Judecata In Caile de Atac

INTRODUCERE

Capitolul 1. Noțiuni introductive

1.1 Noțiuni generale despre căile de atac

1.2 Condiții de exercitare a căilor de atac

1.3.1 Căile ordinare de atac în procesul penal

1.3.2 Căile extraordinare de atac în procesul penal

1.4 Elemente de noutate aduse de Noului cod de procedură penală cu privire la căile extraordinare de atac

1.4.1 Recursul în casație

1.4.2 Revizuirea

1.4.3 Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate

1.5 Elemente distinctive între căile de atac ordinare și căile de atac extraordinare

Capitolul 2: Apelul penal

2.1 Noțiuni introductive

2.2 Hotararile supuse apelului și titularii acestuia

2.2.1 Hotararile supuse apelului

2.2.1.1 Sentințele

2.2.1.2 Încheierile

2.2.2 Titularii dreptului de apelul

2.2.2.1 Procurorul

2.2.2.2 Inculpatul

2.2.2.3 Partea civilă și partea responsabilă civilmente

2.2.2.4 Persoana vătămată

2.2.2.5 Martorul, expertul, interpretul și avocatul

2.2.2.6 Orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare

2.3 Termenul de apel. Repunerea în termen. Apelul peste termen

2.3.1 Termenul de apel

2.3.1.1 Momentul de la care curge termenul de apel

2.3.2 Repunerea în termen

2.3.3 Apelul peste termen

2.4. Declararea apelului. Renunțarea la apel. Retragerea apelului

2.4.1 Declararea apelului

2.4.3 Retragerea apelului

Capitolul 3. Efectele apelului

3.1 Efectul suspensiv al apelului

3.2 Efectul devolutiv al apelului

3.3 Efectul neagravării situației în propriul apel

3.4 Efectul extensiv al apelului

CAPITOLUL 4. JUDECAREA APELULUI

4.1 Noțiuni introductive

4.2 Măsurile premergătoare judecății apelului

4.3 Desfășurarea judecății în apel

4.4 Deliberarea și luare hotărârii

4.5 Soluțiile la judecata în apel

4.5.1 Respingerea apelului

4.5.2 Admiterea apelului

4.6 Conținutul deciziei instanței de apel și comunicarea acesteia

4.7 Rejudecarea cauzei și limitele acesteia

Concluzii

Introducere

Lucrarea de față „Judecata în căile de atac’’ își propune, cu modestie, să dezbată aceste posibilități oferite de lege, persoanelor nemulțunite de o hotărârea pronunțată, și anume căile de atac în procesul penal.

Întrucât materia căilor de atac în procesul penal este o temă foarte largă ce merită dezbătută fără a omite nici cele mai mici detalii, în lucrarea de fața ne vom opri la a prezenta pe larg căile ordinare de atac în conformitate cu Noul cod de procedură penală, și anume apelul penal. Deasemenea vom face o introspecție a căilor de atac sub aspect general, și vom prezenta care sunt noutățiile aduse de Noul cod de procedură penală referitor la căile extraordinare de atac.

În cadrul prezentei lucrări, vom lua în considerare părerile autorilor din domeniul dreptului, păreri pe care vom încerca să le dezvoltăm și să aducem o notă personală a ceea ce înseamnă căile de atac în procesul penal.

Obiectivele aceste lucrări se doresc a fi înțelegerea ideii de căi de atac și importanța acestora, precum și informarea despre elementele de noutate aduse de Noul cod de procedură penală.

Materia căilor de atac în procesul penal se găsește în partea specială a Noului cod de procedură penală, Titlul 3, Capitolele 3 și 5.

Materia căilor de atac este complexă, suferind de-a lungul timpului multe modificări însă în nici unele dintre aceste modificări, căile de atac nu și-au pierdut esența, rezultând din acest fapt importanța acestora, această precizare fiind și un motiv puternic în alegerea acestei teme.

Tema aleasă pentru lucrarea de licență și anume „Judecata în căile de atac” este o problemă importanta în sistemul penal românesc deoarece pentru interpretarea corectă a legii este nevoie de a elimina orice dubii sau erori apărute cu ocazia pronunțării unei hotărâri judecătorești.

Un argument important în alegerea acestei teme a fost faptul că, sistemul căilor de atac în procesul penal a suferit modificări considerabile ca umarea a intrării în vigoare a Noului cod de procedură penală, modificări care au constituit pentru mine o provocare, deoarece ca viitor justițiabil o să îmi fie de mare ajutor cunoașterea și fixarea acestor moficări din materia căilor de atac.

Pentru elaborarea lucrării de licență mi-am propus a realiza o sinteză, adunând diferite puncte de vedere al diferitor profesor, autori, precum și tinând cont de actele normative în vigoare la momentul realizării lucrării.

Scopul propus prin redactarea lucrării de licență este prezentarea cât mai detaliată a ceea ce însemnă căile de atac, în special a celor ordinare. Alegând ca subiect principal de discuție căile ordinare de atac adică apelul penal, am dorit a scoate în evidență importanța parcurgerii acestei etape procesuale pentru o corectă aplicare a legii. Deasemenea am considerat important, a dezbate apelul penal ca subiect principal al acestei teme, faptul ca prin utilizarea acestei căi ordinare de atac, singura de altfel în concepția Noului cod de procedură penală, se dă eficiență principiului dublului grad de jurisdicție.

Obiectivele propuse prin întocmirea lucrării au fost deasemenea prezentarea pe scurt a modificărilor aduse de noile reglementări ale Noului cod de procedură penală, încercând a face o prezntarea comparativă între modul cum erau reglementate căile de atac în vechia reglemtare.

Pentru a înțelege mai bine importanța obiectivelor propuse prin realizarea lucrării de licență, am structura lucrarea în 4 capitole după cum am considerat că este important, și anume:

Capitolul 1: Noțiuni introductive

Capitolul 2: Apelul penal

Capitolul 3: Efectele apelului penal

Capitolul 4: Judecarea apelului

Astfel, în primul capitol intitulat „Noțiuni introductive”, vom urmari a prezenta rolul căilor de atac în sistemul penal românesc și de a găsi locul acestora în etapele procesului penal. De asemenea vom stabili care sunt regulile necesare pentru a putea utiliza aceste căi de atac, precum și am dorit a face o clasificare generală a căilor de atac din procesul penal românesc.

Având în vederea faptul că subiecul principal al lucrării de licentă este „Judecata în căile de atac ordinare”, am considerat că este necesar a trece în revistă și unele elemente specifice căilor extraordinare de atac, însă am decis a prezenta numai acele elemente de noutate aduse de Noul cod de procedură penală cu privire la acestea.

Pentru a putea reda în mod corect tema principală a lucrării de față, am decis ca în capitolul 2 intitulat „Apelul penal” să dezbatem chestiunile ce țin de hotărârile judecătorești ce pot fi atacate cu apel, titularii dreptului de a apel, termenul de apel, deasemenea am dezbătut problema repunerii în termenul de apel și apelul peste termem. Tot în capitolul 2 am considerat necesar a dezbate procedura de declarare a apelului, renunțarea la apel și retragerea acestuia.

După ce am lămurit în capitolul 2 chestiunile anterioare judecării apelului, în capitolul 3 intitulat „Efectele apelului” am ales a prezenta care sunt consecințele declarării acesti căi ordinare de atac. Am ales a-i acorda acestei probleme un capitol întreg deoarece considerăm important ca cei care utilizează această cale de atac să fie conștinenți de urmările declarării unui apel penal. Așadar, capitolul 3 este structurat în 4 subcapitole în care sunt dezbatute pe larg cele patru efecte ale apelului penal și anume efectul devolutiv, efecul extensiv, efectul suspensiv, și efectul neagravării situației în propriul apel.

Într-un ultim capitol, judecarea apelului penal, am dorit a prezenta procedura de soluționarea a apelului, începând cu un prim subcapitol în care sunt dezbătute unele noțiuni introductive despre judecata apelului, urmat de al doilea subcapitol în care sunt prezentate măsurile premergătoare judecății apelului. După ce am stabilit care sunt măsurile ce tebuiesc luate înaintea începerii judecății propriu-zise, am trecut la schematiza procedura de desfășurare a judecății apelului urmată de deliberarea și luarea hotărârii.

Prin deliberarea și luarea unei hotărâri se urmărește pronunțarea unei soluții, în capitolul 4 vom prezenta bineînțeles care sunt soluțiile ce pot fi date la judecarea unui apel.

Ultimele două subcapitole ale capitolului 4, fac referire la conținutul decizie instanței de apel precum și la comunicarea acesteia, deasemenea am considerat necesar a discuta și despre rejudecarea cauzei și limitele în care aceasta poate fi rejudecată.

Prin tratarea argumentelor enumerate mai sus, sunt de părere că tema ,,Judecata în căile de atacˮ este o temă de actualitate, cu o aplicabilitate în practica judiciară, fiindcă în lucrare se respectă doctrina națională reprezentativă dreptului și doar în subsidiar se fac unele mici observații.

Pentru documentarea teoretică asupra temei pe care am ales-o, am utilizat ca și suport cărți de specialitate menționate în bibliografia lucrării și de asemenea internetul.

Capitolul 1. Noțiuni introductive

1.1 Noțiuni generale despre căile de atac

„În justiția represivă perfecțiunea este un ideal greu, dacă nu chiar imposibil, de atins’’. Pornind de la această afirmație putem avea o baza a ceea ce însemnă căile de atac și la ce servesc acestea.

Este o regulă generală că, pentru a putea fi înfăptuită corect justiția, hotărârile judecătorești date de instanțele de judecată trebuie să aibă la bază o corectă aplicare și interpretare a legii. Însă acest lucru nu este întodeanuna posibil deoarece, pot apărea unele erori, care perturbă justa soluționare a unui proces penal. Apariția acestor erori fiind involuntară soluționararea lor este absolut necesară când cei asupra cărora au fost îndreptate la semnalează.

Căile de atac constituie o instituție creată în scopul preîntîmpinării și înlăturării erorilor în sfera de realizare a justiției, și reprezintă mijlocele procesuale care permit o nouă examinare a cauzei în care s-au pronunțat una sau mai multe hotărâri judecătorești, în scopul de a le desființa total sau parțial când acestea sunt greșite în fapt sau în drept.

Necesitatea căilor de atac este susținută după părerea noastră de principiul aflării adevărului al procesului penal, în sensul că pe de-o parte, prin căile de atac, hotărârile date de instanțele de judecată pot fi confirmate ca fiind corecte neexistând nici un dubiu asupra înfăptuirii juste a legii, și pe de altă parte hotărârile care nu sunt în totalitate cofmorm legii pot fi reexaminate ajungânduse la aflarea adevărului.

Astfel căile de atac apar ca niște remedii procesuale împotriva greșelilior ce ar putea apărea datorită judecătoriilor sau procurorilor, implicând o prezumție de greșală pentru hotărârea atacată, și o prezumție de îndreptarea în hotărârea ce urmează a fi dată.

Prin urmare, remedierea hotărârilor judecătorești penale care conțin erori judiciare necesită suspunerea cauzelor unei noi judecăți. Judecarea în caile de atac nu poate avea loc decât dacă a existat o prima judecată de către o primă instanță, sau o judecată în alte căi de atac, deoarece în caz contrar nu putem vorbi despre un control judecătoresc.

Indiferent dacă obiectul judecății în calea de atac este o hotărâre dată de prima instanță sau o hotărâre dată în soluționarea altei căi de atac, există întodeauna un control judecătoresc, care este exercitat de instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea sau în unele cazuri controlul este efectuat de către instanța care a examinat cauza prima dată, sau de o altă instanță competentă.

Controlul judecătoresc pe care orice cale de atac il declanșează, are un rol preventiv și reparator, deasemenea declanșarea unei căi de atac ajută la preîntâmpinarea greșelilor, deoarece o instanță care știe că activitatea s-a va fi ulterior verificată va fi mai atentă la soluționarea cauzelor. Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă pentru instanța învestită cu soluționarea cauzei un stimulent pentru a efectua judecarea cu o atenție sporită, precum și o în care s-au pronunțat una sau mai multe hotărâri judecătorești, în scopul de a le desființa total sau parțial când acestea sunt greșite în fapt sau în drept.

Necesitatea căilor de atac este susținută după părerea noastră de principiul aflării adevărului al procesului penal, în sensul că pe de-o parte, prin căile de atac, hotărârile date de instanțele de judecată pot fi confirmate ca fiind corecte neexistând nici un dubiu asupra înfăptuirii juste a legii, și pe de altă parte hotărârile care nu sunt în totalitate cofmorm legii pot fi reexaminate ajungânduse la aflarea adevărului.

Astfel căile de atac apar ca niște remedii procesuale împotriva greșelilior ce ar putea apărea datorită judecătoriilor sau procurorilor, implicând o prezumție de greșală pentru hotărârea atacată, și o prezumție de îndreptarea în hotărârea ce urmează a fi dată.

Prin urmare, remedierea hotărârilor judecătorești penale care conțin erori judiciare necesită suspunerea cauzelor unei noi judecăți. Judecarea în caile de atac nu poate avea loc decât dacă a existat o prima judecată de către o primă instanță, sau o judecată în alte căi de atac, deoarece în caz contrar nu putem vorbi despre un control judecătoresc.

Indiferent dacă obiectul judecății în calea de atac este o hotărâre dată de prima instanță sau o hotărâre dată în soluționarea altei căi de atac, există întodeauna un control judecătoresc, care este exercitat de instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea sau în unele cazuri controlul este efectuat de către instanța care a examinat cauza prima dată, sau de o altă instanță competentă.

Controlul judecătoresc pe care orice cale de atac il declanșează, are un rol preventiv și reparator, deasemenea declanșarea unei căi de atac ajută la preîntâmpinarea greșelilor, deoarece o instanță care știe că activitatea s-a va fi ulterior verificată va fi mai atentă la soluționarea cauzelor. Posibilitatea folosirii căilor de atac reprezintă pentru instanța învestită cu soluționarea cauzei un stimulent pentru a efectua judecarea cu o atenție sporită, precum și o frână în a nu abuza de limitele aplicării legii.

Căile de atac au un rol reparator, deoarece prin declașarea lor sunt îndreptate greșelile rezultate din aplicarea în mod necorespunzător a legii, greșeli care vor fi atent examinate de judecători de la instanțele învestite cu soluționarea căii de atac. Deasemenea un rol important în repararea acestor greșeli vor avea și părțile deoarece aceste vor fi mai atente să nu fie pronuțată o hotărâre care le-ar putea aduce din nou nemulțuniri.

Exercitarea căilor de atac este lăsată la aprecierea persoanelor îndreptăție de a le folosi, folosirea lor nu este obligatorie. Titularii dreptului de a exercita o cale de atac pot renunța sau retrage acest drept, dar deasemenea pot reveni asupra acestuia bineînțeles în condițiile stabilite de lege.

Concluzionând, opinăm că finalitatea oricărei căi de atac, este soluționarea temeinică și legală a cauzelor, menirea lor fiind de a corecta ceea ce s-a greșit cu ocazia judecății precedente, și de a scoate într-un final adevărul la iveală.

Condiții de exercitare a căilor de atac

Exercitatea căilor de atac este condiționată de niște reguli generale care pot fi sistematizate în următorul mod:

În primul rând, pentru a putea fi declanșată o cale de atac trebuie să existe un obiect al acesteia, adică o hotărâre judecătorească dată de prima instanță.

În al doilea rând, căile de atac fiind expres reglemetate de lege, este necesar ca pentru hotărârea care este atacată legea să prevadă posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva acesteia.

În al treilea rând, pentru a putea fi declanșată o cale de atac este necesar să existe o manifestare de voință și un interes direct din partea părților, manifestare concretizată în cererea de apel. Deasemenea este necesar ca persoana care face apel să se afle printre persoanele îndreptățite de a uza de o cale de atac.

În ultimul rând, pentru a putea fi desizată instanța superioară printr-o cale de atac, este necesar ca termenul de declarare a căii de atac respective să fie respectat.

1.3 Clasificarea căilor de atac în pocesul penal

Căile de atac în procesul penal român sunt clasificate în două categorii mari, și anume: căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare. Cadrul legal al acestora este curpins la articolele 408-470, Titlul 3, Capitolele 3 și 5 ale Noului cod de procedură penală.

Vechia reglementare a codului de procedură penală păstra aceeași clasificare a căilor de atac însă în ceea ce privește clasificarea căilor de atac odinare și cele extraordinare Noul cod de procdură a adus ceva modificări.

Așadar cale ordinară de atac conform Noului cod de procedură penală a rămas numai apelului, care este și subiectul principal pe care îl vom dezvolta în cele ce urmează în lucrararea de față.

Vechiul cod de procedură penală reglementa ca și cale de atac ordinară și recursul, însă Noul cod de procedură penală a renunțat la acesta ca și cale de atac ordinară incluzându-l în categoria căilor de atac extraordinare, alături de contestația în anulare, revizuirea, redeschiderea procesului penal și recursul în interesul în interesul legii.

Căile de atac extraordinare conform Noului cod de procedură penală sunt contestația în anulare, recursul în casație, reviziuirea și redeschiderea procesului penal.

1.3.1 Căile ordinare de atac în procesul penal

După soluționare cauzelor în prima instanță, pot exista cazuri în care hotărârile judecătorești sunt pronunțate pe baza unei aplicări incorecte a legii, fapt ce duce la stabilirea greșită a unei situații de fapt. Pentru a repara aceste greșeli făcute cu ocazia judecății în prima instanță, legea oferă posibilitatea înlăturării lor prin intermediul căilor de atac ordinare.

În scopul asigurării celerității procesului penal și a reducerii duratei de soluționare a cauzei penale, în materia căilor de atac Noul cod de procedură penală, prevede ca singură cale de atac ordinară, apelul. Astfel se dă eficiență principiului dublului grad de jurisdicție, prevăzut de paragraful 1 al Protocolului 7 de la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede că orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară o reexaminare de către o jurisdicție superioară fața de cea care a dat dispuns condamnarea sau vinovăția unei persoane.

Potrivit unor opinii din literatura juridică mai vechie, situația actuala a apelului ca fiind singura cale de atac ordinară, era împărtățită de unii autori încă din acele timpuri. Aceștia erau de părere că recursul este o cale extraordinară de atac, deoarece ordinare sunt acele căi de atac, care fac referire la întregul proces, și pot fii invocate în judecarea lor orice motive, pe când căile extraordinare de atac s-ar referi doar la o parte a hotărârii și s-ar întemeia pe motive expres prevăzute de lege. Deasemenea în susținerea acestei idei s-a invocat faptul că în mod obișnuit căile ordinare de atac pot fi declanșate împotriva tuturor hotărârilor judecătorești existând posibilitatea înlocuiri hotărârii atacate, pe când căile extraordinare de atac pot fi folosite numai în cazurile prevăzute de lege pentru motive de nelegalitate, precum și în anumite situații excepționale.

