Judecata Dispozitii Generale. Apecte Teoretice Si Practice

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNE, LIMITELE FAZEI DE JUDECATĂ ȘI PRINCIPIILE JUDECĂȚII

Secțiunea I. Noțiune

Secțiunea a II-a. Limitele fazei de judecată

Secțiunea a III-a. Principiile fazei de judecată

§1. Publicitatea

§2. Nemijlocirea

§3. Oralitatea

§4. Contradictorialitatea

CAPITOLUL AL II-LEA. REGLEMENTĂRI GENERALE PRIVIND JUDECATA

Secțiunea I. Rolul instanței de judecată

Secțiunea a II-a. Locul unde se desfășoară judecata

Secțiunea a III-a. Citarea părților și a altor persoane

Secțiunea a IV-a. Compunerea instanței de judecată

Secțiunea a V-a. Participanții la ședința de judecată și drepturile acestora. Asigurarea apărării

Secțiunea a VI-a. Atribuțiile președintelui completului de judecată

Secțiunea a VII-a. Constatarea infracțiunilor de audiență

Secțiunea a VII-a. Suspendarea judecății

CAPITOLUL AL III-LEA. DELIBERAREA ȘI REDACTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI

Secțiunea I. Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârilor

Secțiunea a II-a. Noțiunea și felul hotărârilor judecătorești

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

 Lucrarea de față iși propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătura cu descrierea, analiza și delimitarea judecății, având rolul de a furniza studenților din cadrul facultăților de drept, informații privind activitatea desfășurată pe parcursul judecății, cât și de identificare a unor considerații, principii sau dispoziții generale necesare în vederea înțelegerii profunde a materiei de drept procesual penal. Trecerea repetată și sistematică prin această lucrare permite oricărui student obținerea unei ridicate performanțe și îi asigură un avantaj considerabil.

Conținutul lucrării prezintă problematica judecății, care prin natura sau conținutul ei străbate diverse ramuri de drept, mai multe discipline, respectiv: dreptul penal, dreptul procesual administrativ, chiar și dreptul civil.

Procesul penal  este procedura prin care poate fi realizat dreptul penal. Asemenea dreptului penal care ocrotește diverse valori ale societății, dreptul procesual penal intervine de fiecare dată pentru realizarea justiției în orice situație când se atentează la viața persoanei, la proprietatea ei sau a statului, la drepturile politice ș.a. În continuare propun analiza unor aspecte mai importante ce vizează legătura dintre procesul penal și ramurile de drept ce interacționează mai frecvent in procesul înfăpturii justiției penale.

“Dreptul procesual penal și dreptul penal: legătura dintre dreptul procesual penal și dreptul penal este evidentă datorită structurii și metodelor de realizare a acestor ramuri de drept. Dreptul este ramură ce stabilește  valorile sociale care necesita a fi protejate de normele juridice penale. Prin natura sa dreptul penal este dreptul material care poate să-și atingă  scopurile doar prin existența și aplicabilitatea dreptului procesual penal. Dreptul penal și-ar pierde utilitatea existenței dacă aplicarea și realizarea lui ar fi lăsate în seama unei implementări diferite de către diferiți subiecți de drept. Astfel, procesul penal este ramura de drept ce propune formele și metodele unice, imperative de înfăptuire a justiției penale.”

În literatura de specialitate legătura inseparabilă a dreptului procesual penal cu dreptul penal este apreciată astfel: „ Dreptul penal fără procedura penală este un cuțit fără mâner, iar procedura fără drept penal este un mâner fără tăiș”.

Dreptul procesual penal și dreptul procesual administrativ: procesul unic de realizare a justiției condiționează existența organelor unice de înfăptuire atât a justiției penale, conform procesului penal, cât și a justiției civile în cazul procesului civil. În instanțele judecătorești de prim nivel judecătorii examinează cauzele penale și civile ca reprezentanți plenipotențiali ai statului în domeniul înfăptuirii justiției. Atât procedura penală, cât și procedura civilă sunt ghidate de principii generale comune (principiul legalității, al accesului liber la justiție, al egalității părților, al imparțialității judecătorului și garantarea apărării intereselor proprii).

Distincția este dictată de ramurile de drept material (drept penal, drept civil), care constituie temeiul juridic al intervenirii ramurilor de drept procesual.

În procedura penală este admisă, prin lege, instituția acțiunii civile care poate aduce în procedura penală elemente și principii ale procedurii civile, astfel realizându-se o interacțiune care avantajează părțile implicate într-un proces penal, cărora le este soluționat și litigiul civil conex cu fapta infracțională care l-a provocat, cu toate aceste tangențe, dreptul procesual penal și dreptul procesual civil rămân a fi doua ramuri distincte de drept, care se manifestă prin multiple deosebiri în plan instituțional, conceptual, organizatoric și structural.

Dreptul procesual penal dreptul administrativ: aceste ramuri de drept cunosc o legătură strânsă mai ales prin procedura asemănătoare de judecare a cauzelor. Dreptul administrativ cuprinde, în  cercul de subiecți al ramurii sale, organe cu atribuții și în procedură penală ( de ex. Poliția, departamentul vamal etc. ). Pe parcursul procesului penal ofițerii de urmărire penală  desfășoară activitate de urmărire penală reglementată de Codul de procedură penală. În cazul investigării unor cauze penale nu se exclud situațiile de recalificare a faptei pretinse a fi penală în una administrativă, prin aplicarea sancțiunii conform Codului cu privire la contravențiile administrative, fiind utile și admisibile acțiunile realizate și probele administrate conform procedurii penale.

Dreptul procesual penal cunoaște o interacțiune cu toate ramurile de drept. O infracțiune savârșită împotriva unui obiect ocrotit de lege penală și care este, de asemenea, obiect de reglementare a altei ramuri de drept, indesolubil se combină si dreptul procesual penal care ține cont de specificul reglementării și oferă mijloace necesare descoperirii infracțiunii cu respectarea normelor juridice din alte ramuri de drept.

Procesul penal reprezintă o activitate specifică reglementată de lege, desfășurată  de organele de urmărire penală, de organele procuraturii și de instanțele judecătorești în domeniul justiției penale cu participarea părților în proces și a altor subiecți, în scopul constatării și descoperirii infracțiunilor, tragerii la răspundere și pedepsirii persoanelor vinovate de săvîrșirea lor, asigurării condițiilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvîrșirea infracțiunii.

Ordinea procesuală, limitele și modalitățile activității organelor judiciare, precum și a altor subiecți participanți în proces sînt reglementate detaliat de legea procesual penală.

Activitatea procesual penală se desfășoară pe etape ce derulează în următoarea succesiune: pornirea urmăririi penale, desfășurarea și terminarea urmăririi penale, trimiterea cauzei în judecată, judecarea și rezolvarea cauzei penale, punerea în executare a sentinței sau a altor hotărîri judecătorești definitive.

Scopul procesului penal este direcționat spre:

– apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, a societății și statului împotriva fenomenului criminalității;

– constatarea și descoperirea tuturor infracțiunilor săvîrșite;

– prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni;

– aplicarea legii procesual penale în așa mod ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată decît în baza unei sentințe a instanței de judecată și în strictă conformitate cu legea;

– protejarea persoanei și a societății de  faptele ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere din organele de urmărire penală, procuratură și instanțele judecătorești în activitatea lor legată de urmărirea penală, judecarea cauzelor penale, cercetarea infracțiunilor săvîrșite sau aflate la etapa de tentativă;

– desfășurarea procesului penal în așa mod încît nici o persoană fizică sau juridică să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată, temeiul juridic constituindu-l în exclusivitate fapta prejudiciabilă săvîrșită;

– efectuarea urmării penale și judecarea cauzelor penale astfel ca nici o persoană să nu fie supusă nelegitim, neîntemeiat, în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de constrîngere;

– asigurarea condițiilor pentru repararea, deplină sau parțială, a prejudiciului cauzat părții vătămate prin săvîrșirea infracțiunii;

– reabilitarea-restabilirea în drepturile încălcate nelegitim a persoanei nevinovate trase la răspundere penală, condamnate sau supuse neîntemeiat   măsurilor procesuale de constrîngere.

