JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 62015 [621562]

17
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 6/2015

BEAUTIFUL AND FORGOTTEN (ANTOANETA BODISCO)

Al. CISTELECAN
“Petru Maior” University of T ârgu-Mureș

Abstract: The article describes the literary work of Romanian poetess Antoaneta Bodisco,
focusing on the most relevant features of her style and thematic universe, while at the same
time contextualizing her cultural profile in the Romanian soc iety of the first half of the 20th
century. As the author underlines, Bodisco stands out as a poetess favoring confession and
reflection in a mediated way and employing a classicist style.

Keywords: Antoaneta Bodisco, Feminine Romanian poetry, poetic clas sicism, reflection,
confession, sense, sensibility.

Era atît de frumoasă încît nu numai că tulbura toată strada și răsucea toate capetele
după ea, dar mai și stîrnea gesturi spontane de mare teatru galant -stradal: în noiembrie 1943,
abia ajunsă la Madrid ca secretară a Institutului Cultural român și asisten tă a directorului
Alexandru Busuioceanu, un spaniol absolut și intempestiv își așterne pelerina sub picioarele
ei, atît de brusc încît fata mai că se împiedică.1 Dar n -o face, firește, căci frumusețea nu se
împiedică în omagii, ci doar trece suveran peste ele. Tot frumusețea ei trebuie să fi fost și
cauza imperativă care l -a determinat pe Cioran să -i care bagajele la tren (de era să -l și piardă),
măcar că Cioran nu era nici atunci singur. În orice caz, la hotelul din Paris, unde s -a oprit
pentru a lua trenu l spre Madrid (va călători, de la Paris pînă la granița spaniolă, în același
compartiment cu Mircea Eliade, aflat și el în drum spre Lisabona), o aștepta un întreg ciopor
admirativ: Cioran, Eliade, Horia Rădulescu, Ion Dragu2 ș.a. De nu se vor fi strîns ac olo anume
pentru Antoaneta, nu contează: contează c -au rămas mai toată noaptea pentru ea, sporovăind
vrute și nevrute. Iar dacă mai e cineva care nu crede că era atît de frumoasă pe cît zic, n -are
decît să se uite la fotografia ei din nr. 4/1998 al Vetrei. Să vedem dacă mai încap apoi obiecții
și rezerve.
Dacă și așa mai încap, mai adaug doar poeziile pe care i le închină Alexandru
Busuioceanu (dintre care una atît de frumoasă încît însuși Vicente Aleixandre ”ar fi vrut să fie
scrisă de el”); ca să nu mai spun că, din scrisorile publicate de Liliana Corobca,3 rezultă destul
de transparent că Antoaneta n -a fost cauză chiar mică în impulsul poetic al lui Busuioceanu.
Și asta nu e totul. Cine a auzit -o vorbind/citind la Europa liberă (după moartea soțului,
în 1962, se mută, cu fetița încă mică, din Spania în Germania) știe că Antoaneta ar fi fost
lectorița ideală: cu un glas de nu profund, în orice caz cu ape de mătase adîncă, în care făceau
ecou discret vibrațiile interioare; o voce învăluitoare ca o ninsoare însorită și ca o umbră de
tei. O voce de vrajă, asta e sigur.
Pe Antoaneta Bodisco o chema, înainte de măritiș, Iordache și – ne spun dicționarele4
– era nepoata lui Vladimir Streinu.5 E piteșteancă, fată de ofițer (s -a născut în 1916, la Pitești;

1 Cel puțin așa -și amintește – și nu cred că inventează – în Rememorări -le din Vatra, nr. 12/1997.
2 București, Gara de Nord, nov. 1943, în Vatra, nr. 9/1997.
3 În România literară , nr. 7/2004.
4 Har Domnului, e pr ezentă atît în Dicționarul scriitorilor români , A-C (coordonat de Mircea Zaciu, Marian
Papahagi și Aurel Sasu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995; articolul dedicat ei aparține chiar
lui Mircea Zaciu), cît și în Dicționarul general al lite raturii române , A-B (Editura Univers Enciclopedic,
București, 2004; articolul e semnat de Stancu Ilin), în Enciclopedia exilului literar românesc, 1945 -1989
(Editura Compania, București, 2010, Ediția a II -a revizuită și adăugită) a lui Florin Manolescu, pr ecum și în Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.209.15 (2019-05-01 13:54:24 UTC)BDD-A21928 © 2015 Arhipelag XXI Press

