Judecarea Apelului

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea de față tratează ceea ce Codul de procedură penală clasifică drept o cale de atac ordinară, cale ce reprezintă de fapt un mijloc procesual ce îngăduie reexaminarea modului în care s-a soluționat, într-unul din gradele de jurisdicție, acțiunea penală și, eventual cea civilă (în cazul în care a fost exercitată alăturat celei penale) și, după caz, înlăturarea erorilor în fapt și în drept săvârșite.

Deși doctrina numește apelul drept un „remediu procedural în contra greșelilor ce evenutal s-ar putea ivi datorită părților sau judecătorilor, în împărțirea dreptății” această cale de atac reprezintă mult mai mult decât atât, este o garanție a respectării principiului aflării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei precum și cu privire la persoana făptuitorului, principiu, de altfel, fundamental în desfășurarea procesului penal.

Mai mult decât atât, manifestarea de voință a oricăreia dintre părți sau a oricărui titular al dreptului de a exercita o cale de atac constituie o aplicare a principiului legalității, dreptului la apărare, dar și o facultate rezultând de aici imposibilitatea sesizării instantei din oficiu, ci necesitatea oricăruia dintre titulari de a-și manifesta expres voința formulării unei cereri in acest sens.

Cu toate acestea, necesitatea existenței apelului – cât și a celorlate căi de atac – nu rezidă însă, doar din realitățile înfăptuirii actului de justiție, ci din reglementări internaționale și interne care instituie reguli și obligații în materie.

Codul de procedură penală român se află, în bună măsură, în concordanță, atât cu dispozițiile Constituției României, cât și cu cele ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Ca o apreciere de principiu, îmi îngădui să apreciez că această consonanță se exprimă în faptul că orice hotărâre judecătorească penală este susceptibilă de exercițiul unei căi de atac.

Apelul este o cale de atac având în vedere că aparține desfășurării normale a procesului penal, împiedicând rămânerea definivă a hotărârii pronunțate de către prima instanță.

Pentru aceste considerente, calea de atac a apelului trebuie exercitat într-un termen relativ scurt, fixat de lege, producând totodată suspendarea hotărârii atacate.

Totodată o apreciez ca fiind de fapt și de drept, întrucât, odată exercitată, produce un efect devolutiv integral, provocând un control complet, în fapt și în drept (cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces și la persoana împotriva căruia este îndreptat) de către instanța superioară de control judiciar.

Apelul este, în același timp și o cale de reformare, având în vedere că, în cazul admiterii sale hotărârea este desființată, în tot sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare, fie dată de către instanța de apel, fie de către instanța căreia i se trimite cauza spre rejudecare.

Prin folosirea dreptului de apel, activitatea procesuală, sistată în momentul pronunțării sentinței, capătă un nou impuls relundu-și desfășurarea, în conformitate cu normele prevăzute de lege, până când, odată cu pronunțarea deciziei de către instanța de apel, va înceta din nou, temporar sau definitiv.

Trebuie menționat că acest drept nu există virtual, în cazurile în care legea îl prevede, încă din momentul sesizării primei instanțe, dar el devine actual și poate fi exercitat în mod efectiv numai odată cu pronunțarea hotărârii de către prima instanță.

Fără a insista asupra detaliilor ce privesc aspecte legate de tema prezentată, apreciez că se impune o trecere în revistă asupra aspectelor esențiale ce țin de condițiile de exercitare a căii de atac despre care se face vorbire și clasificării acesteia, situându-se după cum am precizat în categoria celor ordinare, speciale, de reformare.

Deși este cunoscută din cele mai vechi timpuri teoreticienii au oscilat între necesitatea unei asemenea reglementări, recunoscând importanța existenței unei instanțe controleze soluțiile instanței de fond și posibilitatea eliminării acesteia din procesul penal motivată, în prinicipal, pe diminuarea efectului preventiv al pedepselor.

Revenind la reglementarea actuală ce prevede în mod expres calea de atac arătată, titularii dreptului de apel (enumerați în codul de procedură penală și care fac obiectul prezentării pe larg în Capitolului II al lucrării de față) vizează atât latura penală a cauzei cât și cea civilă. În practica judecătorească, de cele mai multe ori soluția instanței de fond este atacată sub aspectul netemeiniciei, de către inculpatul condamnat, ca titular al dreptului de a formula apel.

Cu toate acestea hotărârea primei instanțe nu poate fi apelată decât dacă acesta are un interes personal legitim aspect foarte important întrucât acest drept de apel este limitat la interesul de a ataca hotărârea pe care îl are fiecare subiect procesual iar pe de altă parte, pentru fiecare titular al dreptului de apel întinderea și efectele apelului sunt limitate la poziția pe care acesta o ocupă în proces.

Calea de atac a apelului are caracter personal în raport cu diversele părți care o b#%l!^+a?exercită, aceasta înseamnă că dreptul de apel al fiecărei părți este independent de dreptul de apel al celorlalte.

Un conținut important al acestei căi ordinare de atac este relevat și de efectele pe care le produce odată cu declararea acestuia. Având atât efect extensiv, devolutiv și suspensiv principalul avantaj ce legea îl conferă părților este evocat de principiul non reformatio in peius.

În ceea ce privește judecarea apelului, Codul de procedură penală conferă, printre altele, posibilitatea administrării de noi probe, aprecierii probelor administrate, iar soluția reprezintă garanția unui proces echitabil.

Pentru toate aceste considerente îmi permit să îmi exprim un punct de vedere ce reflectă de altfel și opinia majorității referitoare la această cale de atac. Întrucât există posibilitatea de a greși în justiția penală este imperios necesar ca o altă instanță, superioară, să controleze soluția instanței de fond sub aspectul temeiniciei și legalității.

În justiție, perfecțiunea este un ideal greu, dacă nu chiar imposibil de atins. Nu toate hotărârile judecătorești se sprijină pe un adevăr real, după cum, nu toate au la bază o corectă interpretare și aplicare a legii.

În administrarea justiției, ca și în alte domenii de activitate umană, oricând se pot săvârși erori, generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de lege pentru a se asigura subiecților procesuali maximum de garanții în desfășurarea procesului penal dar, dacă este cu totul de înțeles că erorile nu pot fi evitate întotdeauna, ar fi absolut de neiertat ca acestea, odată comise, să fie permanentizate, chiar atunci când este posibil să se descopere existența lor.

CAPITOLUL I. REGULI COMUNE PRIVIND CĂILE DE ATAC

b#%l!^+a?

1.1 Noțiuni generale

Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se creează posibilitatea reexaminării unei hotărâri judecătorești spre a se îndrepta eventualele erori săvârșite cu ocazia soluționării cauzei.

Instituirea căilor de atac decurge din necesitatea de a se controla activitatea desfășurată de instanțele judecătorești deoarece, în cazul în care aceasta nu corespunde legii și adevărului, aduce grave prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, cu implicații negative și asupra societății.

În acest domeniu se pleacă de la prezumția că o hotărâre judecătorească ar putea cuprinde erori de fapt și de drept, ci toate garanțiile instituite prin lege, ceea ce constituie o prezumție de greșeală din partea instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Din acest motiv, în cadrul judecății în căile de atac, se presupune că erorile vor fi înlăturate, ceea ce constituie o prezumție de îndreptare. Sub acest aspect, căile de atac sunt considerate ca remedii procesuale, în sensul că prin ele se pot îndrepta greșelile comise în judecata și soluționarea unei cauze penale.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că o hotărâre judecătorească poate fi contrară legii și neconformă cu adevărul din cauza a două vicii fundamentale și anume: la judecarea și pronunțarea hotărârii au fost nesocotite regulile de procedură penală care asigură aflarea adevărului și garantează drepturile părților, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluției adoptate (error in procendo); soluționarea cauzei este greșită (vitium in judicando), fie prin stabilirea greșită a faptelor, care a condus la condamnarea unui nevinovat sau la achitarea unei persoane vinovate de comiterea unei infracțiuni (error in facto), fie prin neaplicarea sau aplicarea greșită a legii substanțiale – penală și civilă – (error in jure), care a condus la o soluție neconformă cu legea sau contrară ei.

Încălcarea legii – de procedură sau substanțială – poate proveni din necunoașterea insuficientă a normelor de drept, din interpretarea sau din încălcarea lor abuzivă iar stabilirea greșită a faptelor poate fi rezultatul neadministrării tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele ori a aprecierii necomplete sau greșite a probelor administrate ceea ce a atras reținerea ca adevărate a unor fapte care nu s-au întâmplat în realitate ori s-au petrecut în alte împrejurări, precum nereținerea unor fapte care au avut loc în realitate.

Judecata în căile de atac, implică, în mod necesar, parcurgerea primei etape a fazei de judecată și existența unei hotărâri pronunțate în primă instanță. Dar nu toate căile de atac sunt îndreptate împotriva hotărârii date în primă instanță, întrucât unele căi de atac au sau pot avea ca obiect o hotărâre pronunțată în căile de atac, cum ar fi recursul, contestația în anulare, revizuirea și recursul în anulare.

Exercitarea unei căi de atac promovează o nouă judecată, de regulă, în fața unei instanțe superioare celei care a dat hotărârea atacată, iar prin excepție, sunt situații în care instanța care a judecat cauza este abilitată să-și verifice hotărârea, cu posibilitatea de a reveni asupra ei, când este cazul, și să dea o nouă hotărâre (ex. contestația în anulare și revizuire). În acest caz, s-a considerat că un asemenea mijloc de rejudecare a cauzei este o cale de reînnoire și nu o cale de atac . În prezent, codul nostru de procedură penală, reglementează căile de atac fără a face distincția sus menționată.

In sistemul procesual roman actual, apelul este o cale ordinară, de fapt și de drept, în care instanța superioară celei care a pronunțat decizia efectuează o nouă judecată în fond a cauzei, cu aprecierea probelor existente deja la dosar, dar și cu posibilitatea administrării de noi probe. Apelul constituie o cale ordinară de atac, deoarece, odată exercitat,acesta produce un efect devolutiv complet, adică poate provoca un control complet, atât în fapt cât și în drept.

Apelul este o cale de reformare, deoarece instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în urma controlului exercitat,o poate infirma, în tot sau în parte și poate da o altă soluție cauzei.

Calea de atac oferă instanței superioare posibilitatea exercitării unui control judecătoresc eficace, judecata în apel reprezentând în procesul penal român al doilea grad de jurisdicție asupra fondului cauzei.

Spre deosebire de supravegherea exercitată de procuror asupra activității de urmărire penală, care de regulă se efectuează din oficiu, dar și la depunerea plângerii de către părți, căile de atac fiind facultative, în sensul că promovează controlul judecătoresc numai la inițiativa Ministerului Public și a părților, în condițiile legii, principiu ce este consacrat de Constituția României.

Pentru exercitarea unei căi de atac este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiții:

Să existe o hotărâre judecătorească prin care a fost soluționat fondul cauzei (sentință, decizie) sau vreun incident ori chestiune premergătoare rezolvării cauzei în fond (încheiere). b#%l!^+a?Căile de atac pot fi folosite numai împotriva unor acte jurisdicționale iar nu și în contra unor acte emise de un organ judiciar cum ar fi cel de urmărire penală, care nu are caracter jurisdicțional.

Calea de atac să fie prevăzută de lege. Această condiție, în realizarea ei practică, presupune că: nu se pot folosi ambele căi de atac – apelul și recursul – dacă pentru hotărârea în discuție, legea prevede doar o singură asemenea cale de atac; nu se poate face uz de o cale de atac mai înainte de a se folosi o altă cale de atac la care trebuie să se recurgă mai întâi, potrivit legii (de exemplu: nu se poate declara recurs dacă este deschisă calea apelului); nu se poate pretinde instanței superioare să primească o cale de atac, cât timp instanța inferioară nu s-a desesizat; mențiunea greșită făcută de instanță în cuprinsul hotărârii nu acordă părții o cale de atac la care nu are dreptul și nici nu o poate lipsi de calea legală de atac, iar denumirea greșită dată de parte căii de atac nu atrage respingerea formală a cererii, ci instanța o va soluționa în cadrul ei legal.

Persoana căreia legea îi recunoaște în mod abstract dreptul de a folosi calea de atac – trebuie să aibă un interes direct; să fie declarate în termenul prevăzut de lege, care este fix (peremptoriu), ceea ce înseamnă că după expirarea termenului titularul este decăzut din dreptul de a exercita calea de atac respectivă.

Evoluția istorică a sistemului căilor legale de atac a parcus mai multe etape semnificative pentru transformările socio-politice în diferite etape. La început regula rei iudicata pro veritate accipitur (lucru judecat se consideră adevărat) a impus sentințe cu valoare de adevăr absolut, concepția despre justiție având la bază o gândire profund religioasă; în această perioada existența unor remedii procesuale pentru desființarea hotărârilor judecătorești nici nu putea fi concepută, justiția fiind considerată o expresie a divinității.

Codul de procedură penală român în vigoare reglementează, ca regulă generală, triplul grad de jurisdicție în materie penală, inculpatul având dreptul de a beneficia atât de o judecată în primă instanță, cât și de căile ordinare de atac: apel și recurs; în urma recentelor modificări legislative aduse actualului Cod de procedură penală (prin Legea nr. 202/2010), acest drept a fost însă restrâns, în sensul că doar cauzele judecate în primă instanță la tribunal mai pot parcurge ambele căi ordinare de atac.

În legislația procesual-penală română, gradele de jurisdicție și, implicit, sistemul căilor de atac ordinare au cunoscut o anumită evoluție în timp. Astfel, în 1861 a fost înființată Curtea de Casație care avea trei secțiuni, secțiunea a doua ocupându-se cu apelurile penale. Ulterior, Codicele de procedură criminală din 1864 (puternic inspirat de prevederile Codului de instrucție penală francez) a făcut primele precizări în materie de grade de jurisdicție, reglementând posibilitatea atacării deciziilor și sentințelor. Codul de procedură penală Carol al II-lea, din 1936, reconfirmă existența gradelor de jurisdicție, prevăzând drept căi de atac ordinare: opoziția, apelul și recursul.

Prin Legea nr. 345/1947, prin care a fost realizată așa-numita reformă a justiției, au fost desființate opoziția și apelul, singura cale de atac ordinară rămânând recursul; în urma acestei modificări s-a impus și o reconsiderare a instituției recursului, care a trebuit să suplinească lipsa apelului, fiind astfel transformată într-o cale de atac atât de fapt, cât și de drept.

Codul de procedură penală intrat în vigoare în 1969 a menținut sistemul celor două grade de jurisdicție: judecata în primă instanță și recursul. Prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească a fost reintrodus apelul în sistemul nostru judiciar, judecata în apel reprezentând cel de-al doilea grad de jurisdicție, după judecata în primă instanță și înaintea judecății în recurs. Reglementarea în materie procesual-penală a apelului s-a realizat prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală.

Și în Legea privind organizarea judiciară, nr. 304/2004, se menține reglementarea celor trei grade de jurisdicție. Așa cum am mai amintit, însă, pentru asigurarea celerității procesului penal, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, au fost aduse o serie de modificări Codului de procedură penală. De fapt, Legea nr. 202/2010 a fost adoptată atât în scopul asigurării celerității procedurilor penale, cât și în vederea pregătirii implementării noilor coduri, în această lege regăsindu-se unele dintre reglementările cuprinse în noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010).

De aceea, inițiatorul ei, Ministerul Justiției, a denumit această lege, încă din faza dezbaterilor publice, „mica reformă”, delimitând-o astfel de „marea reformă” a legislației penale și procesual penale care se dorește a avea loc prin intrarea în vigoare a noilor coduri. În acest sens în expunerea de motive la această lege s-a arătat că: „dintre disfuncționalitățile majore ale justiției din România, cel mai aspru criticată a fost lipsa de celeritate în soluționarea cauzelor. Întrucât procedurile judiciare se dovedesc deseori greoaie, formaliste, costisitoare și de lungă durată, s-a conștientizat faptul că eficacitatea administrării actului de b#%l!^+a?justiție constă în mare măsură și în celeritatea cu care drepturile și obligațiile consfințite prin hotărâri judecătorești intră în circuitul juridic, asigurându-se astfel stabilitatea raporturilor juridice deduse judecății. Prin reformarea codurilor de procedură (…) s-a urmărit, ca obiectiv esențial, crearea în materia procedurilor judiciare a unui cadru legislativ modern care să răspundă pe deplin imperativelor funcționării unei justiții moderne, adaptate așteptărilor sociale, precum și necesității creșterii calității acestui serviciu public. Ținând însă seama de termenul preconizat pentru intrarea în vigoare a noilor coduri de procedură (…), se impune instituirea unor norme procedurale cu efecte imediate – în pregătirea implementării codurilor și în acord cu soluțiile legislative consacrate de acestea – de natură să faciliteze eficientizarea procedurilor judiciare și soluționarea cu celeritate a proceselor.”

Așadar, printre modificările legislative aduse prin Legea nr. 202/2010 se înscrie și reducerea numărului gradelor de jurisdicție. Deși sistemul nostru procesual-penal menține, în continuare, reglementarea triplului grad de jurisdicție, parcurgerea acestor trei grade nu mai este o regulă, doar unele cauze mai putând fi judecate atât în primă instanță, cât și în apel și în recurs. Astfel, potrivit art. 408 alin. 1 C. proc. pen., nu pot fi atacate cu apel:

a) sentințele pronunțate de judecătorii; În contextul recentelor modificări legislative operate în vederea accelerării soluționării proceselor, tribunalele nu mai judecă în apel, astfel încât toate sentințele pronunțate de judecătorii au fost exceptate de la această cale de atac.

Exceptarea acestor sentințe de la apel nu înlătură, însă, posibilitatea atacării lor cu recurs; de altfel, recursul, în aceste cauze, reprezintă singura cale de atac ordinară.

b) sentințele pronunțate de tribunalele militare; Rațiunea exceptării și a acestor sentințe de la apel este aceeași ca în cazul anterior (cel la care se referă art. 408 alin.2 ).

c) sentințele pronunțate de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel; Exceptarea acestor sentințe de la calea de atac a apelului se explică prin faptul că ele sunt pronunțate la penultimul nivel al ierarhiei instanțelor judecătorești, deasupra căruia nu mai există decât o singură treaptă – Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu judecă niciodată în apel.

Pe de altă parte, legiuitorul a considerat că nivelul și competența profesională a judecătorilor de la instanțele care asigură, în aceste cazuri, cele două grade de jurisdicție (judecata în primă instanță și în recurs) constituie garanții reale pentru legalitatea și temeinicia soluțiilor date.

d) sentințele pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Și această excepție se justifică prin aceleași argumente ca și cele arătate mai sus; instanța supremă reprezintă ultimul nivel în ierarhia instanțelor judecătorești, dincolo de care nu mai există nicio altă instanță care să judece o eventuală cale de atac ordinară îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sentințele pronunțate în primă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție pot fi atacate cu recurs tot la Înalta Curte de Casație și Justiție, dar judecarea acestuia se va face într-o altă compunere a completului de judecată (Completul de 5 judecători).

e) sentințele de dezinvestire; Sentințele de dezinvestire pot fi clasificate în sentințe care nu pot fi atacate cu apel, dar pot fi atacate cu recurs (cum sunt sentințele de dezinvestire prin care instanța se desesizează, restituind cauza procurorului și sentințe care nu pot fi atacate cu nicio cale de atac ordinară (cum sunt sentințele de dezinvestire prin care instanța își declină competența unei alte instanțe– sentințe de declinare de competență).

Când reglementează declinarea de competență și restituirea cauzei la procuror legiuitorul folosește termenul de desesizare a instanței, și nu pe cel de dezinvestire. Această deosebire de terminologie nu infirmă, însă, caracterul de dezinvestire pe care îl au în realitate hotărârile respective; în intenția legiuitorului, denumirea de dezinvestire folosită în art. 408 C.pr.pen..

f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, precum și cele privind reabilitarea. Această ultimă excepție a fost reglementată expres odată cu modificările aduse Codului de procedură penală în 2006, legiuitorul considerând că, pentru simplificarea procedurilor și accentuarea operativității, atât în cazul în care instanța de executare se pronunță asupra unor aspecte privind executarea hotărârilor, cât și în cazul reabilitării, nu mai este necesară parcurgerea celor trei grade de jurisdicție. Se observă că în toate aceste cauze, în care se poate judeca doar pe două grade de jurisdicție, părțile și procurorul au deschisă numai calea de atac a recursului, dar acesta este integral devolutiv, instanța fiind obligată ca, pe lângă temeiurile invocate și cererile formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

1.2 Clasificarea căilor de atac

În literatura de specialitate căile de atac sunt clasificate după mai multe criterii, dintre care menționăm: caracterul nedefinitiv sau definitiv al hotărârii atacate; natura chestiunilor b#%l!^+a?asupra cărora poartă controlul judecătoresc; întinderea obiectului; rezultatele imediate la care se poate ajunge.

După caracterul nedefinitiv sau definitiv al hotărârii atacate, căile de atac pot fi ordinare și extraordinare.

Căile de atac ordinare sunt acele mijloace procesuale prin care se atacă o hotărâre judecătorească nedefinitivă, promovându-se o activitate de judecată în ciclul procesual ordinar, desfășurat, de regulă, în orice cauză penală. În procesul penal din țara noastră sunt căi de atac apelul și recursul. În unele legislații cum sunt cele din Anglia și S.U.A., există o singură cale de atac ordinară – apelul, iar altele, printre care și România înainte de Legea nr. 45/1993, prevedeau numai recursul.

Căile de atac extraordinare sunt cele care se îndreaptă împotriva unor hotărâri judecătorești definitive, care nu fac parte din ciclul obișnuit al procesului penal, fiind intrate în puterea lucrului judecat. Legislația noastră actuală consacră patru căi de atac extraordinare: contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare și recursul în interesul legii.

După natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc, căile de atac se clasifică în căi de atac de fapt și căi de atac de drept.

În cadrul căilor ordinare de atac, apelul este întotdeauna o cale de atac de fapt și de drept, deoarece cauza este supusă în întregime unei noi judecăți în fața instanței de control. Recursul are, un efect devolutiv predominant de drept. În mod excepțional, recursul are un efect total devolutiv, în cazurile în care hotărârile judecătorești nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel.

Căile de atac extraordinare, în raport de reglementările în vigoare, pot fi numai de fapt ori numai de drept sau mixte. Astfel, revizuirea este o cale de atac de fapt, iar contestația în anulare este o cale de atac de drept. Recursul în anulare poate fi o cale de atac de fapt și de drept.

După întinderea obiectului.

Căile de atac pot fi căi de atac comune și căi de atac speciale.

Căile de atac comune sunt acele căi ce pot fi folosite în toate cauzele penale, fără nici o limitare, așa cum este recursul.

Căile de atac speciale sunt acele căi ce pot fi folosite, în mod limitat, dar în anumite cauze. În această privință, apelul și căile de atac extraordinare sunt căi de atac speciale, deoarece folosesc numai împotriva anumitor hotărâri judecătorești și numai în anumite cazuri.

