunări nestăpânite, care se găsește din plin în reprezentările păgâne a mâniei zeilor, lipsește aici cu desăvârșire. Dimpotrivă, El chiar în mânie își aduce aminte de îndurare (vezi vasele mâniei în cap.9), mânia sa așteaptă mult până izbucnește (2:5), totuși ea fiind descrisă ca una care aduce dreaptă judecată (2:8; 3:5). Mânia de cele mai multe ori (poate chiar în întregime) are caracter de judecată. E o mânie care are un scop, o țintă realizabilă. Iată de ce nu e atât un simțământ, o acumulare de furie și atât. Dumnezeu e unul puternic, și ceea ce își propune va realiza, dar ferice de om că mânia de multe ori este ținută în frâu, numai din pricina lui Isus Hristos.

Termenul, în mod predominant, e folosit în prima jumătate a cărții Romani. Conceptul e folosit alături de cele mai importante teme ale epistolei: revelație, jusificare prin credință, lege, Evanghelie, Isus Hristos, ispășire, alegere, predestinare, etc.

În studiile versetelor propriu-zise unde apare mânia, am încercat să arătăm cum anume acest concept vine să aducă ceva nou sau să completeze imaginea paulină cu privire la una sau mai multe din aceste teme majore. Fără acest concept, se prea poate ca argumentarea paulină să fi fost mai ineficientă; așa că înaintarea Evangheliei nu avea decât de câștigat, atunci când era vestit “tot planul lui Dumnezeu.” Interesant faptul că el își începe discursul teologic, după ce trece de partea personală (1:1-16), cu prezentarea tuturor blestemelor care vin peste cei care nu ascultă de Evanghelie și nu se încred în ea, ca să le aducă mântuire. De-a lungul multor versete el e preocupat să îi învinuiască pe toți, fie iudei ori greci, că sunt pe cale să piară. Începe cu calea negativă a prezentării Evangheliei, o cale în care mânia și judecata joacă rolul fundamental. Iată de ce și recunoaște (3:9-19) că a vrut prin aceste cuvinte să demonstreze că nu e nici un om drept, nici unul măcar, pentru ca la finele întunericului să aducă lumina de sus, revelată în Isus Hristos (3:21…). Doar când vor fi înțeles oamenii că trebuie să fi scăpat de ceva groaznic, terifiant (mânia din cer), doar atunci vor aprecia și vor “înțelege” harul adus prin Isus Hristos, care ne izbăvește de mânie. În primul rând omul e scuturat din moleșeala păcatului, pentru ca mai apoi “să se țină cu dinții” de ultima și unica speranță adusă umanității acuzate (tuturor le este închisă gura – 3:19).

Unii, pe drept, au sugerat că mânia e o fațetă a dreptății descoperite în 1:18. În Isus Hristos Dumnezeu își arată dreptatea lumii întregi, dreptate care cuprinde atât mânia cât și harul Său!

1.2. kri,ma tou/ qeou/ și verbul kri,nw

1.2.1. Uzanța în Septuaginta

În Pentateuh, substantivul “judecată” predomină cu înțelesul de rânduială, poruncă, lege bine stabilită (Exod 23:6; Lev. 18:4; Numeri 35:24; Deut. 4:1, etc.). În acest sens, judecata lui Dumnezeu nu ține deloc de escatologie, de o vreme viitoare ascunsă omului, în care Dumnezeu va aduce la lumină toate faptele omului și mai apoi îl va judeca. Dimpotrivă, judecata aici constă în toate preceptele și rânduielile pe care Dumnezeu le-a făcut de cunoscut poporului evreu prin revelația de la Muntele Sinai. Totul a fost scris (tablele legământului) jos de Dumnezeu și încredințat lui Moise. Oricine nu ținea legea, nesocotea pe Dumnezeu prin călcarea legii, așa că era judecat după lege. Termenul de judecată aici are un aspect pozitiv, îți arată ce să faci ca să fii binecuvântat, și unul negativ, îți spune ce să nu faci ca nu cumva să cazi sub blestemul judecății, a legii! Legea reprezintă aici rânduiala, porunca, judecata lui Dumnezeu.

În Scrieri se păstrează aceeași tendință de a numi judecată divină poruncile și rânduielile date de Dumnezeu, dar aici judecata se mai leagă de încă un alt concept important: cea de dreptate, de judecată dreaptă. Dumnezeu când judecă o face cu dreptate, cu nepărtinire, nu sucește dreptatea, totul e în armonie cu adevărul.

În Profeți Dumnezeu nu numai că își rostește judecățile împotriva nelegiuiților (Ier. 4:12), dar e pe cale și să-și descopere mânia, furia și pedeapsa aspră odată cu judecățile sale (Ezec. 5:15). Judecata e gata să izbucnească (Osea 5:1), dar această judecată în toată plinătatea dreptății sale va fi cunoscută doar după o perioadă anume (Osea 6:5; 10:4).

În Scrieri și în Profeți, verbul “kri,nw” e folosit atât cu privire la o judecată generală (Isaia 2:4) cât și la una particulară (Ecles. 3:17). În această judecată nimeni nu poate să I se împotrivească lui Dumnezeu (Iov 23:13), fie bun, fie rău (Ecl. 3:17), Dumnezeu “va intra la judecată” cu orice carne prin focul și sabia Sa (Isaia 66:16).

Un alt aspect al acestei judecăți e că Dumnezeu în actul judecății nu va fi influențat de înfățișarea omului, ci va judeca cu dreptate și nepărtinire (Isaia 11:3). Când Dumnezeu judecă, El de fapt face dreptate. (Geneza 30:6)

1.2.2. Texte din Romani în care apar kri,ma, kri,nw, și cuvintele înrudite (kata,krima, dikaiokrisi,aj).

2:2 oi;damen de. o[ti to. kri,ma tou/ qeou/ evstin kata. avlh,qeian evpi. tou.j ta. toiau/ta pra,ssontajÅ

3 logi,zh| de. tou/to( w= a;nqrwpe o` kri,nwn tou.j ta. toiau/ta pra,ssontaj kai. poiw/n auvta,( o[ti su. evkfeu,xh| to. kri,ma tou/ qeou/È

Știm dar că judecata lui Dumnezeu este potrivită adevărului, împotriva celor ce practică acestea. Gândești tu, omule, care judeci pe cei care acestea le practică și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?

După ce apostolul redă imensa listă de păcate săvârșite de către cei ce au ales să trăiască în neorânduială și minciună, cu toate că au știut și au cunoscut adevărul lui Dumnezeu (1:18-19), și după ce păcatul este descris ca ajungând la apogeul lui (v.32 – suneudokou/sin – încurajează păcatul, se complac în păcat), capitolul 2 începe cu o concluzie trasă asupra celor discutate (Dio. – de aceea, așadar!).

Concluzia îl vizează atât pe grec, cât mai ales pe iudeu (v.1 – pa/j o` kri,nwn). Luând în considerare contextul apropiat al capitolului 2, putem conchide că acest om (ipotetic) este în primul rând un iudeu, care știe să deosebească binele de rău (2:18) și care văzând pe cei dintre neamuri ce fac (1:26-31), e indignat și începe să arate cu degetul, iar din gură îi ies cuvinte pline de judecată, pe de o parte, și de autoîndreptățire, pe de altă parte. Însă Pavel spune că în fața hotărârii drepte a lui Dumnezeu, i.e. moartea (1:32), omul nu poate aduce nici o scuză, nici o apărare ( v.1 -avnapolo,ghtoj ei= ).

Apostolul în aceste versete adoptă un stil literar numit diatribă, pentru ca efectul celor transmise să fie cât mai reale, cât mai pătrunzătoare; așa că se folosește de un interogatoriu, de un dialog imaginar cu un student sau chiar oponent. Cu toate că în alte locuri se folosește de dogma autoritativă, aici preferă “o invitație la raționament.”

Judecata divină din versetul 2 aici e orientată înspre greci și barbari (păgâni), iar judecata din versetul 3, aceeași de fapt, e împotriva iudeului. Care e diferența între cele două categorii? E că grecul păcătuia fără rușine, în văzul tuturor, însă iudeul care avea o formă de evlavie și de religie, păcătuia pe ascuns (gândea el). Diferența nu consta în răsplătire, ci în maniera în care păcatul era săvârșit.

Versetul 3 pune o întrebare de care nimeni nu poate să se ascundă. Ba mai mult, omul care e prins în păcat, nici acum nu înțelege că i se pune o întrebare la care el nu poate să răspundă. “Atunci când el se laudă cu credința lui lucrarea divină în credință e oprită și e degradată.” Cu cât mai mult omul încearcă să scape și să se ascundă de judecata plină de dreptate a lui Dumnezeu, cu atât mai mult calea lui e un hățiș de spini și e blocată. Cu cât mai mult încearcă să-și astupe urechile să nu audă chemarea la judecată dreaptă (v.3), cu atât mai mult conștiința lui rămâne mereu răvășită și bântuită de gândul dreptei judecăți. Așadar, cel care judeca odinioară, e tot atât de vinovat ca cel pe care-l judeca. Faptele i s-au întors deasupra capului său și gura i-a fost închisă.

2:12 {Osoi ga.r avno,mwj h[marton( avno,mwj kai. avpolou/ntai( kai. o[soi evn no,mw| h[marton( dia. no,mou kriqh,sontai

Toți câți au păcătuit fără lege, fără lege vor și pieri, și toți câți au păcătuit în lege, prin lege vor fi și judecați.

Din nou e preluată ideea de răsplătire dreaptă, răsplătire cinstită. Fiecare va fi răsplătit după ce a făcut, nu după ce este sau cine este. În acest caz ceea ce a făcut persoana respectivă, demonstrează cine e și ce i se va întâmpla. De notat faptul că în această răsplătire nu vor exista favoritisme, dimpotrivă toți câți au păcătuit (cu sau fără lege) vor fi judecați înspre osândă. Potrivit lui Cranfield punctul central al versetului e ideea că: cunoștința sau cunoașterea legii (apărând pentru prima dată în epistolă o referință directă și explicitată) nu constituie în sine nici o apărare în fața judecății divine.

Nu poți să nu fi judecat dacă ai păcătuit, ar spune Pavel. Sau nu poate cineva să fie judecat și să iasă cu fața curată, după ce a păcătuit. Odată venit păcatul în lume și intrat în om, moartea, de fapt, a intrat în toți și își cere drepturile (în speță capit. 5-8).

Rebeliunea e rebeliune, notează Barth. Cu siguranță că putem să facem o distincție superficială între cei care au păcătuit cunoscând legea și între cei care au fost în afara legii cunoscute. Distincția veritabilă însă, potrivit lui Barth, între oameni și oameni, nu poate fi făcută potrivit unor standarde umane. “Distincția finală e prin împlinirea legii, adică prin realizarea faptică a cerințelor lui Dumnezeu!” Indiferent de care lege ești ghidat (iudaică sau cea a conștiinței), Dumnezeu te aprobă potrivit nu cu ceea ce ști, ci potrivit cu ce ai făcut după ce ai cunoscut, vrea să evidențeze Barth. Tot așa, și Morris susține că nu contează atât de mult ce fel de lege ai primit, pentru că oamenii vor fi judecați după lumina pe care o au, nu după lumina pe care nu o au. Fiecare va fi judecat după revelația primită.

2:16 evn h`me,ra| o[te kri,nei o` qeo.j ta. krupta. tw/n avnqrw,pwn kata. to. euvagge,lio,n mou dia. Cristou/ VIhsou/

În ziua în care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia mea prin Isus Hristos.

Douglas Moo e cel care prezintă în lucrarea sa mai multe variante de înțelegere a acestui verset în contextul paragrafului. Cea mai corectă, potrivit lui, e ultima variantă în care v.16 trebuie înțeles cu verbele versetului 15, în sensul că auto-critica perpetuă a neamurilor (v.15) e în legătură cu, și își găsește sensul ultim în judecata finală (v.16).

Versetul 16 vine oarecum să închidă ideea începută în versetul 12. Toți cei care vor fi judecați vor pieri, în ziua în care Dumnezeu va judeca. Neamurile, afirmă Pavel, au lucrarea legii scrisă nu pe tablele de piatră ci pe sau în inima lor. Omul care nu a primit o revelație specială, va fi judecat conform cu ce a primit: o conștiință, care sau se învinovățește sau se dezvinovățește. E interesant faptul că acest “aparat de măsură” al păcatului și al dreptății, niciodată nu greșește (chiar dacă unii au încercat să-l înăbușe; 1:18). Totul este înregistrat/gravat pe tablele inimii și a minții, așa că toate faptele, toate gândurile vor fi scoase la iveală înspre judecată. Nimic din ce a crezut omul că poate să rămână ascuns, nu va putea să se ascundă de ziua judecății. Când judecătorul divin își pronunță verdictul asupra faptelor exterioare, el vede nu numai aparențele (poate fapte bune) ci vede și motivația care a stat la baza acestora, motivații uneori abominabile.

