Judecata In Recurs Si Efectele Ei Asupra Cazurilor DE Casare
INTRODUCERE
Lucrarea își propune o analiză mărunțită pe un subiect care, deși dezbătut în cercetările juridice de specialitate, mai ales în ultima perioadă de timp, urmărește actualizarea cât și dinamizarea demersului științific prin analizarea unor puncte de vedere pe care literatura în materie fie le-a marginalizat, fie le-a dat o interpretare discutabilă, dar și prin caracterul său aplicativ, examinând construcțiile juridice prin prisma realităților activității de judecată.
Lucrarea a fost structurată pe patru capitole, fiecare dintre ele având mai multe secțiuni.
Capitolul I se intitulează, „Noțiuni generale cu privire la recursul penal în reglementarea actuală în România” și se dorește a fi, o prezentare a coordonatelor generale ale instituției prin prisma, unor reproduceri de natură teoretică. Primele două secțiuni ale capitolului I cuprind definirea, trăsăturile și forma ce fac referire la recursul penal.
Recursul declarat împotriva hotărârii care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.385, iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.
Acest prim capitol se încheie prin prezentarea extremităților în care instanța de recurs procedează la verificarea hotărârii atacate sub aspectul respectării legii și al aflării adevărului.
Capitolul al II-lea denumit „judecata în recurs și efectele ei asupra cazurilor de casare” face o prezentare în ansamblu a principiilor de clasificare a cazurilor de casare, prezintă efectele declarației de recurs asupra fundamentelor de casare și analizează soluțiile pe care le pronunță instanța de recurs și consecințele produse de hotărâri ale instanței în funcție de temeiul de casare admis.
Ca și schelet de abordare distinct, au fost vizate pentru studiere situațiile stabilirii momentului de la care se pune în executare încheierea referitoare la măsurile preventive, care are o importanță practică deosebită, având în vedere consecințele pe care aceste măsuri le au asupra restrângerii libertății persoanei învinuitului sau inculpatului și în privința asigurării bunei desfășurări a procesului penal.
În acest capitol se pune accentul pe examinarea limitelor în care are loc judecarea recursului și subliniază elementele esențiale ale judecății în recurs.
Capitolul al III-lea numit „cazuri de casare în recurs rezultate din diverse aspecte ” descrie cazurile de casare rezultând din încălcarea normelor legale de procedură, cazuri de casare întemeiate pe încălcarea legii materiale penale și civile, cât și cazuri de verificare a situației de fapt reținute de instanța de fond
Examinând cele două forme ale recursului, consacrate în art. 3851-38519 Cod procedură penală, se poate spune că recursul penal reprezintă o cale de atac ordinară, exercitabilă în orice cauză penală, cu devoluție cu precădere în drept, admisibilă în cazurile prevăzute de lege, preponderent de reformare și accesibilă oricărei persoane.
Recursul în casație va reprezenta o cale extraordinară de atac, exercitată numai în cazuri excepționale, numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casație va reprezenta, în general, o cale de atac de anulare fiindcă tinde la obținerea casării sau anulării hotărârii atacate.
Ultimul capitol, capitolul IV, denumit „Studiu de caz privind jurisprudența C.E.D.O. la judecata în recurs” pledează pentru necesitatea adoptării unui nou Cod de procedură penală pentru integrarea, și în acest plan juridic, în Uniunea Europeană și prezintă câteva exemple de spețe întâlnite, problematica atacabilității sau neatacabilității cu calea de atac ordinară a recursului a unor hotărâri judecătorești ce fac trimitere la cazurile de casare.
O astfel de abordare, care face trimitere la un cadru care vizează viitorul, inclusiv sub raportul sistemului căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, motivația se regăsește în ideea că se vizează identificarea mai multor soluții pentru a îmbunătăți cadrul normativ și pentru a asigura o mai bună și unitară aplicare a legii în domeniul procesual penal.
Încheiem descrierea succintă prin a menționa că la realizarea lucrări s-a avut în vedere o documentare diversificată demonstrată printr-o bibliografie deosebit de bogată.
Capitolul I.
NOTIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA RECURSUL PENAL ÎN REGLEMENTAREA ACTUALĂ ÎN ROMÂNIA
1.1. Noțiunea, caracterizarea și finalitatea căii de atac a recursului
Judecata reprezintă cea mai importantă activitate procesuală, alături de urmărirea penală, se impune să se desfășoare în condiții care să asigure în profunzime legalitatea soluției, în conformitate cu realitatea faptelor și cu prevederile legii.
În cursul judecării cauzelor penale în prima instanță există posibilitatea de a se comite o greșeală în aplicarea justiției penale, existând posibilitatea comiterii de erori în corecta stabilire a faptelor și consecventa aplicare a dispozițiilor legale. În justiția represivă, perfecțiunea este un scop suprem greu, sau chiar imposibil de atins. Nu toate hotărârile judecătorești se sprijină pe adevărul incontestabil, cum de altfel nu toate hotărârile au la bază o corectă interpretare și aplicare a legii.
În conducerea justiției, ca în orice alt domeniu de activitate umană, în orice moment se pot comite erori generatoare de nedreptate, cu toate prevederile impuse de lege pentru a se asigura subiecților procesuali maximum de garanții în desfășurarea procesului penal, erorile nu vor fi întotdeauna evitate, ar fi absolut de neiertat ca acestea, odată comise, să se permanentizeze, chiar atunci când este posibil să se descopere existența lor.
Organizarea judiciară reglementată prin Legea nr. 304/ 2010 are ca obiect final realizarea asigurării respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei consacrate în documentele Internaționale, precum și garantarea respectării Constituției și a legilor țării, printre obiectivele de bază aflându-se și demersul instanțelor judecătorești în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, judecarea proceselor în mod imparțial și independent, fără nici o influență externă.
În îndeplinirea sarcinilor ce decurg din munca de judecată și a garanțiilor procesuale instituite, instanțele judecătorești pot să săvârșească și unele greșeli, fie din punct de vedere al stabilirii adevărului, fie din punct de vedere al aplicării legii în cazul dedus judecat, ajungându-se la pronunțarea unor hotărâri judecătorești care pot aduce prejudicii grave unor drepturi fundamentale ale justițiabilului, cu implicații negative asupra societății și a prestigiului de care trebuie să se bucure justiția.
Instituirea controlului judiciar prin intermediul căilor de atac decurge din necesitatea preîntâmpinării și înlăturării unor posibile erori de judecată și de soluționare instituții ale căror rațiune și finalitate sunt de realizare în condiții cât mai bune a actului de justiție, cu remedierea eventualelor greșeli ce s-ar putea strecura în hotărârile judecatorești și asigurarea unei aplicări uniforme a legii de către toate instanțele judecătorești.
Căile de atac se constituie ca „remedii procesuale în contra greșelilor ce s-ar putea ivi datorită părților sau judecătorilor în împărțirea dreptății”, controlul judiciar ce se desprinde din instanțele superioare în grad celei care a pronunțat hotărârea atacată alcătuiesc un mijloc de prevenire a încălcării legilor și a erorilor judiciare din partea judecătorilor fondului, în așa fel încât să se poată împiedica unele manifestări abuzive prin deconspirarea dispozițiilor procedurale și substanțiale.
Recursul penal însumează obiectivele căilor de atac, astfel în cât, în ipoteza observării unor încălcări ale legii și a unor erori de fapt, instanța controlului judiciar, prin casarea hotărârii atacate, va fi în stare să pronunțe o hotărâre legală și temeinică, ceea ce dă o formă determinantă instituției recursului și totodată un efect reparator, alcătuind astfel o importantă garanție" atât pentru stat, cât și pentru persoanele interesate în soluționarea legală și temeinică a cauzelor penale.
Sub aspectul reglementări Codului de procedură penală din 1936, recursul a păstrat caracterul de cale de atac de anulare, în așa mod, în cât, comiterea unei nulități de formă sau de fond determina casarea hotărârii. Sub aceste aspecte, Codul a specificat dreptul instanței de recurs, sub înfățișarea temeiurilor de casare reglementate, să decidă și casarea cu invocarea concomitentă a fondului, ca de altfel și schimbarea ori modificarea soluției instanței de fond.
Rezolvarea cauzei în mod direct de către instanța de recurs, a îmbibat recursului și trăsătura unei căi de atac de reformare. Codul din 1936 acorda în competența Curții de Casație puterea de a pronunța casarea hotărârii atacate fără a trimite cazurile arătate în art. 488, și anume:
● momentul în care prin hotărâre, învinuitul a fost condamnat pentru fapte neprevăzute de lege sau acoperite de autoritatea lucrului judecat, prescripție sau orice caz de stingere a acțiunii penale;
● momentul în care s-a primit o cale de atac introdusă peste termenul prevăzut de lege sau folosită de o persoană fără calitate;
● momentul în care decizia atacată este formată dintr-o dispoziție neadmisă de lege.
Articolul 489 a dedus posibilitatea curților de apel și a tribunalelor ca instanțe de casare să descrie în mod sugestiv și fondul atunci când pronunță soluția de admitere a recursului.
Astfel, caracterul de anulare al recursului era desemnat de cazurile de casare, care erau nulități de formă și de fond și cu precădere de anulare, în legătură cu soluțiile pe care le pronunță.
Foarte asemănător cu reglementarea din 1936, recursul în actuala reglementare stabilește o caracterizare complexă, realizând o diferențiere între cele două forme ale sale, cu caractere diferite, corespunzătoare cauzelor în care sunt pronunțate hotărâri susceptibile de apel și recurs și cele care sunt doar recurabile, forme ce declanșează o devoluție diferită.
Recursul promovat contrar sentințelor sau încheierilor primei instanțe, deși provoacă o devoluție completă a cauzei înrudită cu cea din apel, putându-se examina cauza sub toate aspectele de fapt și drept, iară a regăsi limitat la cazurile de casare prevăzute de art. 385, regulile de judecată și soluțiile pe care le poate da instanța de recurs nu se suprapun cu cele de la judecata în apel. În schimb, atunci când recursul succede apelului acesta realizează o devoluție limitată a cauzei, stabilită de cazurile de casare expres arătate de art. 385.
În literatura de specialitate juridică, recursul este explicat ca fiind o cale ordinară de atac prin care se pune în aplicare un control asupra hotărârilor date în apel sau, momentul în care legea prevede, și a celor date în primă instanță, dar fără drept de apel, numai cu privire la chestiuni de drept constând din respectarea legii de procedură în desfășurarea judecății și a legii materiale în soluționarea cauzei.
Reglementările din momentul actual al recursului se bazează pe ideea fundamentală că această cale de atac nu poate fi asemănătoare apelului, pentru că se exclude rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii de stabilire a adevărului care a avut loc în primele două grade de jurisdicție.
Pornind de la această argumentare, se susține ideea de lege ferenda, atunci când recursul succede apelului, acesta trebuie reglementat drept o cale extraordinară de atac, astfel încât includerea din momentul de față a instituției recursului printre căile ordinare de atac se îndepărtează de la menirea instanței de recurs de a se pronunța asupra chestiunilor de drept pe care le poate produce aplicarea legii la faptele constatate.
Cum fiecare ramură a dreptului reglementează un anumit domeniu al relațiilor sociale, dreptul procesual penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice ce conțin reguli procesuale și procedurale necesare bunei desfășurăe a acțiunii penale;
● momentul în care s-a primit o cale de atac introdusă peste termenul prevăzut de lege sau folosită de o persoană fără calitate;
● momentul în care decizia atacată este formată dintr-o dispoziție neadmisă de lege.
Articolul 489 a dedus posibilitatea curților de apel și a tribunalelor ca instanțe de casare să descrie în mod sugestiv și fondul atunci când pronunță soluția de admitere a recursului.
Astfel, caracterul de anulare al recursului era desemnat de cazurile de casare, care erau nulități de formă și de fond și cu precădere de anulare, în legătură cu soluțiile pe care le pronunță.
Foarte asemănător cu reglementarea din 1936, recursul în actuala reglementare stabilește o caracterizare complexă, realizând o diferențiere între cele două forme ale sale, cu caractere diferite, corespunzătoare cauzelor în care sunt pronunțate hotărâri susceptibile de apel și recurs și cele care sunt doar recurabile, forme ce declanșează o devoluție diferită.
Recursul promovat contrar sentințelor sau încheierilor primei instanțe, deși provoacă o devoluție completă a cauzei înrudită cu cea din apel, putându-se examina cauza sub toate aspectele de fapt și drept, iară a regăsi limitat la cazurile de casare prevăzute de art. 385, regulile de judecată și soluțiile pe care le poate da instanța de recurs nu se suprapun cu cele de la judecata în apel. În schimb, atunci când recursul succede apelului acesta realizează o devoluție limitată a cauzei, stabilită de cazurile de casare expres arătate de art. 385.
În literatura de specialitate juridică, recursul este explicat ca fiind o cale ordinară de atac prin care se pune în aplicare un control asupra hotărârilor date în apel sau, momentul în care legea prevede, și a celor date în primă instanță, dar fără drept de apel, numai cu privire la chestiuni de drept constând din respectarea legii de procedură în desfășurarea judecății și a legii materiale în soluționarea cauzei.
Reglementările din momentul actual al recursului se bazează pe ideea fundamentală că această cale de atac nu poate fi asemănătoare apelului, pentru că se exclude rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii de stabilire a adevărului care a avut loc în primele două grade de jurisdicție.
Pornind de la această argumentare, se susține ideea de lege ferenda, atunci când recursul succede apelului, acesta trebuie reglementat drept o cale extraordinară de atac, astfel încât includerea din momentul de față a instituției recursului printre căile ordinare de atac se îndepărtează de la menirea instanței de recurs de a se pronunța asupra chestiunilor de drept pe care le poate produce aplicarea legii la faptele constatate.
Cum fiecare ramură a dreptului reglementează un anumit domeniu al relațiilor sociale, dreptul procesual penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme juridice ce conțin reguli procesuale și procedurale necesare bunei desfășurări a procesului penal.
Cazurile de casare trebuie să vizeze numai situațiile de nelegalitate a hotărârii judecătorești, cu excluderea celor care includ controlul temeiniciei hotărârii recurate, control care se efectuează în reglementarea actuală sub mai multe aspecte, în cazul în care au fost sau nu administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, în cazul în care probele administrate au fost complet și corect apreciate, în cazul în care faptele și împrejurările reținute prin hotărâre coincid probelor și reflectă adevărul.
Posibila reglementare a recursului ca drept cale extraordinară de atac nu ar fi înlăturată dacă în formularea cazurilor de casare ce ar viza nelegalitatea hotărârii s-ar găsi unele aspecte ce ar conduce la verificarea laturii faptice legate de aflarea adevărului și a probațiunii.
Instanța de recurs are atribuția de a verifica doar viciile comise în desfășurarea procesului penal și în judecarea pricinii penale, menținerea acestor cazuri de casare care implică controlul temeiniciei hotărârii nu se justifică, din moment ce în cadrul judecății în fond (în prima instanță și apel) s-a dat o rezolvare a cauzei orientată spre stabilirea corectă a stării de fapt și, de aceea, o a treia constatare – sub aceleași aspecte — nu se impune și nu poate fi admisă pe calea ordinară a recursului, considerente ce determină aprecierea că aceste cazuri de casare, printr-o reglementare viitoare, ar trebui să cunoască o abrogare expresă.
În reglementarea actuală, comparativ cu apelul, care are un caracter mai restrâns, în sensul că unele hotărâri judecătorești date în prima instanță nu sunt susceptibile de apel, recursul este descris ca fiind o cale de atac comună, exercitabilă în toate cauzele penale prevăzute de lege, fiind în acord cu principiul constituțional înscris în art. 129, potrivit căruia „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.
Forma și regulile ce caracterizează limitele recursului obligă instanța de control judiciar să examineze numai motivele de casare aduse la cunoștință de partea referitoare strict la hotărârea pe care a recurat-o, fără a putea extinde investigația judiciară asupra altor motive și altor hotărâri, cu excepția cazurilor de casare care, potrivit art. 385 alin. (3), se iau în considerare și din oficiu.
Situația în care recursul este singura cale de atac, este abordată sub alt aspect, aceasta fiind ipoteza în care instanța de recurs se limitează la cazurile de casare expres prevăzute de art. 385, legiuitorul instituind astfel obligația în sarcina instanței de control judiciar ca, în afara temeiurilor invocate și formulate de recurent, să evalueze întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept, chiar dacă nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 385. Sub aspectul acestei reglementări, chiar instanța de control poate invoca din oficiu existența unor erori de natură să ducă la casarea hotărârii atacate.
Determinarea recursului ca fiind drept cale de atac de reformare este caracterizată de reexaminarea cauzei care este realizată de instanța ierarhic superioară celei ce a pronunțat hotărârea. Sub reglementarea Codului de procedură penală din 1936, recursul era descris ca fiind o cale de atac în anulare, întrucât, pe de o parte, cauza era devoluată numai în drept în temeiul unor nulități de fond și formă, iar, pe de altă parte, pentru că, după casarea (anularea) hotărârii atacate, cauza era transmisă spre rejudecare la prima instanță sau la instanța de apel și numai cu titlu de excepție exista posibilitatea modificării soluției de către instanța de recurs.
Recursul în momentul actual îmbină caracterul preponderent de cale de atac de reformare cu cel de cale de atac de anulare. Din studierea soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de recurs potrivit dispozițiilor înscrise în art. 385 pct. 2 lit. a)-d), se poate constată că, după casare, instanța poate proceda la soluționarea cauzei în fond, impunându-și soluția proprie, care poate fi diferită de cea prevăzută în hotărârea casată.
Casarea ce face trimitere spre rejudecare la o altă instanță este prevăzută numai pentru cazurile anume menționate la pct. 2 lit. c), care nu poate impregna – în genere – recursului caracterul unei căi de atac de anulare.
Comparativ cu totalitatea elementelor care se întrec în descrierea recursului penal și în acord cu reglementarea actuală, cea mai fidelă definire a recursului este cea de cale de atac ordinară, exercitabilă în orice cauză penală, cu devoluție preponderent în drept, admisibilă în cazurile prevăzute de lege și preponderent de reformare.
Această definiție, ce conține toate caracteristicile generale ale recursului, concluzionează și ideea potrivit căreia în cadrul acestei căi ordinare de atac instanța este îndrituită a efectua și unele verificări de fapt, și nu numai de drept, că este mai puțin formală în ceea ce privește cazurile de casare, putându-se adopta atât soluția de anulare, rât și cea de reformare a hotărârii atacate.
Căile de atac reprezintă remedii procedurale în contra greșelilor ce, eventual, s-ar putea ivi datorită parților sau judecătorilor în împărțirea dreptății, fiind absolut necesare în garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătorești greșite și, prin urmare, periculoase atât pentru cetățeni, cât și pentru autoritatea justiției. Acestea generează trecerea procesului penal prin două sau mai multe grade de jurisdicție pentru stabilirea adevărului și o corectă aplicare a legii penale.
Comparativ cu judecata în primă instanță, judecata în căile de atac constituie o posibilitate, în sensul că nu este obligatorie recurgerea la exercitarea acestora, astfel că soluția dată de instanța de prim grad jurisdicțional rămâne definitivă.
Căile de atac reprezintă mijloace legale cu ajutorul cărora se provoacă amplificarea procesului penal pentru efectuarea controlului judecătoresc asupra hotărârilor, în vederea preîntâmpinării greșelilor care se pot comite sau înlăturării celor existente, în activitatea jurisdicțională precedentă.
Noțiunea de competență desemnează dreptul și obligația unui organ judiciar de a desfășura o activitate procesuală într-o anumită cauză penală.
Formele competenței sunt clasificate în:
a) fundamentale: funcțională (ratione officii); materială (ratione materiae); teritorială (ratione locii);
b) subsidiare: personală; specială; excepțională
Judecata în căile de atac caracterizează, întotdeauna, o activitate de control judecătoresc care are rolul de a preîntâmpina greșelile care se pot comite într-o activitate jurisdicțională și de a le repara pe cele comise cu ocazia judecăților precedente. De regulă se realizează, de către instanțe superioare celor care au dat hotărârile atacate, deoarece, de principiu, însăși ideea de control exclude posibilitatea verificării activității de către același organ care a efectuat-o.
Utilizarea căilor de atac face ca derularea activității procesuale să-și reia cursul care se integrează în cadrul aceluiași unic proces penal.
Întemeierea unui control pe modul cum s-a judecat ori soluționat o cauză reprezintă, în primul rând, o modalitate de prevenire a încălcării legii și a erorilor judiciare, deoarece știindu-se controlați, judecătorii vor căuta să procedeze după lege și să dea soluții corecte.
Desființarea unei hotărâri judecătorești lasă, de regulă, cauza penală în curs de judecată, deoarece trebuie schimbată hotărârea desființată cu o altă hotărâre judecătorească, astfel, calea de atac, capătă forma un mijloc reparator, un remediu procesual, cu ajutorul căruia se asigură o soluționare justă a cauzelor penale. În acest sens, instanța de judecată, o dată cu desființarea hotărârii atacate, o poate substitui cu o altă hotărâre prin care se soluționează corect și legal cauza.
1.2. Trăsături și forme de sesizare a instanței cu referire la recurs
Pentru ca o cale de atac să poată fi admisă și exercitată trebuie să îndeplinească simultan anumite condiții ce rezultă din reglementările procesuale penale în acest sens.
Exercițiul oricărei căi de atac trebuie să îndeplinească următoarelor cerințe:
– să existe o hotărâre judecătorească (act jurisdicțional) pentru ca în caz contrar, lipsește însuși obiectul căii de atac.
– calea de atac să fie prevazută de lege. Nu poate fi exercitată o cale de atac decât dacă este prevazută posibilitatea folosirii ei.
– persoana care are dreptul de a ataca hotărârea să aibă interesul direct. Pentru a putea ataca hotărarea este necesar ca persoana căreia legea îi recunoaște în mod abstract acest drept să aibă interesul direct de a se folosi de calea de atac.
– calea de atac să fie exercitată în termen legal. Termenul de exercitare este, de regulă, peremptoriu (fix), depășirea acestuia conducând la decăderea din exercițiul dreptului de a folosi respectiva cale de atac. Există, însă, și căi de atac ( de regulă, cele extraordinare ) care nu sunt supuse vreunui termen, putând fi exercitate oricând.
În majoritatea cazurilor, judecata parcurge mai multe etape, de la instanța de fond către instanțele de grad superior. Aceste etape parcurse de judecata unei cauze penale poartă denumirea de jurisdicție.
Legea stabilește numărul gradelor de jurisdicție. Când împotriva acesteia se poate exercita atât apelul și după aceea și recursul vor fi trei grade de jurisdicție. Când se poate exercita doar recursul, deci numai o singură cale de atac, vor fi numai două grade de jurisdicție.
Etapa principală a judecății este judecata în primă instanță care cuprinde pe lângă administrarea probelor și dezbaterile judiciare cu privire la fapta și vinovăția inculpatului și soluția ce se obține din acestea. Fără judecata în primă instantă nu se concepe rezolvarea laturii penale și civile a procesului penal. La judecata în primă instanța participă parțile, procurorul în calitate de reprezentant al Ministerului Public și alți subiecți procesuali.
Modul de organizare a judecății în primă instanță este, cercetarea judecătorească, în care se administrează probele, dezbaterea judiciară, în care Ministerul Public și partea vătămată susțin învinuirea, partea civilă susține pretențiile civile iar inculpatul și partea responsabilă, în limitele laturii la care participă, le combat.
Deliberarea reprezintă momentul în care instanța va aprecia materialul probator al cauzei și chestiunile de drept și va pronunța hotărârea. Pronunțarea hotărârii va fi adusă la cunoștință părților și publicului. Hotărârea primei instanțe poartă denumirea de sentință penală, iar în ea se regasește rezolvarea acțiunii penale și a celei civile.
După terminarea judecatății în prima instanță există două posibilități, aceasta să rămână definitivă prin neexercitarea căii de atac ordinare prevăzute de lege sau împotriva acesteia să se exercite calea de atac.
Căile de atac ce se pot exercita asupra unei hotărâri penale nedefinitive și se numesc căi ordinare. Legislația actuală consacră două căi de atac, apelul și recursul. Căile extraordinare de atac sunt reprezentate de contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare și recursul în interesul legii.
Referitor la organizarea instanțelor judecătorești, există mai multe sisteme de organizare.
Instanțele penale și civile sunt organizate după principiul unității justiției civile și a celei penale sau al separației acestora. În componența sistemului condus de principiul unității, judecătorii din cadrul unei instanțe pot judeca atât cauze penale cât și civile. În componența sistemul separației judecătorii sunt specializați pe ramuri de drept.
O altă formă de organizare este într-un sistem unic de instanțe și toate instanțele sunt grupate într-un ansamblu, pe grade ierarhice, și au o singură instanță supremă și sistemul plural de instanțe judecătorești ceea ce admite separarea instanțelor în mai multe ansambluri, fiecare cu tot atâtea instanțe supreme în vârful ierarhiei.
Instanțele judecătorești mai pot fi împărțite în ordinare sau de drept comun, speciale, politice și extraordinare. Art. 10 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, stabilește aceste instanțe în judecătorii, tribunalele, curțile de apel, Curtea Supremă de Justiție.
În cadrul actualei reglementări în România funcționează instanțe ordinare (de drept comun), anume cele civile, și instanțe speciale, cele militare. Instanțele militare judecă numai cauzele penale stabilite printr-o competentă de excepție fată de instanțele civile.
Instanțele ordinare (civile) sunt alcătuite din trei verigi sau nivele, judecătoriile, tribunalele, curțile de apel. Instanțele militare au și ele în componență trei verigi tribunalele militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel.
Curtea Supremă de Justiție este instanța supremă din vârful piramidei care subordonează din punct de vedere ierarhic celelalte instanțe.
Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecată cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
♦ Trăsături ale recursului
Recursul reprezintă o cale de atac ordinară, ca și apelul, așa încât se efectuează la un termen fix, stabilit de lege (de regulă 10 zile) și împiedică hotărârea din ultimul grad de fond să capete o formă definitivă și executorie.
Recursul reprezintă o cale de atac exclusivă de drept, întrucât provoacă un control parțial, numai în drept, se reia în discuție nu întreaga cauza, ci numai chestiunile de drept și pentru motive bine determinate. Recursul poate avea loc numai pentru nulități de fond și formă, pentru erori de drept substanțiale (materiale) și procesuale (formale). Starea de fapt nu este supusă controlului instanței de recurs.
Recursul reprezintă o cale de atac de anulare, fiindcă se îndreaptă spre obținerea casării sau anulării hotărârii atacate.
Recursul reprezintă calea de atac ireventioasă și se adresează unor instanțe judecătorești superioare (tribunal, tribunal militar teritorial, Curtea de Apel, Curtea Militară de Apel și Curtea Supremă de Justitie).
Recursul nu pune în mișcare o judecată nouă a cauzei în fond, el reprezintă o verificare a hotărârii atacate pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de recurs. Instanța de recurs este obligată să se pronunțe numai asupra motivelor de recurs, invocate de procuror și de părți.
Recursul reprezintă o cale de atac ușor accesibila. Orice hotărâre penală a instanței de apel și a primei instanțe care nu este supusă apelului poate fi atacată cu recurs, de către oricare parte din proces, în termen fix și cu forme procesuale simple. Accesul liber al oricărei parți la folosirea acestei căi de atac este ușurat de regulă neagravării situației în propriul recurs (non reformatio in peius).