Vechiul cod de procedură penală reglementa ca și căi de atac ordinare apelul și recursul, însă așa cum am specificat mai sus conform noii reglemetări, apelul a rămas singura cale de atac ordinară.

În vechia reglementare, recursul era considerat o cale ordinară de atac, care putea fi exercitată în orice cauză penală, pațial devolutivă, fiind în unele cazuri și de reformare, destinată a repara erorile de drept comise de instanțele de fond în hotărârile date.

Căile de atac ordinare au ca obiect controlul unor hotărâri nedefinitive, declașându-se prin exercitarea lor un control care are ca scop luarea unei hotărâri definitve.

1.3.2 Căile extraordinare de atac în procesul penal

Prin judecarea unei cauze se urmărește pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin natura sa umană, omul poate săvărșii erori, la fel este și în cazul activității de judecată deoarece este o activitate desfășurată de om.

Dupa cum am arătat mai sus, împotriva hotărârilor nedefinitive date de prima instanță, se pot exercita căile de atac ordinare, în scopul de a remedia nelămuririle apărute în urma soluționării cauzei de prima instanță.

În cazul în care există o hotărâre definitivă care este considerată nelegală și netemeinică, legea pune la dispoziția părților, căile de atac extraordinare. Căile de atac extraordinare vin ca o soluție pentru acele hotărâri susceptibile de neleglitate și netemeinicie, hotărâri care se presupun a fi reflecția adevărului legii.

Reglementare anterioară a Codului de procedură penală, prevedea în partea specială a codului de procedură penală, Titlul 2, Capitolul 4, ca și căi de atac extraordinare, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.

Noua reglementare a Codului de procedură penală, prevede în partea specială a acestuia, Titlul 3, Capitolul 5, ca și căi extraordinare de atac contestația în anulare, recursul în casație, revizuirea și redeschiderea procesului penal.

Probabil dintr-o eroare a legiuitorului, deși capitolul 4 al Noului cod de procedură penală privind contestația în anulare a fost transformat în Secțiunea 1 a capitolul următor ( capitolul privind căile extraordinare de atac), acesta din urmă este remunerotat capitolul 5 deși un capitol 4 nu mai există, această transformare a fost făcută prin Legea nr. 255/2013, art. 102 pct. 260.

Trebuie să precizăm că, inițial în expunerea de motive a Proiectului Noului cod de procedură penală, se renunța la calea de atac extraordinară a contestației în anulare, însă prin legea de punere în aplicare legiuitorul a revenit asupra acesteia și a inclus contestația în anulare ca și cale de atac extraordinară în procesul penal.

1.4 Elemente de noutate aduse de Noului cod de procedură penală cu privire la căile extraordinare de atac

Proiectul Codului de procedură penală propune modificări de substanță în materia căilor extraordinare de atac, de aceea în continuare vom prezenta pe scurt care sunt căile extraordinare de atac conform Noului cod de procedură penală, prezentare conformă cu proiectul de lege al Noului cod de procedură penală.

1.4.1 Recursul în casație

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, se urmărește soluționarea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres în art. 434 NCPP hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casație și anume deciziile pronunțate de curțile de apel instanțe de apel, exceptând deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. În același articol sunt prezentate și hotăărârile care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac.

Termenul general de declarare a recursului în casație este de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel. Pentru inculpatul care a lipsit la toate termenele de judecată în apel și la pronunțarea deciziei, recursul în casație se poate declara în termen de 30 de zile de la data începerii executării.

Sunt impuse condiții stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casație în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege .

Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Procedura recursului în casație presupune două etape:

admisibilitatea în principiu, a acestuia. Aceasta se desfășoară în camera de consiliu, în procedură, scrisă, necontradictorie.

Judecarea recursul după admiterea în principiu.

Formularea cererii de recurs în casație nu are caracter suspensiv, însă după admiterea în principiu se poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând fi impusă respectarea de către condamnat a unor obligații.

1.4.2 Revizuirea

Proiectul valorifică, în materia revizuirii, soluțiile propuse în doctrină și în jurisprudență și vine să înlăture dificultățile practice create de actuala reglementare.

Este reglementat un nou caz de revizuire, când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Astfel, este reglementat un remediu procedural, având în vedere prevederile din proiect potrivit cărora a fost eliminat posibilitatea suspendării cauzelor penale pe perioada desfășurării procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate.

Tot ca element de noutate, cererea de revizuire se va adresa instanței care a judecat cauza în prima instanță și va trebui să cuprindă, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, indicarea cazului de revizuire, motivarea în fapt și în drept, precum și indicarea mijloacelor de probă propuse în dovedirea temeiniciei acesteia.

În vederea evitării formulării unor cereri de revizuire în mod abuziv, proiectul prevede că, în situația respingerii în mod definitiv a unei cereri de revizuire, o nouă cerere nu va mai putea fi formulată pentru aceleași motive.

1.4.3 Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate

Prezentarea la proces a inculpatului are o importanță deosebită atât din punctul de vedere al dreptului acestuia de a fi audiat, cât și al necesității de a verifica exactitatea afirmațiilor sale și de a le confrunta cu declarațiile părții vătămate, cât și cu cele ale martorilor.

Dreptul de asista în persoană la judecarea propriului proces nu este necesar numai pentru respectarea dreptului la apărare, ci conferă, totodată, posibilitatea instanței, pe de o parte, de a-și forma o impresie nemijlocită cu privire la acuzat, iar, pe de altă parte, de a asculta declarațiile pe care acesta intenționează să le facă.

Deși procedurile desfășurate în absența acuzatului nu sunt în sine incompatibile cu art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, persoanei judecate în lipsă care a fost condamnată definitiv trebuie să-i fie garantat dreptul ca, ulterior condamnării, o instanță să statueze din nou, după audierea acesteia, asupra temeiniciei acuzației în fapt și în drept, dacă rezultă că persoana nu a renunțat, în mod neechivoc, la dreptul său de a fi prezentă în instanță și de a se apăra sau dacă nu se sustrage judecății.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște un drept la redeschiderea procedurilor numai în cazurile în care judecata în lipsă nu este consecința renunțării voluntare din partea acuzatului la dreptul de a fi prezent în instanță pentru a-și face apărările.

În acest sens, proiectul Noului cod de procedură penală prevede posibilitatea persoanei condamnate definitiv, care a fost judecată în lipsă, de a solicita redeschiderea procesului penal în termen de șase luni din ziua în care a luat cunoștință că s-a desfășurat un proces penal împotriva sa, dacă între timp nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Este considerată persoană judecată în lipsă inculpatul care, la judecată, nu a avut cunoștință de proces, sau care deși a avut cunoștință de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei.

Procedura redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate presupune o fază de verificare a admisibilității în principiu în care instanța examinează dacă cererea a fost formulată în termen și de către o persoană ce avea dreptul conferit de lege, dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal, precum și dacă motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.

În cazul admiterii în principiu a cererii, rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal”.

Elemente distinctive între căile de atac ordinare și căile de atac extraordinare

Între căile de atac ordinare și căile de atac extraordinare putem afirma că există o asemănare principală, și anume că acestea pot fi văzute ca remedii procesuale, care au ca scop îndeplinirea principiilor legalității și aflării adevărului, principii care stau la baza unui proces penal.

Căile de atac din sistemul penal românesc se deosebesc unele de altele prin elemente specifice fiecărei dintre ele. Principalele deosebiri dintre acestea sunt:

una din principalele deosebiri dintre căile de atac ordinare și cele extraordinare este caracterul hotărârii atacate, în sensul că prin căile de atac ordinare pot fi atacate acele hotărâri rămase nedefinitive, pe când în căile de atac extraordinare pot fi atacate numai hotărârile judecătorești rămase defintive

căile de atac ordinare pot fi folosite de o sferă largă de titulari, pe când căile extraordinare de atac nu pot fi folosite de toate persoanele care pot folosi căile ordinare de atac

deosebiri există și în ceea ce privește termenele de declarare a căilor de atac, pentru căile ordinare de atac legea prevede un termen general de 10 zile, în cazul căilor extraordinare de atac legea este mai îngăduitoare, prevăzând chiar și termene mai mari(luni, ani)

efectul suspensiv nu opereaza în căile de atac extraordinare ca și în cazul celor ordinare, în sensul că legea prevede expres ca hotărârea atacată prin apel este suspensivă de executare, pe când în cazul căilor de atac extraordinare suspendarea executării hotărârii este lăsată la aprecierea instanțelor judecătorești

căile de atac ordinare poti fi folosite pentru motive de nelegalitate sau netemeinicie, pe când cele extraordinare pot fi folosite numai în cazurile prevăzute de lege

între căile de atac ordinare și căile de atac extraordinare există diferențieri și în ceea ce privește înstanțele competente să soluționeze cauza, astfel se deosebesc:

în căile de atac ordinare cauza se judecă în general de instanța ierarhic superioară

în căile extraordinare de atac cauza de judecă în cazul recursului în casație de către Înalta Curte de Casație și Justiție

în cazul contestației în anulare cauza este judecată de instanța a cărei hotărâre este atacată iar în cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat contestația se judecă de instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre

în cazul revizuirii cauza este judecată de către instanța care a judecat în primă instanță

Căile de atac ordinare au prioritate față de cele extraordinare, adică acestea din urmă nu pot fi exercitate cât timp există un termen în curs pentru căile de atac ordinare.

Capitolul 2: Apelul penal

2.1 Noțiuni introductive

Apelul penal este calea de atac ordinarǎ de fapt si de drept, singura conform noului cod de procedurǎ penalǎ intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, care poate fi exercitatǎ împotriva sentințelor pronunțate în prima instanțǎ în cazul în care legea nu prevede altfel. Prevederiile legale ale acestei instituții sunt cuprinse în art.408-425 din Titlul 3 Capitolul 3 al Noului cod de procedurǎ penalǎ .

Legea de aplicare a dispoziților Noului cod de procedură penală este, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.

În scopul asigurării celerității procesului penal și a reducerii duratei de soluționare a cauzei penale, în condițiile în care au fost sporite garanțiile în faza de urmărire penală și la judecata în primă instanță, în materia căilor de atac, proiectul de lege a Noulu cod de procedură penală, prevede calea ordinară de atac a apelului, integral devolutivă. Astfel, proiectul menține doar o singură cale ordinară de atac, dând eficiență principiului dublului grad de jurisdicție, prevăzut de articolul 2 paragr.1 al Protocolului 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Este o cale de atac ordinarǎ pentru cǎ ea vine în ajutorul celor, care nemulțumiti de hotǎrârea datǎ în prina instanțǎ pot interveni la o instanțǎ ierarhic superioarǎ pentru a remedia greșelile apǎrute,totodatǎ prin folosirea acestei cǎi de atac în termenul stabilit de lege opereazǎ efectul suspensiv al apelului prin care executarea hotǎrârii atacate este suspendată.

2.1.1 Scurt istoric a căii de atac a apelului

Apelul își are originea în dreptul roman când, începând cu anul 509 î. Chr., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola cel care era condamnat avea dreptul de a apela la popor împotriva sentinței date, pe așa-numita cale provocation ad populum.

În legislația românǎ apelul are o tradiție vechie, prima reglementare fiind dată în Condicele de procedurǎ criminalǎ din 2 decembrie 1864 care, erau o reproducere a Codului de instrucțiune penalǎ francez din 1808. În acest caz apelul avea reglementǎri distincte în funcție de soluțiile date în materie contravenționalǎ sau în cazul în care se dispunea o pedeapsǎ cu închisoarea.

Un alt act normativ care reglementa în trecut materia apelului a fost Codul de procedurǎ penalǎ Carol al 2-lea din 1936(art. 455-470). Potrivit acestuia, apelul era o cale de atac care putea fi exercitatǎ numai împotriva hotǎrârilor date în primǎ instanțǎ de judecǎtorie sau de tribunal, fiind excluse hotǎrârile date de curțile cu juri ale vremii respective.

Existența cǎii de atac a apelului a fost desfințatǎ prin Legea nr.345/1947 când singura cale de atac ordinarǎ a rǎmas recursul. Aceastǎ schimbare nu a desfințat în totalitate caracteristicile apelului deoarecea acestea s-au reunite cu cele ale recursului fapt ce a însemnat o verificare sub aspectul temeiniciei ,cât și al legalitații ,al sentințelor date în primǎ instanțǎ.

Apelul a fost reintrodus în legislația procesual penalǎ 46 de ani mai târziu prin Legea nr. 45/1993 privind modificarea și completarea Codului de procedurǎ penalǎ.

2.2 Hotararile supuse apelului și titularii acestuia

2.2.1 Hotararile supuse apelului

În noul cod de procedură prin articolul 408 este determinat cu precizie obiectul apelului, adică acele hotărâri care pot fi atacate cu apel. Este foarte important ca hotărârile supuse apelului să fie cu claritate arătate în cuprinsul legii, pentru ca persoanele îndreptațite să aibă cunostință de dreptul lor și pe altă parte să fie evitată declararea unor apeluri inadmisibile.

Noul cod de procedură penală are ca element de noutate modalitatea de prezentare a hotărârilor supuse apelului, în sensul că anterior erau prezentate prin excluderea celor care erau supuse recursului, acum legea ne spune ca ”sentințele pot fi atacate cu apel daca legea nu prevede altfel, aici ar fi cazul acelor sentințe care nu sunt supuse nici unei cai de atac. De asemenea textul de lege ne spune ca o altă categorie de hotărâri supuse apelului sunt încheierile care pot fi atacate cu apel numai odata cu sentința,excepția fiind atunci când pot fi atacate separate cu apel.

2.2.1.1 Sentințele

Potrivit articolului 370 al Noului cod de procedură penală sentințele sunt hotărârile date de prima instanță care soluționează cauza sau care se dezînvestește fara a soluționa cauza.

În această categorie de sentințe care sunt supuse apelului intră sentințele prin care se dă o soluție de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal [art. 397alin.(1) NCPP].

Excepția de articolul 408 sunt acele sentințe care nu pot fi supuse căilor de atac aici fiind vorba despre sentințele în care instanța se pronunță asupra cauzelor de declinare a competenței [art.50 alin.(4) NCPP], la fel este și în cazul sentințelor privind cererile de strămutare [art.74 alin(6) NCPP]. De asemenea sunt sentințe care nu sunt supuse apelului dar sunt supuse contestației, aceste le întalnim în materia punerii în executare a hotărâriilor judecătorești [art.597 alin. (7) NCPP].

Există și o categorie de sentințe pronunțate în căile de atac extraordinare care sunt supuse apelului, acestea ar fi sentințele pronunțate în cazul contestației în anulare [art.433 alin.(4) NCPP], al revizuirii [art.436 NCPP], și al redeschiderii procesului penal in cazul judecății în lipsă a persoanei condamnate [art.469 alin. (6) NCPP].

2.2.1.2 Încheierile

Potrivit [art.408 alin.(2) NCPP] a doua categorie de hotărâri supuse apelului sunt încheierile, care pot fi atacate cu apel numai cu sentința, în cazul în care legea nu prevede altfel, așadar apelul declarat împotriva sentințelor se socotește făcut și împotriva încheierilor. Excepția de la aceasta regulă sunt încheierile care nu supuse nici unei căi de atac ,de exemplu încheierile prin care se soluționează cererile de abținere sau recuzare.

Încheierile care pot fi atacate cu apel pot fi grupate astfel: încheierile supuse apelului o dată cu fondul și încheieri atacabile imediat,dar judecate dupa soluținarea cauze.

a) Încheieri atacate o dată cu fondul

În această categorie regăsim majoritatea încheierilor ce pregătesc soluționarea cauzei în cursul judecații.Aceste încheieri sunt cele prin care instanța poate dispune cu privire la:

– apărarea formulată de părți si administrarea probelor propuse de aceștia ( ex. cererile și excepțiile admise sau respinse făcute de procuror sau de părți [art.363] )

– asigurarea desfășurarii procesulului în bune condiții, de exemplu, [art. 248]

– luarea unor măsuri procesuale altele decât cele preventive, [art.249]

– îndreptarea unor erori materiale sau înlăturarea unei omisiuni vădite, [art.278-279]

b) Încheieri atacate cu apel separat

În această categorie sunt incluse încheierile prin care s-au rezolvat cererile privind cheltuielile judiciare cuvenite martorului, expertului, interpretului sau aparatorului .

2.2.2 Titularii dreptului de apelul

În general, dreptul de a apela aparține tuturor subiecțiilor procesuali ale căror drepturi au fost obiectul judecății in prima instanță,deoarece fiecare are dreptul de a avea o justă soluționare a cauzei iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acțiuni în justiție, însă acest drept nu poate fi folosit decât în jurul rolului pe care îl are subiectul în procesul penal și numai cu privire la acea parte a hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă în procesul penal.

Cadrul legal al persoanelor care pot face apel este în articolul 409 al Noului cod de procedură penala, prevederi similare cu cele anterioare. Aceste persoane sunt:

– procurorul referitor la latura penală și latura civilă [art. 409 lit. a) NCPP ]

– inculpatul în ceea ce privește latura penală și latura civilă [art. 409 lit.b) NCPP]

– partea civilă în ceea ce privește latura penală si latura civilă, si partea responsabilă civilmente în ceea ce privește latura civilă iar referitor la latura penală ,în măsura în care soluția din această latura a influențat soluția în latura civilă [art. 409 lit. c) NCPP]

– persoana vătămată în ceea ce privește latura penală [art. 409 lit. d) NCPP]

– martorul, expertul,interpretul și avocatul în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate [art. 409 lit. e) NCPP]

– orice persoana fizică sau juridică ale cărui drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsura sau printr-un act al instanței în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare [art. 409 lit. f) NCPP].

2.2.2.1 Procurorul

Noul cod de procedură penală păstrează aptitudinea procurorului de se afla printre persoanele care pot face apel,cu specificarea clară a faptului că acesta poate exercita cale de atac a apelului în ceea ce privește latura penala cât și latura civilă.

În vechea reglementare [art.362 alin. 1 lit.a)] prin Legea nr. 356/2006 a fost introdusă teza a doua a articolului potrivit căreia ’’apelul procurorului în ce privește latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilă se exercită din oficiu’’.

Curtea constituțională a statuat că teaza a doua a art. 362 alin.2 lit.a) din reglementarea anterioară este neconstituțională în raport cu prevederile art. 131 din Constituția României care prevede în mod clar rolul Ministerului public în activitatea judiciară.