Apostolul Îl arată pe Dumnezeu făcând dreptate omului. Atât păgânul, care ar avea pricină de scăpare de judecată (din pricina lipsei legii scrise), cât și iudeul (care ar avea motiv de scăpare de judecată: prezența legii scrise), este tras la judecată. Astfel Dumnezeu înlătură nemulțumirea sau întrebările de genul: nu cumva este Dumnezeu nedrept? “De ce mă judecă pe mine ca păgân, dacă mai întâi nu-mi arată, spune ce să fac? De ce mă judecă Dumnezeu pe mine ca iudeu, dacă mie mi s-a încredințat forma cunoștinței și al adevărului în lege, eu trebuind să învăț sau chiar să judec pe alții”?

Ce importanță are aici Evanghelia vestită de Pavel? Cum, și, de ce va fi Evanghelia standardul de judecată? Evanghelia, avându-l în centrul ei pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (1:1-4), este mesajul care a ajuns atât la iudei (1:2; 9:5), cât și la toate neamurile (1:5). Isus Hristos reprezintă singura și unica scăpare a celui păcătos. Evanghelia e umbrela sub care se mai poate găsi scăpare în ziua judecății. Aceeași Evanghelie care aduce mântuire pentru toți (1:16), va aduce și dreaptă judecată în ziua judecății (1:16). Dumnezeu nu va judeca cu două feluri de măsuri! Dacă cei care primesc mântuirea prin Isus Hristos sunt scutiți de judecată, înseamnă că cei care “nu au nevoie de mântuire,” vor fi trași la răspundere potrivit “dreptății” lor.

3:4 mh. ge,noito\ gine,sqw de. o` qeo.j avlhqh,j( pa/j de. a;nqrwpoj yeu,sthj( kaqw.j ge,graptai\ o[pwj a'n dikaiwqh/|j evn toi/j lo,goij sou kai. nikh,seij evn tw/| kri,nesqai, se

Nicidecum! Dimpotrivă lasă pe Dumnezeu să fie adevărat și toți oamenii mincinoși, după cum este scris: oricând să fii îndreptățit în cuvintele Tale și să biruiești în cele ce ești judecat.

Apostolul citează din Septuaginta, din Psalmul 50:6. Expresia “evn tw/| kri,nesqai, se” trebuie înțeles ca având un verb iterativ la timpul prezent, modul infinitiv cu temporalul evn, ceea ce înseamnă că oricând este judecat Dumnezeu, va fi declarat drept și va ieși birutor în cuvintele Sale.

Idiomul “mh. ge,noito – nicidecum, ferească Dumnezeu” reprezintă o răbufnire, un răspuns negativ atât de izbitor, pe cât e de îndrăzneață întrebarea: nu cumva necredința (lor) va anula credincioșia lui Dumnezeu? Nicidecum, altfel cum va rămânea Dumnezeu Dumnezeu? Cum își va ține El promisiunile Sale făcute Israelului, și prin ei, întregii omeniri (vezi discuția la Avraam, p. 11) Ce s-ar întâmpla dacă niște simpli păcătoși, care vorbesc și practică minciuna, ar nulifica adevărul lui Dumnezeu, adevăr descoperit în lege și conștiință (2:16)?

De vreme ce toate păcatele muritorilor servesc înspre a ilustra mai tare gloria Domnului, și de vreme ce El este glorificat prin excelență de adevărul Său, rezultă că, chiar și falsitatea omenească slujește înspre a confirma (nu înspre a ruina) adevărul Său.

Pavel își asumă din nou poziția de avocat al lui Dumnezeu: lasă pe Dumnezeu să fie adevărat (așa cum este El de fapt) și toți oamenii mincinoși (cum sunt ei de fapt)! Imaginea e cea a unei curți de judecată în care lui Dumnezeu I se intentează un proces. În mod repetat, potrivit lui Lenski, găsim acest gând ciudat: Cel mai mare Judecător lasă universul îngerilor și al oamenilor să-L pună sub cercetare, sub scrutare. Toate cuvintele și faptele Sale trebuie încercate, pentru a vedea dacă în ultimă instanță se poate sau nu să fie tras la răspundere: a fost credincios, a fost adevărat, a fost drept? De fapt, chiar Dumnezeu revendică o probă de genul acesta.

3:6 mh. ge,noito\ evpei. pw/j krinei/ o` qeo.j to.n ko,smonÈ

Nicidecum! Altfel cum va judeca Dumnezeu lumea?

Apostolul Pavel explicitează ce deja era implicit în v.5. Scopul întrebării din acest verset (v.6) e să scoată la iveală absurditatea din versetul 5. Cum ar putea judeca un Judecător nedrept, și să iasă, totodată, și dreptate? Dar El rămâne drept. Cei mai mulți comentatori, potrivit lui Moo, merg cu gândul înapoi la doctrina Vechiului Testament: “Judecătorul întregului pământ trebuie să judece cu dreptate” (Gen.18:25) sau la Iov 8:3; 32:10-12, Ps.94:2; 96:13; Is.66:16; Ioel 3:12.

Dunn crede că apostolul, în această ipostază, nu are nevoie să explice sau să apere acest adevăr, așa că argumentarea sa revine la un punct axiomatic, la o convingere de bază: El va judeca întregul pământ. Pavel “fiind împins într-un colț,” din care nu mai poate scăpa, tot ce face e să se agațe de două adevăruri ale credinței: că Dumnezeu va judeca și că judecata va fi potrivit adevărului.

Conjuncția subordonatoare evpei este folosită în mod eliptic, însemnând: pe de altă parte, altfel. Rezultă o argumentare de genul: “dar, dacă respingerea mea, la sugestia că Dumnezeu e nedrept, nu e dreaptă, cum poate fi (totuși) adevărat că Dumnezeu va judeca lumea?” Cu alte cuvinte, Dumnezeu trebuie să se țină de cuvânt și să judece lumea. De notat faptul că Dumnezeu nu era dator cu o revelație, dar din moment ce a făcut-o, niciunul nu poate să se ascundă de aceste oracole sau glasuri ale conștiinței. Dumnezeu nu e nedrept că aduce judecata, omul e nedrept pentru că a nesocotit mijloacele de har. Însă mijloacele de pedeapsă nu mai pot fi respinse, ele nu sunt o opțiune. “Adevăratul Dumnezeu nu e nedrept, ori capricios, ori arbitrar. Când Dumnezeu stă să se judece cu noi, iese la iveală tocmai faptul că noi suntem caracterizați de aceste lucruri, nicidecum El !” Ironia e că problema pentru mintea umană e ridicată nu atât de nedreptatea oamenilor, cât de credincioșia lui Dumnezeu.

3:7 eiv de. h` avlh,qeia tou/ qeou/ evn tw/| evmw/| yeu,smati evperi,sseusen eivj th.n do,xan auvtou/( ti, e;ti kavgw. w`j a`martwlo.j kri,nomaiÈ

Iar dacă adevărul lui Dumnezeu, prin minciuna mea, iese la iveală spre slava Lui, pentru ce mai sunt judecat ca păcătos?

Întrebarea parafrazată ar suna: “de ce nu mă lasă Dumnezeu în pace să păcătuiesc în continuare și slava Lui să strălucească tot mai tare? De ce nu-și vede El de planurile Sale și noi de ale noastre”? Răspunsul e: Dumnezeu nu poate să-l nesocotească pe om, chiar dacă omul prin firea lui se simte mai bine când e “fără Dumnezeu.” Dumnezeu din moment ce a investit în creația Sa, nu poate și nu-I place să vadă pierderi în și prin lucrarea mâinilor Sale. Într-adevăr Dumnezeu nu e afectat (în ființarea Sa) cu nimic dacă prin minciuna mea slava Lui și adevărul Său strălucesc (lit. – ies la iveală ) tot mai mult. Însă întrebarea nu e ce pierde Dumnezeu, ci ce pierdem noi sau cum suntem afectați noi! Iată ce vrea apostolul să scoată în evidență, iar versetul 8, mai apoi, combate tocmai gândirea aceasta: de ce să nu facem răul (să mințim), ca să vină binele (să strălucească adevărul)?

Raționamentul acesta reprezintă de fapt o încercare meschină de a scăpa de responsabilități, o eschivare! Potrivit lui Barth, concluzia cum că Dumnezeu e slăvit tot mai mult prin ascultarea sau neascultarea mea, e ilegitimă, deoarece aceasta ar da de înțeles că oamenii pot mări slava divină prin faptele lor. Asumpția e falsă. Nimic din ce suntem sau facem nu poate adăuga sau scădea ceva din adevărul și gloria Sa.

Înaintea lui Dumnezeu nu are rost să vii cu întrebări de autoîndreptățire dacă ești păcătos. Dacă ai păcătuit, trebuie să dai socoteală ca și unul care deja a fost investigat și găsit vinovat, nu ca unul căruia doar acum i se întocmește dosarul și, care prin mijloace meschine, ar mai avea șanse să scape (evkfeu,xh|) de judecată.

Durerea lui Dumnezeu e mare atunci când credincioșii raționează așa de indiferent lucrurile; Pavel vrea să trezească o minte sănătoasă în destinatarii acestei epistole, o minte care să vadă nu doar în prezent (unde păcătosul încă mai poate fi îndrăzneț și să nu prea îi pese de viața lui), ci și în viitor, să înțeleagă că necinstirea și ascunderea adevărului nu va fi nepedepsită. Mintea bolnavă raționa astfel: de ce să mă opresc din a păcătui, pentru că prin păcatul meu oricum e slăvit Dumnezeu?! Cu cât păcătuiesc mai mult, Dumnezeu e slăvit mai mult. Așadar, și lui Dumnezeu îi place și mie. De ce mă judecă, dacă tot îi fac pe plac?!

5:16 kai. ouvc w`j diV e`no.j a`marth,santoj to. dw,rhma\ to. me.n ga.r kri,ma evx e`no.j eivj kata,krima( to. de. ca,risma evk pollw/n paraptwma,twn eivj dikai,wma

5:18 :Ara ou=n w`j diV e`no.j paraptw,matoj eivj pa,ntaj avnqrw,pouj eivj kata,krima( ou[twj kai. diV e`no.j dikaiw,matoj eivj pa,ntaj avnqrw,pouj eivj dikai,wsin zwh/j

Și darul nu este ca prin acel unul care a păcătuit: căci judecata de la unul a “adus” condamnarea, dar darul harului “venit” în urma multor greșeli, a “adus” îndreptățire. Ca atare, după cum prin greșeala unuia a “venit” condamnarea peste toți oamenii, tot așa prin dreptatea unuia singur a “venit” înspre toți oamenii pentru îndreptățirea vieții.

Pavel vorbește despre o osândire, o condamnare nu la fericire și viață lungă, ci la trăire în păcat (v.19 – a`martwloi. katesta,qhsan oi` polloi,) și în final moarte (v15 – oi` polloi. avpe,qanon). Merită observat faptul că această moarte se referă atât la veacul prezent cât și la cel viitor. Omul e mort în păcat (Duhul de viață nu locuiește în el), dar poate să sfârșească și mai tragic: să fie judecat în ziua de apoi potrivit condamnării de astăzi.

Ce spune apostolul e că prin greșeala unuia singur (Adam) toți sunt condamnați la moarte. Însă această condamnare nu e ireversibilă, deoarece prin Noul Adam – Isus Hristos, omul care odinioară era acuzat de neascultare, poate fi scos de sub condamnare prin fapta lui Hristos (5:19). “E de înțeles faptul că la o singură abatere se cere judecată, dar cum că la toate păcatele acumulate și la toată vina stocată se răspunde cu darul liber al lui Dumnezeu, aceasta înseamnă minunea minunilor, o minune care transcende priceperea umană.”

Condamnarea stă în faptul că Dumnezeu i-a dat pradă minții lor blestemate, bolii și neputințelor, toate venite în urma neascultării lui Adam. O condamnare la a trăi fără Dumnezeu!

Vina aceasta apasă “peste toți oamenii,” căci toți au păcătuit, toți sunt vrăjmașii lui Dumnezeu. E o stare prezentă, dar care își va concretiza puterea și forța ei malițioasă doar în veacul ce va să vină. Toți sunt condamnați (rânduiți spre moarte), dar nădejdea e că “toți pot domni în viață prin Isus Hristos (5:17).” Tuturor li se oferă șansa și oportunitatea de a fi “eliberați pe cauțiune” din păcat, ascultând “din inimă de dreptarul învățăturii (6:17).”