Instanța de recurs are forța de a desființa hotărârea primei instanțe pentru lipsurile pe care le prezintă, și a soluționa ea însăși cauza în conformitate cu legea și adevărul.
În doctrină s-au făcut clasificări ale căilor de atac, având la bază diferite criterii. Acestea sunt: caracterul nedefinitiv sau definitiv al hotărârii atacate; întinderea obiectului diverselor căi de atac; consecințele sau rezultatele la care poate conduce folosirea acestora; natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc în cadrul exercitării căii de atac.
Căile de atac se clasifică după mai multe criterii:
♦ După caracterul hotărârii atacate, căile de atac sunt, nedefinitive sau definitive:
○ Căile ordinare sunt caracterizate ca fiind acele căi prin care se atacă o hotărâre judecătorească nedefinitivă, deci înainte ca hotărârea atacată să fi intrat in puterea lucrului judecat. În procesul penal român întâlnim căi de atac ordinare apelul și recursul.
○ Căile extraordinare reprezintă acele căi prin care se atacă o hotărâre judecătorească definitivă, care a intrat în autoritatea lucrului judecat. Codul de procedură penală român a stabilit ca fiind căi de atac extraordinare, contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare și recursul în interesul legii.
♦ După întinderea obiectului întâlnim următoarele forme de căi de atac:
○ Căile de atac comune sunt acele căi ce pot fi folosite în toate cauzele penale indiferent de natura acestora, prin urmare recursul reprezintă unica cale de atac ce poate fi folosită împotriva oricărei hotărâri judecătorești.
○ Căile de atac speciale sunt caracterizate ca fiind acele căi ce pot fi utilizate, în mod limitat, numai în anumite cauze penale. Atât apelul, cât și căile de atac extraordinare sunt căi de atac speciale, ele se folosesc numai împotriva anumitor hotărâri judecătorești sau numai în anumite cazuri.
♦ După cosecințele pe care le produc, căile de atac sunt:
○ Căi de atac de reformare, cu alte cuvinte, soluția instanței de rang inferior este infirmată de instanța de control judiciar care pronuntă o cu totul altă soluție după efectuarea controlului de fapt și de drept a hotărârii judecătorești inițiale. Punerea în aplicare a oricărei căi de atac se soluționează prin respingerea sau prin admiterea ei. Reformarea se produce atunci când o instanță superioară, în urma controlului efectuat, în fapt și în drept, asupra hotărârii unei instanțe inferioare, o infirmă și dă o altă rezolvare cauzei. Reformarea atrage după sine constatarea că la instanța care a dat hotărârea atacată s-au săvârșit greșeli, iar existența acestora, de regulă, din însăși materialele aflate la dosarul cauzei. Apelul reprezintă o cale de atac de reformare, iar recursul reprezintă o astfel de cale numai în cazurile în care hotărârile judecătorești nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel.
○ Căi de atac de anulare, se practică în momentul în care infirmarea hotărârii judecătorești dată de instanța inferioară privește numai probleme procedurale, fără a se intra în fondul pricinii de către instanța de control judiciar.
Anularea se produce în cazul în care instanța superioară, controlând hotărârea instanței inferioare, declară fără efect acea hotărâre, pentru omiterea sau încalcarea unor dispoziții sancționate cu nulitate, fără a verifica aspectele privind fondul cauzei. Căile de atac în anulare se prezintă sub forma recursului, recursul în anulare și contestația în anulare.
○ Căile de atac de retractare, se confruntă cu o analiză în sensul infirmării propriei hotărâri judecătorești de către aceeași instantă, datorită unor fapte sau împrejurări de fapt noi, necunoscute la data soluționării cauzei penale. Retractarea are loc atunci când hotărârea judecătorească atacată este infirmată – de către aceeași instantă care a pronunțat-o – în urma invocării și dovedirii unor situații noi care, ar fi fost cunoscute în momentul soluționării cauzei, ar fi dus la o altă soluție.
Situațiile în care se justifică folosirea căilor de atac de retractare pot consta în: descoperirea infracțiunilor de mărturie mincinoasă, falsul în declarații, falsul în înscrisuri, uzul de fals care au servit ca temei al hotărârii atacate sau când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia. Calea de atac tipică este revizuirea.
● Cai de atac după natura chestiunilor asupra cărora se exercită controlul judecătoresc intâlnim:
○ căi de atac de fapt, cum sunt apelul și revizuirea, în care cauza este supusă în întregime unei noi judecăți de către instanța de control, efectul devolutiv fiind total.
○ căi de atac de drept, ca recursul și contestația în anulare, efectul devolutiv fiind limitat numai la chestiuni de drept.
Cu ajutorul Codului de procedură penală din 1864, recursul a fost reglementat în cadrul celor trei căi ordinare de atac, pe lângă opoziție și apel, fiind o cale de atac de anulare a hotărârilor judecătorești, controlul instanței de casare fiind limitat numai la lipsurile ce decurgeau din încălcarea legii, fiind exclusă posibilitatea examinării celor referitoare la chestiunile de fapt.
Conform cu aceste reglementări, în doctrină s-a constat că „chestiunile de fapt nefiind supuse unei reglementări legale apriorice, implicit nu pot forma o cauză de nulitate și, ca atare, nu sunt susceptibile de a fi deduse prin recurs înaintea instanței de casare”. Prima instanță și instanța de apel erau „suverane” în administrarea probelor, astfel că reținerea vinovăției sau a nevinovăției inculpatului era scoasă de sub controlul instanței de casare, aceasta din urmă putând desființa hotărârea atacată doar în caz de constatare a încălcării vreunei dispoziții de procedură, fiind exceptată posibilitatea desființării hotărârii pentru situația în care s-ar fi constatat că faptele reținute nu sunt conforme realității.
Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauza, pe bază stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanță va dispune că părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordonă chiar dacă părțile se împotrivesc.
1.3. Cronologia reglementării recursului în dreptul procesual român
Conform Codului de procedură penală din 1864, instanța de recurs avea doar atribuții în verificarea respectării legii de procedură penală și a legii substanțiale de către instanța de fond, cu posibilitatea ca, în ipoteza în care s-ar fi constatat o violare a legii, să anuleze hotărârea instanței de fond.
În conținutul Codului, sintagma „violarea legii” face referire la lipsa de competență, violarea formelor procesuale, greșita aplicare a legii în ceea ce privește pedeapsa, omisiunea de a se pronunța asupra unei cereri referitoare la un drept sau o facultate dată de lege părților sau procurorului, deoarece hotărârea nelegală era „anulată” de instanța de recurs, se află concluzia cum că violarea legii procesuale ori materiale constituie o nulitate procesuală, ceea ce include și nulitatea hotărârii recurate. Controlul judiciar al instanței de recurs nu putea fi exercitat decât în temeiul motivelor scrise, iar în cazul în care recursul nu era motivat, instanța de casare era forțată să-l anuleze, având și posibilitatea de a verifica dacă hotărârea atacată era sau nu legală.
Legea Curții de Casație din 1925, prin art. 36 alin. (3), deducea un număr mare de cazuri de anulare, care făceau referire, atât la violarea legii care alcătuia reaua instanței, pronunțarea hotărârii de alți judecători decât cei care au judecat, lipsa capacității funcționale a unuia sau a mai multora dintre judecătorii care au judecat, necompetența, nemotivarea, omisiunea esențială, violarea regulilor substanțiale de drept sau a formelor esențiale, excesul de putere și eroarea grosieră de fapt, cât și la violarea unor principii de drept ca, neaplicarea regulii non bis in idem, ultra peltici, non reformat io in pejus.
Codul din 1936 stabilea, că nu erau supuse apelului hotărârile pronunțate în primă și ultimă instanță de fond de judecătorii în cazul unor contravenții și delicte silvice, precum și cele pronunțate de tribunale și curțile de apel în materie de infracțiuni denumite crime de legea penală.
Contrar acestor hotărâri nu exista decât calea de atac a recursului, care era de ordin constituțional în raport cu prevederile Constituției din 1923. Instanța de recurs îndeplinea controlul judiciar în limitele în care a fost învestită prin recursul declarat și numai pe baza motivelor formulate de recurent. Privind aceste aspecte, prin art. 474 C. proc. pen. se identifica cu ajutorul instanței de recurs un rol activ facultativ, în înțelesul că acorda acesteia dreptul de a examina din oficiu anumite lipsuri ale hotărârii atacate, fără a înfința prin aceasta o obligație. Textul permitea instanței de recurs să cerceteze din oficiu un număr restrâns de nulități prevăzute de lege (8 nulități de formă, 9 nulități de fond și 2 motive speciale de recurs) și să caseze hotărârea atacată în temeiul acestora.
Prin Codul din 1936 sa stabilit și posibilitatea extinderii efectelor admiterii recursului unui inculpat și cu privire la coinculpații care nu declaraseră recurs, în cazul în care hotărârea era casată pe motiv că infracțiunea nu există, că este prescrisă sau amnistiată ori că urma să primească o calificare mai ușoară.
În ceea ce privește soluțiile pronunțate de Curtea de Casație ca instanță de recurs, regula era cea a casării cu trimitere către o nouă judecată, casarea, iar trimitere era autorizată doar în momentul când la faptele reținute prin hotărârea instanței de fond urma să se realizeze aplicarea normei legale corespunzătoare.
Curtea de apel și tribunalul aveau posibilitatea ca în urma casării să evoce fondul, moment cu care se putea pronunța orice soluție de fond, posibilitate care era redusă, deoarece tribunalele judecau în recurs contravențiile, iar curțile de apel judecau un număr mic de delicte.
Codul din 1936 a fost foarte mult restructurat prin Legea nr. 345 din 29 decembrie 1947 și, ca urmare, republicat la 13 februarie 1948.
Reglementarea recursului în tiparul din 1948 păstrează unele elemente ale reglementării anterioare, în înțelesul că au fost deduse 17 nulități care puteau atrage casarea hotărârii, divizate în nulități de formă și fond, precum și două motive speciale de recurs, ceea ce ținea în bună stare recursului un control preponderent în drept.
Cu ajutorul art. 379 C. proc. pen., așa cum a fost modificat, a fost precizată o singură cale de atac ordinară, recursul deoarece opoziția și apelul au fost desființate. Din această cauză, anumite cazuri ale opoziției au fost preluate de recurs, controlul de fond realizat de apel a fost trecut asupra recursului. Reforma judiciară, ce a fost pusă în aplicare de la 1 martie 1948, a instituit obligativitatea rolului activ al instanței de recurs prin efectuarea controlului judiciar integral asupra hotărârii atacate.
Deținând competența de a efectua un control integral în fapt și în drept, instanței de recurs i s-a dat dreptul de a face o apreciere proprie a probelor administrate, iară a fi limitată doar la situația procesuală a inculpatului-recurent, ci a tuturor inculpaților din cauză, chiar dacă nu declaraseră recurs.
Reglementarea din 1948, prevdea ca instanța de recurs să aibă un rol activ obligatoriu, deoarece trebuia să examineze din oficiu întreaga cauză, sub aspectul stabilirii situației de fapt, cât și al respectării legii, sub aspectul tuturor temeiurilor de casare, chiar dacă nu fuseseră formulate de părți, precum și cu privire la inculpații care nu au declarat recurs, cu posibilitatea de a desființa sau modifica hotărârea atacată dacă aceasta era în folosul lor (art. 383 C. proc. pen.).
Rolul activ al instanței de recurs în controlul din oficiu a întregii cauze era îngreunat, întrucât dispozițiile art. 395 C. proc. pen., la care se făcea trimitere în ceea ce privește temeiurile de casare, cuprindeau 8 nulități de formă, 9 nulități de fond și 2 motive speciale de recurs, astfel că numărul mare și condițiile cerute spre îndeplinire de aceste nulități îngreunau uneori încadrarea lipsurilor pe care le prezenta hotărârea atacată într-unul din temeiurile de casare prevăzute de lege.
Exercitarea rolului activ al instanței de recurs în analizarea legii procesual penale cunoștea doar o singură restrângere, prevăzută de dispozițiile art. 398 C. proc. pen., care deduceau că numai nulitățile de care sunt atinse lucrările sau hotărârile instanței de fond puteau atrage casarea hotărârii, fiind exclusă verificarea încălcării legii penale substanțiale și procesuale din cursul instrucției penale.
Reglementarea recursului a cunoscut o îmbunătățire continuă și în perioada 1948-1968. În anul 1952, prin Legea de organizare judecătorească nr. 5 din 19 iunie 1952, s-a adus o importantă transformare reglementării recursului, influențată de legislația procesuală sovietică, art. 400 C. proc. pen. căpătând un conținut mai larg, conform căruia în judecarea recursului, instanța era forțată să controleze temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și să examineze din oficiu toate temeiurile de casare prevăzute de art. 395 C. proc. pen. Această dispoziție formula lărgirea obiectului recursului de la chestiunile de drept și la chestiunile de fapt, deoarece controlul judiciar realizat de către instanța de recurs se efectua atât asupra respectării legii, cât și asupra modului în care au fost stabilite faptele și împrejurările de fapt de către prima instanță.
Deoarece prin dispozițiile art. 395 C. proc. pen. se deduceau nulitățile de formă, de fond și motivele speciale de recurs, teoria și practica judiciară au acționat la încadrarea acestora în două temeiuri generale de casare – nelegalitate și netemeinicie, anumite nulitățile de formă și de fond fiind analizate ca forme ale nelegalității sub aspect procedural sau substanțial, iar altele ca aspecte de netemeinicie.
În același timp, s-a observat că, în situația casării hotărârii atacate, instanța de recurs nu mai avea dreptul să soluționeze cauza în fond dacă era necesară administrarea de probe noi, schimbarea situației de fapt reținute de prima instanță sau agravarea situației inculpatului, ci era obligată în acele cazuri să o trimită spre rejudecare la prima instanță.
Soluția formulată în prima instanță de recurs era casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, iar ca excepție era prevăzută soluția casării cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei, dacă aceasta era în favoarea inculpatului și nu era necesară schimbarea situației de fapt.
Datorită îmbunătăâirii legislației în materia recursului penal, survenită în anul 1955 prin Decretul nr. 227 din 14 iunie 1955, textul art. 400 C. proc. pen. a fost modificat, fiind introduse și art. 400 și art. 400 C. proc. pen., iar art. 395, ce cuprindea temeiurile de casare (grupate în nulități), a fost abrogat în mod expres.
Ansamblu de ideii generale asupra temeiurilor de casare, ceea ce a dat formă recursului ca fiind o cale de atac ordinară de tip nou. Potrivit art. 400 C. proc. pen., instanța controla legalitatea hotărârii, „examinând dacă în cursul procesului penal au fost respectate toate dispozițiile legale care garantează stabilirea adevărului material sau care asigură drepturile părților și dacă soluția dată corespunde prevederilor legii”. În baza art. 400 C. proc. pen., instanța controla în mod serios hotărârii, „examinând dacă au fost administrate toate probele necesare pentru stabilirea adevărului material, dacă probele administrate au fost complet și just apreciate, dacă faptele și împrejurările menținute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material complet și suficient întemeiat și dacă soluția este justă”. Din stabilirea celor două caracteristici ale hotărârilor judecătorești – legalitatea și temeinicia – se prevedeau și temeiurile de casare, care alcătuiau nerespectarea cerințelor formulate de lege.
În obținerea scopului procesului penal, prin art. 400 alin. (2) C. proc. pen. s-a instituit obligativitatea rolului activ al instanței de recurs, în sensul că aceasta, în exercitarea controlului judiciar, nu se mărginea doar la analizarea temeiurilor de casare și a cererilor formulate prin recurs, ci era obligată să examineze cauza sub toate aspectele privitoare la legalitate și temeinicie
Pe o treaptă superioară a fost reglementat și efectul extensiv al recursului. Dacă în reglementarea anterioară instanța putea extinde efectele recursului declarat de un inculpat numai în favoarea altor inculpați care nu declaraseră recurs, prin modificarea din anul 1955, efectul extensiv era produs indiferent de persoana care a declarat recurs, fiind determinat de declarația de recurs a uneia din părți, hotărârea atacată fiind casabilă și în favoarea altor persoane decât inculpații, chiar dacă aceștia nu declaraseră recurs ori recursul declarat nu se referea la ele.
Structura judecății recursului a primit o modificare importantă în anul 1957, în sensul că s-a acordat instanței de recurs dreptul de a modifica situația de fapt reținută prin hotărârea atacată, ca urmare a unei noi aprecieri date probelor administrate la prima instanță și a înscrisurilor noi depuse în recurs. Astfel, spre deosebire de reglementarea din 1948, în reglementarea dată în 1957 cu privire la soluțiile pe care le putea pronunța instanța de recurs, soluția casării cu reju- decarea cauzei în fond și administrarea de probe devenise regula în materie, iar excepția era conturată prin soluția casării cu trimitere spre rejudecare, excepție limitată doar la două cazuri prevăzute de lege: când a fost săvârșită o nulitate absolută ori când prima instanță nu soluționase fondul cauzei.
Codul de procedură penală din 1968 a instituit un control judiciar integral de către instanța de recurs, atât asupra respectării dispozițiilor legale, cât și asupra modului în care prima instanță a reținut faptele cauzei. Perfecționarea reglementării a creat dreptul instanței de recurs de a verifica hotărârea recurată atât sub aspectul legalității, cât și al temeiniciei acesteia, dar și verificarea întregii activități de urmărire penală și de judecată care a dus la luarea hotărârii.
Garanțiile de judecată în recurs au fost întărite în anul 1968 atât în declararea, cât și în susținerea recursului în fața instanței de control judiciar. Astfel, art. 361 a instituit regula potrivit căreia toate hotărârile de fond ale primei instanțe erau supuse recursului, fiind recunoscut dreptul inculpatului de a declara recurs separat și împotriva încheierii prin care s-a luat o măsură preventivă împotriva sa de către prima instanță.
In reglementarea din 1968 a fost lărgită și sfera persoanelor cărora legea le recunoștea dreptul de a declara recurs. Astfel, în afară de procuror și de părți, s-a conferit dreptul la recurs și martorilor, experților, apărătorilor cu privire la cheltuielile cuvenite, precum și persoanelor cărora le-au fost vătămate interesele legitime prin hotărârea primei instanțe [art. 362 lit. e)]. Totodată, a fost recunoscut dreptul inculpatului de a declara recurs în ceea ce privește temeiul achitării ori al Încetării procesului penal, iar ca atenuare a sancțiunii decăderii din dreptul de recurs, s-a reglementat, pe lângă recursul peste termen, și o nouă instituție, a repunerii în termenul de recurs.
Au fost modificate prevederile referitoare la modul în care recurenții își puteau formula motivele de recurs, în sensul că acestea puteau fi depuse în scris, până în ziua judecății, fiind posibilă și dezvoltarea acestora oral în ședința de judecată, iar redactarea motivelor de recurs nu mai impunea o anumită formulare, fiind posibil ca oricare din temeiurile de casare să poată fi invocat și din oficiu de instanța de recurs în baza principiului rolului său activ.
Au fost introduse și noi garanții și în legătură cu susținerea recursului de către părțile care l-au declarat, recunoscându-se dreptul de apărare a inculpatului aflat în stare de deținere de a fi prezent la judecarea cauzei sale.
În ceea ce privește soluțiile pe care le putea pronunța instanța de recurs, reglementarea din 1968 a instituit ca regulă puterea instanței de a da o nouă apreciere probelor administrate și de a soluționa cauza în fond prin schimbarea sau modificarea situației de fapt. Soluția de casare cu trimitere spre o nouă judecată la prima instanță ori cu restituirea cauzei la procuror pentru refacerea sau completarea urmăririi penale era dispusă doar în cazul constatării existenței vreunei nulități absolute în efectuarea unui act de urmărire penală sau de judecată la prima instanță ori atunci când nu s-a soluționat fondul cauzei.
Până la reglementarea prezentă, recursul a funcționat în procedura penală română ca o cale de atac de reformare în fapt și în drept, îndreptată împotriva hotărârilor nedefinitive în vederea verificării legalității și temeiniciei hotărârii.
Prin Legea nr. 45/1993 s-a dat recursului o nouă semnificație asemănătoare Codului de procedură penală din 1936 (anterioară reformei din Î948), fiind reglementat doar pentru verificarea exactei aplicări a legii, fară a intra în analiza fondului cauzei. Urmare a modificărilor și completărilor Codului de procedură penală aduse prin Legea nr. 356/2006, în prezent art. 385 prevede un număr de 21 cazuri de casare. De la restructurarea instituției recursului, ca urmare a introducerii apelului – 1993 cazurile de casare înscrise în art. 385 pct, 6 și 21 au suferit o modificare de conținut, ulterior fiind inclus printre cazurile de casare și punctul 17] referitor la „violarea legii”.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 207/20001, s-au adus modificări pct. 14, reglementare suspendată de la 1 ianuarie 2001 conform O.U.G. nr. 294/20002, care prin Legea nr. 456/2001 a fost abrogată.
Articolul 385 pct. 18 a fost abrogat prin O.U.G. nr. 207/2000, reglementare suspendată cu începere de la 1 ianuarie 2001 conform O.U.G. nr. 295/2000 și care a fost abrogată prin Legea nr. 456/2001, astfel că temeiul de casare înscris în pct. 18 și-a păstrat același conținut avut inițial.
În prezent, prin Legea nr. 356/2006 s-au adus modificări de conținut și cazurilor de casare înscrise la pct. 7, 12, 18 ale art. 385, iar cazul de casare prevăzut la art. 171 a fost abrogat în mod expres.
1.4. Extremitățile în care instanța de recurs procedează la verificarea hotărârii atacate sub aspectul respectării legii și al aflării adevărului
Reglementarea distinctivă recursului față de apel în ceea ce privește extremitățile în care instanța de control judiciar acționează la verificarea hotărârii atacate sub aspectul respectării legii și a adevărului a fost determinată prin Legea nr. 45/1993, de revenirea legislației noastre de procedură penală la sistemul celor două căi de atac ordinare succesive, respectiv apelul și recursul.
Apelului i s-a recunoscut un caracter devolutiv integral, care stârnește o nouă judecată în fond a cauzei, în sensul prevederilor art. 371 alin. (2), cu trimitere la persoana care a declarat apelul și la persoana la care se referă declarația de apel, în raport cu calitatea pe care o are apelantul în proces, instanța de verificare judiciară este constrânsă să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, pe când în cazul recursului, casarea hotărârii atacate poate fi atrasă numai în cazul unor erori grave de fapt și de drept pe care legea le provoacă.
Existând cauze care trec prin două căi de atac ordinare, era absolut necesar și normal să se facă o delimitare între devoluția apelului ca primă cale de atac și devoluția recursului ca o cale de atac ce intervine după ce pricina a trecut prin judecata din apel. Cauza fiind examinată în faza apelului din toate punctele de fapt și de drept, este absolut normal ca recursul să organizeze calea de atac ce devoluează cauza numai în drept, pentru că nu orice nemulțumire a părții și nici orice încălcare a legii de procedură penală ori a legii substanțiale să poată constitui un caz de casare a hotărârii atacate.
Judecața în recurs este limitată doar la cazurile expres prevăzute de lege, întrucât instanța de recurs cercetează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385, care cuprinde un număr de 21 de cazuri de nerespectare a legii de procedură și de încălcare a legii penale și civile.
„Dacă în cursul judecății în primă instanță obiectul acesteia îl constituie fapta și persoana la care se referă actul de sesizare, precum și fapta și persoana pentru care s-a dispus – în condițiile legii – extinderea procesului penal, judecata în apel, prin efectul său devolutiv integral, implică o reexaminare a cauzei penale sub toate aspectele de fapt și de drept, förä restricții în administrarea probelor”.
În apel devoluțiunea este totală, aceasta fiind limitată numai în ceea ce privește persoana care a declarat apel și la persoana la care se referă declarația de apel, cu ajutorul efectului extensiv al acestei căi de atac, judecata poate avea loc și în ceea ce privește alte persoane care nu au declarat apel sau la care apelul nu se referă, cu condiția că soluția dată în apel să le fie favorabilă.
Efectul devolutiv este limitat sub aspectul persoanelor, nu întâlnim aceeași situație în privința aspectelor devoluate prin motivele invocate de titularii dreptului de apel, deoarece potrivit dispozițiilor art. 371 alin. (2), instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și celor formulate de apelant, să cerceteze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept ale hotărârii atacate.
În schimb, instanța de recurs are drept obiect al judecății „verificarea hotărârii atacate pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de recurs”.
Exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii recurate cunoaște două limitări:
– verificarea numai cu privire la persoana care a declarat recurs, la persoana la care se referă declarația de recurs și numai în raport cu calitatea pe care o are recurentul în proces – art. 385 alin. (1);
– verificarea hotărârii atacate se face pe baza materialului probator deja administrat în fazele precedente, precum și a oricăror înscrisuri noi și numai în limitele cazurilor de casare prevăzute de art. 385, ce vizează exclusiv aspecte care se constituie ca ipoteze considerate de lege drept cazuri de exercitare a căii de atac.
Limitarea verificării hotărârii atacate în raport cu calitatea pe care o are recurentul în proces a fost reconsiderată în deplină consonanță cu garanțiile fundamentale ale procesului penal și cele înscrise în Constituție. Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 100 din 9 martie 2004 și nr. 482 din 2 noiembrie 2004, s-a statuat ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 362 alin. (1) lit. c) și art. 362 alin. (1) lit. d) în privința limitării dreptului părții vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a exercita calea de atac a apelului și, în consecință, și calea de atac a recursului, datorită trimiterii realizate prin art. 385, întrucât contravine Constituției, respectiv prevederilor art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, dispozițiilor art. 21 referitoare la accesul liber la justiție, prevederilor art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare, precum și prevederilor art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac.
Limitarea devoluțiunii cauzei numai la cazurile de casare anume prevăzute de lege are în vedere numai ipoteza în care recursul succede apelului, constituind astfel un al treilea grad de jurisdicție. Reexaminarea integrală a cauzei de către instanța de apel, în condiții similare cu cea desfășurată la instanța de fond, determină în mod firesc ca devoluțiunea în fața instanței de recurs să fie limitată numai la anumite aspecte prevăzute expres de lege. Considerăm benefică această delimitare a devoluțiunii în recurs, întrucât reexaminarea integrală a chestiunilor de fapt și de drept de către instanța de apel vizează o rejudecare a fondului, prin verificarea hotărârii atacate atât sub aspectul legalității, cât și al temeiniciei acesteia și, de aceea, apreciem oportun ca într-o viitoare modificare a reglementării cazurilor de casare să intervină o limitare a acestora doar la aspecte ale legalității hotărârii recurate.
Este posibil ca, deși motivele de recurs – ca vicii concrete de procedură și erori concrete de judecată într-o anumită cauză penală — invocate de recurent să fie întemeiate și să se încadreze într-unui din cazurile de casare prevăzute de lege, acestea să nu poată atrage casarea hotărârii, întrucât recursul este limitat atât de efectul devolutiv, cât și de efectul neagravării situației părții în propriul recurs.
Având în vedere că obiectul judecății în recurs este mărginit numai la situația celui care a declarat recurs și în raport cu calitatea sa procesuală, datorită efectului său extensiv, verificarea hotărârii atacate poate fi extinsă și cu privire la persoanele care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se referă, instanța având posibilitatea, în virtutea rolului său activ, să caseze hotărârea atacată și în privința acestora, iară să le poată crea o situație mai grea.
Recursul declarat de o parte responsabilă civilmente obligă instanța de recurs să cerceteze cauza și cu privire la inculpații sau părțile responsabile civilmente care nu au declarat recurs, însă de care este legată prin raportul de solidaritate și indivizibilitate, putând casa hotărârea atacată și în folosul acestora.