Deoarece aceste modificări contraveneau prevederilor constituționale , textul a fost declarat neconstituțional urmând ca procurorul să poată declara apel atât în ce privește latura penală,cât si în ce privește latura civilă, daca decide ca este necesar pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor și a libertaților cetățenești.

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecatoareasca prevede că procurorul poate exercita în condițiile legii căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice sau nelegale, de aici rezultă că procurorul are dreptul necontestat de a declara apel indiferent împotriva cui acesta se îndreaptă.

2.2.2.2 Inculpatul

În procesul penal inculpatul, având calitate de parte civilă cât si parte penală, acesta poate face apel în ceea ce privește ambele părți [art. 409 alin. 1 lit. b) NCPP].

Reglementarea anterioara [art. 362 alin. 1 lit. b ] prevedea că inculpatul putea exercita calea de a atac a apelului atât împotriva sentințelor de achitare si de încetare a proceului penal dar și împotriva temeiurilor achitării sau încetării proceului penal. Renunțare la această mențiune în noua reglemetare nu are ca efect inadmisibilitatea apelului declarat pentru aceste motive.

Această ultima parte a art 362 alin.1 lit. b) al vechiului cod de proceduă penală face referire la cazurile în care inculpatul va ataca hotărârea numai dacă, prin schimbarea temeiului achitării sau al încetării proceului penal va avea o situatie mai favorabilă.

De exemplu, inculpatul ar putea cere sa fie achitat în baza art. 10 alin. 1 lit. a) NCPP care prevede ca „fapta nu exista”, în schimbul achitarii in baza art. 10 alin. 1 lit.b) NCPP care prevede ca „fapta nu este prevazută de lege ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăvută de lege”.

Pentru a putea apela hotărârea primei instanțe, în ce privește atât latura penală cât și latura civilă inculpatul trebuie să aibă un interes legitim. Acest interes poate viza condamnarea inculpatului, cât si obligarea acestuia la restituiri sau plata despagubirilor.

Deasemenea, în cazul în care a fost achitat sau instanța a pronunțat încetarea procesului penal, inculpatul poate declara apel daca nu i s-au acordat cheltuielile judiciare pretinse de la partea vătămată sau de la partea civilă.

Nu se poate vorbi despre un inters legitim în cazul în care: inculpatul pretinde că prima instanță a achitat greșit un coinculpat sau că a încălcat dreptul de apărare al altui inculpat; când inculpatul susține că în mod greșit prima instanță n-a extins procesul penal asupra unei persoane netrimise în judecată, dar care ar fi participat la infracțiunea ce i se impută; când inculatul , dupa ce a achiesat în fața primei instanțe la plata despăgubirilor civile la care a fost obligat nu mai recunoaște acest lucru în apel sau când prin motivele de apel inculpatul susține că prima instanță in mod nelegal și netemeinic nu a stabilit obligatia solidară și a altui inculpat ori nu a introdus în cauză ca parte responsabilă civilmente o anumită persoana

Pentru inculpat, apelul poate fi declarat de catre reprezentantul legal, de catre avocat sau de soțul acestuia. În cazul în care avocatul inculpatului declară apel, titularul căii de atac rămâne inculpatul care poate susține ca nu își asumă apelul declarat de avocat,situație în care soluția pronunțată de instanța trebuie să fie de respingere a apelului ca inadmisibil.

2.2.2.3 Partea civilă și partea responsabilă civilmente

Partea civilă în procesul penal este potrivit [ art. 84 alin.(1) NCPP], persoana vătămată care exercită acțiunea civilă. Aceasta poate declara apel in ceea ce priveste atât latura penală cât și latura civilă, [art. 409 alin. 1 lit.c) NCPP]

Partea responsabilă civilmente în procesul penal este, persoana care potrivit legii civile are obligația legală sau contravențională de a repara în întregine sau în parte, singură sau in solidar, prejudiciul cauzat, [art. 86 NCPP]. Din noua reglementare rezultă că aceasta nu poate declara apel decât în ceea ce privește latura civilă, iar în ceea ce privește latura penală în masura în care soluția data din această latura a influențat soluția în latura civilă.

Inițial, în redactarea din 1968 a Codului de procedură penală art. 362 alin.1 lit. d), se prevedea că apelul parții civile și a parții responsabil civilmente privește doar latura civilă a cauzei, ulterior ca urmare a automomiei căilor de atac ordinare exercitate de partea civilă sau partea responsabilă civilmente, s-a acceptat ca se poate examina cauza și sub aspectele penale ale hotărârii atacate, rămasă definitivă prin neapelare de către inculpat și procuror, dacă de modul cum au fost soluționate acestea depinde rezolvarea acțiunii civile.

Soluționând o excepție de neconstituționalitate a prevedeilor art. 362 alin. 1 lit. d) din vechiul cod de procedură penală, Curtea Constituțională, revenind asupra unei decizii anterioare, a statuat că aceste prevederi sunt neconstituționale în măsura în care nu permit părții civile și părții responsabile civilmente să exercite cale de atac a apelului și în ceea ce privește latura penală a procesului penal.

Motivarea acestei soluții dată de Curtea Constituțională, a fost întemeiata pe încălcarea principiului egalitații cetățenilor in fața legii, si anume că inculpatul,partea vătămată,partea civilă și partea responsabilă civilmente au aceași calitate în procesul penal, însa inculpatul poate apela atât în ceea ce privește latura penală cât si latura civilă, chiar daca și celelante părți au interese legitime și asupra modului cum a fost soluționată latura penală.

Prevederile din art. 362 alin 1 lit. d) contravin si principiul constituțional al accesului liber la justiție,partea civilă și partea responsabilă civilmente nefiind apte de a declar apel cu privire la latura penală.

Ca urmare, prin Legea nr. 356/2006 dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. d) au fost modificate, în sensul că s-a specificat în mod clar că apelul parții civile si a parții responsabilă civilmente este posibil atât în latura civilă cât și în latura penală.

Problema întinderii dreptului parții responsabilă civilmente de ataca latura penală a cauzei este condiționata in art.408 alin.1 lit. c) NCPP. Potrivit acestuia partea responsabil civilmente poate declara apel in ceea ce privește latura penală, în măsura în care modul în care a fost soluționată latura penală are consecințe asupra soluționării laturii civile a cauzi. De exemplu daca a fost pronunțată o soluție de achitare in baza art.16 alin1 lit. a) –fapta nu există-, această soluție împiedică soluționarea laturii civile în procesulpenal. În acest caz există un inters legitim de a fi atacată latura penala, pentru că influențează soluționarea pretențiilor civile formulate de partea civilă.

2.2.2.4 Persoana vătămată

Persoana vătămată are dreptul de a declara apel în ceea ce privește latura penală, conform prevederilor Noului cod de procedură penală, prevederi sililare cu cele anterioare. În redactarea din 1968 a Codului de procedură penală art. 362 alin.1 lit. c) , partea vătămată putea introduce apelulul sub influența a doua condiții care trebuiau îndeplinite cumulativ, acestea fiind: existența unei cauze în care acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, și cererea de apel să fie numai cu privire la latura penală a cauzei.

Dispozițiile vechiului cod de procedură penală, au facut obiectul unei excepții de neconstituționalitate, fiind admisă prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 de către Curtea Constituțională.

În luarea acestei deczii, Curtea a invocat că, partea vătătmată este limită în a declara apel numai dacă există o plângere prealabilă și doar cu privire la latura penală a cazuei, această limitare fiind in contradictoriu cu principiul egalitații in drepturi prevăzut in art. 16 alin. 1 din Constituție, deoarece pune persoana vătămată în poziție de inferioritate față de inculpat care are dreptul de a folosi nestânjenit calea de atac a apelului.

Prin legea nr. 356/2006 s-a modificat art. 362 alin. 1 lit. c) al vechiului cod de procedură penală, persoana vătămată având dreptul de a declara apel în ceea ce priveste latura penală.

2.2.2.5 Martorul, expertul, interpretul și avocatul

Potrivit noii reglementări a Codului de procedură penala, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, martorul, expertul, interpretul și avocatul pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amezile judicare aplicate. Se observă modificarea adusă de Noul cod de procedură penală, și posibilitatea atacării cu apel a hotărârilor ce privesc amenzile judiciare aplicate. Datorită parcticii neunitare cu privire la acestea, de cele mai multe ori cererile de apel cu privire la amenzile judiciare au fost respinse ca inadmisibile pe motiv că persoana interesată putea face în termen de 10 zile o cerere de reducere sau de scutire de la plata amenzii

Cu privire la martor, expert, interpret si avocat, aceștia pot face apel, însă, întrucât ei nu sunt părți în procesul penal, dreptul lor de a face apel este limitat doar la aspectele privitoare la cheltuielile ce li se cuvin. Apelul avocatului facut cu privire la cheltuielile judicare, indemnizațiile cuvenite sau amenzile aplicate, este exercitat în nume propriu și nu în numele persoanei ale carui interese le apără.

În practica judiciare s-a stabilit că, apelul martorului cu privire la soluția de comndamnare a inculpatului este inadmisibil.

2.2.2.6 Orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare

Sfera persoanelor fizice sau juridice care pot declara apel este condiționată de existența unei vătămări a drepturilor legitime ale acestor persoane, acestea putând declara apel doar în ceea ce privește dispozițiile care au provocat vătămarea. Acest lucru nu este neaparat un element de noutate în Noul cod de procedură penală, deoarece și în vechea reglementare existența unui interes legitim era necesar pentru exercitarea unei căi de atac.

Folosind suportul de lege al art. 409 alin.1 lit. f), apreciem că și persoanele juricice pot declara apel, daca sunt respectate prevederile legale. În acest sens întâlnim în practica judiciară, unele instanțe care s-au pronunțat asupra faptului că centru de reeducare a minorilor poate declara apel împotriva sentinței prin care instanța de fond a respins cererea sa de prelungire a internarii unui minor, când aceasta era necesară pentru realizarea scopului internării.

Întâlnim în practica judiciară si apeluri respinse ca inadmisibile, pe motivul că în baza art. 409 alin.1 lit. f), nu se poate face apel împotriva unei sentințe de achitare de către persoana care are a reclamat o altă persoană pentru mărturie mincinoasă. Intr-o asemenea situație, apelul este inadmisibil întrucât pe o parte cel care sa făcut reclamația nu i-a fost vătămat un interes legitim.

2.3 Termenul de apel. Repunerea în termen. Apelul peste termen

2.3.1 Termenul de apel

Pentru a spori operativitatea instanțelor de judecată, orice persoană care este parte într-un proces și este titular al dreptului de a excercita o cale de atac, trebuie să se încadreze într-un termen expres stabilit de lege.

Termen de apel este reglementat în Noul cod de procedură penală în articolul 410, acesta fiind în mod general de 10 zile.

Stabilirea unui termen, în cadrul căruia să fie realizată justiția, este o necesitate obiectivă, deoarece fără nici o limitare în ceea ce privește posibilitatea exercitării căilor de atac asupra hotărârilor judecătorești, s-ar ajunge în situația ca procesele să fie prelungite pe termen nedefinit, ceea ce ar face ca prestigiul și autoritatea justiției să fie puse la îndoială. Aceasta însemnând că procesul penal nu trebuie să fie prelungit în afara termenului necesar pentru aflarea adevărului.

Dacă exercitarea dreptului de a apela nu ar fi condiționat de nedepășirea unui termen, ci ar fi lăsat la bunul plac al părților, care ar putea acționa oricând, obiectivele justiției nu ar fi realizate cu promtitudinea necesară aflării adevărului.

Termenul de apel are două caracteristici, și anume: este un termen peremptoriu și un termen dilatoriu. Acesta este peremptoriu deoarece titularul dreptului de a apela poate folosi acest drept doar în termenul prevăzut de lege, expirarea acestui termen însemnând încetarea dreptului de a apela. Exercitarea dreptului de a apela în afara teremului de apel, duce la respingerea apelului ca tardiv.

Teremenul de apel este dilatoriu deoarece,potrivit[ art. 551 pct.2 lit. a) ] punerea în executare a hotărârii judecătorești atacate va avea loc după expirarea termenului de apel, când aceasta rămâne definitivă prin neapelare până în acel moment.

Find un termen stabilit de lege, acesta nu poate fi supus nici unor modificari în ceea ce privește întinderea lui.

2.3.1.1 Momentul de la care curge termenul de apel

Conform Noului cod de procedură penală, momentul în care termenul de apel începe să îșî producă efectele pentru procuror, persoana vătămată și părți este de la comunicarea copiei minutei [ art. 410 alin 1 ]. Dispoziția este corelativa celei din art. 407 alin. 1, potrivit căreia ’’după pronunțare, o copie a minutei se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac’’.

Modificarea adusă de noua reglementare este, înlăturarea distincția anterioara cu privire la momentul diferit de la care curge acest termen, în funcție de prezența sau lipsa părților de la judecată, stabilindu-se regula generala potrivit căreia termenul de apel curge de la comunicare copiei minutei, procurorului, persoanei vătămate și părți.

În vechiul cod de procedură penală [art. 363], momentul de la care care începea să curgă termenul de apel era diferit în raport cu calitatea procesuala a titularilor de apel. Astfel se desprindeau trei momente diferite, de la termenul de apel opera pentru procuror, părți sau alte persoane care pot face apel.

a) Momentul de la care curgea termenul de apel pentru procuror în concepția vechiului cod de procedură penală

Momentul de la care termenul de apel poatea fi exercitat de procuror este diferit, diferența fiind facută de prezența sau lipsa acestuia la dezbaterile în cauza respectivă. Astfel potrivit art. 363 alin. 2 al vechiului cod de procedură penală, termenul pentru procuror curgea de la pronunțarea hotărârii, este lesne de înțeles că în acest caz, procurorul a participat la dezbateri.

În cazul în care exista una din situațiile prevăzute de art.315 din vechiul cod de procedură penală, procurorul nefiind prezent la dezbateri, termenul de apel începea să curgă de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului, obligația instanței find ca după redactarea hotărârii, să trimită de îndată dosarul procurorului, iar acesta este obligat sa-l restituie după expirarea termenului de apel.

Dacă deși participarea la judecată a procurorului nu era obligatorie, procurorul a participat totuși la judecată, dosarul nu se trimite la parchet iar termenul de apel curge, pentru procuror, de la pronunțarea hotărârii.

Noul cod de procedură penală, în articolul 363 alin. 1, prevede că participarea procurorului la judecată este obligatorie, astfel fiind excluse prevederiile data de art. 315 alin1 ale vechiului cod de procedură penală.

b) Momentul de la care curgea termenul de apel pentru părți în concepția vechiului cod de procedură penală

Pentru părți, termenul de apel curgea potrivit vechiului cod de procedură penală, în funcție de prezența sau lipsa acestora la dezbateri sau pronunțare. Astfel pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la proununțare, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii judecătorești.

Părțile care au fost prezente la momentul dezbaterilor, sunt socotite că au fost prezente până în momentul pronunțării, de aici rezultă că este inutil faptul de a se face comunicarea hotărârii, pentru a putea fi exercitată calea de atac a apelului, daca parțile au lipsit de la dezbateri, aceași situație este si în cazul în care partea a participat numai la pronunțare.

Practica judiciară a stabilit în mod corect, că în cazul în care inculpatul a fost reprezentat la prima instanță de apărător, acesta trebuie considerat că a fost prezent în instanță, iar termenul curge de la pronunțare.

În cazul în care părțile au lipsit de la dezbateri cât și de la pronunțare, precum și pentru inculpatul detținut ori minor sau care se afla în una din situațiile prevăzute în art. 171 alin 2 din vechiul cod de procedură penală, care a lipsit de la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, în conformitate cu art. 360 din vechiul cod de procedură penală.

c) Momentul de la care curgea termenul de apel pentru alte persoane în concepția vechiului cod de procedură penală

Prevederile vechiului cod de procedură penală, precizau în articolul 363 alin.4, că martorul, expertul, interpretul și apărătorul pot exercita calea de atac după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielile judiciare, și cel mai târziu in 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluționarea cauzei, excepția fiind când procesul a fost suspendat.

În vechiul cod de procedură penală nu exista o reglementare referitoare la persoanele ale căror interse legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanței, dar interpretând dispozițile de la art.363 alin. 3, se deducea că și în cazul acestor persoane momentul de la care termenul de apel curge este de la pronunțarea încheierii, si cel târziu 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza.

Procedura noului cod, a simplificat modalitatea în care termenul de apel începe să curgă, în sensul că procurorul, persoana vătătmată și părțile au același regim de declarare a apelului, indiferent de prezența sau lipsa de la dezbateri sau de la pronunțarea hotărârii, termenul de apel curgând de la comunicarea copiei minutei.

În cazul persoanele prevăzute la art. 409 alin.1 lit. f), este expres prevăzut că acestea pot introduce calea de a atac a apelului în termen de 10 zile, acesta curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.

2.3.2 Repunerea în termen

Instituția repunerii în termen a apelului, este un ajutor procesual care vine în sprijinul acelor titulari ai dreptului de apel, care din motive întemeiate, nu s-au încadrat în termeul stabilit de lege, pentru exercitarea acestei căi de atac.

Repunerea în termenul de apel, este reglementată în Noul cod de procedură penală la articolul 411.

Datorită schimbării reglementărilor codului de procedură penală, acestei instituții i-au fost aduse unele modificări, menite a simplifica procedura necesară repunerii în termenul de apel. Reglementarea anterioara fiind la articolul 364.

Instituția repunerii în termen este condiționată, atât in Noul cod de procedură penală cât și în vechiul cod, de două condiții, cu respectarea cărora repunerea în termen este acordată.

Prima condiție o găsim în primul aliniat al articolului 411 al Noului cod de procedură penală, respectiv în articolul 364 alin. 1 din vechiul cod de procedură penală, și anume existența unei cauze temeinice de împiedicare, în urma căruia termenul de apel a fost depășit, legiuitorul lăsând la aprecierea instanței daca motivele invocate de apelant au constitui o cauză temeinică.

Prin cauză temeinică de împiedicare , se înțelege, de regulă un caz fortuit sau un caz de forță majoră, cum ar fi o boală, sau o calamitate a naturii, de exemplu: avalanșă, incendiu, inundații etc.

În prctica judiciară s-a pus problema stabilirii, dacă motivele invocate de apelant pot constitui cauze temeince de împiedicare a declarării apelului în termenul legal stabilit.

S-a arătat ca nu constituie cauză temeinică de împiedicare, situația în care partea a asistat la pronunțare, s-a internat în spital pentru 8 zile, beneficind ulterior de mai multe concedii medicale. Deasemenea nu constituie cauză temeinică de împiedicare situatia în care partea a fost plecată în delegație.