CAPITOLUL I. NOȚIUNE, LIMITELE FAZEI DE JUDECATĂ ȘI PRINCIPIILE JUDECĂȚII

Secțiunea I. Noțiune

Judecata, ca etapă distinctă a procesului penal, este considerată în literatura de specialitate ca fiind faza centrală și cea mai importantă, având drept obiect soluționarea definitivă a cauzei penale.

Judecata este cea de-a treia fază a procesului penal în care, pe baza unui material probator preconstituit și verificat în procedura de cameră preliminară și, în subsidiar, completat de către instanța de judecată prin activitatea sa nemijlocită, persoana trimisă în judecată este trasă sau nu la răspundere penală.

Apreciez că judecata constituie activitatea principală a procesului penal, deoarece numai pe baza celor discutate și probate în ședința de judecată se poate întemeia convingerea judecătorilor asupra vinovăției sau nevinovăției inculpaților, convingere care apoi va fi concretizată în soluția pronunțată prin hotărârea judecatorească.

În sens restrâns, noțiunea de „judecată” desemnează operațiunea de logică juridică și practică prin care completul de judecată sau un organ jurisdicțional soluționează cauza penală cu care a fost învestit, ca urmare a sesizării sale în condițiile legii.

În sens larg, prin judecată se ințelege cea de-a treia fază a procesului, alcătuită dintr-un ansamblu de activitați desfășurate, în principal, de instanța de judecată, cu participarea activă a procurorului și a părților asistate de către apărători, având drept finalitate aflarea adevărului cu privire la fapta și inculpatul cu care instanța a fost sesizată.

Necesitatea fazei de judecată a procesului penal derivă din prevederile art. 126 alin.(1) din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Obiectul judecății îl reprezintă soluționarea definitivă a cauzei, împrejurare care atribuie judecății semnificația de fază dominantă a procesului penal.Cu prilejul judecății are loc examinarea și verificarea întregii urmăriri penale.Judecarea are loc în cadrul unui sistem dispus în scară, fiecare treaptă desfășurându-se în fața unor instanțe de grade diferite.

În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie sancționată potrivit legii penale, urmărirea penală are un caracter preliminar și pregătitor, de a crea condițiile necesare ca instanța judecătorească, prin activitatea procesual penală de judecată, să aplice sancțiunile prevăzute de legea penală inculpaților găsiți vinovați de săvârșirea de infracțiuni.

In cadrul procesului penal, judecata are un caracter necesar indispensabil pentru aplicarea sancțiunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârșit infracțiuni.

În cursul judecății se stabilește de către instanța de judecată, cu caracter definitiv, vinovăția inculpatului și i se aplică pedeapsa și alte măsuri penale. Hotărârea definitivă a instanței de judecată prin care este condamnat inculpatul înlătură prezumția de nevinovăție și o înlocuiește cu o convingere deplină de vinovăție care, împreună cu sancțiunea aplicată, au putere de lege, fiind opozabile tuturor. Judecata este considerată faza principală a procesului penal, situându-se între urmărirea penală, care pregătește judecata, și faza de executare a hotărârilor penale, prin care se aduce la îndeplinire ceea ce a hotărât instanța judecătorească.

Judecata are două funcții judiciare:

a)funcția judiciară principală este cea a judecării propriu-zise a cauzei, în complet legal constituit;

b)funcția judiciară subsidiară/secundară este cea de dispoziție asupra drepturilor si libertăților fundamentale, întrucât, în cursul judecății, instanța de judecată se pronunță și asupra măsurilor de prevenție sau măsurilor asiguratorii.

Secțiunea a II-a. Limitele fazei de judecată

Limita inițială a fazei de judecată este determinată de încheierea sau decizia de începere a judecății (spre exemplu, dacă judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală sau exclude una ori mai multe probe administrate, se pronunță o încheiere, prin care se dispune începerea judecății; atunci când judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet pentru oricare dintre motivele prevăzute de art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar în urma contestației judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară admite contestația, desființează încheierea atacată și dispune, prin decizie, începerea judecății).

Instanța, în cazul acesta, este sesizată, ca act principal de sesizare, prin rechizitoriul întocmit de procuror, încheierea sau decizia de începere a judecății reprezentând actul subsidiar de sesizare, dar în același timp o condiție sine qua non pentru trecerea în a treia fază a procesului penal.

În condițiile în care obiectul judecății este stabilit ÎN RECHIZITORIU, dar în lipsa încheierii judecătorului de cameră preliminară nu se poate începe judecata, trebuie să apreciez că, în prezent, pentru începerea judecății sunt necesare două acte de dispoziție: rechizitoriul, prin care procurorul dispune trimiterea în judecată, și încheierea/decizia pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, de începere a judecații, care, pe de o parte, validează rechizitoriul, iar, pe de altă parte, poate să excludă anumite acte sau probe ale urmăririi penale si poate să limiteze, într-o anumită măsură, obiectul judecății.

Instanța poate fi sesizată, în prezent, fie prin aceste două acte (rechizitoriu si încheiere/decizie de începere a judecății), fie prin acordul de recunoaștere a vinovăției, caz în care lipsește procedura de cameră preliminară și vorbim despre o sesizare directă a instanței de judecată cu acordul de recunoaștere a vinovăției.

Limita finală a fazei de judecată este reprezentată de hotărârea definitivă, prin care se rezolvă fondul cauzei. Precizez că există și hotărâri definitive care nu rezolvă fondul cauzei, cum ar fi hotărârea de dezinvestire în cazul declinării de competență.

Cu titlu de excepție, această limită finală poate fi depășită în cazul exercitării căilor extraordinare de atac (recurs în casație, contestație în anulare și revizuire).

Secțiunea a III-a. Principiile fazei de judecată

Dacă în cursul urmăririi penale este reglementată doar parțial lipsa de publicitate, celelalte trasături nemaigăsindu-și locul în actuala reglementare, în cursul judecății asistăm, ca și în vechea reglementare, la enunțarea expresă a celor patru principii, și anume:

-publicitatea;

-nemijlocirea;

-contradictorialitatea;

-oralitatea.

Toate aceste principii reprezintă caractere ale ședinței de judecată și, față de această precizare, apreciez că regulile înscrise în dispozițiile legale cu caracter special, cum ar fi repartizarea aleatorie a dosarelor, nu reprezintă principii ale fazei de judecată, ci sunt doar dispoziții care disciplinează modul de desfășurare a procesului penal.

§1. Publicitatea

Publicitatea consacră dreptul oricărei persoane de a participa la ședința de judecată. În actuala reglementare, de la acest drept au fost enuntațe expres două excepții, și anume: este interzisă participarea la judecată a persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani și a persoanelor înarmate (art. 352 alin. (2) din Codul de procedură penală).

Încălcarea dispozițiilor relative la publicitatea ședințelor de judecată se sancționează cu nulitatea absolută care poate fi invocată din oficiu sau la cerere, în orice stare a procesului penal (art. 281 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, pentru a se realiza publicitatea unei proceduri, este necesar ca publicul să fie informat despre data și locul ședinței de judecată și să aibă un acces facil la aceasta. A ține o ședință de judecată în circumstanțe în care marele public nu poate participa (în cauza de față ședința desfășurându-se în localul unui penitenciar) constituie un obstacol grav pentru realizarea unei publicități reale, iar statul are obligația ca, în astfel de circumstanțe, să ia măsurile necesare pentru a asigura o informare și un acces efectiv al presei și al publicului.

În ceea ce privește interdicția de a participa la judecată impusă persoanelor mai sus-menționate, precizez că, și în această situație, se poate vorbi de existența unor excepții, astfel că pot participa la ședința de judecată minorii care au calitatea de părți sau martori, precum și persoanele înarmate care asigură paza persoanelor aflate în stare de deținere sau cele care asigură securitatea ședinței de judecată (art. 352 alin. (2) din Codul de procedură penală).

Publicitatea nu este încălcată dacă instanța limitează accesul publicului în sala în care se desfășoară ședința de judecată, în funcție de mărimea sălii de judecată. În actuala reglementare constatăm existența unor detalii în ceea ce privește limitarea publicității ședinței de judecată și asistăm la o explicație detaliată a dreptului persoanelor participante la ședință de a realiza înregistrări sau fotografii, astfel încât nu este considerată o încălcare a principiului publicității ședinței de judecată nici limitarea accesului persoanelor în sala de ședință, pentru asigurarea solemnității ședinței, iar publicitatea ședinței de judecată nu este echivalentă nici cu dreptul oricărei persoane de a cunoaște conținutul dosarului cauzei.