Recursul declarat de inculpat învestește instanța de recurs cu verificarea atât a laturii penale, cât și a celei civile, iar în cazul în care procurorul nu și-a limitat recursul la o anumită faptă sau anumite persoane, instanța de control judiciar trebuie să se considere învestită cu examinarea cauzei atât în latura penală, cât și în cea civilă, în această din urmă latură doar în ipoteza în care este vorba de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Rolul activ al instanței de recurs în cercetarea legalității hotărârii atacate, în temeiul cazurilor de casare ce se iau spre examinare întotdeauna din oficiu potrivit art. 385 alin. (3), este îngrădit în desființarea hotărârii atacate la verificarea acțiunii exercitate în proces, care este criticată expres sau implicit de către recurent. În schimb, în recursul inculpatului, chiar dacă este mărginit prin declarația de recurs, instanța are posibilitatea verificării hotărârii sub incidența tuturor cazurilor de casare ce se pot examina din oficiu atunci când acestea sunt în favoarea inculpatului.
Când există recursul părții vătămate, al părții civile ori al părții responsabile civilmente și acesta este limitat prin cererea de recurs, controlul judiciar va fi limitat doar în verificarea laturii penale și/sau civile atacate. Când recursul acestora nu este motivat în scris în termenul legal ori chiar oral în ziua judecății, atunci instanța va lua spre examinare hotărârea recurată numai în limita cazurilor de casare care pot fi examinate din oficiu.
Rolul activ a instanței de recurs în verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate este stabilită și norma înscrisă în art. 3858, care stipulează că exercitarea căii de atac nu poate crea celui care a declarat recurs o situație mai grea. Prin urmare în virtutea principiului non reformatio in pejus, instanța de recurs, în exercitarea controlului, deși ar putea constata că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, nu va putea desființa sau modifica respectiva hotărâre pe temeiuri ce contravin acestui principiu. Această regulă impune o limitare a rolului activ al instanței de recurs și verificarea cauzei în privința părților care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se referă, modificarea ori casarea hotărârii putând interveni și în privința acestora, cu condiția de a nu li se crea o situație mai grea. Această limitare a verificării legalității și temeiniciei hotărârii atacate face ca instanța de recurs să nu poată da curs constatărilor cu privire la încălcarea legii de procedură ori a legii substanțiale dacă ar urma să creeze o situație mai grea persoanelor care nu au declarat recurs ori la care recursul nu se referă.
Controlul hotărârii atacate de către instanța de recurs impune ca exercitarea controlului judiciar să se realizeze pe baza probelor administrate la fond, fără a putea – în principiu – să fie administrate noi probe. Analizând toate aceste lucruri, dispozițiile art. 385 deduce că numai înscrisurile noi sunt admisibile în recurs, prin urmare acele acte și documente care constituie mijloace de probă scrise, care prin conținutul lor arată fapte sau împrejurări de natură a contribui la aflarea adevărului, fiind lipsită de importanță împrejurarea dacă înscrisurile respective existau sau nu în timpul judecății în fond sau în apel și nici dacă nefolosirea înscrisurilor la instanța de fond se datorează sau nu culpei celui ce le produce pentru prima oară în recurs.
Mărginirea rolului activ al instanței de recurs în verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate este determinat și de norma înscrisă în art. 385, care stipulează că exercitarea căii de atac nu poate crea celui care a declarat recurs o situație mai grea.
În virtutea principiului non reformatio in pejus, instanța de recurs, în practicarea controlului, deși ar putea observa că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, nu va putea desființa sau modifica respectiva hotărâre pe temeiuri ce contravin acestui principiu. Regulă aceasta constânge limitarea rolului activ al instanței de recurs și verificarea cauzei în privința părților care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se referă, modificarea sau casarea hotărârii poate interveni cu condiția de a nu se crea o situație mai grea.
Legiuitorul nu face nici o diferențiere în ceea ce privește pârtile care pot aduce la înscrisuri noi în recurs, ceea ce presupune că acestea pot fi depuse atât de recurent în susținerea recursului, cât și de persoana la care se referă recursul în susținerea sau combaterea acestuia, de procuror, ca de altfel și de instanța din oficiu. Textul nu face referire la momentul până la care pot fi depuse înscrisurile noi în recurs, ceea ce înseamnă că acestea pot fi depuse odată cu cererea de recurs ori până ia închiderea dezbaterilor, în schimb, administrarea celorlalte mijloace de probă, cum ar fi ascultarea de martori ori efectuarea de expertize, nu este admisibilă decât după casarea hotărârii recurate cu reținerea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care vor fi respectate toate dispozițiile procedurale impuse de judecata în primă instanță.
Legiuitorul este cel care stabilește – iară încălcarea constituțională prevede – constituirea instanțelor pe grade de jurisdicție, recursul se poate îndrepta, în cazurile în care nu există apel, și împotriva hotărârilor pronunțate de prima instanță. Deși regula generală consacrată în art. 361 alin. (1) prevede că hotărârile pronunțate de prima instanță sunt susceptibile de apel, prin dispozițiile art. 385 alin. (1) lit. a)-d]) și f) și alin. (2), legiuitorul determină expres, prin derogare, care sunt hotărârile nesusceptibile de apel, ci doar de recurs, situație în care s-a conferit de către legiuitor o devoluțiune mai largă, atât în fapt, cât și în drept, pentru a suplini lipsa apelului, în care caz judecata nu va mai fi limitată la cazurile de casare înscrise în art. 385.
Recursul formează singura cale ordinară de atac, instanței de control judiciar îi va reveni obligația de a cerceta cauza sub toate aspectele, fiind îndrituită a efectua o nouă apreciere probelor administrate în dosarul cauzei sau chiar a aprecia necesitatea administrării de noi probe pe care le consideră utile și necesare în soluționarea legală și temeinică a cauzei, administrarea acestor probe facându-se doar după casarea cu reținerea cauzei spre rejudecare.
Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă, faptă nu există, dacă faptă nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, dacă nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea, dacă există o cauza justificativa sau de neimputabilitate, dacă lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică, dacă a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătura răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, dacă există o cauza de nepedepsire prevăzută de lege, daă există autoritate de lucru judecat, dacă a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Capitolul II.
JUDECATA ÎN RECURS ȘI EFECTELE EI ASUPRA CAZURILOR DE CASARE
2.1. Efectele declarației de recurs asupra fundamentelor de casare
Sunt situații când, după terminarea urmăririi penale, se constată că în mod greșit s-a avut în vedere o cauză dintre cele prevăzute în art. 10 și pe baza ei s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. În alte cazuri, instanța de judecată, din diferite motive, restituie cauza organului de urmărire penală pentru completarea cercetării penale. În toate aceste situații se impune reluarea urmăririi penale în vederea elucidării complete și legale a cauzei.
Instituția dreptului la apărare, într-o formă și într-un conținut evoluat, o găsim pentru prima data în dreptul roman în care există prevederea că nimeni nu putea fi judecat, nici chiar sclavul, fără să fie apărat.
♦ Efectul suspensiv de executare
În reglementările actuale, recursul este prezentat ca fiind o cale ordinară de atac și nu poate fi exercitat decât împotriva hotărârilor judecătorești penale nedefinitive. Alcătuirea instanțelor judecătorești pe grade de jurisdicție și aplicarea principiului prezumției de nevinovăție stabilesc ca recursul să provoace executarea dispozițiilor de condamnare dintr-o hotărâre judecătorească și să fie suspendate până în momentul în care vinovăția inculpatului nu a fost reținută printr-o hotărâre penală definitivă.
În acest sens, art. 385 din codul de procedură penală decide că, recursul este amânabil de executare atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.
Prin caracterul amânabil de executare al recursului până în momentul rămânerii definitive a hotărârii, legiuitorul a înțeles că trebuie să evite anumite consecințe negative care pot apărea în ceea ce privește supuși executării, în ipoteza în care soluția pronunțată de instanța de recurs ar fi opusă decât cea pronunțată prin hotărârea atacată.
Efectul amânabil de executare al recursului până în momentul rămânerii definitive a hotărârii redă o validare în practică, pe tot parcursul procesului penal, a unuia dintre cele mai importante drepturi și libertăți cetățenești garantate de Constituție, respectiv cel al principiului prezumției de nevinovăție.
„Până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată” acest lucru este prevăzut în Constituție, cu titlul marginal care evocă libertatea individuală în art. 23 alin. (11).
Pentru părțile care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se referă, hotărârea este executorie la data expirării termenului de recurs.
Suspendarea executării hotărârii instanței de fond ori de apel se petrece conform legii în perioada în care curge termenul de recurs, cât și în perioada în care recursul a fost declarat în termen, până la momentul retragerii sau soluționarea lui.
În literatura de specialitate s-a prezentat motivat punctul de vedere în care cele două situații generează consecințe diferite:
– curgerea termenului de recurs determină ca hotărârea atacată să nu fíe executorie în toate prevederile sale;
– aducerea la cunoștință a recursului determină ca efectul suspensiv de executare al hotărârii să urmărească numai dispozițiile referitoare la partea care l-a declarat, iar pentru restul părților care nu au exercitat calea recursului hotărârea să ia formă definitivă și să poată fi executată în dispozițiile ce le privesc.
În literatura juridică s-a expus ideea conform căreia efectul suspensiv ar acționa în cazul unui apel sau recurs inadmisibil ori tardiv, fiindcă până la respingerea lui este considerat un recurs regulat introdus, deoarece instanța de control judiciar este singura competentă care poate constata viciile de care poate fi afectată această cale de atac, iar până la soluționarea, efectul suspensiv este pe deplin operant.
Caracterul definitiv al hotărârii penale este înlăturat în cazul unui recurs introdus după expirarea termenului de recurs numai în condițiile în care acesta este apreciat făcut în termen, observâdu-se de către instanța de control judiciar că se întrunesc condițiile prevăzute de art. 385 alin. (2) cu referire la art. 364 și, ca o continuare, hotărăște repunerea în termenul de recurs.
Instituției de repunere în termen se înlătură puterea executorie a hotărârii atacate, iar instanța de recurs este învestită cu un recurs regulat introdus, ce provoacă efectele specifice instituției respective, ca de altfel și suspendarea executării hotărârii atacate.
Durata efectului suspensiv al recursului, Curtea Constituțională1 a tranșat o problemă controversată2 privitoare la situația recursului procurorului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de prelungire a arestării și implicit împotriva hotărârilor de menținere a arestării preventive sau prin care s-a dispus revocarea sau încetarea de drept a măsurii preventive.
Curtea Constituțională a decis că efectul suspensiv al recursului contra încheierii de neprelungire a arestării preventive este constituțional numai în limitele duratei mandatului de arestare emis anterior, durată care nu poate fi mai mare de 30 de zile, după cum prevede art. 23 din Constituție, fără a distinge între arestarea în faza de urmărire penală sau în faza cercetării judecătorești. Situația este mult mai limpede în actuala reglementare'. Astfel, în materia procedurii prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale, în art. 159 alin. (8) se prevede că încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs, stipulându-se în mod expres că „recursul se soluționează înainte de expirarea duratei arestării preventive”.
♦ Efectul devolutiv al recursului penal
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „devolutiv” a luat naștere de la verbul latin devoîvo, – vere, – volutwn, care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul.
Efectul devolutiv al recursului înseamnă transmiterea cauzei spre o nouă judecată de la instanța a cărei hotărâre a fost atacată (index a quo) la instanța căreia îi revine competența, potrivit legii, să judece și să soluționeze acea cale de atac.
Condiționat de întinderea pe care legea o dă efectului devolutiv al recursului, instanța de control judiciar efectuează o verificare totală sau parțială a legalității și temeiniciei hotărârii atacate sub aspectul respectării legii de procedură în desfășurarea cauzei în fazele de judecată anterioare, dacă au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului, dacă soluția dată cauzei este conformă cu prevederile legii și este justă în raport cu împrejurările concrete referitoare la fapte și la persoana inculpatului.
Atunci când recursul succede apelului, acesta are un efect devolutiv parțial, în sensul că devoluțiunea se produce preponderent în drept. In reglementarea actuală, prin excepție, recursul provoacă o devoluțiune integrală atunci când este exercitat împotriva hotărârilor penale ale primei instanțe, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel, deoarece potrivit art. 385, în atare situații, recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute de lege, instanța fiind obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. în aceste cazuri se produce o devoluțiune integrală, atât cu privire la chestiunile de fapt, cât și la cele de drept.
Efectul devolutiv al recursului reprezintă guvernarea de regula tantum devolutnm quantum apellaîum. Din această perspectivă rezultă, inspectarea instanței de recurs, cu privire la faptele ce se limitează numai la acelea care au făcut obiectul judecații în primă instanță, respectiv cu care instanța a fost sesizată fie prin actul inițial de sesizare, fie prin extinderea acțiunii penale sau a procesului penal (art. 335 și art. 336).
Instanța de recurs nu ia în considerare direct, acte materiale noi sau fapte penale noi, care nu au sesizat prima instanță, chiar dacă ar fi descoperite în fața ei, întrucât în caz contrar s-ar încălca normele de organizare judiciară ce instituie organizarea procesului penal pe grade de jurisdicție.
Prin urmare dacă instanța de fond a omis să se pronunțe asupra unor fapte penale cu care a fost legal sesizată, instanța de recurs are dreptul să pună în discuție această omisiune și să caseze hotărârile instanței de apel și de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, deoarece nu s-a soluționat fondul cauzei, ori poate să schimbe încadrarea juridică a faptei, fiindcă instanța este sesizată cu fapta însăși, și nu cu caracterizarea sa juridică, sau să adauge la această faptă circumstanțe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au făcut obiectul unui examen în prima instanță.
Presupunând că prima instanță a condamnat pe inculpat pentru o faptă pentru care acesta nu fusese trimis în judecată, neregularitatea va putea constitui un motiv de casare în urma căruia instanța va casa hotărârile instanței de apel și de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare în prima instanță, pentru a se proceda la extinderea procesului penal și în privința faptei pentru care nu existase sesizarea legală a instanței de judecată, dacă sunt întrunite condițiile legale.
Prin efectul devolutiv al recursului, se chestionează dacă, în legătură cu examinarea respectării dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal, instanța de recurs poate verifica orice încălcare a dispozițiilor procesuale, precum și problema dacă în recurs pot fi invocate nulități care s-au produs în fazele procesuale anterioare, inclusiv în cursul urmăririi penale.
Îndeplinirea scopului procesului penal prin pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice nu se poate realiza decât prin respectarea tuturor garanțiilor procesuale, deoarece orice nesocotire a drepturilor procesuale garantate constituie o vătămare adusă părții al cărei drept procesual a fost încălcat și care influențează negativ soluția dată cauzei, se poate concluziona că partea care a fost pusă în situația de a nu-și exercita un drept procesual sau de a nu-l exercita în deplinătatea atributelor lui ori de a beneficia de o garanție procesuală suferă o vătămare și, de aceea, apreciem că nulitatea actului se impune pentru a remedia această nelegalitate, în sensul de a da părții posibilitatea de a-și exercita deplin dreptul procesual garantat prin lege și de care a fost lipsită.
Efectul devolutiv al recursului îngăduie instanței să examineze direct în recurs orice temei de casare bazat pe încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 197 alin. (2) ce atrage sancțiunea nulității absolute, întrucât incidența acestor cazuri de casare atrage întotdeauna nelegalitatea hotărârii, putând fi invocate în orice stare a procesului, chiar și din oficiu.
Instanța de recurs are în atribuții să examineze legalitatea tuturor actelor efectuate în cursul întregii desfășurări a procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, aceasta va putea dispune casarea hotărârii recurate pentru încălcarea legii în condițiile în care este atrasă această sancțiune a nulității, indiferent dacă încălcarea privește un act efectuat în cursul urmăririi penale sau al judecății.
Relativ la persoane, devoluțiunea se produce doar cu privire la persoanele care au figurat în cauză la prima instanță și cu privire la care instanța a fost sesizată, cu condiția ca toți acești participanți procesuali să fi exercitat dreptul de recurs, chiar dacă hotărârea nu este pronunțată față de unele dintre aceste persoane.
În momentul în care există doar un singur recurs, devoluția se produce doar cu privire la persoana care a declarat recurs sau la care se referă recursul.
Trebuie subliniat faptul că efectul devolutiv al recursului acționează și atunci când calea de atac este declarată de o persoană care, deși nu este parte în proces, a suferit o vătămare printr-o măsură sau printr-un act al instanței, însă apreciem că verificarea legalității și temeiniciei este limitată, aceasta putându-se realiza numai în funcție de vătămarea pricinuită asupra intereselor sale personale cărora li s-a adus atingere prin hotărârea atacată.
Controlul devolutiv limitat se realizează în momentul când în declarația de recurs ori printr-un memoriu depus înăuntrul termenului de recurs se arată expres și neechivoc voința titularului dreptului de a se efectua un control judiciar doar sub anumite aspecte ori cu privire la unele părți.
Spre exemplu, atunci când în declarația de recurs se invocă vicii de procedură și/sau de fond ale hotărârii atacate numai în ceea ce privește un anumit inculpat, instanța nu va putea efectua verificarea respectivelor vicii și în privința altor inculpați cu privire ia care procurorul prin motivele formulate după expirarea termenului de atac solicitase agravarea situației acestora.
Efectul devolutiv al recursului cunoaște și o limitare determinată, pe de o parte, de regula non reformation in pejus, iar, pe de altă parte, și de efectul extensiv al acestuia, care dă dreptul procurorului de a extinde recursul declarat în termen și față de alte persoane decât acelea la care s-a referit, iară a se putea crea acestora o situație mai grea.
Devoluarea cauzei provocată de cererea de recurs promovată de părți ca titulari ai dreptului de recurs este limitată la interesele persoanei care a promovat-o. Astfel, recursul inculpatului poate produce o devoluțiune integrală sau parțială atât a laturii penale, cât și a celei civile, dar limitat însă la dispozițiile care îl vizează și care aduc atingere intereselor sale.
Limitarea aceasta se produce numai dacă nu există recurs în defavoarea sa promovat de procuror ori de partea vătămată sau partea civilă, deoarece operează principiul non reformatio in pejus, potrivit căruia instanța de recurs nu va putea pronunța o soluție care să-i agraveze situația în propria cale de atac.
Dacă criticile aduse hotărârii atacate sunt limitate expres în declarația de recurs a inculpatului numai în ceea ce privește doar unele dintre infracțiunile reținute în sarcina sa, instanța de recurs va putea examina cauza și în privința celorlalte infracțiuni la care recursul nu se referă, putând decide – în favoare și în legătură cu ele.
De asemenea, dacă soluția pronunțată este criticată doar sub aspectul modului în care a fost rezolvată acțiunea penală, instanța, prin examinarea întregii cauze prin prisma motivelor de recurs care pot fi luate în considerare din oficiu, va putea desființa hotărârea chiar și numai cu privire la dispozițiile din latura civilă la care recursul inculpatului nu face nici o referire, dacă se constată că au influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.
Nu putem pierde din vedere că temeiurile de casare vor fi limitate și de devoluția recursului făcut de o parte care nu a declarat apel, în sensul că acestea vor putea viza numai modificările aduse soluției de instanța de apel ca urmare a admiterii apelului altei persoane, dacă modificările survenite îi afectează interesele.
Numai statul are dreptul să acționeze împotriva celor vinovați, fiind singurul titular al acțiunii penale, exercitarea ei fiind încredințată procurorului. În doctrină, s-a exprimat și punctul de vedere că titular al acesteia, în cazuri restrânse, ar fi și persoana vătămată.
♦ Efectul non reformatio in pejus
Principiul non reformatio in pejus este stabilit în dispozițiile art. 372 și art. 385 și își găsește aplicabilitatea în materia tuturor căilor de atac. Înțelegerea acestui principiu se realizează din necesitatea de a garanta părților siguranța că o hotărâre greșită poate fi îndreptată prin declararea căii de atac fără a exista temerea că, solicitând exercitarea controlului judiciar, s-ar putea înrăutăți situația creată prin hotărârea atacată.
În literatura de specialitate se poate observa că „folosirea unei căi de atac de către titular nu poate constitui o sabie cu două tăișuri, pentru că dacă ar exista un risc ca partea, prin propria cale de atac, să-și creeze o situație mai grea, aceasta ar putea determina abținerea părții de la exercitarea drepturilor sale procesuale, de teama asumării acestui risc”, temere ce ar duce la limitarea controlului judecătoresc prin exercitarea căilor legale de atac.
Efectul devolutiv al recursului este limitat de aplicarea regulii non reformatio in pejus, în sensul că instanța de recurs va putea efectua controlul legalității și temeiniciei hotărârii atacate, dar cu excluderea temeiurilor de casare care ar putea agrava situația celui care a declarat recurs sau față de care există un recurs al procurorului declarat în favoarea sa.
Ca atare în această situație, în literatura juridică s-a arătat că neconcilierea între principiul non reformatio in pejus și principiile legalității și aflării adevărului în soluționarea căii de atac a recursului, este rezolvabilă în favoarea principiului non reformatio in pejus, întrucât s-a avut în vedere ca părțile să nu fie inhibate în exercitarea căilor de atac și riscurilor de agravare a propriei situații.
Neagravarea situației în propriul recurs își găsește aplicarea numai în ipoteza în care există numai recursul unei singure părți sau al mai multor părți care formează un grup cu aceeași poziție procesuală ori când există recursul declarat de procuror în favoarea unei părți, principiu ce operează și atunci când s-a dispus rejudecarea cauzei la prima instanță sau la instanța de apel, precum și atunci când s-a dispus restituirea cauzei la procuror.
Regula nu-și găsește incidența atunci când există și recursul unei părți contrare, ori când există recursul procurorului declarat iară rezerve. în acest din urmă caz, agravarea este urmarea recursului declarat de procuror sau de partea cu interese contrare.
Dat fiind faptul că invocarea și constatarea cazurilor de casare rezultând din nulitățile absolute conduce la desființarea actului procedural a cărui valabilitate s-a pus în discuție, se ridică astfel problema în ce măsură invocarea din oficiu a nulității în calea de atac a părții ar aduce atingere principiului non reformatio in pejus.
Astfel, pot fi invocate temeiuri de casare rezultând din încălcarea unor dispoziții privitoare la:
– organele judiciare cele relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, compunerea instanței și participarea procurorului la ședințele de judecată;
– sesizarea instanței și desfășurarea judecății: dispoziții relative la sesizarea instanței, la publicitatea ședinței de judecată și la prezența inculpatului la judecată când este obligatorie potrivit legii;
– dispoziții care garantează dreptul la apărare al inculpatului și unele dispoziții relative la asistența sa juridică, când este obligatorie potrivit legii pe parcursul judecății, precum și cele relative la efectuarea referatului de evaluare în cursul urmăririi penale sau al judecății, în cauzele cu infractori minori.
Pentru identitate de motive, principiul non reformcitio in pejus este aplicabil și în cazul recursului declarat de procuror în favoarea unei părți, cu condiția ca manifestarea de voință în sensul de a promova un recurs în favoare să rezulte neechivoc din însăși declarația de recurs ori din motivele prezentate înăuntrul termenului.
♦ Efectul extensiv al recursului penal
Efectul extensiv alcătuiește excepția de la limitele devoluțiunii cauzei realizată de persoana care a declarat recursul și de persoana la care se referă recursul, instituind obligația instanței de control judiciar de a proceda la examinarea cauzei cu mai mulți inculpați ori în genere cu mai multe părți din cadrul aceluiași grup procesual cu al recurentului și care au aceleași interese legitime și de a putea hotărî și în privința acestora chiar dacă nu au declarat recurs, fără însă a le putea crea o situație mai grea.
Identitatea de situație a celor care nu au declarat recurs cu cea a celui care a declarat recurs reprezintă efectul extensiv, astfel că reformarea soluției pentru recurent implică reformarea acesteia în același sens și pentru cei aflați într-o situație similară, dar care nu au declarat recurs.
Îndreptățirea efectului extensiv nu este fundamentată, în principal, pe „apartenența ia același grup procesual” ori pe „indivizibilitatea de situație” și mai ales din necesitatea efectuării de către instanța de casare, învestită cu recursul formulat, a unui control integral al legalității și temeiniciei întregii activități de judecată și de a restabili legalitatea în sensul aplicării corecte a legii substanțiale.
Rațiunea instituirii efectului extensiv este generată și de evitarea unor hotărâri judecătorești contradictorii și înlăturarea unor inechități, deoarece, instanța de control judiciar ar proceda la casarea hotărârii doar în ceea ce privește partea care a formulat recurs, soluția adoptată în acest fel ar putea să nu fie identică cu soluția pronunțată de prima instanță în privința celorlalte părți cu privire la care hotărârea a devenit definitivă care aparțin aceluiași grup procesual, legate de comunitatea de interese.
Efectul extensiv al recursului întâlnește o limitare impusă de regula non reformatio in pejus, în înțelesul că instanța de recurs este îndreptățită să examineze legalitatea și temeinicia hotărârii și în privința altor părți care nu au declarat recurs sau la care nu se referă recursul declarat, cu condiția de a nu crea acestora o situație mai grea.
Limitare aceasta operează și asupra părții care a formulat recursul, cum ar fi, de pildă, eliminarea obligației solidare între doi inculpați, dintre care doar unul a formulat recurs.
Același grup procesual cu aceleași interese, operează o dispoziție comună din legea penală. Din momentul în care se invocă nelegalitatea hotărârii de condamnare având ca temei de casare încălcarea legii materiale (când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnații au fost trimiși în judecată – pct. 12 al art. 385 – ori când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală – pct. 13), atunci admiterea recursului unui inculpat impune extinderea efectelor sale și în privința celorlalți inculpați care au fost condamnați pentru participare la săvârșirea aceleiași infracțiuni, situație în care soluția de achitare se impune și pentru inculpații care nu au declarat recurs.
Aceeași soluție se constrânge a fi pronunțată și în ceea ce privește inculpatul beneficiar al extinderii, atunci când se invocă drept temei de casare greșita încadrare juridică a faptei pentru care s-a dispus condamnarea, dacă se modifică încadrarea juridică în recursul unui inculpat într-o infracțiune mai ușoară, sancționată cu pedepse în alte limite decât cele prevăzute pentru infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea, atunci soluția se impune prin extindere și în privința celorlalți participanți, ceea ce va determina și reducerea pedepselor corespunzător limitelor prevăzute în noua încadrare juridică dată faptelor.
Prin urmare inculpatul care nu a declarat recurs este minor și pedeapsa aplicată nu este în limitele legii, se poate extinde recursul și asupra acestuia, stabilindu-se o măsură educativă sau o pedeapsă în limitele legale.
Este posibil ca unele temeiuri de casare indicate prin cererea de recurs, deși impun instanței de control judiciar să efectueze o examinare obligatorie a cauzei prin extindere și în privința celorlalte părți care nu au declarat recurs, soluția dată extinderii să nu coincidă cu cea dată recursului ce a învestit inițial instanța, motivat de aprecierea efectuată asupra situației proprii fiecărui inculpat.
De pildă, deși prin recursul inculpatului se invocă drept temei de casare dispozițiile art. 385 pct. 15, în sensul că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale – amnistia – instanța de control judiciar este obligată să procedeze la examinarea cauzei și în privința participanților care nu au declarat recurs, putându-se, în final, ajunge la concluzia că actul de clemență este aplicabil doar recurentului și că extinderea asupra celorlalți participanți la aceeași faptă nu este posibilă datorită situației personale a acestora, care îi exclude de la dispoziția legală, ipoteză ce face ca efectul extensiv al recursului să nu opereze.