După consecințele la care se poate ajunge pentru folosirea lor, căile de atac pot fi: de reformare, de anulare și de retractare.

Reformarea constă în infirmarea de către o instanță superioară a hotărârii unei instanțe inferioare, în urma controlului efectuat – în fapt și în drept – asupra unei instanțe inferioare și dă o altă rezolvare cauzei. Apelul este întotdeauna cale de atac de reformare, iar recursul numai în cazurile în care este singura cale ordinară de atac.

Anularea are loc în cazul în care instanța superioară, controlând hotărârea instanței inferioare, declară fără efect acea hotărâre, pentru omiterea sau încălcarea unor dispoziții sancționate cu nulitatea, fără însă a verifica dacă judecata a fost sau nu temeinică. Sunt căi de atac în anulare, recursul încazurile în care hotărârile judecătorești nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel și recursul în anulare.

Retractarea are loc atunci când hotărârea judecătoreasca atacată este infirmată – de către aceeași instanță care a pronunțat-o – în urma invocării și dovedirii unor situații noi care, dacă ar fi fost cunoscute în momentul soluționării cauzei ar fi dus la o altă soluție. Revizuirea este calea de atac tipică de retractare.

1.4 Distincția între căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac în dreptul procesual penal

A face o paralelă între căile de atac ordinare și extraordinare înseamnă a evidenția asemănările și deosebirile existente între aceste două instituții. În examinarea acestora, elementele care au avut întâietate sunt cele care deosebesc, ele marcând nu numai ceea ce este specific pentru căile extraordinare, în raport de apelul sau recursul care au fost analizate în detaliu, dar antiteza permite explicarea și sublinierea mai clară a naturii juridice a căilor de atac extraordinare. Principala asemănare dintre căile de atac derivă din caracterul lor de remedii procesuale, care tind la verificarea hotărârii supuse controlului și menținerea sau schimbarea ei, după cum este conformă sau nu legii și, în genere, adevărului și spiritului de justiție.

Împrejurarea că scopul căilor de atac nu este de regulă evidențiat expres în lege nu lasă îndoială cu privire la o asemenea concluzie. Orice cauză care poate justifica exercițiul unei căi b#%l!^+a?de atac extraordinare poate constitui un motiv de apelare a hotărârii primei instanțe și aproape în toate împrejurările și un motiv de recurs. Întrucât legiuitorul intenționat a restrâns cadrul de folosire al căilor extraordinare de atac nu a admis și reversibilitatea tezei de mai sus.

Deosebirile dintre căile de atac ordinare și cele extraordinare sunt numeroase și au în vedere aspecte foarte diferite. În cele ce urmează nu se evidențiază toate diferențele mergând până la distincții procedurale de amănunt reținându-se numai aspectele esențiale legate direct de natura juridică deosebită a acestor căi. Astfel, există deosebiri în ceea ce privește: hotărârile care pot formula obiectul căilor de atac; cazurile în care acestea pot fi exercitate; efectele produse în parte de fiecare; sfera titularilor înrudiți la exercitare; termenul de folosire a acestor căi de atac; organele cărora le revine competența rezolvării.

Principala distincție dintre căile de atac ordinare și cele extraordinare vizează caracterul hotărârii atacate. Căile ordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, iar cele extraordinare contra hotărârilor definitive. Deosebirea este de esență și atât de importantă, încât toate celelalte constituie doar consecințe ale acesteia, derivând din ea ca niște simple corolare. O cale de atac extraordinară nu poate fi folosită câtă vreme se menține posibilitatea atacării hotărârii pe cale ordinară. Calea extraordinară nu poate fi exercitată nici concomitent cu cea ordinară, neputându-se introduce când cea din urmă se mai află în curs de rezolvare. Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive, pronunțate de prima instanță sau de instanța de apel, căile de atac extraordinare se exercită numai împotriva hotărârilor care au rămas definitive. Ca regulă, cât timp o hotărâre nu este definitivă și poate fi atacată cu o cale de atac ordinară nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară.

Din această deosebire cu caracter esențial derivă și alte distincții între căile de atac ordinare și căile de atac extraordinare. Rezumând, putem sublinia că aptitudinea de a folosi o cale de atac ordinară, exclude aptitudinea de a se recurge la o cale de atac extraordinară. Diferite sunt și cazurile în care se permite folosirea căilor de atac. În timp ce, pentru recurs legea fie că nu enumeră anticipat și limitativ motivele, când hotărârea nu este apelabilă, fie că instituie un număr foarte mare de cazuri când recursul urmează unui apel, privitor la căile extraordinare codului fixează în general un număr restrâns de cazuri în care acestea pot fi introduse. Astfel, cazurile de contestație sunt în număr de patru și restrictiv determinate, pe când revizuirea se poate introduce în alte cazuri în număr de cinci.

Efectul suspensiv al apelului sau recursului operează, ope legis, fără a fi nevoie să se ceară și neexistând nici situații în care suspendarea se pronunță de instanță. Efectul este general, neaplicarea lui fiind limitată doar la cazurile expres prevăzute de lege (de pildă, în cazul recursului peste termen).

Spre deosebire, căile extraordinare de atac nu produc de drept același efect suspensiv. Deosebirea este justificată pentru că hotărârile împotriva cărora se îndreaptă aceste căi de atac, fiind definitive, sunt apte de a fi puse în executare și de cele mai multe ori se află chiar în curs de executare efectivă. Simpla introducere a căii extraordinare de atac nu atrage suspendarea începerii sau continuării executării. Întrucât în cursul exercitării căii de atac extraordinare se învederează uneori necesitatea suspendării hotărârii definitive atacate, aceasta poate fi dispusă în anumite condiții. Rezultă că, în timp ce la recurs operează o suspendare legală (de drept) și obligatorie, la căile de atac extraordinare suspendarea are caracter judiciar și facultativ.

Sfera persoanelor îndrituite a folosi căile extraordinare de atac este mult mai redusă decât cea a titularilor recursului.

Dispozițiile largi ale art. 409 C. proc. pen, care prevăd apelanții sau recurenții, sunt inaplicabile în cazul căilor extraordinare de atac. Astfel, nu pot exercita o asemenea cale, în nicio situație, martorii, experții, interpreții sau apărătorul în nume propriu. Există cazuri când o cale de atac extraordinară nu poate fi introdusă de procuror (de exemplu, contestația în anulare sprijinită pe motivele prevăzute în art.426 lit. a și b). În sfârșit, în cazul recursului în interesul legii acesta nu poate fi folosit de nici un participant în cauza penală (parte sau procuror), singurul titular fiind exclusiv procurorul general. Între căile de atac ordinare și extraordinare sunt diferențieri și în privința termenului de exercitare. Pentru apel și recurs termenul este totdeauna precis determinat având o durată relativ scurtă (10 zile).

O ultimă deosebire importantă între căile de atac ordinare și extraordinare se manifestă în legătură cu organul căruia îi revine competența soluționării cauzei. Apelul și recursul fiind mijloace de realizare a controlului jurisdicțional în cadrul gradului clar de jurisdicție, se judecă întotdeauna la instanța ierarhic superioară. Această regulă generală și absolută nu se aplică în cazul căilor extraordinare de atac pentru care legea fixează reguli de competență de la caz la caz.

Putem conchide în sensul că, fiecare cale de atac având domenii specifice de aplicare nu se suprapune și nu se exclude în aceeași cauză. Prima hotărâre dată în revizuire, rămasă definitivă, poate fi atacată cu revizuire dacă survin împrejurări noi sau cu contestație în anulare pentru vicii de procedură. Din economia dispozițiilor art. 452 și 453 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, b#%l!^+a?datorită necunoașterii de către instanțe, a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.

Din aceleași dispoziții rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește pe cei condamnați pe nedrept. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 452 C. proc.pen. și numai pentru cauzele prevăzute de art. 453 din același Cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.

O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații privitoare la pretinsa nerespectare a unor condiții formale de desfășurare a judecății sau cu privire la raționamente jurisdicționale eronate este exclusă, în raport cu dispozițiile procesuale menționate și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

Drept urmare, coroborarea acestor dispoziții legale impune concluzia condiționării examinării temeiniciei hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condițiile legii, cu referire la dispozițiile art. 452 și 453 C. proc. pen. și a inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii cererii pentru acest motiv, în situația exprimării de către partea interesată a simplei nemulțumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării generice a nelegalității și netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispozițiile legale menționate.

CAPITOLUL II. APELUL – CALE ORDINARĂ DE ATAC

2.1. Noțiunea și importanța apelului

Apelul a fost cunoscut încă din dreptul roman, unde, începând din unul 509 î. Ch., în baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnații aveau dreptul de a apela la popor, pe calea unei așa numite provocatio ad populum. Odată exercitat, apelul se judeca în urma convocării magistratului, de către adunarea populară (comitia centuriata pentru adunările capitale; comitia tributa pentru condamnările la amendă), care casa sau confirma sentința, să o poată modifica, agrava sau atenua; în fața adunării populare, magistratul își asuma funcția de minister public, în apărarea hotărârii sale.

Erau și situații în care nu exista drept de apel. În procedura acuzatorială a questiones perpetuae, sentința era pronunțată de un colegiu de jurați, prezidat de un pretor special, fără drept de vot. Cum jurații reprezentau poporul, judecata lor avea valoare de lucru judecat și nu era supusă apelului.

În accepțiunea sa modernă, apelul s-a constituit în jurisdicțiile imperiale, care aveau dreptul nu numai de a casa, dar și de a modifica hotărârile apelate.

În dreptul canonic, instituția apelului s-a format pe schema dreptului roman din ultima perioadă, cu urme din dreptul germanic, dar simplificat și adaptat spiritului moral și de echitate al Bisericii. Doctrina apelului a fost elaborată și formulată de criminaliștii italieni, în secolele XII-XIV, sub influența dreptului roman și a dreptului canonic, dar și cu un aport personal de sistematizare, elaborativ si interpretativ.

În codul de procedură penală: "Carol al II-lea" din 19 martie 1936, prevedea că apelul poate fi folosit exclusiv împotriva hotărârilor date în primă instanță de judecătorie și de tribunal; împotriva deciziilor pronunțate în materie criminală de către curțile cu jurați nu exista drept de apel. Aveau drept de a promova apelul Ministerul public, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente.

Prin "reforma" justiției din 1947, calea ordinară de atac a apelului a fost desființată (Legea nr. 345/29.12.1947 pentru modificarea unor dispoziții din C. proc. pen. ), invocându-se ca motiv al acestei măsuri necesitatea accelerării justiției. Ca o consecință, s-a modificat și instituția recursului – prin contopirea acesteia cu apelul ,așa încât recursul a încetat de a fi o cale de clasare exclusiv pentru motive de nelegalitate, cuprinzând și reexaminarea aspectelor de netemeinicie legate de starea de fapt și aflarea adevărului în cauză.

Prin Legea nr.145 din 1 iulie 1993 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală s-a reintrodus apelul în legislația penală română, revenindu-se astfel la regimul juridic tradițional din România. Din punct de vedere legislativ, aceasta a presupus despărțirea aspectelor care configurează, pe de o parte, apelul și, pe de altă parte, recursul, ceea ce practic s-a realizat prin extrapolarea conținutului multor dispoziții legale de la recurs b#%l!^+a?la apel, în sensul că, fără a suferi schimbări de esență, caracterizează, în prezent, instituția apelului.

Apelul este o cale de atac ordinară care promovează o examinare a cauzei în fond de către instanța superioară.

Apelul este o cale de atac cu vechi tradiții și cu aplicație aproape universală2. Originea apelului se află în dreptul roman, unde cel condamnat avea dreptul de a apela la popor, contra sentinței, pe calea așa-zisei "provocatio ad populum". Ulterior, în regimul republican, au apărut alte două instituții – intercessio din partea magistratului și intercessio din partea tribunului plebei – care constă într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresată celor care aveau dreptul să intervină se numea "appellatio".

În literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite privind utilitatea apelului, ca o cale ordinară de atac împotriva hotărârilor date în primă instanță.

Argumente împotriva reglementării apelului. S-a susținut că apelul contravine necesității ca represiunea penală să intervină cu promptitudine, într-un moment cât mai apropiat de acela al încălcării legii penale. Dar, de cele mai multe ori, apelul "nu este decât armă în mâna inculpatului de rea credință, care voiește a tergiversa soluția procesului".

Nu numai că apelul prelungește judecata, diminuând efectul preventiv al pedepsei, dar nici măcar această prelungire nu garantează că soluția pronunțată în apel este mai bună decât cea dată de prima instanță. În aceste condiții, s-a susținut că prelungirea judecății, pe care inevitabil o implică apelul se poate dovedi nu numai inutilă, dar uneori chiar dăunătoare interesului bunei administrări a justiției. Unii autori au criticat modul de reglementare a apelului numai pentru "afacerile penale" mijlocii, iar nu și pentru cele mai mari.

Argumente în favoarea apelului. S-a motivat că apelul trebuie menținut deoarece promptitudinea în realizarea justiției este recomandabilă, dar nu în detrimentul calității judecății, ori apelul este o garanție pentru înlăturarea atât a erorilor de fapt cât și de drept. Alți autori au susținut următoarele: "A desființa apelul ar însemna a desființa cea mai populară, cea mai frecventă și cea mai eficace cale de atac. A limita căile de atac la recurs înseamnă a menține calea de atac cea mai formalistă, mai dificilă și mai puțin accesibilă justițiabililor neinformați în materia dreptului".

În prezent, opinia dominantă este în sensul că reintroducerea apelului în procedura penală românească reprezintă o garanție în plus pentru o mai bună judecată, întrucât este evident că două instanțe de fond vor greși mai puțin în privința chestiunilor de fapt sau de drept decât una singură. Reglementarea apelului a devenit o necesitate în dreptul actual, în condițiile în care, în practică s-a dovedit că un număr mare de hotărâri judecătorești se reformează în al doilea grad de jurisdicție.

2.2. Condițiile apelului

Condiții de fond sunt cele referitoare la hotărârile susceptibile de apel și la titularii dreptului de apel.

Condițiile de formă privesc modalitatea de declarare a apelului și termenul de apel.

2.2.1 Condițiile de fond ale apelului

Hotărârile supuse apelului

Din reglementarea art. 408 c.pr.pen., rezultă că pot fi atacate cu apel sentințele, precum și încheierile date în primă instanță. Continuând observațiile asupra reglementării, putem conchide că sunt supuse apelului numai sentințele prin care cauza a fost rezolvată în fond, în urma judecății în primă instanță. De la această regulă legea instituie o serie de derogări. Astfel, nu pot fi atacate cu apel:

a) sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate Pericolul social redus al acestor infracțiuni justifică excluderea unei noi căi de atac devolutive și creează posibilitatea ca prin intermediul recursului hotărârile să fie verificate sub toate aspectele.

b) sentințele pronunțate de tribunalele militare privind infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani. Și în acest caz pericolul social redus al infracțiunilor nu justifică existența unei noi căi de atac devolutive asupra fondului.

c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

d) sentințele pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Această derogare de la regula că sentințele pot fi atacate cu apel este justificată de gradul înalt de pregătire și competență a judecătorilor ce funcționează în cadrul acestor instanțe.

e) sentințele de dezinvestire.; Întrucât prin aceste sentințe nu se soluționează fondul cauzei, ar fi lipsită de sens existența unei căi de atac devolutive asupra fondului. Credem, b#%l!^+a?alături de alți autori, dar pentru alte motive, că nici sentințele de soluționare a conflictelor de competență nu pot fi atacate cu apel și nici cu recurs, fiind definitive.

f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, precum și cele privind reabilitarea.

În privința încheierilor, în art.408 alin.2 c.pr. en. se arată că încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul (încheieri de respingere a cererilor formulate de părți sau procuror, încheierea de admitere în principiu a cererii de revizuire, încheierile privind soluționarea excepțiilor, încheierea de extindere a acțiunii penale sau a procesului penal etc.), iar apelul declarat impotriva sentinței se socotește făcut și impotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței.

Împotriva unor încheieri nu se poate declara apel, dar pot fi atacate separat cu recurs (încheierile privind măsurile preventive, încheierile de suspendare a judecății etc).

Alte încheieri nu pot fi supuse nici unei căi de atac (încheierile privind admiterea cererii de recuzare și încheierile privind abținerea).

Titularii dreptului de apel. Categorii de titulari ai dreptului de apel

Dreptul de apel aparține, de regulă, fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecății în primă instanță, întrucât fiecare dintre asemenea subiecți are dreptul să-și găsească o justă soluționare, iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acțiuni în justiție, însă el nu poate fi folosit decât în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal și numai referitor la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă procesul penal.

În legătură cu persoanele care pot face apel se pot diferenția două categorii: unele care acționează în numele și interesul general al societății sau în numele și interesul personal, care poartă denumirea de titulari ai dreptului de apel și altele care declară apel dar nu în interesul lor ci pentru părțile din proces, denumiți reprezentanți și substituiți procesuali.

Titularii dreptului de apel sunt prevăzuți în art. 409 lit. a- f din C .proc. pen ., și anume: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul și orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței. în privința persoanelor care pot face apel pentru părțile din proces, potrivit art. 409 alin. 2 C. proc .pen ., acestea sunt: reprezentantul legal, apărătorul, iar pentru inculpat și soțul acestuia.

Apoi, titularii dreptului de apel pot fi împărțiți în două categorii: una, în care intră acele persoane care, prin apelul lor promovează o examinare a soluțiilor date în acțiunea penală și în acțiunea civilă exercitată în procesul penal, fiind vorba de procuror și părțile din proces și alta, care promovează numai o examinare a măsurilor luate în chestiuni adiacente cauzei, cum sunt măsurile cu privire la cheltuielile judiciare, retribuția cuvenită pentru activitatea depusă în proces ca martor, expert, interpret, apărător sau dispoziția prin care s-a adus o vătămare intereselor legitime ale unei persoane care nu este parte în proces.

Titularii din prima categorie pot fi împărțiți în titulari care prin apelul lor, promovează o examinare a fondului cauzelor, atât în latura penală, cât și în latura civilă; și titulari al căror aport nu promovează decât una din laturile procesului. Sub acest aspect, apelul procurorului și al inculpatului promovează examinarea laturii penale și a laturii civile, apelul părți vătămate are în vedere numai latura penală iar al părții civile și a părții responsabile civilmente, numai latura civilă a cauzei.

Titulari ai dreptului de apel privind latura penală și latura civilă

Procurorul

Potrivit art. 409 lit. a C. proc .pen ., procurorul poate face apel, în ce privește latura penală și latura civilă. Acest drept nu este limitat sau subordonat dreptului părților de a face apel. Având dreptul și obligația de a veghea la respectarea legalității procesului penal, procurorul poate folosi calea de atac a apelului ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, au fost efectuate activități prin încălcarea dispozițiilor legale, chiar dacă fără actele nelegale prejudiciază, în mod direct, părțile din proces și acestea rămân în pasivitate față de aceste încălcări ale legii.

Procurorul poate declara apel indiferent dacă a participat sau nu la judecata în primă instanță, în cazurile în care procesul penal a fost pornit din oficiu, precum și în cele în care începerea urmăririi penale s-a dispus pe baza plângerii prealabile a persoanei vătămate, întrucât potrivit art. 130 alin. 1 din Constituția României, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Apelul se declară de către procurorul din parchetul de pe lângă instanța care a b#%l!^+a?pronunțat hotărârea ce trebuie atacată sau de către procurorul ierarhic superior, care poate să îndeplinească orice act de competența procurorului ierarhic inferior. Se poate declara apel chiar și în situația în care instanța și-a însușit concluziile procurorului de ședință, cale de atac care poate fi exercitată de același magistrat sau de procurorul ierarhic superior. Această situație nu este de dorit și poate fi evitată printr-o pregătire temeinică a procurorului care participă la judecarea cauzelor penale. În latura penală, procurorul poate face apel împotriva hotărârilor de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

De regulă, procurorul urmărește prin apelul său, agravarea situației inculpatului, prin condamnarea acestuia, dacă a fost achitat de prima instanță ori s-a dispus încetarea procesului penal, majorarea pedepsei, înlăturarea suspendării executării pedepsei, etc. Dar, procurorul poate declara apel și în favoarea inculpatului atât în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cât și a celor în care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În ce privește latura civilă, până la decizia Curții Constituționale nr. 80 din 20 mai 1999, procurorul putea uza de calea apelului în cazurile în care acțiunea civilă se exercita din oficiu, indiferent de constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

În literatura juridică, s-a exprimat opinia că, dreptul de apel al procurorului în materie civilă nu poate fi restrâns la situațiile în care acțiunea civilă se exercită din oficiu, ci are o sferă de incidență mai largă, cu motivarea că art. 409 alin. 1 lit. a C. proc. pen . se referă, în mod generic, la acțiunea civilă, fără nici o limitare dependentă de modul de exercitare a acțiunii civile sau de faptul dacă prin apelul declarat de procuror se tinde a se crea oricăreia din părți o situație mai favorabilă ori defavorabilă. De asemenea, dreptul de apel al procurorului nu este condiționat nici de atitudinea părții civile ori a părții responsabile civilmente față de soluția pronunțată de prima instanță.

Tot astfel, credem, alături de alți autori , că procurorul poate declara apel împotriva sentinței prin care părții civile (persoană fizică, având capacitate de exercițiu deplină) nu i s-au acordat despăgubiri civile solicitate, deși cererea sa era îndreptățită, chiar dacă partea civilă nu a atacat cu apel acea hotărâre, cu motivarea că art. 409 alin.1 lit. a C. proc. pen . nu conține restrângeri în exercitarea dreptului de apel de către procuror, iar legea a creat un mijloc eficient pus la dispoziția procurorului pentru îndeplinirea rolului său de apărător al ordinii de drept și al drepturilor cetățenilor.

Motivele de apel invocate de procuror în favoarea părții civile sunt limitate, în sensul că, nu se poate pretinde ca inculpatul să fie obligat la repararea unui prejudiciu superior celui pe care partea civilă 1-a precizat și evaluat în cursul judecății la prima instanță, întrucât s-ar aduce atingere principiului disponibilității operant în materie civilă. De lege ferenda, în acord cu dispozițiile constituționale, considerăm, ca și alți autori că este necesară reglementarea ocrotirii penale și civile a proprietății publice.

Inculpatul – titular al dreptului de apel

Art. 409 lit. b C. proc. pen . prevede că inculpatul poate declara apel în ce privește latura penală și latura civilă. Împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel și în ce privește temeiurile achitării sau încetării procesului penal.

Întrucât apelul are un caracter personal și independent, criticile inculpatului nu pot privi decât propria situație, în penal și în civil, neputând viza alte persoane, participante sau nu la procesul penal, a căror situație, chiar în favoare sau defavoare, n-ar putea influența soluția în ceea ce-1 privește.