18
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 6/2015

moare la Köln, în 2005), cu o copilărie ce pare, din memoriile ei, o poveste frumoasă și
inocentă.6 La Pitești începe să și scrie poezii (”sub nucul bătrîn”, pe care nu -l va mai regăsi în
1970, cînd face o vizită în țară, după exilul început la sfîrșitul războiu lui), printre lecțiile de
vioară predate de ”domnul Serafim”.7 La secția de ”clasice” de la literele bucureștene e
colegă cu viitorul mare arheolog (italian; sau pentru italieni) Dinu Adameșteanu iar după
absolvire Ion Petrovici o va angaja la ministerul propagandei și la cel al culturii – de unde o
va trimite la Madrid.8 Tocmai la timp pentru a asista la premiera spectacolului madrilen după
Demonii lui Dostoievski, în adaptarea lui Arvid de Bodisco, ”balticul germano -ruso-estonian”
pe care -l și cunoaște c u acest prilej și cu care se și mărită (nu chiar repede, dar nici prea
tîrziu).9 Exilați amîndoi, și ea și Arvid, trăiește, zice Mircea Zaciu, din meditații și colaborări
la radio și -n presa madrilenă.10 În orice caz, nu se lasă și se probează ca scriitoare în spaniolă,
publicînd, în 1949, la Madrid, un roman – Un puerto en el Mar Negro , despre care Florin
Manolescu zice că e ”de aventuri pentru tineret”.11 A scris și poezii în spaniolă, ba chiar a
început și un alt roman spaniol, din care a rămas doar cu fra gmente (plus niște traduceri din
Properțiu, în amintirea profesorului ei preferat, N. I. Herescu); s -a încercat, fără mare noroc,
și-n cariera de scenarist.12 Începe să -și publice poeziile (și prozele), în revistele exilului
românesc, după 1950, iar în 1970 Mircea Popescu îi forțează mîna și -i editează, la Roma,
singurul volum: La apus de cuvînt.13 E un volum care are eleganța unui album de artă, cu
ilustrații de Eugen și Tudor Drăguțescu.
În cele Două cuvinte așezate de Mircea Popescu în deschiderea volumul ui, acesta o
consideră ”o post -gîndiristă umblată prin Europa” (nu doar ca turistă, firește, ci mai degrabă
ca instrucție poetică) și ”mai înrudită cu Pillat decît cu Blaga”; dar înrudită, ”mai ales, cu
Voiculescu”. E o empatie pillatiană de substanță, rem arcată și de Mircea Zaciu și de Stancu
Ilin (dar mai vizibilă e o tentație barbiană, reflectată în epitetele ermetizante sau
abstractizante). Primește pentru carte vorbe frumoase de la Vintilă Horia, care o admiră pentru
”claritatea /…/ simbolică” (asta se trage, fără -ndoială, din școala latină) și o consideră –
flatant eminent – ”o poetă mare printre poeți mulți și mici” (spre cei din exil bate maliția lui
Vintilă Horia).14 Comentariu mai aplicat îi rezervă însă doar Sanda Stolojan, în Limite,15
evidențiind ”senzualismul subtil” și pendularea/îmbinarea între ”două dimensiuni opuse și
necesare: intensitatea și măsura, elanul și reținerea”. Despre ”senzualitate suavă” vorbește și
Mircea Zaciu, constatînd și el o pendulare ”între asceză și senzualitate, între id eal și