Datorită faptului că atât conflictele pozitive, cât și cele negative determină prelungirea nejustificată a rezolvării cauzei penale și cheltuieli judiciare în plus, ele trebuie rezolvate cu operativitate.
În atare situație, deși examinarea cauzei este obligatorie prin extindere, este posibil ca rezultatul la care se ajunge să nu poată fi impus ca soluție instanței, ci să fie lăsat la aprecierea acesteia, determinantă fiind situația personală a celorlalți inculpați nerecurenți. De exemplu, în examinarea cauzei prin extindere, instanța va putea să mențină ori să reducă pedeapsa, să înlăture ori să mențină pedeapsa complementară când nu este obligatorie sau poate să înlocuiască pedeapsa închisorii cu amenda când pentru infracțiunea reținută legea prevede pedepse alternative.
Efectul extensiv al recursului poate fi limitat și de împrejurarea în care temeiurile de casare depuse doar de unul din inculpați în condițiile în care ceilalți nu au declarat recurs privesc anumite cazuri de casare.
Prețuim faptul că instanța de recurs nu are posibilitatea să acționeze la extinderea recursului și cu privire la alți inculpați, extindere axată pe alte temeiuri de casare, care nu pot fi invocate din oficiu.
Extinderea controlului judiciar trebuie limitat numai la cazurile de casare cu care instanța a fost sesizată în condițiile legii ori la acele temeiuri de casare care pot fi analizate din oficiu potrivit art. 385 alin. (3).
Dacă însă nelegalitatea hotărârii atacate este atrasă de un temei de casare rezultat din nulități absolute, atunci efectul extensiv operează pe deplin pentru toți participanții la proces, întrucât vătămarea produsă este prezumată, iar casarea cu trimitere spre rejudecare se impune ca o soluție comună tuturor celor judecați, urmând a se extinde și în privința inculpaților nerecurenți, fâră ca acestora să li se poată agrava situația cu ocazia rejudecării pricinii.
Dacă persoana fizică, ce a suferit un prejudiciu material prin săvârșirea infracțiunii, alege una dintre aceste două căi de exercitare a acțiunii civile și apoi renunță la calea aleasă, ea pierde definitiv dreptul de a mai obține repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracțiune.
2.2. Principii de clasificare a cazurilor de casare
Prin noțiunea de principii fundamentale ale procesului penal se înțeleg acele reguli cu caracter general care guvernează întreaga desfășurare a procesului penal. Principiile fundamentale ale procesului penal sunt prevăzute în art. 2-8 din Codul de procedură penală.
În ceea ce privește doctrina și jurisprudența, în determinarea legală a cazurilor de casare, s-a conturat o concepție sintetică și una analitică.
Concepția sintetică presupune implicațiile unei instituții din dreptul procesual penal la care se face trimitere, urmărindu-se stabilirea cazurilor de casare, concepția analitică determină și enumeră amănunțit cazurile de casare, cu identificarea concretă a fiecărui viciu de procedură sau eroare de judecată, cu potrivirea acestora în cazul de casare corespunzător prevăzut de lege.
Îmbrățișarea unei astfel de concepții urmărește determinarea mai multor cazuri care atrag casarea hotărârii atacate, deoarece în cursul practicii judiciare poate apărea un viciu de procedură sau o eroare gravă de judecată care nu s-ar încadra în nici unul din cazurile prevăzute de lege.
Formularea din 1936 era analitică, în sensul că se prevedeau cazurile cele mai frecvente de încălcare a legii substanțiale în soluționarea cauzelor penale, atât prin soluții inverse, cât și prin soluții greșite în unele dispoziții de fond pe care le cuprindeau. întrucât instanța de recurs trebuia să controleze aplicarea corectă a legii, iar Curtea de Casație veghea la exacta și uniforma aplicare a legii, prin Legea din 25 iunie 1943 s-a adăugat ca temei de casare pct. 9 al art. 474 drept ultim caz de nulitate de fond, care viza violarea sau aplicarea greșită a legii, în care intra „orice violare, omisiune, eroare, viciu relativ la legea de fond, adică la fondul procesului, și nu la forme procedurale care nu sunt prevăzute, în mod special, în vreunul dintre celelalte puncte ale nulităților de fond sau de formă”.
Reforma Codului de procedură penală din 1936 intervenită în anii 1948-1955, sub denumirea sintetică de „nelegalitate” a hotărârii penale sub aspectul nerespectării legii substanțiale, a stabilit cazul de casare în sensul că „soluția nu corespunde prevederilor legale”, formulare întâlnită în Codul de procedură penală din 1968, în redactarea anterioară modificărilor intervenite în anul 1993.
Modificările aduse Codului din 1968 prin Legea nr. 45/1993 au condus la adoptarea unei reglementări analitice a cazurilor de casare, reglementare care nu acoperea toate viciile de procedură (ierrores in procedendo) comise în desfășurarea procesului penal ori toate erorile în soluționarea cauzei (errores in judicando sau in decidendo) ce trebuie neapărat înlăturate.
Măsurile de siguranță sunt explicate ca reprezentând acele sancțiuni de drept penal care se așează în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală având ca țintă înlăturarea unor stări de pericol și al preîntâmpinării săvârșirii altor fapte prevăzute de legea penală.
Codul de procedură penală din 1936, cuprinde pe lângă cazurile art. 478, și un caz mai general, din perspectiva căruia hotărârea era casabilă dacă s-ar fi încălcat vreo formă pentru care nu se putea cere anularea conform reglementării nulităților absolute ori relative.
Reglementarea mixtă a cazurilor de casare era eficientă, în sensul existenței atât a unei abordări analitice, cât și a unei reglementări generale a cazurilor de casare, pentru a acoperi toate situațiile care s-ar putea ivi în practica judiciară și care nu și-ar găsi o încadrare într-unul din cazurile analitice enumerate.
Existența unui caz general de casare care să sancționeze orice violare sau aplicare greșită a legii materiale și procesuale este absolut necesară și, de aceea, apreciem că reglementarea viitoare a cazurilor de casare ar impune reintroducerea unui atare caz general, cum era cel înscris în pct. 17, urmând a fi menținute și temeiurile speciale de casare care vor putea conduce la desființarea hotărârii ori de câte ori nelegalitatea invocată va putea fi încadrată într-un atare temei.
Începând cu Legea nr. 45/1993, formularea cazurilor de casare a suferit îmbunătățiri de substanță în raport cu reglementările anterioare pentru fluența și ușurința practicienilor, dar legiuitorul nu a fost interesat în a grupa cazurile de casare în raport cu normele încălcate.
Enumerarea cazurilor de casare este în prezent deficitară, întrucât nu numai că nu există o ordonare a cazurilor în raport cu normele încălcate, dar chiar în cadrul unui singur caz de casare (pct. 10 al art. 385) întâlnim mai multe violări ale legii de procedură, sancționate și cu nulitatea absolută și cu cea relativă, fiind inclus chiar și un caz care vizează eroarea de fapt, ceea ce face dificil a evidenția în hotărâre temeiul de casare operant atunci când instanța găsește recursul întemeiat.
Astfel, de exemplu, în cazul de casare înscris în pct. 10 al art. 385, întâlnim o subsumare a normelor procesuale și procedurale încălcate prin hotărârea atacată, respectiv: un caz de nulitate absolută referitor la sesizarea instanței (instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare), totodată și un caz de eroare de judecată în fapt (omisiunea de a se pronunța asupra unor probe administrate), precum și un caz de nulitate relativă, combinat cu o eroare de judecată (omisiunea de a se pronunța asupra unor cereri esențiale ale părții). Un asemenea caz prezintă dificultăți și sub aspectul soluției din recurs, întrucât fiecare din cele trei ipoteze implică soluții diferite.
Analiza cazurilor de casare a prilejuit doctrinei a folosi mai multe criterii de clasificare a acestora. S-a exprimat o opinie în legătură cu clasificarea cazurilor de casare în funcție de soluția pe care o implica: trimiterea la instanța care a pronunțat hotărârea atacată; soluționarea directă a fondului cauzei concomitent cu casarea; reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs.
Considerăm însă că cea mai utilă și logică grupare a cazurilor de casare din reglementarea actuală este cea efectuată în raport cu natura juridică a lipsurilor pe care le poate prezenta hotărârea atacată: vicii de procedură, erori de judecată în aplicarea legii penale ori civile și erori de fapt, criterii în raport de care enumerarea cazurilor de casare se impune a fi reconsiderată.
În situația în care s-ar reveni la reglementarea mixtă a cazurilor de casare, considerăm util ca într-o viitoare perfecționare a reglementării cazurilor de casare să fie preluată propunerea exprimată în literatura juridică, în sensul de a se reglementa distinct două temeiuri cu caracter general privind cazurile de casare: unul dintre cazuri să se refere la încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, în care să se încadreze orice viciu de procedură pentru care nu există un caz separat de casare, iar un alt caz general să se refere la toate erorile de judecată ce trebuie îndreptate de instanța de recurs. Completându-se cazurile de casare cu aceste temeiuri cu caracter general, reglementarea ar fi asemănătoare cu cea a cazurilor de casare înscrise în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., iar în baza acestor reglementări instanțele nu vor trebui să recurgă la procedee extensive de interpretare.
Apreciem că reglementarea mixtă a cazurilor de casare este mult prea greoaie în raport de multitudinea de situații întâlnite în practica judiciară și cu care se confruntă instanțele de recurs. De aceea, plecând de la ideea că misiunea instanței de recurs este de a se pronunța cu preponderență asupra chestiunilor de drept pe care le poate suscita aplicarea legii la faptele constatate, întrucât instituția recursului produce o devoluție preponderent în drept, găsim util, în vederea acoperirii tuturor acelor situații care nu își găsesc o încadrare în cazurile analitice actuale enumerate în art. 385 și pentru a veni în sprijinul practicienilor, ca numărul temeiurilor de casare să fie restrâns într-o formulare sintetică pe care o va diversifica jurisprudența instanței de recurs.
Astfel, cazurile de casare rezultând din nulitățile absolute, cât și din nulitățile relative (actualele cazuri reglementate sub art. 385 pct. 1-7, 8, 10, 11 și 21) să poată fi grupate într-unul singur cu formularea „judecata a avut Ioc cu încălcarea dispozițiilor care reglementează procesul penal, în condițiile de nulitate prevăzute de art. 197 C. proc. pen. în acest mod, în cazul unei nulități absolute se va interveni întotdeauna cu rejudecarea cauzei, iar în cazul nulităților relative numai atunci când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii atacate.
Cazurile de încălcare a legii prevăzute în art. 385 pct. 12, 13, 14, 15, 16, 17, 19, 20 ar putea fi grupate într-un singur caz general, care să se refere la toate erorile de judecată, cu formularea „când soluția dată este contrară legii sau când s-a făcut o greșită aplicare a legii”.
Pluralitatea de infracțiuni se referă la situația în care aceeași persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni, fie înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, fie după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune. Includerea pluralității de infracțiuni în titlul privind infracțiunea, reflectă concepția legiuitorului de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situațiilor în care există pluralitate de infracțiuni.
Aceste două cazuri generale de recurs – unul bazat pe încălcarea legii de procedură penală la judecarea cauzei, iar celălalt pe pronunțarea unei soluții contrare legii substanțiale sau cu aplicarea ei greșită – urmează a fi completate cu un temei privind eroarea gravă de fapt care a condus la pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare sau de achitare.
În art.29 din Codul Penal actual este prevăzută „Instigarea neurmată de executare” în următoarea formulare „Actele neurmate de executarea faptei, precum și actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului se sancționează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracțiunea la care s-a instigat și minimul general. În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani”.
Complicitatea este forma participației penale, ce constă in activitatea persoanei care înlesnește, sau ajută în orice fel la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sau care, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta, sau că va favoriza infractorul, chiar dacă, după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Din această definiție reiese caracterul complicității de contribuție indirectă, mediată la comiterea infracțiunii.
Legiuitorul penal a considerat necesar să califice o infracțiune ca formând o unitate sau o pluralitate de infracțiuni, deoarece aceasta produce consecințe juridice importante, făptuitorul urmând să răspundă în cazul unității de infracțiuni pentru o singură infracțiune, iar în cazul pluralității de infracțiuni, pentru două sau mai multe infracțiuni. Distincția între unitate și pluralitate de infracțiuni se face cu ajutorul conținutului infracțiunii, care reprezintă baza de evaluare.
2.3. Soluțiile pe care le pronunța instanța de recurs și consecințele produse de hotărâri ale instanței în funcție de temeiul de casare admis
● Respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate (art. 385 pct. 1 lit. a) și b).
Acțiunile declarației de recurs sunt condiționate de valabilitatea recursului formulat, de introducerea lui în condițiile și formele prestabilite de lege.
Instanța de control judiciar nu a fost sesizată cu un recurs valabil, astfel se impune respingerea recursului, în condițiile de a se mai examina legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, situație întâlnită în următoarele cazuri:
a) Recursul este tardiv. Termenul pentru declararea recursului reprezintă un termen imperativ, deoarece nerespectarea lui atrage sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului. Declararea unui recurs peste termenul prevăzut de legea lui produce efecte juridice și poate învesti legal instanța superioară.
În pronunțarea soluției de respingere a recursului ca tardiv instanța este obligată să verifice, la cerere sau din oficiu, dacă termenul pentru exercitarea căii de atac a fost corect calculat ori dacă recursul declarat după expirarea termenului legal nu poate fi considerat un recurs peste termen ori dacă nu operează repunerea în termen, situație în care instanța se va putea considera legal sesizată pentru a exercita dreptul de control asupra hotărârii atacate.
b) Recursul este inadmisibil. Soluția inadmisibilității recursului este provocată de exercitarea lui în afara condițiilor stabilite de lege, situație care se poate manifesta, de regulă, în următoarele ipoteze: când recursul este exercitat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de recurare ori atunci când este promovat de o anumită parte pe care legea nu o recunoaște ca titular al dreptului de recurs.
Prin art. 385 sunt stipulate expres hotărârile care pot fi atacate cu recurs, iar prin art. 385 sunt prevăzuți participanții la procesul penal cărora legea le recunoaște dreptul de a declara recurs, recursul declarat în afara acestor cazuri va atrage respingerea lui ca inadmisibil.
Se impune respingerea ca inadmisibil a recursului exercitat cu depășirea limitelor devoluțiunii recunoscute de lege titularilor dreptului de recurs, funcție de calitatea acestora în proces. De pildă, va primi o atare soluție recursul promovat de procuror sub aspectul criticilor ce vizează despăgubirile acordate părții civile cu capacitate de exercițiu deplină, în condițiile în care aceasta nu formulase recurs. Soluția este confirmată prin recentele modificări aduse dispozițiilor art. 362 lit. a), survenite prin Legea nr. 356/2006, în privința întinderii dreptului de recurs al procurorului, legiuitorul prevăzând în mod expres că recursul acestuia exercitat în privința laturii civile va fi respins ca inadmisibil în lipsa recursului formulat de partea civilă, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilă se exercită din oficiu.
c) Respingerea recursului ca nefondat. Constatând că deși recursul a fost susținut cu respectarea condițiilor legale, instanța, în urma efectuării controlului judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate în funcție de motivele de recurs formulate, dar și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385 alin. (3) și pe baza înscrisurilor noi prezentate, poate să ajungă totuși la concluzia că nu se justifică admiterea recursului.
Concluzia finală este aceea că hotărârea atacată este legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat, urmând ca decizia atacată să fie menținută.
În ipoteza recursului reglementat ca fiind singura cale ordinară de atac, respingerea acestuia ca nefondat va interveni atunci când, examinându-se legalitatea și temeinicia hotărârii, se ajunge la concluzia că situația de fapt a fost corect stabilită de prima instanță, ca urmare a aprecierii complete și corecte a probatoriului administrat, stare de fapt la care legea materială și procesuală a fost corect aplicată.
Concluzionând că soluția atacată este justă, instanța va pronunța respingerea recursului ca nefondat.
Cunoscut fiind faptul că exercitarea căilor de atac se poate obține în interesul părților pentru realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, soluția respingerii ca nefondat a recursului se impune și în ipoteza în care lipsește interesul pentru recurent.
Pronunțarea soluției de respingere a recursului ca nefondat în considerarea lipsei de interes a părții care a exercitat calea de atac nu poate fi aflată decât prin exercitarea examinării în fond de către instanța de recurs a hotărârii atacate, de vreme ce soluția respingerii căii de atac fără examinarea fondului cauzei este strict mărginită de lege doar la cazul tardivității și inadmisibilității.
Deoarece în exercitarea dreptului la un proces echitabil, care presupune echilibru în egalitatea armelor pentru toate actele de procedură și deși pentru promovarea acelorași căi de atac care garantează accesul liber la justiție în toate gradele de jurisdicție reglementate de lege s-a recunoscut exercițiul căilor de atac părții vătămate în ce privește latura penală și părții civile/părții responsabile civilmente în ce privește latura penală și latura civilă.
Pentru exercitarea drepturilor procesuale conferite părților și deci pentru exercitarea căilor de atac trebuie să existe pentru titularul dreptului un interes legitim justificat, legiuitorul presupunând un interes justificat în a supune verificării de către instanța de recurs chiar examinarea unei soluții aparent favorabile, înseamnă că verificarea interesului titularului dreptului de recurs nu se va putea realiza decât prin examinarea în fond a cauzei, deci prin verificarea legalității și temeiniciei respectivei hotărâri.
Recursul promovat, fiind lipsit de interes legitim, de pildă, de partea civilă pentru agravarea pedepsei inculpatului, atâta timp cât, urmare a condamnării acestuia, pretențiile civile formulate în cauză au fost integral acordate.
În schimb, interesul în exercitarea căii de atac va fi pe deplin justificat atâta timp cât soluționarea laturii civile este determinată de soluția adoptată în latura penală a cauzei.
Prin urmare, în funcție de datele speței și temeiurile de casare invocate, instanța, de la caz la caz, va aprecia interesul în promovarea căii de atac urmare a examinării cauzei în fond.
Este posibil ca, datorită limitelor devoluțiunii produse de recursul părții care a uzat de exercitarea căii de atac, instanța de recurs – prin derogare de la principiul legalității și principiul aflării adevărului material – să nu poată desființa o hotărâre, chiar dacă ar constata că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea legii materiale sau procesuale, deoarece nu poate crea o situație mai grea pentru partea care a uzat de acest drept, fiind aplicabilă regula non reformatio in pejus. Drept garanție a folosirii neîngrădite a căilor de atac, recursul inculpatului va fi respins ca nefondat, chiar dacă instanța ar constata, de pildă, că pedeapsa aplicată acestuia este sub minimul celei prevăzute de lege pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat ori că nu s-a aplicat acestuia pedeapsa complementară, deși legea o prevedea în mod expres.
● Admiterea recursului și casarea hotărârii recurate (art. 38515 pct. 2 lit. a)-d))
Constatând că motivele de recurs referitoare la existența unor vicii de procedură sau de judecată se circumscriu cazurilor de casare înscrise în art. 385, fiind operante în cauză, făcând ca hotărârea atacată să fie nelegală și/sau netemeinică, instanța va admite recursul și va casa hotărârea atacată. Limitele casării vor fi impuse de efectul devolutiv, de cel extensiv și cel al neagravării situației în propriul recurs, desființarea hotărârii putând fi totală – când desființarea operează asupra tuturor dispozițiilor atât din latura penală, cât și latura civilă — sau parțială – când sunt desființate numai aspecte ale hotărârii dintr-o latură a sa ori din ambele, celelalte fiind menținute.
După judecarea recursului — prin admiterea acestuia și casarea hotărârii recurate -, instanța rămâne învestită cu rezolvarea problemei soluționării în fond a cauzei, ceea ce implică stabilirea instanței care va proceda la rejudecarea în fond a procesului, cu sau fără administrarea de noi probe.
Funcție de instanța care efectuează o nouă judecată, din dispozițiile înscrise în art. 385- pct. 2 rezultă că soluțiile de casare pot fi de trei feluri:
– casarea cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei, atunci când rejudecarea cauzei este efectuată de instanța de casare odată cu judecarea recursului;
– casarea cu trimitere spre rejudecare, când noua judecată se va realiza de instanța a cărei hotărâre a fost casată (fond sau apel);
– casarea cu reținere spre rejudecare de către instanța de recurs, când separat va fi evocat fondul cauzei.
Ca o soluție în completare, art. 385 alin. (2) creează o posibilitate instanței să dispună casarea cu restituirea cauzei la procuror, pentru a reface urmărirea penală, atunci când desfințarea hotărârii s-a dispus pentru incidența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 332 alin.(2).
"La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seamă de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care faptă a fost comisă, de urmărea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoană și conduită făptuitorului, dacă este cunoscut. În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanță poate aplică una dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91."
● Casarea hotărârii recurate cu soluționarea concomitenta a fondului cauzei
Deși soluția Înscrisă în art. 385 pct. 2 lit. a) și b) implică, prin însăși admiterea recursului, și rezolvarea cauzei în fondul ei, soluție ce este evidențiată printr-o singură decizie în care se consemnează derularea întregului proces desfășurat, adoptarea soluției impune instanței de recurs să parcurgă două faze distincte: judecarea recursului, ocazie cu care instanța va constata dacă hotărârea cuprinde erori de judecată ori de procedură care impun admiterea recursului și apoi rejudecarea fondului cauzei, ulterior casării, când instanței de recurs îi revine prerogativa de a remedia direct deficiențele constatate.
Pentru a delimita cele două faze de judecată, instanța de recurs este obligată în motivarea hotărârii să oglindească mai întâi aspectele legate de rezolvarea recursului, care sunt cazurile de casare reținute în cauză și apoi va trebui să facă referire la problemele privitoare la rezolvarea fondului.
Însușirea soluției privind rejudecarea fondului în același timp cu soluționarea recursului se impune ori de câte ori instanța de recurs va observa că nu este incident în cauză nici unul din cazurile de casare care să atragă desființarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare și nici nu se mai impune administrarea de noi probe.
Această soluție este atrasă de apariția a două ipoteze exprimate clar de lege:
► casarea hotărârii recurate – apelul a fost greșit admis, cu menținerea hotărârii primei instanțe [art. 38515 pct. 2 lit. a)].
Soluția obținută presupune că instanța de recurs a ajuns la concluzia că instanța de prim control judiciar a efectuat o apreciere greșită a probelor și o aplicare greșită a legii materiale, ceea ce a condus la o soluție greșită de admitere a apelului în urma căreia soluția dată asupra fondului de către prima instanță a fost desființată, de fapt aceasta era conformă legii și adevărului.
► casarea hotărârii recurate – se impune ca inculpatul condamnat să fie achitat sau să se înceteze procesul penal.
Soluția se pune în practică în momentul în care hotărârea recurată este nelegală, deoarece rezolvarea dată laturii penale, în sensul condamnării inculpatului, este contrară legii penale și impune înlocuirea soluției din hotărârea recurată cu achitarea inculpatului ori cu soluția de încetare a procesului penal.
În cazul în care textul de lege ar fi fost greșit indicat în dispozitivul hotărârii atacate, admitem opinia judicios exprimată în literatura de specialitate că soluția de casare cu soluționare fondului cauzei se impune cu stringență atât pentru acuratețea hotărârii din perspectiva tehnicii judiciare adoptate, dar mai ales a consecințelor pe care le produce de natură a crea impedimente în aplicarea unor instituții de drept penal.
Legea nr. 302/2004 prevede și faptul că un stat străin poate face cerere de preluare de proceduri penale către autoritățile judiciare române, cerere care se adresează parchetelor sau instanțelor române și se înaintează, după caz, Ministerului Justiției sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Soluția este impusă, deoarece rectificarea textelor greșit indicate nu va putea fi obținută prin respingerea recursului și îndepărtarea erorii doar prin refacerea motivării, atâta timp cât soluția de respingere a recursului indică menținerea dispozitivului hotărârii recurate în raport cu care se va aprecia întrunirea condițiilor de aplicabilitate a unor instituții de drept penal.
● Casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța a cârei hotărâre a fost casata (art. 38515 pct. 2 lit. c))
Conținutul art. 38515 pct. 2 lit. c), care se referă la soluția casării cu trimitere spre rejudecare, a suferit modificări structurale esențiale prin Legea nr. 356/2006.
Înaintea acestor modificări, Codul se supunea normelor obținute din soluția casării cu trimitere spre rejudecare ca o soluție specială, de excepție, putând fi adoptată doar în situația apariției uneia din următoarele trei situații:
1. când s-a produs o încălcare a legii de procedură sancționată cu nulitatea absolută prevăzută în art. 197 alin. (2);
2. când părțile au fost lipsite de posibilitatea de a-și face apărările necesare la judecata în fond și atunci
3. când prin hotărârea recurată nu s-a soluționat fondul cauzei.
Cu ajutorul modificările de substanță apărute, legiuitorul a atribuit o reglementare restrictivă soluțiilor de admitere a recursului, prevăzând în mod clar care dintre temeiurile limitativ prevăzute de lege rezultând din nulitățile absolute și relative determină adoptarea soluției de trimitere spre rejudecare, prevăzând în egală măsură și cazurile de casare a căror incidență va conduce la pronunțarea soluției reținerii cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs.
Identificând părțile sub protecția nulității absolute drepturi și garanții procesuale relative la organizarea procesului penal, la asigurarea participării la proces a unor participanți, la asigurarea exercitării anumitor drepturi sau la obligativitatea efectuării unor acte procesuale deosebit de importante pentru justa soluționare a cauzei, soluția casării cu trimitere spre rejudecare urmărește ca numai prin respectarea necondiționată a acestui minim de valori esențiale se poate oferii o garanție regulilor de bază ale procesului penal, iar drepturile și garanțiile procesuale vor putea fi exercitate în condiții excelente.
Cu toate modificările din prezent apărute, legiuitorul nu s-a aplecat mai perseverent asupra reevaluării modului în care sunt reglementate nulitățile ca sancțiuni ale încălcării legii penale și care pot deveni temeiuri de casare.
Evaluăm adecvat situației, în condițiile perfecționării legislației procesual penale axate pe linia apărării drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, dar și pe linia întăririi autorităților judiciare, că s-ar impune ca, de lege ferenda, legiuitorul să intervină prin limitarea sferei dispozițiilor aflate sub protecția nulităților absolute și să instituie norme care să limiteze în timp posibilitatea invocării nulității absolute.
Pe linia perfecționării reglementării soluțiilor la judecata în recurs, în mod constant s-a susținut în literatura de specialitate că nu toate cazurile de casare rezultând din nulități absolute trebuie să atragă trimiterea cauzei la instanța unde s-a produs nulitatea. Suntem de acord cu opinia exprimată că, în ipoteza în care la un termen când s-au audiat martorii a lipsit apărătorul, deși prezența s-a era obligatorie, iar ulterior judecata, la termenele următoare, s-a desfășurat cu asistență juridică asigurată, nu ar mai fi necesar să se refacă judecata și să se asculte din nou martorii la instanța de fond în prezența apărătorului, ci această ascultare s-ar putea produce după casare chiar la instanța de recurs. în acest mod refacerea actului s-ar putea încredința și altei instanțe decât aceleia la care s-a produs nulitatea, ceea ce ar contribui la o impulsionare mai mare a operativității de soluționare a cauzelor, păstrându-se soluția de casare cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond sau de apel numai atunci când nulitatea absolută afectează întreaga etapă procesuală.