În privința temeiurilor achitării sau încetării procesului penal, inculpatul are interes să declare apel atunci când i se va crea o situație mai favorabilă. Astfel, inculpatul va putea ataca cu apel soluția de achitare , întrucât nu va fi antrenată răspunderea civilă împotriva sa.

Dacă inculpatul a achiesat în fața primei instanțe asupra laturii civile, nu va putea cere în apel înlăturarea obligării la despăgubiri civile, întrucât asumarea acestei obligații de către inculpat reprezintă o manifestare a dreptului său de a dispune efecte juridice irevocabile.

Inculpatul nu poate folosi calea de atac a apelului numai pentru că motivele iar nu și temeiurile soluției de achitare l-ar prejudicia.

Titulari ai dreptului de apel privind una din laturile procesului

Partea vătămată- titular al dreptului de apel

Potrivit art. 409 lit. .c. C. proc .pen . , parte vătămată poate face apel în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce privește latura penală. b#%l!^+a?

Legea condiționează apelul părții vătămate de îndeplinirea cumulativă a două condiții: infracțiunea care face obiectul cauzei trebuie să fie dintre cele pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar apelul trebuie să vizeze numai latura penală a cauzei.

În ce privește prima condiție, partea vătămată poate face apel numai în cauzele în care plângerea prealabilă se adresează organelor de cercetare penală sau procurorului.

Restrângere dreptului de apel numai la cauzele privitoare la aceste infracțiuni se justifică prin implicarea persoanei vătămate în declanșarea și continuarea procesului penal, deoarece fără plângerea prealabila a acesteia, procesul penal nu ar putea fi pornit, iar fără menținerea ei nu ar fi fost continuat. Dacă acțiunea penală se exercită din oficiu, partea vătămată nu are legitimare procesuală activă, pentru a ataca hotărârea în ce privește soluția dată laturii penale, indiferent de criticele ce le-ar putea aduce acestei soluții.

Referitor la cea de a doua condiție – și anume ca apelul să privească numai latura penală – nu interesează dacă obiectul apelului este o sentință de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.Deci, partea vătămată poate cere condamnarea inculpatului achitat, majorarea pedepsei, reținerea stării de recidivă, înlăturarea suspendării executării pedepsei, etc.

Partea vătămată nu poate însă să ceară schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită din oficiu, deoarece, în acest caz s-ar încălca limitele în care partea vătămată poate face apel, prevăzute de art. 409 alin. 1 lit. c C. proc .pen . .Este posibil ca partea vătămată să cumuleze și calitatea de parte civilă, atunci când a suferit și o vătămare materială.

Partea civilă și partea responsabilă civilmente

În ce privește latura civilă (art. 409 lit. d C. proc . pen .) limitarea dreptului de apel al părții civile și al părții responsabile civilmente la latura civilă se justifică prin aceea că aceste părți sunt subiecți numai în raportul procesual civil alăturat procesului penal și deci drepturile lor procesuale sunt circumscrise la acțiunea civilă.

Partea civilă nu poate invoca în apelul său aplicarea greșită a legii penale, deoarece aceasta vizează latura penală a cauzei. În mod practic, este posibil ca și în apelul său, în anumite situații, pentru corecta soluționare a laturii civile, partea civilă să critice aspecte legate de latura penală a cauzei, dacă acestea au rezonanțe asupra modului de rezolvare a laturii civile.

În această privință, opinia dominantă în literatura de specialitate, confirmată de practica judiciară, consideră că legea a acordat părții civile un drept autonom de apel, care nu poate să depindă de exercitarea sau nu a acestor căi de atac de către procuror sau de către inculpat și deci, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, în chestiuni asemănătoare pot declara apel, urmând ca instanța de control să verifice soluția dată numai în latura civilă, pe care o poate schimba, potrivit legii și adevărului, rămânând ca soluția în latura penală, dacă a fost greșită, să fie înlăturată printr-o cale de atac extraordinară.

Dreptul de apel al părții responsabile civilmente este autonom față de același drept al inculpatului, fiind exercitabil chiar dacă inculpatul nu înțelege să declare apel. Partea civilă și partea responsabilă civilmente nu vor putea ataca cu apel aspecte ce vizează latura penală a procesului în situația în care latura civilă a fost disjunsă și nu a fost rezolvată.

În cazul decesului părții civile și al părții responsabile civilmente, moștenitorii acestora, introduși în proces, devin titulari ai dreptului de apel, iar în cazul persoanei juridice, acest drept revine persoanei juridice succesoare sau lichidatorilor introduși în cauză.

Titulari ai dreptului de apel privind dispozițiile care nu se referă la fondul cauzei

Martorul, expertul, interpretul și apărătorul pot face apel, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite (art.409 alin. 1 lit. e C .proc. pen .).

Aceste persoane sunt titulare ale unui drept de apel limitat împotriva soluției dată de prima instanță cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin. Ele nu sunt părți în procesul penal principal, care are ca obiect cauza judecată, dar au calitatea de subiecți procesuali și, dacă drepturile lor referitoare la cheltuielile judiciare nu au fost luate în considerare sau au fost netemeinic sau nelegal stabilite, au interesul să atace actul procesual respectiv. Se evită astfel, ca în anumite cazuri, valorificarea dreptului la cheltuielile judiciare să se facă pe calea unei acțiuni civile.

Alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței (art. 409 alin. 1 lit. f C .proc. pen .)

În aceste cazuri, apelul este declarat împotriva încheierilor sau actelor instanței prin b#%l!^+a?care au fost vătămate interese legitime ale unor persoane străine de cauza penală și nu vizează aspecte legate de fondul acesteia.

2.2.2 Condițiile de formă ale apelului

Termenul de apel

a) Concept și caracterizare

Fixarea unui termen de apel de către legiuitor este justificată de necesitatea asigurării înfăptuirii principiului promptitudinii represiunii penale. Se înlătură și în acest fel posibilitatea sustragerii de la executarea hotărârii, dar se asigură și verificarea hotărârii înainte de punerea în executare. Termenul general de apel este de 10 zile (art.410 c.pr.pen.) dacă legea nu dispune altfel. Fiind un termen procedural, termenul de apel se calculează pe unitățií pline de timp (zile libere, prima și ultima zi neintrând în durata termenului. Dacă ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zi nelucrătoare care urmează. Observăm că legiuitorul a prevăzut și unele situații de excepție când termenul de apel se reduce.

Astfel, termenul de apel în cazul infracțiunilor judecate după procedura flagrantă este de 3 zile. Sub aspectul naturii sale, termenul de apel poate fi, după caz, peremptoriu sau dilatoriu.

Termenul de apel este peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de apel, titularul putând să promoveze calea de atac în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege. Nerespectarea acestui termen duce la respingerea apelului ca tardiv.

Termenul de apel este dilatoriu, sub aspectul punerii în executare a hotărârilor judecătorești penale. Hotărârea judecătorească va putea fi pusă în executare numai la data expirării termenului de apel când rămâne definitivă prin neapelare până în acel moment.

b) Momentul de la care curge termenul de apel

Legea prevede momente diferite de la care curge termenul de apel în funcție de titularii apelului:

1. Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror

Când procurorul a participat la dezbateri, pentru el, termenul curge de la pronunțarea hotărârii.

În cazul în care procurorul nu a participat la dezbateri, pentru el, termenul curge de la înregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului. De aceea, după redactarea hotărârii, instanța este obligată să trimită, de îndată, dosarul procurorului, iar acesta este obligat să-l restituie după expirarea termenului de apel.

2. Momentul de la care curge termenul de apel pentru părți

Pentru părți momentul de la care curge termenul de apel este în funcție de prezența sau absența la dezbateri sau la pronunțare.

Astfel, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare.

Chiar dacă inculpatul a fost reprezentat de apărător, termenul curge de la comunicare și nu de la pronunțare, întrucât el a fost absent. Reprezentarea este o instituție procesuală care vizează desfășurarea procesului penal și exercitarea drepturilor procesuale în fața instanței, dar care nu-și extinde incidența în ceea ce privește comunicarea hotărârii, exercitarea apelului, etc.

În practică, termenul de apel se calculează începând cu data pronunțării pentru părțile care au fost prezente la dezbateri, chiar dacă acestea nu au fost prezente la pronunțare. Se recurge la această modalitate, întrucât nu toate părțile rămân după ședința de judecată la pronunțarea hotărârilor, dar și acestora li se asigură posibilitatea cunoașterii hotărârii prin consultarea condicii de ședință.

Pentru părțile care au lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare, precum și pentru inculpatul deținut ori elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru inculpatul internat în centrul de reeducare sau într-un institut medical educativ care au lipsit la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv.

În această din urmă ipostază, termenul de apel curge de la comunicarea legal îndeplinită cu respectarea normelor privind comunicarea actelor procedurale.

În asemenea situații, întrucât, în fapt, aceste persoane nu pot fi menținute în instanță până la pronunțarea tuturor hotărârilor adoptate după o ședință de judecată, termenul va curge de la comunicare. Necomunicarea copiei de pe dispozitiv (conform art.407 c.pr.pen.) îndreptățește inculpatul să declare apel împotriva hotărârii, chiar și după soluționarea apelului declarat de procuror împotriva aceleiași hotărâri. Tot astfel, luarea la cunoștință a hotărârii de condamnare cu ocazia judecării apelului declarat de procuror nu înlătură obligația de comunicare a copiei de pe dispozitivul hotărârii în primă instanță și nu poate atrage pierderea dreptului de apel.

Pentru încunoștințarea fiecărei părți cu privire la termenul de declararea apelului, în b#%l!^+a?dispozitivului hotărârii trebuie să se menționeze durata acestuia și momentul de la care curge termenul.

Tot astfel, președintele completului de judecată, după pronunțare, are obligația de a explica părților prezente că pot declara apel.

c) Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane (martori, experți, interpreți, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură a instanței).

Calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și cel mai tirziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluționarea cauzei, afară de cazul cînd procesul a fost suspendat.

Ar fi inechitabil ca pentru aceste persoane termenul de apel să curgă așa cum susțin unii autorii, de la data pronunțării hotărârii atâta timp cât nu au cunoscut despre desfășurarea judecății, iar în favoarea lor nu este prevăzută obligația comunicării în copie a dispozitivului hotărârii.

La acest capitol nu intră în calcul contestarea măsurilor asiguratorii pe parcursul procesului penal, care se bucură de o reglementarea specială în art.168 c.pr.pen. și nici contestarea măsurilor după soluționarea definitivă a cauzei când se poate uza de contestație potrivit legii civile.

Indiferent de titularul apelului și indiferent de momentul din care începe să curgă, termenul de apel este un termen procedural și se calculează potrivit dispozițiilor art.186 c.pr.pen. În consecință, și în privința acestui termen operează prorogarea legală. Astfel, dacă termenul de apel a expirat într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.

Repunerea în termen

Am arătat că termenul de apel este un termen peremptoriu, iar nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul exercitării căii de atac. De aceea, un apel introdus după epuizarea termenului este, în principiu, respins ca tardiv.

Totuși, în mod excepțional, legea înlătură efectul amintit prevăzând uneori, posibilitatea suspendării curgerii termenului de exercitare a dreptului de apel, ca o excepție de la principiul continuității termenelor procedurale (în mod normal, termenele procedurale nu pot fi întrerupte și nici suspendate).

Astfel, potrivit art.364 c.pr.pen., apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat a fi făcut în termen dacă instanța de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Art.364 c.pr.pen. reglementează astfel, instituția de repunerii în termenul de apel, o instituție procedurală deosebit de importantă.

Pentru a opera repunerea în termen, instanța de apel trebuie să constate existența cumulativă a două condiții:

– Întârzierea să fie determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

În practică, s-a decis că lipsa conducătorului unei instituții pe o anumită perioadă de timp nu poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare a exercitării dreptului de apel întrucât atribuțiile conducătorului absent sunt exercitate de regulă, pe timpul cât lipsește de înlocuitorul său. În schimb, omisiunea primei instanțe de a trece încondica de ședință rezultatul deliberării, constituie o cauză de împiedicare temeinică, întrucât inculpatul a crezut că soluția nu s-a pronunțat încă.

– Cererea de apel să fie făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Nu împărtășim ideea că această condiție se raportează numai la persoanele (inculpat, parte responsabilă civilmente etc.) în sarcina cărora s-au stabilit obligații ce trebuiesc executate (executarea pedepsei, despăgubirilor civile, cheltuielilor judiciare etc.) prin sentința primei instanțe și că nu privește și persoanele beneficiare, titularii drepturilor recunoscute prin hotărâri (parte vătămată, parte civilă, expert etc.) față de care ar fi operantă numai condiția unei cauze temeinice de împiedicare.

Legea face referire la „apel“, „cerere de apel“ și „condițiile“ necesare a fi îndeplinite pentru a se dispune repunerea în termen (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus) și nu la calitatea sau interesul părților. De aceea una din părțile civile poate declara apel în condițiile art.364 c.pr.pen. după ce o altă parte civilă pusese în executare hotărârea pentru a-și valorifica propria creanță .

Prin începerea executării se atenționează partea că s-a început executarea și că a expirat termenul de apel.

Termenul prevăzut de art.411 c.pr.pen. (10 zile de la începerea executării) este un termen limită după expirarea căruia nu mai poate fi formulată vreo cerere de repunere în b#%l!^+a?termen, împrejurare ce exclude orice posibilitate de declarare a apelului.

Până la soluționarea repunerii în termen, instanța poate dispune dacă este cazul, suspendarea hotărârii atacate. Această instanță nu poate fi decât cea de apel, constituită în vederea soluționării cauzei, care examinează apelul în ședința de judecată. De aceea, nici cererea de repunere în termen și nici suspendarea hotărârii atacate nu pot fi soluționate, ori dispuse, de președintele instanței de apel, în afara ședinței de judecată. După soluționarea repunerii în termen apelul declarat își produce,în cea mai mare parte efectele specifice ( extensiv, devolutiv, efectul neagravării situației apelantului). Producerea efectului suspensiv, așa cum am arătat mai sus, este lăsată la aprecierea instanței de apel.

Cererea expresă de repunere în termen, poate fi analizată în momentul procesual al excepțiilor și cererilor prealabile judecății în apel.

Dacă cererea de repunere în termen este respinsă, apelul declarat rămâne un apel tardiv.

Apelul peste termen

Dacă în cazul repunerii în termen, cel ce declară apel a fost prezent la dezbateri sau la pronunțare, în cazul apelului peste termen partea a lipsit, atât la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare.

Observăm că și apelul peste termen presupune îndeplinirea unor condiții:

– partea să lipsească, atât la toate termenele de judecată, cât și de la pronunțare. Această precizare elimină din start alte interpretări ale termenului de “judecată” utilizat de legiuitor în vechea reglementare, dar va genera alte discuții cauzate de intervenția în cursul judecății a unor situații când părțile prezente la unul dintermenele de judecată trebuiesc totuși citate ulterior (după suspendarea judecății, după strămutarea judecății, după declinarea competenței etc.), situații care înlătură prezumția că partea cunoaște despre desfășurarea în continuare a procesului. Noua reglementare, prin această condiționare, restrânge aplicația instituției apelului peste termen la situația absenței părții de la toate termenele de judecată și de la pronunțare, protejând, similar legislației internaționale, numai persoanele judecate în lipsă.

De altfel cele două instituții (repunerea în termen și apelul peste termen) trebuie să fie raportate una la cealaltă și ambele la titularii dreptului de apel și la condițiile și efectele apelului. Ambele instituții asigură o protecție superioară a celor ce nu au cunoscut soluția instanței sau au fost judecați în lipsă ori au fost în imposibilitatea de a declara apel în termen, dar se realizează și garanția punerii în executare a hotărârii prin fixarea unui termen limită de depunere a cererii de apel.

– apelul să fie declarat cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a începerii executării dispozițiilor privind despăgubirile civile. Și în cazul apelului peste termen, cererea de apel poate fi făcută înainte de punerea în executare a hotărârii,dar nu mai târziu decât 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a dispozițiilor privind despăgubirile civile.

În cazul acestei instituții, partea nu trebuie să formuleze cerere de repunere în termen, întrucât apelul este considerat de lege ca fiind peste termen, dacă sunt întrunite cumulativ condițiile stabilite de art.411 c.pr.pen. Nici instanța nu are căderea să pronunțe repunerea în termen, întrucât cele două instituții nu se confundă.

Deseori, instanțele de control judiciar interpretează ca fiind apeluri peste termen diferitele contestații la executare, cereri de revizuire ori contestații în anulare, atunci când constată că de fapt sunt incidente dispozițiilor art.411 c.pr.pen. Calificarea juridică a cererii este atributul instanței, astfel că formularea eronată a unor cereri nu împiedică instanțele de judecată să recurgă la tratamentul juridic corespunzător.

Ca și în cazul repunerii în termen, nici în cazul apelului peste termen nu operează suspendarea de drept a executării hotărârii, dar instanța de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate până la soluționarea definitivă a apelului.

Celelelalte efecte ale apelului se manifestă de jure.

Declararea apelului, renunțarea la apel și retragerea apelului

Declararea apelului

În vederea declanșării judecății în apel, este necesar ca cel care are dreptul de a face apel, să-și manifeste voința în acest sens. Este aceasta o manifestare a principiului disponibilității în exercitarea căilor de atac.

Actul procedural în care se consemnează declarația de apel este o cerere scrisă, care trebuie semnată de persoana, care face declarația (art.412 c.pr.pen.).

Dacă persoana care declară apel nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată și de primarul sau secretarul consiliului local ori de funcționarul desemnat de aceștia, din b#%l!^+a?localitatea unde domiciliază persoana care daclară apel. Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanță de parte ori de reprezentantul ei.

Pentru realizarea celerității în procesul penal, legea prevede că procurorul și oricare din părțile prezente la pronunțarea hotărârii pot declara apel oral, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea.

În această situație, instanța ia act și consemnează declarația de apel într-un proces verbal. În practică, procesul verbal este menționat în încheierea de ședință ori în practicaua hotărârii.

Cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă. Întrucât nerespectarea acestei dispoziții nu este prevăzută sub sancțiunea nulității, în practică s-a apreciat că cererea poate fi depusă și la instanța ierarhic superioară celei a cărei hotărâre se atacă, dar înăuntrul termenului legal.

Persoana care se află în stare de detenție poate depune cererea de apel și la administrația locului de deținere. Dacă apelul este declarat oral, aceasta se constată într-un proces verbal. În aceste situații, data formulării cererii de apel este data înregistrării la administrația locului de deținere.

Cererea de apel înregistrată sau atestată în condițiile prevăzute de lege (de administrația locului de deținere, de unitatea militară sau de oficiul poștal) sau procesul verbal întocmit de administrația locului de deținere (în care deținutul declară oral că face apel) se înaintează instanței a cărei hotărâre se atacă.

Primind apelul declarat, prima instanță are obligația de a înainta dosarul instanței ierarhic superioare. Această obligație se îndeplinește chiar dacă apelul este declarat peste termenul prevăzut de lege.

Renunțarea la apel

După pronunțarea hotărârii, și până la expirarea termenului de declarare a apelului, părțile și persoana vătămată pot renunța în mod expres la această cale de atac (art.414 alin.1 c.pr.pen.).

Din conținutul reglementării amintite, rezultă că instituția renunțării la apel funcționează numai pentru părți, nu și pentru ceilalți titulari ai apelului prevăzut în art.409 c.pr.pen. (reprezentant legal, apărător, martor, experți, interpreți, alte persoane vătămate printr-o măsură sau act al instanței).

Asupra renunțării, cu excepția apelului care privește latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.

Renunțarea sau revenirea asupra renunțării poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special. În cazul minorilor lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, renunțarea la calea de atac făcută de părinte, respectiv de minor asistat de părinții săi, nu se poate îndeplini fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.

Din conținutul reglementării putem formula unele observații:

– procurorul nu poate face o declarație de renunțare la apel. Nici reprezentantul legal, apărătorul sau soțul, ca persoane îndreptățite să formuleze apel nu pot să renunțe la apel, pentru că ei nu sunt titulari ai acestui drept;

– renunțarea poate avea loc numai în interiorul termenului de apel. Nu se poate renunța la apel după expirarea termenului, deoarece nimeni nu poate renunța la un drept din exercițiul căruia a decăzut;

– renunțarea trebuie să fie expresă, neechivocă și necondiționată;

– renunțarea nu are caracter definitiv câtă vreme nu s-a epuizat termenul de apel, asupra renunțării putându-se reveni înăuntrul termenului (excepție: în latura civilă renunțarea are caracter definitiv, astfel că nu se mai poate reveni asupra declarației, chiar dacă nu a expirat termenul de apel).

Retragerea apelului

Spre deosebire de renunțarea la apel, retragerea apelului presupune existența unui apel declarat.

Potrivit art.415 c.pr.pen., până la închiderea dezbaterilor la instanța de apel, persoana vătămată și oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de către parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face, fie la instanța a cărei hotărâre este atacată, fie la instanța de apel.

Reprezentanții legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage apelul b#%l!^+a?declarat personal sau de reprezentantul său legal. Este aceasta o nouă dovadă a protecției suplimentare de care se bucură minorii în sistemul procesual penal român și îndeosebi a inculpații minori.

Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Apelul retras de procuror poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

Observăm că instituția retragerii apelului are ca situație permisă existența unui apel declarat pe care titularii dreptului de a declara această cale de atac înțeleg să nu o mai folosească, lăsând hotărârea să între în putera autorității de lucru judecat.

Observăm de asemenea că legea oferă posibilitatea ca și apelul declarat de procuror să fie retras pe când în cazul renunțării la apel, procurorul nu poate dispune.

2.3. Efectele apelului

Declararea apelului creează premizele continuării judecății într-o altă fază, de către o instanță ierarhic superioară. Limitele judecății, însă, sunt stabilite de art.370-373 c.pr.pen., care reglementează efectele apelului.

Efectul suspensiv

Potrivit art. 416 C. proc .pen., apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce privește latura penală, cât și latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Declararea apelului are ca efect imediat – produs ope legis – suspendarea executării dispozițiilor din hotărârea primei instanțe vizate prin declarația de apel pe tot timpul judecății căii de atac. De altfel, efectul suspensiv caracterizează nu numai apelul declarat, ci chiar și termenul de apel, întrucât sentința primei instanțe devine definitivă la data expirării termenului de apel, iar hotărârile instanței penale devin executorii numai la data când au rămas definitive.

Efectul suspensiv al apelului este general, absolut constant împiedicând ca hotărârea judecătorească să devin definitivă.

Efectul suspensiv este general pentru că toate hotărârii penale supuse căii ordinare de atac nu pot fi puse în executare dacă nu s-a soluționat apelul sau nu a fost înlăturată posibilitate exercitării lui prin expirarea termenului de declarare. Având în vedere că în actualul C. proc .pen. din țara noastră majoritatea hotărârilor pronunțate în primă instanță sunt în principiu apelabile, caracterul suspensiv al apelului se manifest în general, afară de cazurile când legea îl înlătură în mod expres.