8:1 Ouvde.n a;ra nu/n kata,krima toi/j evn Cristw/| VIhsou/

8:3 To. ga.r avdu,naton tou/ no,mou evn w-| hvsqe,nei dia. th/j sarko,j( o` qeo.j to.n e`autou/ ui`o.n pe,myaj evn o`moiw,mati sarko.j a`marti,aj kai. peri. a`marti,aj kate,krinen th.n a`marti,an evn th/| sarki,

Așadar acum, nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci, ceea ce nu a putut face legea, căci era neputincioasă datorită cărnii, “a făcut” Dumnezeu: L-a trimis pe Fiul Său într-un trup asemănător cu cel al păcatului și în vederea păcatului, a condamnat păcatul în trup/carne.

Concluzia binecuvântată a lui Pavel răsare ca și o lumină plină de viață și de pace peste sufletul lui zbuciumat. După toată această luptă, din capitolul 7, (avntistrateuo,menon) cu legea păcatului (tw/| no,mw| th/j a`marti,aj) care lucrează moarte în mădularele sale (toi/j me,lesi,n mou), găsește antidotul prin care omul înveninat poate totuși să guste nemurirea. Această îndreptățire a vieții vine prin Cristou/ VIhsou/ și e valabilă pentru toți cei care sunt “evn Cristw/| VIhsou/.”

Începutul capitolului 8 e chiar reversul, ori răspunsul dat ideii începute din capitolul 5 (vv.16,18). După cum cei care sunt în VAda.m, sunt condamnați, tot așa cei care sunt evn Cristw/| VIhsou, nu mai au parte de kata,krima.

Păcatul trebuia pedepsit, fiind cerința dreaptă a legii (8:4), așa că a fost pedepsit nu în oameni, ci în Isus Hristos. “Ceea ce n-a putut face legea, a făcut Dumnezeu, prin Isus Hristos.” Numai Dumnezeu putea să scape omenirea de (mânia, judecata și condamnarea lui) Dumnezeu! Doar Dumnezeu putea să condamne păcatul în Hristos în așa măsură încât omul să fie eliberat de robia lui (8:2).

Atunci când katakri,nein se referă la judecata umană, putem vedea o distincție clară între condamnare și execuție, dar distincția devine irelevantă atunci când vorbim despre o judecată divină (vezi de pildă Marcu 16:16; 1 Cor.11:32; 2 Petru 2:6). Friedrich Büchsel crede că nu are rost să se caute un singur fapt istoric unic în care condamnarea e pronunțată și executată. Potrivit gândirii sale, Pavel în mod cert se gândește la totalitatea lucrării lui qeo,j: la ce a făcut și face prin Fiul Său. El are în vedere întreaga mișcare de la întrupare până la darea Duhului.

Omul poate fi învinuit și condamnat, dar Hristos Cel Neprihănit? Dacă El nu poate, nu e valabil și pentru cei care sunt evn Cristw/|? Abolirea fricii de condamnare se referă atât la îndreptățirea prezentă (stare în care credinciosul poate trăi cu siguranță că e copilul lui Dumnezeu – 8:16), cât și la asigurarea moștenirii slavei viitoare (8:18).

2:5 kata. de. th.n sklhro,thta, sou kai. avmetano,hton kardi,an qhsauri,zeij seautw/| ovrgh.n evn h`me,ra| ovrgh/j kai. avpokalu,yewj dikaiokrisi,aj tou/ qeou/

Dar cu inima ta împietrită și nepocăită își aduni mânie pentru ziua mâniei și descoperirii dreptei judecăți a lui Dumnezeu.

Cuvântul dikaiokrisi,aj apare extrem de rar chiar și în literatura iudeo-elenistă, iar atunci când apare, se face referire la judecata finală.

În Epistola către Romani are înțeles strict de judecată escatologică, luând în considerare contextul apropiat al versetului. Ziua mâniei revelează caracterul lui Dumnezeu de judecător care judecă cu dreptate. Judecata dreaptă se află în contrast izbitor cu judecata celor care sunt moraliști. Judecata acestora nu e potrivită cu adevărul (kata. avlh,qeian), așa cum e cea a lui Dumnezeu.

1.2.3. Uzanța lui kri,ma tou/ qeou/ în Epistola către Romani. Concluzii.

Septuaginta folosește kri,ma predominant ca referindu-se la cuvinte legale, în mod special Jpv. Are sensul de a judeca chiar și atunci când semnifică izbăvirea sau salvarea celor oprimați (Zah.7:9). Poate avea și un înțeles mai general, și anume acela de a conduce, de a guverna, de a stăpâni (Jud.3:10; 4:4; 1 Împ.4:18; 2 Cronici 15:5).

Cu toate că Pavel nu renunță la aceste semnificații ale cuvântului, vedem că pe parcursul epistolei îi îmbogățește spectrul semantic. În epistolă, apostolul predică mai

mult despre o judecată escatologică care va veni odată cu ziua mâniei. Această judecată va fi răsplătirea faptelor fiecăruia și nu atât o poruncă, o lege bine stabilită. Preluând oarecum un limbaj profetic, apostolul îi dă mai multă viață și acțiune acestui concept. Pentru el judecata nu semnifică atât de mult oracolele divine cât înseamnă pronunțarea sentinței de condamnare la moarte a celui păcătos.

Și în Septuaginta se vorbește despre o răsplătire, dar în Romani judecata este mai aproape, și cel care o anticipează are mai multe motive să tremure în fața ei. Judecata nu e nicidecum capricioasă ori emotivă. Ea reprezintă consecința necesară a păcatului. Toate faptele umane sunt o semănare, iar judecata divină vine ca și secerare a celor semănate. Dumnezeul lui Pavel e sfânt și drept în judecata Sa. Dacă ceea ce face El depășește capacitățile intelectuale ale omului, aceasta nu înseamnă că El nu trebuie onorat și cinstit (Rom.11:33-36).

Potrivit lui Pavel, cei care nu cred că va exista o judecată se înșeală greu; nu cred din simplul motiv că încă trăiesc și nu li s-a întâmplat (deocamdată) nimic rău. E adevărat că judecata începe pe pământ, dar e consumată doar în viitor; iată relația între 1:18-32 și 2:3-10. Ceea ce Pavel condamnă (arătând astfel spre tronul de judecată divină) e ipocrizia și pietatea fățarnică care e adoptată de cei care doresc o răsplată pe pământ. Pe de altă parte, cel care face binele doar de teama de a nu fi judecat, nu a ajuns să trăiască porunca: “iubește pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta.”

Credinciosul e bine să se abțină de la rău din pricina fricii de Dumnezeu, dar motivul principal de abținere e ca nu cumva prin călcarea poruncii să se rănească dragostea Lui de Tată, care, la rândul Lui nu a cruțat pe însuși Fiul Său (datorită păcatului) ci “L-a dat pentru noi toți” (Rom.8). Pavel descoperă mai întâi un Dumnezeu plin de dragoste, și așteaptă ca credincioșii să răspundă cu dragoste.

Proclamarea paulină a judecății, așadar, direcționează viețile oamenilor nu înspre prăpastie și prăpăd, ci înspre conștientizarea dragostei divine, dragoste care precede judecata. În ultimă instanță însă, cel care nu e trezit din minciuna (2:7) și autoînșelarea lui (2:3), va avea de înfruntat adevărul cu privire la cele ascunse în inima lui.

E binevenită asemănarea care se face între Lege și Evanghelie. Cel care călca legea, nesocotea pe Dumnezeu prin călcarea legii și era judecat potrivit legii. În proclamarea paulină, fiecare va fi adus la judecată potrivit Evangheliei. Iar aici Isus Hristos reprezintă oglinda prin care toate cele ascunse ale oamenilor vor ieși la lumină spre judecată (2:16).

Termeni din Romani care se referă la judecată și apar o singură dată

(qumo,j, qli/yij, stenocwri,a, u`po,dikoj).

2:8 toi/j de. evx evriqei,aj kai. avpeiqou/si th/| avlhqei,a| peiqome,noij de. th/| avdiki,a| ovrgh. kai. qumo,j

Iar celor egoiști și celor care nu ascultă de adevăr, ci ascultă de nedreptate, “va da” mânie și indignare.

Potrivit lui Friedrich Büchsel, qu,w a semnificat la început o mișcare violentă a aerului, a apei, a pământului, a animalelor sau chiar a omului. Înțelesul prim așadar era similar cu cel de pneuma – ceea ce este mișcat și ceea ce mișcă; forță vitală. La cei care scriau proză (Plato, Thucydides) qumo,j înseamnă duh, mânie, furie, agitație. Așa s-a transmis și iudeilor care vorbeau limba greacă.

Septuaginta îl folosește pentru a traduce cuvintele: (@a;, hm'he, ~yIP;;a:, !Arx'). De foarte multe ori ovrgh. kai. qumo,j sunt folosite împreună și o distincție clară între ele nu se poate deduce. Cu toate acestea Morris susține faptul că din punct de etimologic e o diferență între cei doi termeni, datorită faptului că qumo,j derivă dintr-o rădăcină care ilustrează o imagine de “fierbere,” o izbucnire plină de pasiune, fiind conceptul mai plin de putere și viață.

2:9 qli/yij kai. stenocwri,a evpi. pa/san yuch.n avnqrw,pou tou/ katergazome,nou to. kako,n( VIoudai,ou te prw/ton kai. {Ellhnoj

Necaz și strâmtorare “va veni” peste orice suflet omenesc care lucrează răul, mai întâi peste iudeu, apoi peste grec.

Pavel folosește un cuvânt care semnifică o calamitate extremă. De aceea poate nu se complică cu artă gramaticală ci lasă să izbucnească în afară ceea ce simte în inimă. Termenul de qli/yij nu arată înspre un disconfort minor, ci înspre suferință acută, având în vedere că cuvântul semnifica zdrobire (la fel cum erau zdrobiți strugurii – imagine vechi-testamentară; vrăjmași zdrobiți sub picioare până ce sângele țâșnește).

Într-adevăr sensul figurativ, adică: a îndurera, a întrista, a oprima, a asupri, a chinui, a pustii, e singurul care are semnificație teologică pentru noi. Sensul literal fiind acela de a presa, zdrobi, a freca.

Avem de a face cu un aranjament chiastic care răspunde versetului 8. Cele venite în v.9 sunt efecte ale celor din v.8. Termenii necaz și suferință descriu starea morală și externă a omului peste care mânia și judecata Judecătorului cade. Necazul e pedeapsa însăși iar suferința este “strângerea” inimii produsă de pedeapsă.

Termenul de stenocwri,a în uzanța Septuagintei se referă la evenimente externe care-l depășesc pe om, la amenințări cu pedeapsă sau la opresiuni externe. În Romani se folosește pentru a revela mânia lui Dumnezeu. Uzanța celor două sinonime au scopul de a mări efectul care se produce în cititori. Ceea ce îl nimicește pe păcătos e necazul intern și extern care îi fură bucuria și pacea (2:10).

Cei doi termeni se referă la experiențe prezente și viitoare pe pământ, însă poartă și o semnificație despre Judecata finală.

3:19 oi;damen de. o[ti o[sa o` no,moj le,gei toi/j evn tw/| no,mw| lalei/( i[na pa/n sto,ma fragh/| kai. u`po,dikoj ge,nhtai pa/j o` ko,smoj tw/| qew/|

Știm însă că tot ce spune legea, spune celor ce sunt în lege, pentru ca orice gură să fie astupată și întreaga lume să cadă sub pedeapsa lui Dumnezeu.

Termenul u`po,dikoj înseamnă mai mult decât o expunere la o pedeapsă generală nespecificată, dar mai puțin decât o condamnare definitorie. Se descrie starea unei persoane acuzate care nu poate să se apere în procesul intentat împotriva lui, deoarece nu mai are nici o scuză, nici o apologie de adus la toate acuzațiile primite. Condamnarea e ineluctabilă. Maurer vorbește despre o persoană care trebuie supusă unui proces, unei examinări juridice, unei urmăriri penale și în fine pedepsei. Acest om este “vinovat” în sensul de a fi greșit în fața legii, este culpabil.

Apostolul afirmă că orice gură (iudeu sau dintre neamuri) va fi închisă din pricina lipsurilor de motive aduse în favoarea apărării. Cel care e învinovățit de conștiința sa, e tăcut și, fără a scoate un cuvânt, așteaptă condamnarea; însăși tăcerea îi aduce condamnarea, după cum în capitolul 2 cel care judeca pe altul de fapt se judeca pe sine.

1.4. Concluzii

Primul capitol al lucrării de față rezumă o seamă de concepte și termeni care au înțeles direct de judecată sau care descriu într-o oarecare măsură caracterul sau modalitatea prin care Judecătorul Cel Drept va acționa (evn h`me,ra| o[te kri,nei o` qeo.j ta. krupta. tw/n avnqrw,pwn). Nu au fost selectați și abordați toți termenii din epistolă care fac referire la ziua sau modalitatea de judecare, însă credem că cele mai ilustrative, cele mai importante și relevante au fost analizate îndeaproape.