Putem concluziona că, deși benefică, modificarea legislativă în sensul precizării temeiurilor de casare care pot determina soluția casării cu trimitere spre rejudecare, apreciem oportun ca perfecționarea legislației procesual penale să restrângă sfera cazurilor de casare care ar determina o atare soluție. Se impune ca în privința cazurilor de nulitate absolută legiuitorul să facă o diferențiere a acestora1 în privința soluției de casare pe care o pot determina, diferențiere folosită, de altfel, de legiuitor atunci când nu a permis invocarea directă în recurs a unor nulități absolute [art. 332 alin. (1)] ori atunci când a permis ca o nulitatea absolută să fie asanată în cursul judecății (art. 300).
Pentru eficientizarea activității judiciare, ar fi benefic ca în anumite cazuri în care recursul ar fi fondat pentru incidența unui temei de casare rezultat din săvârșirea unei nulități absolute și ca atare pronunțarea soluției casării cu trimitere spre rejudecare, s-ar impune ca legiuitorul să prevadă în mod expres – prin derogare de la dispozițiile înscrise în art. 385 pct. 2 lit. c) – posibilitatea pronunțării soluției de casare cu reținere spre rejudecare de către instanța de recurs. Avem în vedere acele situații în care ulterior constatării nulității, procesul penal nu mai poate continua, întrucât nu mai implică o nouă judecată.
● Casarea hotărârii recurate cu reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs (art. 385 pct. 2 lit. d))
Textul care reglementează soluția casării cu reținere spre rejudecare de către instanța de recurs a primit un nou conținut, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006, stipulându-se că această soluție se impune atunci când casarea se dispune pentru vreunul din cazurile de casare înscrise în art. 385 alin. (1) pct. 11-20, soluție ce este atrasă și pentru cazul prevăzut în art. 385 alin. (3), care se referă la efectul devolutiv integral al recursului atunci când este singura cale ordinară de atac. Modificarea survenită este binevenită in sensul precizării exprese a cazurilor de casare care pot conduce la pronunțarea unei atare soluții, întrucât textul în forma anterioară – deși considerat soluție de bază – nu prevedea expres temeiurile de casare a căror incidență ar determina soluția casării cu reținere a cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs, stabilirea acestor temeiuri fiind lăsată în sarcina doctrinei și a jurisprudenței, fară a fi înregistrată o practică judiciară unitară sub acest aspect.
Spre deosebire de soluția înscrisă în art. 385 pct. 2 lit. a) și b), care se referă la casarea hotărârii cu soluționarea concomitentă a fondului cauzei unde admiterea recursului nu presupune administra“ rea de noi probe, instanța având prerogativa să soluționeze direct și definitiv cauza și să pronunțe o decizie prin care să dispună fie menținerea hotărârii primei instanțe, fie achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, coroborarea textelor înscrise în art. 385 pct. 2 lit. d) și art. 385 alin. (3) ne îndreptățește să apreciem că soluția casării cu reținere spre rejudecare impune instanței de recurs parcurgerea a două etape cu totul distincte în care are loc – în caz de casare a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei de însăși instanța de recurs – desfășurarea procesuală a pricinii în fața instanței de recurs, în prima etapă, instanța de recurs va efectua controlul legalității și temeiniciei hotărârii atacate și apoi ajungând la concluzia că aceasta este nelegală și/sau netemeinică va proceda la admiterea recursului, cu casarea hotărârii atacate.
Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri inițiate de autoritățile judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracțiune conform legii române, poate fi transferată unui stat străin, în condițiile prevăzute de Titlul IV din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.
Dacă în privința hotărârilor de condamnare sau de achitare instanța efectuează un examen al problemelor referitoare la existența faptei imputate inculpatului, apreciind dacă aceasta constituie infracțiune și dacă a fost săvârșită de inculpat, în privința hotărârii de încetare a procesului penal instanța nu întotdeauna se pronunță asupra chestiunilor de fond referitoare la existența infracțiunii imputate inculpatului și a vinovăției acestuia. De pildă, pronunțarea unei hotărâri de încetare a procesului penal – pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. f), g), h), și j) privind lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori în alte condiții prevăzute de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru că a intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului, pentru că a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii ori împăcarea înlătură răspunderea penală, pentru că există autoritate de lucru judecat – nu implică o rezolvare a fondului cauzei, întrucât aplicarea acelei cauze de încetare a procesului penal la situația de fapt dată nu impune instanței să efectueze o examinare a existenței faptei și a vinovăției inculpatului.
În toate aceste situații în care fondul cauzei nu a fost soluționat, dacă instanța de recurs va constata că în mod greșit s-a aplicat o cauză de încetare a procesului penal, după casarea hotărârii atacate, va avea posibilitatea, în funcție de temeiul de casare operant în cauză, fie să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, fie să rețină cauza în vederea rejudecării pricinii.
Capitolul III.
CAZURI DE CASARE IN RECURS REZULTATE DIN DIVERSE ASPECTE
3.1. Cazuri de casare rezultând din încălcarea normelor legale de procedură
Înscriindu-se în principiile de fundamentare ale procesului penal, principiul legalității, consacrat de art. 2, include și respectarea dispozițiilor legale în îndeplinirea actelor care concurează la o desfășurare bună a procesului penal, deoarece „respectarea dispozițiilor legale în materie procesuală constituie garanția unei justiții exacte, luminate și imparțiale”.
În urma atribuțiilor oferite instanțelor judecătorești în raport cu cele ce revin organelor de urmărire penală, instanța are atribuțiile de a verifica și controla activitatea de urmărire penală.
Astfel, s-a luat hotărârea că și actele procesuale care au fost efectuate cu încălcarea legii în decursul urmăririi penale sunt supuse la propunerea persoanei lezate, controlului instanței, aceasta având dreptul de a constata nulitatea și de a dispune refacerea actului.
Decizia nr. 29/1970 a fostului Tribunal Suprem, a stabilit că „nerespectarea dispozițiilor procesuale privind prezența inculpatului și asistarea acestuia de către apărător în cursul urmăririi penale cauzează prejudicii ce nu pot fi acoperite ulterior în fața instanței, astfel că se impune pentru a da eficiență aplicării acestor dispoziții legale – anularea actelor procesuale respective și restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii în condiții de legalitate a acelor acte procesuale, condiții care, în speță, în cadrul urmăririi penale, nu au fost respectate”.
Raționamentul folosit confirmă ideea controlului instanțelor judecătorești (de fond și de casare, la epoca respectivă) asupra legalității actelor procesuale realizate în cursul urmăririi penale, control în cadrul căruia instanței îi revine atributul de a constata în condițiile legii nulitatea actelor procesuale efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale și de a dispune refacerea ce se impune.
În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existența a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
Orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie făcută în scris și să cuprindă arătarea instanței, numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul, obiectul cererii și semnătura. De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, și datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părți, precum numărul de telefon, numărul de fax, adresă de poștă electronică sau altele asemenea."
3.1.1. Cazuri de casare rezultând din nulități absolute. Temeiul de casare operant în cazul nulităților absolute
Instanța de control judiciar are atribuția de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii atacate cu recurs, precum și obligația de a dispune casarea atunci când constată lipsuri de legalitate și temeinicie.
Între cazurile de nelegalitate a hotărârii recurate regăsim și un aspect procesual, care constă în nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea procesului penal.
Trebuie să se constata dacă actul procesual sau procedural realizat în condiții nelegale întrunește cerințele prevăzute de regimul nulităților pentru fi anulat în caz de invocare a încălcării unor dispoziții procesual penale, deoarece numai nulitatea actului procesual ori procedural pe care s-a întemeiat hotărârea recurată atrage nelegalitatea acesteia și casarea ei.
Încălcarea normelor procesual penale care sunt înscrise în art. 197 alin. (1) fac referire la însușirea garanțiilor fundamentale ale înfăptuirii justiției sau a garanțiilor dreptului la apărare al părților, din care rezultă imposibilitatea atingerii finalității scopului procesului penal, și anume aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii penale.
Relația creată între temeiul de casare privind nelegalitatea sub aspect procesual a hotărârii atacate și regimul nulităților procesuale este prezentată și în textul care reglementează soluțiile la judecata în recurs.
Art. 385 pct. 2 lit. (c) reglementează soluția de casare cu trimitere spre rejudecare la instanța a cărei hotărâre a fost casată pentru vreunul din cazurile de nulitate prevăzut de art. 197 alin. (2), cu excepția cazului de incompetență, făcându-se referire și la încălcări ale legii de procedură ce se înscriu printre cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (1) și (4).
Regimul nulităților are, potrivit legii, o influență asupra modului de soluționare a recursului, în acest sens este necesar să se verifice dacă hotărârea recurată este nelegală ca urmare a nulității absolute sau relative.
Legea procesual penală limitează acțiunea unei nulități absolute acest lucru este posibil în politica și tehnica legislativă și acoperină în anumite condiții efectele ei.
Această împrejurare nu este de natură să afecteze caracterul nulității respective, care trebuie apreciat, în primul rând, în funcție de faptul că prin limitarea dată de lege se creează sau nu părților posibilitatea de a acoperi nulitatea în acele etape ale procesului penal în care relevarea ei urmează să se facă și din oficiu.
Nulitățile absolute constituie o prezumție legală „juris et de jure” a existenței unei vătămări, acestea pot deveni temei de casare a hotărârii recurate doar prin înscrierea uneia din dispozițiile legale exprese înscrise în art. 197 alin. (2), temei de casare care, în cercetarea efectelor juridice ale nulităților absolute, va fi întotdeauna analizat de instanță de recurs, chiar dacă nu a fost invocat de partea interesată sau dacă este invocat prima oară în recurs.
► Judecarea cauzei în fața unei instanțe judecătorești necompetente după materie sau după calitatea persoanei (art. 385 pct. 1)
Într-un aspect esențial, noțiunea de competență penală reprezintă obiectul reglementării art. 25-38, iar în art. 39-45, sub denumirea de „Dispoziții comune”, se reglementează modul în care instanțele și celelalte organe judiciare penale trebuie să acționeze pentru ca activitatea lor să se încadreze corect în limitele stabilite de dispozițiile generale, care fac referire la competența penală ce urmărește faza de urmărire penală și faza de judecată, dispoziții ce trebuie respectate de toate organele judiciare penale.
Normele penale ce face referire la competența după materie sau după calitatea persoanei au un caracter imperativ, iar nesocotirea lor va atrage nulitatea absolută a actelor procedurale realizate cu încălcarea prescripțiilor legale, nulitate ce va produce invalidarea întregii judecăți și a soluției pronunțate de instanța necompetentă.
Competența materială a instanței este obținută de obiectul raportului procesual, adică de natura și gravitatea infracțiunii supuse urmăririi penale ori judecății.
Competența personală a organelor de urmărire penală și a instanței de judecată este realizată de calitatea pe care o are infractorul în momentul comiterii infracțiunii.
Cazul de casare ce face referire la necompetența materială sau după calitatea persoanei intervine și atunci când două sau mai multe infracțiuni, aflate în stare de indivizibilitate sau conexitate, reunite într-o singură cauză penală, sunt judecate de o altă instanță decât cea competentă prin prorogare (art. 35). Codul de procedură penală instituie prin art. 41 alin. (1) o excepție, de la această regulă, care reglementează un caz special de extindere a competenței la instanța superioară, pentru ipoteza în care necompetența rezultă și se constată ca urmare a unor date noi, ivite în cursul judecății.
Excepția înscrisă în art. 41 alin. (1) nu va fi operabilă, iar hotărârea pronunțată va fi lovită de nulitate, cu consecința pronunțării instanței de recurs a soluției casării acesteia, cu trimiterea cauzei la instanța competentă, dacă judecata a fost efectuată de o instanță superioară, deși necompetența acesteia se obținea din datele dosarului de la prima zi de înfățișare și mai înainte de a se decurge la administrarea de probe.
Art. 40 alin. (1) C. proc. pen. prevede că, în situația în care competența este stabilită de calitatea inculpatului, instanța rămâne competentă a judeca și în condițiile în care inculpatul după săvârșirea infracțiunii nu mai are această calitate, prevederi care se aplică ca atare și în faza urmăririi penale. Codul fundamentează o excepție în ipoteza reglementată de art. 40 alin. (1), aceea că instanța rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii, nu mai are acea calitate, în cazul când fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului și s-a dat o hotărâre în primă instanță.
Dispozițiile înscrise în art. 40 C. proc. pen. reprezintă norme generale de reglementare a competenței organelor judiciare, acestea nu se pot aplica în cazul în care printr-o lege specială de procedură se reglementează distinct competența organelor judiciare după materie sau după calitatea persoanei.
Nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (2) și (3) pentru încălcarea normelor de competență ia parte și atunci când competența instanței este atrasă atât de criteriul materiei, cât și al calității persoanei, ceea ce face ca încălcarea uneia dintre ele să facă realizabil cazul de casare analizat.
Când infracțiunea pentru care este judecat determină competența unei instanțe, iar, pe de altă parte, când calitatea pe care o deține inculpatul la data săvârșirii infracțiunii atrage o altă competență, s-a concluzionat că instanța competentă va fi cea mai înaltă în grad, ceea ce determină o prorogare a competenței în favoarea instanței superioare în grad.
Înșiruirea normelor de drept penal și drept procesual penal impune necesitatea stabilirii competenței materiale în cazul soluționării unor infracțiuni cărora li s-a dat o altă calificare juridică.
Controlul competenței se obține nu numai din derularea procedurilor speciale în cadrul cărora se rezolvă fondul cauzei penale, aceasta realizându-se și în cazul în care instanța judecă în ciclul căilor extraordinare de atac. Acest control din oficiu sau la cerere este realizat și în cadrul procedurilor complementare prin care se obțin chestiuni care fac obiectul procedurilor principale și, cum acest control vizează competența funcțională a instanței, în caz de încălcare a acesteia, casarea hotărârii va interveni pentru motivul de nulitate absolută prevăzut de art. 197 alin. (2).
Din punct de vedere al judecării cererilor de revizuire ori de contestație în anulare în caz de admitere și desființare a hotărârii atacate, se consideră că dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. III alin. (3) teza finală din Legea nr. 356/2006 nu sunt aplicabile, deoarece, ca urmare a desființării hotărârii atacate, rejudecarea cauzei are loc în condițiile existenței acestei hotărâri.
„Pentru judecarea procesului, instanță, ținând seamă de împrejurări, fixează termene scurte, chiar de la o zi la altă. Când consideră necesar, instanță va putea fixă și termene mai îndelungate. Dispozițiile art. 153 sunt aplicabile. Judecătorii vor dispune verificarea efectuării procedurilor de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen. Când este cazul, instanță va ordonă luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri. În afară de aceste măsuri, instanță va putea dispune că încunoștințarea părților să se facă și telefonic, telegrafic, prin fax, poștă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înștiințarea pentru prezentarea la termen, precum și confirmarea primirii actului, respectiv a înștiințării, dacă părțile au indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. Dacă încunoștințarea s-a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care va arată modalitatea de încunoștințare și obiectul acesteia. Judecătorii pot stabili pentru părți sau pentru reprezentanții acestora, precum și pentru alți participanți în proces îndatoriri în ceea ce privește prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relații scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 222, asistarea și concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum și orice alte demersuri necesare soluționării cauzei. Dispozițiile alin. 2 se aplică în mod corespunzător."
► Instanța care a judecat și a soluționat cauza nu a fost compusa potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) sau exista un caz de incompatibilitate (art. 385 pct. 3)
Textele internaționale proclamă ca drept al justițiabililor dreptul la un tribunal imparțial. Imparțialitatea este un principiu director al procesului penal, desemnând o serie de garanții procesuale și este prezervată în existența sa prin reguli de drept viabile potrivit legislației naționale.
Prin alcătuirea instanței de judecată se înțelege formarea completului de judecată dintr-un număr determinat de persoane care au, capacitatea funcțională de a judeca o cauză penală, potrivit legii.
Cazul de casare privind greșita alcătuire a instanței de judecată face referire la „reaua constituire a instanței de judecată’”, deoarece dispozițiile art. 292 alin. (1) stabilesc condiția că numai legea este cea care determină alătuirea instanței penale.
Alcătuirea greșită a completului de judecată acționează în momentul în care numărul judecătorilor este contrar legii, fie că au participat mai puțin judecători decât prevede legea, fie că au participat mai mulți.
Sub ocrotirea nulității absolute, în alcătuirea completelor trebuie să intre numai persoanele cărora legea le recunoaște capacitatea funcțională pentru a judeca o anumită cauză penală.
În sistemul Codului în vigoare, cazurile de incompatibilitate atrag tot timpul sancțiunea nulității absolute în momentul în care se referă la persoanele care intră în compunerea instanței. Cazul de casare se referă astfel la verificarea „capacității subiective” a organelor judiciare, în sensul îndeplinirii cu imparțialitate și obiectivitate a atribuțiilor de serviciu, ca o componentă principală a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Literatura juridică a arătat că prin reglementarea incompatibilității, legea a obținut o garanție necesară pentru justa rezolvare a cauzelor penale, îndepărtând de la activitatea de judecată acei judecători care, din cauza altor calități procesuale pe care le-au avut anterior în cauză, pot avea o orientare preconcepută spre o anumită soluție, datorită unor împrejurări personale și ar fi dispuși a favoriza una din părțile din proces.
Legiuitorul, prin art. 46-48, a obținut situațiile în care se consideră că judecătorii ar putea fi susceptibili de lipsă de obiectivitate și probitate.
Instanțele, în funcție de situațiile concrete apărute pot să verifice situațiile de incompatibilitate pentru a îndepărta orice suspiciune ori îndoială asupra capacității subiective a judecătorului în ceea ce privește obiectivitatea și imparțialitatea acestuia în soluționarea cauzei în acord cu normele înscrise în Codul deontologic al judecătorilor, procurorilor și al personalului auxiliar de specialitate.
► Judecata în prima instanța a avut Ioc cu încălcarea dispozițiilor relative la publicitatea ședinței de judecata (art. 385 pct. 4)
Principiul publicității ședinței de judecată este consacrat în art. 127 din Constituție. Principiul constituțional este reluat în art. 12 din Legea nr. 304/2004, precum și în art. 290, aflat sub protecția nulității absolute înscrise în art. 197 alin. (2). Principiu publicității ședinței presupune ca pe parcursul derulării cercetării judecătorești, cu excepția deliberării, activitatea de judecată să se desfășoare în fața instanței, în ședință publică, în prezența părților, dar și a oricăror alte persoane străine de litigiu care doresc să asiste la dezbateri.
Prin faptul că judecarea publică a proceselor reprezintă garanția procesuală pentru exercitarea deplină a drepturilor și intereselor legitime ale părților din proces, instanța de la Strasbourg a hotărât prin Hotărârea Pauger a Austriei din 28 mai 1997 că, deși publicitatea dezbaterilor reprezintă un principiu de bază în litera și în spiritul art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu împiedică o persoană să renunțe la dreptul său referitor la publicitatea procesului său penal.
În legislația noastră procesual penală dispozițiile care fac referire la publicitatea ședinței de judecată se află sub sancțiunea nulității absolute care nu poate fi înlăturată în nici un mod, renunțarea la publicitatea ședinței de judecată nu va putea fi recunoscută în raport de actuala reglementare.
Verificarea respectării publicității ședinței de judecată se realizează cu ajutorul actului procedural material prin care se observă că dispozițiile relative referitoare la judecarea în ședință publică au fost respectate, constând în încheierea de ședință ce se elaborează în cursul judecății ori în practica hotărârii judecătorești atunci când actul se întocmește cu ocazia închiderii dezbaterilor.
Cu privire la constatarea că pronunțarea hotărârii s-a făcut în ședință publică s-a emis părerea că această împrejurare trebuie menționată în rezumat, deoarece acest act procedural reprezintă dovada că au fost respectate dispozițiile înscrise în art. 310, susținându-se că lipsa acestei mențiuni din rezumat face ca hotărârea să fie nulă.
Adoptarea Codului de procedură penală din 1968 a renunțat la reglementarea sistemului nulităților relative exprese, fiind de părere că de lege ferenda ar fi oportun ca într-o viitoare reglementare a nulităților absolute înscrise în art. 197 alin. (2) să se prevadă, în loc de publicitatea ședinței de judecată, „publicitatea dezbaterilor judiciare, așa cum este menționat în titulatura art. 127 din Constituție”.
► Judecata a avut Ioc fără participarea procurorului, deși participarea sa era obligatorie (art. 385 pct. 5)
Din punct de vedere al dispozițiilor art. 315, procurorul, ca reprezentant al parchetului, este obligat să participe la ședințele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele în care instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul dintre inculpați se află în stare de detenție sau în vreuna din situațiile prevăzute în art. 171 alin. (2), precum și în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii.
La ședințele de judecată cu privire la alte infracțiuni, procurorul participă când consideră necesar. La celelalte instanțe judecătorești, ca reprezentant al Ministerului Public, participarea procurorului la judecată este obligatorie în absolut toate cazurile.
Rațiunea instituirii de către legiuitor a obligativității participării procurorului la ședințele de judecată își are clarificarea în necesitatea asigurării reprezentantului intereselor generale ale societății de a-și exercita rolul său în cadrul ședințelor de judecată care este bine conturat (art. 301, art. 315, art. 316), în înțelesul formulării de cereri, invocării unor excepții și formulării de concluzii în vederea aflării adevărului și a respectării legilor.
Cazul de casare acționează dacă procurorului, prezent în instanță, nu i s-a dat cuvântul pentru a pune concluzii asupra cererilor formulate de părți ori asupra fondului.
În cauzele în care participarea procurorului este obligatorie la ședințele de judecată, orice act de cercetare judecătorească trebuie efectuat în prezența acestuia, fiind insuficientă și ineficientă doar simpla înștințare despre acesta. Aceasta constituie garanția dată de legiuitor pentru a asigura corectitudinea și legalitatea procesului penal, prin șansa acordată părților și procurorului de a-și confrunta direct, liber și nemijlocit opiniile în legătură cu orice act administrat în scopul aflării adevărului.
În literatura juridică, în sensul că sub aspect procesual nu poate fi vorba de un drept câștigat al părților în proces și nici de aplicarea unei legi mai favorabile, deoarece dispozițiile cu privire la participarea obligatorie a procurorului sunt de ordine publică, de strictă interpretare și de imediată aplicare, fiind astfel obligatorii regulile procesuale din momentul judecării cauzei.
În concluzie, putem aprecia că în privința participării procurorului la ședințele de judecată trebuie avute în vedere normele procesual penale în vigoare la data soluționării cauzei, nefiind posibil a se susține că o instanță constituită fără procuror este mai agreabilă unei părți.
Participarea procurorului la ședințele de judecată va fi obligatorie, deoarece, potrivit actualei reglementări, sesizarea primară a instanței se efectuează numai prin rechizitoriu, chiar și în ipoteza infracțiunilor pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Prezumția în care instanța este învestită cu judecarea plângerilor promovate împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, promovate în condițiile art. 278, legiuitorul a instituit obligativitatea participării procurorului la judecarea plângerilor, obligativitate instituită și în privința judecării cererilor guvernate de dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.
► Judecata a avut Ioc în lipsa inculpatului, în cazurile în care prezența acestuia este obligatorie, potrivit legii (art. 385 pct. 5)
Codul de procedură penală prezintă două cazuri în care prezența inculpatului este obligatorie la judecată:
– când acesta se află în stare de deținere;
– când este minor.
Rațiunea legiuitorului în a înfința această obligativitate în judecarea cauzei a fost obținută de starea în care inculpații se află, urmărind ca prin prezența fizică a acestora la judecată să îi se garanteze posibilitatea de a-și apăra interesele legitime prin participarea procesuală efectivă și exercitarea deplină a drepturilor și garanțiilor procesuale conferite de lege.
Prezența formală la desfășurarea procesului și refuzul instanței de a acorda inculpatului dreptul de a formula cereri, de a ridica excepții, de a solicita și administra probe ori de a i se acorda ultimul cuvânt reprezintă încălcări ale dispozițiilor relative la prezența inculpatului sancționate cu nulitatea absolută.
Omiterea soluționării cererilor sau excepțiilor formulate ori soluționarea greșită a acestora nu va atrage incidența cazului de casare analizat, hotărârea fiind nelegală din perspectiva încălcării modalităților de realizare și aplicare a dreptului la apărare.
Obligativitatea prezenței inculpatului arestat ori minor la judecată este o măsură care se impune pentru toate actele procesuale efectuate de instanță din oficiu, la cererea procurorului sau a altei părți, iar nerespectarea acestor dispoziții va atrage nulitatea absolută a respectivelor acte procesuale îndeplinite cu nerespectarea formelor prescrise de lege.
Dacă inculpatul a lipsit la un singur termen de judecată sau la mai multe termene, vor fi atinse de nulitate numai actele de procedură efectuate în lipsa sa, cu excepția situației când actele consecutive s-au întemeiat pe cele efectuate în lipsa inculpatului, ceea ce va atrage și anularea acestora din urmă.
► Judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezența acestuia era obligatorie (art. 385 pct. 6)
Dreptul la apărare este identificat ca fiind un principiu universal, deoarece poate fi regăsit în majoritatea sistemelor judiciare contemporane.
Dreptul la apărare nu trebuie confundat cu asistența apărătorului, el constă în apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăților și posibilităților pe care, potrivit legii, le au justițiablii pentru apărarea intereselor lor, pe când asistența apărătorului este unul din componentele dreptului la apărare.
Pentru cazurile de asistență juridică, prezentate ca fiind obligatorii, sarcina organului judiciar este de a lua măsurile necesare pentru ca învinuitul sau inculpatul să aibă un apărător, iar dacă acesta nu dorește sau nu are posibilități de a-și alege un apărător, organul judiciar va lua măsuri pentru a-i desemna un apărător din oficiu.
Organul judiciar nu poate recurge la efectuarea actelor procesuale pentru care asistența juridică este obligatorie decât în prezența apărătorului, fie că este vorba de un act de urmărire penală, fie că este vorba de acte a căror succesiune constituie faza de judecată, ocazie cu care va avea sarcina de a asigura posibilitatea apărătorului de a-și exercita cât mai deplin atribuțiile sale profesionale în apărare.
Dacă apărătorul ales nu se prezintă nemotivat la data stabilită pentru efectuarea la termenul de judecată și nu asigură înlocuirea, instanța după începerea dezbaterilor, când asistența juridică este obligatorie, va lua măsuri pentru a desemna unu apărător din oficiu care să-l înlocuiască și căruia îi va acorda un termen de minim 3 zile pentru pregătirea apărării.
Suntem de părere că obligativitatea asistenței juridice acționează și în faza executării hotărârilor penale. Dispozițiile art. 171 sunt de strictă interpretare, analiza textului nu poate fi îndeplinită cu ignorarea celorlalte norme procedurale care consacră tocmai garanțiile procesuale și procedurale ale asistenței juridice obligatorii.
Dispozițiile art. 171 fac trimitere la fazele de urmărire penală și de judecată, considerăm că, în acord cu principiul constituțional privind garantarea dreptului la apărare înscris în art. 24 din Constituția României, dreptul părților indiferent de calitatea de învinuit, inculpat sau condamnat, de a fi asistat de apărător rămân in vigoare în „tot cursul procesului penal”, deci și în ultima fază a acestuia, cea a executării hotărârilor penale, fază în care, desigur, asistența juridică obligatorie va exista doar în cazurile prevăzute de art. 171 alin. (2) și (3).