Se ridică problema și în ceea ce privește omisiunea instanței de a trece în condica de ședință rezultatul deliberării sau menționarea unei alte soluții decât cea real pronunțată. Practica judiciară a asimilat acestă situație ca fiind o cauză temeinică de împiedicare a declarării apelului în termenul legal, deoarece au pus partea de a nu cunoaște ceea ce au hotărât judecătorii, împiedicând-o să acționeze cum ar fi făcut dacă ar fi cunoscut soluția.

În ceea ce privește a doua condiție, adică termenul de 10 zile, în care poate fi făcută o nouă cerere de apel, Noul cod de procedură penală schimbă momentul de la care acest termen curge. Acest nou moment este corespunzător cu momentul în care cauza care a împiedicat declararea apelului în termenul legal, a încetat.

Vechiul cod de procedură penală, consacra momentul de la curgea termenul de introducere a unei noi cereri de apel, cu momentul în care începea executarea pedepsei sau a ncă partea interesată a luat cunoștință de existența unei hotărâri în acest sens, și de pierderea primului termen de apel.

Astfel se pune problema dacă este legală hotărârea instanței prin care se arată ca cel care solicită repunerea în termen trebuie să facă dovada că cererea a fost făcută după începerea exectuării pedepsei, dar nu mai târziu de 10 zile de la acel moment.

Până în momentul când instanța de apel admite cererea de repunere în termen, cu respectarea cumulativă a celor două condiții discutate mai sus, hotărârea va rămâne definitivă. Pe parcursul soluționării cererii, instanța poate suspenda executarea hotărârii atacate.

Reglementările instituției repunerii in termenul de apel, nu sunt aplicabile în cazul redeschiderii procesului penal, cerut de persoana comdamnat definitiv în lipsa acesteia.

2.3.3 Apelul peste termen

În ceea ce privește intituția apelului peste termen, Noul cod de procedură penală a adus o modificare esențiala, în sensul că a eliminat posibilitatea de a declara un apel peste termenul preăzut de lege.

Vechiu cod de procedură penala, reglementa în art. 365 instituția apelului peste termen, ca o posibilitate pentru partea care a lipsit la toate termenele de judecată cât și la pronunțare, de a declara apel în termen de 10 zile de la începerea exectuării pedepsei, sau a începerii executării despăgubirior civile.

Eliminarea acestei instituții, a adus un remediu procesual pentru partea care a lipsit la toate termenele de judecata cât si la pronunțare, și anume redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa persoanei condamnate, prevăzut în articolul 466 al Noului cod de procedură penală.

2.4. Declararea apelului. Renunțarea la apel. Retragerea apelului

2.4.1 Declararea apelului

Este o posibilitate acordată de legea țării noastre persoanelor care se încadrează în condițiile articolului 409 al Noului cod de procedură penală. Pentru a putea fi posibilă această procedură, cei interesați trebuie să își manifeste în mod liber voința de a folosi această cale de atac. Forma pe care o i-a această manifestare se concretizează în cererea de apel, care potrivit Noului cod de procedură penală, se face în forma scrisă.

Vechia reglementare a codului de procedură penală, prevedea posibilitatea declarării apelului și oral de catre procuror și oricare din parțiile prezente la pronunțarea hotărârii. Apelul trebuia declarat în ședința în care a fost pronunțată hotărârea, instanța consemnând acest lucru printr-un proces verbal.

Potrivit articolului 412 aliniatul 1, al Noului cod de procedură penală, cererea de apel trebuie să conțină:

numărul dosarului, data și numărul sentinței sau a încheierii atacate

denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată

numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința sau locuința, precum și semnătura persoanei care declară apelul

Noutatea adusă de Noului cod de procedură penală este, adăugarea denumirii instanței care a pronunțat hotărârea, printre elementele care alcătuiesc cererea de apel.

Semnarea cererii de apel este necesară, pentru a putea fi identificat apelantul, dacă apelul a fost introdus de către reprezentantul legal, apărător sau în cazul incupatului de către soț, aceștia trebuie să specifice în cererea pentru cine declară apel. Pentru persoana care declară apel și este în imposibilitate de a semna cererea, aceasta trebuie atestată de către un grefier de la instanța a cărei hotărâre este atacată, sau de către avocat, nu este necesară motivarea imposibilității de a semna cererea de apel. Anterior intrării Noului cod de procedură penală în vigoare, cererea nesemnată putea fi atestată și de către primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcționarul desemnat de aceștia, din localitatea unde domicilează apelantul.

Dacă cererea de apel nu a fost semnată nici atastată, aceasta poate fi confirmată în instanță, de partea care a depus apel, sau de către reprezentantul acesteia, termenul pâna la care aceasta poate fi facută este la primul termen de judecată. Dispozitiile vechiului cod de procedură penala nu impuneau un anumit termen în care cererea nesemnată și neatestată putea fi confirmată, practica judiciară stabilind de cele mai multe ori că aceasta nu trebuia confirmată în interiorul termenului de apel.

Cererea de apel trebuie sa conțină pe lângă elementele prevăzute la art. 412 alin. 1 NCPP, și motivarea în scris a apelului, arătându-se motivele de fapt și de drept pe care cererea de apel este întemeiată. Aceasta dispoziție nu era prevăzută în vechia reglementare, legiuitorul lăsând posibilitatea de a motiva cererea de apel fie printr-un memoriu separat ,care trebuia depus la instanța de apel cel mai târziu pâna în ziua judecății, fie oral în ziua judecății apelului.

Unii autori au considerat că, motivarea apelului nefiind prevăzută de lege sub sancțiunea nulității, nu este necesar ca acesta sa fie întodeauna motivat. Se consideră ca simpla declarație de apel învestea instanța cu întreaga cauză, fiind obligată să evoce fondul. În aceste condiții lipsa motivării apelului nu duce la respingerea acestuia ca inadmisibil.

Instanța la care se depune apelul a rămas aceași ca și în vechia reglementare, adica instanța a cărei hotărâre este atacată, care va trimite dupa expirarea termenului de apel dosarul cauzei împreuna cu cererea de apel instanței superioare pentru inceperea judecării apelului.

În susținerea aceste reglementări există mai multe considerații potrivit cărora, prin depunerea cererii de apel la instanța a cărei hotărâre este atacată, se urmărește o judecare promptă a apelului, fapt ce nu ar fi posibil dacă cererea de apel ar fi introdusă la instanța ierarhic superioară, prin considerentul că aceasta ar trebui sa aibă in vedere dosarul cauzei ceea ce ar însemna o întindere în timp. Deasemenea în situația în care există mai multe cereri de apel, acestea ar fi trimise impreuna instanței superioare pentru a fi judecate, eliminând posibilitatea pronunțării unor hotărâri diferite. Un ultim considerent în susținerea acestei reglementări, este ca prin depunerea cererii de apel la instanța a carei hotărâre este atacată, instanța este informată dacă hotărârea dată este atacă sau, executarea ei poate să înceapă.

Există posibilitatea ca cererea de apel să poată fi depusă la instanța ierarhic superioară,dar înăuntrul termenului legal de apel, deoarece s-a stabilit în practica judiciară ca nu este supusă sancțiunii nulității cererea de apel introdusă la instanța superioară în vederea judecării acesteia.

Pentru persoanele care se află în stare de deținere, legea prevede că acestea pot depune cererea de apel și la administrația locului de deținere. Această excepție de la regula potrivit căreia cererea de apel trebuie înaintată instanței ca cărei hotărâre este atacată, în ajutorul celor deținți care sunt în imposibilitate de a exercita cale de atac a apelului ca și celelante părți. Cererile de apel, sau procesele-verbale întocmite în condițiile art. 413 alin. 2, trebuie atestate sau înregistrate, se înaintează de îndată instanței a cărei hotărâre este atacată.

Practica judiciară a stabili că administrația penitenciarului are obligația de a atesta data declrației de apel menționată de către inculpat. În cazul în care nu există o asemenea datare, administrația penitenciarului trebuie sa dea cererii de apel o dată certă. Apelul introdus de inculpat fără data de declarare, nupoate fi respins ca tardiv.

2.4.2 Renunțarea la apel

Folosirea căii de atac a apelui este facultativă, în sensul că legea nu constrânge părțiile care pot folosi această cale de atac, să o exercite.

Renunțarea la dreptul de a ataca hotărârea primei instanțe, este alegerea personala a titulariilor de apel, alegere care poate fi făcută în mod expres după pronunțarea hotărârii. Renunțarea este expresă când persoana îndreptațită de a folosi calea de a atac a apelului, delcara înăuntrul termenului legal de apel, ca nu dorește sa foloseasca acest drept de a ataca hotărârea.

Noul cod de prodecură penală în articolul 414 alin. (1), nu prevede și renunțarea în mod tacit la dreptul de a apel. La fel era și în cazul vechiei reglemetări. Din conținutul textului de lege rezultă că persoanele care pot renunța la apel nu se gasesc în persoana tuturor titulariilor de apel, legea specificând că pot renunța la a exercita apel parțile și persoana vătămată.

Legea oferă posibilitatea revenirii înăuntrul termenului de declarare a apelului, existând totuși condiția ca revenirea în termen să nu vizeze latura civilă a cauzei. Acest fapt însemând că, atâta timp cât termenul de apel nu a expirat, asupra laturei penale se mai poate reveni în termenul de apel, lucru ce nu este posibil în ceea ce privește latura civilă a cazuei.

Renunțarea la apel atrage posibilitatea rămânerii definitive a hotărârii judecătorești date în prima instanță.

În art. 551 NCPP, se arată că hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel, în situația în care apelul nu a fost declarat în termen sau apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. Textul de lege nu specifică posibilitatea rămanerii definitive a hotărârii în cazul unei renunțări la apel, însa potrivit unor autori, cu a căror părere suntem de acord, renunțarea la apel se subsumează celei în care nu s-a declarat apel în termen.

Renunțarea sau revenirea asupra renunțării poate fi făcută atât personal cât și prin mandatar special.

2.4.3 Retragerea apelului

Instituția retragerii apelului presupune existența unui apel declarat în termenul prevăzut de lege, aceasta fiind reglementată în art. 415 NCPP. Între reglementarea vechie si cea nouă nu există diferențe, condițiile în care se poate retrage apelul rămânând aceleași.

Din dispozițiile codului de procedură penală rezultă, că renunțarea la apel și retragerea acestuia sunt două acte procesuale diferite deoarece în cazul retreagerii apelului partea si-a manifestat dorința de a apela, pe când în cazul renunțării nu se poate vorbi despre o manifestare de voință. O altă diferența dintre cele doua acte procesuale, este faptul ca și procurorul poate retrage apelul făcut, spre deosebire de renunțarea la apel care poate fi făcută numai de părți.

Momentul până la care oricare dintre parți, precum și persoana vătămată își pot retrage apelul este încheierea dezbaterilor, potrivit art. 415 alin 1 NCPP. Retragerea apelului este expresă, instanța neputând deduce de la sine retragerea apelului.

Declarația de retragere poate fi făcută fie la instanța a cărei hotărâre este atacată, fie la instanța de apel. Chiar daca prin pronunțarea unei hotărâri prima instanța se desesizează, iar odată cu declararea apelului are loc sesizare instanței superioare, legea admite ca declarația de retragere să poată fi prezentată si la instanța a cărei hotărâre este atacată. În cazul în care declarația de apel este depusă la instanța a cărei hotărâre este atacată, aceasta nu este în dreptul de a nu mai trimite dosarul cauzei instanței ierarhic superioare, deoarece declarația de retragere trebuie sa treacă prin verificarea instanței de apel. Acest fapt ar însemna limitarea instanței de apel de a-si îndeplini prerogativele în ceea ce privește atât actele de sesizare cât și actele de desesizare.

Referitor la forma declarației, legea nu prevede un anumit mod în care aceasta trebuie întocmită, este lesene de înțeles că aceatsa trebuie făcută în scris și sa fie semnată partea care face această acțiune.

Persoanele îndreptățite a-și retrage apelul, sunt potrivit legii în vigoare, persoana vătămată, și oricare din părțile implicate în proces adică inculpatul, partea civilă, partea responsabil civilmente, precum și martorul,expertul, interpretul și apărătorul și celelalte persoane care au suferit o vătămare a drepturilor legitime printr-un act al instanței.

Condiția pe care legea o stabilește cu privire la retragerea apelului de către persoanele enumerate mai sus, este că acestea trebuie sa introducă personal sau prin mandatar special declarația de retragere a apelului. Pentru persoanele aflate în stare de deținere declarația de retragere a apelului trebuie semnata și consemnată într-un proces verbal de către administrația locului de detenție.

Practica judicară a stabilit că, nu se pot face derogări de la persoanele care pot retrage apelul, în sensul ca este imperios necesar ca retragerea apelului de către apărător trebuie făcută cu prezentarea unui mandar special , sau personal de către apelant.

O situație aparte este și în cazul retragerii apelului de către reprezentanții legali, legea specificând că aceștia pot retrage apelul numai în ceea ce privește latura civilă, cu respectarea condiților prevăzute de legea civilă. Având în vedere faputul că în ceea ce privește latura civilă, actul de retragere este un act de dispoziție, este nevoie de încuviințarea prealabila a autorității tutelare, pentru retragerea apelului minorului de către reprezentantul legal.

În vederea protejării drepturilor persoanelor care nu pot răspunde în mod vădit de acțiunile lor, legea statuează că inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat persoanal sau de către reprezentantul legal.

Rațiunea acestui text de lege, este aceea de a asigura ocrotirea intereselor minorului, deoarece, dacă folosirea unei căi de atac, nu poate fi în nici-un caz dăunătoare acestuia, retragerea apelului poate avea efecte defavorabile pentru inculpatul minor, fără ca acesta să-și dea seama de ele.

Putem afirma că în cazul inculpatului minor care suferă de o boala care incubă lipsa discernământului, împotriva căruia s-a pronunțat o hotărâre prin care s-a dispus internarea medicală a acestuia, hotărâre atacată de apărătorul inculpatului, nu este posibilă retragerea declației de apel de către inculpatul minor.

După cum am specificat mai sus, instituția retragerii apelului este diferită de instituția renunțării la apel, prin faptul ca în cazul retragerii apelului și procurorul poate uza de acest drept, fapt ce nu ii era permis în cazul renunțarii la apel. Totuși această posibilitate ii este oferită doar procurorului de la parchetul ierarhic superior. Opinăm ca acestă prevedere vine în interesul de a asigura un control eficient asupra modului în care procurorul a exercitat calea de atac.

Ultimul aliniat al Noului cod de procedură penală, oferă posibilitatea ca apelul declarat și retras de către procuror în condițiile art. 415 alin. 3 NCPP, poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat. Apelul declarat în defavoarea inculpatului și retras de procuror cu respectarea prevederiilor legale, nu poate fi însușit de inculpat.

Revenirea asupra retragerii apelului nu este posibilă, spre deosebire de instituția renunțării la apel, deoarece prin retragerea actului prin care instanța ierarhic superioară ar fi trebuit să exercite controlul asupra hotărârii date de prina instanță, cel care își retrage apelul acceptă hotărârea primei instanțe ca temeinică și legală. În acest caz un noul apel introdus ulterior de către parte, sau avocatul său în aceeași cazuă, va fi respins ca inadmisibil.

În ceea ce privește hotărârea atacată, aceasta va rămâne definitivă în funcție de momentul când a avut loc retragerea apelului, și anume:

– dacă apelul a fost retras înăuntrul termenului de apel de 10 zile, hotărârea va rămâne definitivă la data expirarii termenului de apel [art. 551 pct. 2 lit. b)]

– dacă apelul a fost retras dupa expirarea termenului de apel de 10 zile, hotărârea va rămâne definitivă la data retragerii apelului [art. 551 pct. 3]

Cheltuielile judiciare pricinuite cu cererea de apel, vor fi suportate de partea care și-a retras apelul.

Capitolul 3. Efectele apelului

În urma declarării apelului în termenul prevăzut de lege, are loc o continuare a judecării, precum și producerea unor efecte specifice declarării caiilor de atac. Aceste efecte, prevăzute în Noului cod de procedură penala la art. 416-419 sunt: efectul suspensiv, efectul devolutiv, efectul neagravării situației în propriul apel, și efectul extensiv.

Menționăm ca nu există diferențe între vechia reglementare și cea nouă cu privire la efectele apelului, de aceea în continuare vom prezenta tema acestui capitol fără a mai face o comparație între reglementări.

3.1 Efectul suspensiv al apelului

Efectul suspensiv al apelului este regula procedurală care nu permite punerea în executare a hotărârii primei instanțe, până la soluționarea apelului de către instanța ierarhic superioară.

Ca o consecință a prezumției de nevinovăție, potrivit căreia, o persoană este considerată nevinovată până când vinovăția sa nu a fost demonstrată printr-o hotărâre definitivă de condamnare, întru-cât declararea apelului duce la continuarea procesului penal, este întemeiată dispoziția Noului cod de proceduă penală, care statuează că apelul declarat în termen este suspensiv de executare atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel [art. 416 NCPP].

Exercitarea căii de atac a apelului are ca efect imediat, opis legis, suspendarea executării dispozițiilor din hotărârea primei instanțe, dispoziții atacate prin declarația de apel. Efectul suspensiv operează începând cu termenul de apel, acesta fiind prelungit pe toată durata judecății apelului, hotărârea dată de prima instanța neputând fi pusă în executare atâta timp cât există un dubiu că aceasta nu ar fi în conformitate cu dispozițiile legale.

Efectul suspensiv al apelului poate fi parțial sau total, după cum apelantul a atacat hotărârea dată de prima instanță. Dacă a fost atacată hotărârea în întregime, efectul suspensiv este total, adică toate dispozițiile hotărârii sunt suspensive de executare. În cazul în care apelul vizează numai latura penală, sau numai latura civilă ori anumite dispoziții, efectul apelului este parțial, adică sunt suspensive de executare doar acele dispoziții care sunt atacate.

Efectul suspensiv al apelului are următoarele trăsături:

– este general, pentru că toate hotărârile penale supuse căii ordinare de atac nu poti fi puse în executare dacă nu s-a soluționat apelul sau nu a fost înlăturată posibilitate exercitării lui prin expirarea termenului legal de declarare a apelului

– este absolut, pentru că se produce ori de câte ori de declară apel, chiar dacă acesta este neîntemeiat sau nelegal introdus

– este constant, menținându-se în permanență, până la soluționarea căii de atac

Legea statuează că, efectul suspensiv al apelului operează în cazul în care legea nu dispune alfel. Un astfel de caz este în materia instituției repunerii în termenul de apel, deoarece suspendarea executării dispozițiior hotărării este lăsată la aprecierea instanței. La fel era și în cazul instituției apelului peste termen, dar aceasta fiind eliminată potrivit Noului cod de procedură penala, nu se mai poate ridica această problemă.