Pentru ca un terț să ia cunoștință de conținutul dosarului, se aplică dispozițiile Legii nr. 544/2001, luarea la cunoștință presupunând formularea unei cereri prealabile în acest sens (art. 352 alin. (10) din Codul de procedură penală). Potrivit dispozițiilor art. 352 alin. (7) din Codul de procedură penală, părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului.

Cu aspect de noutate, actuala reglementare menționează că, în cazul informațiilor clasificate, atunci când acestea sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului (art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală), iar dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză (art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală).

Totodată, în actuala reglementare este prevăzut expres dreptul instanței de judecată de a interzice publicarea de texte, imagini, desene sau fotografii de natură a dezvălui identitatea persoanei vatămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, precum și a martorilor, în condițiile în care s-ar aduce atingere vieții intime a acestora, astfel încât singura situație în care instanța nu poate limita folosirea mijloacelor sus-menționate este cea cu privire la inculpat (art. 352 alin. (9) raportat la art. 352 alin. (3) sau (4) din Codul de procedură penală).

Excepții de la publicitatea ședinței de judecată întâlnim în două ipoteze:

1)Ședința poate fi declarată nepublică de către instanță, la cererea părților, a procurorului sau din oficiu, în cazul în care judecata în ședință publică ar aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității, vieții intime a persoanei sau intereselor minorilor ori ale justiției (art. 352 alin. (3) din Codul de procedură penală).

Totodată, instanța, la cererea părților, a procurorului sau a persoanei vătămate, poate să declare ședința nepublică, în cazul în care audierea unui martor în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații (art. 352 alin. (4) teza a II-a din Codul de procedură penală).

O chestiune cu aspect de noutate este reprezentată de posibilitatea instanței de a declara ședința nepublică la cererea martorilor, pentru sedința de judecată în care este ascultat respectivul martor, dacă, prin informațiile relevate, s-ar putea aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale (art. 352 alin. (4) teza I din Codul de procedură penală).

2)Situațiile reglementate expres de lege în care judecata se desfășoară obligatoriu în ședință nepublică:

a)ședințele de judecată desfășurate în camera de consiliu, de această dată legiuitorul precizând că ședința din camera de consiliu este nepublică (art. 352 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală);

Soluționarea propunerii de luare sau de prelungire a arestării preventive în ședință publică, iar nu în camera de consiliu, așa cum prevede art. 203 alin. (5) din Codul de procedură penală, nu atrage nulitatea absolută a hotărârii conform dispozițiilor art. 281 din Codul de procedură penală, întrucât aceste dispoziții sancționează cu nulitatea absolută numai nerespectarea dispozițiilor referitoare la publicitatea ședinței de judecată.

b)ședințe în cauzele cu inculpați minori;

Potrivit art. 509 alin. (2) din Codul de procedură penală, ședința în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică, această derogare fiind instituită de legiuitor tocmai pentru a sublinia regimul deosebit de strict de reglementare a instituției minorității din punct de vedere procesual penal.

În cazul în care în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii sunt minori și alții majori, și nu se poate dispune disjungerea, se va aplica procedura obișnuită (art. 510 alin. (1) din Codul de procedură penală). În aceste condiții, dacă judecata se va desfășura în ședință nepublică, va interveni nulitatea absolută a hotărârii, fiind incălcate dispozițiile relative la publicitatea ședinței de judecată.

c)ședințele în cauzele care au ca obiect infracțiunile de trafic de minori și de pornografie infantilă (art. 24 din Legea nr. 678/2001).

Procedura declarării și judecării în ședință nepublică presupune următoarele reguli: ședința este declarată nepublică, potrivit precizărilor sus-menționate, la cererea procurorului, a părților, a persoanei vătămate, a martorului ori din oficiu; ședința se poate desfășura în mod nepublic pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei; declararea ședinței nepublice se face în ședință publică, după ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate, reprezentanților acestora, avocaților și altor persoane a căror prezență este autorizată de instanță (art. 352 alin. (6) din Codul de procedură penală); președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului (art. 352 alin. (8) din Codul de procedură penală).

§2. Nemijlocirea

Nemijlocirea a fost definită drep obligația instanței de judecată de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale și procedurale care dau conținut ședinței de judecată.

În faza de judecată se administrează probe cu privire la latura penală a cauzei, la cererea procurorului, a inculpatului sau a persoanei vătămate. În această situație se administreză probe numai în subsidiar, din oficiu, de către instanță. Aceasta nu înseamnă o încălcare a principiului nemijlocirii, pentru că acele probe care sunt solicitate de către participanții la judecată și admise de către instanța de judecată se administrează cu respectarea principiului nemijlocirii. Spre exemplu, dacă în cursul urmăririi penale au fost audiați 5 martori, iar procurorul, în cursul judecății, solicită audierea acestora, instanța nu se poate limita doar la a-i întreba și a constata că ei își mențin declarațiile date în cursul urmăririi penale, ci proba trebuie să fie administrată, cu respectarea principiului nemijlocirii.

Toate actele procesuale și procedurale trebuie să se efectueze în fața completului de judecată, în mod direct. Judecătorii care fac parte din completul de judecată trebuie să ia contact direct cu probele administrate.

Nemijlocirea este asigurată prin unicitatea și continuitatea completului de judecată pe tot parcursul judecării cauzei. Până la începerea dezbaterilor este posibilă schimbarea completului de judecată fără o consecință asupra continuării judecății. După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului presupune reluarea de la început a acestora, conform dispozițiilor art. 354 alin. (3) și a dispozițiilor art. 392 alin. (1) din Codul de procedură penală, în care se arată că la deliberare iau parte doar membrii completului de judecatăîn fața căruia a avut loc dezbaterea, întrucât judecătorii care participă la deliberare trebuie ca, în mod nemijlocit, să fi asistat la dezbateri pentru a ține seama, în soluția pe care o dau, atât de ceea ce s-a consemnat pe parcursul ședinței de judecată, cât și de ceea ce s-a discutat în etapa dezbaterilor judecătorești.

Regula nemijlocirii judecării cauzelor penaleeste consacrată și în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cu care activitatea de judecată se desfășoara cu respectarea principiului continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate potrivit căreia sancțiunea care intervine în cazul nerespectării dispozițiilor art. 354 alin. (2) din Codul de procedură penală (potrivit cărora completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei, iar când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor) nu este nulitatea absolută, întrucât aceste dispoziții nu pot fi asimilate celor referitoare la compunerea instanței. Explicația autorului acestei opinii, cu care suntem întru cu totul de acord, este aceea că soluția reiese din interpretarea dispozițiilor art. 426 alin. (1) lit. c) și d) din Codul de procedură penală, care reglementează distinct trei cazuri de contestație în anulare: când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, respectiv când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate. Dintre acestea trei, unul se sancționeaza cu nulitatea absolută (greșita compunere a instanței), potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, iar celelalte două cu nulitatea relativă. Cu toate acestea, în cele două cazuri vorbim totuși de o nulitate relativă specială, întrucât vătămarea nu trebuie dovedită, fiind evidentă și apreciată ca atare a priori prin lege.

§3. Oralitatea

Prin natura sa specifică, rezultată din coroborarea dispozițiilor legale, oralitatea reprezintă o garanție a judecății, deoarece dă posibilitatea tuturor participanților în cauza penală să formuleze cereri oral, să invoce excepții prin care, pe de o parte, iși valorifică drepturile procesuale, dar, pe de altă parte, iși justifică și poziția lor procesuală.

Oralitatea nu este numai modalitatea prin care se realizează activitatea de judecată și nici mijlocul -viul grai- prin care participanții la judecată comunică între ei, ci reprezintă un întreg concept, un veritabil principiu al procesului penal, întrucât incidența sa nu survine doar în etapa judecății, ci viul grai este mijloc de comunicare și în faza de urmărire penală, dar și în cea de executare a hotărârilor penale, ca etape ale procesului penal.

Oralitatea nu trebuie înțeleasă în mod restrictiv, doar ca modalitate de desfășurare a activității de judecată, ci trebuie raportată la consecințele juridice pe care le presupune, aceasta permițând instanței să dea valențe juridice și aspectelor care nu au fost consemnate în scris, dar care au fost constate direct de catre aceasta (chiar dacă nu se face mențiune în caietul grefierului și nici măcar nu sunt înregistrate prin mijloacele tehinice folosite), cum ar fi atitudinea inculpatului manifestată în timpul ședinței prin gesturi neconforme, exprimări ireverențioase, care poate fi cuantificată jurudic și exprimată în individualizarea pedepsei, alegerea modalității de executare etc.