► Judecata s-a desfășurat fără întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori (art. 385 pct. 7)
În cursul procesului penal a unui examen științific asupra personalității inculpatului este impusă strângerea datelor necesare stabilirii corespunzătoare a unei sancțiuni penale, acest examen trebuie să urmărească nu numai comportarea generală a inculpatului, ci și o cercetare efectuată de specialiști asupra psihicului, intelectului și a potențialului de adaptare ale acestuia.
Codul de procedură penală în vigoare intemeiază ca mijloc eficient pentru cunoașterea personalității inculpaților minori obligativitatea realizării referatului de evaluare pentru toți cei care au înfăptuit infracțiuni în timpul minorității, chiar dacă între timp au devenit majori ori au săvârșit un concurs de infracțiuni, dintre care numai una în timpul minorității.
Referatul de evaluare se realizează de către consilierul de probațiune din cadrul Serviciul de probațiune de la domiciliul minorului, cu rolul de a înzestra organul judiciar cu date privind persoana minorului și perspectivele de reintegrare socială a acestuia.
În condițiile în care în cursul judecății intervine extinderea procesului penal cu privire la un alt infractor minor, instanța va avea obligația să procedeze la efectuarea anchetei sociale, în vederea asigurării unei juste soluționări a cauzei și a unei corecte individualizări a sancțiunii.
Cazul de casare nu va fi folositor dacă referatul de evaluare a fost depus la dosarul de urmărire penală înainte ca acesta să fi fost înaintat instanței de judecată, chiar dacă la momentul întocmirii rechizitoriului actul de evaluare nu se afla încă la dosar. În aceste condiții, instanța cunoaște toate datele pe care trebuia să le ofere în legătură cu personalitatea minorului, scopul arătat în art. 482 fiind atins. În ceea ce privește conținutului referatului de evaluare dispozițiile art. 482 alin. (2) intuiesc elementele obligatorii, minime pe care trebuie să le prevadă.
Cazul de casare va fi incident doar în momentul în care referatul de evaluare nu a fost deloc întocmit, nu și în momentul când concluziile referatului nu includ toate elementele obligatorii de conținut ce le prevede legea ori, deși le prevede, acestea sunt abordate cu superficialitate.
3.1.2. Cazuri de casare rezultând din nulități relative. Temeiul de casare în care se încadrează cazurile de nulitate relativă
Art. 385 stabilește normele și pentru acele cazuri de casare ce decurg din încălcarea unor norme de procedură penală în rezolvarea cauzei, cazuri în care nulitatea s-a realizat prin admiterea unor soluții care încalcă normele de procedură privind limitele și legalitatea hotărârii judecătorești.
Distincția față de nulitățile absolute, care au fost fundamentate pentru garantarea respectării unor dispoziții procesuale cu valoare esențială pentru organizarea și desfășurarea procesului penal, fiind strict individualizate și limitate în dispozițiile art. 197 alin. (2), nulitățile relative au fost intemeiate pentru garantarea respectării celorlalte dispoziții procesuale care, deși nu au un caracter primordial, participă în mod direct la derularea procesului penal, fiind determinate într-un mod generic prin dispoziții cu caracter de principiu înscrise în art. 197 alin. (1) și (4).
Invocarea în recurs a încălcării unor dispoziții procedurale sancționate cu nulitatea relativă constrânge instanța de control judiciar să controleze dacă nulitatea a fost invocată de partea interesată în termenul legal, dacă vătămarea susținută a împiedicat sau restrâns drepturile procesuale ale părții recurente și dacă vătămarea nu a fost înlăturată în alt mod până la judecarea recursului.
Dacă însă nerespectarea legii de procedură penală a realizat o vătămare nu numai a intereselor legitime ale părții, ci a afectat realizarea scopului procesului penal, influențând negativ aflarea adevărului și justei soluționări a cauzei, nulitatea relativă poate fi invocată și din oficiu de către instanța de recurs, prilej în care nu mai există restricție în ceea ce privește termenul de invocare, nulitatea trebuie însă să se încadreze într-unul din cazurile prevăzute de art. 385.
► Nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului în cazurile și în condițiile procedurale ale art. 117 alin. (1) și (2) (art. 385 pct. 8)
Întrucât iresponsabilitatea este o stare de incapacitate psihică datorită căreia persoana, sub aspect intelectiv, nu își poate da seama de sensul și valoarea acțiunilor pe care le săvârșește ori, sub aspect volitiv, nu poate să-și dirijeze voința în raport cu acțiunile pe care le înfăptuiește, legiuitorul a consacrat iresponsabilitatea printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Pentru a fi constatată, este necesară efectuarea unei expertize psihiatrice pentru a se concluziona asupra iresponsabilității individului în momentul săvârșirii faptei.
Dispozițiile art. 117 alin. (1) stabilește obligativitatea realizări unei expertize psihiatrice în cazul infracțiunilor de omor deosebit de grav, ca de altfel și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată are suspiciuni asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
În momentul efectuări expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau instanța de judecată hotărăște internarea învinuitului sau inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate pe timpul necesar efectuării acesteia.
Există și cazuri în care legiuitorul a dictat obligativitatea efectuării expertizei medico-legale, obligație a cărei nerealizare atrage nelegalitatea hotărârii pronunțate, ipoteze care, deși nu se încadrează în cazul de casare analizat, întrucât cuprinsul textului se referă expres doar la expertiza psihiatrică, își va găsi însă aplicabilitatea „prin analogie” în condițiile abrogării exprese a cazului de casare înscris în art. 385 pct. 171.
► Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înțelege (art. 385 pct. 9)
Instanța de recurs are sarcina pe linia cercetării temeiniciei hotărârii recurate, de a controla dacă faptele și împrejurările reținute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet și cert întemeiat.
Pentru a putea realiza această verificare, în recurs este necesar să se cunoască care a fost starea de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este atacată și pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire, acest lucru ne putând fi controlat decât pe baza motivării hotărârii recurate.
Hotărârea judecătorească nu este un act arbitrar, reprezintă, rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor conduce în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar determinării stării de fapt desprinse din acestea prin îndepărtarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice făcute de instanță și care-și găsesc exponențialul în motivarea hotărârii judecătorești.
Hotărârea reprezintă rezultatul concret, metoda de cercetare a operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a rațiunii ce face ca judecătorul să adopte soluția dispusă în cauză.
Motivarea hotărârilor prezintă echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a cercetat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți și, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaște oportunitatea promovării căilor de atac.
► Instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți de natură să garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului (art. 385 pct. 10 teza a ll-a)
Textul face referire la un motiv de netemeinicie a hotărârii recurate, deoarece omisiunea instanței de a se hotărâ asupra unor probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți includ cercetarea situației de fapt, deoarece determină reexaminarea întregului probator administrat.
Pentru a fi realizabil motivul de casare înscris în art. 385 pct. 10, cu privire la text trebuie îndeplinite două condiții:
– omisiunea instanței de a se hotărâ asupra unor probe administrate sau asupra unor cereri esențiale pentru părți;
– probele administrate și cererile formulate să fie de natură să asigure drepturile și să fie hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în sensul influențării soluției date cauzei, respectiv din condamnare în achitare ori invers.
Cele două condiții trebuie să fie îndeplinite în același timp, chiar dacă instanța a omis să cerceteze unul din actele depuse la dosar, cazul de casare nu va fi operant dacă înscrisul nu este hotărâtor pentru dezlegarea procesului, în sensul dorit de partea care îl invocă.
Motivul de casare nu va fi unu la întâmplare dacă prin motivele de recurs este invocată critica privind greșita respingere a probelor solicitate în instanța de apel, deoarece critica nu este susceptibilă a fi încadrată în cazul de casare analizat, întrucât textul impune cerința ca dovada să fi fost administrată, și nu pe aceea de a fi fost solicitată și neîncuviințată.
Este casabilă hotărârea instanței prin care sa omis a se pronunța asupra cererii părții civile de a i se acorda daune morale pentru vătămarea corporală gravă ce i-a fost cauzată de inculpat ori asupra concluziilor expertizei tehnice efectuate în cazul unui accident de circulație, care duc la lipsa de vinovăție a celui condamnat.
În cazul în care apelului declarat cu depășirea termenului prevăzut de lege, dacă apelantul formulează cerere de repunere în termen, instanța nu va putea respinge apelul ca tardiv înainte de a se pronunța asupra cererii de repunere în termen.
Nepronunțarea în mod expres a instanței asupra solicitării de a se decide schimbarea încadrării juridice, acordarea circumstanțelor atenuante, suspendarea condiționată a executării pedepsei sau sub supraveghere nu va putea fi luată în calcul omisiune esențială, deoarece legea prevede obligația motivării numai atunci când cererea formulată este încuviințată, întrucât se impune argumentarea reținerii condițiilor prevăzute de lege.
Neaplicarea modalităților de individualizare judiciară a pedepsei solicitată cu prilejul dezbaterilor în fond a cauzei are valoare identică cu respingerea implicită a acestora și de aceea nemotivarea unei asemenea soluții nu poate fi privită ca o omisiune sancționată cu nulitatea.
► Judecata în prima instanța sau în apel a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citata, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința despre aceasta imposibilitate (art. 385 pct. 21)
Analiza cazului de casare urmărește două ipoteze:
– judecarea cauzei în lipsa unei părți, lipsă din cauza împrejurării că partea nu a fost citată;
– judecarea unei părți care a lipsit de la judecată grație unei cauze de împiedicare.
Motivul de nulitate pe care îl prevede acest caz de casare analizat nu este de ordine publică, fiindcă, prin lege, se pune condiția de anularea a actului de producerea unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată altfel.
Nulitatea poate fi citată numai de partea căreia, prin modul în care s-au îndeplinit actele de procedură, i s-a produs o vătămare. Partea care a fost prezentă nu va putea întemeia recursul pe lipsa altei părți care nu a fost legal citată, în aceast sens, cazul de casare nu poate fi invocat din oficiu nici de instanță.
Dacă plecăm de la ideea că procurorul nu este, în sensul legii, o „parte” care să poată invoca existența unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și de aceea susținem că acesta nu se poate substitui părții în drept să invoce vătămarea intereselor sale legitime din proces, după cum nici instanța de judecată nu va putea invoca din oficiu acest motiv de casare, întrucât nu se înscrie printre cele prevăzute de art. 385 alin. (3).
3.2. Cazuri de casare întemeiate pe încălcarea legii materiale penale și civile
După verificarea dispozițiilor procedurale care asigură aflarea adevărului și respectarea garanțiilor procesuale ale părților în faza de urmărire penală și de judecată, instanța de recurs are datoria de a studia dacă soluția dată cauzei este în conformitate cu prevederile legii, în sensul aflării adevărului cu privire la existența faptei, săvârșirea ei de către inculpat și răspunderea penală a acestuia.
Prin urmare instanța de recurs controlează dacă soluția dată acțiunii penale este în conformitate cu prevederile legii penale și dacă soluția dată acțiunii civile este în conformitate cu prevederile legii civile, ca un rezultat al reglementării recursului ca a doua cale ordinară de atac, ce impune doar verificarea aplicabilității concrete a legii în raport cu faptele reținute de instanța de fond și de apel.
În aceste condiții, hotărârea recurată, chiar dacă poate fi temeinică sub aspectul aflării adevărului cu trimitere la faptele și împrejurările cauzei, se poate constata nelegalitatea acesteia sub aspectul aplicării greșite a legii penale și/sau a celei civile în soluționarea cauzei. Incidența cazurilor de casare fundamentate pe încălcarea legii presupune controlarea de către instanța de recurs dacă prin hotărârea care se atacă nu au fost aplicate prevederile legale care trebuiau aplicate ori dacă s-a făcut aplicarea unei prevederi legale care nu trebuiau aplicate.
Deși soluția de condamnare poate fi corectă, în aceste ipoteze, încadrarea juridică, aplicarea circumstanțelor legale și juridice, precum și pedeapsa pot să nu fie în concordanță cu dispozițiile legale, ceea ce impune modificarea hotărârii atacate pentru restabilirea legalității.
Conform legislației procesual penale guvernate de Codurile de procedură penală din 1864 și 1936, judecata în recurs se limita la chestiuni de drept, în sensul cercetării dacă la instanța de fond au fost respectate dispozițiile privitoare la evoluția procedurii de judecată și a celor prevăzute de legea penală și civilă. Aceste reglementări erau în conformitate cu modelele legislative europene, și anume Codurile de instrucție criminală francez din 1808 și Codului de procedură penală italian din 1930.
Conform Codului de procedură penală din 1864 (art. 405-413), instanța de recurs avea dreptul să anuleze hotărârea penală obținută în ultimă instanță de fond în cazul în care s-a produs o violare a legii.
Codul făcea referire la lipsa de competență, violarea formelor procesuale, greșita aplicare a legii în ceea ce privește pedeapsa, omisiunea de a se pronunța asupra unei cereri referitoare la un drept sau o facultate dată de lege procurorului sau părților. Deoarece hotărârea nelegală era „anulată” de instanța de recurs, se putea concluziona că violarea legii, atât a celei de procedură penală, cât și a celei materiale, alcătuia o nulitate procesuală, incluzând nulitatea hotărârii recurate.
Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanță consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau trei experți, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe, după care va putea convoca o audiere în cameră de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului să se pronunțe cu privire la costul estimativ al lucrării ce urmează a fi efectuată, cât și cu privire la durată de timp necesară efectuării expertizei. Poziția părților, respectiv a părții care a solicitat probă va fi consemnată în încheiere. În funcție de poziția expertului, a părților, respectiv a părții care a solicitat probă, instanță va fixă termenul de depunere a raportului de expertiză și condițiile de plată a cheltuielilor necesare efectuării expertizei. Dispozițiile art. 213 alin. 2 sunt aplicabile."
3.2.1. Hotărârea data în latura penala a cauzei este contrara legii penale
► Hotărârea de condamnare este contrară legii penale – Nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni (fostul art. 385 pct. 12, teza I)
Codul din 1936, în art. 474 partea a Il-a pct. 1 prevedea ca element de bază al casării „când hotărârea nu constată elementele constitutive ale infracțiunii”, ce făcea parte dintre nulitățile de fond care puteau atrage casarea hotărârii.
În textul Codului din 1968, conținutul elementului fundamental de casare înscris în pct. 12 teza 1 a cunoscut o supunere unor reguli diferite de cel anterior. Textul nu urmărea doar argumentarea, motivarea faptelor, împrejurărilor care constituie elementele constitutive ale infracțiunii, motivare pe care instanța este obligată să o realizeze potrivit art. 356, el se referea la verificarea existenței elementelor fundamentale pe care legea le prevede ca necesare pentru ca fapta să întrunească conținutul infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea.
În jurisprudență apar situații în care hotărârea de condamnare nu este legală prin aplicarea greșită a legii materiale, atunci când se refuză aplicarea unei cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei prin interpretarea greșită a dispozițiilor din legea penală care reglementează aceste cazuri.
Proiectul de lege stabilește cu titlu de principiu aplicarea imediată a legii procesuale noi tuturor proceselor și procedurilor penale aflate în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală.
Având în vedere noile instituții procedurale introduse prin Legea nr. 135/2010, precum și modificarea conținutului sau a condițiilor unor instituții existente în actualul Cod de procedură penală a fost necesară prevederea modului de aplicare a acestor instituții.
De exemplu, în cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 în care nu s-a început cercetarea judecătorească, instanța pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, care va proceda potrivit art. 342 și următoarele din noul Cod de procedură penală.
Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile noului Cod de procedură penală.
► Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (art. 385 pct. 13)
Noțiunea dată infracțiunii în art. 17 C. pen. se bazează pe principiul legalității încriminării, consacrat în art. 2 C. pen., alcătuind o regulă de drept care mărginește sfera ilicitului penal de sfera ilicitului extrapenal alcătuindu-se în fapte ilicite administrative, civile, contravenționale ori pur și simplu nu cade sub incidența nici unei norme de drept, având eventual un caracter moral.
Cazul de casare studiat se putea asemăna ușor cu cel ce era înscris în reglementarea anterioară Legii nr. 356/2006 în pct. 12 al art. 385 „când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni” diferența dintre acestea fiind aceea că, în prima ipoteză, cazul face trimitere la lipsa uneia din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, pe când al doilea caz se face trimitere la lipsa unei părți componente din conținutul infracțiunii pentru care inculpatul este trimis în judecată.
Diferența între aceste două cazuri de casare este importantă, deoarece de modul de rezolvare a laturii penale depinde soluționarea acțiunii civile potrivit art. 346 alin. (4).
În caz de achitare deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, acțiunea civilă nu este rezolvată, pe când în cazul achitării pentru lipsa unui element constitutiv al infracțiunii, acțiunea civilă poate fi rezolvată, în sensul admiterii ori respingerii acesteia.
Cazul de casare este eficace și atunci când unele fapte periculoase incriminate de lege ca infracțiuni își modifică gradul de pericol social, în sensul micșorării lui, ceea ce conduce la scoaterea acestora din câmpul dreptului penal, adică prin lege sunt dezincriminate.
Recentele schimbări produse de legiuitor Codului penal prin Legea nr. 278/2006 au condus la dezincriminarea infracțiunilor de insultă și calomnie, defăimarea țării sau a națiunii, adulterul și vagabondajul, art. 8-11 din O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, aprobată prin Legea nr. 107/2006.
► Persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeași fapta sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost grațiată ori a intervenit decesul inculpatului (art. 385 pct. 15)
a) A intervenit autoritatea de lucru judecat.
Prin hotărârea unei instanțe penale se soluționează acțiunea penală care a declanșat activitatea procesuală, hotărându-se asupra vinovăției inculpatului și în cazul stabilirii ei asupra pedepsei. În cazul în care o hotărâre penală a rămas definitivă, ea devine autoritate de lucru judecat, existând părerea că aceasta reflectă adevărul.
Rezolvând acțiunea penală creată dintr-o infracțiune, hotărârea definitivă a instanței penale stinge pe cale procesuală dreptul la acțiune penală împotriva celui judecat, ca o repercursiune a faptului că din săvârșirea unei infracțiuni nu se poate naște împotriva inculpatului decât o singură acțiune penală care, odată exercitată și soluționată definitiv, nu mai poate fi exercitată din nou împotriva acestuia.
Fiind cauză de stingere a acțiunii penale, forța de lucru judecat devine cauză de împiedicare a începerii sau de continuare a procesului penal, cauză care prin existență produce efecte, chiar dacă faptei definitiv judecate i se dă o altă încadrare juridică.
Stingerea acțiunii penale este de neîndepărtat de judecarea și soluționarea în fond a acțiunii penale de către instanța de judecată, ocupând linia opiniilor exprimate în literatura juridică, suntem de părere că ordonanțele de scoatere și încetare a urmăririi penale nu pot fi asimilate în ce privește autoritatea de lucru judecat cu hotărârile judecătorești definitive ale instanțelor, deoarece organele de urmărire penală nu au atribuții jurisdicționale, acestea având doar atribuții în efectuarea acțiunii penale, și nu în rezolvarea ei.
b) Nu s-a avut în vedere existența unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost grațiată ori a intervenit decesul inculpatului.
Cauzele care excludere a răspunderii penale sunt prevăzute de lege și au influență asupra excluderii răspunderii penale, cu toate că în aceste situații infracțiunea se produce în toate trăsăturile sale esențiale, generând răspunderea penală.
În afara celor consacrate în mod expres, Codul penal instituie și alte cauze care înlătură răspunderea penală:
– cauze generale, denumite cauze de nepedepsire (desistarea și împiedicarea producerii rezultatului (art. 22), împiedicarea producerii rezultatului de către participant (art. 30));
– cauze speciale (denunțarea de către participant a infracțiunii [art. 172 alin. (1), denunțarea faptei de către mituitor [art. 255 alin. (3)], retragerea mărturiei mincinoase [art. 260 alin. (2); tăinuirea săvârșită de soț sau o rudă apropiată nu se pedepsește [art. 221 alin. (2)].
Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și in mod complet faptele care constituie infracțiuni, nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penala, iar orice persoana care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
3.2.2. Hotărârea data în latura penală face o greșită aplicare a legii penale
► Faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare juridică (art. 385 pct. 1)
Principiu de fundamentare al procesului penal, este reprezentat de legea penală care trebuie aplicată numai în cazurile și condițiile pe care aceasta le prevede, condamnarea inculpatului putând să se producă numai pentru infracțiunea pe care a săvârșit-o, la stabilirea pedepsei având influență și încadrarea juridică a faptei.
Încadrarea juridică a faptei săvârșite reprezintă o chestiune de drept, fiind supusă verificării judiciare. Controlarea legalității încadrării juridice de către instanța de recurs nu conduce la atingere situației de fapt stabilite de prima instanță, prin care s-a constatat existența faptei reținute în sarcina inculpatului.
Prima instanță are obligativitatea de a se pronunța asupra faptei ori faptelor reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, dar nu se limitează la încadrarea juridică prevăzută în acest act.
Instanța de recurs trebuie să controleze dacă fapta reținută de către instanța de fond a primit încadrarea juridică corectă, iar dacă aceasta este greșită, încadrarea faptei va fi supusă cenzurii instanței de recurs.
Cazul de casare supus cercetării face referire la aceeași faptă reținută de instanța de fond, dar încadrată greșit de aceasta, în sensul că instanța de prim grad nu a schimbat ori modificat fapta cu care a fost sesizată, însă a dat faptei o altă încadrare juridică.
Instanța are obligația să stabilească în mod corect existența faptelor și poziția subiectivă a inculpatului în raport cu fapta comisă, rezultată din probele strânse de organele de cercetare penală și controlate în cadrul cercetării judecătorești, precum și din probele administrate nemijlocit de instanța de judecată în baza rolului său activ și în vederea stabilirii complete a adevărului în cauza dedusă judecății, pentru a stabili încadrarea juridică corectă a faptei.
Realizând analiza completă a datelor de fapt, instanța este obligată să controleze dacă încadrarea juridică propusă prin actul de sesizare a instanței este adecvată sau nu ori dacă, urmare a probatoriului efectuat în cadrul cercetării judecătorești, fapta cu care a fost sesizată este în concordanță cu ale unei alte infracțiuni decât celei prevăzute în rechizitoriu.
► S-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege (art. 385 pct. 14)
În stabilirea normelor Codului de procedură penală din 1936 (modificat în 1947), cazul de casare prevedea ipoteza când prin hotărâre s-au pronunțat pedepse mai mari sau mai mici decât cele propuse de lege.
Prin modificările aduse Codului de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 45/1993, temeiul de casare a primit o nouă formulare „când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele legale”.
În cele două forme ale conținutului, legiuitorul a urmărit ca recursul să aibă același caracter de cale de atac predominant în drept, cu excepția posibilității instanței de recurs să procedeze la o reindividualizare a pedepsei aplicate de instanța de fond, deoarece în procesul de controlare a individualizării pedepsei instanța de recurs urma să realizeze o nouă apreciere a probelor și a împrejurărilor de fapt, pentru a concluziona dacă s-a aplicat sau nu o pedeapsă corectă.
În latura penală soluția de condamnare este corectă și în conformitate cu prevederile legii, este însă posibil ca hotărârea să fie atacată cu recurs doar în ce privește soluția dată laturii civile, aducându-se critici în privința încălcării dispozițiilor art. 346 prin admiterea ori respingerea ei, deși trebuia lăsată nesoluționată în situațiile prevăzute de art. 10 lit. b), f), j) ori prin lăsarea ei nesoluționată, deși trebuia admisă ori respinsă, critici ce nu pot fi ignorate și care trebuie încadrate prin analogie în cazul de casare înscris în pct. 14 referitor la „individualizarea” despăgubirilor civile.
Soluția dată în latura civilă este contrară legii atunci când inculpatul a fost nelegal obligat la reparații civile, deși lipsește vreuna din condițiile răspunderii civile ori răspunderea penală nu este prevăzută de lege. Soluția este inversă și atrage nelegalitatea hotărârii atacate și atunci când introdusă în cauză, partea responsabilă civilmente a fost obligată la despăgubiri, deși nu erau întrunite condițiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin fapta inculpatului ori instanța nu a obligat partea responsabilă civilmente la despăgubiri, cu toate că legea penală prevedea răspunderea sa civilă.
Daunele morale nu își găsesc o reglementare distinctă, însă dispozițiile civile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, și anume cele din art. 998-1003 C. civ., folosesc termenul general de „prejudiciu”, fără a distinge în raport cu caracterul material ori moral al acestuia.
Literatura și practica judiciară au tras concluzia că prejudiciul moral, nepatrimonial este format din atingerea adusă valorilor fundamentale ale individului care carcterizează personalitatea acestuia, valori care fac referire nu numai la existența fizică, integritatea corporală și sănătatea individului, dar și la sensibilitatea fizică și psihică, la sentimentele de cinste, afecțiune, demnitate, onoare, prestigiu profesional.
3.2.3. Hotărârea atacată cu recurs este contrară legii civile sau face o aplicare greșită a legii civile
► Cazuri de casare cu privire la modul cum a fost soluționată latura civilă a cauzei
Cazurile de casare prevăzute în art. 385 au drept finalitate probarea legalității hotărârii sub aspectul modului în care au fost aplicate și interpretate dispozițiile legale la faptele constatate.
Controlul legalității unei hotărâri judecătorești presupune verificarea dacă prin hotărârea atacată nu au fost aplicate prevederile legale care trebuiau aplicate ori dacă s-a făcut aplicarea unei prevederi legale care trebuia aplicată, în cazul constatării incidenței unor temeiuri de casare întemeiate pe încălcarea legii materiale se impune întotdeauna restabilirea legalității și pronunțarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanțială.
Analizând dispozițiile înscrise în art. 385 alin. (2), potrivit cărora cazurile de casare pentru latura penală pot fi invocate și în latura civilă, funcție de soluția dată în această latură și în condițiile recentelor modificări aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 356/2006 prin care s-a abrogat temeiul de casare înscris în pct. 171, apreciem că pronunțarea unei soluții cu nerespectarea legii civile va impune întotdeauna casarea hotărârii.
În absența unui caz general de casare în cadrul căruia să se poată încadra orice neregularități procedurale ori de drept substanțial, considerăm că, deși temeiurile de casare prin conținutul lor se referă la latura penală a cauzei, acestea vor trebui „adaptate” și pentru verificarea legalității soluției date laturii civile.
► Cazuri de casare în latura penala care determina casarea și în latura civila
În procesul penal acțiunea civilă este accesorie acțiunii penale, soluția de casare în latura penală, venind din reținerea cazurilor de casare înscrise în art. 385 pct. 1-7 care au ca fundament încălcarea normelor legale de procedură aflate sub protecția nulității absolute, va determina și casarea soluției date laturii civile.
Sunt cazuri de casare care au ca temei încălcarea legii materiale, astfel că temeiul juridic adoptat în latura penală se va îndrepta și asupra soluției rezultate din latura civilă, impunând casarea acesteia.
În schimb, achitarea făptuitorului pe motiv de iresponsabilitate nu poate constitui o cauză de nerezolvare a acțiunii civile, deoarece lipsa discernământului are urmări numai în privința răspunderii penale, nu și a celei civile, iar omisiunea soluționării acțiunii civile contrar dispozițiilor art. 346 va atrage pronunțarea soluției de casare cu trimitere spre rejudecare pentru motivul de recurs înscris în art. 385 pct. 10.