Cu siguranță că nici un cititor al epistolei, după ce a parcurs întreaga scriere, nu ar socoti un lucru mărunt și nesemnificativ dogma paulină despre ziua judecății și despre judecata care planează acum peste întreaga omenire, într-o formă sau alta; judecata fiind un aspect esențial în discuțiile despre parousia și sfârșitul veacului. Până se va descoperi acea zi însă, întotdeauna va rămâne un văl de pricepere tulburată chiar și peste cei care sunt “avansați în sfințenia lor personală.” Toată bucuria celui care tocmai a crezut în Evanghelie, chiar și a apostolului, este mediată și de teama produsă de ziua judecății. Apostolul nu poate să rămână imun și să tacă despre ce îl frământă; și anume, marea criză de la sfârșit care implică destine veșnice.

Mai multe întrebări cu siguranță că se ridică în legătură cu judecata dreaptă (de ex.: cine o aduce, când, unde anume, cum și peste cine?), însă o întrebare căruia nu prea știm cum să-i răspundem e: Cum anume au reacționat credincioșii din Roma la auzul acestor cuvinte? Ce reacții au avut loc atunci când au auzit un mesaj despre un Dumnezeu furios, mânios? Ba mai mult, cum conține mesajul pe de o parte, dragoste necondiționată (mântuit prin har, fără fapte) și pe de altă parte, judecată condiționată (judecat după fapte)? Nu știm ce au gândit credincioșii, dar știm ce intenționa apostolul să stârnească în ei prin mesajul său: bunătate, orice fel de cunoștință, să fie în stare să se încurajeze reciproc, să fie în ultimă instanță o jertfă bine primită (h` prosfora. tw/n evqnw/n euvpro,sdektoj) – 15:14-16. De asemenea, începând cu capitolul 12, apostolul vrea să-i îndemne la o trăire cristică, la conștientizarea adevărului că fie în moarte, fie în viață, ei aparțin Domnului și că până la urmă toți se vor înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu (pa,ntej ga.r parasthso,meqa tw/| bh,mati tou/ qeou/ – 14:10).

Mesajul paulin despre mânie și judecată, așadar, îl face pe credincios la a-și pune întrebarea: “Cum ar fi Dumnezeu dacă nu ar urî păcatul?” și totodată anulează imaginea unui Dumnezeu care se complace în păcat sau care nu e deranjat deloc de el.

2. Îndurarea lui Dumnezeu. Analiza unor termeni care semnifică, descriu ori ilustrează îndurarea divină.

2.1. avnoch. tou/ qeou/

2.1.1. Ane,cw în LXX

Septuaginta folosește de foarte puține ori cuvântul ane,cw atunci când face referire la îndurarea lui Dumnezeu. Cu siguranță că în traducere (LXX) s-au folosit și alți termeni grecești pentru a desemna mila/îndurarea divină, dar ane,cw e un cuvânt pe care îl găsim doar în cartea Isaia, atunci când se face referire directă la abținerea divină.

Cartea Isaia îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Tatăl mâhnit și dezamăgit de investiția pe care a făcut-o în fiii Săi. El I-a hrănit, I-a crescut și ei s-au răsculat împotriva Lui (1:2). Ba mai mult, fiii Domnului se hrăneau cu nădejdi înșelătoare, crezând că dacă vor aduce o mulțime de jertfe (1:11) la sărbătoare, Domnul va fi satisfăcut, însă El deja s-a dezgustat de toate jertfele lor (v.13). Despre aceste practici Dumnezeu spune că sunt de o rușine nemaipomenită. La fiecare “lună nouă, sabat sau adunare de sărbătoare,” nelegiuirea era îmbrățișată totodată cu sărbătoarea, iar cu fiecare sărbătoare Dumnezeu suferea; povara nelegiuirilor Îl împovărau pe Domnul, până acolo încât a ajuns să nu le mai poată suferi. Isaia spune că a venit o vreme când Dumnezeu nu a mai putut să treacă cu vederea (vv.13-15; 7:13 “Nu vă ajunge oare că încercați răbdarea oamenilor, de mai obosiți și pe a Dumnezeului meu?”).

În Isaia 42 Domnul este asemănat cu un om viteaz, cu un războinic care înaintează în gloria Sa, ca Unul care Își decoperă puterea împotriva vrăjmașilor Săi. Isaia creionează o imagine asemănătoare cu o femeie care e în durerile nașterii și care nu mai poate să țină în ea toată suferința. Dumnezeu, afirmă Isaia, a stat multă vreme tăcut și liniștit (v.14), s-a abținut din “văpaia mâniei Lui și din grozăviile războiului;” s-a abținut cu un scop: să ia aminte poporul la Legea lui și să umble în căile Sale (v.24).

În capitolul 64 îndurarea lui Dumnezeu e dorită de către proroc. Isaia tânjește după privirea Feței lui Dumnezeu, pentru că toți se topeau în nelegiuirile lor când Domnul s-a ascuns de ei. Mânia divină e asociată cu aducerea aminte a nelegiuirilor, iar îndurarea cerută e asociată cu trecerea cu vederea a păcatelor. Isaia e conștient de faptul că niciunul nu poate să fie drept în fața Sa (chiar și cei care practică binele, v.6), de aceea cere ca ei să fie priviți nu ca vrăjmași, ci ca poporul Său (v.9). Întrebarea “Te vei opri Tu Doamne?,” reprezintă dorința și ruga fierbinte a lui Isaia de a opri cumva prăpădul care s-a dezlănțuit (i.e. cetăți pustiite, Sion și Ierusalimul o ruină).

2.1.2. Uzanța lui avnoch, în Romani

2:4 h' tou/ plou,tou th/j crhsto,thtoj auvtou/ kai. th/j avnoch/j kai. th/j makroqumi,aj katafronei/j( avgnow/n o[ti to. crhsto.n tou/ qeou/ eivj meta,noia,n se a;geiÈ

Sau nesocotești bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință ?

Apostolul Pavel anticipează aroganța celor ipocriți și dovedește faptul că nu există nici un motiv ca ei să creadă că Dumnezeu e binevoitor față de ei pe baza prosperității lor exterioare. Acolo unde frica de Domnul nu guvernează, încrederea – pe sau în prosperitate, e o batjocură adusă la adresa bunătății Sale; și anume o încredere care nu va aduce siguranță. Așadar o mai aspră pedeapsă se va cuveni celor cărora Dumnezeu, în viața aceasta, le-a dat multe daruri cerești. Cel neevlavios, în mod absurd, se felicită pe sine din pricina prosperității personale.

Dacă nu se folosesc binecuvântările cerești în scopul pocăinței personale, în primul rând, tot ce se poate face altceva e să se abuzeze de ele. Bogăția bunătății, îngăduinței și îndelungii răbdări sunt date omului de rând nu pentru că a meritat ceva, ci au fost date ca să facă ceva cu ele, i.e. să rodească pocăință.

Termenul “avnoch,” denotă simțământul care se declanșează în Binefăcătorul care în schimbul bunătății Sale primește ingratitudine, nemulțumire. Simțământ care vede nedreptatea, adică felul în care omul răspunde lui Dumnezeu, și totuși care e controlat în providența divină, astfel încât pedeapsa (facerea dreptății, culegerea roadelor–v.6) să nu izbucnească deodată. Îndurarea aici înseamnă că Dumnezeu vede că I se face nedreptate, știe că neascultarea cere dreaptă răsplătire și totuși alege să nu aducă mânia așa de repede pe cum s-ar cuveni. Am putea afirma că Dumnezeu trece peste legea stabilită de El Însuși (în Vechiul Legământ fiecare care păcătuia într-un fel sau altul, trebuia pedepsit). Motivul acestei îndurări e ca omul să mai aibă timp să-și cerceteze faptele sale și cercetându-le să se pocăiască. Dumnezeu, de dragul omului, se abține. Dragostea Sa generează pedeapsa întârziată și îndelunga răbdare.

Dacă Dumnezeu se reține pe Sine, potrivit sintagmei tou/ plou,tou th/j avnoch/j tou/ qeou/, această reținere trebuie înțeleasă ca fapta plină de putere a lui Dumnezeu, i.e. El nu rămâne pasiv și neputincios în fața situației; ci dimpotrivă puternic, mare, victorios (cf. Is.48:9 “Pentru Numele Meu Îmi voi amâna mânia, pentru slava Mea mă voi opri față de tine, ca să nu te nimicesc”).

De notat faptul că Dumnezeu nu pedesește imediat, dar o va face în timpul Său. În acest sens îndurarea poate fi privită ca un interval de timp, ori de har. Iată de ce cuvântul propriu-zis arată/direcționează înspre un armistițiu și nu înspre o pace. Îndurarea e temporară, i.e. implică o limită.

Cu siguranță că Vechiul Testament încuraja poporul legământului să Îl vadă pe Dumnezeu ca Unul milostiv și iertător (Ps.145), dar această asumpție, i.e. că El e iertător, a devenit o falsă încredere în perioada vechi-testamentară pentru cei care făceau parte din Israel, dar nu trăiau potrivit legământului (vezi predicarea profeților). Pavel merge mai departe decât profeții, prin faptul că îi pune atât pe iudei cât și pe neevrei la a înfrunta aceeași judecată. Acest lucru, în acea vremea, însemna o îndepărtare radicală de toate tradițiile iudaice.

3:26 evn th/| avnoch/| tou/ qeou/( pro.j th.n e;ndeixin th/j dikaiosu,nhj auvtou/ evn tw/| nu/n kairw/|( eivj to. ei=nai auvto.n di,kaion kai. dikaiou/nta to.n evk pi,stewj VIhsou/

În îndurarea lui Dumnezeu, pentru demonstrarea dreptății Sale în timpul de acum, așa ca să fie El Însuși drept și să îndreptățească pe cel care “e” din credința lui Isus.

În contextul apropiat Pavel vorbește despre două dreptăți care îi sunt atribuite omului: prima, și cea imposibilă, face referire la dreptatea venită prin lege, iar a doua e o dreptate a lui Dumnezeu fără lege, dar care a fost prezisă de Lege și Profeți. Aceasta din urmă, e o dreptate care vine în urma credinței în Isus Hristos. O problemă, printre cele ridicate de paragraful 3:21-30, în argumentarea paulină ar fi următoarea: Cum anume Își arată/demonstrează Dumnezeu dreptatea atunci când iartă păcatul? Sau, cum anume poate fi împăcată îndurarea divină cu dreptatea Sa?

Potrivit comentariului lui Morris, nu există o antiteză între dreptatea și mila lui Dumnezeu. Dacă El ar fi pedepsit pe păcătoși fără a le arăta milă, El oricum rămânea drept. Dar, pentru că Biblia ne prezintă atât un Dumnezeu drept cât și milos, Pavel vrea să împace mila și dreptatea prin crucea lui Hristos. Harul și dreptatea vin împreună pentru a dovedi faptul că Dumnezeu mântuiește prin dreptate și har. În această mântuire toate cerințele dreptății și milei au fost satisfăcute (Ps.85:10; Isaia 45.21; Zah.9:9).

Ideea ținerii în frâu a mâniei din partea lui Dumnezeu era familiară în iudaism. Dar pentru El, simpla trecere pe lângă sau trecere cu vederea a păcatelor, ar însemna o incompatibilitate cu dreptatea Sa. Dumnezeul bun și milos, potrivit lui Cranfield, nu e Acela care trece cu vederea păcatele la nesfârșit – pentru aceasta ar trebui să scuze păcatul, ceea ce ar însemna o negare a naturii Sale. Dumnezeu a fost în stare să-Și țină mâna deoparte și să lase păcatul nepedepsit, fără să compromită bunătatea și mila Sa, pentru că intenția Lui era ca o dată pentru totdeauna să rezolve problema păcatului într-un mod decisiv prin cruce. “Dumnezeu dă viață doar prin moarte.” Prin sângele Său, Isus e dovedit ca fiind Hristosul, primul și ultimul cuvânt către oameni, cuvânt care vorbește despre credincioșia lui Dumnezeu. Prin moartea Sa El declară imposibila posibilitate a răscumpărării noastre.

Pavel afirmă în aceste două versete (25 și 26) că Dumnezeu și-a propus din veșnicie ca Isus Hristos să fie acel i`lasth,rion, pentru ca realitatea dreptății lui Dumnezeu (adică a bunătății și milei Sale) să fie întemeiată pentru totdeauna. Prin Isus Hristos vedem mila lui Dumnezeu ca fiind sfârșitul tuturor lucrurilor și noul început.