Efectul suspensiv este absolut pentru că se produce ori de câte ori se declară apel, chiar când este neîntemeiat sau neregulat introdus,este constant manifestându-se în permanență, din primul moment al declarării apelului și până la soluționarea căii de atac.

Efectul suspensiv al apelului poate fi total, atunci când prin declarația de apel sentința primei instanțe este atacată în întregime, și parțial, atunci când apelul vizează numai lăture penală ori numai latura civilă a procesului sau doar anumite dispoziții din hotărârea atacată. Sub acest aspect, apelul procurorului și al inculpatului are, în majoritatea cauzelor, un efect suspensiv total.

Apelul părții vătămate are un efect suspensiv parțial, limitat la latura penală, iar al părții civile și părții responsabile civilmente au în vedere numai dispozițiile civile ale hotărârii atacate.

Efectul suspensiv al apelului operează dacă această cale de atac este admisibilă, declarată în termen și nu există vreo dispoziție legală care prevede altfel.

În ce privește prima condiție, se cere ca legea să prevadă că hotărârea atacată este supusă apelului, căci un apel inadmisibil nu poate avea efect suspensiv.

A doua condiție, impune ca apelul să fie declarat în termenul legal, căci un apel tardiv nu produce nici un efect și deci nu este suspensiv de executare. în cazul repunerii în termen sau al apelului peste termen, legea prevede că instanța sesizată poate suspenda executarea hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că apelul tardiv nu este suspensiv de executare.

Cea de a treia condiție are în vedere că declarația de apel suspendă executarea hotărârii atacate în raport cu devoluția pe care o produce – totală sau parțială.

De la efectul suspensiv al apelului declarat în termen există unele derogării:

– luarea, menținerea sau revocarea măsurii arestării inculpatului prin sentință (art. 399 alin.4 C. proc .pen .). Astfel, inculpatul arestat preventiv este pus de îndată în libertate în caz de achitare sau de încetare a procesului penal ori chiar în caz de condamnare, dacă pedeapsa închisorii este cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive ori dacă s-a dispus suspendarea executării pedepsei ori executarea ei la locul de muncă sau dacă s-a aplicat pedeapsa amenzii. în aceste cazuri, hotărârea pronunțată este executorie, chiar dacă procurorul a declarat apel; liberarea condiționată cu excepția apelului declarat de procuror (art.587 C. proc. pen .).

Aceste derogări se explică prin necesitatea punerii imediate în executare a măsurii preventive sau a menținerii ei când este necesară, sau, dimpotrivă în necesitatea punerii de b#%l!^+a?îndată în libertate a inculpatului când s-a dispus revocarea măsurii prin sentință sau liberarea condiționată, evitându-se producerea unor consecințe negative asupra desfășurării procesului penal.

Efectul devolutiv

Prin efect devolutiv al apelului se înțelege transmitere cauzei spre o nouă judecată, de la instanța a cărei hotărâre a fost atacată (judex a quo) la instanța căreia îi revine atribuția, potrivi legii, să judece și să soluționeze calea de atac (judex ad quem) Efectul devolutiv nu promovează, la instanța de apel, o reeditare a judecății care a avut loc, ci o nouă judecată, cu caracter autonom, care are ca obiect reexaminarea acelor dispoziții din hotărâre care au fost greșit sau nelegal soluționate.

Devoluțiunea poate fi integrală (ex integra), când în apel instanța capătă dreptul să reexamineze toate problemele care au format obiectul judecății în primă instanță și parțială (in partibus), când instanța de apel capătă dreptul să reexamineze numai unele dintre problemele care au făcut obiectul judecății în primă instanță.

Potrivit art.417 alin.1 C. proc. pen., întinderea efectului devolutiv este variabilă, de la caz la caz în raport cu persoana apelantului, cu persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. În cadrul acestor limite, instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept (art.417 alin.2 C. proc .pen .).

Limitele determinate de persoana care a declarat apel și de persoana la care se referă declarația de apel sunt o urmare a caracterului facultativ al folosirii căii de atac ordinare; dacă dintre toți inculpații condamnați numai unul a declarat apel, se consideră că ceilalți sunt mulțumiți de soluția pronunțată și, la data expirării termenului de declarare a apelului, pentru ei hotărârea a rămas definitivă. Prin urmare, instanța de apel reexaminează numai dispozițiile din hotărârea judecătorească care privesc pe apelant.

Apelul procurorului, declarat fără nici un fel de precizare la ce fapte și persoane se referă, are un efect integral, în sensul că devoluează cu privire la toate persoanele care au fost părți în proces, deoarece apără interesele generale ale societății. Procurorul poate însă restrânge declarația sa de apel numai cu privire la anumite persoane, situație în care devoluția apelului său este limitată numai la aceste persoane.

Limitarea efectului devolutiv decurge și din calitatea procesuală pe care o are persoana care declară apel. Din acest punct de vedere se face distincție, pe de o parte, între apelul procurorului și al părților, care devoluează cauza cu privire la fondul cauzei, adică la soluția dată în acțiunea penală și acțiunea civilă, iar pe de altă parte la apelul martorului, expertului, interpretului, apărătorului și ale oricăror alte persoane vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței, care devoluează cauza numai cu privire la cheltuielile judiciare, retribuțiile cuvenite ori la vătămarea personală ce s-a cauzat.

Cu privire la acest efect, unii autori au precizat că: în apelul pro curent fără rezerve, devoluția este totală atât în latura penală cât și latura civilă, cu privire la toate persoanele care au fost părți în proces și cu privire la orice lipsuri, fie în favoare fie în defavoarea oricărei părți; în apelul inculpatului se devoluează cauza în amândouă laturi ale procesului, dar numai în ce privește persoana sa, pentru orice lipsuri care sunt în defavoarea sa; în apelul părții vătămate se devoluează numai latura penală a cauzei și la soluția care o privește; în apelul părții civile și a părții responsabile civilmente se devoluează cauza numai în legătură cu soluția care o privește pe fiecare din aceste părți pentru orice lipsă care este în defavoarea lor.

Efectul neagravării situației în propriul apel

Efectul neagravant al apelului, cunoscut în literatura de specialitate sub numele de non reformatio in pejus, impune instanței de apel obligația de a nu creea în urma soluționării cauzei o situație mai dificilă pentru cel care a declarat apel (art.418 alin.1 C.proc.pen.).

Regula non reformatio in pejus reprezintă un avantaj acordat de lege celui care dorește reformarea hotărârii pronunțate, o încurajare in exercitarea drepturilor procesuale prin excluderea riscului ca cel ce exercită calea de atac să-și creeze o situație mai dificilă.

Este posibil ca reexaminarea cauzei in apel să ducă la concluzia ca hotărârea pronunțată în primă instanța este nelegală și netemeinică, dar, potrivit regulii non reformatios in pejus, agravarea situației pentru partea care a declarat apel nu este permisă, deși aceasta ar corespunde cu adevărul.

Așadar, între interesul ca legea să fie corect aplicată în situația de fapt bine stabilită, pe de o parte, și interesul ca părțile să nu manifeste reticență în exercitarea căilor de atac, pe de altă parte, legiuitorul a ales ultima variantă. Astfel, neconcilierea între principiul analizat și principiile fundamentale ale legalitații și aflării adevarului este soluționată in favoarea principiului non reformatio in pejus.

Pentru a avea deplină eficiență legală, regula non reformation in pejus funcționează numai în cazul folosirii propriei căi de atac. Astfel, dacă una dintre părțile cauzei declarată apel și odată cu ea declară apel și procurorul însă în defavoarea ei, ori o altă parte cu interese contrare și este admis doar apelul acestei ultime persoane, regula menționată nu b#%l!^+a?funcționează, situația parții puntandu-se agrava. În literatura de specialitate și în practica judiciară, expresia ”neagravarea situației” a fost analizată în ințelesul ei larg, conținând orice înrautățire a situației părții care a exercitat calea de atac.

Astfel, în apelul declarat de inculpat, instanța de apel nu poate reține starea de recidivă care in mod eronat nu fusese reținută de prima instanță, nu poate schimba incadrarea judiciară a faptei într-o infracțiune mai gravă ( chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi mai mică), nu poate reține în sarcina acestuia mai multe infracțiuni în concurs față de o singură infracțiune rețiună în fond, nu poate înlocui suspendarea executării pedepsei cu închisoarea, cu executarea pedepsei la locul de muncă.

În doctrină s-a impus opinia conform căreia,prin obligarea la tratament medical a inculpatului, ca urmare a soluționării apelului său, nu a fost încălcată regula non reformatio in pejus, ci dimpotrivă, a fost satisfăcut un interes al său, interes cu privire la care, în cazul de fată el și-a manifestat expres dorința.

Datorită caracterului său absolut, regula non reformatio in pejus funcționează în orice cadru procesual început ca urmare a promovării apelului (în cadrul desființării cu trimitere spre rejudecare sau în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea refacerii urmării penale).

Dacă instanța de apel sau de recurs a dispus înlocuirea cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale, nu este posibilă agravarea situației părții în propria cale de atac, dacă după emiterea unui nou rechizitoriu cauza revine spre judecată la prima instanță.

Nu este posibilă însă înrăutațirea situației celor care au declarat apelși în cazul în care hotărârea a fost desființată de instanța de apel și trimisă spre rejudecare la prima instanță, care pronunță o nouă soluție. De asemenea, pentru martor, expert, interpret, apărător, persoană vătămată, prin apelul declarat, nu li se poate lua ceea ce li s-a acordat prin hotărârea pronuțaă de prima instanță.

Chiar dacă nu este parte în proces, anumite implicații ale regulii non reformatio in pejus le întâlnim și în cazul în care procurorul este titularul apelului. Astfel, potrivit art.418 alin.2 C.proc.pen., în apelul declarat de procuror în favoarea uneia dintre părți instanța de apel nu poate agrava situația acesteia. Apelul declarat de procuror, în care s-au invocat motive atât în favoarea, cât și în defavoarea părții, nu poate fi circumscris ipotezei de mai sus.

Efectul extensiv

Efectul extensiv al apelului are o reglementare specială și autonomă, fiind incident numai în cauzele penale în care există mai multe părți care aparțin aceluiași grup procesual (conform litis). Ar fi inechitabil ca în urma executării apelului situația unei părți să fie modificată în favoarea ei, iar în situația altei părți care aparține aceluiași grup procesual și față de care s-a pronunțat aceeași soluție, dar care nu a atacat hotărârea, să ramână neschimbată, deși hotărârea conține elemente de nelegalitate și netemeinicie.

Constândîn posibilittea de rasfrangere a cai de atac față de parțile în privința carora hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin neatacare, efectul extensiv apare ca un remediu procesual pentru înlaturarea erorilor săvârșite în înfaptuirea justiției.

În acest context, potrivit art.419 C.proc.pen., instanța de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fară să poată crea acestor părți o situație mai grea. Efectul extensiv oferă deci posibilitatea ca efectele căi de atac să se resfrangă și asupra părților față de care hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.

Față de dispozițiile legii, efectul extensiv funcționează numai față de părțile care au aceeași calitate în proces sau care au un interes comun cu apelantul. Extinderea apelului cu privire la aceste părți este obligatorie.

Este necesar de precizat că datorită caracterului său special și accesoriu, extinderea apelului în condițiile art.419 C.proc.pen. presupune existența unui apel declarat în mod egal, adică declarat în termen și admisibil. Astfel, dacă apelul inculpatului a fost găsit nefundat, iar apelurile celorlalți inculpați au fost declarate tardive, în mod egal instanța de apel nu a primit cererea primului inculpat de a se face, în ceea ce îl privește, aplicarea art.419 C.proc.pen., referitor la efectul extensiv al apelului.

Ca să poată opera efectul extensiv al apelului, sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiții:

a) să existe un apel valabil declarat- dacă a fost declarat de o persoană fără calitate sau fară ca hotărârea atacată să fie susceptibilă de apel ori dacă a fost declarat după b#%l!^+a?expirarea termenului legal, apelul nu constituie un act de sesizare a instanței superioare, nu poate fi soluționat în fond și dept urmare nu poate conduce nici la examinarea cauzei prin extindere cu privire la părțile care n-au atacat hotărârea.

b) subiectul procesual fată de care operează extinderea să nu fi declarat apel sau să nu fie vizat prin apelul declarat de un alt subiect procesual.

c) să existe mai multi subiecți procesuali care au aceeași calitate sau un comun, dintre care unul sau unii nu au declarat apel- când în aceeași cauză penală sunt mulți inculpați sau mai multe parți civile sau parți responsabile civilmente, se formează în mod automat, pentru fiecare categorie, un grup de subiecți procesuali între care există oarecare solidaritate procesuală.

d)să existe o unitate procesuală – efectul extensiv al apelului nu funcționează doar în cazul în care parțile ce aparțin aceluiași consortium litis sunt judecate împreună în același proces.

Efectul extensiv nu are decât o singură limitare. Extinzând apelul cu privire la subiecții procesual care nu au atacat hotărârea sau la care apelul nu face referire și modificând soluția dată anterior cu privire la aceștia, instanța de apel nu le poate crea o situație mai grea.

CAPITOLUL III. JUDECAREA APELULUI

3.1 Noțiuni introductive

Sediul materiei judecății apelului, de lege lata, îl constituie un singur articol din C. proc.pen. și anume art. 420 (,Judecarea apelului"). Așa cum vom arăta mai jos procedura judecății apelului urmează modul de desfășurare a judecății în primă instanță. Apreciem că o asemenea reglementare este susceptibilă de unele îmbunătățiri.

Menționăm că, în dreptul procesual penal francez, judecata apelului are loc, de regulă, după aceleași reguli ale judecății în primă instanță, cu deosebirea că la ședința de judecată instanța are obligația legală să asculte, sub sancțiunea nulității, un raport oral al unuia din membrii instanței în scopul de a face cunoscut obiectul apelului pe care îl consideră ca esențial.

Reguli privind desfășurarea judecății în apel

De la bun început trebuie afirmat că judecarea apelului se efectuează, în principiu, după dispozițiile generale ale judecății procesual penale. Acestea se completează și cu dispozițiile art. 420-425 C.proc.pen.. Dispozițiile generale ale judecății procesual penale cuprind o serie de norme cu caracter general și comun care disciplinează fie ambele etape ale fazei judecății (judecata în primă instanță și judecata în căile de atac) în ansamblu, având deci semnificația unor principii (sau reguli de bază) comune judecății, fie unele activități sau acte procesuale ori procedurale ce se îndeplinesc în mod egal în cadrul acelorași etape, având valoarea unor dispoziții procesuale penale comune. Primele caracterizează chiar faza de judecată pe când cele de-al doilea reglementează doar faza de judecată în primă instanță, cât și judecata în căile de atac.

Dintre principiile comune exemplificăm regulile oralității (art. 351 C.proc.pen.), nemijlocirii, contradictorialității și publicității (art.352 C.proc.pen.), care caracterizează întreaga fază de judecată, indiferent de etapa examinată.

Dintre cele pe care le putem denumi „reguli comune" menționăm, dispozițiile legale referitoare la citarea părților (art. 353 C.proc.pen.), la desemnarea apărătorilor (art. 356 C.proc.pen.), la deliberare și luarea hotărârii (art.392, 394 C.proc.pen.) ș.a. Ca etapă a fazei de judecată, procedura de judecată în apel este neîndoielnic, și ea marcată de aceste principii și norme comune.

Desigur că ele nu sunt aplicabile exclusiv, ci se completează cu unele dispoziții legale specifice judecății în apel.

Această coexistență a unor norme comune, aplicabile atât etapei judecății în primă instanță, cât și etapei judecății în căile de atac este pe deplin justificată. Cum în ambele etape ale judecății se efectuează, în general, aceleași acte – sesizare, chemarea părților, ascultarea acestora, deliberare, luarea hotărârii etc. – fiind deci comune ambelor etape, ni se pare firesc b#%l!^+a?ca ele să fie disciplinate de norme procesuale comune. Acestea se vor aplica la orice instanță de judecată, afară de cazul când legea prevede în mod expres alte reguli – speciale și derogatorii de la normele generale – ori când aplicarea normei generale ar fi străină de natura judecății. „Fără îndoială, normele generale își au aplicare în primul rând la judecata în primă instanță, dar ele se aplică cu ușoare adaptări și la judecata în căile de atac". în acest sens s-a arătat că judecata în prim grad este schema fundamentală pe care se modelează, cu variații secundare, judecata în căile de atac.

Modalități de sesizare a instanței de apel

Procesual, pentru ca o instanță de judecată, oricare ar fi aceasta, să poată proceda la efectuarea actelor care aparțin fazei de judecată este necesar să fie sesizată cu judecarea litigiului penal, pentru că ea nu poate proceda din oficiu.

De regulă, sesizarea instanței de apel se face prin declarații de apel. Chiar dacă cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, potrivit art. 413 alin.l C. proc . Pen ., încă din acel moment instanța superioară este virtual sesizată și de atunci numai ei îi revine competența de a rezolva și de a lua act de orice alte cereri incidente apelului.

Trebuie făcută precizarea că, dacă aducerea unei cauze în fața instanței de al doilea grad de jurisdicție se poate face numai prin declarație de apel, în schimb învestirea acesteia poate avea loc nu numai prin sesizare directă, ci și ulterior pe cale de trimitere fie în urma unei declinări de competență (art. 50 C.proc.pen.), fie în baza unei decizii de strămutare dată de înalta Curte de Casație și Justiție (art. 71 C.proc.pen.), fie în baza unui regulator de competență (art. 51 C. proc. pen.), fie prin reunirea cauzelor (art. 45 alin. 2 C. proc. pen.). În toate aceste situații avem, pe lângă actul inițial de investire primară, un al doilea act de sesizare incidentală.

3.2 Măsuri premergătoare ședinței de judecată a apelului

Pentru ca apelul să poată ajunge în stare de judecată, este necesar să fie luate câteva măsuri prealabile, dintre care unele se iau de către instanța a cărei hotărâre se atacă iar altele de instanța de apel. Instanței care a pronunțat hotărârea atacată îi revin obligațiile de a primi cererea sau cererile de apel și, după expirarea termenului de atac pentru toate părțile, de a le înainta împreună cu dosarul, și dacă este cazul, cu mijloacele materiale de probă, instanței competente să le soluționeze. La înaintarea dosarului către instanța de apel prima instanță trebuie să țină seama și de termenul prevăzut de lege pentru îndeplinirea acestei operațiuni.

Măsurile premergătoare ce incumbă instanței de apel sunt reglementate de către art. 420 C. proc. pen., care se completează cu normele comune. Este important de precizat că măsurile necesare pentru pregătirea inițială a judecății se iau de președintele instanței și sunt aduse la îndeplinire de organele auxiliare ale acesteia; dacă însă judecarea apelului se amână, aceleași măsuri premergătoare – dacă sunt necesare în vederea judecății la noul termen fixat – se dispun de către completul de judecată.

Stabilirea termenului de judecată

După primirea și înregistrarea dosarului, președintele instanței de apel sau un judecător delegat fixează termenul de judecată. Dacă inculpatul este arestat, fie în cauza în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie în altă cauză, art. 355 C. proc. pen. obligă să se fixeze termene scurte, judecata urmând a fi făcută „de urgență și cu precădere".

Este posibil ca în aceeași cauză să se declare apel de mai multe părți ori participanți procesuali. Cum aceste apeluri trebuie judecate împreună, pentru a se evita soluțiile contradictorii, în cazul în care instanța de apel are mai multe secții și apelurile respective nu au ajuns la una singură, se impune ca ele să fie repartizate, dacă este posibil chiar anterior primei zile de înfățișare, la secția întâi sesizată. Acest lucru se va putea realiza la solicitarea președintelui acestei secții care, înștiințat de oricare din părțile în proces, ar urma să ceară de la celelalte secții apelurile primite ulterior, în cazul în care instanța de apel are o singură secție, conexarea apelurilor făcute de mai multe părți va fi mai puțin complicată și fixarea unui termen de judecată comun, chiar anterior primului termen de înfățișare, este cu mult ușurată. Dacă aceeași parte a făcut mai multe apeluri și dacă acestea nu au fost reunite, fie la una din secții, dacă sunt mai multe, fie la aceeași secție, dacă este una singură, pentru că nu s-a știut de existența lor, atunci primul apel aflat în stare de judecată va putea fi soluționat, fără a se mai aștepta conexarea lui cu celelalte, chiar dacă între timp s-a aflat și de existenta acestora, căci la înfățișările ce vor acea loc ulterior oricare dintre părți va putea invoca autoritatea lucrului judecat și deci se va ajunge la respingerea celorlalte apeluri. Nu va exista însă autoritate de lucru judecat dacă un apel a fost respins ca tardiv sau pentru că nu a fost semnat valabil, iar un alt apel a fost introdus în termen sau, respectiv, îndeplinește b#%l!^+a?condițiile de formă cerute de lege.

Citarea părților

Potrivit art. 420 alin. 1 C. proc. pen., „judecarea apelului se face cu citarea părțilorși a părții vătămate". Astfel se asigură părților posibilitatea de a cunoaște termenul fixat, de a se prezenta în fața instanței de apel și de a-și face toate apărările pe care le socotesc utile; în același timp se creează și pentru instanța de apel posibilitatea de a lua contact nemijlocit cu părțile, de a-și forma mai repede și mai temeinic convingerea asupra vinovăției sau nevinovăției inculpatului, de a aprecia în mai bune condiții necesitatea administrării unor probe.

Precizăm că în apel nu se citează toate părțile ci numai acelea față de care apelul poate avea vreun efect. Astfel, în apelul inculpatului care nu a fost obligat la despăgubiri, nici partea civilă, dacă nu a atacat hotărârea, nici partea responsabilă civilmente nu vor fi citate. în apelul procurorului, însă, dacă a fost făcut ex integra și nici nu a fost motivat înaintea expirării termenului, se citează toate părțile, pentru că acest apel are un efect devolutiv integral, instanța superioara fiind învestită cu examinarea întregii cauze, atât în favoarea cât și în defavoarea părților.

S-a pus întrebarea dacă partea vătămată, neconstituită parte civilă, trebuie citată în apelul declarat de inculpat, condamnat pentru o infracțiune în privința căreia acțiunea penală a fost pusă în mișcare la plângerea prealabilă? Alături de alți autori1, tindem către un răspuns afirmativ. Dreptul părții vătămate de a pune concluzii în exercitarea acțiunii penale nu încetează decât odată cu pierderea acestei calități și nu poate fi limitat la dezbaterile purtate în fața primei instanțe; prin citarea părții vătămate în instanța de apel se dă acesteia posibilitatea de a exercita dreptul său și inculpatului posibilitatea legală de a-și valorifica, prin apelul declarat, pretențiile la cheltuieli judiciare pe care le-ar putea avea față de partea vătămată, precum și posibilitatea de a obține încetarea procesului penal prin împăcarea părților, atunci când legea permite. Aceasta este o simplă chestiune teoretică întrucât sentințele pronunțate în astfel de cazuri nu sunt susceptibile de apel.