► Cazuri de casare care pot fi recurate numai cu privire Ia latura civila a cauzei
Întâplător se poate ca nelegalitatea hotărârii să fie realizată numai în privința modului în care acțiunea civilă a fost soluționată prin neaplicarea ori aplicarea greșită a legii civile sau prin omisiunea soluționării acesteia. Nelegalitatea soluției date laturii civile poate interveni atunci când inculpatul a fost sau nu nelegal obligat la despăgubiri civile, deși lipsește vreuna din condițiile răspunderii civile delictuale ori atunci când, deși corect se rețin întrunite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, prejudiciul nu a fost reparat integral ori nu s-a avut în vedere culpa concurentă a victimei sau obligația solidară.
Ca o consecință a principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat prin infracțiune trebuie recunoscută admisibilitatea daunelor morale.
În situația în care probele administrate demonstrează că pe lângă pagubele patrimoniale suferite de partea vătămată au existat și prejudicii morale survenite din internarea sa în spital ori din menținerea unor sechele posttraumatice, acestea constituie aspecte care pot conduce la alterarea condițiilor de viață ale părții vătămate constituite parte civilă și care să justifice obligarea inculpatului la plata daunelor morale.
Prin Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra a fost infințat principiul reparației daunelor morale în cazul leziunilor corporale, despăgubiri care să aibă rolul de a da o compensație victimei pentru suferințele provocate prin infracțiune.
3.3. Cazuri de verificare a situației de fapt reținute de instanța de fond
► Dreptul instanței de recurs de a cenzura modul în care au fost reținute faptele și împrejurările de fapt ale cauzei
Înaintea modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993, recursul era reglementat ca o singură cale de atac ce acorda în puterea instanței de recurs dreptul de a efectua un control judiciar integral asupra cauzei penale în întregul său, fără limitări în raport cu natura chestiunilor supuse examinării.
Cu ajutorul efectului devolutiv integral al recursului, instanța de control judiciar era îndreptățită să controleze soliditatea hotărârii atacate, adică să controleze măsura în care faptele cauzei corespund adevărului, iar în caz contrar era obligată să acorde o nouă apreciere probelor administrate, în sensul de a stabili altfel faptele ce fuseseră stabilite prin hotărârea instanței de fond.
► Cazul de casare „când s-a comis o eroare grava de fapt, având drept consecința pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare” (art. 385 pct. 18)
Prin reglementarea din prezent a sistemului judiciar din România, bazat pe principiul dublului grad de jurisdicție, recursul este văzut ca a treia instanță, fiind lăsat în căderea instanței de apel dreptul să rejudece fondul cauzei în întregul său, în fapt și în drept, cu oportunitatea pronunțării unei hotărâri în fond susceptibile de a fi atacată cu recurs.
Recursului i se recunoaște de legiuitor un efect devolutiv restrâns care face referire la încălcarea legii de procedură penală și a legii substanțiale, limitare ce este oglindită prin dispozițiile art. 385, care enumeră mărginit cazurile de casare.
Codul de procedură penală din 1936 aducea în conformitate cu normele cazul de casare privind „eroarea grosieră de fapt”, ce admitea instanței de recurs să realizeze un control mărginit asupra faptelor reținute de instanța de fond.
Reorganizarea Codului din 1936 cu ajutorul Legii nr. 345/1947 a stabilit că singura cale ordinară de atac recursul, care acorda dreptul instanței de recurs să verifice modul în care prima instanță a stabilit starea de fapt și să dea o nouă apreciere probelor administrate.
Prin modificările aduse art. 400, venite prin dispozițiile Decretului nr. 132/1952, instanța de recurs a recăpătat prerogativa de a exercita controlul judiciar asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate cu examinarea din oficiu a tuturor temeiurilor de casare prevăzute de art. 395.
Perfecționarea reglementării recursului din 1955 a instituit obligația instanței să examineze cauza sub toate aspectele privitoare la legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, concepție ce a fost preluată și de Codul de procedură penală din 1968.
Reglementarea din momentul de față a sistemului căilor de atac ordinare a impus o descriere diferită a instituției recursului față de cea anterioară, după cum recursul constituie singura cale ordinară de atac, situație în care instanța de recurs nu este limitată în exercitarea controlului judiciar, sau după cum recursul succede apelului, situație în care controlul judiciar este limitat la temeiurile de casare prevăzute de art. 385, printre acestea fiind menționat și cazul de casare înscris în pct. 18, incident atunci când „s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare”.
a) S-a produs o greșeală gravă în stabilirea faptelor.
Pornind de la caracterele de bază care guvernează instituția recursului penal, ceea ce exclude dreptul instanței de recurs de a cenzura complet și nemărginit aprecierea faptelor, nu putem să nu exprimăm opinia că în realizarea controlului judiciar instanța trebuie să procedeze la verificarea raționamentului judiciar efectuat de instanța de fond, în sensul apariției unei concordanțe între faptele stabilite și soluția pronunțată prin hotărârea atacată, deoarece legalitatea și temeinicia reprezintă baza controlului judiciar asupra unei hotărâri, noțiuni care se condiționează reciproc".
Nu poate fi negat faptul că aceste două noțiuni se combină și se condiționează reciproc, deoarece „ceea ce nu corespunde legalității nu poate prezenta garanția temeiniciei, iar ceea ce este netemeinic nu poate fi reținut decât cu încălcarea legalității”.
Această idee a fost judicios argumentată în doctrină, susținându-se că „expresia de legalitate și temeinicie este formată din două noțiuni care se completează, se îmbină și se condiționează reciproc, fară a se putea izola una de cealaltă”.
Raza de acțiune a instanței de recurs este mărginită, deoarece ea nu judecă din nou cauza și nu poate stabili noi împrejurări de fapt, controlul judiciar urmând a fi exercitat pe modul în care s-a format convingerea bazată pe rațiune a judecătorului fondului cu respectarea materialului probator al dosarului și a legilor logicii.
Fără a se atinge confuzia între sarcinile deosebite ale instanței de fond și ale celei de recurs, observăm că instanța de control judiciar are căderea de a verifica dacă stabilirea faptelor în existența sau inexistența lor are corespondent în probele existente la dosar și dacă acestea au concurat la pronunțarea unei hotărâri corecte de achitare ori de condamnare.
Incidența cazului de casare analizat obligă ca eroarea în constatarea faptei imputate să rezide într-o greșeală evidentă și esențială asupra existenței, naturii sau împrejurărilor acesteia, fiind evident contrară actelor și probelor administrate care se află la dosar.
De aceea, „gravitatea” erorii se va manifesta prin contrarietatea, evidentă și necontroversată, dintre ceea ce atestă dosarul prin actele sale și ceea ce reține instanța prin hotărârea pronunțată cu privire la existența sau inexistența faptelor, a naturii acestora ori a împrejurărilor în care au fost comise ori prin ignorarea probelor care confirmau faptele, cu consecința pronunțării unei soluții inverse față de cea corectă care se impunea.
Caracterul evident al greșelii constituie o caracteristică a erorii grave de fapt ca temei de casare, neputându-se reține însă o atare eroare atunci când starea de fapt reținută de instanța de fond este îndoielnică, întrucât într-o asemenea împrejurare apare o incompatibilitate între atributele de „îndoielnic” și „evident” raportate la același fapt.
Cazul de casare analizat se încadrează doar limitelor verificării modului în care probele administrate se răsfrânge în soluția adoptată, temeiul de casare putând fi reținut doar atunci când eroarea gravă de fapt se reflectă în inexacta oglindire, ca stare de fapt, a conținutului dosarului în cuprinsul hotărârii, fără vreo imixtiune în domeniul aprecierilor sau raționamentelor legate de procese logice sau psihologice care nu au nimic în comun cu eroarea gravă de fapt.
Eroarea gravă de fapt poate fi reținută atunci când instanța de fond apreciază faptele invocate de inculpat ca legitimă apărare, însă în concluzii se arată că nu există legitimă apărare.
Doctrina recunoaște că, în raport de situația de fapt prevăzută în hotărârea primei instanțe, instanța de recurs, dacă ajunge la concluzia că fapta imputată nu există, nu a fost comisă de inculpat, nu cade sub prevederile legii penale sau îi lipsește un element constitutiv al infracțiunii ori că răspunderea penală este înlăturată sau că fapta nu are caracter penal, va trebui să pronunțe achitarea care va fi consecința aplicării a unei alte concluzii de fapt și de drept care înlocuiește concluzia greșită sau nelegală materializată în cuprinsul hotărârii recurate.
b) Eroarea gravă în stabilirea faptelor să fi influențat soluția adoptată.
Face referire la circumstanța că eroarea în stabilirea faptelor a determinat pronunțarea unei soluții greșite de achitare sau de condamnare. Prin urmare, nelegalitatea hotărârii și întâmplarea cazului de casare analizat este atrasă de încălcarea sau aplicarea greșită a legii penale, în sensul pronunțării unei soluții contrare celei corecte, dată fiind greșeala evidentă și esențială săvârșită de instanța de fond în stabilirea stării de fapt, ce este contrară actelor și probelor din dosar.
Rostirea unei soluții împotriva legii, realizată de eroarea ce face trimitere la faptele și împrejurările care alcătuiesc învinuirea, poate consta fie în neaplicarea de către instanță a legii care urma să fie aplicată, fie în aplicarea legii ce nu trebuia aplicată ori în greșita interpretare a legii care este contrară sensului și scopului său, ceea ce a condus la o concluzie judiciară contrară soluției ce se impunea cauzei în raport cu probatoriul administrat.
Cazul de casare se aplică în momentul când se reține existența faptei și vinovăției inculpatului, deși în realitate fapta nu fusese comisă sau inculpatul nu era vinovat de comiterea ei ori, din contră, s-a reținut în mod eronat inexistența faptei sau nevinovăția inculpatului când, în realitate, fapta fusese comisă, iar inculpatul era vinovat de comiterea ei.
Capitolul IV.
STUDIU DE CAZ PRIVIND JURISPRUDENȚA C.E.D.O. LA JUDECATA ÎN RECURS
4.1. Raportul dintre legislația prezentă și modificările propuse acesteia
„Prezentarea cât mai largă a dreptului, ca totalitate a normelor juridice, i-a preocupat din cele mai vechi timpuri pe juriști și autoritățile publice, interes ce se poartă atât cu privire la studierea dreptului, cât și la aplicarea lui. Cei care au acordat cea mai mare importanță diviziunii dreptului au fost românii”.
În ciuda criticilor sub care a fost supusă diviziunea dreptului, în public și privat, această clasificare este utilizata și astăzi de cele mai multe școlii si doctrine juridice, satisfăcând în egală măsură atât scopul practic, cât și pe cel didactic
Consolidarea produsă în legislația prezentă a fost efectuată ținându-se cont de modificările aduse versiunii publicate în broșura din 1993, de Legea nr. 7/1996 , Legea nr. 17/1997, Legea nr. 99/1999, OUG nr. 138/2000, OUG nr. 58/2003, Legea nr. 195/2004, OUG nr. 65/2004, Legea nr. 493/2004, Legea nr. 219/2005, Legea nr. 459/2006, OUG nr. 51/2008, OUG nr. 42/2009 și Legea 177/2010.
Textele actelor actualizate au în alcătuire Legea nr. 202/2010 ce fac trimitere la unele măsuri pentru accelerarea rezolvării proceselor și Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 ce face trimitere la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României.
Schimbarea vechiului cod putea pregăti aplicarea noului cod, în înțelesul că, prin dobândirea unor elemente ale noului cod, s-ar fi putut asigura trecerea de la aplicarea vechiului cod către noul cod, însă nu se întâmplă așa, soluțiile propuse prin mica reforma în multe cazuri sunt necunoscătoare de noul cod, nu se regăsesc în acesta, care continua în mod organic vechiul Cod de procedura civilă. În concluzie, multe măsuri vor avea o aplicabilitate mărginită în timp, ceea ce nu este propriu statelor de drept.
Încadrarea juridică a acțiunilor pronunțate în justiție se realizează de către judecătorul cauzei după principiile stabilite de dispozițiile procesuale civile care aparțin dreptului intern ca, de altfel, și verificarea și stabilirea competenței materiale de soluționare, în primă instanță, a litigiului și nu în raport de jurisprudența unei anumite instanțe.
Transformările provocate legislației procesual civile prin Legea nr. 202/2010 trebuie abordate în contextul intern și european în care au fost însușite și în interdependență cu amplele modificări legislative în domeniul judiciar ce urmează să intre în vigoare într-un viitor ce nu se dorește a fi prea îndepărtat.
Sistemului judiciar a început a fi reformat din perioada post revoluționară prin adoptarea Constituției în anul 1991, a Legii nr. 92/1992 ce face trimitere la organizarea judecătoreasca și a Legii nr. 59/1993 ce face trimitere la modificarea Codului de procedură civilă. Un moment important al reformei l-a reprezentat revizuirea Constituției în anul 2003 și pachetul de legi privind sistemul judiciar.
Pachetul de legi pentru justiție adoptat în anul 2004 – Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 ce face trimitere la organizarea judiciară și Legea nr. 317/2004 Consiliul Superior al Magistraturii – a condus Consiliul Superior al Magistraturii, din punct de vedere instituțional, în postura de organism capabil să administreze magistratura, cu un buget și un aparat administrativ propriu, singurul având rolul de a garanta independența justiției, cu o structură alcătuită în mare parte din judecători și procurori aleși de adunările generale ale judecătorilor și procurorilor, cu atribuții bine determinate și aproape exclusive în sensul gestionării carierei magistraților.
Reformele produse au condus la aderarea statului român la Uniunea Europeană dar, cum era și normal, nu pot sigura și funcționarea instituțiilor noului stat european la standardele impuse celorlalte state europene.
Reformele instituționale adoptate în obiectivul satisfacerii criteriilor de aderare nu conduc de îndată la funcționarea sistemului juridic român în parametrii de performanță identici cu cei ai statelor europene cu economie și societate democratică consolidate în timp.
Sistemul judiciar român în momentul de față este criticat în plan intern și la nivel european în deosebi pentru domolitatea procedurilor și imprevizibilitatea soluțiilor, acest din urmă neajuns fiind generat numai în parte de cauze intrinseci sistemului.
Incapacitatea sistemului de a produce o unitate în privința jurisprudenței reprezintă o cauză proprie dar la aceasta trebuie adăugată și cauza care nu este din esență, caracterizată de inflația și instabilitatea legislativă.
Cele două deficiente principale ale sistemului nostru juridic au fost scoase în evidență în mod repetat în rapoartele de țară și sancționate prin condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Problemele prezentate au alcătuit obiectul constant al preocupării autorităților responsabile în domeniu formării și implementării strategiilor și planurilor de acțiune în domeniul justiției dar măsurile aplicate până în prezent nu au condus la o îmbunătățire masivă a funcționarii sistemului judiciar.
Pachetele de acte normative sunt menite să modifice în bine sistemul juridic, cel puțin sub ceea ce privește activitățile judiciare, altfel zona cea mai vizibilă și de impact social din întreg sistemul, fiind, Noul Cod civil și Noul Cod de procedură civilă, Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală.
Prezentarea motivelor ce însoțesc proiectul noului Cod de procedură civilă este în măsură să stabilească cauzele și scopurile de bază ale intervenției legiuitorului, între care problemele cronice ale procedurii lente și jurisprudenței neunitare își ocupă un loc principal.
Sistemul procedural actual, supus unor frecvente modificări legislative asupra diferitelor instituții, a condus la o aplicare și interpretare neunitară, lipsită de coerență, a legii de procedură civilă, cu repercusiuni asupra duratei, eficienței și finalității actului de justiție.
Excluderea sau amortizarea deficiențelor a fost scopul de bază al intervenției legiuitorului într-o măsură atât de radicală precum cea a elaborării unui nou cod de procedură civilă, sens în care expunerea de motive expune concluzia că se impune o intervenție legislativă pentru reglementarea complexă și corectă a procesului civil, care constă în măsuri care să aibă drept scop simplificarea și accelerarea procedurilor judiciare.
Adoptarea rapidă a noului Cod de procedură civilă, care să aibă în alcătuire dispoziții clare, concentrate în principal pe sporirea soluționării cauzelor, cu impact direct și asupra executării hotărârilor se dovedește a fi necesară.
Legea nr. 202/2010 a fost adoptată în momentul în care funcționarea sistemului judiciar legiuitor s-a văzut nevoit să grăbească măsurile de eficientizare a sistemului. Actul normativ a alcătuit norme procedurale cu efecte imediate, în pregătirea implementării noilor coduri și în acord cu soluțiile legislative consacrate de acestea.
Având drept scop urgentarea judecăților, sa introdus în dreptul comun procedura de comunicare directă între părți a actelor. Această formă de comunicare nu este obligatorie, ea reprezintă o alternativă, fiind realizabilă numai în cazul în care toate părțile sunt reprezentate sau asistate de avocat sau consilier juridic.
Legea și-a propus realizarea variată a mijloacelor de înștiințare a părților prin posibilitatea folosirii mijloacelor moderne de încunoștințare, având scopul reducerii cazurilor în care procedurile judiciare trenează ca urmare a absenței de la dosar a unor informații din partea unor terțe instituții, legea acordă instanțelor posibilitatea de a accesa bazele electronice de date sau alte sisteme de informare deținute de autorități sau instituții publice.
Legea nr. 202/2010 a adus numeroase schimbări Codului de procedură civilă și altor legi cu caracter special în privința căilor de atac exercitabile împotriva unor categorii de hotărâri judecătorești.
Ceea ce descrie intervenția legiuitorului este faptul că au fost suprimate în tot sau în parte căile de atac ce pot fi exercitate împotriva categoriilor de hotărâri judecătorești vizate.
Scopul vizat de legiuitor a fost acela de a decongestiona instanțele superioare de numeroasele procese în materii în care complexitatea cauzei nu impune două verificări în fond și una de legalitate precum și urgentarea soluționării acestor cauze prin renunțarea la o fază procesuală.
Schimbările produse în ce privește soluțiile pronunțate de instanța de apel marchează cel mai clar intenția legiuitorului de a da prioritate principiului soluționării proceselor într-un termen rezonabil, prin accelerarea soluționării acestora.
În cazul în care în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a realizat în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.
Trimiterea spre rejudecare se realizează o singură dată în cursul procesului și numai în condițiile în care părțile solicită în mod expres aceasta.
Trimiterea spre rejudecare se poate realiza la instanța care a judecat în primă instanță sau la o altă instanță egală în grad cu aceasta din aceeași circumscripție.
În ceea ce privește recursul, modificările urmăresc numai tribunalele și curțile de apel dar, nu și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cazurile de casare cu trimitere au rămas neschimbate, aspectul care a căpătat un caracter de noutate fiind alcătuit din faptul că în decursul unui proces nu se mai poate apela la trimiterea spre rejudecare decât o singură dată.
Un lucru este cert, mica reformă nu este de natura să rezolve problemele justiției. Sub semnul celerității legea face unele renunțări la aplicarea cu forța a principiilor de bază ale procesului civil. Metodele de asigurare ale celerității nu sunt în toate cazurile corect stabilite și aplicate. Și întrebarea esențială privind raportul între „mica” și „marea” reformă rămâne pentru moment fără răspuns.
4.2. Speța. Cazurile de casare rezultate din încălcarea normelor de procedură penală
● Recurs. Cazurile de casare rezultate din încălcarea normelor de procedură penală.
●Admitere. Trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului
Potrivit art. 383 alin. 1 din C.pr.pen., decizia instanței de apel trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la admiterea sau respingerea căii de atac.
Instanța de apel s-a pronunțat asupra altei fapte decât cea reținută în sarcina inculpatului prin sentința de condamnare, caz de casare prevăzut de art. 385 ind. 9 alin. 10 teza I C.pr.pen.
● Decizia penala nr. „xxx” din 2011
Prin sentința penală nr. „xxx” din 2010 pronunțată de Judecătoria „Y” a fost condamnat inculpatul A.D. la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C.pen. cu aplicarea art. 73 lit. „b” si art. 74 lit. „e” C.pen.
● S-au aplicat dispozițiile art. 81-83 C.pen.
Ca stare de fapt, s-a reținut că inculpatul a lovit partea vătămată S.T. cu pumnul în zona feței cauzându-i leziuni ce au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale, fiind indignat de faptul că acesta lovise în prealabil pe soția inculpatului.
Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul A.D. care a criticat-o pentru nelegalitate, susținând că, raportat probatoriului administrat, se impune achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. „a” raportat la art. 10 lit. „e” C.pr.pen.
Prin decizia penală nr. „xxx” din 2010, Tribunalul „Z” a respins ca nefondat apelul declarat în cauză.
În esentă, instanța de control judiciar a reținut că inculpatul A.D. a fost condamnat la două pedepse cu închisoarea pentru două fapte de furt, incidente fiind dispozițiile art. 73 lit. „b” si art. 74 lit. „a” C.pen.
Decizia pronunțată de Tribunalul „Z” a fost recurată de inculpat care a solicitat achitarea cu motivația că fapta a fost săvârșită în legitimă apărare.
Prin decizia penala nr. „xxx” din 2011, Curtea de Apel „Z” a admis recursul inculpatului, a casat decizia pronunțată în apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru următoarele considerente.
În examinarea apelului inculpatului, instanța de control judiciar, prin considerentele deciziei, se referă la doua infracțiuni de furt comise de inculpat și pentru care stabilește că inculpatul a fost condamnat cu reținerea art. 73 lit. „b” și art. 74 lit. „e” C.pen., dispunându-se suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Se reține, de asemenea, că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză și a avut în vedere la stabilirea pedepsei circumstanțele reale și personale.
În prezenta cauză, însă, inculpatul este judecat și condamnat în prima instanță pentru săvârșirea unei infracțiuni de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C.pen. pentru care a fost trimis în judecată, cu aplicarea unor circumstanțe atenuante legale, și nu pentru două fapte de furt.
Instanța de apel, în examinarea apelului inculpatului, se raportează la două fapte de furt pentru care ar fi fost condamnat inculpatul în cauza de față, lucru nereal și care nu constituie obiectul judecății.
Astfel, instanța de apel nu a făcut examinarea și judecarea apelului pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost condamnat și judecat în prima instanță, ceea ce este echivalent motivului de casare prevăzut de art. 385 ind. 9 pct. 10 C.pr.pen., în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra faptei reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, caz de nelegalitate ce se ia în considerare din oficiu, conform art. 385 ind. 9 alin. 3 C.pr.pen.
Este totodată incident și cazul de casare prevăzut de art. 385 ind. 9 pct. 9 C.pr.pen. conform căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înțelege.
În speță, în partea sa esențială, respectiv analizarea motivului de apel formulat de inculpat, cel al achitării sale pe temeiul legitimei apărări, hotărârea dată în apel în motivarea soluției contrazice dispozitivul acesteia.
Instanța de apel reține în motivare că „deși inculpatul a arătat că se impunea achitarea sa în raport de starea de legitimă apărare, instanța de fond, a reținut în mod corect că, deși este evident că inculpatul se află într-o stare de tulburare, acesta a depășit limitele legitimei apărări proporțională cu atacul suferit și aceste aspecte au fost dovedite cu martorii audiați în cauză și cu restul probelor administrate”.
Dacă instanța de apel a considerat, prin motivarea de mai sus, că inculpatul din cauza tulburării în care se afla a depășit limitele unei apărări proporționale cu atacul suferit, atunci acesta se află în situația legitimei apărări, ipoteza finală, prevăzută de art. 44 alin. 3 C.pen., ceea ce conducea la soluția de achitare și respectiv de admitere a apelului inculpatului.
Însă, instanța cu aceste considerente a dispus respingerea apelului inculpatului.
Astfel, există o contradicție evidentă între motivarea soluției și dispozitivul hotărârii, care reprezintă soluția dată cauzei, nelegalitate care trebuie îndreptată în rejudecarea apelului, în sensul în care motivele hotărârii trebuie să fundamenteze soluția și să existe corespondență între considerente și dispozitiv.
Față de contradicția relevată între motivare și dispozitiv și de cazul de nelegalitate reținut privind nepronunțarea instanței de apel asupra faptei reținute în sarcina inculpatului, respectiv asupra obiectului dedus judecății, se impune reluarea judecății apelului inculpatului, motivele de casare reținute constituind motive de rejudecare a cauzei de către instanța a cărei hotărâre este casată.
4.3. Speța. Casarea unei decizii cu trimiterea cauzei spre rejudecare
Prin cererea înregistrată la Judecătoria „W” sub nr. „yyy” din 2010 reclamanta R. A. a chemat în judecată pe pârâtul R. C. solicitând partajarea bunurilor comune din timpul căsătoriei.
În motivarea cererii a arătat, în esență, că în timpul căsătoriei cu pârâtul a dobândit un imobil compus din teren în suprafață de 2800 m.p. și o casă de locuit formată din 4 camere, o parte din teren fiind ocupată de o cultură de roșii și castraveți, un autoturism Aro cu remorcă și o serie de bunuri mobile.
A mai arătat că bunurile sale personale constând în obiecte de îmbracaminte și lucrurile aparținând minorei R. M. precum si toate bunurile comune se află în posesia pârâtului.
Ulterior, prin cererea înregistrata la aceeași instanță sub nr. „yyy” din 2010, reclamanta a solicitat partajarea în cote de 1/2 și a sumei de 10.000 lei reprezentând contravaloarea producției de roșii și castraveți obtinută în anul 2010 precum și a unui ventilator, bunuri pe care a omis să le solicite prin acțiunea inițială.
Prin încheierea de ședință din 2010 cele două cauze au fost conexate.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconventională făcând precizări cu privire la bunurile a căror partajare se solicită precum și completări cu privire la alte bunuri ce nu au fost indicate de către reclamanta ca fiind bunuri comune.
Prin încheierea de admitere în principiu din data 2011 a Judecătoriei „W”, au fost admise în parte și în principiu cererea principală si cererea conexă precum și cererea reconvențională.
Pe cale de consecință s-a constatat că partile au dobândit în timpul căsătoriei în cote de 1/2 fiecare următoarele bunuri comune: un imobil casă de locuit format din 4 camere situat în comuna M, pe o suprafață de 2800 m.p. teren aflat în folosința părtilor; valoarea recoltei de roșii și castraveți din solarul ridicat pe suprafața de 2800 m.p aflată în folosința părților, un autoturism marca Aro cu remorcă, 2 motoare rusești, 2 valuri folie, un cal, un TV. color marca „Sony”, 1 butelie rusească, un frigider Arctic, un aparat sudura, 5 tablouri ulei, 2 mese simple, 4 scaune bucătărie, 3 furtuni, 4 țevi plastic pentru udat, 33 buc. scândură de 4 m., 24 buc. căpriori, 32 buc. spalieri, un fier de călcat, un casetofon marca „JAZZY”, set oale, farfurii, pahare, cești, 2 rigle fier, o coșarcă, 3 bidoane mici și 1 mare, 4 sobe cu burlane, o roabă, o secure, un topor, o icoană, un ceas, 13 bibelouri, un dulap, un cuptor cu microunde, 14 țevi de fier, 50 pomi salcâm, butii zincat de cap. 200 l., 2 balii, 2 căldări, 2 biciclete (Pegas și românească), 4 saci filer, un motoraș pentru stropit, furtun plastic de 35 m., pompa stropit, 25 buc. lăzi, ceaun de făcut săpun, 2 sobe improvizate, topor, furca, 2 ligheane, 10 saci rafie, 2 fețe de masă, un redresor, val sârmă, un cherpedin, surubelniță, 2 chei butelie, 5 valuri folie veche, 18 dulapi lemn, 4 păsări, 3 paturi, 2 paturi, 2 seturi cearceafuri, un recamier, sobă teracotă, 2 lustre, mobilă dormitor compus din pat, 3 șifoniere, dulap, 2 plapume, 4 cuverturi, o clocitoare, 30 foi tablă, cuier tip pom, canistră, 3 covoare iuta, una bicicletă rusească, 11 buc. spalieri, 20 buc. scândura.