Dicționar -ul subiectiv de literatură. Argeș (Editura Ordessos, Pitești, 2012), realizat de Sergiu I. Nicolaescu. Ba
chiar cîteva vorbe – bune – spune despre ea și Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mîine, I
(versiune revizuită și augmentată, Editura Semne, București, 2009). Din aceste dicționare am luat majoritatea
datelor biografice.
5 Se poate, deși doamna Ileana Iordache -Streinu mi -a mărturisit că ar avea dubii în această privință; Vladimir
Streinu lucra și el, în anii '40, în același Minister al Propagandei unde lucra și Antoaneta și rămîne de mirare că
nu l-a căutat/întîlnit niciodată. Ca nepoată cu preocupări literare e, într -adevăr, ciudat să nu -și fi căutat unchiul
care era deja o personalitate în domeniu.
6 Nu știu dac ă și-a terminat de scris memoriile , dar fragmente din ele au apărut în Vatra în 1996, 1997 și 1998.
Chiar neterminate, ele ar merita să apară într -un volum – nu mai spun de poezii! Nu doar pentru valoarea
”documentară”, ci și pentru limpezimea artistică ș i eleganța rememorării.
7 Rememorări, în Vatra, nr. 9/1998.
8 Cf. interviului din Vatra, nr. 5/1998.
9 Yo que soy tiempo…, în Vatra, nr. 3/1998.
10 Dicționarul scriitorilor români, A-C, p. 300.
11 Florin Manolescu, op. cit., p. 94.
12 Cf. interviul din Vatra, nr. 5/1998.
13 Colofonul zice că ediția a fost îngrijită de Eugen Drăguțescu, Mircea Popescu și Gino Viana, iar volumul a
fost tras în 666 de exemplare.
14 Cf. Vatra, nr. 4/1998, unde e reprodusă scrisoarea lui Vintilă Horia, trimisă Antoanetei la 12 aprilie 1971.
15 Numărul pe decembrie 1971; comentariul e reprodus în Vatra , nr. 4/1998. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.209.15 (2019-05-01 13:54:24 UTC)BDD-A21928 © 2015 Arhipelag XXI Press