Când sunt mai multe apeluri făcute de părți diferite, acestea vor fi citate, până la conexare, în fiecare apel. Conexarea va putea fi dispusă, așa cum s-a arătat, fie din oficiu, fie la cererea oricăreia dintre părți.

La judecarea cauzelor privind o infracțiune săvârșită de minor se citează, în afară de părți, autoritatea tutelară și părinții, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, precum și alte persoane a căror prezență este socotită necesară de către instanță (art. 508 combinat cu art. 521 C. proc. pen.). Obligativitatea citării acestor persoane – a căror neprezentare nu împiedică însă judecarea apelului – încetează dacă anterior sesizării instanței de apel inculpatul, minor la data săvârșirii infracțiunii, a împlinit vârsta de 18 ani.

Emiterea citațiilor, înmânarea acestora, depunerea dovezilor la dosarul cauzei se fac potrivit dispozițiilor comune din partea generală a C. proc. pen.. (art. 257-263) și sunt date în atribuția personalului auxiliar al instanței de apel ori a organelor poștale.

Trebuie spus că dacă inculpatul este arestat, fie în cauza în care s-a exercitat calea de atac, fie în altă cauză, se dispune, odată cu emiterea citației, care este trimisă la locul de deținere spre a-1 încunoștința astfel de termen, și aducerea lui la judecată, întrucât, potrivit art. 375 alin. 2 C. proc. pen., în cauzele în care există un inculpat deținut judecarea apelului nu se poate face decât în prezența acestuia. Această dispoziție constituie o garanție pentru exercitarea dreptului de apărare și asigură egalitatea părților în fața justiției. Este necesar ca inculpatul deținut, să fie prezent la judecarea apelului, deoarece el poate invoca și alte apărări ori solicita și alte dovezi decât cele cunoscute de apărătorul său, ales ori desemnat din oficiu, și, ca atare, poate contribui la o verificare completă a sentinței atacate; pe de altă parte, dacă nu ar fi adus la judecarea apelului, inculpatul arestat s-ar afla într-o situație de inferioritate față de inculpatul aflat în stare de libertate, care are posibilitatea să se prezinte la instanța de apel.

Soluționarea apelului în lipsa inculpatului arestat este sancționată, potrivit art.280 C. proc. pen., cu nulitatea absolută a deciziei pronunțate. Dacă nu inculpatul, ci o altă parte în proces – partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente – se află în stare de deținere, judecarea apelului, indiferent cine 1-a introdus, poate avea loc și în absența sa, dacă procedura de citare a fost îndeplinită, aducerea ei în instanța de apel nefiind necesară.

În mod similar, nici absența celorlalți apelanți sau intimați, legal citați, nu împiedică judecarea apelului.

Legea procesual penală a prevăzut o excepție pentru inculpatul minor, a cărui b#%l!^+a?judecare nu poate avea loc, sub sancțiunea nulității absolute, decât în prezența acestuia, în afară de cazul când se face dovada că se sustrage de la judecată.

Dacă însă instanța de apel consideră că este necesară prezența uneia dintre părțile lipsă, ea poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, emițând un mandat de aducere, potrivit art. 265 C. proc. pen. și amânând judecata conform art. 353 alin.4 C. proc. pen.

In caz de amânare a judecății părțile prezente iau termenul în cunoștință și nu vor mai fi citate pentru termenele următoare, chiar dacă ar lipsi la vreunul din aceste termene. De asemenea, când judecata rămâne în continuare, părțile și celelalte persoane care participă la proces nu se mai citează.

Măsuri pentru asigurarea apărării obligatorie

Conform prevederilor art. 356 C. proc. pen. aplicabile pe întreaga fază a judecății în cazurile în care asistența juridică este obligatorie, președintele instanței, odată cu fixarea termenului de judecată, trebuie să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu adresând o cerere în acest sens baroului de avocați competent.

În cursul judecății asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat sau mobilizat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare, sau într-un institut medical-educativ, când este arestat, chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege; de asemenea, în cazul inculpaților aflați în stare de libertate asistența juridică este obligatorie în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii de 5 ani sau mai mare.

În aceste cazuri, mai înainte de a solicita baroului de avocați desemnarea unui apărător din oficiu, președintele instanței de apel va verifica dacă nu cumva din înscrisurile dosarului rezultă că inculpatul are un apărător ales. Practica majorității instanțelor este inconsecventă în sensul că, de multe ori, la primirea dosarului, se emite adresă pentru a fi desemnat apărător din oficiu când la dosar se află împuternicirea avocațială a apărătorului ales.

Atunci când, în cauză, sunt mai mulți inculpați cărora trebuie să li se asigure asistența juridică și aceștia au în proces interese divergente, pentru fiecare inculpat va fi desemnat un apărător distinct.

Nerespectarea dispozițiilor relative la asistarea inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie potrivit legii, atrage sancțiunea nulității absolute..

Întrucât inculpatul, aflat în stare de arest sau de libertate, celelalte părți și apărătorii au dreptul să ia cunoștință de dosar în tot cursul judecății, președintele instanței este obligat ca, prin măsurile administrative pe care le va lua, să asigure celor de mai sus efectivă realizare a acestui drept; de asemenea el este obligat să ia măsuri pentru ca inculpatul arestat să poată lua contact cu apărătorul său.

Stabilirea completului de judecată

Compunerea completului de judecată, este stabilită prin Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, conform căreia apelurile și recursurile se judecă în complet format din 3 judecători (art.57 alin.2 L.304). Prin art.55 din aceeași lege s-a statuat că președinții instanțelor stabilesc compunerea completelor de judecată, de regulă la începutul anului judecătoresc, cu avizul Colegiului de conducere al instanței, urmărind asigurarea continuității completului.

La stabilirea completului de judecată președintele instanței trebuie să țină seama, și de dispozițiile art. 64 C. proc.pen., pentru a se evita ca vreunul din judecătorii desemnați să fie incompatibil, potrivit acestor texte, și a se preîntâmpina formularea unor cereri de abținere sau recuzare. Există posibilitatea ca unele din cauzele de incompatibilitate să nu poată fi cunoscute președintelui instanței; altele însă, cum ar fi, de exemplu, acela că judecătorul respectiv a luat parte la soluționarea aceleiași pricini la prima instanță ori a fost apărător al uneia din părți – rezultă chiar din dosar și, dacă le cunoaște, președintele nu poate face abstracție de el.

Soluționarea apelului de către un complet de judecată din care a făcut parte și un judecător incompatibil constituie un caz de nelegală compunere a instanței, care potrivit art. 280 C.proc.pen., atrage nulitatea absolută a deciziei pronunțate. In ceea ce ne privește, apreciem că incompatibilitatea este o instituție care nu este subsumată noțiunii de „compunere a instanței" aceasta din urmă fiind o problemă ce privește organizarea instanțelor, pe când incompatibilitatea privește procesul (penal sau civil) ca activitate judiciară. Fiind instituții distincte și sancțiunile sunt distincte: în cazul compunerii greșite a b#%l!^+a?instanței, sancțiunea este nulitatea absolută (art. 280 C.proc.pen.), pe când, în cazul incompatibilității declarate de judecător sancțiunea este nulitatea relativă prevăzuta de art. 280 C.proc.pen. De asemenea, diferit este și regimul de constatare a încălcării dispozițiilor legale privitoare la instituțiile pe care le analizăm, în sensul că, în timp ce nelegala compunere a instanței poate fi invocată în orice stare a procesului, cazul de incompatibilitate trebuie declarat de judecător sau „reclamat" de către parte într-o procedură.

În plus, examinând atent dispozițiile art. 68 alin. 6 C. proc. pen., se observă că, în caz de admitere a abținerii sau recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin. Altfel spus, organul judiciar are posibilitatea ca, în cazul unei incompatibilități constatate, să mențină actele îndeplinite ori măsurile dispuse, ceea ce conduce la concluzia că sancțiunea pe care o atrage incompatibilitatea este nulitatea relativă iar nu cea absolută.

În cauzele cu inculpați minori sau și cu inculpați minori la alcătuirea completului de judecată trebuie să se aibă în vedere și prevederile art. 507, 510 și 521 C.proc.pen. potrivit cărora, indiferent dacă este vorba de prima instanță sau de instanțele de control judiciar, în asemenea cauze, judecata trebuie să aibă loc în complet constituit din judecători anume desemnați potrivit legii, fiind socotiți a avea în mod deosebit posibilitatea să aprecieze starea morală și dezvoltarea minorului și să aleagă, dintre măsurile și sancțiunile prevăzute de lege pe cele mai potrivite pentru inculpatul minor.

3.3 Ședința de judecată în apel

Ședința de judecată în apel prezintă unele particularități față de ședința de judecată în primă instanță, atât sub aspectul participanților cât și sub aspectul etapelor procesuale.

După cum s-a arătat mai sus, apelul, fiind o cale de atac devolutivă, provoacă examinarea cauzei și a judecății. Dacă legiuitorul ar fi avut în intenție să confere și instanțelor de apel sau de recurs dreptul și obligația de a lua măsura arestării preventive, ar fi făcut-o expresis-verbis, cum a și procedat în cazul de mai sus.

Argumentele de mai sus ar putea fi combătute prin invocarea dispozițiilor art. 422 C. pr. pen., conform cărora instanța de apel „deliberează și hotărăște asupra oricărei alte probleme de care depinde soluționarea completă a apelului".

De asemenea, art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. (privind soluțiile la judecata în apel) referindu-se la ipoteza admiterii apelului, dispune că instanța desființează sentința, pronunțând o nouă hotărâre și procedează potrivit art. 421 și urm. C. proc. pen. (referitoare la judecata în fond).

Trebuie să arătăm că, în principiu, instanța de judecată poate dispune asupra luării măsurii arestării preventive în tot timpul judecății, la cerere sau din oficiu, însă avându-se în vedere anumite limite.

Prima instanță se poate pronunța cu privire la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului potrivit art. 399 C. proc. pen. oricând în timpul judecății, până la închiderea dezbaterilor, condiționat de respectarea tuturor dispozițiilor din partea generală a C. proc. pen. referitoare la măsurile preventive.

În opinia noastră, de lege lata, măsura arestării preventive nu poate fi luată în cursul judecății apelului, adăugând argumentelor de mai sus și pe acela că, în apel, inculpatul a devenit, din punct de vedere procesual condamnat (când s-a pronunțat soluția condamnării).

Cât privește aspectele de drept substanțial penal care pot solicita aprecierea instanței de apel, cele mai importante, prin frecvență și consecințe, ni se par a fi încadrarea juridică a faptei și legalitatea pedepsei. Sub aspectul verificării încadrării juridice, instanța de apel are a se ocupa de două aspecte: dacă fapta săvârșită de inculpat, așa cum a fost constatată, constituie infracțiune și dacă ea constituie infracțiunea reținută de prima instanță. Pentru aceasta, instanța de apel trebuie să raporteze împrejurările de fapt ale cauzei la fiecare din elementele acelei infracțiuni, să subsumeze faptele constatate categoriei juridice căreia ele îi corespund. Cât privește pedeapsa, instanța de apel trebuie să verifice dacă aceasta se încadrează în limitele legale prevăzute nu numai de textul incriminator, ci și de toate celelalte dispoziții, incidente în cauză, privitoare la stabilirea tratamentului juridic penal. Printre acestea se înscriu și cele privitoare la criteriile legale de individualizare a pedepsei, căci, ca și celelalte dispoziții ale instanței penale, stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei nu poate fi un act arbitrar.

Alături însă de aceste două aspecte principale, încadrarea juridică și pedeapsa, aproape în fiecare cauză există și alte aspecte de drept material substanțial, având un caracter oarecum adiacent, cum ar fi, bunăoară, cele privitoare la tentativă, participație, recidivă, prescripție, amnistie, cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei, care nu pot b#%l!^+a?rămâne străine judecății instanței de apel.

În privința aspectelor de drept procesual, menționăm că în principiu verificarea întreprinsă de instanța de apel vizează toate actele procesuale efectuate în cursul întregii desfășurări a procesului penal până la pronunțarea hotărârii atacate. Este vorba, desigur, în primul rând, de examinarea modului în care au fost respectate dispozițiile legale a căror încălcare este sancționată, potrivit art. 280 C. pr. pen., cu o nulitate absolută, și anume a celor referitoare la competența după materie sau calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia, la publicitatea ședinței de judecată, la participarea procurorului, prezența inculpatului și asistarea acestuia de apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, precum și la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu inculpați minori.

Aspectele sus-menționate nu pot fi excluse din obligațiile instanței de apel și, în cazul în care s-ar constata încălcări ale prevederilor legale referitoare la ele, desființarea hotărârii nu va putea fi evitată. Acest efect îl produc nu numai nulitățile absolute intervenite în cursul judecății, ci și nulitățile absolute care s-au produs pe parcursul urmăririi penale, cu excepția cazurilor în care, potrivit legii, este posibilă înlăturarea lor.

Instanța de apel trebuie să aibă în vedere și eventuala încălcare a celorlalte dispoziții legale ce reglementează desfășurarea procesului penal, însă, pentru ca nerespectarea lor să poată duce la desființarea hotărârii atacate este necesar, pe de o parte, în încălcarea constatată să se fi adus părții care o invocă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii și, pe de altă parte, ca nulitatea astfel produsă să nu se fi acoperit prin neinvocare în cursul efectuării actului când partea a fost prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Dacă o asemenea nulitate relativă, neacoperită la prima instanță sau, deși invocată în fața instanței de prim grad, nu a fost luată în considerare de aceasta, nu este adusă, în scris sau oral, în fața instanței de apel, instanța de al doilea grad nu o va putea lua în considerare din oficiu.

Participanții la judecarea apelului

Pentru exercitarea dreptului lor, părțile sunt citate pentru a participa la ședința de judecată în apel, potrivit art. 420 alin. 1 C. proc. pen.

Cât privește participarea inculpatului arestat la judecarea cauzei trebuie precizat că aceasta este obligatorie (art. 420 alin.2 C. pr. pen.)

În privința participării procurorului, legea (art. 420 alin.3 C. proc. pen.) arată că aceasta este obligatorie la judecarea apelului, oricare ar fi obiectul cauzei. În această privință, la judecata în primă instanță, când aceasta are loc la judecătorie, procurorul participă obligatoriu în anumite cazuri. Procurorul este obligat să participe la ședințele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele în care instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, ori în cauzele în care unul dintre inculpați se află în stare de detenție sau în vreuna din situațiile prevăzute în art. 90 C. proc. pen., precum și în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La ședințele de judecată privind alte infracțiuni, procurorul participă când consideră necesar. La ședințele de judecată ale celorlalte instanțe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile, așa cum stipulează art. 363 C. proc. pen..

Desfășurarea judecării apelului

În apel, desfășurarea judecății începe, ca și la judecata în primă instanță, prin efectuarea unor verificări preliminare care sunt urmate de judecata propriu-zisă.

Verificările preliminare

Judecata în fața instanței de apel începe prin strigarea cauzei și apelul părților. Este de menționat că părțile se vor prezenta chiar dacă nu au fost citate sau, deși citate, nu au primit citația, deoarece calitatea lor procesuală rezultă din dosar iar președintele completului de judecată poate să le stabilească identitatea.

Apelul nominal al părților, se îndeplinește, desigur, după ce s-a verificat și s-a constatat regularitatea constituirii instanței de judecată: compunerea potrivit legii a completului, prezența procurorului și a grefierului. Observăm, că, potrivit art. 420 alin.3 C. proc. pen., participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie, deci chiar și în acele cauze de competența judecătoriilor în care, uzând de facultatea prevăzută în art. 363 C. proc. pen., procurorul n-a participat la judecată. În cadrul acestei verificări prealabile, cu privire la legala constituire a instanței, este necesar să se verifice și dacă în completul de judecată nu a fost inclus vreun judecător incompatibil, iar când inculpatul este militar dacă toți membrii completului de judecată au cel puțin același grad cu acesta. Dacă se va constata că instanța este nelegal compusă, este necesară formarea unui alt complet, alcătuit potrivit prevederilor legale.

Subsecvent se verifică prezența părților, regularitatea procedurii de citare față de părțile lipsă și prezența apărătorilor. Dacă inculpatul este arestat, prezența sa la judecată este b#%l!^+a?indispensabilă, lipsa lui determinând, în mod obligatoriu, amânarea judecării, sub sancțiunea nulității.

Dacă inculpatul major se află în stare de libertate, apelul poate fi judecat și în lipsa lui, dacă a fost legal citat.

Amânarea judecății se impune, totuși, în cazul în care inculpatul se află în imposibilitatea de a se prezenta și a adus la cunoștința instanței această împrejurare.

Nici neprezentarea celorlalte părți citate nu împiedică judecarea apelului. Când însă instanța consideră că prezența uneia dintre părțile lipsă este necesară, poate lua măsuri pentru prezentarea ei, amânând cauza pentru acest motiv. De asemenea, instanța verifică dacă, potrivit legii, asistența juridică a inculpatului este obligatorie și, în caz afirmativ, dacă inculpatul prezent este asistat de apărător; în caz contrar, când din actele dosarului rezultă că inculpatul are totuși apărător ales sau desemnat din oficiu, așteaptă prezentarea acestuia sau amână judecarea cauzei, iar dacă inculpatul nu are asigurată asistența juridică obligatorie, ia măsurile necesare în acest scop.

Apoi, instanța de apel este obligată să-și verifice din oficiu regularitatea actului de sesizare, ocupându-se mai întâi de latura formală a actului de sesizare și apoi de latura substanțiala a acestuia. în cadrul examinării declarației de apel sub aspectul ei formal, se va cerceta dacă aceasta cuprinde elementele esențiale, dacă este semnată sau atestată, dacă apelul a fost declarat în termen. în cazul în care declarația de apel se învederează a fi fost regulat făcută iar instanța de apel, verificându-și competența, constată că este competentă, se va trece la examinarea cererii de apel sub aspectul său substanțial. în acest cadru, se va examina dacă apelantul are calitatea de a exercita calea de atac, dacă în ceea ce privește hotărârea atacată, legea nu exclude calea apelului etc. în plus, cum acțiunea penală nu este promovată prin actul de sesizare a instanței de apel ci prin rechizitoriul procurorului sau prin plângerea penală prealabilă (acțiunea directă) a persoanei vătămate, instanța de apel va verifica și dacă sesizarea primei instanțe a fost valabil făcută, dacă acțiunea penală a fost legal pusă în mișcare. În cazul în care în urma acestor verificări se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, neregularitatea declarației de apel – indiferent cine ar fi făcut-o: vreuna din părți, procurorul sau vreuna din persoanele prevăzute în art. 408 C. proc. pen. – va fi înlăturată în fața instanței de apel, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop; dacă însă neregularitatea privește un act de sesizare complementară și nu poate fi înlăturată nici imediat, nici prin acordarea unui termen, instanța de apel va restitui dosarul organului care a întocmit acel act, pentru a-1 reface conform legii. Trebuie precizat că neregularitatea sesizării care, dacă nu este înlăturată, va determina, așa cum se va arăta, respingerea apelului, nu trebuie confundată cu greșita îndreptare a cererii de apel, care se va înlătura prin trimiterea acesteia la instanța competentă.

Dacă verificarea actului de sesizare va duce la concluzia că acesta îndeplinește toate condițiile pentru a fi socotit, formal și substanțial, valabil, instanța de apel se va considera legal investită cu judecarea căii de atac.

De asemenea, se vor rezolva orice alte cereri, de recuzare, de amânare etc., de natură să poată duce la amânarea dezbaterilor.

Dacă în urma tuturor acestor verificări se va constata că apelul este în stare de judecată, se va trece la dezbaterile judiciare.

Judecata propriu-zisă

Judecata propriu-zisă a cauzei în fața instanței de apel se poate desfășura în două modalități, după cum instanța superioară dispune sau nu administrarea de noi probe și, în primul caz, procedează la administrarea acestora.

Judecarea apelului se face, de regulă, pe baza probelor care au format obiectul examinării primei instanțe (din care cauză se afirmă că în apel principiile oralității și nemijlocirii sunt, dacă nu complet nesocotite, în orice caz substanțial limitate) și, eventual a unor înscrisuri noi prezentate în instanța de apel. în acest caz judecarea propriu-zisă a apelului se identifică cu dezbaterea acestuia, fiind redusă, altfel spus, la susținerea motivelor de apel și la combaterea lor. în alte cazuri, însă, în cadrul acestei activități procesuale părțile pot releva necesitatea admiterii unor probe noi și, dacă instanța împărtășește acest punct de vedere, în fața instanței de apel se va desfășura o cercetare judecătorească, aidoma celei care are loc la prima instanță.

Vom aborda în mod separat la aceste două situații.

a) Judecarea apelului fără cercetare judecătorească. În acest caz judecata se reduce la dezbateri, adică la discutarea în contradictoriu, de către procuror și de către părți, personal sau prin reprezentanții lor, a motivelor de apel și, implicit, a măsurii în care hotărârea primei instanțe este conformă legii și adevărului. Deși au ca punct de plecare motivele de apel și b#%l!^+a?criticile aduse sentinței atacate, dezbaterile poartă, în cele din urmă, asupra însuși fondului cauzei, referindu-se la existența faptei, la vinovăția inculpatului sau inculpaților, la măsura în care aceștia au participat la săvârșirea infracțiunii, la gravitatea acesteia și la periculozitatea făptuitorilor, la soluția care ar trebui dată cauzei sub ambele sale laturi, penală și civilă.

În timpul dezbaterilor criticile formulate la adresa sentinței atacate și susținerile făcute în combaterea acestor critici vizează, în ceea ce privește aspectele de fapt, exclusiv probele administrate în cursul cercetării judecătorești la prima instanță, cărora, uneori, li se pot adăuga înscrisuri noi prezentate în instanța de apel; alte probe nu se administrează. Totul se reduce la o confruntare, în fața instanței de apel de al doilea grad, a pozițiilor opuse ale apelantului și ale adversarului său, intimatul, având ca finalitate aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii la faptele stabilite. Această confruntare se desfășoară în ordinea arătată în art. 420 C.proc.pen.

La termenul de judecare a apelului, dacă, după efectuarea verificărilor preliminare, se constată că nu există nici un motiv de ordin formal care ar împiedica trecerea la dezbateri, apelul fiind în stare de judecată, președintele completului de judecată acordă cuvântul subiecților procesuali prezenți, în următoarea ordine: mai întâi apelantului, apoi intimatului și, la urmă, procurorului. Când apelul a fost declarat chiar de procuror, primul cuvânt aparține acestuia.

Apelantul, personal, sau prin apărătorul său, dacă este asistat de un avocat, expune oral motivele de apel, precizând ce solicită instanței de apel (de exemplu, inculpatul poate cere achitarea, schimbarea încadrării juridice a faptei, constatarea amnistiei, reducerea pedepsei sau a despăgubirilor civile etc.). De regulă, el se va referi, desigur, la motivele arătate în scris în cererea (declarația) de apel sau într-un memoriu separat, dar apelantul va putea și să renunțe le unele dintre acestea sau să formuleze oral alte motive. În susținerea motivelor de apel, apelantul poate prezenta direct în instanță, în completarea probatoriului, înscrisuri noi.