Efectul suspensiv nu operează, prin execepție, nici în cazurile când legea dispune că declararea căii de a atac a apelului nu suspendă executarea , aici fiind cazurile în care s-a dispus achitarea, amânarea sau încetarea procesului penal [art. 399 alin 2 NCPP] sau condamnarea acestuia cu respectarea condițiilor art. 399 alin. 3 NCPP. Potrivit art. 399 alin.6 inculpatul arestat preventiv este eliberat de îndată, deoarece nu operează efectul suspensiv chiar dacă procurorul a declarat apel.

3.2 Efectul devolutiv al apelului

Noțiunea de devoluțiune își are originea în verbul latinesc devolvo-( -vere, -volo, -volum), care înseamnă a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul.

Prin efectul devolutiv al căii de atac al apelului, se înțelege deci, trecerea sau transmiterea, în întregime (ex integro) sau în parte ( ex partibus) a unei cauze, de la instanța care a pronunțat prima hotărâre (judex a qua) la instanța competentă să soluționeze calea de atac (judex a quem).

Prin devoluțiune, cauza este readusă în discuție, tinând cont de dispozițiile din hotărâre care au fost atacate cu apel, având loc o nouă judecare a cauzei. Chiar dacă prin declararea unui apel și în mod implicit apariția efectului devolutiv al acestuia, cauze este rejudecată, hotărârea atacată a primei instanțe nu este desființată.

Limitele efectului devolutiv al apelului

Din prevederile articolului 417 aliniatul (1) al Noului cod de procedură, rezultă că limitele efectului devolutiv al apelului penal se întind doar cu privire la persoana care l-a declarat, și la persoana la care declarația de apel face referire, și numai în raport cu calitatea procesuala pe care o are apelantul în proces. Aliniatul 2 al aceluiași articol, întinzând efectul devolutiv al apelului spre toate aspectele de fapt și de drept pe care instanța le apreciază.

Examinând prevederiile codului de procedură penală în vigoare, cu privire la efectul devolutiv al apelului, rezultă concluzia potrivit căreia devoluțiunea poate fi integrală (ex intergo), când instanța de apel are dreptul de să reexamineze toate problemele care au format obiectul judecății în prima instanță, și parțială ( ex partibus) când instanța de apel are dreptul de a reexamina numai unele probleme care au fost obiectul judecății în prima instanță.

În literatura de specialitate, sub aspectul devolutiv al căii de atac al apelului, titulaarii de apel au fost grupați în două categorii:

– titulari care pot devolua fondul cauzei, precum și măsurile adiacente fondului cauzei, aceștia sunt procurorul și părțile

– titulari care pot devolua aspecte auxiliare fondului cauzei, aspecte asupra cărora s-a pronunțat prima instanță, aceștia sunt martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum și oricare altă persoană ale cărei interese au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanței

Apelul procurorului și al inculpatului determină o devoluțiune integrală a cauzei, atât sub aspectul laturii penale, cât și sub aspectul laturii civile, declarația de apel a acestora fiindu-le suficientă pentru a obliga instanța de apel să ia considerare orice încălcare a legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate și să pronunțe o nouă hotărâre în conformitate cu legea. Apelul părții vătămate devoluează cauza numai în ce privește latura penală.

Partea civilă și partearesponsabilă civilmente, devoluează prin apelul lor atât latura penală cât și latura civilă, precum și cu privire la aspectele adiacente laturii penale și laturii civile, apelul acestor persoane producând o devoluțiune ex integro.

Practica judiciară penală a concluzionat că, apelul introdus de procuror împotriva inculpatului, va investi instanța de apel cu soluționarea pricinei numai cu privire la persoana inculpatului, și nu cu privire la ceilanți inculpați. Dacă procurorul a declarat apel în defavoarea inculpatului, efectul devolutiv este mărginit la acest inculpat, situația celorlanți inculpați neputând fi afectată.

Martorul, expertul, interpretul, apărătorul ori de altă persoană ale cărei interese au fost vătămate printr-un act sau măsură a instanței, fac parte din persoanele ale căror apeluri nu devoluează fondul cauzei,ci numai anumite aspecte auxiliare sau adiacente.

3.3 Efectul neagravării situației în propriul apel

Exercitarea căilor de atac ordinare în procesul penal, este un drept recunoscut părțiilor, și în același timp este mijlocul legal prin care hotărârile primei instanțe, atacate cu apel sunt supuse controlului instanței superioare, sub aspectul temeiniciei și al legalității.

Prin declararea unei căi de atac se presupune că instanța ierarhic supeioară are rolul de a afla adevărul și de a se pronunța cu privire la dispozițiile atacate din hotărîrea primei instanțe.

Efectul neagravării situației în propriul apel [art. 418 NCPP] , operează în favoarea celui care declară apel, în sensul că instanța de apel soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel. Acest efect are o aplicabilitate vechie, fiind cunoscut sub denumirea de non reformation in peius.

Efectul neagravării situație în propriul apel, își are rațiunea în aceea că instanța de apel examinând cauza sub toate aspectele sale, să se pronunțe cu o nouă hotărâre în defavoarea apelantului, lucru nepremis de deoarece s-ar produce o limitate a titularilor dreptului de a apela de a exercita această cale de atac.

Între a îngrădi interesul părților de a se folosi de căile de atac, și aplicare corectă a prevederilor legale, leguitorul a ales ca titularii dreptului de apel să poată avea posibiltatea unei situații mai favorabile în apel.

În aceasta situație, neconcilierea între principiul non reformation in peius și principiul legalității și aflării adevărului, leguitorul a ales principiul non reformation in peius.

Luând în considerare cele arătate mai sus, regula non reformation in peius constituie o dreogare de la principiile procesului penal, adica cel al legalității și al aflării adevărului. Instanța de apel daca ar constata că hotărârea atacată a primei instanțe nu este în conformitate cu dispozițiile legii, nu ar avea puterea de a pronunța o hotărâre nouă prin care situația apelantului s-ar agrava.

Pentru a opera efecutul neagravării situației în propriul apel, este necesar ca cel care declară apelul să fie și subiectul acestuia, și apelul să fie admis. În cazul în care partea a declarat apel, și în același timp procurorul a declarat apel dar în defavoare părții, apelul procurorului fiind admis, non reformation in peius nu operează.

Practica judiciară și doctrina penală au arătat că expresia neargavării situației în propriul apel își găsește aplcabilitatea într-un sens larg ori de câte ori, în mod corect, datorită implicaților procesuale ale apelului declanșat de una dintre părțile din proces, s-ar putea înrăutăți situația acesteia.

Principiul non reformation in peius are aplicabilitate asupra tuturor titulariilor de apel, incluzând și persoanele prevzăzute la art. 409 lit. e-f NCPP, cu excepția procurorului, care nu este parte în procesul penal, acesta find reprezentantul societății și are obligația de a afla adevărul indiferent daca este în favoare sau în defavoarea vreunei părți. Din acest motiv, procurorului nu i se poate aplica principiul non reformation in peius, neputând fi vorba de o agravare a situației acestuia.

Dacă există mai multe apeluri declarate de părți care acționează în interese contrare, de exemplu inculpat-procuror, inculpat-parte civilă, principiul non reformation in peius nu are aplicabilitate deoarece în cazul admiterii apelului uneia dintre părți s-ar agrava situația celeilalte.

Dispozițiile articolului 418 NCPP, au aplicabilitate atât în fața instanței de apel, cât și în fața instanței sesizate după admiterea apelului, desființarea sentinței și restituirea cauzei fie primei instanțe pentru rejudecare, fie procurorului pentru refacerea urmăririi penale.

În cele ce urmeză, vom dezbate principiul non reformation in peius în raport cu apelul inculpatului, bazându-ne in mare parte pe jurisprudența mai vechie în materie principiului mai sus amintit.

a) Astlfel concluzionăm că în urma soluților date de-a lungul timpului de instanțele de judecată, în cazul apelului declarat de inculpat, nu se poate reține starea de recidivă care a fost în mod greșit omisă de prima instanță, sau nu poate schimba încadrarea juridică a faptei într-o mai gravă, chiar daca pedeapsa aplicată ar fi mai mică . Deasemenea instanța de apel nu poate reține inculpatului mai multe infracțiuni în concurs față de o singură infracțiune reținută în fond. În același sens instanța nu poate înlocui suspendarea executării pedepsei închisorii cu executare pedepsei la locul de muncă.

Efectul neagravării situației în propriul apel, are aplicabilitate în orice faza a judecății,nu numai cu ocazia judecării apelului de către o instanță superioară. Potrivit unor autori aceată ipotză rămâne valabilă în orice situație în care este analizată legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești și ori de câte ori sunt rezolvate alte problemele legate de hotărârile judecătoresti.

Conform celor spuse mai sus, practica judiciară a statuat că, dacă instanța de apel a dispus restituirea cazuei procurorului pentru refacerea urmăririi penale, nu este posibilă agrvarea situației părții, dacă prin emiterea unui nou rechizitoriu cauza revine spre judecată la prima instanță. De asemenea nu este legală situația celor care au declarat apel hotărârea primei instanțe fiind desfințată de instanța de apel, care trimite cauze spre rejudecare la prima instanță, aceasta din urmă pronunțând o nouă hotărâre.

Rolul măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, este de a înlătura starea de pericol pentru societate precum și pentru însăși făptuitor, de aceea practica judiciară a ajuns la concluzia că, luare acestei măsuri ca urmare a apelului inculpatului nu contravine scopului efecului neagravării situației în propriul apel, ci dimpotrivă a fost satisfăcut interesul său, inters cu privire la care, în cazul de față el și-a masifestat expres dorința.

O altă situație când efectul neagravării situației în propriul apel operează, este cazul înculpaților minori, daca se dispune înlocuirea măsurii educative cu pedeapsa închisorii. Acestă situație este inadmisibilă, deoarece contravine dispozițiilor art. 418 alin. 1 NCPP.

Se consideră că instanța care soluționează apelul poate dispune înlocuirea pedepsei închisoarii cu suspendare condiționată a executării pedepsei, cu aplicarea pedepsei amenzii, deoarece pedeapsa inchisorii chiar daca este cu suspendarea condiționată a executării,este mai grea decăt cea a plății amenzii care este efectiv și imediat executabilă.

b) În apelul părții civile ar putea fi vorba despre o agravare a situației dacă, instanța de apel examinând pretențiile părții civile cu privire la partea civilă, i s-ar reduce despăgubirile acordate, sau s-ar respinge actiunea civilă în întregime, prima instanța admițând-o.

c) Prin apelul său, partea responsabil civilmente poate să aducă în discuție instanței de apel că obligarea la plata despăgubirilor nu este întemeiată, sau că plata acestora depășesc prejudiciul cauzat. Astfel instanța de apel poate agrava situația părții responsabil civilmente prin majorarea, despăgubirilor ca trebui acordate de aceasta părții civilie.

Deasemenea poate fi o situație agravantă pentru partea responsabilă civilmente dacă instanța de apel ar înlătura solidaritatea inculpatului la plata despăgubirilor civile, în acest caz partea responsabil civilmente nu v-a putea recuperea suma achitată de la inculpat.

d) În legătură cu apelul părții vătămate, sub aspectul principiului non reformation in peius, se ridică problema dacă se poate vorbi de o agravare a situației părții vătămate în propria cale de atac, atunci când apelul este îndreptat către inculpat, instanța de apel nu numai că nu îngreunează situația inculpatului, ci dimpotrivă o ușurează.

Opinăm că, în această situație nu poate fi vorba de aplicabilitatea efectului neagravării situației în propriul apel, deoarece prin apelul său partea vătămata nu urmărește un interes propriu, ci realizarea justă a justiției. Astfel că este posibil ca prin apelul părții vătămate, aceasta cerând majorarea pedepsei, inculpatul să fie achitat sau ca pedeapsa sa fie micșorată.

e) Efectul neagravării situației în propriul apel, operează și în cazul persoanelor indicate la art. 409 alin. 1 lit. e-f, adică martorul, expertul, interpretul, sau apărătorul, precum și oriccare altă persoană ale cărei drepturi au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanței.

Aceste persoane au aceleași drepturi cu ceilanți subiecți procesuali, chiar dacă nu fac parte din subiecții procesuali principali. Există incălcări a prevederilor art. 418 NCPP în cazul acestor persoane, dacă prin apelul declarat de unul dintre aceste persoane pentru motivul că i-a fost acordate cheltuieli judiciare mai mici decăt cele cuvenite, instanța de apel ar considera că acestea ar trebui micșorate.

Ultimul aliniat al articolului 418 al NCPP, prevede că în apelul declarat de procuror, în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia.

Practica judicară a dat unele soluții care contravin prevederilor aliniatului 2 al articolului 418 NCPP, astfel că au aplicat inculpatului o pedeapsă mai aspră decât cea pronunțată de prima instanță.

În cazul în care procurorul declară apel și în motivarea făcută critică hotărârea intr-un sens favorabil inculatului, se impune concluzia că apelul este declarat în favoarea inculpatului, procurorul de ședință nu poate cere desfințarea hotărârii invocând alte motive decât cele arătate în declarația de apel, dacă prin schimbarea motivelor, s-ar crea o situație mai gravă pentru inculpat.

3.4 Efectul extensiv al apelului

Momentul la care o hotărâre judecătoreacă rămâne definitivă, nu este asemămător pentru toate părțile implicate în proces, o importanță în calcularea acestui moment este și dacă aceste părți au uzat căile de atac. Această situație, și anume rămânerea definitivă a unei căi de atac în funcție de posibilitatea atacării hotărârii primei instanțe, poate duce la unele inechități atunci când sunt mai multe părți care aparține aceluiași grup de subiecți procesuali (consortium litis). Ar fi nedrept ca în urma exercitării unei căi de atac situația unei părți să fie modificată în favoarea ei, iar situația unei alte părți aparținând consortium litis și asupra căreia s-a dat o hotărârea asemănătoare, dar care nu a fost atacată, să rămână aceași.

Legea penală, a intervenit în favoarea acestor părți nedreptățite, atribuind căilor de atac exercitate de una dintre părți, efectul extensiv care operează și asupra celorlalte părți din același grup procesual.

Prin efectul extensiv al apelului se înțelege posibilitatea dată de lege acestei căi de atac de a-și întinde controlul și asupra părților care nu au declarat apel, sau la care acesta nu se referă, instanța de apel având dreptul de a decide și în privința lor, însă fără a le crea acestora o situașie mai grea. Prevederile legale referitoare la efectul exensiv al apelului le găsim in articolul 419 al Noului cod de procedură penală.

Prin modul de regelemtare al efectul extensiv al apelului, s-a dorit posibilitatea extinderii lui fața de părțiile cu aceleași interese în proces, apelul nu poate fi extins la părțile cu interese contrare deoarece pentru acestea s-ar crea o situație mai grea legea nu permite acest lucru.

Extinderea apelului cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu face nici o referire este obligatorie, deoarece se urmărește pronunțarea unor soluții legale, temeinice și echitabile.

Practica judiciară a stabilit că poate beneficia de efectul extinsiv al apelului nu doar partea care nu declară apel dar face parte din aceași categori cu apelantul, ci și partea care face parte din aceași categorie cu apelantul a introdus apel însă tardiv. Această soluție este echitabilă deoarece deși legea nu prevede reglementări cu privire la această situație, este nedrept ca o parte care a rămas pasivă, nedeclarând apel sa beneficieze de efectul extensiv al apelului, iar partea care a introdus apel însă tardiv nu.

Efectul extensiv al apelului poate opera numai daca sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) Existența unui apel legal declarat, adică apelul declarat de partea care repezintă un anumit grup de subiecți procesuali să fie făcut în termenul prevăzut de lege și partea să aiba dreptul de a exercita calea de atac a apelului. Astfel un apel tardiv nu poate sesiza instanța superioară pentru soluționarea cauzei, deci nu poate fi vorba de o extindere a efectului apelului

b) Existența unui interes comun a părților, această condiție este necesară deoarece apelul nu se poate extinde asupra unei părție care face parte dintr-o alta categorie procesuală, de exemplu apelul incupatului poate fi extins asupra altui inculpat sau asupra părții responsabil civilmente, apelul părții vătămate poate fi extins doar asupra altei părți vătămate, apelul părții civile poate fi extins doar asupra altei părți civile, apelul părții responsabil civilmente poate fi extins doar asupra altei părți responsabile civilmente sau asupra inculpatului

c) Existența unei unități procesuale, adică este necesar ca părțile sa fie implicate în aceași cauză și să fie judecate deodată. Efectul extensiv al apelului nu operează dacă pentru aceeași infracțiune inculpații au fost judecați separat.

d) Existența unei utilități procesuale, îndeplinirea acestei condiții se referă la utilitatea extinderii apelului catre partea care nu a exercitat cale de atac a apelului, astfel apelul unui inculpat condamnat nu poate fi extins la un inculpat care a fost achitat sau neobligat la plata despăgubirilor.

e) Efectul exensiv îi poate fi util și unui inculpat achitat dacă temeiurile care au determinat achitarea au fost mai dezavantajoase decât cele care au determinat achitarea coinculpatului care a atacat hotărârea, de exemplu dacă inculpatul a fost achitat pentru iresponsabilitate, fapt ce atrage posibilitatea plații de despăgubiri, iar celălalt incupat a atact hotărârea și a fost achitat pentru inexistența faptei, caz în care nu pot fi acordate despăgubiri.

Capitolul 4. Judecarea apelului

4.1 Noțiuni introductive

Procedura judecării apelului consacrată în Noul cod de procedură penală este similară celei anterioare din vechiul cod de procedură penală, fiind structurată în cuprinsul unui singur articol din Noul Cod de procedură penală, respectiv art.420.

Judecata în cale de atac a apelului nu este guvernată de anumite reguli proprii, acesteia fiindu-i valabile reguluile de la judecata în fond daca nu există dispoziții contrare, dupa cum cum este reglementat în art. 420 alin. (11) NCPP. În articolele 349-370 ale Noului cod de procedură penală, sunt reglementate o serie de regului sau principii general valabile atât pentru judecata în prima instanță cât și pentru judecata în căile de atac, aceatea având rolul unor principii comune celor două judecăți.

Printre principiile comune celor două judecăți putem aminti principiul oralității, nemijlocirii, contradictorialității [art. 351 NCPP], principiul publicității [art. 352 NCPP]. Aceste principii se completează cu cele specifice judecății în apel, alcătuind totalitatea normelor ce reglementează judecata în apel.