19
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 6/2015

epicureic”.16 Dar dacă Marian Popa are dreptate (și are) iar ”simbolurile sunt din genul
sălbatic – feline, fiare, ciute, șerpi, sînge”,17 devine că senzualitatea nu poate fi chiar suavă, ci
doar bine ținută în frîu și reprimată prin sublimări ori con densată imploziv în simboale cu
ardență (spirituală și senzuală deopotrivă). Cam așa și e în peisajele epifanice ale Antoanetei,
unde misteriozitatea are mereu electricitate senzuală și tulburarea lumii induce un fel de
narcoză. Peisajele ce ies de sub ace astă pensulă cu firele muiate în mister surprind clipa de
transfigurare, momentul de salt în tulbureală și de subvertire narcotică a lumii. E o descripție
aparent detașată, cu o scriitură contemplativă, a intrării în vrajă, a crizei de miraj, cu destule
infuzii senzuale lîngă seninătatea de reportaj: ”Semne de foc s -arătau în dumbravă./ Cîrd de
lăstuni mai veghea pe ulucă,/ Valea, pădurea, le sorbea o nălucă,/ Greerii goi ațipeau în
otavă.// Vremea în pruni se sfia să se culce./ Duh de pripas vînturase ghio cul,/ Ceasul din
urmă -și plinise sorocul,/ Zodii de om cu ochii pe cruce,// Fiara, tiptil, cobora pe potecă,/ Lotru
sihastru cu luna -n privire!/ Tremură -n ea nădejde de mire,/ Șale subțiri ca ața -n suveică” etc.
(Presimțire ). Antoaneta are o imaginație aus teră, concentrată (poate unde vrea să reproducă
într-adevăr ”esențele unei lirici subtile și profunde”, cum zice Zaciu),18 dar stările pe care le
reportează sunt, în general, de transport, de alunecare: ”Ce leneșă înfrîngere în pleoape!/ O
rază se strecoară nevăzută/ Și tremură învinsă între gene.// Conturul scade -n umbră, se
destramă./ Te doare zborul clipei în orbită,/ Tăcerea fără rost din întuneric.// În sînge, domolit,
se-ngînă somnul./ Fără -ncetare mintea născocește/ Mănunchi îmbelșugat de -nchipuiri.//
Aluneci, deodată, în genune./ Zadarnic cauți zorii între cețuri./ Măsoară ceasul, vremea, din
perete” ( Somn ). Ce -i al ei e al ei, însă: știe prea bine să insinueze în reverie o undă de
primejdie și să tensioneze astfel stările, unind narcoza cu panica: ”V iața-ntîrzie amețită în
valuri./ Clipa e somn și mirare și preget!/ Visul mîngîie o tristețe de algă.// Farmecul lumii se
topește în mare./ Ochiul bolnav de ostrov și lumină/ Caută umbra în odihna din mîluri.//
Spaima -nfioară și trupul de șarpe./ Ochiul ve ghează, cel viclean de morenă./ Gura suspină
îmbătată de sînge./ Vine iubirea ca un chip de nălucă,/ Scutură frunza și mărgeanul în floare./
Vremea se -nchide, speriată, în scoică” ( Marină ). Versuri de exil (tema exilului flutură deschis
în cîteva piese), e ra inevitabil ca Antoaneta să nu parcurgă în primul rînd constelația reveriei
de natale și să nu dea curs, într -un climat melancolic, reveriei anamnetice: ”La umbra
curatelor mîini/ anii s -au împlinit spornic,/ glasuri mă îndemnau din fîntîni// Muma mea,
nenuntită, Pădurea,/ legăna pruncii./ Sînul proaspăt de rouă/ ademenea smeii.// Rătăceam
învoită/ prin sîmburi și șoapte/ înmulțite în vînt.// Minuni fără număr/ îmi ațineau calea.// Și
mă vroiam în văzduhul/ care mînuia zborul/ somnoroaselor păsări.// Mă î nsoțeam cu
Nimicul,/ cu clipa golașă, cu dorul/ care -mi ispitea jocul” ( Copilărie ). Nostalgiile ”se topesc”,
într-adevăr, ”în plăcerea rememorării”, cum constată Mircea Zaciu,19 și sunt antrenate într -o
feerie scripturală de mare candoare prerafaelită, apro piind -o pe Antoaneta, cu voie ori fără, de
viziunea candid -fantastă a lui Emil Botta. Dar ”gîndirismul” ei tardiv e discret și fără doctrină,
chiar dacă și ea vede poezia, alegoric, în proiectul asistențial al grației și al cooperării: ”În
lutul neplîns/ nici de om, nici de prunc,/ a zăbovit/ din zori pînă seara;/ izbăvită de timp/
lumina mi -a îndrumat mîna//. Rotunjeam toarte, copăi/ începute de Domnul” ( Olar ). Ce -i
drept, evenimentul – fie că -i de peisaj, fie că -i eveniment, ca să zic așa, contemplativ, fie că -i
unul participativ – e revelat întotdeauna ca epifanie, fie că -i străbătut de unda erotică, fie că -i
străbătut de presimțiri funeste. Asta ar putea ține de patentul gîndirist, mai ales că metafora
Antoanetei, dusă mereu spre contragere, sublimează și domesticește, de regulă, o violență (fie
senzorială, fie pur traumatică), făcînd transparent un tipar expresionist bine așezat sub

16 Mircea Zaciu, op. cit., p. 301.
17 Marian Popa, op. cit., p. 1088.
18 Mircea Zaciu., op. cit.
19 Idem. Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.209.15 (2019-05-01 13:54:24 UTC)BDD-A21928 © 2015 Arhipelag XXI Press

20
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 6/2015

notațiile descriptive: ”Tremură plopii la capăt de lume./ Fără zăbavă, nu, fără odihnă:/
grabnic, cu spor, ca un șarpe în umbră.// Noaptea se -nalță și țipă ca o bufniță./ Fără prihană,
nu, fără pricină:/ trupul de ger e bătut și de viscol.// Goală e vița de vie -n rugină!/ Fără aromă,
nu, fără duh de tămîie:/ Buna Vestire îngheață în sloiuri!” ( Triptic, III). Clasicistă, ar f i fost
mirare să nu facă mică paradă de teme clasice și să nu gloseze pe seama lui Narcis, a Tristiei
ori a Morții lui Don Quijote ; nu e, însă, pură poezie de reflecție și glosă, ci poezie întoarsă
spre – și asumată – confesiv; confesionale nu mai puțin me diate decît celelalte, căci
Antoanetei nu -i place confesiunea imediată, ci doar cea implicită.

Provided by Diacronia.ro for IP 188.173.209.15 (2019-05-01 13:54:24 UTC)BDD-A21928 © 2015 Arhipelag XXI Press
Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)