Intimatul, in cuvântul său, răspunde motivelor invocate de apelant, caută să demonstreze că acestea sunt lipsite de temei și, de regulă, cerere menținerea hotărârii atacate; în cazul în care apelantul a invocat oral motive noi, peste cele arătate în scris, intimatul poate solicita amânarea cauzei, pentru a-și pregăti apărarea. Procurorul, când nu a declarat el însuși apel, susține fie motivele de apel, fie poziția intimatului, în raport cu propria convingere asupra hotărârii atacate, de regulă, subordonate procurorului ierarhic superior. Ultimul cuvânt aparține întotdeauna inculpatului, indiferent dacă este apelant sau intimat; fiind un act procesual distinct, ultimul cuvânt nu poate fi ca o replică în cazul când, în calitate de apelant, inculpatul a vorbit cel dintâi. Din împrejurarea că în art. 420 C. proc. pen. nu se precizează că ultimul cuvânt se dă inculpatului personal- așa cum se face în art.389 C. proc. pen., care reglementează ordinea dezbaterilor la prima instanță – se poate deduce că, în apel, inculpatul își poate exercita dreptul la ultimul cuvânt și prin apărător.

Dacă hotărârea a fost atacată de mai mulți titulari ai dreptului de apel, printre care și procurorul, acestora li se va da cuvântul în ordinea prevăzută de art. 387 C. proc. pen. pentru dezbaterile urmate în fața primei instanțe procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și inculpatul, după care fiecare parte va avea cuvântul, ca intimat în apelul care o privește.

În cazul în care, după ce s-a acordat cuvântul tuturor părților, procurorul sau oricare dintre părți are de susținut și alte argumente în legătură cu chestiuni noi ivite în cursul dezbaterilor, există drept la replică; președintele completului de judecată nu poate interzice exercițiul acestui drept decât atunci când ar aprecia că chestiunea pentru care se solicită cuvântul în replică nu este nouă. Prin „chestiuni noi" se înțeleg alte susțineri sau alte excepții decât cele pe care le implică motivele de apel, iar nu simple argumente. Dar replicile pot fi provocate și de instanță, prin punerea, din oficiu, în discuția părților a unor chestiuni de care depinde corecta soluționare a apelului.

b) Judecarea apelului cu efectuarea cercetării judecătorești. Există posibilitatea ca în susținerea motivelor de apel sau în combaterea acestora procurorul sau părțile să invoce necesitatea administrării unor probe noi. Această cerere, care trebuie însoțită de indicarea probelor solicitate și a mijloacelor de probă cu ajutorul cărora pot fi administrate, trebuie pusă în discuția părților și a procurorului, după care instanța se va pronunța asupra ei. Ea o va putea admite dacă proba solicitată este admisibilă și dacă acea probă este concludentă și utilă. O proba este admisibilă atunci când nu este interzisă de lege; este concludentă când poate clarifica elemente necunoscute ale cauzei, de natură să contribuie la soluționarea acesteia; este utilă, dacă are calitatea de a lămuri anumite fapte sau împrejurări care nu au fost stabilite prin alte probe. Dar nu numai la cererea părților instanța de apel poate dispune efectuarea de probe noi; ea poate face aceasta și din oficiu, dacă, bineînțeles, această b#%l!^+a?chestiune a fost pusă în discuție contradictorie. Cât privește mijloacele de probă instanța de apel nu este îngrădită în nici un mod în alegerea lor, atâta timp cât sunt dintre cele prevăzute expres de lege; ele pot fi: declarații ale părților – inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente declarații ale martorilor, înscrisuri, constatări tehnico-științifice, mijloace materiale de probă, constatări medico- legale, expertize.

În mod similar, instanța de apel poate, în opinia noastră, să solicite procurorului, părților sau din oficiu, să dispună chiar, repetarea sau refacerea unor probe administrate la prima instanță, dacă apreciază, motivat, că această măsură este utilă pentru corecta soluționare a cauzei; ea va putea, deci, să procedeze la o nouă ascultare a inculpatului, să reaudieze unii martori, să ordone reverificarea acelorași date sau situații de către alți experți etc. Este adevărat ca prevederile art. 420 C. proc. pen. se referă la „administrarea de probe noi", dar textul nu are un caracter limitativ și exclusiv, iar principiul aflării adevărului, principiu fundamental al procesului penal., impune oricărei instanțe de judecată să depună toate eforturile pentru a cunoaște în mod complet adevărul asupra existenței sau inexistenței faptei puse în sarcina inculpatului, asupra vinovăției sau nevinovăției acestuia, precum și asupra tuturor împrejurărilor care servesc la punerea în lumină a acestui adevăr. Repetarea probelor de la prima instanță devine astfel obligatorie, dacă se invocă și se stabilește că s-a comis o neregularitate în administrarea lor.

În apel, administrarea probelor noi se efectuează după aceleași reguli ca și în fața primei instanțe, prevăzute unele în partea generală a C. proc. pen., altele în partea specială (art. 378).

În fața instanței de apel părțile pot prezenta și înscrisuri noi (art. 420C. proc. pen.), ele pot face aceasta odată cu cererea de apel, cu memoriul conținând motivele de apel sau în ședința de judecată, oricând până la închiderea dezbaterilor sau le pot depune chiar la prima instanță după pronunțarea hotărârii. Aceasta trebuie să o încuviințeze pentru ca acele acte să poată fi depuse. Este la latitudinea părților să depună la dosarul cauzei actele noi de care înțeleg să se folosească în susținerea motivelor de apel sau în combaterea acestora, fără ca instanța să le poată interzice a o face.

Având în vedere că scopul ce se urmărește prin exercitarea apelului este desființarea hotărârilor judecătorești date cu încălcarea legii sau pe baza unei stări de fapt necunoscute în mod amănunțit, pe de altă parte, nu numai anumite înscrisuri, ci și orice înscris poate fi de natură a demonstra incompleta cercetare a cauzei. Interesul bunei administrări a justiției cere, dimpotrivă, ca nici o sentință greșită să nu fie menținută și ca posibilitățile legale pentru stabilirea netemeiniciei hotărârilor judecătorești să fie cât mai cuprinzătoare. în aceste condiții, nu vedem pentru ce părțile n-ar putea prezenta în apel, ca „înscrisuri noi" – printr-o interpretare largă a noțiunii de „ înscris " -, declarații date de anumite persoane sau rapoarte întocmite de unii specialiști și pentru ce instanța de apel n-ar avea dreptul să le ia în considerare, atunci când ele demonstrează, în mod vădit și serios, insuficienta cercetare a unor împrejurări esențiale pentru judecată. Orice sentință judecătorească trebuie să se bazeze pe fapte veridice, bine dovedite, care să nu dea naștere nici unei îndoieli în ce privește existența și înțelesul lor; la baza sentinței trebuie să stea fapte certe, corect și complet stabilite, care să inspire încredere în ce privește temeinicia soluției. De aceea, ni se pare ca ar fi normal ca atunci când anumite declarații de martori ori rapoarte prezentate în apel sunt de natură a indica, cu multă probabilitate, incompleta cercetare a cauzei, ele să poată fi examinate – desigur cu maximă exigență și avute în vedere de instanța de apel. Fără îndoială pe baza unor astfel de probe instanța de apel nu va putea stabili ea însăși o stare de fapt diferită de cea reținută de prima instanță, pentru ca asemenea declarații scrise ori rapoarte ale anumitor persoane nu pot înlocui audierea cu martori, în condițiile oralității, contradictorialității și nemijlocirii probelor, ori efectuarea unor expertize în condițiile legii; instanța de apel va putea însă atunci când declarațiile ori rapoarte ce i se prezintă învederează cu mare pregnanță incompleta cercetare a pricinii – să efectueze ea însăși o cercetare judecătorească, pentru ca prin ascultarea persoanelor respective sau prin efectuarea unor noi expertize să se verifice exactitatea declarațiilor făcute rapoarte întocmite de ele. în combaterea acestui punct de vedere se pretinde uneori că o asemenea rezolvare a problemei este periculoasă, deoarece oricând se vor putea găsi câteva persoane mincinoase sau de rea-credință care, pe calea unor declarații sau rapoarte neverificate de instanță, să prezinte o situație de fapt contrară celei reținută prin hotărâre. Aceasta poziție ni se pare nejustificată. Riscul nu stă în accepțiunea care se acordă noțiunii de „orice înscrisuri noi", ci în modul superficial și necritic în care le-am putea examina și interpreta în legătura lor cu celelalte probe și în felul în care vom verifica veracitatea conținutului lor, în mod nemijlocit, în cadrul cercetării judecătorești.

După administrarea probelor, dacă nu se mai formulează alte cereri ce ar trebui rezolvate în prealabil, instanța va da cuvântul părților pentru dezbaterea apelului. în b#%l!^+a?susținerile lor, părțile se vor referi la motivele de apel, criticând soluția pronunțată de prima instanța și prin prisma probelor administrate în instanța de apel.

Părțile au cuvântul în ordinea arătată mai sus: mai întâi apelantul, apoi intimatul și la urmă procurorul, cu excepția cazului când apelul a fost declarat chiar de procuror, situație în care primul cuvânt îl are acesta; ultimul cuvânt va aparține, întotdeauna inculpatului, personal sau prin apărător, indiferent dacă este apelant sau intimat și indiferent dacă, pe parcursul dezbaterilor, procurorul sau părțile au uzat de dreptul lor la replică cu privire la chestiunile noi ce s-au putut ivi în timpul acestora.

3.4 Deliberarea și luarea hotărârii

Etapele deliberării

Ulterior închiderii dezbaterilor sau înăuntrul termenului stabilit pentru pronunțare, dacă, din motive temeinice, s-a amânat pronunțarea, completul de judecată deliberează potrivit normelor comune cuprinse în art. 391-394 C. proc. pen.

Deliberarea asupra apelului se poate desfășură uneori în două etape. În prima etapă instanța de apel examinează hotărârea care a fost pronunțată; in cea de-a doua etapă, care are loc doar atunci când, pe baza acestui examen, hotărârea atacată se învederează a fi supusă desființării, instanța de apel chibzuiește asupra soluției, diferită de cea criticată, care urmează a fi pronunțată. Mai întâi, în prima etapă, se verifică dacă hotărârea primei instanțe reflectă complet adevărul și dacă a fost dată cu deplină respectare a legii materiale și procesuale; după aceea, în cadrul celei de-a doua etape instanța de apel reflectează și decide, cu privire la soluția pe care trebuie să o dea fondului cauzei, sub aspect penal și civil. Desigur, cele două etape, atunci când există, din păcate nu întotdeauna sunt separate cronologic, ci uneori suprapuse sau întrepătrunse, în sensul că instanța de apel, constatând viciile hotărârii atacate, conturează în același timp și soluția asupra fondului pe care urmează să o pronunțe; nu mai puțin însă aceste etape au, din punct de vedere logic, o existență autonomă iar aspectul conținutului de asemenea nu se poate confunda.

Obiectul deliberării în prima etapă

In etapa deliberării, instanța de apel verifică, întotdeauna, hotărârea atacată sub toate aspectele, de fapt și de drept, dar în limita efectului devolutiv al apelului, adică numai cu privire la persoana care 1-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. Bineînțeles, ea nu va putea face abstracție nici de efectul extensiv al apelului, putând hotărî și cu privire la părțile ce nu au exercitat calea de atac ori la care aceasta nu se referă.

Obiectul deliberării completului de judecată, cel puțin în prima etapă, îl constituie chestiunile supuse examinării instanței de apel.

Atunci când au fost declarate mai multe apeluri, instanța trebuie să le examineze pe toate și să se pronunțe asupra tuturor, ea neputând, atunci când constată că un apel este întemeiat și că hotărârea atacată trebuie desființată în întregime, să nu se pronunțe asupra celorlalte apeluri, deoarece examinarea lor a devenit inutilă.

Instanța de apel este obligată să examineze si să se pronunțe nu doar asupra tuturor apelurilor declarate în cauza, ci și asupra tuturor motivelor de apel invocate în susținerea acestora. Altfel spus, faptul că un motiv invocat de un apelant a fost găsit întemeiat nu poate îndreptăți instanța de apel de a renunța la examinarea celorlalte motive de apel susținute fie de același apelant, fie de alții, argumentând că examinarea lor ar fi, în aceste condiții, lipsită de interes și, deci, de utilitate. Motivele de apel nu trebuie examinate doar în sine, prin raportare, în mod exclusiv, la dispozitivul și la considerentele hotărârii atacate, ci confruntându-le cu susținerile făcute în combaterea lor de către intimat, precum și cu probele administrate de prima instanță sau, mai exact, cu întregul material aflat în dosarul acesteia. Instanța de apel nu trebuie, însă, cu ocazia deliberării, să se limiteze la motivele de apel, ci, depășind acest cadru, este obligată să ia în considerare, din oficiu, și orice alte chestiuni susceptibile să conducă la o concluzie corectă cu privire la legalitatea sentinței atacate și la adevărul pe care ea îl proclamă; de asemenea, dacă s-au depus înscrisuri noi, va ține seama și de ele, iar dacă a administrat ea însăși unele probe, va cerceta impactul lor asupra situației de fapt stabilită de instanța de prim grad, căreia va putea, când ar fi cazul, să-i aducă îndreptările necesare.

Reexaminarea și reaprecierea probelor de către instanța de apel

Una dintre regulile fundamentale ale dreptului procesual penal este principiul aflării adevărului; statul, prin organele sale, nu poate fi îndreptățit să aplice o pedeapsă atâta vreme cât nu există certitudinea că persoana trasă la răspundere penală a săvârșit, cu vinovăție, o faptă pe care legea o consideră infracțiune. De aici necesitatea ca judecătorii, aplicând pedeapsa, să fie convinși că inculpatul este vinovat de săvârșirea unei fapte și că această convingere a lor să se bazeze pe o apreciere corectă a probelor administrate în cauză. b#%l!^+a?

S-a afirmat că „aprecierea probelor în procesul penal este o „operațiune selectivă și conclusivă". Ea este selectivă pentru că între mai multe probe contradictorii judecătorii trebuie să aleagă pe cea care, potrivit convingerilor lor, reflectă realitatea și este conclusivă pentru că reprezintă operația finală în materie de probațiune și pe baza ei se formează concluzia instanței cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii.

Verificarea de către instanța de apel a modului în care prima instanță a apreciat probele cauzei constituie o condiție sine qua non pentru ca instanța de apel să poată ajunge la concluzii corecte asupra problemei dacă în cauză a fost stabilit sau nu adevărul. De aceea, deși judecata în apel se face fără ca judecătorii să ia contact nemijlocit cu unele probe, nu se poate interzice acestei instanțe dreptul de a examina procesul de formare a convingerii judecătorilor și a concluziilor la care ei au ajuns. Convingerea intimă a judecătorilor nu este „o convingere intimă bazată pe sentiment, inspirație etc. ", ci o „convingere rezonabilă ", rațională, care trebuie motivată; ea „nu reprezintă un instinct, o intuiție pur subiectivă, ci constituie un sentiment de certitudine ferma despre existența sau inexistența unui fapt… ". Neaflându-ne în fața unei noțiuni pur subiective, a unei stări afective, rezultă că modul formării convingerii intime a judecătorilor poate și trebuie verificat de către instanța superioară prin efectuarea atât a unei aprecieri proprii asupra veracității fiecărui mijloc de probă în parte, cât și a unei aprecieri de ansamblu a concluziei finale dedusă din totalitatea probelor administrate. În acest fel, instanța de apel ajunge să-și formeze o convingere intimă proprie cu privire la situația de fapt. Ori, dacă dreptul instanței de apel de a reaprecia probele și de a-și forma propria convingere nu poate fi negat, căci altfel nu și-ar putea exercita dreptul de control, implicit aceasta înseamnă că ea poate ajunge la o altă concluzie asupra faptelor cauzei decât aceea la care a ajuns prima instanță. Nu trebuie să vedem, așadar, nici o anomalie în faptul că evaluând aceeași probă sau același ansamblu probator, judecătorii instanței de apel pot ajunge uneori, în cadrul deliberării, printr-o apreciere diferită a acestor probe la constatări total sau parțial deosebite de acelea ale primei instanțe cu privire la existența faptei imputate, la vinovăția inculpatului sau la diverse împrejurări ori situații relevante în cauză.

Obiectul deliberării în cea de-a doua etapă

Atunci când, pe parcursul deliberării, instanța de apel ajunge la concluzia că apelul este întemeiat și că hotărârea trebuie desființată, în total sau în parte, urmând a se da o nouă soluție asupra fondului cauzei, deliberarea intră într-o nouă etapă în care judecătorii vor delibera asupra chestiunilor. Atunci când sentința primei instanțe este susceptibilă de desființare parțială, deliberarea instanței de apel, în acest al doilea stadiu al deliberării, va purta, se înțelege – desfășurându-se, în mod corespunzător, potrivit aceleiași scheme de mai sus – numai cu privire la acele aspecte asupra cărora va opera desființarea. După deliberare și luarea hotărârii se redactează și se semnează minuta, în care se consemnează rezultatul d eliberării.

3.5 Soluții ce se pot pronunța in urma judecații apelului

Clasificarea generală a soluțiilor ce se pot da

După ce deliberarea a luat sfârșit, instanța de apel poate pronunța una din următoarele soluții: respingerea apelului și admiterea apelului.

Admiterea apelului

În cazul în care apelul este admis, ceea ce presupune desființarea sentinței atacate, cauza urmează a primi o nouă soluție, care se va da fie de instanța de apel, fie, prin trimitere, de către o altă instanță, care poate fi instanța a cărei hotărâre a fost desființată sau, dacă inițial pricina a fost judecată de o instanță necompetentă, de instanța legal competentă.

Dacă în aceeași cauză au fost declarate mai multe apeluri, fiecare dintre acestea trebuie să primească o soluționare proprie, care, în raport cu poziția procesuală și cu interesele apelanților, poate fi diferită de a celorlalte: un apel sau unele apeluri pot fi respinse, iar altul sau altele admise, cu sau fără trimitere.

Atunci când în cauză, pe lângă apelul unei părți, este și apelul procurorului declarat în favoarea acelei părți, în caz de admitere a apelului făcut de acesta din urmă, trebuie admis și apelul declarat de procuror. Ce se întâmplă dacă apelul procurorului este în defavoarea părții, iar apelul acesteia este admis, hotărârea atacată fiind desființată în întregime în apelul său, ce soluție urmează a fi dată cu privire la apelul declarat de procuror? Să presupunem, bunăoară, că procurorul a făcut apel pentru motivul că pedeapsa aplicată inculpatului este prea ușoară, iar apelul făcut de acesta din urmă a fost admis, sentința atacată fiind desființată în întregime și cauza trimisă spre rejudecare la prima instanță, pentru motivul că pricina s-a judecata în lipsa inculpatului care nu fusese legal citat. La ce soluție se va opri instanța, în cazul apelului declarat de procurori într-o opinie, s-ar putea susține că, din moment ce procurorul a făcut apel în defavoarea inculpatului, dacă hotărârea atacată a fost desființată în întregime în calea de atac exercitată de inculpat, agravarea cerută de procuror nu poate fi acceptată și, ca atare, apelul declarat de acesta trebuie respins. b#%l!^+a?Trebuie spus că există însă argumente și în favoarea tezei că și apelul declarat de procuror urmează a fi admis. Instanța de apel este obligată, atunci când sentința a fost atacată de mai mulți titulari ai dreptului de apel să examineze cauza în fiecare apel în parte.

Faptul că apelul inculpatului a fost admis nu exonerează instanța de apel de obligația de a examina cauza și în apelul declarat de procuror. Oricare ar fi fost motivele invocate de acesta, instanța de apel este obligată, potrivit art. 417 alin. 2 C. proc. pen., să examineze cauza din oficiu și sub toate celelalte aspecte de fapt și de drept. Or, deși instanța are îndatorirea de a verifica fiecare apel în parte, această obligație se reduce, în realitate, la o examinare unitară a cauzei, sub toate aspectele, instanța de apel fiind datoare ca, indiferent de persoana apelanților și de numărul acestora, să verifice, din oficiu, întreaga cauză atât sub aspectul stabilirii situației de fapt, cât și sub acela al aplicării legii, ținând seama și de motivele de apel invocate de părți. Dar, dacă este așa, atunci este firesc ca, din moment ce cauza a fost examinată în apelul inculpatului, rezultatul acestei verificări să fie același ca și în apelul procurorului, care, în mod necesar, trebuie să vizeze înlăturarea oricărei dispoziții contrară legii și adevărului intervenită în soluționarea cauzei. Aceasta întrucât, spre deosebire de părți, procurorul acționează în interesul întregii societăți, care este înfăptuirea justiției.

Această soluție se pronunță atunci când, în urma examinării apelului și, pe baza lui, a sentinței atacate, instanța de apel constată că aceasta este greșită, fie sub aspectul stabilirii situației de fapt, fie sub aspectul aplicării normelor de drept penal, material sau procesual și, ca atare, se impune desființarea ei și pronunțarea unei noi hotărâri, fie de către instanța de apel, fie de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată.

Admiterea apelului înseamnă, deci, întotdeauna, și desființarea hotărârii date de prima instanță, căreia, în mod necesar, îi urmează darea unei hotărâri; dar, în timp ce atunci când apelul este admis pentru motive de fond, hotărârea pronunțată după desființarea celei anterioare este diferită, în conținut de aceasta, în cazul în care prima hotărâre este infirmată pentru neregularități de formă, în urma admiterii apelului se poate adopta în fond o hotărâre identică cu aceea a primei instanțe.

Desființarea hotărârii atacate poate fi totală sau parțială. în art. 423 alin. 1 C. proc. pen. se prevede, în acest sens, că „În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desființează, în limitele dispozițiilor privind efectul devolutiv și extensiv al apelului. Așadar, chiar totală fiind, desființarea are loc doar în limitele pe care le permit efectul devolutiv și efectul extensiv al apelului și, desigur, fără a se putea agrava situația părții care a atacat hotărârea. în art. 423 alin.2 C. proc. pen. se adaugă însă că hotărârea poate fi desființată și „numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce privește latura penală sau civilă, dacă acesta nu împiedica justa soluționare a cauzei". Instanța de apel pronunță desființarea hotărârii atacate prin chiar decizia ce pune capăt judecății în fața instanței de apel. Această constatare este valabilă nu numai pentru cazul în care soluționarea apelului are loc exclusiv pe baza motivelor de apel și a probelor administrate de prima instanță, ci și pentru cazul când, fiind necesară administrarea unor probe noi, instanța de apel a efectuat ea însăși o cercetare judecătorească.