Dat fiind faptul că în ambele judecăți sunt efectuate în general aceleași acte procesuale, este de la sine înțeles că atât judecata în fond cât și judecata în apel sunt disciplinate de norme proceusuale comune.

În acest sens s-a arătat că judecata în prima instanță este schema fumdamentală pe care se modelează judecata în apel, păstrându-și propriile reguli desigur.

În cele ce urmează vom prezenta doar unele aspecte comune celor doua judecăți, aspecte pe care le considerăm importante a fi amintite.

4.2 Măsurile premergătoare judecății apelului

Pentru a putea începe judecata unei căi de atac, este necesar efectuarea unor măsuri prealabile menite a deschide procedura judecății apelului. Unele dintre aceste măsuri sunt în competența instanței a cărei hotărâre este atacată, iar altele sunt de competența instanței de apel.

După expirarea termenului legal de a depune apel, prima instanță are obligația de a înainta dosarul cauzei împreuna cu declarația de apel, instanței ierarhic superioare, în vederea soluționării apelului. Primind dosarul cauzei, instanța de apel este învestită cu soluționarea cauzei, aceasta judecă apelul urmând prevederile de la art. 420-425 al Noului cod de procedură penala privind apelul, coroborate cu articolele 394-370 care reglementează dispozițiile generale ale judecății.

Etapa premergătoare ședinței de judecată presupune ca și în cazul judecății în prima instanță, stabilirea termenului de judecată, precum și stabilirea completului de judecată. După ce acestea au fost stabilite, se face citarea părților.

Noul cod de procedură penală a eliminat dispoziția potrivit cărei termenul de judecată era fixat de către președintele instanței de apel după primirea dosarului cauzei, în noua reglementare nu mai este specificat acest lucru dar, este de la sine înțeles ca stabilirea primul termen de judecată se face odată cu stabilirea completului de judecată prin repartizare aleatorie.

Măsurile necesare pentru pregătirea ședinței de judecată în apel sunt luate de către președintele instanței, și sunt îndeplinite cu ajutorul organelor auxiliare.

Completul de judecată care soluționează apelul este format din 2 judecători dupa cum prevăd art. 22, art. 24, art. 31, art. 54 din Legea 304/2004 republicată. Apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel se judecă de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în complet de 3 judecători, iar apelurile împotriva propriilor hotărâri, de complete de 5 judecători. În vederea stabilirii acestiua trebuie să se țină seamă ca nici unul dintre judecătorii aleși să nu se afle în cazurile de incompatibilitate prevăzute de articolul 64 al Noului cod de procedură penală.

Președintelui completului de judecată ii revin sarcinile pregătoare judecății în apel, aceastea sunt specificate în art. 361 al Noului cod de procedură penală. Potrivit reglementărilor din codul de procedură penală, președintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca termenul de judecată sa fie respectat și cauza să nu sufere amânare.

Deasemenea acestiua ii revine sarcina de a întocmi lista cauzelor fixate pentru judecată, și ca aceasta să fie fixată cu 24 de ore înainte termenului de judecată. La întocmirea acestei liste președintele instanței trebuie să tină seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deținuți sau arestați la domiciliu, precum și celor care trebuie judecați în regin de urgență.

O altă măsura pregătitoare judecății apelului ce trebuie luată de președintele instanței este cea care face referire la asistența juridică, în cazul în care aceasta este obligatorie președintele completului va desemna avocatul din oficiu. Dacă în aceași cauză au calitate de inculpat atât persoana juridică, cât și reprezentanții legali ai acesteia, președintele verifică dacă inculpatul persoană juricică și-a desemnat un reprezentant, iar în cazul în care incupatul persoană juridică nu și-a desemnat reprezentant președintele compltului procedează la desmenarea unuia.

Nu există o regulă privind stabilirea termenului de judecată, însă considerăm ca acesta este fixat în funcție de ordinea intrării dosarelor în instanță, și în funcție de gradul de dificultate și urgența rezolvării acesteia.

Inculpații aflați în arest preventiv pot avea parte de judecata în regim de urgență și cu precădere, noua reglementare a codului de procedură stabilind ca acest termen să fie de 7 zile. . Având în vedere modificarile aduse de noua reglemetare cu privire la măsurile preventive, inculpatul aflat în arest la domiciliu poate avea o judecată de urgență și cu precădere, termenul fiind tot de 7 zile, [art 355 alin.1 NCPP].

După îndeplinirea măsurilor premergătoare judecății în apel, se face citarea părților. Potrivit articolului 420 aliniatul 1 al Noului cod de procedură penală, judecarea apelului se face cu citarea părților și a persoanei vătămate. Citarea părților se face respectând reguluile de la judecata în prima instanță, emiterea citațiilor, înmânarea acestora, depunerea dovezilor la dosarul cauzei, se face conform dispoziților de la art. 257-264 ale Noului cod de procedură penală, privind actele procesuale și procedurale comune. Neprezentarea părților legal citate nu împiedică judecarea apelului.

Dispozițiile prezentului articol are ca scop asigurarea posibilităților părților de a lua la cunoștință termenul fixat pentru judecarea apelului, precum și pregătirea din timp a unei apărări utile judecății apelului. Prin citarea părțiilor la judecata în apel se creaza o situație mai ușoară și pentru instanța de apel, deoarece aceasta interacționeaza în mod direct cu părțile putând delibera cu convingere asupra neregulilor care au dus la o noua judecare a cuzei.

Calitatea proceuală a părților în desfășurarea judecății apelului nu se schimbă, acestea primesc însă demuniri noi, astfel cel care a declrat apel înpotriva unei persoane se va numi apelant, iar cel impotriva căruia apelul de îndeapta se va numai intimat. Părțile citate sunt cele care au participat și la judecata în prima instanță a cauzei, putând fi citate doar acele persoane ale căror interese pot face obiectul judecății în calea de a atac a apelului.

Astfel s-a decis în practica judiciară în mod corect că, în cazul în care inculpatul a declrat apel având ca motiv greșita îndividualizare a pedepsei, nu există nici o vătămare a părții vătămate sau a părții civile, deci problema neîndeplinirii procedurii de citare a acestor nu înpiedică judecarea apelului.

Reamintim că în cauzele în care se judecă o infracțiune săvârșită de un incupat minor se citează, în afară de părți și persoanele prevăzute în art. 508 alin. (1) NCPP, adică serviciul de probațiune, părinți minorului sau după caz tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul temporar. Înstanța care judecă apelul daca consideră a fi necesar poate cita si alte persoane a căror prezenta este necesară. Dacă înaintea sesizării instanței de apel inculpatul minor a împlinit vârsta de 18 ani, citarea acestor persoane nu mai este obligatorie. Neprezentarea persoanelor indicate în art. 508 alin. (1), citate în mod legal nu împiedica judecarea cauzei.

Dacă inculpatul este în arest, citația va fi trimisă la locul de deținere pentru a fi încunoștințat de termenul de judecată. Codul de procedura actual spune în art. 420 alin. (1) că judecata apelului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se afla în stare de deținere.

Însă un element de noutate al Noului cod de procedură penală este faptul că potrivit art. 364 alin. 4 inculpatul, pe tot parcusul judecății inclusiv în cazul în care este privat de libertate poate cere în scris, să fie judecat în lipsă,fiind reprezentat de avocatul ales de al sau cel din oficiu.

Considerăm că prin obligativitatea prezenței inculpatului la judecarea apelului ii este oferită acestuia posibilitatea exercitării dreptului la apărare și asigurarea egalității părților în fața justiției. Deasemenea opinăm că prin prezența acestuia la judecarea apelului, acesta, inculpatul, poate aduce în discuție și alte dovezi decât cele cunoscute de apărătorul său, și poate susține mai bine motivele pe care hotărârea atacată este fondată. Pe de altă parte inculpatul aflat în stare de arest este îmtr-o situație inferioră cu inculpatul aflat în stare de libertate, acesta din urmă având posibilitatea de a avea o comunicare directă cu instanța de apel.

Pentru a nu lăsa oarecum la aprecierea inculpatului, importanța prezenței acestuia la judecarea apelului, Noul cod de procedură penala stabilește că, instanța poate dispune printr-un mandat de aducere inculpatul, dacă apreciază prezența acestuia necesară la judecarea apelului, art. 364 alin. 5 NCPP. La fel este și în cazul celorlalte părți, instanța de apel considerând că este necesară prezența acestora poate lua măsuri pentru aducerea lor, amânând în aceste scop judecata art. 353 alin. 4 NCPP.

În caz de amânare a judecății, părțile și celelelte persoane care au participat la proces iau la cunoștință noul termen, la cererea acestor persoane înstanța le înmânează citații, pentru a le servi drept justificare la locul de muncă în vederea prezentării la noul termen de judecată. Nu mai sunt citați pentru următorul termen de judecată, chiar dacă ar lipsi la unul dintre aceste termene, persoanele prevăzute la art. 353 alin. 2, adică, partea sau oricare subiect procesual principal prezent personal sau prin reprezentant sau prin apărătorul său, dacă au fost prezente la un termen.

Deasemenea potrivit aceluiași articol, nu vor mai fi citati nici aceea care le-au fost înmânte în mod legal citațiile pentru un termen de judecată. Militarii și deținuții vor fi citați din oficiu la fiecare termen de judecată.

4.3 Desfășurarea judecății în apel

Judecata în cale de atac a apelului, păstreză în ceea ce privește etapele procesuale, regulile generale ale judecății în prima instanță, desigur păstrându-și propriile particularități.

La data când primul termen de judecată este fixat, deschiderea ședinței de judecată debutează cu verificările prealabile ale judecății. Aceste verificări prealabile se fac în scopul de a verifica următoarele:

– dacă completul de judecată este constituit conform prevederilor legale ne-existâmd cazuri de incompatibilitate, deasemenea se constată și prezența grefierului

– dacă părțile au fost legal citate

– dacă inculpatul deținut este prezent

– dacă este asigurată asistența juridică, și în acest caz dacă apăratorul este prezent

– dacă procurorul este prezent, potrivit art. 420 alin. 3 NCPP prezența acestuia la judecarea apelului este obligatorie

După ce au fost verificate cerințele arătate mai sus, instanța de apel va verifica legalitatea apelului, stabilindu-se următoarele:

– dacă declarația de apel cuprinde toate datele de identificare a apelantului, dacă aceasta este semnată sau atestată,

– dacă apelul a fost declarat în termenul legal

– dacă apelantul are calitatea procesuală pentru a putea exercita calea de atac a apelului

– dacă hotărârea atacată este susceptibilă de apel

Deasemenea se va discuta și problema cererilor si excepțiilor ridicate de părți, de procuror referitoare la judecarea apelului privind competențele, amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, compunerea completului de judecată, etc.

După ce toate aceste măsuri au fost verificate și nu există impedimente pentru judecarea apelului, se trece la începerea judecății.

În art.420 alin. 8 al NCPP, este prevăzut faptul că instanța de apel prin judecarea apelului verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și în baza oricăror alte probe administrate în fața înstanței de apel, sub acest aspect Noul cod de procedură penală statuează în mod clar față de reglementarea veche a codului de procedură, în art. 420 alin. 5 NCPP că instanța de apel poate readministra probele administrate de prima instanță, și poate administra probe noi, cu respectare dispozitilor art. 100 NCPP. Dispoziția potrivit căreia în vederea soluționării apelului, instanța de apel poate da o nouă apreciere probelor, s-a menținut și în noua reglementare a codului de procedură penală.

Sub aspectul vechei reglementări, prin judecarea apelului instanța era obligată la ascultarea inculpatului prezent conform dispozițiilor de la judecata în prima instanță, numai în cazurile în care inculpatul nu a fost ascultate de către prima instanță, deasemenea și în cazul în care instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre de condamnare împotriva inculpatului. Noul cod de procedură penală, în art. 420 alin. 4, prevede că ascultarea inculpatului este obligatorie când aceasta este posibilă, potrivit regululor de la judecata în fond.

După administrarea probelor, indiferent dacă sunt noi sau sunt cele din judecata din prima instanță, instanța va da cuvâmtul părților pentru începerea dezbaterilor.

În momentul procesual al dezbaterilor în judecata apelului penal, legea stabilește o altă ordine în care se dă cuvântul spre deosebire de ordinea din judecata în prima instanță. Așadar la judecata în prima instanță ordinea este următoarea potrivit art. 388 alin. 1 NCPP: procurorul, persoana vătămată, partea civlă, partea respinsabil civilmente, ultimul fiind inculpatul.

În procedura judecării apelului ordinea în care părțiile primesc cuvântul în momentul procesual al dezbaterilor, este potrivi art. 420 alin. 6: apelantul, intimantul, și ultimul procurorul. Dacă printre apelurile declarate este și un apel introdus de către procuror, acesta are primul cuvântul.

Dezbaterile vizează aspecte critice privind hotărârea atacată dată de prima instanță, atât în fapt cât și în drept, totodată la dezbateri sunt susținute motivele de apel.

Este comună judecății în apel, dispoziția de la judecata în prima instanță potrivit căreia procuror și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile nou apărute cu ocazia dezbaterilor, inculpatul având ultimul cuvânt.

În momentul procesual al dezbaterilor în judecata căi de atac a apelului, vechia regelemetare a codului de procedură penala, prevedea că motivele de apel pot fi formulate și oral în ziua judecății, rezultând că nu era necesar ca cererea de apel să cuprindă și motivele de apel, deoarece prin efectul devolutiv al apelului instanța este obligată să examineze cauza sub toate aspectele sale atât de fapt cât și de drept. Asadar Noul cod de procedură penală prevede în mod clar că apelul se motiveză în scris, arătându-se clar motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

Considerăm utile noile prevederi cu privire la motivarea apelului, deorece prin indicare clară și expreă a motivelor de apel, este cunoscut obiectul apelului, instanța având bine stabilite aspectele necesare soluționării apelului.

4.4 Deliberarea și luare hotărârii

După închiderea dezbaterilor, completul de judecată delibereză asupra apelului, deliberarea facându-se după regulile comune de la dispozițiile art. 391-395 NCPP.

Deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile, sau la o data ulterioară dar nu mai târziu de 15 zile de la închidereaz dezbaterilor. Instanța de apel poate amâna deliberarea și pronunțarea hotărârii pentru cel mult 15 zile, președintele completului de judecată informând părțile cu privire la data când va avea loc pronunțarea.

Deliberarea se face în secret și numai cu participarea membrilor completului în care au avut loc dezbaterile.

În cadrul deliberării instanța de apel, verifică întodeauna hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt și de drept, dar în limitele efectului devolutiv, adica numai cu privire la persoana care a declrat apel și numai cu privire la persoana împotriva căreia apelul se îndreptă, și cu privire la calitatea procesuală pe care apelantul o are în procesul penal.

Instanța de apel va ține cont în deliberarea hotărârii și de efectul extensiv al apelului, putând hotărâ și cu privire la alte persoane care nu au declarat apel, atâta vreme cât nu sunt le este creată acestora o situație mai grea.

Instanța de apel, în cazul în cazul în care există mai multe apeluri declarate, ajunge la concluzia că hotărârea atacată trebuie desfințată și apelul admis, nu va putea renunța la a examina și celelalte apeluri sub motivul că examinare acestor este inutilă. Aceași situație este și în cazul motivelor de apel, potrivit art. 420 alin. 10 al Noului cod de procedură penală, înstanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate. Faptul că un motiv invocat de apelant a fost gasit întemeiat nu poate exclude examinarea celorlalte motive de apel.

Instanța de apel ajungând în urma dezbaterilor la concluzia că hotărârea atacată trebuie desfințată și că apelul este întemeiat, completul de judecată delibereză mai întâi asupra chestiunilor de fapt și apoi celor de drept, dând o soluție.

Judecata în cale de atac a apelului având loc după reguluile comune de la judecata în prima instanța, în ceea ce privește luarea hotărârii procedura este aceeași. Astfel că potrivit art. 394 NCPP, hotărârea trebuie să rezulte din acordul tuturor membrilor completului de judecată.

După deliberare și luare hotărârii, se redactează minuta în care se consemnează rezultatul deliberării.

O dispoziție de noutate adusă de Noul cod de procedură penală, este în materia judecării apelurilor declarate înpotriva încheierilor care potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. În cazul acestor apeluri judecata se face în camera de consiliu, fără prezența părților, care pot depune concluzii scrise, excepțiile sunt acele cazuri în care instanța consideră că este necesară judecata în ședință publică.

4.5 Soluțiile la judecata în apel

După debibereare, instanța de apel prin hotărârea adoptată poate pronunța conform prevederilor art. 421 NCPP, următoarele două soluții principale: respinge apelul menținând hotărârea atacată, sau admite apelul.

În cazul în care există mai multe apeluri declarate cu privire la aceeași cauză, instanța de apel trebuie să se prinunțe cu privire la toate indifernt dacă soluțiile vor fi diferite.

Dacă în cauză, pe lângă apelul unei părți există și un apel declarat de procuror declarat în favoarea acelei părți, în cazul admiterii apelului părții, trebuie admis și apelul declarat de procuror. În cazul apelului declarat de procuror în defavoarea unei părți, procurorul fiind reprezentntul intereselor societății, chiar dacă motivele invocate de acesta sunt respinse și este admis apelul uneia din părț ipentru alte motive trebuie admis și apelul procurorului, pentru că potrivit legii, oricare arfi motivele invocate de apelnat, insyanța de apel este obligată sa examineze cauza din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept.

4.5.1 Respingerea apelului

Instanța de apel respinge apelul menținând hotărârea atacată când există una din situațile prevăzute în art. 421 ptc. 1 NCPP, adică în situația când apelul este tardiv sau indmisibil și când apelul este nefondat

Respingerea apelului ca tardiv

Pentru situația în care apelul nu a fost declarat în termeul legal de 10 zile, instanța de apel va respinge apelul ca tardiv. Această soluție poate fi evitată când instanța de apel soluționează cererea de repunere în termeul de apel. După reglemetările vechiului cod de procedură respingerea apelului ca tardiv putea fi evitată și în cazul apelului peste termen. Dispoziția referitoare la apelul peste termen a fost eliminată din Noul cod de procedură deci nu se mai pune problema ca instanța de apel să examineze aceată situație.

Întrucât instanța de apel nu este legal învestită, respingerea aeplului se face de plano, fără a fi examinată legalitatea și temeinicia hotărâri atacate, rejudecarea fondului cauzei in aceasta situație nu poate avea loc. Dacă instanța de apel respinge apelul, hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la expirarea termenului de apel [art. 551 pct. 2 lit. a)].