2.1.3. Concluzii

Apostolul Pavel preia semnificația și modul de folosire a termenului din Septuaginta în epistola sa. Și în Romani Dumnezeu e prezentat ca Unul care Își ține în frâu mânia, cu toate că are de a face cu niște oameni încăpățânați în felul lor lumesc de a înțelege viața, fără Hristos. Începând cu Isus Hristos, mânia a încetat a mai fi determinarea esențială a lumii păcătoase, adică lumea nu mai e condamnată la o cale fără de întoarcere. Și aici (în epistolă) Dumnezeu face primul pas și îi îmbogățește pe oameni cu daruri cerești, însă ei nu iau aminte la roadele care ar trebui să se nască ca și consecințe logice și naturale a binecuvântărilor cerești. Cu toate acestea, Dumnezeu așteaptă cu un scop: trezirea omului din somnul ingratitudinii și realizarea faptului că nimic din ce are nu i se cuvine.

Această așteptare în vederea rezultatelor pozitive se numește îndurare; iar în cazul în care Dumnezeu nu-și va primi slava din partea celor implicați, îndurarea nu-și va pierde valoarea ei, dar rezultatul așteptării nu va fi decât înspre o acumulare mai mare de furie până mânia va fi dezlănțuită. Îndurarea lui Dumnezeu e o virtute remarcabilă, însă nu exclude sau contrazice dreptatea divină.

Îndurarea e prezentă acolo unde spațiului și timpului i se dau intenții clare și acolo unde libertatea e alocată în așteptarea unui răspuns (uman). Este o formă de dragoste arătată prin faptul că creaturii i se dă spațiul necesar pentru existență și timpul de care are nevoie pentru a se dezvolta. Toate acestea într-un context în care Dumnezeu are tot dreptul și toată puterea/autoritatea să intervină când și cum ar vrea El în existența personală a cuiva. Dumnezeu se abține de dragul omului.

Așadar răbdarea/îndurarea divină nu poate fi asemănată cu o toleranță indiferentă, ci mai degrabă cu un element necesar al dragostei care dorește existența creaturilor. Pannerberg afirmă că se poate vorbi de răbdare doar în măsura în care se înțelege faptul că mânia amenință existența creaturilor. Îndurarea așteaptă pentru răspunsul creaturilor în care ele își vor împlini destinul.

2.2. ca,rij tou/ qeou/

2.2.1. ca,rij în LXX

În Septuaginta, termenul de ca,rij e folosit în mod predominant atunci când se face referire la o persoană care a “căpătat trecere în ochii cuiva” sau a “găsit favoare înaintea cuiva.”

Scriptura ni-l prezintă pe Noe ca pe unul care a “căpătat îndurare” înaintea Domnului (Gen.6:8), chiar după verdictul divin care se află în 6:7 “Voi șterge de pe fața pământului pe omul pe care l-am creat…”.

“Îndurarea,” un alt cuvânt care traduce termenul de ca,rij, se regăsește și în cartea profetului Zaharia. În mijlocul multor texte profetice, profeții care îl vizează pe Isus din Nazaret, apare și versetul care afirmă că Dumnezeu “va turna un duh de îndurare și de rugăciune peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului…și-L vor plânge pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.” (Zah. 12:10)

Cuvântul ca,rij e tradus și prin “iubire” (Ps.44:3 “…pentru că îi iubeai”; Prov.17), iar în cartea Proverbelor capătă semnificația de a “primi/căpăta bunătatea sau bunăvoința” Domnului (Prov.3:3; 11:27; 12:2; 13:15).

Fie că se referă la a căpăta trecere în ochii lui Dumnezeu, a căpăta îndurare sau a găsi bunăvoință înaintea Domnului, termenul de ca,rij se folosește nu doar atunci când omul e cruțat și pus de o parte pentru a nu fi lovit de mânia divină, ci și atunci când omului i se acordă un har special în a umbla cu Dumnezeu pe mai departe (Exod 33:12-13), sau în a primi binecuvântarea vieții și belșugului (Jud.6.17; 2 Sam.15.25; Prov.3:22, 3:34, 4:9, 12:2).

Cuvântul ca,rij nu e traducerea lui ds,h, ci a lui !he (61 de ori). În compararea distribuției de sensuri ale cuvântului ar trebui notat faptul că ebraica și aramaica nu au termen pentru mulțumire ori gratitudine. În greaca seculară, ca,rij e “ceea ce aduce plăcere” și e folosit cu referire la lucruri care aduc bucurie (ca,ra), în mod special darurile (apare de multe ori cu dwrea,). În LXX ca,rij apare de peste 190 de ori. Acelora care au echivalent ebraic, cele mai multe traduc cuvântul !he. Acest cuvânt are conotația specială de a da ajutor unei persoane slabe de către una mai tare; așadar apropiindu-se mai mult de uzanța paulină a cuvântului har.

2.2.2. Uzanța termenului ca,rij în Romani

3:24 dikaiou,menoi dwrea.n th/| auvtou/ ca,riti dia. th/j avpolutrw,sewj th/j evn Cristw/| VIhsou/\

Fiind îndreptățiți fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care e în Hristos Isus.

Îndreptățirea pe care Dumnezeu o aduce vine ca și un dar liber. Nu poate fi meritată ori achiziționată meșteșugărește, altfel nu ar mai fi dar. Una dintre sarcinile cele mai dificile ale umanității căzute e să accepte dreptatea (neprihănirea) ca pe un dar. Oamenii, cu fiecare fibră a ființei lor morale, vor să merite favorul divin. Dintr-o perspectivă umană sună atât rezonabil cât și nobil, dar din spusele lui Pavel aici nu avem de a face cu un har ieftin. La întrebarea “de ce e omul îndreptățit fără plată/liber?” se răspunde “pentru că cineva deja a plătit prețul – dia. th/j avpolutrw,sewj th/j evn Cristw/| VIhsou.” Însă motivul ascuns al omului (de a face ceva) e acela de a avea pricină înspre a se mândri (3:27). Dumnezeu nu are nevoie și nici nu dorește ajutorul omului în a face ceea ce niciodată nu ar putea omul să îndeplinească/realizeze, i.e. mântuirea proprie.

Prin harul lui Dumnezeu, omenirii i se acordă o poziție/postură dreaptă față de El. Harul lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu acționează prin Hristos în mod exclusiv înspre folosul păcătoșilor. Harul așadar nu poate fi caracterizat de o pasivitate ce s-ar afla în sânul Dumnezeirii (i.e. Dumnezeu îndreptățește pe nimic ori pe gratis, așadar omul nu face nimic ci doar așteaptă harul de sus), ci e Dumnezeu în acțiune.

Harul Tatălui (1:5) operează prin intermediul lucrării răscumpărătoare a lui Hristos. Omul nu poate fi scăpat decât prin mila și harul divin, de vreme ce fiind amenințat cu judecata, rămâne la discreția divină. Harul e voia generoasă și liberă a lui Dumnezeu, voia Lui de a accepta pe om. Nu e nicidecum o putere spirituală care se poate regăsi în om, nici măcar o energie fizică a naturii, nici o putere cosmică a pământului. Harul este și va rămânea întotdeauna puterea lui Dumnezeu (1:16). Misterul e că o vedem la lucru, dar nu știm cum se întâmplă, de vreme ce e un miracol.

Termenul ca,rij denotă caracterul necondiționat al acțiunii lui Dumnezeu. E important de observat faptul că și iudaismul a priceput relația de legământ cu Dumnezeu ca fiind stabilită prin har (cf. Philo, Sac.57; 2Apoc.Bar. 48.18-20; 75:5-7). Dar în perspectiva paulină, această recunoaștere a alegerii lui Dumnezeu de a intra în legământ, a fost prea mult încețoșată de accentul iudaic pus pe lege și faptele legii. Pavel, așadar, așează harul în antiteză cu legea și cu faptele. Pavel nu protestează împotriva legii, ci împotriva înțelegerii ei greșite.

4:16 Dia. tou/to evk pi,stewj( i[na kata. ca,rin( eivj to. ei=nai bebai,an th.n evpaggeli,an panti. tw/| spe,rmati( ouv tw/| evk tou/ no,mou mo,non avlla. kai. tw/| evk pi,stewj VAbraa,m( o[j evstin path.r pa,ntwn h`mw/n

De aceea prin credință, ca să “fie” după har, pentru ca făgăduința să fie neclintită pentru toată sămânța, nu numai celor de sub lege ci și celor din credința lui Avraam, care e tatăl nostru al tuturor.

Dumnezeu a făcut ca planul Său de mântuire să depindă, din/la partea omului, nu de împlinirea legii ci de credința arătată, pentru ca, din partea Lui să fie o problemă/chestiune de har. Credința înseamnă a apuca ceea ce oferă Dumnezeu, sau a spune “da” apropierii Sale harice. Nu înseamnă o acțiune care necesită efort, în sensul că e esențialmente un răspuns dat la harul oferit, iar harul e bunătatea fără de motiv a lui Dumnezeu. E fără de motiv nu pentru că Dumnezeu nu are motive în a fi generos cu creația sa, ci pentru că bunătatea derivă din natura Sa și nu din meritul sau din caracterul atrăgător al recipientului. Iată, așadar, cum merge harul și credința mână în mână, oferta divină și răspunsul uman.

Atingerea harică a lui Dumnezeu care e îndreptată înspre om e de o asemenea natură, încât ea poate fi primită doar printr-o deschidere necondiționată. Orice restrânge ori limitează acea deschidere și caracterul credinței (ca receptivitate și dependență adevărată de Dumnezeu), neagă și restrânge harul.

5:2 diV ou- kai. th.n prosagwgh.n evsch,kamen Îth/| pi,steiÐ eivj th.n ca,rin tau,thn evn h-| e`sth,kamen kai. kaucw,meqa evpV evlpi,di th/j do,xhj tou/ qeou/Å

Prin care avem și intrarea, prin credință, în harul acesta în care suntem și ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.

Prin moartea și învierea lui Isus Hristos (4:24-25), credinciosul are parte de cel mai mare har care i se putea face vreodată: să fie împăcat cu Dumnezeu și aceasta nu prin voia lui ci prin inițiativa lui Dumnezeu în Isus Hristos (eivrh,nhn e;comen pro.j to.n qeo.n dia. tou/ kuri,ou h`mw/n VIhsou/ Cristou/). Fiind prieten cu Dumnezeu și nu vrăjmaș (evcqroj), mai departe credinciosul are parte de o altă binecuvântare nemeritată, și anume să pășească în har prin “poarta harului,” i.e. VIhsou/ Cristou (diV ou- kai. th.n prosagwgh.n evsch,kamen).

Deodată creștinului, prin această intrare în “starea de har,” i se deschid noi perspective și orizonturi, niște orizonturi care până atunci nu aveau nici o valoare celui necredincios (vezi de exemplu pilda lui Avraam, care dacă s-ar fi uitat la trupul său care era ca mort și care, dacă ar fi interpretat promisiunea divină prin puterea lui, niciodată nu ar fi putut ajunge la dobândirea făgăduințelor – cap.4:18-21).

Potrivit lui Pavel, a fi în th.n ca,rin tau,thn înseamnă a privi lumea cu alți ochi: înseamnă a te lăuda în nădejde, a te mândri în necazuri, a persevera în răbdare, a forma un caracter (5:2-4).

Harul nicidecum nu înseamnă scutire de responsabilități și înțelegerea vieții de acum încolo ca pe un fel de “plutire în har” prin lume până ce Domnul va veni a doua oară. A primi har înseamnă dublare de responsabilități, dar nu făcute din silă (după cum cere legea) ci din conștiența faptului că dragostea lui Dumnezeu e turnată (h` avga,ph tou/ qeou/ evkke,cutai evn tai/j kardi,aij h`mw/n) în inima celui credincios și că toată străduința (înspre a dobândi făgăduința/nădejdea) mai apoi nu va lăsa de rușine (evlpi.j ouv kataiscu,nei-5:5).

A avea accea la acest har înseamnă a avea acces direct la Dumnezeu. Nu e ceva aparte de El, ci El se dăruiește omenirii prin actul Său benevol. Dar datorită felului neobișnuit al apostolului de a folosi cuvântul har, putem afirma faptul că aici harul nu se referă la felul în care Dumnezeu acționează, sau la darul pe care îl dă, ci la statutul sau la realitatea în care credinciosul e plasat prin lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu. O realitate în care “harul domnește (5:21),” iar credinciosul nu se mai află sub lege (6:14,15; Gal.5:4).