Astfel, întreaga activitate procesuală desfășurată în faza de judecată se realizează prin viu grai. În scop probator și ca o garanție a echității procesuale, activitățiile de judecată desfășurate oral se consemnează în scris (notele luate de grefier cu privire la desfășurarea procesului, potrivit art. 369 alin.(2) din Codul de procedură penală), iar desfășurarea ședinței de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio (art. 369 alin. (1) din Codul de procedură penală) etc.

§4. Contradictorialitatea

Această trăsătură a judecații reprezintă una dintre garanțiile implicite ale desfășurării unui proces echitabil, în jurisprudența C.E.D.O. statuându-se că drptul la o procedură contradictorie implică, în esență, posibitatea pentru părțile unui proces penal de a lua cunoștință și de a discuta toate piesele (în sens larg) și observațiile prezentate instanței.

Potrivit dispozițiilor art. 351 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanța este obligată să pună in discuție cererile procurorului, ale părților sau ale celorlalți subiecți procesuali și excepțiile ridicate de aceștia sau din oficiu.

Probele administrate în faza de judecată sunt supuse discuției participanților la ședință (părți, persoană vătămată, procuror, instanță), evidențiindu-se pozițiile procesuale diferite ale celor angajați în proces.

Contradictorialitatea se manifestă în etapa cercetării judecătorești (spre exemplu, la audierea unui martor pot pune întrebări procurorul, toate părțile, persoana vătămată, iar nu numai cel care l-a propus), precum și în etapa dezbaterilor (principiul contradictorialității se aplică pe deplin, întrucât în această etapă, prin punerea în discuție a probelor, părțile cu interese contrare se combat reciproc, realizându-se distinția între cele două funcții procesuale opuse -acuzarea și apărarea).

Astfel, contradictorialitatea reprezintă nu numai condiția, ci și premisa unei alte garanții implicite a dreptului la un proces echitabil -egalitatea la arme-, care, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., presupune tratamentul egal al subiecților care exercită cele două funcții antagonice, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă.

Nerespectarea principiului contradictorialității reprezintă o incălcare la dreptul la apărare. Ca urmare a acestui principiu, toate aspectele deduse judecății pot fi discutate în contradictoriu, fiecare parte exăunându-și opinia de pe poziția procesuală pe care o ocupă în cadrul procesului penal, în conformitate cu interesele lor. Martorilor, spre exemplu, le pot pune întrebări toate părțile, și nu numai acelea care i-au propus, iar probele invocate în acuzare pot fi combătute cu probe în apărare, ce pot fi administrate de părți personal sau prin reprezentanții lor.

CAPITOLUL AL II-LEA. REGLEMENTĂRI GENERALE PRIVIND JUDECATA

Dispozițiile cuprinse în art. 349-370 din Codul de procedură penală, referitoare la îndatoririle instanței de judecată sau ale președintelui de complet, la activitatea acestor subiecți nu au natura unor principii, ci reprezintă regulile generale după care se desfășoară orice judecată, ele fiind aplicabile indiferent de tipul judecații (în primă instanță, în apel sau în căile extraordinare de atac) sau de gradul instanței (judecătorie, tribunal, curte de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție). În cazul în care dispozițiile speciale care reglementează un anumit tip de judecată sunt insuficiente, ele se completează cu aceste reguli generale.

Secțiunea I. Rolul instanței de judecată

Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei, în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii (art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală).

Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă incupatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață (art. 349 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Secțiunea a II-a. Locul unde se desfășoară judecata

Cu privire la locul unde se desfășoară judecata, precizez că aceasta se desfășoară la sediul instanței (art. 350 alin. (1) din Codul de procedură penală). Cu titlu de excepție, potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru motive temeinice, instanța poate dispune ca judecata să se desfășoare în alt loc (la locul săvârșirii faptei, la domiciliul unui martor, dacă acesta nu se poate deplasa, etc.).

Dispozițiile art. 350 alin. (1) din Codul de procedură penală consacră regula conform căreia judecata se desfășoară l a sediul instanței de judecată. Reglementarea își găsește justificarea în necesitatea de a avea o legătură permanentă intre activitatea pe care o desfășoară instanța de judecată și interesul manifestat de opinia publică în ceea ce privește modul de soluționare a cauzelor penale, dar și de faptul că sediul instanței de judecată, ca loc de desfășurare a judecății, este un spațiu propice, ce asigură respectarea normelor de drept referitoare la solemnitatea ședinței de judecată.

În ceea ce privește excepția statuată de dispozițiile art. 350 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul că instanța poate să dispună ca judecata să se desfășoare și în alt loc decât la sediul ei, consider că judecata se poate desfășura și la locul unde săvârșirea faptei penale a avut un deosebit impact social și unde se apreciază că soluționarea cauzei penale prin judecată trebuie să producă cel puțin o rezonanță egală.

Secțiunea a III-a. Citarea părților și a altor persoane

Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este legal îndeplinită. Înfățișarea persoanei vătămate sau a părții în instanță, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice negalitate survenită în procedura de citare (art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală).

Doar negalitățile derivând din nerespectarea dispozițiilor generale privind citarea (art. 257-267) pot fi acoperite prin prezența persoanei vătămate sau a părții în instanță în condițiile art. 353 din Codul de procedură penală. Pentru nelegalitățile care derivă din nerespectarea dispozițiilor speciale referitoare la citarea inculpatului la judecată, ele nu pot fi acoperite doar prin înfățișarea acestuia, personal sau prin reprezentant, întrucât aceste dispoziții garantează și exercitarea altor drepturi procesuale, cum ar fi dreptul la apărare.

Cum judecata nu se realizează la un singur termen, principiul operativității a determinat adaptarea regulii citării parților pentru fiecare termen la nevoia de a asigura simplificarea activității judiciare. Excepția de la regula citării părților pentru fiecare termen s-a materalizat în instituția termenului în cunoștință, care, odată primit, înlătură obligarea citării pentru următoarele termene, chiar dacă partea ar lipsi la vreunul dintre acestea.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 353 alin. (2), termenul în cunoștință este primit de:

– partea sau alt subiect procesual principal prezent la un termen personal, prin reprezentant sau prin apărător ales;

– partea sau alt subiect procesual principal căruia i s-a înmânat în mod legal citația, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței.

În cazul în care, după ce inculpatul a luat termenul în cunoștință, instanța își declină competența, prevederile art. 353 alin. (2) din Codul de procedură penală (potrivit cărora partea prezentă la un termen nu mai este citată pentru termenele următoare, chiar dacă ar lipsi la unul dintre aceste termene) nu se mai aplică. Prin urmare , instanța învestită după declinarea de competență are obligația de a cita pe inculpat, iar în cazul în care persoana condamnată definitiv nu a fost citată și a fost judecată în lipsă, poate cere redeschiderea procesului penal, în temeiul art. 466-470 din Codul de procedură penală.

Pentru primul termen de judecată, persoana vătămată se citează cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începeea cercetării judecătorești (art. 353 alin. (3) din Codul de procedură penală).

Dacă partea civilă, persoană juridică al cărei sediu nu este identificat, a fost reprezentată în cursul urmăririi penale și al judecății în primă instanță pe baza unei procuri speciale, o astfel de procură nefiind depusă la dosar pentru judecata în apel, citarea părții civile se va realiza potrivit dispozițiilor art. 259 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin afișare la sediul organului judiciar, adică la sediul instanței.

Nerespectarea persoanei vătămate sau a părților citate nu împiedică judecarea cauzei. Totuși, când instanța consideră că este necesară prezența uneia dintre părțile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea ei, amânând în acest scop judecata.