Respingerea apelului ca inadmisibil

Inadmisibilitate apelului opereză ca o sancțiune procedurală care presupune exercitarea acestei căi de atac în acele situații pe care legea nu le prevede în mod, sau apelul este exercitat de persoane care nu au calitatea procesuală de a se folosi de acest drept.

Deasemenea apelul va fi respins ca inadmisibil când din datele cauzei rezultă că inutilitatea lui funcțională, în sensul că apelul nu produce efectele pe care legea le atribuie cauzei respective. Un exemplu în acest sens este situația în care apelul inculpatului împotriva unei soluții de achiare pentru inexistența faptei.

Situațile în care legea nu prevede exercitarea căii de atac a apelului, se referă la atacare cu apel a hotărârilor care nu sunt supuse acestei căi de atac, rezultând respingerea acestor apeluri ca inadmisibile. Este vorba de acele sentințe care nu pot fi supuse căilor de atac aici fiind vorba despre sentințele în care instanța se pronunță asupra cauzelor de declinare a competenței [art.50 alin.(4) NCPP], la fel este și în cazul sentințelor privind cererile de strămutare [art.74 alin(6)NCPP].

Este deasemenea respins ca inadmisibil și apelul declarat de părți care vizează alte aspecte decât cele care îi sunt premise de calitatea procesuală in procesul penal. Astfel potrivit art. 409 alin. 1 lit. d) partea vătămtă nu poate declara apel decât în ceea ce privește latura penală a cauzei, apelul acesteia va fi respins ca inadmisibil daca prin apelul său partea vătămată pretinde asupra laturii civile a cauzei.

La fel ca în cazul respingerii apelului ca tardiv, și inadmisibiliatea acestuia nu învestește instanța de apel pentru stabilirea temeiniciei și legalității, ci se limitează la verificarea calității procesuale a apelantului, și la verificarea încadrării hotărârii atacate la hotărârile care sunt susceptibile de această cale de atac.

Respingerea apelului ca nefondat

Apelul penal este respins ca nefondat, când instanța legal învestită, verificând hotărârea atacată sub aspectul legalității și al temeiniciei, consideră că hotărârea atacată este conformă dispozițiilor legale. În urma acestei constatări are loc o nouă judecată a fondului cauzei, în care hotărârea primei instanțe este menținută.

Dacă instanța de apel ajunge la concluzia că motivarea primei instanțe a hotărârii atacate nu este justificată dar soluția este corectă, instanța de apel poate da o noua motivare hotărârii menținute.

Respingerea apelului pe considerentul că este nefondat, poate avea loc și când apelul este lipsit de obiect, atunci când motivul pentru care a fost atacată hotărârea cu apel a dispărut.

4.5.2 Admiterea apelului

Admiterea apelului poate apărea în urma verificării de către instanța de apel, temeiurile legale ale hotărârii atacate. Potrivit prevederilor din art. 421 pct. 2, prin admiterea apelului pot fi pronunțate următoarele soluții:

admiterea apelului și desfințarea sentinței primei instanțe și pronunțarea unei noi hotărâri de către instanța de apel

admiterea apelului și desfințarea sentinței primei instanțe și dispunerea rejudecării de către instanța a cărei hotărâre a fost desfințată sau de către instanța competentă

Admiterea apelului cu pronunțarea unei noi hotărâri de către instanța de apel

Admiterea apelului și pronunțarea unei noi hotărâri fără a trimite cauza spre rejudecare are loc când instanța de apel consideră că nu există suficente motive pentru trimiterea cauzei la instanța de prim grad. Atfel că potrivit art. 421. pct 2 lit a) instanța de apel pronunță o nouă hotărâre cu respectarea regulilor referitoare la soluționarea judecății în fond. Soluțiile date de instanța de apel respectând regulile de judecată în fond pot face referire atât în ceea ce privește latura penală cât și cea civilă.

Sub aspectul laturii penale, instanța de apel va putea pronunța în raport cu respectarea temeiniciei și legalității, condamnarea sau achitarea inculpatului, precum și încetarea procesului penal.

Soluția de condamnre a inculpatului va fi pronunțată de către instanța de apel când aceasta constată că fapta ce ii este atribuită inculpatului este infracțiune și că este săvârșită de acesta art. 396 alin. 2 NCPP.

Achitarea inculpatului va fi posibilă cand este constatată una din situațile prevăzute în art. 16 NCPP, dispozițile aceluiași articol însă doar cele prevăzute la lit. e-j, pot fi temeiul pronunțării unei soluții de încetare a procesului penal.

În privința laturii civile, dacă aceata există, instanța de apel se va pronunța pentru admiterea respingerea acesteia luând în calcul temeiurile ce stau la baza acțiunii civile.

Conform celor arătate mai sus, și anume faptul că instanța de apel poate a însăși pronunța o nouă hotărâre, rezultă caracterul de reformare a căii de atac a apelului, deoarece instanța de apel după desfințarea hotărârii are rolul unei instanțe de control judiciar, acesta –instanța de apel- rejudecă fondul ca instanță de apel și nu ca primă instanță, prin modificarea gradului de jurisdicție.

Admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare

Admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare poate fi dată numai în situațile expres prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) și anume:

– judecarea cauzei de către prima instanță a cărei hotărâre este atacată a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate

– judecarea cauzei de către prima instanță a cărei hotărâre este atacată, a avut loc în lipsa părții legal citate dar a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștința instanța despre această inposibilitate invovată de partea respectivă

Dacă există vreunul din cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) NCPP , exceptând cazul de necompetență, când se dispune rejudecare de către instanța competentă. În această situație, dacă instanța competentă să judece apelul după desfințarea hotărârii este chiar instanța învestită cu judecarea apelului, aceasta se va transforma, după desființarea hotărârii atacate în primă instanță de judecată, urmând ca sentința pronunțata de ea să poată fi la rândul ei atacată cu apel.

Deși legea nu stabilește care este categoria de competența care a fost încălcată la admiterea apelului, în literatura de specialitate a fost expirmată opinia potrivit căreia, dispozitiile art. 421 pct. 2 lit. b), ipteza finală, face referire la competența după materie sau calitatea persoanei.

În toate celelelte situații rejudecare se va face de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată.

Admiterea apelului dacă există cazul de necompetența este judecat de către o altă instanță deoarece nu se poate face rejudecare de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată deoarece greșala privind competența ar fi repetată, în acest caz apelul are caracterul unei căi de anulare.

Din prevederile codului de procedură penal actual, rezultă așadar că pentru admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța a cărei hotărâre este atacată, trebuie să existe una din siuațiile arătate mai sus.

O situație în care rejudecarea cauzei este facută de instanța a cărei hotărâre este atacată este ca partea să fie nelegal citată la procesul penal, adică în cazul în care dispozițiile art. 257-264 NCPP nu au fost în totalitate îndeplinite. Încercând o detalierea a cazurilor când există acestă situație de citare nelegală, unii autori au concluzionat că, un caz nelegal de citare există când citația nu a fost trimisă (partea nu a a luat la cunștință termenul de judecată), deasemenea un alt caz de citare nelegală există și în cazul în care pentru termenul când a lipsit de la judecată citația nu cuprindea toate mențiunile cerute de lege, mai poate fi vorba despre o citare nelegală și în situația în care dovada de primire sau procesul verbal de predare a citației nu au fost întocmite conform legii, iar un ultim caz de citare nelegal există când citația a fost trimisă în alte locuri decât cele prevăzute de lege sau înmânate altor persoane decât cele îndreptățite.

Un alt caz de amitere a apelului cu trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanța a cărei hotărâre este atacată, este când partea legal citată s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta precum și de a înștiința instanța de această impsibilitate.

Așadar în acest caz se cere îndepliniarea cumulativă a două condiții și anume imposibilitatea de prezntare la termenul de judecată și înștințarea instanțe cu privire la această imposibiliate.

Partea care a fost citată la termenul de judecată cu respectare dispozițiilor legale, și nu s-a prezentat la instanță din cauza unei impsibilități, avea datoria de a înștința instanța despre această imposibilitate. Dacă nu a inștințat instanța despre imposibiliatea prezentării deși este în măsură să o facă, partea legal citată nu va mai putea ataca hotărârea dată de instanța care judecă cauza în lipsa ei.

Imposibilitatea de prezentare trebuie să fie datorată unui caz fortuit sau unui caz de forță majoră (inundații, accident de circulație, etc.), și să privească teremul la care a fost soluționată în fond. Stare de imposibilitte trebuie să fie imprevizibilă, și nu indusă de partea legal citată (nu se poate vorbi despre o stare de imposibilitate când parte nu s-a putut prezenta fiindcă a pierdut autobuzul).

Imposibilitatea de a înștiința instanța despre imposibilitatea prezentării la judecată trebuie deasemenea să se datoreze unui caz fortuit sau de forță majoră, de cele mai multe ori aceste au un numitor comun. De exemplu în caz de înzăpezire partea este în imposibilitate de a deplasa dar și în imposibilitate de a înștința instanța despre această stare de imposibilitate.

Imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată trebuie dovedită de partea care pretinde acest lucru.

Deliberând asupra apelului, instanța poate rezolva unele chestiuni complementare, potrivit art. 422 NCPP. Din dispozițiile prezentului articol rezultă că instanța de apel poate face când consideră necesar aplicarea dispozițiilor referitoare la, reluarea dezbaterilor și a celor privind acțiunea civilă, la măsurile asiguratorii, la cheltuielile judicare, și orice alte aspecte de care depinde soluționarea în înregine a apelului. Concluzionând, instanța de apel poate dispune reluarea dezbaterii sau cercetării judecătorești, sau poate dispune luarea unor chestiuni complementare pentru soluționarea apelului.

Reluarea dezbateriilor sau a cercetării judecătorești este dispusă de instanța de apel când aceasta consideră că împrejurările care duc la soluționarea cauzei nu sunt întru totul lămurite.

Prin dispunerea asupra unor chestiuni complememtare, instanța de apel poate dispune cu privire la:

– rezolvarea acțiunii civile: în acest caz instanța va verifica dacă pagubele rezultate din săvârșirea unui infracțiuni au fost lămurite, și dacă au fost respectate prevederile din art. 19 NCPP.

– măsurile asiguratorii: în acest caz instanța dacă va ajunge la concluzia că este necesară luare acestor măsuri, va dispune cu privire la acestea, menținându-le, înlăturându-le sau luându-le.

– cheltuielile judiciare: în acest caz instanța va verifica dacă au fost aplicate în mod corect dispozițile referitoare la cheltuielile judicare [art.272- 276 NCPP], putând ea însăși să dispună plata acestor cheltuieli judicare.

– orice alte aspecte de care depinde soluționarea justă a apelului, instanța de apel este liberă să apecieze care sunt acele probleme care ar obstucționa soluționarea completă și corectă a apelului

Deasemenea legea în art. 422 NCPP teza finală, spune că ’’instanța de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de ătre prima instanță a dispozițiilor referitoare la deducerea duratei reținerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale, și adaugă dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunțarea hotărârii atacte cu apel’’.

Limitele desfințării hotărârii atacate cu apel, sunt reglemetate de art. 423 NCPP, de unde rezultă că,instanța de apel poate deființa hotărârea atacată în totalitate sau în parte. Când desființarea hotărârii vizează doar o parte a acesteia trebuie specificat care dispoziții sunt menținute cu privire la unele fapte sau unele persoane. Deasemenea desființarea unei hotărâri poate viza latura penală sau latura civișă a cazuei, numai în măsura în care nu este afectată corecta soluționare a cauzei.

În cazul admiterii apelului și desființarea hotărârii atacate, trebuie avute în vedere prevederiile referitoare la efectul devolutiv și extensiv al apelului, adică reexaminarea și soluționarea cauzei se vor face numai cu privire la pesoana care l-a declarat și și la persoana spre care apelul este îndreptat și numai în raport cu calitatea procesuală pe care o are apelantul în proces, iar extinderea este posibilă numai dacă acestor persoane nu le este creeată o situție mai gravă în apel.

4.6 Conținutul deciziei instanței de apel și comunicarea acesteia

Decizia pronunțată de instanța de apel este compusă ca orice altă hotărâre judecătorească din trei părți, și anume: partea introductivă, expunerea și dispozitivul.

a) Partea introductivă a deciziei pronunțată de instanța de apel trebuiă să conțină mențiunile prevăzute la art. 402 NCPP, articol care face trimitere la art. 370 alin. 4 NCPP. Așadar în cuprinsul părții introductive a decizie instanței de apel trebuia să se gasească următoarele:

ziua, luna, anul și denumirea instanței

mențiunea dacă sedința a fost sau nu publică

numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului

numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calități lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii

fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta

mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii

cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătătmată, de părți și de ceilalți participanți la proces

concluziile procurorului, ale persoane vătămate și ale părților

măsurile luate în cursul ședinței

b) Expunerea deciziei instanței de apel trebuie să conțină temeiurile de fapt și de drept care au dus la respingerea sau admiterea apelului, precum și temeiurile care au dus la una din soluțiile prevăzute în art 421. pct. 2 ( admiterea apelului și desființarea hotărârii cu rejudecarea cauzei de către instanța de apel, sau admiterea apelului și deființarea hotărârii cu rejudecarea cazuei de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sau de către instanța competentă).

c) Dispozitivul deciziei instanței de apel trebuie să cuprindă soluția dată, data pronunțăii și mențiunea că pronunțarea a fost făcută în ședința publică.

Afară de cele arătate mai sus, decizia instanței de apel mai trebuie să conțină, când este cazul și următoarele mențiuni:

în cazul în care inculpatul se află în arest preventiv sau în arest la domiciliu, în expunere și dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă

când s-a dispus rejudecarea decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să își reia cursul, astfel că Noul cod de procedură penală prevede expres că în caz contrar toate actele procedurale vor fi deființate de drept

mențiunile referitoare la măsurile preventive, asupra cărora instanța de apel se pronunță

Noul cod de procedură prevede în mod expres față de vechia reglementare că, este obligatorie comunicarea deciziei instanței de apel, procurorului, părților, persoanei vătămate și administrației locului de deținere.

Decizia prin care instanța de apel admite apelul, neaprobând hotărârea primei instanțe, trebuie motivată într-un mod diferit de hotărârea atacată. Respingând apelul instanța de apel aprobă hotărârea primei instanțe, instanța de apel nu este obligată sa-și motiveze decizia într-un mod diferit față de motivarea primei instanțe. Conform practicii judicare mai vechie deciziile de respingere a apelului sunt suficient motivate de prima instanță, fără a mai fi nevoie de o nouă motivare.

În literatura de specalitate, părerile cu privire la motivarea hotărârii date de instanța de apel în cazul respingerii acestuia, sunt împărțite. Așa cum am arătat mai sus, unii autori sunt de părere că este suficientă motivarea făcută de prima instanță, pe când unii spun că instanța de apel prin atribuțiile acesteia de verificare a temeiniciei și legalității hotărârii primei instanțe,nu poate pur și simplu să își însușească o motivare a cărei hotărâri este pusă la îndoială.

Considerăm că, motivarea unei hotărâri, indifernt dacă aceasta este bazată pe o motivare anterioară sau nu, trebuie să reflecte examinarea cauzei întru totul, astfel nu ar exista nici un dubiu asupra înfăptuirii justiției.

Hotărârea instanței de apel rămâne definitivă în cazul în apelul este respins sau admis cu rejudecarea cauzei de către instanța de apel, la data pronunțării deciziei în apel. Pentru executarea acesteia se comunică extrasul decizie la instanța de fond. Decizia instanței de apel poate fi atacată prin intermediul căilor de atac extraordinare.

4.7 Rejudecarea cauzei și limitele acesteia

Învestirea instanței care rejudecă cauza a cărei hotărâre a fost deființată în apel, se face prin actul de învestire care este decizia instanței de apel. Din actul de învestire se desprind limitele rejudecării cauzei.

Rejudecarea cauzei se va face în limitele stabilite în decizia de apel, adică nelimitat când hotărârea primei instanțe a fost desființată în întregime, sau limitat la unele persoane sau fapte când hotărârea primei instanțe a fost desființata parțial.

Procedura de rejudecare a cauzei se face potrivit dispozițiior referitoare la judecata în prima instanță prevăzute în Titlul 2, Capitolele 1 și 2 ale Noului cod de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător în raport cu particularitățile fiecărei cauze.

Rejudecarea cauzei nu înseamnă neaparat o nouă desfășurare a activității procesuale, ci de cele mai multe ori, numai efectuarea unora din acele acte specifice acestei activități. Actele procesuale care nu au fost desființate de instanța de apel, își păstrează valabilitatea, urmând ca instanța de apel să efectueze numai acele acte care trebuiesc refăcute sau care deși erau necesare nu au fost efectuate de prima instanță . În acest sens, în doctrină , că aflându-se în fața unor probe valabil administrate de instanța a cărei hotărâre a fost atacată, instanța de trimitere nu este obligată să le readministreze, excepția fiind situația în care readministrarea lor este necesară pentru aflarea adevărului.

Rejudecarea cauzei se face ca și în cazul judecății în primă instanță, în fata unui complet de 2 judecători, judecătorul care a participat la soluționarea cauzei în prima instanță nu mai poate participa la rejudecarea cauzei după desființarea acesteia [art. 64 alin. 3 NCPP]. Participarea procurorului este deasemenea obligatorie la rejudecarea cauzei.

Cu privire la limitele rejudecării trebuie avut în vedere că instanța de apel trebuie să se conformeze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne aceea avută în vedere la soluționarea apelului. Astfel, dacă desființarea sentinței primei instanțe este toatală, rejudecarea se va face tinând cont de toate persoanele și faptele la care se referă actul inițial de sesizare al primei instanțe.

Când desființarea este parțială, adică numai cu privire la unele persoane sau fapte, fie cu privire la latura penală sau civilă, limitele rejudecării sunt stabilite în decizia data de instanța de apel. Înstanța de trimitere trebuie să se limiteze la aspectele prevăzute în decizie deoarece celelalte aspecte intră în puterea lucrului judecat. Potrivit acestor prevederi, dacă hotărârea primei instanțe a fost desființată numai cu privire la unul dintre inculpați, iar prima instanță investită cu rejudecarea cazuei a efectuat o nouă judecată și cu privire la ceilalți inculpați, pentru care sentința intrase în puterea lucrului judecat prin neexercitarea apelului de către aceștia sau de către procuror, este nelegală.