5:15 VAllV ouvc w`j to. para,ptwma( ou[twj kai. to. ca,risma\ eiv ga.r tw/| tou/ e`no.j paraptw,mati oi` polloi. avpe,qanon( pollw/| ma/llon h` ca,rij tou/ qeou/ kai. h` dwrea. evn ca,riti th/| tou/ e`no.j avnqrw,pou VIhsou/ Cristou/ eivj tou.j pollou.j evperi,sseusenÅ

Dar cu darul harului nu “este” ca și cu cea a greșelii. Căci dacă prin greșeala unuia cei mulți au murit, cu cât mai mult harul lui Dumnezeu și darul prin harul unui singur om Isus Hristos, pentru mulți a prisosit.

17 eiv ga.r tw/| tou/ e`no.j paraptw,mati o` qa,natoj evbasi,leusen dia. tou/ e`no,j( pollw/| ma/llon oi` th.n perissei,an th/j ca,ritoj kai. th/j dwrea/j th/j dikaiosu,nhj lamba,nontej evn zwh/| basileu,sousin dia. tou/ e`no.j VIhsou/ Cristou/Å

Căci dacă moartea a domnit prin greșeala unuia, prin el singur, cu mult mai mult cei care primesc plinătatea harului și darul dreptății, vor domni în viață, prin Acel unul singur, Isus Hristos.

Dacă e adevărat faptul că Dumnezeu va trage pe fiecare om la judecată potrivit faptelor sale (2:6), cum poate fi cineva condamnat pentru ce a săvârșit altul, adică Adam (la prima citire Pavel ar susține ideea că datorită păcatului lui Adam toți sunt vinovați și vor fi condamnați – v.16)? Pavel nu uită însă să precizeze faptul că “toți au păcătuit,” adică toți au călcat pe urmele și în obiceiurile lui Adam (v.12). Iată de ce prin greșeala unuia singur (repetată de toți cei ce vin în urma lui) cei mulți au murit.

Potrivit lui Barth, ambele definiții (ale căderii și harului, sau vieții în Adam și vieții în Hristos) nu fac altceva decât să descrie realitatea relației dintre Dumnezeu și om. Se descrie ori căderea prin Adam, ori statutul “sub har” care se capătă în Hristos. Căderea vine în urma jefuirii/prădării lui Dumnezeu (păcat – a fura ce nu-ți aparține). Continuând linia de argumentare barthiană putem afirma că în relația nouă (care poate fi definită ca una de dreptate –1:14; 3:21, de ascultare –5:19) nu omul aduce harul; el nu mai are cum să dea înapoi “cele furate” de la Dumnezeu. Iată de ce în har nu se poate păși cu o atitudine de mândrie și aroganță ci de smerenie și rușine. Doar cel care înțelege cu regret că L-a furat pe Dumnezeu, poate mai apoi să primească fără plată ci ca pe un dar (dwrea.) harul în Hristos, care aduce îndreptățire.

Darul semnifică nu darul dat credinciosului, ci actul lui Hristos considerat ca o “lucrare a harului.” Actul lui Hristos e cu pollw/| ma/llon puternic decât fapta lui Adam (întregul pasaj e diacritic, i.e. “cu cât – mult mai mult”). Nu înseamnă că odată cu harul se depreciază eficacitatea judecății, ci accentul e pus pe realizarea mai mare a harului.

Se poate oare face vreo diferență între har și dar? Moo, citându-l pe Stuart, sugerează faptul că ca,rij este darul general care e la dispoziția tuturor, în timp ce dwrea. denotă beneficiile actuale date credincioșilor. Harul e felul în care Dumnezeu lucrează, iar darul e manifestarea specifică a harului. Harul divin e un plus îmbelșugat conectat cu darul divin în Hristos, care are puterea nu numai de a anula efectele faptei lui Adam, ci și de a crea/aduce viață și pace.

În versetul 17 este păstrat același stil de argumentare paulin: se pune în contrast domnia morții în Adam și domnia vieții în Hristos, greșeala lui Adam cu plinătatea harului. Se precizează faptul că nu omul prin puterea ori alegerea sa va domni în viață, după ce mai întâi a fost stăpânit de moarte, ci primind (gr. lamba,nontej) de la Dumnezeu belșug/plinătate de har.

Acest har nu trebuie privit ca și un obiect, sau ca un pachet primit și pus bine la loc sigur, ca și cum de aici încolo ar fi proprietatea omului; dimpotrivă cel care primește harul e atras în har de brațele lui Dumnezeu, i.e. el devine “proprietatea” lui Dumnezeu și nu omul proprietarul harului. Cu toate că umanitatea era robită și era roaba tuturor lucrurilor (a păcatului și a morții), prin moartea și învierea lui Isus Hristos oamenii sunt aduși la viață, pentru ca ei la rândul lor să nu mai fie slugi, ci domni în viață (evn zwh/| basileu,sousin). Să aibă libertate, belșug și siguranța vieții fără de sfârșit. Robii morții au devenit regi.

5:21 i[na w[sper evbasi,leusen h` a`marti,a evn tw/| qana,tw|( ou[twj kai. h` ca,rij basileu,sh| dia. dikaiosu,nhj eivj zwh.n aivw,nion dia. VIhsou/ Cristou/ tou/ kuri,ou h`mw/nÅ

Pentru ca după cum păcatul a domnit în/prin moarte, tot așa și harul să domnească prin dreptate, înspre viața veșnică prin Domnul nostru Isus Hristos.

În semnificație, versetul e aproape identic cu cel din 5:17; aici însă, în loc de moarte domnește păcatul iar în locul credinciosului domnește harul.

Ideea conform căreia ar exista un har nedefinit, impersonal și haotic e contrazisă atunci când vedem că apostolul nu lasă acest concept să rămână de sine stătător, ci întotdeauna îl leagă sau îl subordonează persoanei lui Isus Hristos (e.g. vv.15, 17, 21). Iată de ce chiar încheierea nu poate fi considerată una formală, ci apostolul e conștient de faptul că omul nu a putut fi eliberat de păcat și moarte decât prin puterea eliberatoare a lui VIhsou/ Cristou/. Doar datorită faptului că El e Domn au putut fi toate celelalte domnii răsturnate și abolite. Iar în această Împărăție a lui Dumnezeu, Isus Hristos e Domn. În vechea împărăție omul nu avea nici o portiță de scăpare (de moarte, păcat), fiind “o lume întru totul închisă, ca un cerc.”

6:14 a`marti,a ga.r u`mw/n ouv kurieu,sei\ ouv ga,r evste u`po. no,mon avlla. u`po. ca,rinÅ

15 Ti, ou=nÈ a`marth,swmen( o[ti ouvk evsme.n u`po. no,mon avlla. u`po. ca,rinÈ mh. ge,noitoÅ

Căci păcatul nu vă va mai stăpâni, pentru că nu sunteți sub lege ci sub har. Ce așadar? Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege ci sub har? Nicidecum!

Apostolul în capitolul 6 vrea să răspundă unor probleme ridicate în 5:20, și anume: unde s-a înmulțit păcatul, acolo e belșug de har. Întrebarea firească era: “să rămânem în păcat (evpime,nwmen th/| a`marti,a|), adică să continuăm felul vechi de trai ca să vină harul peste noi?” Răspunsul: “nicidecum!” Deoarece harul nu vine ca și un rezultat al păcatului. Dumnezeu împărtășește harul prin moartea și învierea lui Isus Hristos omului păcătos, dar nu i-l dă pentru că este în păcat ci ca să nu mai fie sub (u`po,) el. Libertate de sub păcat nu înseamnă libertate în/de a păcătui!

Faptul că u`po. no,mon e contrastat cu u`po. ca,rin sugerează probabilitatea ca apostolul să nu aibă în vedere aici legea înțeleasă în mod obișnuit, ci legea care-i condamnă pe păcătoși; pentru că, de vreme ce ca,rij semnifică favorul nemeritat divin, opusul natural al lui “u`po. ca,rin” este “sub dizgrația ori condamnarea” lui Dumnezeu, i.e. u`po. no,mon.

Trebuie notat faptul că în întreg capitolul 6, Pavel conferă omului botezat posibilitatea teoretică și practică de a alege cui să slujească. Dacă înainte de convertire el nu putea să aleagă decât păcatul, fiind rob al păcatului, i.e. neavând identitate și libertate personală – v.20, după ce a fost eliberat (gr. evleuqerwqe,ntej – pasiv) și s-a făcut în mod automat rob al lui Dumnezeu, credinciosul poate să se socotească viu pentru Dumnezeu (v.11), se poate opune domniei păcatului (v.12), poate alege în a nu mai da domniei păcatului mădularele sale (vv.13,19). În robia lui Dumnezeu ai libertate atât în a păcătui (v.16) cât și în a persevera în sfințire (vv.19,22).

Rob al lui Dumnezeu înseamnă nu o ciuntire a personalității ori o depersonalizare, ci o împlinire a ființei omenești, i.e. moștenirea vieții veșnice (vv.21-23). Dacă la sfârșitul slujbei sub domnia păcatului se oferea ca plată moartea (vv.16,21), la sfârșitul robiei în favoarea dreptății, munca prestată se plătește cu viață veșnică.

Pavel, așadar, vrea să trezească în destinatarii epistolei dedicare pentru a făptui faptele harice (e.g. sfințirea, iar ca sfârșit viața veșnică). Harul lui Dumnezeu nu e doar o putere (nu impersonală) eliberatoare ci și una de constrângere: constrângerea voinței înspre făptuirea binelui care vine dintr-o inimă și minte înnoită.

11:5 ou[twj ou=n kai. evn tw/| nu/n kairw/| lei/mma katV evklogh.n ca,ritoj ge,gonen\

6 eiv de. ca,riti( ouvke,ti evx e;rgwn( evpei. h` ca,rij ouvke,ti gi,netai ca,rijÅ

Tot așa, dar, în timpul de acum a venit în ființă/este o rămășiță potrivit alegerii harului. Și dacă “este” prin har, atunci nu mai “este” prin fapte; altfel, harul nu ar mai fi/deveni har.

Pavel răspunde în capitolul 11 la întrebarea: a lepădat Dumnezeu pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte? Răspunsul e: Nicidecum! Ca și validare a răspunsului său aduce patru dovezi: prima de natură personală – el însuși fiind israelit are parte de har (vezi alegerea pe drumul Damascului; în ciuda prigonirii lui Isus e ales ca vas de lucru); a doua de natură teologică – v.2a “poporul Său”; a treia de natură biblică – pilda lui Ilie și cei șapte mii de bărbați; a patra, un argument contemporan – “tot așa în timpul de acum” este o rămășiță (e.g. Fapt.Ap. 21:20 “mii de iudei care au crezut”).

Pavel afirmă că majoritatea iudeilor au “căzut într-o împietrire (vv.7,12,25),” sau Dumnezeu le-a dat un duh de adormire pentru a nu mai distinge lucrurile spirituale și a nu mai fi receptivi la Evanghelia predicată (e.g. 10:16 “Cine a crezut cele auzite?)”

Problema alegerii harului e pusă în contradicție cu alegerea pe baza faptelor. Unii “necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, au căutat să-și stabilească/fabrice sau să-și merite o dreptate a lor înșiși” (10:3), crezând astfel că vor fi moștenitori ai împărăției din simplul motiv că sunt iudei (părinții lor primind darurile de har și chemarea divină – v.29). Dar alegerea originară a lui Dumnezeu rămâne valabilă și “în timpul de acum,” pentru că a fost făcută prin har și nu a depins de performanța religioasă a Israelului istoric; deci alegerea prin har nu putea fi manipulată ori limitată.

Nimic din ceea ce face vreun om ar putea să-i confere dreptul acelei persoane (împotriva sau în afara voinței și alegerii divine) de a fi inclus în rămășiță. Cu alte cuvinte, locul nu poate fi rezervat în poporul ales. Binecuvântarea nu poate fi câștigată ori meritată ci doar primită ca dar liber și nemeritat.

Rămășița reprezintă un grup ales de Dumnezeu în și prin care Pavel găsește siguranța continuității milei divine. Această continuitate va face posibilă mântuirea întregului Israel (11:26). Această rămășiță nu trebuie localizată în cazuri particulare de pietism religios, în epoci particulare ale credinței, în treziri spirituale, în reforme religioase, unde se presupune că harul divin ar pătrunde în istoria oamenilor; așa, harul nu ar mai fi har. Harul se află acolo unde numai Dumnezeu poate să deschidă ochii oamenilor înspre El, și când doar Dumnezeu se descoperă pe Sine umanității sărace și deznădăjduite. Făcând referire clară la Israelul pământesc, se poate înțelege de ce Pavel a înțeles faptul că planurile lui Dumnezeu nu pot fi date peste cap de împietrirea unora, fiind chiar mulți. Pavel și-a pus nădejdea în harul lui Dumnezeu și nu într-un număr.