S-a constatat că posesia acestor bunuri a rămas pârâtului – reclamant R. A., excepție făcând bicicleta rusească aflata în posesia reclamantei-pârâte R. C.
Încheierea de admitere în principiu a fost comunicată,dar neapelata de părti.
S-a dispus efectuarea expertizei mobiliare, sens în care a fost întocmita de expert L. E., din care rezultă că valoarea bunurilor mobile este de 10.058 lei, s-au format două loturi de bunuri mobile inegale ca valoare. Astfel, lotul nr. 1 în valoare de 5000 lei, lotul nr. 2 în valoare de 5058 lei.
Expertiza auto efectuată de inginer H. N. și conform concluziilor, valoarea de piață a autoturismului ARO este de 1680 lei, iar valoarea remorcii Remo 500 este de 1160 lei.
Expertiza pentru casa de locuit a fost întocmită de inginer D. S. ți din concluzii rezultă că valoarea este de 22565 lei, totodată lotizarea în natură este imposibil de realizat.
Expertiza agricolă a fost întocmită de ing. M. C., iar din concluziile raportului de expertiză rezultă că pe suprafața de 2800 m.p. părțile au ridicat un solar de 1555 m.p. și ca 527 m.p. au fost cultivati cu rosii si 1028 m.p. cu castraveti.
De asemenea, valoarea recoltei de roșii a fost de 437 lei și valoarea recoltei de castraveți a fost de 2400 lei.
Prin sentința civilă din 2011 a Judecatoriei „W”, pronunțată în dosarul 2011, a fost admisă în parte cererea principală de partaj și cererea conexă precum și cererea reconvențională.
S-a dispus ieșirea din indiviziune a părților și, ca efect al partajului, s-a atribuit reclamantei lotul nr. 1 de bunuri mobile în valoare de 5000 lei iar pârâtului lotul nr. 2 în valoare de 5058 lei.
S-a atribuit reclamantei autoturismul Aro în valoare de 1680 lei iar pârâtului remorca Remo 500 A în valoare de 1160 lei.
A fost atribuit pârâtului imobilul reprezentând casa de locuit formată din 4 camere și veranda situată în comuna M. pe o suprafață de 2800 m.p. teren în folosință în valoare de 22565 lei.
A fost obligată reclamanta către pârât la 157 lei sulta pentru bunurile mobile și 260 lei sulta pentru autoturism.
A fost obligat pârâtul către reclamanta la 11282 lei sulta pentru imobil și 1418 lei contravaloarea cotei părți cuvenite reclamantei din producția agricolă.
A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei bunurile mobile reprezentând lotul nr. 1 sau valoarea acestor bunuri de 4780 lei cu excepția bicicletei rusești și valoarea de 170 lei aflata în posesia reclamantei.
A fost obligată reclamanta către pârât la plata sumei de 313 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut ca reclamanta este plecată din țară, că pârâtul a rămas în imobil și muncește pământul astfel încât s-a apreciat că se impune atribuirea către acesta a imobilului și a remorcii.
Împotriva sentinței civile nr. „yyy” 2011 a Judecatoriei „W”, a declarat apel reclamanta, criticând-o pe motive de netemeinicie și nelegalitate.
În esență, apelanta a subliniat că în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond că ea ar fi părăsit domiciliul comun când în realitate, ea a fost în mod repetat maltratata de către intimat.
În al doilea rând apelanta a arătat că expertizele efectuate la fond nu reflectă adevărul, expertiza imobiliară cuprinzând o contradicție flagrantă în privința numărului de camere, pereții fiind din chirpici iar fundația de beton, fațada fiind făcută din ciment betonal. Prin urmare, a apreciat că valoarea imobilului a fost diminuată.
Cu privire la solarii, apelanta a arătat că, deși se recunoaște existența acestora, nu au fost evaluate.
De asemenea, s-a luat în calcul valoarea terenului, acesta nefiind lotizat, iar valoarea culturilor de roșii și castraveți a fost stabilită în mod arbitrar.
La termenul din 2011, apelanta a solicitat efectuarea unei expertize imobiliare care să stabilească valoarea de circulație a imobilului casă de locuit, apreciind corect numărul de camere și materialele folosite, stabilirea valorii de circulație a solariilor și a suprafeței de 2800 m.p. teren cu propuneri de lotizare a acestora.
De asemenea, a solicitat efectuarea unei expertize agricole pentru reactualizarea valorii producției de roșii și castraveți.
Curtea a respins probele apreciindu-le ca nefiind utile, concludente și pertinente în cauză.
Prin decizia civila nr. „yyy” 2011 a Curții de Apel „G” s-a respins ca nefondat apelul ,reținându-se următoarele:
Prin cererea de apel, care cuprinde și motivele pentru care se critica soluția instanței de fond, apelanta-reclamantă nu a susținut nici un moment că dorește să-i fie atribuit ei imobilul bun comun.
Susținerea apărătorului apelantei în sensul că instanța de apel ar trebui să deducă din exprimarea folosită în motivele scrise de apel că reclamanta dorește să-i fie atribuit imobilul nu poate fi primită, motivele de apel, cererile formulate de părți trebuind să fie clar formulate, instanța neputând apela la deducții, la interpretări ale susținerilor părtilor.
Obiectul cererii (în speță al motivului de apel) trebuie să fie determinat, instanța fiind obligată să se pronunțe strict cu privire la ceea ce se solicită.
Din acest punct de vedere, constatând că soluția instanței de fond nu a fost criticată sub aspectul modului de partajare a imobilului bun comun, mai precis al atribuirii acestuia uneia sau alteia dintre părți, nici prin motivele scrise și nici la prima zi de înfățișare (care a fost la termenul din 2011), critica în acest sens fiind formulata atât în momentul dezbaterilor, Curtea apreciază că motivul – tardiv invocat – nu poate fi luat în considerare.
Trecând peste acest aspect însă, se constată că instanța de fond a adoptat o soluție temeinică și legală, apreciind în mod corect că, în condițiile în care reclamanta este plecată în strainătate iar pârâtul a rămas în imobil și muncește terenul, se justifică pe deplin atribuirea imobilului către acesta.
Celelalte aspecte invocate de către reclamantă prin motivele de apel, constituie critici cu privire la modul în care au fost efectuate expertizele la fond.
Referitor la expertiza imobiliară efectuată la fond, reclamanta a efectuat obiecțiuni chir în fața primei instanțe, obiecțiuni care au vizat însă doar omisiunea evaluării solarului fără a se constata modul de stabilire a valorii imobilului.
Prin urmare, câtă vreme la fond nu s-au formulat obiecțiuni la expertiza imobiliară cu privire la presupuse contradicții privind numărul de camere, la materialele din care sunt construiți pereții și fundația, reclamanta nu poate solicita instanței de apel efectuarea unei noi expertize, pasivitatea de care a dat dovadă la fond în criticarea expertizei neputând fi interpretată decât ca o achiesare a acesteia la concluziile expertizei.
Nici cererea de evaluare cu propuneri de lotizare a solariilor nu poate fi primită câtă vreme, prin încheierea de admitere în principiu nici nu s-a reținut ca acestea ar face parte din masa bunurilor partajabile.
Încheierea a devenit irevocabilaă, nefiind atacată în apel și în recurs.
Referitor la evaluarea și lotizarea terenului, Curtea constată pe de o parte că la fond nu s-au formulat obiecțiuni în acest sens la raportul de expertiză, ca oricum terenul este în „folosință”, părțile neavând un drept de proprietate asupra acestuia (cel puțin din probe nu rezultă acest lucru) iar pe de altă parte, valoarea terenului a fost avută în vedere la stabilirea valorii imobilului, expertul făcând clar precizarea că împărțirea în natură a terenului nu este posibilă.
În sfârșit, în ceea ce privește producția de roșii și castraveți, Curtea constată că aceasta a fost în mod corect evaluată, expertul luând în considerare suprafața de solarii ce a fost efectiv cultivata cu roșii (527 m.p.) și cu castraveti (1028 m.p.) precum și valoarea recoltei de roșii obținută după 2010 și a recoltei de castraveți realizată în 2011, ținându-se cont de prețul negociabil practicat pe piața liberă în perioadele respective.
Împotriva deciziei civile nr.„yyy” 2011 a Curtii de Apel G. a declarat recurs reclamanta-pârâta criticând-o pentru că la atribuirea imobilului nu a dat întâietate faptului ca are minora spre creștere și educare, pentru că nu s-au inclus în masa de partaj și solariile, pentru că nu s-a actualizat valoarea de circulație a imobilului,că și cea a culturilor de roșii și castraveți.
Recurenta, în recurs, a propus proba cu acte depunând la dosar sentința penala nr.„yyy” 2011 a Judecatoriei „W” prin care s-a dispus anularea rapoartelor de expertiza tehnică imobiliară întocmite de expert D. S. în dosarele civile nr. „yyy” 2011 a Judecătoriei „W”.
Ca urmare a anulării expertizei pentru stabilirea valorii imobilului, apărătorul recurenței a precizat că singura soluție care se impune este casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se face o nouă expertiză pentru imobil.
Prin decizia civila nr. „yyy” din 2011 pronunțată de Curtea de Apel G. s-a admis recursul reclamantei și casând decizia civila nr. „yyy” 2011 a Curții de Apel G. și sentința civilă nr. „yyy” a Judecătoriei „W”, a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul G.
Așa cum rezulta din probele administrate, necesitatea efectuării unei noi expertize de evaluare a imobilului în discuție este mai mult decât necesară în condițiile în care prin sentința penală nr. „yyy” expertiza efectuată de ing. D. S. a fost anulată motivat de faptul că aceasta nu reflectă realitatea din teren.
Cum în recurs nu se poate administra decât proba cu acte, făcând aplicarea dispozițiilor art.312 pct.3 cod procedură civilă, Curtea a Casat cele două hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul G.
4.4. Speța. Admiterea recursului – casarea deciziei penale
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de inculpatul împotriva deciziei penale nr. „zzz” 2010 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa inculpatului recurent. Se prezintă avocat, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei după care, apărătorul inculpatului recurent și reprezentantul parchetului învederează că nu mai au alte cereri de formulat, împrejurare față de care instanța acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul recurent solicită admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate și rejudecând a se dispune în baza art.11 pct.2 lit. raportat la art.10 lit. Cod procedură penală achitarea, întrucât fapta nu a fost săvârșită de acesta.
Reprezentantul parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat și a se menține ca legală și temeinică decizia penală atacată întrucât în cauză s-a stabilit cu certitudine vinovăția inculpatului. Arată că deși inculpatul nu a recunoscut fapta, vinovăția acestuia a reieșit din probatoriul administrat în cauză.
Învederează că instanța a acordat suficientă clemență la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului.
► Curtea de Apel Asupra recursului penal de față
Prin sentința penală nr. „zzz” 2010 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr- inculpatul a fost condamnat la pedepsele de:
– 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a avea permis de conducere, prev. de art.78 alin.1 din OUG 195/2002, cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal.
– 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului, prev. de art.81 alin.1 din OUG 195/2002, cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal.
În baza art.33 lit.a, 37 lit.b Cod penal pedepsele aplicate inculpatului au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare urmând ca în final să execute pedeapsa de 2 ani 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art.64 lit. a-c, 71 Cod penal. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că în 2010 inculpatul fără a avea permis de conducere a condus pe drumurile publice din localitățile și de și pe DN 1 autoturismul marca Audi A4 cu nr. de înmatriculare -.
În timp ce conducea autoturismul marca Audi A4 în localitatea a fost implicat într-un accident de circulație soldat cu pagube materiale, intrând cu autoturismul în gardul de la curtea Bisericii Reformate, după care a părăsit locul producerii accidentului fără a anunța organul de poliție.
Apelul declarat de către inculpatul împotriva acestei sentințe penale a fost respins prin decizia penală nr. „yyy” 2011 pronunțată de Tribunalul A., secția penală în dosar nr-.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen inculpatul. Se constată că recursul declarat nu a fost motivat în scris și nici inculpatul nu s-a prezentat în fața instanței pentru a expune oral motivele de recurs.
Apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate,iar în urma rejudecării cauzei în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.c Cod procedură penală a solicitat achitarea inculpatului întrucât fapta nu a fost săvârșită de acesta.
Verificând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu se constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
În baza probelor administrate în cauză instanța de fond a reținut o corectă stare de fapt, dând încadrarea juridică legală faptelor deduse judecății, vinovăția inculpatului fiind pe deplin dovedită.
Critica potrivit căreia inculpatul nu a condus autoturismul pe drumurile publice nu poate fi primită de vreme ce din declarațiile martorilor, coroborate cu procesul verbal de constatare a infracțiunii întocmit de organele de poliție rezultă că în 2011, după ce în prealabil consumase băuturi alcoolice la un bar din localitate, inculpatul a condus un autoturism Audi A4 pe drumurile publice din localitate.
După ce datorită lipsei abilităților necesare pentru a conduce un autovehicul a lovit zidul și poarta de la intrarea în curtea Bisericii Reformate din, inculpatul fără a anunța organele de poliție a părăsit locul accidentului.
În ce privește persoana inculpatului Curtea reține că acesta a avut o atitudine nesinceră pe parcursul urmăririi penale, nerecunoscând faptele comise.
Acesta este cunoscut cu antecedente penale, fiind recidivist în condițiile art.37 lit.b Cod penal, privind recidiva postexecutorie.
Față de aceste considerente, în baza art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală recursul declarat va fi respins ca nefondat, urmând ca în baza art.192 Cod procedură penală inculpatul să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru aceste motive, în numele legii decide respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul împotriva deciziei penale nr. „zzz” 2010 pronunțată de Tribunalul A. în dosar penal nr-.
Obligă recurentul la plata sumei de 150 lei cheltuieli judiciare din care 100 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, care va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
CONCLUZII
În cursul judecării cauzelor penale în prima instanță există posibilitatea de a se comite o greșeală în aplicarea justiției penale, existând posibilitatea comiterii de erori în corecta stabilire a faptelor și consecventa aplicare a dispozițiilor legale.
Recursul în momentul actual îmbină caracterul preponderent de cale de atac de reformare cu cel de cale de atac de anulare. Din studierea soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de recurs potrivit dispozițiilor înscrise în art. 385 pct. 2 lit. a)-d), se poate constată că, după casare, instanța poate proceda la soluționarea cauzei în fond, impunându-și soluția proprie, care poate fi diferită de cea prevăzută în hotărârea casată.
Comparativ cu totalitatea elementelor care se întrec în descrierea recursului penal și în acord cu reglementarea actuală, cea mai fidelă definire a recursului este cea de cale de atac ordinară, exercitabilă în orice cauză penală, cu devoluție preponderent în drept, admisibilă în cazurile prevăzute de lege și preponderent de reformare.
Această definiție, ce conține toate caracteristicile generale ale recursului, concluzionează și ideea potrivit căreia în cadrul acestei căi ordinare de atac instanța este îndrituită a efectua și unele verificări de fapt, și nu numai de drept, că este mai puțin formală în ceea ce privește cazurile de casare, putându-se adopta atât soluția de anulare, rât și cea de reformare a hotărârii atacate.
În conținutul Codului, sintagma „violarea legii” face referire la lipsa de competență, violarea formelor procesuale, greșita aplicare a legii în ceea ce privește pedeapsa, omisiunea de a se pronunța asupra unei cereri referitoare la un drept sau o facultate dată de lege părților sau procurorului, deoarece hotărârea nelegală era „anulată” de instanța de recurs, se află concluzia cum că violarea legii procesuale ori materiale constituie o nulitate procesuală, ceea ce include și nulitatea hotărârii recurate. Controlul judiciar al instanței de recurs nu putea fi exercitat decât în temeiul motivelor scrise, iar în cazul în care recursul nu era motivat, instanța de casare era forțată să-l anuleze, având și posibilitatea de a verifica dacă hotărârea atacată era sau nu legală.
Îndeplinirea scopului procesului penal prin pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice nu se poate realiza decât prin respectarea tuturor garanțiilor procesuale, deoarece orice nesocotire a drepturilor procesuale garantate constituie o vătămare adusă părții al cărei drept procesual a fost încălcat și care influențează negativ soluția dată cauzei, se poate concluziona că partea care a fost pusă în situația de a nu-și exercita un drept procesual sau de a nu-l exercita în deplinătatea atributelor lui ori de a beneficia de o garanție procesuală suferă o vătămare și, de aceea, apreciem că nulitatea actului se impune pentru a remedia această nelegalitate, în sensul de a da părții posibilitatea de a-și exercita deplin dreptul procesual garantat prin lege și de care a fost lipsită.
Prin recursul inculpatului se invocă drept temei de casare dispozițiile art. 385 pct. 15, în sensul că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale – amnistia – instanța de control judiciar este obligată să procedeze la examinarea cauzei și în privința participanților care nu au declarat recurs, putându-se, în final, ajunge la concluzia că actul de clemență este aplicabil doar recurentului și că extinderea asupra celorlalți participanți la aceeași faptă nu este posibilă datorită situației personale a acestora, care îi exclude de la dispoziția legală, ipoteză ce face ca efectul extensiv al recursului să nu opereze.
Constatând că deși recursul a fost susținut cu respectarea condițiilor legale, instanța, în urma efectuării controlului judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate în funcție de motivele de recurs formulate, dar și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385 alin. (3) și pe baza înscrisurilor noi prezentate, poate să ajungă totuși la concluzia că nu se justifică admiterea recursului.
Concluzia este aceea că hotărârea atacată este legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat, urmând ca decizia atacată să fie menținută.
În ipoteza recursului reglementat ca fiind singura cale ordinară de atac, respingerea acestuia ca nefondat va interveni atunci când, examinându-se legalitatea și temeinicia hotărârii, se ajunge la concluzia că situația de fapt a fost corect stabilită de prima instanță, ca urmare a aprecierii complete și corecte a probatoriului administrat, stare de fapt la care legea materială și procesuală a fost corect aplicată.
Concluzionând că soluția atacată este justă, instanța va pronunța respingerea recursului ca nefondat.
Cunoscut fiind faptul că exercitarea căilor de atac se poate obține în interesul părților pentru realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, soluția respingerii ca nefondat a recursului se impune și în ipoteza în care lipsește interesul pentru recurent.
Putem concluziona că, deși benefică, modificarea legislativă în sensul precizării temeiurilor de casare care pot determina soluția casării cu trimitere spre rejudecare, apreciem oportun ca perfecționarea legislației procesual penale să restrângă sfera cazurilor de casare care ar determina o atare soluție. Se impune ca în privința cazurilor de nulitate absolută legiuitorul să facă o diferențiere a acestora1 în privința soluției de casare pe care o pot determina, diferențiere folosită, de altfel, de legiuitor atunci când nu a permis invocarea directă în recurs a unor nulități absolute [art. 332 alin. (1)] ori atunci când a permis ca o nulitatea absolută să fie asanată în cursul judecății (art. 300).
Când infracțiunea pentru care este judecat determină competența unei instanțe, iar, pe de altă parte, când calitatea pe care o deține inculpatul la data săvârșirii infracțiunii atrage o altă competență, s-a concluzionat că instanța competentă va fi cea mai înaltă în grad, ceea ce determină o prorogare a competenței în favoarea instanței superioare în grad.
Putem aprecia că în privința participării procurorului la ședințele de judecată trebuie avute în vedere normele procesual penale în vigoare la data soluționării cauzei, nefiind posibil a se susține că o instanță constituită fără procuror este mai agreabilă unei părți.
Este casabilă hotărârea instanței prin care sa omis a se pronunța asupra cererii părții civile de a i se acorda daune morale pentru vătămarea corporală gravă ce i-a fost cauzată de inculpat ori asupra concluziilor expertizei tehnice efectuate în cazul unui accident de circulație, care duc la lipsa de vinovăție a celui condamnat.
Deoarece hotărârea nelegală era „anulată” de instanța de recurs, se putea concluziona că violarea legii, atât a celei de procedură penală, cât și a celei materiale, alcătuia o nulitate procesuală, incluzând nulitatea hotărârii recurate.
Literatura și practica judiciară au tras concluzia că prejudiciul moral, nepatrimonial este format din atingerea adusă valorilor fundamentale ale individului care carcterizează personalitatea acestuia, valori care fac referire nu numai la existența fizică, integritatea corporală și sănătatea individului, dar și la sensibilitatea fizică și psihică, la sentimentele de cinste, afecțiune, demnitate, onoare, prestigiu profesional.
Eroarea gravă de fapt poate fi reținută atunci când instanța de fond apreciază faptele invocate de inculpat ca legitimă apărare, însă în concluzii se arată că nu există legitimă apărare.
BIBLIOGRAFIE
1. Antoniu G., – Comentariu, în "Practică judiciară penală", vol. I, Editura Academiei București 1988,
2. Antoniu G., Volonciu, N., Zaharia, N., – Dicționar de procedură penală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1998.
3. Apostu, I., – Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, Editura Național, București, 1996.
4. Bogdan, D., – Arestarea preventivă și detența în jurisprudența CEDO, Editura Hamangiu, București, 2008.
5. Boroi, G., – Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Editura All Beck, București, 2001.
6. Boroi, G., Rădescu, D., – Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura A.L.L. București, 2011.
7. Bulai, C., – Drept Penal, P.Gen.,vol.I, Casa de Editură și Presă, București, 1992.
8. Cochinescu, N., – Totul despre Ministerul Public, Editura Lumina Lex, București, 2002.
9. Chivulescu, Gh., Mihuț I., – Stabilirea și aprecierea fptelor în recurs, Editura Științifică, București, 1956.
10. Crișu, A., – Drept procesual penal. Partea specială, Editura Hmangiu, București, 2009.
11. Dobrinoiu, V., Nistoreanu, Ghe., și colectivul – Drept penal. Partea generală, Editura Atlas Lex, București, 1997.
12. Dongoroz V. – Curs de drept penal și de procedură penală, București, 1946.
13. Dongoroz, V., – Explicații teoretice ale codului de procedură penală român, Editura Academiei, București, 1976.
14. Dorogoz, V., ș.a. – Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior, Editura Politică, București, 1969.
15. Feller, S., – Ultimele modificări ale Codului de procedură penală, în J.N. nr. 4/1952.
16. Gârbuleț, I., – Instanța competentă să dispună arestarea preventivă în situația reunirii cauzelor, în Dreptul nr.12/2005.
17. Geamănu Gr. – Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, Editura Academiei Române, București, 1977.
18. Giurgiu, N., – Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura Științifică, București 1974.
19. Griga, I., – Drept procesual penal partea generală teorie, jurisprudența și aplicații practice, Editura Oscar Print, București, 2004.
20. Iliescu, N., – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, vol. II, Partea specială, București, 1976.
21. Jidovu N., Bică Ghe. – Drept procesual penal, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.
22. Josserand, S., – L’impartialité du magistrat en procédure pénale. Librairie générale de droit et de jurisprudence, E.J.A., 1998.
23. Lucinescu, R., – Cu privire la respingerea recursului în procesul penal, în R.R.D. Nr.1/1971.
24. Les, I., – Principii și instituții de drept procesual civil, Editura Lumina Lex, București 1998.
25. Mateuț, Ghe., – Procedura penală. Partea generală., Editura Chemarea, Iași 1997.
26. Mateuț, Ghe. – Procedură penală. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 1998.
27. Mitrache, C., – Drept penal român, Partea generală, Editura Șansa, București, 1995.
28. Mihaescu, D., V., – Recursul Penal, Editura Științifică, București, 1962.
29. Moldovan, A., T., – Drept Penal – Partea generală, Editura Lux Libris, Brașov, 2009.
30. Neagu I. – Drept procesual penal. Partea generală. Tratat, Editura Global Lex, București, 2006.
31. Neagu, I., Moldovan, L., – Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982.
32. Neagu, I., Crișu, A., – Drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2003.
33. Neagu, I., – Tratat de procedură penală. Parte generală., Editura Universul Juridic, București, 2009.
34. Papadopol V., Turianu C., – Apelul penal, Casa de Editura si Presa 'Sansa', București, 1994.
35. Păvăleanu, V,. – Drept procesual penal. Partea generală., Editura Lumina Lex, București, 2001.
36. Pop T. – Drept procesual penal, vol IV, Tipografia Națională, Cluj, 1948.
37. Rămureanu, V., – Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
38. Stoenescu, I., – Motivele de recurs în procesul civil, în L.P. nr. 6/1956.
39. Șerban, Morăreanu, C., – Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009.
40. Tanoviceanu I, Dongoroz V., – Tratat de drept și procedură penală, vol V., București, 1924-1927.
41. Theodoru Gr., Plăeșu T., – Drept procesual penal. Partea generală, Tipografia Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 1986.
42. Theodoru Gr., – Drept procesual penal român, vol. I, Tipografia Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 1971.
43. Theodoru, Gr., Moldovan L., – Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979.
44. Theodoru Gr. Gr. – Considerații privind sistemul căilor de atac din procesul penal, în Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza”, 1994/1995/1996.
45. Theodoru Gr. Gr. – Teoria și practica recursului penal (editia a II-a revizuită) Editura Hamangiu, București, 2007.
46. Theodoru, Gr. Gr. – Teoria și practica recursului penal, Editura Hamangiu, București, 2006.
47. Theodoru, Gr. Gr. – Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iași, 1996.
48. Theodoru, Gr. Gr. – Casarea hotărârii penale atacate cu recurs pe temeiul lipsei de conformitate dintre soluția dată și prevederile legii, în Analele Științifice ale Universității „Al.I. Cuza Iași”, Științe Juridice, 1992/1993.
49. Theodoru Gr. Gr. – Teoria și practica recursului, Editura Chemarea, Iași, 1996.
50. Tulbure, A., Ș., Tatu, A., – Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, București, 2001.
51. Tulbure, A., St., – Manual de drept procesual penal, Editura Europa Nova, București, 1999.
52. Vasiliu Al., – Teoria generală a actelor de procedură penală, Editura All Beck, București, 2003.
53. Văleanu C. – Cazurile de casare în recursul penal, Editura Hamangiu, București, 2007.
54. Volonciu, N.,- Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.
55. Volonciu, N., – Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paideia, București, 1996.
56. Volonciu, N., – Codul de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, București, 2007.
57. Vicol, C., – Recursul, Editura Științifică, București, 1946.
58. Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedura penala. Publicat in Monitorul Oficial. nr. 486 din 15 iulie 2010
59. Legea 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor. Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26 octombrie 2010
60. Legea 177/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, a Codului de procedura civila si a Codului de procedura penala al Romaniei
61. Lege nr. 317/2004 din 01/07/2004 Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13/09/2005
62. Sistemul procesual penal român nu mai cunoaște competența excepțională, datorită faptului că prin art. 126 alin. (5) al Constituției este interzisă înființarea de instanțe extraordinare.
63. Urmare a reformei judiciare puse în aplicare la 1 martie 1948, apelul a fost desfințat și singura cale ordinară de atac a rămas recursul, cu un caracter devolutiv integral.
64. Monitorul Oficial Nr. 594 din 22 noiembrie 2000
65. Monitorul Oficial Nr. 707 din 30 decembrie 2000
66. Monitorul Oficial Nr. 410 din 25 iulie 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Judecata In Recurs Si Efectele Ei Asupra Cazurilor DE Casare (ID: 128368)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.