În ambele cazuri de desființare, totală sau parțială, la limitele rejudecării sau efectul neagravării situației în propriul apel. Excepția de la efectul neagravării situației în propriul apel este situația când hotărârea a fost desființată în apelul procurorului în defavoarea inculpatului, sau în apelul părții vătămate, instanța care rejudecă cauza poate agrava soluția dată de prima instanță.

Concluzii

Prin realizarea acestei lucrări Judecata în căile de atac, după cum s-a putut observa, am abordat într-un mod schematizat căile de atac în procesul penal, alegând a ne focaliza pe ceea ce înseamnă calea de atac ordinară a apelului, singura din această categori potrivit noilor reglementări.

Prin prezenta lucrare am dorit și sper că am reușit să surprind în linii generale, majoritatea aspectelor teoretice ce fac trimitere la căile de atac, în special la calea ordinară de atac a apelului.

În gândirea juridică, încă din cele mai îndepărtate timpuri s-a menținut ideea că în activitatea judecătorească, ca și în orice altă activitate umană, se pot săvârși erori generatoare de nedreptate.

În consecință, de când s-au stabilit regulile procedurale ale unei judecăți în primă instanță s-a simțit nevoia constituirii unor sisteme care să permită continuarea acesteia în alte etape succesive, cu rol de control cunoscute sub denumirea generală de „căi de atac”.

Deși, problematica abordată în lucrarea de față supusă nu este nouă, întrucât în literatura juridică găsim numeroase lucrări despre căile de atac, apreciem că tema aleasă pentru lucrarea de licență este totuși de actualitate având în vedere perspectivele noi care guvernează această problemă.

Mulți participanți la procesele penale desfășurate de către instanțele noastre, au în ultimul timp sentimentul că lucrurile nu funcționează asa cum ar trebui și că interpretarea legii conduce ce cele mai multe ori la soluții contrare, fenomen împărtășit și de mine. Acesta este un motiv suficieint de puternic în explicarea stării de suprîncărcare a instanțelor judecătorești, care nu fac față numărului mare de dosare.

Astfel că prin redactarea lucrării de față am încercat să prezentăm modurile în care nemulțumirile celor care sunt părți într-un proces penal pot fi rezolvate. Sistemul penal român oferă posibilitatea celor care fiind parte într-un proces, și asupra cărora s-a pronunțat o hotărâre care nu este în concordanță cu părerea lor despre aflarea adevărului, să atacea hotărârea pronunțată prin așa numitele căi de atac.

Oricare dintre noi putem fi suspectați de comiterea unei fapte penale, și putem fi implicați într-un proces penal. A fi învinuit de săvârșirea unei fapte penale este o povară destul de mare pentru orice om, indiferent daca este pe drept sau nedrept, deaceea ar fi necorespunzător ca să existe îndoieli asupra vinovăției unei persoane. Îndoieli pot fi eliminate prin posibilitatea oferită de legea penală română de a ataca o hotărâre judecătorească. Această posibilitate este concretizată în ceea ce poartă demnirea de sistemul căilor de atac în procesul penal.

Deoarece scopul procesului penal este aflarea adevărului prin constatarea faptelor care sunt infracțiuni și pedepsirea vinovațiilor, este clar că instanțele vor face tot posibilul pentru atingerea acestui scop, chiar dacă acest lucru presupune o nouă judecată a cauzei, prin atacarea hotărârii judecătorești pronunțată de o primă instanță.

Din punct de vedere al structurii, lucrarea de față cuprinde patru capitole, fiecare fiind structurate în subcapitole, acestea abordând diferite aspecte care au condus la înțelegerea esenței acestei lucrări.

În primul capitol Noțiuni introductive am avut în vedere ceea ce înseamnă efectiv căile de atac, acestea fiind definite ca remedii procesuale. Căile de atac sunt văzute ca o instituție creată în scopul preîntîmpinării și înlăturării erorilor în sfera de realizare a justiției, și reprezintă mijlocele procesuale care permit o nouă examinare a cauzei în care s-au pronunțat una sau mai multe hotărâri judecătorești, în scopul de a le desființa total sau parțial când acestea sunt greșite în fapt sau în drept. Trebuie făcută precizarea că aceste căi de atac pot fi declanșate numai de persoanele care fac parte din diferite raporturi procesuale penale, adică nu orice persoană nemulțunită de înfăptuirea justiției poate avea acces la ele.

De asemenea am dorit a face o ilustrare a acestor căi de atac prin clasificarea lor, stabilind clar care din hotărârile judecătoreși pot fi atacate prin căile de atac ordinare și care pot fi atacate prin căile extraordinare. Un lucru important de specificat este că indiferent de hotărârile judecătorești care pot face obiectul unei judecăți în căile de atac, există întodeauna un control judecătoresc care este exercitate de instanțele competente.

Autonomia fiecărei căi de atac am încercat să o redăm prin comparația acestora, scoțând în evidența elementele distinctive dintre acestea.

După cum s-a putut observa principalul subiect al acestei lucrări a fost apelul penal, demunire generică pentru capitolul doi, intitulat „Apelul penal”. În prezentul capitol am dezbătut așa reguli de trebuies respectate înainte de a proceda la soluționarea propriu-zisă a apelului. Astfel că în acest capitol am fixat cine poate declara apel, care sunt hotărârile ce pot fi supuse apelului, care este termenul legal pentru a accesa această cale de atac, de asemenea am tratat problema repunerii în termenul de apel precum și remunțarea la acesta. Problema unui apel peste termen nu mai este de actualitatea în Noul cod de procedură penală, de aceea ne.am rezumat la a trata această problemă schematic.

Ultimul subcapitol al capitolului 2 cuprinde aspectele legate de declararea apelului, retragerea apelului și renunțarea la acesta.

Prin intermediul aspectelor dezbătute în capitolul 3 al lucrării de față, capitol intitulat „Efectele apelului” , am înțeles că în urma declarării apelului în termenul prevăzut de lege, are loc o continuare a judecării, precum și producerea unor efecte specifice declarării caiilor de atac. Aceste efecte, prevăzute în Noului cod de procedură penala la art. 416-419 sunt: efectul suspensiv, efectul devolutiv, efectul neagravării situației în propriul apel, și efectul extensiv.

Ultimul capitol prezintă desfășurarea judecății în apel, capitol denumit „Judecarea apelului”, specificând că judecata în cale de atac a apelului nu este guvernată de anumite reguli proprii, acesteia fiindu-i valabile reguluile de la judecata în fond daca nu există dispoziții contrare, dupa cum cum este reglementat în art. 420 alin. 11 NCPP.

În prezentul capitol am dorit a prezenta procedura de judecare a apelului, începînd cu măsurile premergătoare ședinței de judecată a apelului, deoarece pentru a putea începe judecata unei căi de atac, este necesar efectuarea unor măsuri prealabile menite a deschide procedura judecății apelului. Unele dintre aceste măsuri sunt în competența instanței a cărei hotărâre este atacată, iar altele sunt de competența instanței de apel.

Ulterior măsurilor premergătoare, urmează desfășurarea judecății apelului, problemă tratat într-un subcapitol al prezentului capitol. Ideea de bază a acestui subcapitol este că judecata în cale de atac a apelului, păstreză în ceea ce privește etapele procesuale, regulile generale ale judecății în prima instanță, desigur păstrându-și propriile particularități.

Deasemenea am stabilit în mod clar care este modul în care instanța de apel deliberează și ia o nouă hotărârea, am specificat în mod clar și care sunt soluțiile pe care aceasta le poate da. În principiu instanța de apel după debibereare, prin hotărârea adoptată poate pronunța conform prevederilor art. 421 NCPP, următoarele două soluții principale: respinge apelul menținând hotărârea atacată, sau admite apelul.

La finalul capitolului 4, am dezbătut conținutul deciziei instanței de apel și cominicarea aceasteia, componența decizie de apel pronunțată de instanța de apel este compusă ca orice altă hotărâre judecătorească din trei părți, și anume: partea introductivă, expunerea și dispozitivul. Deasemenea în cazul rejudecării cauzei și limitele acestia putem reține că procedura de rejudecare a cauzei se face potrivit dispozițiior referitoare la judecata în prima instanță prevăzute în Titlul 2, Capitolele 1 și 2 ale Noului cod de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător în raport cu particularitățile fiecărei cauze. Rejudecarea cauzei nu înseamnă neaparat o nouă desfășurare a activității procesuale, ci de cele mai multe ori, numai efectuarea unora din acele acte specifice acestei activități.

Conchidem prin a spune ca o părere personală că, este în dreptul fiecăruia dintre noi de a avea parte de un proces echitabil în care principiul aflării adevărului să guverneze, chiar dacă pentru pentru îndeplinirea acestuia trebuie să recurgem la așa numitele remedii procesuale.

1. Cursuri.Tratate

Adrian Ștefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual ediția a II-a revizuită si adăugită penal, Ed. ALL BECK, București,2003

Atanasiu Crișu ,Drept procesual penal ,ed a III-a revizuitǎ și actualizatǎ ,Ed. Hamangiu, București ,2011

E. Florian, Dritto procesuale penale, vol. V, ed. a II-a,

Faustin Helie, Traite d’instruction criminelle, vol. VI, ed. a II-a,

G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2001,

G. Stefani, G. Levasseur,B. Bouloc, Procédure pénale, 16e éd., Dalloz, Paris, 1996

G. Mateuțe, Procedură penală. Parte specială., vol. II, Editura Lumina Lex, București,1998

Gh. Nistoreanu, colectiv, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Continent XXI, București, 1994

Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1979

Gr. Theodoru, Drept porcesual penal. Parte generală, Ed. Fundației ’’Chemarea’’, Iași 1996

Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2013

Ion Neagu, Drept procesual penal român, vol. I, Parte generală, Tipografia Universității București, 1979

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Global Lex, București, 2002

Ion Neagu, Tratat de procedura penală. Parte specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997

Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Academiei Române, București, 1988

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Parte specială, vol. II, Editura Paieda, București, 2001

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură panala. Parte specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1999

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Traian Pop, Drept procesul penal, vol. IV, Editura Națională, Cluj 1948

Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Națională, Cluj, 1946

V. Papadopol C. Turianu, Apelul Penal, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994

V. Dongoroz, Curs de drept penal și procedură penală, București, 1946

Victor Cădere, Curs de procedură civilă, Partea I, Cluj, 1947

V. Rămureanu, Competența penală a organelor judicare, Ed. Ștințifiică și Enciclopedică, București, 1982

2. Practică judiciară

C.A București, decizia penală nr. 399/1995, în C.P.P.J. pe anul 1995, Ed. Continent XXI, București, 1996

C.A. București, decizia penală nr. 899/1997, în C.P.P.J. pe anul 1997 cu note de V. Papadopol, Ed. Holding Reporter, București, 1997

C.A. Suceava, decizia penală nr. 258/1999, în B.J., Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, București, 2000

C.A. București, secția a-2-a penală, decizia nr. 725/1997, în C.P.J.P, 1997

C. C.,Decizia nr.190 din 26 februarie 2008,publicata in M. Of.nr. 213 din 20 martie 2008

C.C, dec. nr. 482/2004 M. Of. Nr.1200 din 15 decembrie 2004

C. C., Decizia nr 100 din 9 martie 2004, publicată în M. Of. nr 261 din 24 martie 2004

C. A. București , s. a 2-a penală, decizia nr. 1222/1998 în M. Of.

T. București, secția a 2-a penală,decizia nr. 139/A/1998, în C.P.P.J. pe anii 1994-1998, Ed. All. Beck, 1998

T. București, secția a -2-a penală, decizia nr. 1983/1976, în R.R.D. nr. 7, 1997

T. Galați, decizia penală nr. 356/1970, în R.R.D. nr. 9, 1970,

T. Hunedoara, decizia penală nr. 280/1083, în R.R.D. nr. 7, din 1984

T. Suprem, secția penală, decizia nr. 1010/1986, în C.D. din 1986

T. Suprem, secția penală, decizia nr. 726/1984, în C.D. din 1984

T. Jud. Gorj, decizia penală nr. 643/1974, în R.R.D. nr. 7 din 1975

T. Suprem. secția penală, decizia nr. 1960/1985, în R.R.D. nr. 9 din 1986

T. Jud. Sibiu, decizia penală nr. 55/1989, cu note de B. Diamant, V. Lunceanu, în Dreptul. nr. 1-2, 1990

3. Note în reviste

Gh. Theodru, Efectul devolutiv al recursului si limitele sale, în R.R.D. nr. 2, 1974

Gh. Chivulesc, Principiul non reformation in peius, în reglementare noului Cod de procedură penală, în R.R.D., nr. 12, 1969

Irina Poienaru,Notă, în R.R.D. nr. 1, 1970

I. Neagu, Notă, în R.R.D. nr. 1, 1979

4. Acte normative

Constituția României

Legea nr. 255/2013, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții proceusal penale

Legea nr. 135/2010, privind Codul de procedură penală

Legea nr. 356/2006, pentru modificare și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi

Legea nr. 304/2004, privind orgnizarea judicară

Noul cod de procedură penală și codul anterior, prezentare comparativă, ediție îngrijită și adnotată de Corina Voicu și Andreea Simona Uzlău, Ed. Hamangiu, 2013

Noul cod penal. Noul cod de procedură penală. Legile de executare, Ed. Hamangiu, actualizat în 22 mai 2014

Noul cod civil. Noul cod de procedură civilă, actualizat 24 iaunuarie 2014, Ed. Hamangiu

Abrevieri

alin. – aliniatul

art. – articolul

B.J. – Buletinul Jurisprudenței

C.A. – Curtea de Apel

C.C. – Curtea Constituțională

C.D. – Culegere de decizii

C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

C.P.P.J. – Culegere de practică judiciară penală

Dreptul – revista Dreptul

Ed. – Editura

ed. – ediția

lit. – litera

Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție

M. Of. – Monitorul Oficial

N.C.P.P. – Noul cod de procedură penală

nr. – numărul

op. cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctul

R.R.D. – Revista Română de Drept

T. – Tribunalul

vol. – volumul

. Cursuri.Tratate

Adrian Ștefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual ediția a II-a revizuită si adăugită penal, Ed. ALL BECK, București,2003

Atanasiu Crișu ,Drept procesual penal ,ed a III-a revizuitǎ și actualizatǎ ,Ed. Hamangiu, București ,2011

E. Florian, Dritto procesuale penale, vol. V, ed. a II-a,

Faustin Helie, Traite d’instruction criminelle, vol. VI, ed. a II-a,

G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele, Ed. All Beck, București, 2001,

G. Stefani, G. Levasseur,B. Bouloc, Procédure pénale, 16e éd., Dalloz, Paris, 1996

G. Mateuțe, Procedură penală. Parte specială., vol. II, Editura Lumina Lex, București,1998

Gh. Nistoreanu, colectiv, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Continent XXI, București, 1994

Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1979

Gr. Theodoru, Drept porcesual penal. Parte generală, Ed. Fundației ’’Chemarea’’, Iași 1996

Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2013

Ion Neagu, Drept procesual penal român, vol. I, Parte generală, Tipografia Universității București, 1979

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Global Lex, București, 2002

Ion Neagu, Tratat de procedura penală. Parte specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997

Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Academiei Române, București, 1988

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Parte specială, vol. II, Editura Paieda, București, 2001

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură panala. Parte specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1999

Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Traian Pop, Drept procesul penal, vol. IV, Editura Națională, Cluj 1948

Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Națională, Cluj, 1946

V. Papadopol C. Turianu, Apelul Penal, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994

V. Dongoroz, Curs de drept penal și procedură penală, București, 1946

Victor Cădere, Curs de procedură civilă, Partea I, Cluj, 1947

V. Rămureanu, Competența penală a organelor judicare, Ed. Ștințifiică și Enciclopedică, București, 1982

2. Practică judiciară

C.A București, decizia penală nr. 399/1995, în C.P.P.J. pe anul 1995, Ed. Continent XXI, București, 1996

C.A. București, decizia penală nr. 899/1997, în C.P.P.J. pe anul 1997 cu note de V. Papadopol, Ed. Holding Reporter, București, 1997

C.A. Suceava, decizia penală nr. 258/1999, în B.J., Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, București, 2000

C.A. București, secția a-2-a penală, decizia nr. 725/1997, în C.P.J.P, 1997

C. C.,Decizia nr.190 din 26 februarie 2008,publicata in M. Of.nr. 213 din 20 martie 2008

C.C, dec. nr. 482/2004 M. Of. Nr.1200 din 15 decembrie 2004

C. C., Decizia nr 100 din 9 martie 2004, publicată în M. Of. nr 261 din 24 martie 2004

C. A. București , s. a 2-a penală, decizia nr. 1222/1998 în M. Of.

T. București, secția a 2-a penală,decizia nr. 139/A/1998, în C.P.P.J. pe anii 1994-1998, Ed. All. Beck, 1998

T. București, secția a -2-a penală, decizia nr. 1983/1976, în R.R.D. nr. 7, 1997

T. Galați, decizia penală nr. 356/1970, în R.R.D. nr. 9, 1970,

T. Hunedoara, decizia penală nr. 280/1083, în R.R.D. nr. 7, din 1984

T. Suprem, secția penală, decizia nr. 1010/1986, în C.D. din 1986

T. Suprem, secția penală, decizia nr. 726/1984, în C.D. din 1984

T. Jud. Gorj, decizia penală nr. 643/1974, în R.R.D. nr. 7 din 1975

T. Suprem. secția penală, decizia nr. 1960/1985, în R.R.D. nr. 9 din 1986

T. Jud. Sibiu, decizia penală nr. 55/1989, cu note de B. Diamant, V. Lunceanu, în Dreptul. nr. 1-2, 1990

3. Note în reviste

Gh. Theodru, Efectul devolutiv al recursului si limitele sale, în R.R.D. nr. 2, 1974

Gh. Chivulesc, Principiul non reformation in peius, în reglementare noului Cod de procedură penală, în R.R.D., nr. 12, 1969

Irina Poienaru,Notă, în R.R.D. nr. 1, 1970

I. Neagu, Notă, în R.R.D. nr. 1, 1979

4. Acte normative

Constituția României

Legea nr. 255/2013, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții proceusal penale

Legea nr. 135/2010, privind Codul de procedură penală

Legea nr. 356/2006, pentru modificare și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi

Legea nr. 304/2004, privind orgnizarea judicară

Noul cod de procedură penală și codul anterior, prezentare comparativă, ediție îngrijită și adnotată de Corina Voicu și Andreea Simona Uzlău, Ed. Hamangiu, 2013

Noul cod penal. Noul cod de procedură penală. Legile de executare, Ed. Hamangiu, actualizat în 22 mai 2014

Noul cod civil. Noul cod de procedură civilă, actualizat 24 iaunuarie 2014, Ed. Hamangiu