Harul rămâne temelia și factorul motivator în alegerea lui Dumnezeu; harul văzut ca dragostea spontană și îmbelșugată a lui Dumnezeu, un har care dă astfel darul mântuirii nu numai celor care nu merită acest dar, ci acelora care ar merita, pe drept, o aspră pedeapsă pentru păcatele lor.

11:29 avmetame,lhta ga.r ta. cari,smata kai. h` klh/sij tou/ qeou/Å

Căci darurile de har și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi/sunt fără schimbare.

Chemarea lui Israel este și va rămâne în picioare, potrivit lui Pavel, până când “tot Israelul va fi mântuit, și când toate păcatele vor fi șterse.” Aceste binecuvântări, darurile și chemarea, sunt irevocabile, nu pot fi desființate ori negate. Dacă ar fi posibile, Dumnezeu ar fi mincinos și necredincios promisiunii făcute părinților lor; ar fi neputincios în împlinirea făgăduinței Sale.

Sintagma avgaphtoi. dia. tou.j pate,raj semnifică faptul că Israel e iubit din pricina credincioșiei divine; credincioșia Lui nu are altă temelie decât dragostea Sa liberă, neconstrânsă de nimic din afara Lui (vezi Deut.7:7, 8).

Versetul 29 confirmă versetele 1-2. Dumnezeu nu a lepădat, ci ei “stăruie în necredință.” Brațul e întins (v.23), dar ei încă cer ajutorul lui Baal. Harul în Isus Hristos se vestește înspre pocăință și iertare, dar ei încă se străduiesc în faptele legii pentru a fi drepți (10:2-3 – “au râvnă”).

2.2.3. Concluzii

Pavel folosește în mod special conceptul de har pentru a clarifica și a explica evenimentul salvării. Spre deosebire de Philo, Pavel se orientează nu înspre natura lui Dumnezeu, când vorbește despre har, ci înspre manifestarea istorică a mântuirii în Hristos. Nu vorbește despre Dumnezeul haric (în mod explicit), ci despre harul actualizat în și prin crucea lui Hristos (vezi Gal.2:21).

Cu toate că în alte epistole harul se leagă de multe alte concepte, e.g. predestinare, rămășiță, Evanghelie, în Romani conceptul e strâns legat de “fapta escatologică a lui Dumnezeu care avut loc prin Isus Hristos,” fiind experimentată prin darul justificării harice, însușită prin credință (Rom.3:24; 4:4-5, 16).

Punctul de plecare lingvistic redă sensul de “a face fericit prin daruri,” de a arăta har liber nemeritat. Elementul libertății în dărnicie e constitutiv (dwrea,n – 3:24; 4:1; 5:15,17). În uzanța paulină cuvântul cari,j poartă semnificația de favor, iar atunci când Dumnezeu sau Hristos e subiectul lui, acționând în har înspre umanitate, harul poate fi catalogat ca favor nemeritat. Harul rămâne har chiar și atunci când oamenii nu primesc acest dar, ori se opun acestei apropieri harice a lui Dumnezeu. Faptul că mulți din cei care aud Evanghelia eșuează în a răspunde cu pocăință și credință, nu implică o insuficiență în ce privește lucrarea ispășitoare cristică și puterea mântuitoare harică. E impropriu a vorbi despre har în termeni de cantitate; cu alte cuvinte harul se revarsă nu doar peste cei care răspund pozitiv ci peste toți. Însă harul special, cu toate că e suficient pentru toți, e eficace doar pentru cei care sunt justificați prin credință. Pe măsură ce omul păcătuiește împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuși ia inițiativa împăcării, apropiindu-se haric de om. “Harul se dăruiește doar din mâna Judecătorului.” Dacă omul recunoaște și primește harul divin, nu face altceva decât să-L primească pe Dumnezeu. Primind darul, omul Îl primește pe Dătător, El făcându-se darul suprem al omenirii prin coborârea lui Isus Hristos.

2.3. e;leoj

2.3.1. Uzanța termenului în LXX

Conceptul e;leoj și derivatele sale se regăsesc în jur de 400 de ori în LXX. De obicei reprezintă cuvântul ds,h,; doar de 6 ori cuvântul ~mxr (rahamim). De vreme ce trebuie avut în vedere originalul ebraic, pentru a interpreta modul de folosire al cuvântului în Septuaginta, putem afirma că hesed însemna un comportament adecvat în cadrul unui legământ. Astfel, cele două părți implicate se ajutau reciproc (e.g. Isa.63:7; Os.2.21: Zah.7:9; Ps.25:6, 40:11, 51:1, 69:16). Datorită superiorității lui Dumnezeu, ca și partener, mila Lui era de cele mai multe ori privită ca un dar (e.g. Ex.34:9; Num.14:19; Ier.3:12). ds,h, în primul rând se referă nu la o dispoziție ci la un act de ajutorare. Iar în cazul în care un om e necredincios (legământului), hesedul după care tânjește ia forma unui har iertător. Termenul devine un concept escatologic folosit în istoria mântuirii.

La fel și ~mxr semnifică mai mult o acțiune harică decât o emoție. Ca și ds,h,, ~mxr poate fi harul iertării dat lui Israel atunci când se pocăiește (Deut.30:3; Is.55:7). Așadar, ~mxr devine o nădejde escatologică (Is.14:1, 49:13, 54:7; Ier.12:15, 33:26; Ez.39.25; Mica 7:19; Zah.1:16).

2.3.2. Uzanța lui e;leoj și derivatele sale în Romani

9:15 tw/| Mwu?sei/ ga.r le,gei\ evleh,sw o]n a'n evlew/ kai. oivktirh,sw o]n a'n oivkti,rwÅ

a;ra ou=n ouv tou/ qe,lontoj ouvde. tou/ tre,contoj avlla. tou/ evlew/ntoj qeou/Å

Căci El a zis lui Moise: “Voi avea milă de cine am milă și mă voi îndura de cine mă îndur.” Așadar nu “depinde” nici de cine vrea, nici de cine aleargă ci de Dumnezeu care miluiește.

La întrebarea: “e Dumnezeu nedrept?” Pavel răspunde: nicidecum; și întărește acest răspuns cu un citat din Exod 33:19 (verbatim din LXX). Ce vrea să scoată apostolul din schemă e vrednicia omului în a merita mila lui Dumnezeu. Nu înseamnă că Dumnezeu e un dictator tiran, i.e. face ce vrea, cum, când și cu oricine; ci înseamnă faptul că în ce privește relația lui cu umanitatea, întotdeauna El va fi consecvent caracterului Său, care e dragoste și dreptate. Caracterul Său garantează acțiunile Sale. Voi avea milă de cine am milă este acțiunea Acelui care a spus Eu sunt Cel ce sunt.

În relatarea din Exod, când Moise se confrunta cu una dintre cele mai grele momente din viața sa, cere ca Dumnezeu să i se reveleze și să-i vorbească. De cele mai multe ori Dumnezeu Se lasă înduplecat și ascultă cererile lui Moise (e.g. Ex.33:14 “voi merge Eu Însumi cu tine”; v.17 “voi face…ceea ce-mi ceri acum”; v.19 “voi face să treacă”). Dar cererea de a vedea slava Sa nu putea fi condiționată nici chiar de Moise (care a fost cunoscut de Dumnezeu față către față – Deut.34:10), pentru că era întru totul la latitudinea lui Dumnezeu cui Să se reveleze și să-i dea milă. Israelul ca întreg stătea condamnat în fața lui Dumnezeu, iar Moise era singurul mijlocitor. Israel apare nu ca o tabula rasa pe care Dumnezeu scrie un decret abstract, ci ca o națiune păcătoasă și rebelă.

În această situație ni se zugrăvește Judecătorul, care trebuia să aplice pedeapsa pentru păcatul lor (vițelul de aur), și totodată Dumnezeul milos (al legământului), care trebuia să acționeze în așa măsură încât Numele Său să fie glorificat chiar și prin eșecul poporului ales. Domnul mai apoi i s-a descoperit lui Moise zicând: “Domnul, Domnul Dumnezeu este plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și adevăr” (Ex.34:6). Aceasta nu însemna că păcatul nu mai era pedepsit ori că Dumnezeu a trecut cu vederea pur și simplu (vezi Ex.34:7), ci însemna că, pentru o perioadă de timp și pentru un scop anume, Dumnezeu, necondiționat de nimeni și nimic, a ales să arate milă întregii națiuni, după mijlocirea lui Moise.

Voința și alergarea nu trebuie privite ca niște iluzii ori inutilități, ci pur și simplu ele nu sunt cauza generatoare a milei.

9:18 a;ra ou=n o]n qe,lei evleei/( o]n de. qe,lei sklhru,neiÅ

Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea.

Versetul vine ca și o conluzie (astfel, așadar – a;ra ou=n ) la cele spuse mai înainte, i.e. împietrirea lui Faraon.

Cealaltă parte a libertății divine, pe lângă cea de a arăta milă, este cea de a împietri inima/voința cuiva. Câtă vreme se vorbește despre favor și milă divină, omul se simte în siguranță, dar când aude că Dumnezeu alege, în mod suveran, să “pietrifice” inima cuiva, se ridică întrebarea: “Cine poate sta împotriva voii Lui?” (9:19). Cu toate acestea nu trebuie să tragem concluzii pripite despre voința divină, pentru că apostolul îi asigură pe cititorii săi de faptul că Faraon a jucat și un rol pozitiv în schemă, i.e. arătarea puterii divine și slăvirea/vestirea Numelui Său (9:17).

Sunt două extreme care merită evitate în studiul Scripturii. Prima e supraaccentuarea milei divine, pentru ca mai apoi concluzia să fie: Dumnezeu e prea bun ca să condamne pe cineva la o nefericire veșnică. A doua e să faci din asprimea divină cauza (în acest caz, de exemplu) împietririi inimii lui Faraon.

Iudeii, în virtutea lor de popor ales, nu puteau să conceapă că ei pot fi obiectul judecății divine prin împietrire, asemenea lui Faraon. Cu toate acestea, prin căderea lor, alții au căpătat mântuire (partea pozitivă), i.e neamurile. Dumnezeu nu este surprins ori împiedicat prin împietrirea lui Israel în a-și duce la bun sfârșit planurile. Dumnezeu nu este mai puțin slăvit prin împietrirea lui Israel, pentru că alt popor va fi de acum beneficiarul milei Sale, ci Israel a pierdut ce avea mai scump, i.e. mila divină (cu siguranță pentru o vreme; vezi 11:29-32).

Împietrirea adusă de Dumnezeu nu cauzează insensibilitate spirituală, ci îi menține pe oameni în starea lor deja păcătoasă. Cu toate că mila și împietrirea sunt puse alături, ambele fiind acțiuni libere ale lui Dumnezeu, ele nu trebuie socotite ca echivalente. Mila e dată celor care nu o merită, pe când împietrirea e adusă peste cei care deja prin păcatul lor merită condamnare.

11:30 w[sper ga.r u`mei/j pote hvpeiqh,sate tw/| qew/|( nu/n de. hvleh,qhte th/| tou,twn avpeiqei,a|( 31 ou[twj kai. ou-toi nu/n hvpei,qhsan tw/| u`mete,rw| evle,ei( i[na kai. auvtoi. Înu/nÐ evlehqw/sinÅ

32 sune,kleisen ga.r o` qeo.j tou.j pa,ntaj eivj avpei,qeian( i[na tou.j pa,ntaj evleh,sh|Å

După cum voi odinioară n-ați ascultat de Dumnezeu, dar acum ați fost miluiți prin neascultarea acestora, tot așa și ei nu au ascultat acum, ca prin mila către voi, să fie miluiți și ei acum. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toți în neascultare ca să aibă milă de toți.

După ce apostolul vorbește despre faptul că Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său (11:1-5) ci și-a păstrat o rămășiță credincioasă, și după ce prezintă alunecarea lor (vv.7-28) și mântuirea neamurilor, încheie lungul discurs cu triumful milei/harului lui Dumnezeu, în ciuda a tot ce putea să facă omul. E un circuit care începe cu alegere și milă de sus, include nevrednicie și neascultare din partea omului, dar care se termină cu milă preaplină, atât de îmbelșugată pe cât era de mare nevrednicia neamurilor de a intra în legământ și neascultarea iudeilor în a rămânea în legământ.

Dumnezeu a închis omenirea întreagă în neascultare pentru că a știut că omul nu se poate mântui/milui pe sine, că nici o formă guvernamentală civică ori sistem etic nu poate lucra la mântuirea cuiva. Tocmai datorită faptului că nici iudeii, nici neamurile nu au fost în stare să-L aleagă pe Dumnezeu, Dumnezeu îi alege și-i eliberează din casa robiei, a.î. să nu mai fie robi ai păcatului. Pavel în capitolul 15:7-9, readuce aminte romanilor, că nu ei L-au primit pe Dumnezeu, ci Dumnezeu în Hristos adus neamurile la legământ; scopul și rezultatul acestei primiri fiind acela de a “slăvii pe Dumnezeu pentru mila Lui” (ta. de. e;qnh u`pe.r evle,ouj doxa,sai to.n qeo,n).