Citarea este obligatorie pentru următoarele persoane: militarii și deținuții sunt citați la fiecare termen (art. 353 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală), persoana vătămată sau părțile sunt citate obligatoriu când, în urma deliberării, instanța a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, în condițiile art. 395 din Codul de procedură penală; când la termenul la care partea lipsește, i se agravează situația în proces; când instanța preschimbă primul termen sau termenul în cunoștință din cauza intervenirii unor motive obiective care împiedică desfăsurarea activității de judecată la termenul fixat ori în vederea soluționării cu celeritate a cauzei (art.353 alin. (10) din Codul de procedură penală); când a fost schimbat cursul firesc al procesului, în sensul că judecata se desfășoară într-un alt loc decât cel cunoscut de persoana vătămată sau de parte (potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (2) din Codul de procedură penală) ori cauza a fost trecută la o altă instanță, ca urmare a soluționării unui conflict de competență sau a unei cereri de strămutare.

Pe tot parcursul judecății, persoana vătămată și părțile pot solicita, oral sau în scris, ca judecata să se desfășoare în lipsă, în acest caz nemaifiind citate pentru termenele următoare (art. 353 alin. (6) din Codul de procedură penală).

Potrivit dispozițiilor art. 353 alin. (7) din Codul de procedură penală, dacă judecata se amână, părțile și celelalte persoane prezente iau cunoștință de noul termen de judecată și nu mai sunt citate, însă au dreptul să solicite instanței să le înmâneze citații care să le servească drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen (art. 353 alin. (8) din Codul de procedură penală).

Secțiunea a IV-a. Compunerea instanței de judecată

Soluționarea cauzei penale se realizează de instanța de judecată în complet legal constituit.

Celelalte activități care trebuie efectuate în această fază, dar care nu se circumsriu judecății propriu-zise, nu se îndeplinesc de instanță (in complet), ci de președintele completului, și se desfășoară în afara ședinței de judecată.

Prin complet de judecată se înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale aflate într-un anumit stadiu procesual. Numărul de judecători din care se compune completul de judecată este reglementat de dispozițiile Legii nr. 304/2004 și este cel pe care l-am analizat în capitolul privind participanții în procesul penal, astfel încât nu vom relua considerațiile expuse anterior.

Colegiile de conducere ale instanțelor stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității acestora. Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Instanța judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege. Potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de judecată este prezidat, prin rotație, de unul dintre membrii acestuia. În cazul în care președintele de secție nu face parte din completul de judecată, judecătorii prezidează completul prin rotație.

La instanțele militare, compunerea completelor este similară celei a instanțelor civile.

Secțiunea a V-a. Participanții la ședința de judecată și drepturile acestora. Asigurarea apărării

Judecata cauzelor penale în fața instanșelor de judecată în condiții de publicitate, oralitate, legalitate și contradictorialitate presupune prezența și participarea atât a organelor judiciare -instanța de judecată și procurorul-, cât și a părților sau persoanei vătămate, toate acestea beneficiind de drepturi, dar având și obligații, pentru ca astfel să fie soluționat conflictul de drept penal dedus judecății.

Participarea procurorului, a părților și a persoanei vătămate la judecarea cauzelor penale în primă instanță nu trebuie înțeleasă ca o cerință strict de ordin formal, ci trebuie să fie una activă, în sensul că acestora trebuie să le fie formate premisele și condițiile legale (procesuale și procedurale) pentru a-și exercita drepturile privind valorificarea intereselor și poziției procesuale pe care le susțin în cadrul procesului penal.

Conținutul drepturilor procesuale principale ale procurorului, ale părților, ale persoanei vătămate, ale apărătorilor acestora la judecată este particularizat pentru fiecare dintre participanții la judecată, raportat la poziția procesuală pe care o ocupă și la latura procesului în care își are localizate aceste drepturi (latura penală sau latura civilă a cauzei).

În ceea ce-l privește pe procuror, prezența acestuia este întotdeauna obligatorie la ședința de judecată, iar drepturile sale sunt de a formula cereri, de a ridica excepții, de a pune concluzii (art. 363 alin. (3) din Codul de procedură penală), cu mențiunea expresă că, în situația în care apreciază că există vreuna din cauzele care împiedică exercitarea acțiunii penale, poate pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.

Inculpatul are dreptul de a formula cereri, a ridica excepții și a pune concluzii (art. 364 alin. (6) din Codul de procedură penală). De asemenea, are dreptul să ia cunoștință de actele și conținutul dosarului (art. 352 alin. (7) din Codul de procedură penală).

Actuala reglementare aduce modificări importanteîn ceea ce privește participarea inculpatului la ședința de judecată. Regula este că inculpatul participă la judecată, iar inculpatul aflat în stare de deținere este adus obligatoriu la judecată (art. 364 alin. (1) din Codul de procedură penală).

Există și excepții de la această regulă, ședința putându-se desfășura și în absența inculpatului în următoarele situații:

când este dispărut sau se sustrage de la judecată ori când și-a schimbat adresa unde locuiește, fără a încunoștiința instanța cu privire la aceasta, iar noua adresă nu a putut fi indentificată de către instanță (art. 364 alin. (2) din Codul de procedură penală);

când lipsește nejustificat de la judecarea cauzei, deși a fost legal citat (art. 364 alin. (3) Codul de procedură penală);

când solicită în scris să fie judecat în lipsă, în condițiile în care este reprezentat de apărătorul ales sau din oficiu, această ipoteză fiind aplicabilă chiar și în cazul inculpatului privat de libertate. Astfel, în cursul judecății pentru inculpatul care solicită judecarea sa în lipsă, avem de-a face cu o reprezentare legală obligatorie.

Pe de altă parte, chiar dacă există această posibilitate a reprezentării, instanța, atunci când consideră necesar, poate dispune aducerea cu mandat a inculpatului.

Partea civilă și partea responsabilă civilmente au dreptul de a fi reprezentate de avocat (art. 365 alin. (1) din Codul de procedură penală), de a formula cereri, de a ridica excepții, de a pune concluzii (art. 365 alin. (2) din Codul de procedură penală), de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului (art. 352 alin. (7) din Codul de procedură penală) și de a solicita, oral sau în scris, ca judecata să se desfășoare în lipsă (art. 353 alin. (6) din Codul de procedură penală).

Totodată, partea civilă are dreptul, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Codul de procedură penală, până la terminarea cercetării judecătorești, de a îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, de a mări sau micșora întinderea pretențiilor și de a solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.

În situația în care, în cauză, există un număr mare de părți civile care nu au interese contrarii, acestea au dreptul de a desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal (art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală).

Persoana vătămată are dreptul de a fi reprezentată de avocat (art. 366 alin. (1) din Codul de procedură penală), de a formula cereri, de a ridica excepții, de a pune concluzii în latura penală a cauzei (art. 366 alin. (2) din Codul de procedură penală), de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului (art. 352 alin. (7) din Codul de procedură penală), de a solicita, oral sau în scris, ca judecata să se desfășoare în lipsă (art. 353 alin. (6) din Codul de procedură penală), dreptul de a se constitui ca parte civilă până la începerea cercetării judecătorești (art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală). Așa cum am mai arătat, persoana vătămată se citează cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești, doar pentru primul termen de judecată (art. 353 alin. (3) din Codul de procedură penală).

Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării au dreptul de a fi reprezentate de avocat și de a formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării (art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală).

Avocații persoanei vătămate, ai inculpatului și ai celorlalte părți au dreptul să ia cunoștință de actele dosarului în tot cursul judecății.

Garantarea dreptului la apărare implică și obligația organelor judiciare de a asigura exercițiul deplin al drepturilor procesuale recunoscute părților. În cauzele în care asistența juridică este obligatorie, președintele completului trebuie să ia măsuri pentru desemnarea avocatului din oficiu (art. 361 alin. (4) din Codul de procedură penală). În acest sens, se emite o adresă către baroul de avocați în circumscripția căruia se află sediul instanței, în vederea desemnării unuia dintre avocați ca apărător din oficiu, astfel încât precizez că desemnarea unui apărător din oficiu se realizează de către barou, iar nu de către președintele instanței de judecată, care doar ia măsuri în acest sens.

Când persoana vătămată sau una dintre părți se află în stare de deținere, președintele completului ia măsuri pentru ca aceasta să iși poată exercita dreptul de a lua la cunoștință de actele dosarului și de a lua contact cu apărătorul său.

În cursul judecății, persoana vătămată și părțile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat și pregătirea apărării, iar, în situația în care vreuna dintre ele nu mai beneficiază de asistență juridică acordată de avocatul ales, instanța poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat și pregătirea apărării, cu respectarea termenului rezonabil al procesului penal.