Căci judecata în fața instanței de apel nu se desfășoară niciodată în doi timpi, ceea ce ar însemna ca mai întâi să se dispună admiterea apelului și desființarea hotărârii atacate și apoi, într-un al doilea timp, să se procedeze la administrarea probelor noi și să se pronunțe, printr-o a doua decizie, o nouă soluție asupra fondului. Odată cu desființarea hotărârii atacate, instanța de apel poate, în raport cu motivele care au determinat admiterea apelului: fie să pronunțe ea însăși o nouă hotărâre; fie să dispună rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată sau, după caz de necompetență, de către instanța competentă. În literatura juridică s-a arătat că judecata în apel trebuie astfel reglementată încât principiul examinării fondului de către două instanțe de grad diferit să fie întotdeauna respectat.

Dacă prima instanță a judecat în condiții procedural valabile și în limitele competenței sale, instanța de apel va putea să statueze ea însăși asupra fondului cauzei, fără a fi obligată să dispună restituirea acesteia, căci în acest fel primului examen îi va urma un al doilea tot atât de regulat și valabil în formă iar regula celor două grade de jurisdicție va fi respectată. Dacă însă, dimpotrivă, prima instanță a statuat în cadrul unei judecăți procedural neregulată sau cu încălcarea competenței sale, atunci se poate susține că numai în aparență acea instanță a efectuat un prim examen al cauzei, deoarece acel examen a fost viciat în mod esențial. De aceea, într-o asemenea situație, pentru a se respecta regula celor două grade de jurisdicție, instanței de apel trebuie să i se recunoască numai dreptul de a constata neregularitatea formală a judecății primei instanțe și de a trimite părțile să reia procesul în forme regulate și în fața unei jurisdicții competente, C.proc.pen. reglementând cele două soluții principale susmenționate, ce pot fi adoptate în cazul admiterii apelului, a adoptat această orientare principală. b#%l!^+a?

Respingerea apelului

Potrivit dispozițiilor art. 379 pct. 1 lit. a) și b) C. proc. pen., instanța, judecând apelul, pronunță respingerea acestuia, menținând hotărârea atacată, în două situații: a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil și b) dacă apelul este nefondat.

Trebuie spus că între aceste două situații există o deosebire fundamentală, marcată și prin tratarea lor distinctă în cuprinsul art. 421 pct. 1 C. proc. pen. Soluția de respingere a apelului pe motiv de tardivitate și inadmisibilitate (art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.) nu implică o verificare a hotărârii atacate. Este normal să fie așa pentru că instanța de apel nu poate proceda la o verificare în fapt și în drept a acesteia decât în cadrul unui apel exercitat în mod legal, sau cu alte cuvinte, în termenul prevăzut de lege și în condițiile în care folosirea sa este legal permisă. Un apel tardiv sau inadmisibil nu investește instanța de apel cu verificarea hotărârii atacate care nu va putea fi cenzurată și deci desființată prin folosirea unui asemenea apel. Soluția de respingere a apelului ca nefondat se face însă numai după examinarea, sub toate aspectele, a hotărârii pronunțate de prima instanță, deci numai dacă se constată că soluția adoptată este corespunzătoare adevărului sau prevederilor legale incidente în cauză.

Respingerea apelului ca tardiv

Apelul este tardiv atunci când a fost declarat după expirarea termenului de apel și nu sunt întrunite condițiile înscrise în art. 411 C. proc. pen. pentru a se justifica o repunere în termen sau respectiv, pentru a fi considerat ca un apel peste termen. Termenul de declarare a apelului fiind un termen imperativ, neexercitarea căii de atac în termenul prevăzut de lege atrage decăderea din exercițiul dreptului și respingerea apelului ca tardiv; în asemenea situație despre o examinare, în fapt și în drept, a hotărârii atacate nu mai poate fi vorba, căci un apel introdus tardiv este un apel inexistent, care nu poate investi instanța superioară cu dreptul de a examina hotărârea primei instanțe. Termenul de apel, repunerea în termen și apelul peste termen au constituit obiectul unor dezvoltări anterioare, iară a fi cazul să le reluăm aici.

Respingerea apelului ca inadmisibil

Apelul este inadmisibil ori de câte ori el nu este îngăduit de lege; de asemenea, apelul este inadmisibil atunci când lipsește legitimitatea subiectivă a celui care folosește calea de atac sau, cu alte cuvinte, când apelul a fost declarat de o persoană care nu are aptitudinea să facă apel; în fine apelul este inadmisibil atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea sa funcțională, în sensul că nu poate produce efectele pe care legea le-a atribuit cazului respectiv.

Atunci când se examinează utilitatea funcțională a unei căi de atac – condițiile de admisibilitate a acesteia — trebuie să se pornească întotdeauna de la prezumția că partea a voit să folosească acea cale de atac în mod util, deci pentru apărarea intereselor sale; altfel spus, trebuie să se facă abstracție de modul în care partea a formulat declarația sa, care poate fi greșit, și să verifice dacă, în concret și în raport cu prevederile legii, acea cale de atac poate avea, pentru partea care a folosit-o, utilitate funcțională, căci nu se poate presupune că aceasta a voit să o exercite iar ca, legal, să-i poată profita.

Autoritatea de lucru judecat face inadmisibil un apel declarat împotriva unei hotărâri pe care aceeași parte o atacase anterior printr-un alt apel care fusese soluționat în fond. Autoritatea de lucru judecat dobândită de decizia pronunțată în primul apel impune ca cel de-al doilea apel să fie respins ca inadmisibil, fără ca sentința primei instanțe să mai fie supusă unei noi examinări, în fapt sau în drept.

Respingerea apelului ca neîntemeiat

Apelul este neîntemeiat atunci când instanța sesizată cu judecarea lui, verificând sentința atacată sub toate aspectele, și nu numai în limita motivelor de apel invocate, ci și din oficiu, cu privire la alte posibile temeiuri de desființare a acesteia, a ajuns la concluzia că hotărârea atacată nu este afectată de vreun viciu, nici în stabilirea adevărului, nici în aplicarea legii. În urma unei asemenea constatări apelul trebuie respins. Prin respingerea, ca nefondată, a căii de atac, soluția primei instanțe este confirmată în întregime. Instanța de apel poate să respingă apelul și deci să confirme hotărârea atacată, fie însușindu-și motivele primei judecăți, fie în baza unei motivări proprii.

Soluții complementare

Restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale

Atunci când din examinarea cauzei de către instanța de apel rezultă că urmărirea penală nu este completă, instanța de apel are obligația să o completeze ea însăși prin cercetarea judecătorească pe care este în drept să o efectueze; dacă însă noile probe nu s-ar putea administra în fața instanței de apel decât cu mare întârziere, C.proc.pen ., permite b#%l!^+a?acesteia ca, admițând apelul și desființând hotărârea atacată, să restituie cauza procurorului în vederea completării urmăririi penale.

Apreciem că restituirea cauzei către procuror nu trebuie să aibă loc decât în cazul în care completarea urmăririi penale, în fața instanței de apel, ar provoca, prin întârzierea mare pe care o va produce în desfășurarea și soluționarea procesului penal, o serioasă stânjenire în opera de administrare a justiției, în practică, pe bună dreptate s-a decis că nu constituie temeiuri legale pentru restituirea cauzei procurorului, de exemplu: existența unor contradicții între declarațiile inculpaților și ale martorilor, precum și împrejurarea că martorii și inculpații și-au modificat sau retractat în instanță declarațiile de la urmărirea penală, deoarece clarificarea acestor contradicții poate fi făcută în cursul cercetării judecătorești, prin efectuarea eventualelor confruntări și administrarea oricăror probe necesare aflării adevărului, instanța urmând să rețină numai acele fapte și împrejurări care îi formează convingerea că exprimă adevărul;existența unor nepotriviri între concluziile expertizelor contabile efectuate în cauză, cu privire la valoarea prejudiciului; existența unor contradicții între starea de fapt reținută prin rechizitoriu și cea care rezultă din probele dosarului; lipsa unor mențiuni în rechizitoriu (cum ar fi, în cazul săvârșirii unor fapte succesive de furt, absența unor indicații precise privitoare la data și obiectul material al fiecărei sustrageri) sau aprecierea cu caracter general că unele fapte nu ar fi suficient dovedite.

Pentru a înlătura riscul unor restituiri nejustificate, se impune instanței să arate motivele care au determinat restituirea; totodată, pentru a se asigura administrarea probelor cu adevărat necesare stabilirii adevărului, același text obligă instanța ca, prin hotărârea de restituire să arate faptele sau împrejurările care urmează a fi constatate în completarea urmăririi penale și mijloacele de probă ce trebuie folosite în vederea realizării acestui scop.

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia că instanța de control judiciar va putea dispune restituirea cauzei procurorului și în cazul când din cuprinsul dosarului ar reieși date cu privire la săvârșirea de către intimatul inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală având legătură cu infracțiunea pentru care a fost judecat de prima instanță sau că la comiterea acestei infracțiuni au participat și alte persoane, fiindcă în cazul unor astfel de constatări înseamnă că urmărirea penală nu a fost făcută în mod complet și se impune a fi completată.

Potrivit dispozițiilor legal citate, procurorul este cel care trebuie să ceară extinderea procesului penal iar instanța, care nu poate avea nici o inițiativă în această privință, este îndreptățită doar să admită ori să respingă extinderea; odată extins procesul penal, de către instanță, procurorul poate să declare fie că pune în mișcare acțiunea penală și atunci instanța procedează la judecarea cauzei și cu privire la faptele sau persoanele referitor la care s-a făcut extinderea, fie că nu pune în mișcare acțiunea penală, dar cere trimiterea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale. Și atunci instanța poate să revină asupra extinderii procesului penal sau poate să dispună trimiterea cauzei la procuror. Cum aceste măsuri (cu excepția celei din urmă) se iau prin încheiere și cum apelul declarat împotriva încheierilor se soluționează odată cu fondul, apreciem, în raport cu procedura extinderii procesului penal că instanța de apel poate dispune restituirea cauzei la procuror, în scopul urmăririi penale cu privire la alte fapte sau persoane în două situații. în cazul în care ar constata că prima instanță a respins fără temei cererea procurorului de extindere a procesului penal, instanța de apel, sesizată cu apelul acestuia, va admite atât apelul cât și cererea și, în cazul în care procurorul va declara că pune în mișcare acțiunea penală și pentru faptele ori persoanele referitor la care s-a făcut extinderea, va dispune, odată cu desființarea hotărârii atacate, trimiterea dosarului la prima instanță, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., pentru că nu a fost rezolvat fondul cauzei, iar dacă procurorul, declarând că nu pune în mișcare acțiunea penală, va cere trimiterea cauzei parchetului, instanța de apel va putea să dea curs acestei cereri și să dispună în sensul solicitat. O asemenea măsură poate lua instanța de apel, admițând apelul declarat de procuror și în cazul în care prima instanță, după ce a admis cererea procurorului de extindere a procesului penal și după ce acesta a declarat că nu pune în mișcare acțiunea penală, dar cere trimiterea cauzei la procuror, în loc să dea curs acestei cereri, a revenit asupra extinderii procesului penal.

În cazul în care, prin admiterea apelului, sentința atacată este desființată numai cu privire la latura civilă, instanța de apel nu va putea restitui cauza procurorului, deoarece hotărârea primei instanțe a rămas definitivă în ce privește latura penală a cauzei. În tot cursul judecății, instanța se poate desesiza și restitui cauza procurorului când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea nu este completă și că în fața instanței nu s-ar putea face completarea ei decât cu mare întârziere; pe de altă parte, când este necesară completarea urmăririi penale. Textele sus-menționate nepermițând trimiterea cauzei la procuror decât pentru completarea urmăririi penale, o astfel de trimitere nu se poate dispune în ipoteza în care, latura penală nefiind soluționată, obiectul procesului în fața b#%l!^+a?instanței penale îl constituie, în situația creată, numai acțiunea civilă.

Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale

C.proc.pen. reglementează restituirea cauzei procurorului, pentru completarea urmăririi penale, întrucât s-a constatat că aceasta nu este completă și nici nu s-ar putea face completarea ei, de către instanță, decât cu mare întârziere.

Potrivit art. 346 C. proc. pen., când se constată înainte de terminarea cercetării judecătorești că în cauza supusă judecății s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel competent, instanța se desesizează și restituie cauza procurorului care procedează conform art. 301 alin. 1 C. proc. pen., adică ia măsuri ca urmărirea să se facă de organul prevăzut de lege. Cauza nu se restituie însă atunci când constatarea privind efectuarea urmăririi penale de către un organ necompetent are loc după începerea dezbaterilor sau când instanța, în urma cercetării judecătorești, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracțiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare (art. 346 alin. 2 C. proc. pen.). Potrivit dispozițiilor legale de mai sus, se pune întrebarea dacă necompetența organului de urmărire penală se mai poate ridica – și, în caz afirmativ, cu ce consecințe – cu ocazia judecării apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe. Problema, pusă în discuție cu referire la recurs, dar implicând rezolvare identică și pentru apel, a prilejuit exprimarea unor puncte de vedere deosebite. Într-o opinie, se contestă dreptul instanței de control judiciar de a constata, în afara cadrului deschis prin art. 346 C.proc.pen., necompetența materială a organelor de urmărire penală.

C. proc. pen., susține în această teză, instanța de judecată se poate desesiza pentru motivul că urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent până la terminarea cercetării judecătorești, o trimitere ulterioară a cauzei la procuror, cum ar fi cea decisă de instanța de control judiciar, ca urmare a desființării atacate pe acest motiv, nu este posibilă, ea fiind contrară prevederilor art.346 alin. 2 C. proc. pen., care interzic ca o asemenea măsură să fie dispusă după începerea dezbaterilor sau după ce, în urma cercetării judecătorești, se schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune ce atrage competența altui organ de urmărire penală. într-o altă opinie, instanța de control judiciar are întotdeauna dreptul de a constata necompetența organelor de urmărire penală și, pe cale de consecință, de a restitui cauza procurorului pentru ca urmărirea penală să fie efectuată de organul competent.

Într-o a treia opinie, la care achiesăm, ambele puncte de vedere înfățișate mai sus sunt prea absolute. În această ultimă opinie se face deosebire între situația în care procurorul sau vreuna din părți a ridicat sau nu și cea în care nu a ridicat, la prima instanță, în termen util, incidentul de necompetență materială a organului de urmărire penală.

Dacă a făcut-o, încheierea prin care s-a respins acest incident poate fi atacată cu apel, potrivit art. 409 C. proc.pen., odată cu fondul, astfel că, pe această cale problema competenței organului de cercetare penală poate fi dedusă și în fața instanței de apel care, dacă va constata necompetență acestuia, va admite apelul, va desființa hotărârea atacată și va dispune restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii urmăririi de către organul competent. Dacă, însă, chestiunea necompetenței primei instanțe, nu va fi invocată pentru prima oară în instanța de apel, aceasta nu o va putea examina nici din oficiu, această soluție rezultând a fortiori din dispozițiile art. 346 C. proc. pen.

Trimiterea cauzei la procuror este posibilă, întotdeauna, atunci când instanța de apel constată că prima instanță a judecat o infracțiune ce se urmărește din oficiu fără a fi fost sesizată prin rechizitoriu, ci numai pe baza unei plângeri, deoarece, în acest caz, prima instanță era obligată, în baza art. 296 C. proc. pen., să trimită cauza procurorului pentru efectuarea urmăririi și emiterea unui act de trimitere în judecată legal.

Efectele restituirii cauzei procurorului

Drept urmare a restituirii cauzei la procuror, fie pentru completarea urmăririi penale, fie pentru refacerea acesteia, potrivit prevederilor art. 334 C. proc. pen., procesul se reia din faza de urmărire penală pe baza hotărârii instanței care a dispus restituirea. Procurorul, deși obligat să îndeplinească indicațiile instanței de apel, redevine conducătorului procesului, păstrând dreptul de a orienta urmărirea penală în direcția pe care o socotește a fi cea mai potrivită; el își păstrează, de asemenea, dreptul de a da o nouă apreciere faptelor în lumina tuturor dovezilor administrate în cauză, inclusiv noile probe efectuate în urma trimiterii. După ce urmărirea penală va fi fost completată ori refăcută și se vor fi îndeplinit actele obligatorii, la terminarea urmăririi penale procurorul va putea adopta oricare din soluțiile ce pot fi date în această fază a procesului; în cazul în care aprecierea inițială cu privire la vinovăția inculpatului se va menține, procurorul va întocmi un nou rechizitoriu care, fie că va fi identic, în conținut, cu cel inițial, fie că va fi diferit de acesta, va constitui noul act de sesizare a primei instanțe. Apoi, după ce aceasta va pronunța hotărârea, cauza va putea ajunge din nou în fața instanței de apel. Este de menționat că pe parcursul refacerii sau completării urmăririi penale, activitatea organului de urmărire penală scapă de sub controlul direct al instanței de apel, căci aceasta s-a dezinvestit; odată ce, însă, întocmindu-se un nou rechizitoriu, este reinvestită prima instanță, activitatea organului de urmărire penală reintră b#%l!^+a?sub controlul organelor judecătorești, al primei instanțe, mai întâi și apoi, dacă va fi cazul, b#%l!^+a?al instanței de apel; dacă însă s-a dispus scoaterea de sub urmărire ori s-a încetat urmărirea penală, modul în care au fost aduse la îndeplinire indicațiile instanței de apel va fi verificat de organul care, pe linie ierarhică, efectuează controlul activității de urmărire penală.

Așa cum s-a arătat cu ocazia examinării efectelor apelului, regula non reformatio in pejus funcționează și cu ocazia rejudecării cauzei de către prima instanță, după completarea sau refacerea urmăririi penale. Aceasta înseamnă că dacă restituirea cauzei la procuror s-a dispus ca urmare a apelului declarat exclusiv de inculpat, situația acestuia nu va putea fi agravată, prin noul rechizitoriu sau prin noua hotărâre de condamnare, de exemplu, nici prin înrăutățirea încadrării juridice a faptei, nici prin reținerea și a altei infracțiuni ori și a altor acte materiale, nici prin majorarea despăgubirilor etc.

Aspecte complementare

Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor

Deliberând asupra apelului, instanța poate constata, cu ocazia examinării actelor aflate în dosar, că o împrejurare de care ar putea depinde soluționarea cauzei nu este pe deplin clarificată și că pentru elucidarea ei este necesară fie reluarea cercetării judecătorești, fie numai reluarea dezbaterilor. în primul caz, în conformitate cu prevederile art. 395 C. proc. pen., cauza va fi repusă pe rol; în cel de-al doilea, chestiunea ce solicită lămurirea va fi pusă în discuție în aceeași ședință sau, eventual, în altă ședință în continuare. Este de observat însă că aceste două ultime soluții vor putea fi adoptate numai atunci când deliberarea are loc în aceeași zi, imediat după închiderea dezbaterilor; în caz contrar, cauza va fi pusă pe rol iar părțile vor fi citate.

Aspecte complementare

În cadrul deliberării, instanța de apel trebuie să examineze și unele aspecte adiacente sau complementare care, fiind și de domeniul rezolvării de către prima instanță, nu pot rămâne în afara preocupărilor instanței de apel.

Aceste aspecte pot privi: repararea pagubei cauzate prin infracțiune; măsurile asigurătorii; cheltuielile judiciare; computarea reținerii și arestării preventive; orice alte probleme de care depinde soluționarea completă a apelului. repararea pagubei cauzate prin infracțiune

Măsurile asigurătorii întrucât, în cursul procesului, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pot lua măsuri asigurătorii, constând în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a unor bunuri mobile sau imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii, instanța de apel va aprecia necesitatea luării sau menținerii unor asemenea măsuri – în raport cu situația de fapt, cu natura reparațiilor și cu pericolul zădărnicirii acestora și în funcție de concluziile la care se va ajunge, va menține sau va înlătura măsurile asigurătorii luate, ori va dispune ea însăși asemenea măsuri.

Conținutul hotărârii instanței de apel

Conținutul hotărârii, în general

Decizia pronunțată de instanța de apel cuprinde, ca orice hotărâre judecătorească – trei părți: partea introductivă (practicaua), expunerea și dispozitivul.

În partea introductivă sunt incluse toate mențiunile prevăzute în art. 402 C. proc. pen., care face trimitere la art. 370 alin.4 C.proc.pen. Este vorba de acele mențiuni prin care este consemnată desfășurarea procesului în ședința de judecată, și anume: data și denumirea instanței; mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică; numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului; numele și prenumele părților, apărătorilor, și ale celorlalte persoane care participă la proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii; enunțarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta; înscrisurile care s-au citit în ședință; cererile de orice natură formulate de procuror, de părți și de ceilalți participanți la proces; concluziile procurorului și ale părților; măsurile luate în cursul ședinței. Dacă s-a amânat pronunțarea, cum aceleași mențiuni trebuie făcute și în încheierea de ședință, cuprinsul părții introductive a deciziei va fi mai redus, fiind restrâns la datele necesare pentru a se identifica instanța care a judecat cauza, data pronunțării deciziei și constituirea instanței; cu privire la celelalte date se face mențiunea că a au fost cuprinse în încheierea de ședință.

În expunere (considerente) se arată temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea: ca tardiv, inadmisibil sau nefondat a apelului ori la admiterea acestuia; de asemenea, temeiurile pentru care, în caz de admitere și desființare a hotărârii atacate, instanța de apel a pronunțat ea însăși o nouă hotărâre ori a dispus rejudecarea cauzei, de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, sau trimiterea dosarului la procuror pentru completarea ori refacerea urmăririi penale. Dacă instanța de apel a soluționat cauza pronunțând o nouă hotărâre asupra fondului, în partea expozitivă a deciziei se vor arăta temeiurile de fapt și de drept și, dacă este cazul, însoțite de o analiză a probelor, administrate atât în acuzare, cât și în apărare – ce au justificat soluția adoptată, avându-se în vedere și prevederile art. 403 C.proc.pen. care, deși se referă la b#%l!^+a?sentința primei instanțe, se aplică în mod corespunzător.

Dispozitivul trebuie să cuprindă soluția instanței de apel – soluția principală, soluțiile complementare când este cazul, dispozițiile privitoare la aspectele complementare, data pronunțării deciziei și mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

În afara celor de mai sus, decizia instanței de apel trebuie să mai cuprindă, după caz, și următoarele mențiuni: când inculpatul s-a aflat în stare de deținere, în expunere și în dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă;

Când s-a dispus rejudecarea conform art. 421 C. proc. pen., decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal urmează să-și reia cursul;

Motivarea deciziei, în special

Întrucât în cazul respingerii apelului instanța de apel confirmă soluția primei instanțe iar în cazul admiterii acestuia o infirmă, total sau parțial, din motivarea deciziei instanței de apel trebuie să rezulte că aceasta a procedat la un nou examen al cauzei.