Dumnezeu nu dezrădăcinează măslinul pentru a planta altul în schimb, ci taie ramurile fără rod, altoiește altele în măslin, pentru ca în final chiar cele tăiate să fie din nou altoite în mediul lor natural. La ceea ce se pare că a renunțat apostolul în capitolul 9, principiul privilegiilor etnice în istoria mântuirii, face din nou referire în acest capitol.

Așadar neamurile nu pot să se laude în binecuvântarea primită, nici iudeii să dispere în împietrirea lor. Binecuvântarea neamurilor rezultă din harul primit, pentru ca judecata iudeilor, în fine, să ducă la har.

2.3.3. Concluzii

Pavel, care era conștient de faptul că a devenit apostol al Isus Hristos primind milă (1 Tim.1:13,16), în epistola sa către cei din Roma se străduiește să certifice faptul că mila lui Dumnezeu nu contrazice loialitatea Sa față de legământul făcut cu Israel (Rom. 9:15, 16, 18), chiar dacă acesta a neglijat proclamarea Evangheliei. Planul divin de mântuire e întru totul bazat pe milă, atât pentru neamuri (Rom.9:23 f,; 11:30; 15:9), cât și pentru iudei (11:31). Pretutindeni unde se face referire în epistolă la milă divină (cap. 9, 11, 15) e implicită desfășurarea milei în scopul mântuirii. Mila lui Dumnezeu este fapta/actul Său escatologic în istoria mântuirii prin Isus Hristos.

E clar din capitolele 9-11 că apostolul a agonizat mult datorită eșecului neamului său în a răspunde la Evanghelie. Cu toate că ei erau poporul sfânt, și cu toate că au respins Evanghelia, Pavel vede toate acestea ca fiind mici bucăți din planul mai mare al lui Dumnezeu. Astfel, tot răul aparent este folosit în așa fel de Dumnezeu, încât El să fie slăvit prin mila pe care o va revărsa, chiar peste cei ce nu vor să asculte. Păcatul și vina umană nu pot opri lucrarea milei, ci chiar ele determină ocazia prin care compasiunea puternică de sus să se manifeste.

Mila lui Dumnezeu constă în disponibilitatea Sa de a împărtăși simpatia cu cel nenorocit, stare și acțiune care izvorăște din chiar natura Sa. Mila, dragostea și harul Său nu sunt doar niște relații mecanice ori matematice, ci își au originea și locul chiar în “mișcarea inimii lui Dumnezeu.”

3. Justiția versus îngăduința în Romani. Concluzii preliminare.*

În acest capitol se propune a se analiza pe scurt (doar în câteva versete), felul în care apostolul Pavel și-a construit stilul de argumentare aproape în întreaga epistolă, atunci când era vorba de a prezenta un Dumnezeu drept, dar în același timp plin de dragoste. Aceste argumentări antitetice de multe ori reprezintă un punct culminant în paragraful propriu-zis (dovadă a importanței lor în epistolă).

De-a lungul epistolei sunt presărate versete (e.g. 6:23; 11:22) sau grupuri de versete (e.g. 2:3-5; 2:9-10; 9:22-23), care reflectă felul în care a conceput Pavel judecata și îndurarea, mânia și mila, ca trăind împreună și fiind adevărate simultan în planul lui Dumnezeu. Versetele care au fost analizate pe larg, nu vor fi dezbătute din nou, ci poate doar amintite. Dar am dori să vedem, cum anume e posibil ca ambele atitudini și fapte dumnezeiești să coexiste în așa măsură încât “El să rămână drept și totuși să îndreptățească pe cel din credința lui Isus.” Cum anume aduce Dumnezeu judecata și totuși se îndură, și cum se îndură de cineva, când ar trebui să-l condamne?

Se va supune examinării pe scurt, așadar, această antiteză în 3 texte din epistolă; prima e de la începutul epistolei (2:3-5), a doua din mijlocul epistolei (6:23), iar ultima e aproape de sfârșitul scrierii (11:22).

3.1. Versetele 3-5 din capitolul secund vorbesc despre încăpățânarea omului pusă în contrast cu îndelunga răbdare divină. Cu toate că omul stăruie în nepocăința inimii și cugetului, Dumnezeu îndură și îndură cu un scop, i.e. pentru a da vreme și loc răspunsului uman la bunătatea divină. Pavel scoate în evidență faptul că bunătatea divină precede/merge înaintea judecății aduse. Cu alte cuvinte, Dumnezeu face tot ce-I stă în putință (dă bogății de bunătăți, de îngăduință, de îndelungă răbdare) pentru a recupera pe cel împietrit, dar omul nu răspunde chemării divine. Omul nu prețuiește ci din contră disprețuiește tot ce înseamnă har ceresc.

3.2. Un al doilea text e cel din 6:23. Acesta însumează ca un corolar cele spuse mai înainte și totodată închide argumentul capitolului printr-un climax. Plata păcatului este moartea –“ta. ovyw,nia th/j a`marti,aj qa,natoj,” (i.e. plata pe care păcatul o plătește și nu plata pentru păcat), afirmă apostolul, preluând totodată imaginea unui general care distribuie solda celor de sub comanda lui (idee susținută și de versetul 13 unde o[pla se referă la arme). Moartea aici înseamnă absența unei vieți împlinite; adică o viață care e robită de scop, de însemnătate. Păcatul promitea viața, dar nu avea cu ce să plătească munca prestată în folosul ei, decât cu cu e mai rău, i.e. moarte.

În contrast cu plata păcatului, Pavel așează darul haric divin –“to. ca,risma tou/ qeou/.” Pe Dumnezeu nu-L vedem ca plătind salarii. Distincția izbitoare e inserată pentru a accentua faptul că păcătosul nu face nimic în a merita mântuirea. Viața veșnică –“zwh. aivw,nioj,” vine ca și darul liber al lui Dumnezeu, ori nu e oferită deloc. Păcătosul scăpat de la moarte e prezentat nu doar ca primind harul mântuirii ci al dobândirii, ca un bonus, al unei vieți fără de sfârșit, după cum mai întâi merita tocmai reversul, i.e. o moarte fără de sfârșit. Viața veșnică reflectă abundența în urma robiei sub patronaj divin (6:22). Aici apostolul e în mod deosebit preocupat de sfârșitul traseului, a celor două căi. Sfârșitul va decide până la urmă dacă e cineva evn Cristw/| VIhsou/ ori în qa,natoj.

Viața veșnică e prețuită la adevărata ei valoare doar atunci când e primită în dar, și numai atunci când s-a înțeles mai întâi plata păcatului. Doar atunci se va aprecia viața și harul, când se va înțelege drepturile păcatului de a aduce peste toți moartea. Doar atunci se va tânji după har ceresc, când se va simți, mai întâi, fiorul morții care planează peste toți cei păcătoși.

3.3. Un al treilea text se găsește în 11:22. Conjuncția ou=n concluzionează argumentul de mai înainte. Pavel cere celor din Roma să privească bunătatea și asprimea/severitatea lui Dumnezeu, și să vadă cum anume au fost ele demonstrate și ținute totodată în echilibru de El. Combinația reflectă un contrast fascinant de atitudini simultane. În echilibrul dintre particula me.n și conjuncția de., putem afirma că asprimea e consecința necredinței, pe când bunătatea divină precede răspunsul uman (la fel și în celelalte două texte exemplificate).

*Apostolul Pavel în toate cele trei locuri prevestește judecata și plata păcatului, în primul rând, pentru ca doar după ce a zugrăvit tabloul sumbru al pedepsei, să descrie lumina și bogăția milei și harului divin, făcute de cunoscut prin moartea și învierea lui Isus Hristos. Oferirea lui Isus Hristos ca ispășire pentru păcat înseamnă că atât justiția, cât și dragostea lui Dumnezeu au fost menținute. Dumnezeu, potrivit lui Pavel, este atât drept, cât și iubitor, și a dat El Însuși ceea ce pretinde.

Apostolul Îl vede pe Dumnezeu ca fiind puternic și atunci când își dezlănțuie mânia, și atunci când se abține din a lovi cu mânie. Dumnezeu nu e cu nimic mai puțin eficient în răbdarea, harul și mila Sa decât este în mânia Sa sfântă și dreaptă. Dragostea și mânia nu sunt atitudini incompatibile în aceeași persoană. Dragostea trebuie să conțină un element de gelozie față de persoana iubită și unul de reacție față de cea care respinge această dragoste. Iar mânia e necesară pentru a salvgarda conceptul dragoste divină pură.

Pavel aduce groază și prezintă starea firească/naturală a oricărui om fără Hristos (sub judecată și condamnare), pentru ca descriind starea deplorabilă a omenirii, omul, de aici înainte, să prețuiască cu toată ființa izbăvirea adusă prin Hristos. Apostolul nu începe cu o Evanghelie triumfalistă, ci cu una care închide tuturor gura, pentru a nu se

mai găsi pe limba nici unui om cuvinte care ar vorbi despre meritul/efortul uman în fața lui Dumnezeu. Efort uman fără de Hristos înseamnă moarte, “efort” divin (i.e. lucrarea lui Dumnezeu prin Isus Hristos) înseamnă viață.

Pavel îi “dovedește” (3:9) pe toți ca fiind sub păcat, pentru ca mai apoi toți să depindă de har ceresc, adică toți să fie la discreția lui Dumnezeu. Iar acest Dumnezeu, potrivit lui Pavel, e Unul milos, care a închis pe toți în neascultare ca să aibă (în final) milă de toți !

Concluzie

În lucrarea de față străduința principală a fost aceea de a prezenta Evanghelia mântuirii așa cum era predicată de Pavel (ținând cont de toate aspectele ei). Stilul comparativ sau antitetic al lucrării a fost adoptat nu pentru a delimita două acțiuni divine antitetice, ci pentru a vedea felul în care se completează și pentru a clarifica modul în care una trebuie înțeleasă prin lumina celeilalte. Datorită faptului că de multe ori în comentarii ori expuneri biblice, calitatea de judecător a lui Dumnezeu e neglijată, aici am încercat să restaurăm acest portret în linii puțin mai detaliate (i.e. am acordat mai mult spațiu) decât am descris calitatea Lui de a fi milostiv.

În alt loc, am vorbit despre cunoștințele pe care le-a avut apostolul în materie de artă literară, care nu erau puține, de retorică, de stilistică, de oratorie și felul în care aceste instrumente l-au ajutat în a creiona o epistolă extraordinară, nu scrisă pe fugă.

Am vrea însă pe scurt, în această concluzie, să privim la factorii motivatori și energizanți care l-au făcut să predice o asemenea Evanghelie. Pavel, în viața sa de după convertire, s-a dedicat la maximum în răspândirea Evangheliei, a.î. la un moment dat ajunge să spună că în Efes și în împrejurimi nimeni nu a fost lăsat de o parte de această veste; iar în Rom.15:19 afirmă că în multe locuri a “răspândit din plin Evanghelia lui Hristos.” Zelul său misionar și pasiunea care îi constrângea inima (2 Cor.5:14) cu siguranță s-a născut și a crescut atunci când a înțeles mai îndeaproape inima de Tată iubitor (Rom.1:7) a lui Dumnezeu față de “toate neamurile (1:5).”

Tatăl, care este Singurul Înțelept (16:27), la vremea hotărâtă și potrivită (Nuni. de. –3:21), L-a trimis pe Fiul Său ca să facă o slujbă de ispășire pentru întreaga rasa umană. Până atunci oamenii aveau o oarecare cunoștință despre El, mai vagă pentru barbari (cap.1), mai clară pentru iudei (cap.2-3, 9-11), dar niciodată nu s-a pomenit așa ceva ca Însuși Dumnezeu să se coboare (cap.10:6-7) și să aducă vestea împăcării lui Dumnezeu cu omul (cap.5:1-11).

Această Evanghelie era motorul care-l punea în mișcare pe apostol, el însuși fiind pus deoparte pentru Evanghelie (avfwrisme,noj eivj euvagge,lion qeou/ -1:1). Esența acestui mesaj se referă la Isus Hristos (peri. tou/ ui`ou/ auvtou/ -1:3), care va fi o pricină de binecuvântare “către toți și peste toți cei care au crezut (eivj pa,ntaj tou.j pisteu,ontaj -3:22),” și totodată o pricină de judecată (blestem) și cădere peste toți care nu au crezut (9:32-33) ce le-a fost descoperit de Dumnezeu.