Secțiunea a VI-a. Atribuțiile președintelui completului de judecată

Potrivit actualei reglementări, președintele completului de judecată are următoarele atribuții, dispozițiile acestuia fiind obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de ședință:

conduce ședința, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege;

decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată și de părți, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului;

în cursul judecății, după consultarea celorlalți membrii ai completului, poate respinge întrebările formulate de părți, persoana vătămată și de procuror, dacă acestea nu sunt concludente și utile soluționării cauzei (art. 357 alin. (2) din Codul de procedură penală);

dispune strigarea cauzei și apelul celor citați (art. 358 alin. (1) din Codul de procedură penală). Astfel, președintele completului anunță, potrivit ordinii de pe lista de ședință, cauza a cărei judecare este la rând, dispune a se face apelul părților și a celorlalte persoane citate și constată care dintre ele s-au prezentat. În cazul participanților care lipsesc, verifică dacă le-a fost înmânată citația în condițiile art. 260 din Codul de procedură penală și dacă și-au justificat în vreun fel absența;

stabilește identitatea părților sau a persoanei vătămate care, deși nu au fost citate sau nu au primit citația, se prezintă și participă la ședința de judecată (art. 358 alin. (2) din Codul de procedură penală);

asigură ordinea și solemnitatea ședinței de judecată (art. 359 din Codul de procedură penală). În îndeplinirea acestei atribuții, potrivit dispozițiilor art. 359 alin. (1) din Codul de procedură penală, președintele completului veghează asupra menținerii ordinii și solemnității ședinței, putând lua măsurile necesare în acest scop, care alcătuiesc ceea ce în doctrină este desemnat prin -poliția ședinței de judecată-.

Astfel, președintele completului:

– limitează accesul publicului la ședința de judecată, în raport de mărimea sălii;

atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură ședința sau nesocotește măsurile luate să respecte disciplina;

dispune îndepărtarea din sală a părții sau a persoanei care tulbură ședința ori nesocotește măsurile luate, prin abateri repetate sau abateri grave;

aplică amendă judiciară potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (2)-(3) și alin. (4) lit. a), b), c), d), f), g), h), i), l), n) din Codul de procedură penală.

În vederea asigurării contradictorialității, partea sau persoana îndepărtată va fi chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor și președintele completului îi va aduce la cunoștință actele esențiala efectuate în lipsa ei și îi va citi declarațiile celor ascultați. Dacă partea sau persoana continuă să tulbure ședința, președintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia, iar în cazul în care și cu ocazia pronunțării hotărârii partea continuă să tulbure ședința, președintele completului poate dispune îndepărtarea ei din sală, hotărârea urmând a-i fi comunicată.

La nivel administrativ, paza sediilor instanțelor judecătorești și a parchetelor, a bunurilor și a valorilor aparținând acestora, supravegherea accesului și menținerea ordinii interioare necesare desfășurării normale a activității în aceste sedii se asigură de către Jandarmeria Română, prin structurile sale specializate, potrivit dispozițiilor art. 121 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Secțiunea a VII-a. Constatarea infracțiunilor de audiență

Infracțiunile de audiență sunt fapte prevăzute de legea penală, comise în fața instanței de judecată, în cursul ședinței de judecată, indiferent dacă aceasta se desfășoară la sediul instanței sau într-un alt loc desemnat de aceasta ori în locuri în care se impune efectuarea unor activități de cercetare judecătorească de către instanța de judecată în mod direct. Ele nu presupun condiții speciale privind subiectul activ sau pasiv și nici nu determină un regim sancționator diferit (nu există diferențe de drept material, ci doar de drept procesual între infracțiunile obișnuite și cele de audiență).

În această situație, trebuie avută în vedere ipoteza descrisă de dispozițiile art. 360 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: – (1) Dacă în cursul ședinței se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, președintele completului de judecată constată aceea faptă și îl identifică pe făptuitor. Încheierea de ședință se trimite procurorului competent. (2) În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau pe inculpat -.

În condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 353 alin. (9) din Codul de procedură penală, prezența procurorului la judecata cauzei este obligatorie, apreciez că, prin folosirea sintagmei – atunci când procurorul participă la ședința de judecată – din alin. (2) al art. 360 din același cod, legiuitorul a avut în vedere și ipoteza ședinței din camera de consiliu, atunci când, de cele mai multe ori, procurorul nu participă.

Astfel, într-o primă ipoteză, dacă se constată săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și procurorul nu participă la ședința de judecată, președintele completului de judecată constată infracțiunea, îl identifică pe făptuitor, întocmește o încheiere în care menționează această constatare și trimite încheierea procurorului competent (spre exemplu, judecătorul de cameră preliminară constată săvârșirea unei infracțiuni de către magistratul-asistent sau grefier).

Cea de-a doua ipoteză, întâlnită în majoritatea situațiilor, este aceea în care procurorul participă la judecată, situație în care poate declara oral că începe urmărirea penală, că pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau pe inculpat. Astfel, avem două manifestări de voință realizate prin declarația orală a procurorului, respectiv una cu privire la începerea urmăririi penale, procurorul având opțiunea de a dispune punerea în mișcare a acțiunii penale tot prin declarație orală, urmând ca măsura reținerii să parcurgă drumul prevăzut în materia acestei măsuri de prevenție; precizez că, în această ipoteză, toate activitățile sunt desfășurate de către procuror.

Prin urmare, în actuala reglementare, rolul judecătorului se reduce numai la a constata infracțiunea de audiență, lăsând în sarcina procurorului orice manifestare de voință care presupune începerea urmăririi penale și, cu atât mai mult, punerea în mișcare a acțiunii penale.

Secțiunea a VII-a. Suspendarea judecății

Noul sistem procesual penal a generat o anumită modalitate de abordare a judecății, care este diferită de cea cuprinsă în reglementarea anterioară. Din analiza dispozițiilor cuprinse în art. 349 din Codul de procedură penală observ că nivelul de reglementare a instituției de cameră preliminară, respectiv învestirea instanței cu o cauză penală, naște obligația instanței de a se pronunța și de a o rezolva pe fond, astfel că nu mai există beneficiul denegării de jurisdicție, care anterior funcționa sub instituția restituirii cauzei la parchet, în vederea refacerii urmăririi penale sau a refacerii actului de sesizare. În situația în care probele obținute în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a lămuri cauza sub toate aspectele, în art. 16 din Codul de procedură penală a fost reglementată situația în care instanța poate dispune achitarea pentru lipsă de probe.

Învestirea instanței de judecată atrage obligația acesteia de a se pronunța printr-o hotărâre de rezolvare a fondului cauzei, iar suspendarea judecății reprezintă remediul procesual prin care această obligație este abolită.

Suspendarea judecății este posibilitatea reglementată de lege, prin care activitatea specifică fazei de judecată se poate opri pentru moment. Fiind o excepție de la regulă, suspendarea judecății poate interveni numai în situațiile și pentru cauzele expres prevăzute în dispozițiile art. 367-368 din Codul de procedură penală.

Menționez, totodată, faptul că prin suspendarea judecății nu se înțelege desesizarea instanței de judecată (care se realizează prin alt remediu procesual, spre exemplu, declinarea de competență sau rezolvarea cauzei și trimiterea acesteia spre judecată în calea de atac), ci, în această situație, instanța rămâne sesizată în continuare.

În momentul în care intervine suspendarea judecății, intervine și suspendarea termenului de prescripție a răspunderii penale.

Astfel, există trei modalități în care poate interveni suspendarea judecății, două fiind cazuri de suspendare facultativă, iar unul de suspendare obligatorie.

Potrivit dispozițiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei.

1. Prima modalitate de suspendare a judecății are caracter facultativ și intervine în situația afectului medical, respectiv atunci când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că inculpatul suferă de o afecțiune care îl împiedică să participe la procesul penal (art. 367 alin. (1) din Codul de procedură penală).

În situația în care sunt mai mulți inculpați trimiși în judecată, iar temeiul suspendării privește numai pe unul dintre ei și disjungerea nu este posibilă, se va dispune suspendarea întregii cauze penale (art. 368 alin. (2) din Codul de procedură penală).

Premisa acestei suspendări este o cauză medicală, care se constată doar pe baza unei expertize medico-legale, astfel că biletul de internare în spital, fișa de observație, biletul de externare nu sunt suficiente pentru a dovedi această stare. Nu are relevanță dacă boala este curabilă sau incurabilă, dacă este un eveniment apărut independent de voința inculpatului sau este o acțiune pe care și-a produs-o singur, ci are relevanță doar consecința acestei afecțiuni, respectiv imposibilitatea inculpatului de a participa la procesul penal.