Decizia prin care instanța de apel admite apelul, infirmând hotărârea atacată, trebuie întotdeauna motivată într-un mod diferit în raport cu hotărârea primei instanțe, pe care o desființează, căci o altă soluție implică, cu necesitate, o altă motivare. Dimpotrivă, în cazul în care, respingând apelul, confirmă hotărârea supusă examinării sale, instanța de apel nu este obligată, potrivit unei practici judiciare constante, să-și motiveze decizia în termeni diferiți de aceia ai sentinței primei instanțe. Conform acestei practici, deciziile de respingere a apelului sunt suficient motivate chiar și numai prin adoptarea, totală sau parțială, a motivelor ce au stat la baza sentinței atacate. Jurisprudența fostei Curți de Casație este constantă în acest sens

În literatura juridică, înfățișându-se punctul de vedere sus-menționat, s-a observat că, în orice caz, el este susceptibil de unele precizări și limitări. În primul rând s-a arătat că, întrucât instanța de apel este obligată să procedeze la un examen propriu al cauzei, hotărârea sa nu se poate referi pur și simplu la aprecierea personală a judecătorilor de la prima instanță. în al doilea rând, s-a precizat că, întrucât este vorba de însușirea, de către instanța de control, a motivelor instanței de prim grad, este necesar ca această însușire să rezulte, cel puțin implicit, din termenii folosiți, nefiind suficient, bunăoară, ca instanța de apel să confirme pur și simplu hotărârea atacată, prin respingerea apelului. în al treilea rând, s-a făcut observația că însușirea, pură și simplă, de către instanța de apel, a motivării cuprinse în sentința atacată nu este suficientă atunci când hotărârea primei instanțe este ea însăși motivată incomplet sau defectuos. In al patrulea rând s-a arătat că, ori de câte ori în fața instanței de apel s-au ridicat excepții ori s-au formulat apărări noi, aceasta nu se poate limita la adoptarea, pură și simplă, a motivelor pe care s-a întemeiat prima instanță, ci trebuie să se pronunțe în mod expres asupra mijloacelor de apărare ce i-au fost prezentate; acest lucru nu este totuși necesar atunci când răspunsul la noile excepții sau susțineri rezultă în mod virtual din termeni folosiți în motivarea hotărârii atacate. În fine, s-a precizat că atunci când, deși respinge apelul, instanța de apel se deosebește, în limita anumitor puncte de vedere, de instanța de prim grad, ea trebuie, în acele limite, să-și motiveze decizia într-un mod personal și independent.

În ceea ce ne privește, ne alăturăm observației că acceptarea motivelor, indiferent de formula în care ar fi exprimată, este un procedeu care, în practică, poate ascunde absența unui al doilea examen serios al cauzei și că prin obligarea instanțelor de apel, de către instanțele de recurs și în special de către înalta Curte de Casație și Justiție, de a-și motiva de o manieră proprie și distinctă chiar și deciziile de respingere a apelului, s-ar ajunge în mod necesar, la o examinare mai completă a cauzelor penale, ceea ce nu ar putea fi decât în interesul înfăptuirii justiției.

b#%l!^+a?

CONCLUZII

Orice persoană căreia i s-a lezat un drept oarecare poate pretinde repararea acestuia prin adresarea în instanța de judecată, ce este menită să înfăptuiască justiția. Însă cu toate că în instanțele judecătorești își îndeplinesc obligațiunile profesionale persoane bine pregătite în domeniu și avînd o bogată experiență, totuși aste inevitabilă săvîrșirea unor erori, și nu toate hotărîrile judecătorești se sprijină pe adevărul real, după cum nu toate au la bază o interpretare și aplicare corectă a legii. Fiind recunoscut acest fapt în legislația noastră este prevăzută posibilitatea reparării acestor erori. Această posibilitate este instituția „căilor de atac” în procedura penală. Instituția dată nu este decât o soluție pentru a înlătura sau a preîntâmpina erorile care pot să apară la înfăptuirea justiției.

În general căile de atac au menirea să asigure un control asupra hotărîrilor date de instanțele judecătorești, însă indirect posibilitatea de a ataca o hotărîre anumită asigură în mod real și deplin drepturile și interesele reale ale părților în procesul penal, ele fiind nemulțumite de rezultatul obținut pot sa atace hotărîrea dată de instanță. Finalitatea oricărei căi de atac constă în soluționarea temeinică și legală a cauzelor, deci punctul final, ar fi logic să fie, scoaterea la iveală a adevărului într-o situație concretă – acesta fiind scopul principal urmărit la înfăptuirea justiției în instanță de orice grad.

Apelul este o cale ordinară de atac, de fapt și de drept. Poate declara apel orice persoană ținînd cont de condițiile impuse de legislația procesual penală, care se referă la hotărîrile ce pot fi supuse apelului, la persoanele ce pot declara apel și la termenul în care poate fi declarat apelul.

Faptul declarării apelului aduce producerea anumitor efecte acestea fiind efectul suspensiv, efectul devolutiv, efectul sau regula neagravării situației în propriul apel și efectul extensiv al apelului penal. Toate aceste efecte se produc concomitent, însă fiecare într-o măsură anumită, un efect impunînd în unele situații limite celuilalt. Acest fapt este inevitabil, deoarece scopul înfăptuirii justiției nu este judecarea cauzei după anumite reguli strict definite, dar scoaterea la evidență a greșelilor comise de prima instanță și corectarea situației.

Interpretarea corectă a efectelor apelului penal ar simplifica munca judecătorului și ar duce la un mai avansat grad de siguranță a participanților la procesul penal.

În lucrarea propusă sunt arătate condițiile de fond și de formă ce urmează a fi îndeplinite de persoana care beneficiază de dreptul la apel, deasemenea este detaliat descrisă esența fiecărui efect și măsura în care el trebuie să fie aplicat în dependență de situația apărută.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, manuale

Amza Tudor, Drept penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2012

Amza Tudor, Drept penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2011

Amza Tudor, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2013

Amza Tudor, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitara Carol Davila, București, 2013

Dumitru, Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010

Dumitru, Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010

Udroiu, Mihail, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2010

Lorincz, Anca Lelia, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2011

Mateuț, Gheorghiță, Procedură penală. Partea generală, vol.1, 1993, voi. II, 1994, Ed. Fundației "Chemarea" lași; Partea specială, vol. l, București, Ed. "Lumina Rex", 1997.

Neagu, Ion, Tratat de procedură penală, București, Ed. Pro, 1997.

Neagu, Ion, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Universul Juridic, București, 2010

Neagu, Ion; Damaschin, Mircea, Drept procesual penal – mapa de seminarii, Editura Universul Juridic, București, 2010

Nistoreanu , Gh. și colab., Drept procesual penal, București, Ed. Europa Nova, 1996.

Theodoru, Grigore, Drept procesual penal. Partea generală, lași, Ed.Cugetarea , 1996.

Tulbure, Adrian Ștefan, Dreptul procesual penal. Partea generală. Sibiu, Centrul de instruire și consultanță, Simbarter , 1996.

Volonciu , Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. l; Partea specială, voi. II, Ediție revăzută și adăugită, București, Ed.Paideia , 1996.

Monografii

Gorgăneanu , Ion Gh. , Prezumția de nevinovăție, București, Ed.Intact , 1996.

Nistoreanu Gh.; Apetrei, Mihai; Nae, Laurențiu, Asistența juridică în procesul penal, București Ed.M.L , 1994.

Papadopol, Vasile; Turianu Corneliu, Apelul penal, București, Casa de editură și presă "Șansa", 1994.

Tulbure, Adrian, Prezumția de nevinovăție. Contribuții la integrarea europeană, Sibiu, Ed. Red, 1996.

Turianu, Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, București, Ed. Continent XXI, 1995.

Culegeri de practică judiciară

Antoniu, George; Volonciu , Nicolae sub red., Practica judiciară penală, vol. IV, Procedură penală, București, Ed.Academiei Române, 1993.

Bogdănescu , Valeriu; Pastor, Leonida și alții, Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), București, Ed.Orizonturi , 1993.

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1993, București, Ed. Continent XXI – Universal, 1994.

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1994, București, Ed.Continent , XXI, 1995.

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1995, Baia Mare, Ed. Proema , 1996.

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1996, Baia Mare, Ed. Proema , 1997.

Papadopol, Vasile; Dobrinoiu , Vasile; Apetrei, Mihai, Codul de procedură penală. Adnotat. Texte, bibliografie, jurisprudență. București, Ed.Albastră . Vol.l – partea generală – 1996, voi. II – Partea specială -, 1997.

Tribunalul Municipiului București, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990-1992. Note V. Papadopol, București, Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., 1991, 1992, 1993.

Curtea de apel București; Tribunalul Municipiului București, Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 1993, Note V. Papadopol, București, Casa de editură și presă "Șansa", 1994.

Cu privire la reglementarea inițială a Codului de procedură penală din 1968

Tratate, cursuri, manuale

Basarab, Matei, Drept procesual penal, vol.1, 2, Cluj-Napoca, 1973.

Dongoroz , Vintilă; Kahane , Siegfried; Antoniu, George; Bulai, Costică; lliescu , Nicoleta; Stănoiu, Rodica, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. l, 1975, Partea specială, vol.II, 1976, București, Ed. Academiei.

Neagu, Ion, Dreptul procesual penal socialist român, vol.1, 2, București, 1979.

Neagu, Ion, Dreptul procesual penal, București, Ed. Academiei,

Theodoru, Grigore, Dreptul procesual penal român. Partea generală, vol.1, lași, 1971,voi.2, lași, 1974

Theodoru, Grigore; Moldovan, Lucia, Drept procesual penal, București, Ed. did. și ped ., 1979

. 3 t si in legea 202/2010 art. 385

Theodoru, Grigore Plăeșu , Tudor, Drept procesual penal, Partea generală, lași, 1986; Partea specială, lași, 1987

Volonciu , Nicolae, Drept procesual penal, București, Ed .did. și ped ., 1972

Volonciu , Nicolae, Drept procesual penal, vol.l , 1987, vol.II , București

Monografii

Ciopraga, Aurel, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, lași, Ed.Junimea , 1979

Giurgiu, Narcis, Cauzele de nulitate în procesul penal, București, Ed.științei., 1974

Gorgăneanu , Gh. lon, Acțiunea penală, București, Ed. științei.și encicl ., 1977

Ionășeanu, V. Eugen, Procedura începerii urmăririi penale, București, Ed. Militară, 1979

Istrate, llie, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesuale, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1984

Mihăescu, D.V.; Rămureanu, Virgil, Căile extraordinare de atac în procesul penal, București, Ed.științei., 1970

Rămureanu, Virgil, Competența penală a organelor judiciare, Ed.științei., 1980

Stănoiu, Rodica-Mihaela, Asistența juridică internațională în materie penală, București, Ed. Academiei, 1975

Dongoroz, Vintilă și alții, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior. Prezentare comparativă, București, Ed. Politică, 1969

Culegeri și analize de practică judiciară

Antoniu, George; Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai; Ștefănescu , Bogdan, Îndrumările date de plenul Tribunalului Suprem și noua legislație penală. Decizii de îndrumare din anii 1952-1968, București, Ed. științifică, 1971

Neagu, Ion; Moldovan, Lucia, Drept procesual penal. îndreptar de practică judiciară, București, Ed. did.și ped ., 1982

Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, București, Ed.stinț.si encicl . 1977; pe anii 1976-1980, București, Ed. stiinț.și encicl. 1982

Papadopol, Vasile; Danes , Ștefan, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, București, Ed. stiinț.și encicl .. 1989

Tribunalul Suprem, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1969-1987, București, Ed. stiinț.și encicl.

Cu privire la Codurile de procedură penală anterioare

Tratate, cursuri, manuale

Dongoroz , Vintilă, Curs de procedură penală, Ed.ll-a , București, 1942

Ionescu-Dolj , Ion, Curs de procedură penală română, București, 1937

Kahane, Siegfried, Dreptul procesual penal, București, Ed. did.și ped., 1963

Tanoviceanu, loan; Dongoroz , Vintilă, Tratat de drept și procedură penală, București, vol. IV si V, 1926-1927

Theodoru, Grigore, Curs de drept procesual penal, Partea generală, lași, 1959; Partea specială, București, Ed. did.și ped ., 1961

Vrăbiescu , George, Curs de procedură penală, București, 1943

Monografii

Chivulescu , I.Gh .; Socec , V.l, Revizuirea în dreptul procesual al R.P.R., București, Ed.științ ., 1961

Dongoroz , Vintilă; Kahane , Siegfried; Oancea, Ion; Fodor, I.; Iliescu, Nicoleta; Petrovici, Simona, Modificările aduse Codului penal si Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960, București, Ed.Academiei , 1963, p.253-586

Dongoroz, Vintilă; Kahane, Siegfried; Oancea, Ion; Fodor, I.; Iliescu, Nicoleta; Petrovici, Simona, Infracțiuni contra avutului obștesc, București, Ed.Academiei, 1963, p.403-460

Elina, Gh., Persoana vătămată în procesul penal, București, Ed.științ., 1961

Ancel, Marc; Srezentic , N., Le droit pénal nouveau de la Yugoslavie, Institut de droit comparé de l'Université de Paris,1962

Ancel, Marc; Radzinovici , L., Introduction au droit criminel d'Angleterre, Institut de droit comparé de l'Université de Paris, 1959

Din alte țări

Ancel, Marc; Schwartz, L., Le système pénal des Etats-Unis d'Amérique, Institut de droit comparé de l'Université de Paris, 1964

Ancel, Marc; Strahl, Iv., Le droit pénal des pays scandinaves. Avec la collaboration de Johs. Adenaes et de Knud Waaben, Paris, Ed.l'Epargne, 1969 63. Arguille, R. – Criminal procedure, London, Butterworth, 1969

Bouzat, Pierre; Pinatel. Jean, Traité de droit pénal et de criminologie, tome II-e, Procédure pénale, Ed.DalIoz, Paris, 1970

Braas, A., Précis de procédure pénale, Ed.Bruylant, Bruxelles, 1995.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, manuale

Amza Tudor, Drept penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2012

Amza Tudor, Drept penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2011

Amza Tudor, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universitara Carol Davila, București, 2013

Amza Tudor, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitara Carol Davila, București, 2013

Dumitru, Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010

Dumitru, Gheorghe, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010

Udroiu, Mihail, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2010

Lorincz, Anca Lelia, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2011

Mateuț, Gheorghiță, Procedură penală. Partea generală, vol.1, 1993, voi. II, 1994, Ed. Fundației "Chemarea" lași; Partea specială, vol. l, București, Ed. "Lumina Rex", 1997.

Neagu, Ion, Tratat de procedură penală, București, Ed. Pro, 1997.

Neagu, Ion, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Universul Juridic, București, 2010

Neagu, Ion; Damaschin, Mircea, Drept procesual penal – mapa de seminarii, Editura Universul Juridic, București, 2010

Nistoreanu , Gh. și colab., Drept procesual penal, București, Ed. Europa Nova, 1996.

Theodoru, Grigore, Drept procesual penal. Partea generală, lași, Ed.Cugetarea , 1996.

Tulbure, Adrian Ștefan, Dreptul procesual penal. Partea generală. Sibiu, Centrul de instruire și consultanță, Simbarter , 1996.

Volonciu , Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. l; Partea specială, voi. II, Ediție revăzută și adăugită, București, Ed.Paideia , 1996.

Monografii

Gorgăneanu , Ion Gh. , Prezumția de nevinovăție, București, Ed.Intact , 1996.

Nistoreanu Gh.; Apetrei, Mihai; Nae, Laurențiu, Asistența juridică în procesul penal, București Ed.M.L , 1994.

Papadopol, Vasile; Turianu Corneliu, Apelul penal, București, Casa de editură și presă "Șansa", 1994.

Tulbure, Adrian, Prezumția de nevinovăție. Contribuții la integrarea europeană, Sibiu, Ed. Red, 1996.

Turianu, Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, București, Ed. Continent XXI, 1995.

Culegeri de practică judiciară

Antoniu, George; Volonciu , Nicolae sub red., Practica judiciară penală, vol. IV, Procedură penală, București, Ed.Academiei Române, 1993.

Bogdănescu , Valeriu; Pastor, Leonida și alții, Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), București, Ed.Orizonturi , 1993.

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1993, București, Ed. Continent XXI – Universal, 1994.

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1994, București, Ed.Continent , XXI, 1995.

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1995, Baia Mare, Ed. Proema , 1996.

Curtea Supremă de Justiție, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1996, Baia Mare, Ed. Proema , 1997.

Papadopol, Vasile; Dobrinoiu , Vasile; Apetrei, Mihai, Codul de procedură penală. Adnotat. Texte, bibliografie, jurisprudență. București, Ed.Albastră . Vol.l – partea generală – 1996, voi. II – Partea specială -, 1997.

Tribunalul Municipiului București, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990-1992. Note V. Papadopol, București, Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., 1991, 1992, 1993.

Curtea de apel București; Tribunalul Municipiului București, Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 1993, Note V. Papadopol, București, Casa de editură și presă "Șansa", 1994.

Cu privire la reglementarea inițială a Codului de procedură penală din 1968

Tratate, cursuri, manuale

Basarab, Matei, Drept procesual penal, vol.1, 2, Cluj-Napoca, 1973.

Dongoroz , Vintilă; Kahane , Siegfried; Antoniu, George; Bulai, Costică; lliescu , Nicoleta; Stănoiu, Rodica, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. l, 1975, Partea specială, vol.II, 1976, București, Ed. Academiei.

Neagu, Ion, Dreptul procesual penal socialist român, vol.1, 2, București, 1979.

Neagu, Ion, Dreptul procesual penal, București, Ed. Academiei,

Theodoru, Grigore, Dreptul procesual penal român. Partea generală, vol.1, lași, 1971,voi.2, lași, 1974

Theodoru, Grigore; Moldovan, Lucia, Drept procesual penal, București, Ed. did. și ped ., 1979

. 3 t si in legea 202/2010 art. 385

Theodoru, Grigore Plăeșu , Tudor, Drept procesual penal, Partea generală, lași, 1986; Partea specială, lași, 1987

Volonciu , Nicolae, Drept procesual penal, București, Ed .did. și ped ., 1972

Volonciu , Nicolae, Drept procesual penal, vol.l , 1987, vol.II , București

Monografii

Ciopraga, Aurel, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, lași, Ed.Junimea , 1979

Giurgiu, Narcis, Cauzele de nulitate în procesul penal, București, Ed.științei., 1974

Gorgăneanu , Gh. lon, Acțiunea penală, București, Ed. științei.și encicl ., 1977

Ionășeanu, V. Eugen, Procedura începerii urmăririi penale, București, Ed. Militară, 1979

Istrate, llie, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesuale, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1984

Mihăescu, D.V.; Rămureanu, Virgil, Căile extraordinare de atac în procesul penal, București, Ed.științei., 1970

Rămureanu, Virgil, Competența penală a organelor judiciare, Ed.științei., 1980

Stănoiu, Rodica-Mihaela, Asistența juridică internațională în materie penală, București, Ed. Academiei, 1975

Dongoroz, Vintilă și alții, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior. Prezentare comparativă, București, Ed. Politică, 1969

Culegeri și analize de practică judiciară

Antoniu, George; Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai; Ștefănescu , Bogdan, Îndrumările date de plenul Tribunalului Suprem și noua legislație penală. Decizii de îndrumare din anii 1952-1968, București, Ed. științifică, 1971

Neagu, Ion; Moldovan, Lucia, Drept procesual penal. îndreptar de practică judiciară, București, Ed. did.și ped ., 1982

Papadopol, Vasile; Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, București, Ed.stinț.si encicl . 1977; pe anii 1976-1980, București, Ed. stiinț.și encicl. 1982

Papadopol, Vasile; Danes , Ștefan, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, București, Ed. stiinț.și encicl .. 1989

Tribunalul Suprem, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1969-1987, București, Ed. stiinț.și encicl.

Cu privire la Codurile de procedură penală anterioare

Tratate, cursuri, manuale

Dongoroz , Vintilă, Curs de procedură penală, Ed.ll-a , București, 1942

Ionescu-Dolj , Ion, Curs de procedură penală română, București, 1937

Kahane, Siegfried, Dreptul procesual penal, București, Ed. did.și ped., 1963

Tanoviceanu, loan; Dongoroz , Vintilă, Tratat de drept și procedură penală, București, vol. IV si V, 1926-1927

Theodoru, Grigore, Curs de drept procesual penal, Partea generală, lași, 1959; Partea specială, București, Ed. did.și ped ., 1961

Vrăbiescu , George, Curs de procedură penală, București, 1943

Monografii

Chivulescu , I.Gh .; Socec , V.l, Revizuirea în dreptul procesual al R.P.R., București, Ed.științ ., 1961

Dongoroz , Vintilă; Kahane , Siegfried; Oancea, Ion; Fodor, I.; Iliescu, Nicoleta; Petrovici, Simona, Modificările aduse Codului penal si Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960, București, Ed.Academiei , 1963, p.253-586

Dongoroz, Vintilă; Kahane, Siegfried; Oancea, Ion; Fodor, I.; Iliescu, Nicoleta; Petrovici, Simona, Infracțiuni contra avutului obștesc, București, Ed.Academiei, 1963, p.403-460

Elina, Gh., Persoana vătămată în procesul penal, București, Ed.științ., 1961

Ancel, Marc; Srezentic , N., Le droit pénal nouveau de la Yugoslavie, Institut de droit comparé de l'Université de Paris,1962

Ancel, Marc; Radzinovici , L., Introduction au droit criminel d'Angleterre, Institut de droit comparé de l'Université de Paris, 1959

Din alte țări

Ancel, Marc; Schwartz, L., Le système pénal des Etats-Unis d'Amérique, Institut de droit comparé de l'Université de Paris, 1964

Ancel, Marc; Strahl, Iv., Le droit pénal des pays scandinaves. Avec la collaboration de Johs. Adenaes et de Knud Waaben, Paris, Ed.l'Epargne, 1969 63. Arguille, R. – Criminal procedure, London, Butterworth, 1969

Bouzat, Pierre; Pinatel. Jean, Traité de droit pénal et de criminologie, tome II-e, Procédure pénale, Ed.DalIoz, Paris, 1970

Braas, A., Précis de procédure pénale, Ed.Bruylant, Bruxelles, 1995.

=== СUPRINS ===

CUPRINS

INTRODUCERE 1

CAPITOLUL I. REGULI COMUNE PRIVIND CĂILE DE ATAC 4

1.1 Noțiuni generale 4

1.2 Clasificarea căilor de atac 10

1.4 Distincția între căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac în dreptul procesual penal 11

CAPITOLUL II. APELUL – CALE ORDINARĂ DE ATAC 15

2.1. Noțiunea și importanța apelului 15

2.2. Condițiile apelului 17

2.2.1 Condițiile de fond ale apelului 17

2.2.2 Condițiile de formă ale apelului 24

2.3. Efectele apelului 32

CAPITOLUL III. JUDECAREA APELULUI 39

3.1 Noțiuni introductive 39

3.2 Măsuri premergătoare ședinței de judecată a apelului 41

3.3 Ședința de judecată în apel 47

3.4 Deliberarea și luarea hotărârii 56

3.5 Soluții ce se pot pronunța in urma judecații apelului 59

CONCLUZII 72

BIBLIOGRAFIE 73