Așa cum am precizat anterior, această modalitate de suspendare are un caracter facultativ, întrucât constatarea premisei medicale nu îl obligă pe judecător să dispună suspendarea dacă apreciază că, prin acordarea unui termen mai îndelungat sau prin amânarea actului de procedură care presupunea prezența inculpatului, se poate acoperi imposibilitatea de moment. Spre exemplu, într-o situație certă, în care inculpatul, suferind o intervenție chirurgicală, nu poate participa la judecată pe o perioadă de o săptămână, instanța nu este obligată să dispună suspendarea judecății, ci trebuie să evalueze posibilitatea suspendării sub două aspecte: sub aspectul legalității, în sensul de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, dar și sub aspectul temeiniciei, în ceea ce privește oportunitatea măsurii. Astfel, instanța poate respinge o cerere de suspendare întemeiată pe un motiv medical dacă, deși există această stare medicală, apreciază că suspendarea nu este oportună raportat la modul în care se evaluează succesiunea ulterioară a activității judiciare. Spre exemplu, în situația în care termenul pentru judecarea cauzei este fixat în luna iunie, iar următorul termen, potrivit condicii, este în luna septembrie, instanța poate aprecia că în acest interval de timp se poate acoperi această imposibilitate de prezentare.

Suspendarea nu trebuie privită ca o instituție care funcționează exclusiv în favoarea inculpatului bolnav, ci este o instituție care funcționează mai degrabă în favoarea organelor judiciare. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni pentru care termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, dacă în această perioadă, timp de un an de zile, inculpatul se îmbolnăvește, neputând participa la desfășurarea procesului penal, și nu se dispune suspendarea cauzei pe motiv că inculpatul ar fi de rea-credință, atunci această perioadă intră în calculul termenului de prescripție. În caz contrar, dacă s-ar dispune suspendarea, perioada în care procesul a fost suspendat s-ar adăuga la termenul de prescripție de 5 ani.

Suspendarea judecării cauzei nu echivalează cu oprirea tuturor activităților în cauza respectivă. Legea instituie în sarcina instanței obligația de a verifica periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea. Instanța poate face aceste verificări prin emiterea unor adrese către IML sau instituția spitalicească unde este internat inculpatul.

Întrucât afectează termenul de prescripție a răspunderii penale, suspendarea nu trebuie dispusă sine die, ci pentru maxim 3 luni. Dacă după ce a expirat termenul inițial de trei luni se constată că mai subzistă cauza care a determinat suspendarea, atunci instanța poate acorda suspendarea pentru încă 3 luni.

Potrivit dispozițiilor art. 367 alin. (6) din Codul de procedură penală, în momentul în care a încetat cauza care a determinat suspendarea, procesul se reia din oficiu, nemaifiind necesară o cerere în acest sens.

Suspendarea operează de la data la care s-a pronunțat încheierea prin care s-a dispus suspendarea până la data pronunțării încheierii prin care se dispune reluarea procesului.

Încheierea dată în primă instanță prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu o contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru procuror, părțile și persoana vătămată prezente, și de la comunicare, pentru părțile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestația nu suspendă executarea și se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului.

2. A doua modalitate în care intervine suspendarea este cea care se întemeiază pe dispozițiile legii speciale privind medierea, respectiv Legea nr. 192/2006.

Această modalitate de suspendare are un caracter obligatoriu, prevăzut prin legea specială (art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală), și intervine în cauzele în care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală, iar părțile apelează la procedura medierii.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 192/2006, în cazul în care procedura de mediere intervine în cursul desfășurării fazei de judecată, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părți a contractului de mediere. Suspendarea judecății durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă. Mediatorul are obligația să comunice instanței acordul de mediere și procesul verbal de încheiere a medierii în original și în format electronic, dacă părțile au ajuns la o înțelegere, sau doar procesul verbal de încheiere a medierii, în situațiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) și c) din aceeași lege.

Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înțelegerea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din lege sau, dacă aceasta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni de la data la care suspendarea a fost dispusă.

Încheierea dată în primă instanță prin care s-a dispus suspendarea cauzei penale poate fi atacată separat cu contestație la instanța ierarhic superioară, în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru procuror, părțile și persoana vătămată prezente, și de la comunicare, pentru părțile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestația nu suspendă executarea și se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului.

3. A treia modalitate prin care se poate dispune suspendarea judecării cauzei este cea prevăzută la art. 368 din Codul de procedură penală, în caz de extrădare activă.

Aceasta are caracter facultativ și operează în situația în care statul român este stat solicitant, adică atunci când pe rolul organului judiciar din România se află cauza penală, inculpatul fiind arestat în alt stat (statul solicitant), iar statul român cere statului străin extrădarea acestuia. Astfel, instanța română poate dispune suspendarea cauzei până la soluționarea cererii de extrădare.

Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauză cu mai mulți inculpați, instanța poate dispune, în interesul unei bune judecăți, disjungerea cauzei (art. 368 alin. (2) din Codul de procedură penală).

În această situație, încheierea prin care s-a dispus suspendarea, dar și cea prin care s-a respins cererea de suspendare sunt supuse contestației în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă, la instanța ierarhic superioară. Termenul de soluționare a contestației este de 5 zile de la primirea dosarului (art. 368 alin. (4) din Codul de procedură penală).

CAPITOLUL AL III-LEA. DELIBERAREA ȘI REDACTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI

Secțiunea I. Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârilor

Deliberarea reprezintă activitatea prin care membrii completului de judecată se consultă pentru a ajunge la soluția ce trebuie dată în cauză. La deliberare participă numai membrii completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (art. 392 alin. (1) din Codul de procedură penală), iar completul de judecată deliberează în secret (art. 392 alin. (2) din Codul de procedură penală).

Deliberarea se face în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor (art. 391 alin. (1) din codul de procedură penală). În situații excepționale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea nu poate avea loc în termenul prevăzut la alin. (1), instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile.

Potrivit dispozițiilor art. 370 alin. (6) din Codul de procedură penală, când hotărârea se pronunță în ziua în care are loc judecata, nu se întocmește încheierea. Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții rezultă că, în cazul în care se amână deliberarea și pronunțarea hotărârii, instanța întocmește o încheiere de ședință cuprinzând mențiunile prevăzute de art. 370 alin. (4) din Codul de procedură penală. Lipsa acestei încheieri, care face parte integrantă din hotărârea pronunțată, duce la nulitatea absolută a hotărârii, întrucât nu permite verificarea respectării dispozițiilor referitoare la compunerea completului de judecată, publicitatea ședinței de judecată, participarea procurorului, prezența inculpatului și asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii; avem în vedere faptul că o parte însemnată a mențiunilor prevăzute pentru încheiere au ca obiect instituții prevăzute sub sancțiunea nulității reglementate de art. 281 din Codul de procedură penală.

Obiectul deliberării îl reprezintă chestiunile de fapt și de drept deduse judecății. În cazul în care deliberarea privește însăși soluționarea cauzei (actul final al judecății), această activitate nu se desfășoară în ședința de judecată, iar dacă deliberarea privește alte chestiuni incidente (cereri sau excepții puse în dezbaterea părților), această activitate poate fi desfășurată chiar în ședință, dar cu asigurarea caracterului confidențial.

Fiecare membru al completului de judecată își spune părerea asupra chestiunilor care au fost dezbătute și asupra soluției ce urmează a se pronunța. Președintele completului de judecată își spune ultimul părerea.

Potrivit dispozițiilor art. 394 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării; acest acord intervine prin întrunirea unanimității, iar dacă aceasta nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. Majoritatea poate fi simplă sau voluntară (atunci când există acordul a doi judecători dintr-un complet din trei membrii ori a trei judecători dintr-un complet format din cinci membrii) ori legală sau forțată (atunci când din deliberare rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluția cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropriate de părerea sa). Opinia separată trebuie întotdeauna motivată.

În situația în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, se întocmește un proces verbal care constată împrejurările care au condus la acesată situație (divergența de opinii), iar judecarea cauzei se reia în complet de divergență.

Judecarea unei cauze în complet de divergență nu exclude posibilitatea pronunțării hotărârii în unanimitate, corform art. 394 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât, potrivit art. 399 alin. (4) din Codul de procedură civilă (aplicabil conform art. 2 din același cod, în lipsa unor dispoziții contrare în legea de procedură penală), judecătorii pot reveni asupra părerii lor care a provocat divergența.

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, semnată de toți membrii completului de judecată, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii (art. 400 alin. (1) din Codul de procedură penală). Nesemnarea minutei, semnarea acesteia de către alt judecător care nu a participat la deliberare sau chiar inexistența ei atrage sancțiunea nulității absolute. Minuta se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute a instanței (art. 400 alin. (3) din Codul de procedură penală). De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 400 alin. (2) din Codul de rocedură penală, întocmirea minutei este obligatorieîn cazurile în care judecătorul sau instanța dispune asupra măsurilor preventive și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Pronunțarea hotărârii are loc imediat după deliberare și reprezintă activitatea prin care se aduce la cunoștința publicului soluția la care s-a ajuns în urma deliberării; pronunțarea hotărârii se face în ședință publică, fără citarea părților, și reprezintă atributul președintelui completului de judecată, asistat de grefier. Președintele completului pronunță minuta hotărârii (art. 405 alin. (3) din Codul de procedură penală).

Redactarea hotărârii trebuie efectuată în cel mult 30 de zile de la pronunțare de către unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei și hotărârea se semnează de toți membrii completului și de grefier. În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului sau, dacă și acesta este împiedicat, de președintele instanței. În caz de împiedicare a gredierului , hotărârea de semnează de grefierul-șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

Secțiunea a II-a. Noțiunea și felul hotărârilor judecătorești

Dacă în cursul urmăririi penale, asupra actelor și măsurilor procesuale, organul de urmărire penală dispune prin ordonanță, în cursul judecății instanța se pronunță prin hotărâre judecătorească.

Hotărârea judecătorească rămasă definitivă (regula) este singurul act jurisdicțional care se bucură de autoritate de lucru judecat; hotărârea judecătorească definitivă sau chiar nedefinitivă (excepția, spre exemplu, hotărârile privind măsurile de prevenție) poate fi pusă în executare.

Hotărârea definitivă reprezintă expresia aflării adevărului asupra cauzei care a făcut obiectul judecății (res iudicata pro veritate habetur).

Prin termenul de hotărâre judecătorească se înțelege două aspecte:

decizia sau dispoziția prin care instant de judecată se pronunță asupra fondului cauzei sau asupra actelor ce dau conținutul judecății. Cu acest sens, termenul de hotărâre judecătorească desemnează actul procesual (actul de dispoziție) prin care se manifestă juridic instant –actul conținut;

însrisul sau suportul material în care se concretizează dispoziția data de instant de judecată, având un anumit conținut prestabilit –actul formă.

Între diversele clasificări care se pot da acestei categorii de acte juridice, cea care are cea mai mare relevanță este clasificarea legală prevăzută de art. 370 din Codul de procedură penală, care împarte hotărârile judecătorești în trei categorii: sentințe, decizii și încheieri. În afară de acestea, mai există și o categorie intermediară, respective încheierea de ședință, care are o natură juridical distinctă.

Sentința este hotărârea judecătorească prin care prima instantă de judecată soluționează cauza pe fond. Prin raportare la dispozițiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, în materie penală sentințele prin care se soluționează fondul cauzei pot fi: de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, enumerarea acestora fiind exhaustive. În materie penală, instanța de judecată nu are aceeași libertate a soluțiilor existentă în materie civilă.

Tot sentință este și hotărârea prin care prima instanță de judecată se dezînvestește fără a soluționa fondul cauzei, cum este cazul sentinței de declinare de competență (art. 50 din Codul de procedură penală), care nu este supusă niciunei căi de atac. Intenția legiuitorului a fost ca regularizarea competenței să aibă loc în procedura de cameră preliminară. Legea nu exclude posibilitatea ca, în cursul judecății, prin schimbarea încadrării juridice sau prin dobândirea unei calități speciale de către inculpat, competența să poată fi schimbată. Uneori, schimbarea calității determină și schimbarea competenței instanței, Spre exemplu, în cazul competenței personale, care se caracterizează prin actualitate, dobândirea uneia dintre calitățile prevăzute de lege duce și la declinarea de competență, în condițiile prevăzute de lege. Dacă a început judecata, hotărârea prin care instanța se dezînvestește fără a soluționa cauza pe fond este tot o sentință, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Tot o sentință este și hotărârea prin care prima instanță de judecată soluționează acțiunea civilă disjunsă în procesul penal, potrivit art. 26 din Codul de procedură penală.

În dispozițiile art. 370 din Codul de procedură penală se reglementează, cu titlu generic, posibilitatea ca și alte hotărâri judecătorești să aibă această calificare de a fi sentință, fără să se circumscrie enumerării inițiale. Astfel, sunt sentințe și hotărârile prin care soluționează: cererea de strămutare, procedurile contencioase din faza de punere în executare a hotărârilor judecătorești, cererea de reabilitare, contestația în anulare, revizuirea. Prin urmare, există mai multe situații în care, prin calificarea expresă a legii, chiar dacă hotărârea judecătorească nu este una dintre cele de rezolvare a fondului cauzei sau de dezînvestire, hotărârea ce se pronunță este tot o sentință.

Decizia este o hotărâre judecătorească prin care instanța soluționează apelul, recursul în casație sau recursul în interesul legii. Decizia poate fi pronunțată și în alte situații expres prevăzute de lege, cum ar fi în cazul căilor extraordinare de atac (contestația în anulare și revizuirea), contestația prevăzută de art. 425’ din Codul de procedură penală, hotărârea prealabilă prin care se soluționează o chestiune de drept (spre exemplu, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia aplicării legii penale mai favorabile).

Încheierile sunt toate celelalte hotărâri pronunțate în cursul judecății de către instanță.

Încheierile sunt, în primul rând, hotărârile determinate generic, prin care instanța se pronunțăcu privire la toate celelalte probleme care nu sunt rezolvate prin sentințe ori decizii. Potrivit dispozițiilor art. 351 alin. (3) din Codul de procedură penală, ‘’Instanța se pronunță prin încheiere motivată și asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății’’. Spre exemplu, prin încheiere instanța dispune admiterea sau respingerea unei probe, amânarea cauzei, aducerea cu mandat a unui martor. În al doilea rând, încheierile sunt hotărârile judecătorești calificate în mod concret; spre exemplu, în materia suspendării, a măsurilor preventive dispuse de instanță cu privire la libertatea individuală, actul procesual îmbracă forma unei încheieri.

Termenul de încheiere desemnează nu numai hotărârea prin care instanța dispune cu privire la actele și măsurile din cursul judecății, în sens de act de dispoziție, ci și suportul în care se consemnează desfășurarea procesului penal la fiecare ședință, în sens de act constatator. Sub acest conținut, dispozițiile art. 370 din Codul de procedură penală denumesc încheierea de ședință, care are natura unui fel de proces-verbal, reprezentând oglinda ședinței de judecată.

Încheierea de ședință are un conținut preconstituit și trebuie redactată, în maxim 72 de ore de la terminarea ședinței, de către grefier și se semnează de către președintele completului și de grefier (art. 370 alin. (5) din Codul de procedură penală). Astfel, potrivit dispozițiilor art. 370 alin. (4) din Codul de procedură penală, încheierea de ședință cuprinde:

ziua, luna, anul și denumirea instanței;

mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;

numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;

numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;

fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta;

mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;

cererile de orice natură formulate de procurer, de persoana vătămată, de părți și de ceilalți participant la process;

concluziile procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților;

măsurile luate în cursul ședinței.

Încheierea de ședință are caracter constatator (spre exemplu, se consemnează întrebările respinse de către instanța de judecată care nu au fost adresate persoanei audiate). Există uneori posibilitatea ca, pe lângă încheierea de ședință, instanța de judecată să întocmească și un proces-verbal (spre exemplu, în procedura specială aplicabilă în cazul dispariției sau distrugerii unui înscris judiciar, dispariția înscrisului judiciar sau a întregului dosar se constată printr-un proces verbal).

Așa cum precizam anterior, atunci când hotărârea se pronunță în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmește o încheiere, în cuprinsul hotărârii (sentință sau decizie) fiind consemnată activitatea desfășurată în instanță.